file din istoria artileriei tipo - forter.ro

General de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA Colonel(r) Marin GHINOIU

FILE DIN ISTORIA ARTILERIEI.FAPTE, ÎNTÂMPLĂRI ŞI OAMENI

Editura Centrului Tehnic-Editorial al ArmateiBucureşti – 2015

General de brigadă prof. univ. dr.Adrian STROEA

Colonel (r)Marin GHINOIU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiSTROEA, ADRIANFile din istoria artileriei. Fapte, întâmplări și oameni/general de brigadă prof. univ. dr. Adrian STROEA, colonel (r) Marin GHINOIU – Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2015ISBN 978-606-524-151-0I. Ghinoiu, Marin358.1(498)(091)

Tehnoredactare computerizată: Robert-Marius SAVIN

Corectori: Irina GLIGAN Elena COŢOFANĂ Eleonora DINCĂ

Jenica NICOLAE

Editură recunoscută de către C.N.C.S./C.N.A.T.D.C.U. – Panel 4 – „Domeniul ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică“.

3

INTRODUCERE ..................................................................................................... 5

Capitolul I – FAPTE ŞI ÎNTÂMPLĂRI .................................................................. 71.1. Repere de referinţă ale istoriei artileriei române moderne .......................... 91.2. Istoria de început a artileriei române moderne ............................................ 301.3. Din istoria primului regiment de artilerie al armatei române (1860-1996) .......361.4. Din faptele artileriştilor în Războiul Neatârnării ......................................... 481.5. Artileria română la sărbătoarea naţională a cuceririi independenţei din anul 1902 ...................................................................................................... 561.6. Artileria şi Răscoala din 1907 ...................................................................... 681.7. Artileria şi Mormântul Eroului (Ostaşului) Necunoscut .............................. 751.8. Krupp şi artileria română ............................................................................. 811.9. Întâiul tun – sărbătoarea de sufl et a artileriştilor în perioada antebelică ..... 901.10. Comandamentul Artileriei (1948-1990), o excelentă structură de conducere ....................................................................................................... 991.11. Centrul de Instrucţie al Artileriei de la Ploieşti (1962-1997) ..................... 1141.12. Din trecutul Revistei Artileriei ................................................................... 1241.13. La moartea generalilor. Funeralii cu onoruri militare ................................ 1311.14. Frământări artileristice, refl ecţii şi întrebări retorice la un sfert de veac de la revoluţie ........................................................................................ 150

Capitolul II – OAMENI ........................................................................................... 1532.1. Artilerişti la comanda Statului Major General ............................................. 1552.2. Generalul Ion Emanoil Florescu – unul dintre artizanii renaşterii artileriei ............................................................................................... 1672.3. Generalul Henrich Herkt – stegar al artileriei române ................................. 1722.4. Generalul de divizie Alexandru Tell – uriaşă personalitate a oştirii române .................................................................................................. 1812.5. Generalul de divizie Mihail Popescu – primul artilerist care a comandat deschiderea focului de război de către artileria română .......... 1862.6. Generalul de brigadă Nicolae Haralamb(ie) – un destin controversat .............1922.7. Generalul de divizie Gheorghe Manu – militar şi om politic de excepţie .......1982.8. Controversat şi uitat – generalul Dumitru Iliescu ........................................ 2042.9. Generalul de divizie Petre Vasiliu-Năsturel – o personalitate complexă a artileriei............................................................................................ 2292.10. Un nedreptăţit – generalul Constantin Christescu(sau despre criza de comandament din 1917 de pe frontul Mărăşeşti) ............... 232

CUPRINS

2.11. Salvatorul României din vara anului 1917 – bravul general artilerist Eremia Grigorescu ................................................................................ 2482.12. Generalul de brigadă Vasile Mitrea .......................................................... 2562.13. Afacerea Skoda şi tragedia generalului artilerist Dimitrie (Sică) Popescu .......2652.14. Generalul de divizie Pion (Pavel Ion) Georgescu – expresie a probităţii morale şi profesionale ......................................................................................... 2762.15. Inedita biografi e a generalului-colonel Constantin Gheorghe Popescu ..........2832.16. Un martir al neamului românesc – generalul artilerist Ioan Răşcanu ........ 2862.17. Generalul-erou Alexandru Ioaniţiu – un brav artilerist .............................. 3002.18. Un destin la răscruce – generalul de armată „post-mortem” Florea Ţenescu ..3152.19. Un martir – generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu ................... 3332.20. Caporalul Radu Enache – drama unui erou neştiut.................................... 3412.21. Familii celebre de artilerişti ....................................................................... 3472.22. Un strălucit om de ştiinţă, un pasionat inovator – colonelul doctor inginer Ioan Pană ................................................................................................ 3532.23. ,,Honor et probitas“. Deviza familiei colonelului de artilerie Gheorghe Văsescu .............................................................................................. 3602.24. Despărţirea de generalul Mihail-Eugeniu Popescu .................................... 3642.25. Pete în istoria artileriei (cazurile generalului Alexandru Anghelescu şi colonelului Dimitrie Dumitrescu Maican) ...................................................... 3702.26. Un trădător de neam şi ţară – colonelul artilerist Victor Verzea ................ 381

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................... 393

4

5

INTRODUCERE

Această carte, ca de altfel toate celelalte, s-a născut din profunda noastră dragoste faţă de artilerie, precum şi din uriaşa gratitudine ce o nutrim faţă de înaintaşii ce i-au dat, de-a lungul timpului, strălucire. O motivaţie determinantă în apariţia lucrării „File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni”, a reprezentat-o dorinţa de a îmbogăţi patrimoniul spiritual de excepţie al acestei nobile arme cu relatări despre fapte şi întâmplări inedite, mai puţin cunoscute, precum şi despre artilerişti de mare notorietate, servanţi admirabili ai artileriei, ai oştirii şi ai naţiunii. Am scris această carte pentru a dezvolta istoriografi a artileriei, din dorinţa de a intra în cadenţa celor ce şi-au asumat deliberat responsabilitatea de a informa generaţiile viitoare despre trecutul glorios al armatei în general şi al artileriei în special, de a crea premisele pentru perceperea sa de către viitorii tunari, nu numai ca o armă, expresie a hiperviolenţei pe câmpul de luptă, ci ca pe o autentică stare de spirit, în măsură să le infl uenţeze benefi c exprimarea profesională.

Am dorit ca şi prin această lucrare să contribuim la relevarea renumelui şi prestigiului înaintaşilor care au dovedit prin fapte că nimic nu este mai sfânt ca ţara şi ca îndeplinirea îndatoririlor faţă de aceasta. Recunoaştem, totodată, că nu am rezistat tentaţiei ca, pe lângă evidenţierea câtorva personalităţi strălucite, din pleiada spiritelor de excepţie ale înaintaşilor să aducem în atenţie, ca şi contra-exemple, şi artilerişti ce s-au constituit în singulare, dar autentice „umbre” în bogata istorie a armei, ca urmare a precarităţii formaţiei lor morale.

Câteva dintre abordările prezentei lucrări au mai văzut lumina timpului, prin publicarea lor într-o redactare mai mult sau mai puţin diferită faţă de cea actuală, în Revista Document şi în Revista Artileria Modernă Română. Am apreciat că reunirea lor între coperţile unei cărţi şi completarea cu alte subiecte similare, de interes, cu privire la artilerie, vor facilita peste ani buna cunoaştere a trecutului şi a tradiţiilor artileriei. Mai mult decât atât, am avut convingerea că în acest fel va spori şi aria de adresabilitate a cărţii, de diseminare a informaţiilor, depăşind sferele relativ limitate de cuprindere ale cititorilor celor două reviste mai sus-menţionate.

Bucuria apariţiei acestei cărţi este imensă, întrucât încununează cu succes o muncă asiduă de studiere a unei multitudini de surse bibliografi ce, arhivistice, de selectare, analiză şi prelucrare riguroasă a conţinutului acestora. Este totodată bucuria faptului că şi această carte ne înlesneşte posibilitatea ca dincolo de existenţa noastră efemeră să ne adresăm peste ani şi ani cititorilor, probabil unii nenăscuţi la această dată, să ne lăsăm înţeleşi şi, am vrea să credem, şi apreciaţi pentru efortul de a le dărui cu generozitate pagini de istorie.

Folosim acest prilej pentru a exprima mulţumirile noastre tuturor celor ce ne sunt dragi, familiilor, pentru sprijinul, încurajările şi înţelegerea manifestate în legătură cu acest demers editorial, precum şi celor ce într-o formă sau alta au facilitat scrierea acestei cărţi.

Autorii

Capitolul I – FAPTE ŞI ÎNTÂMPLĂRI

9


1.1. Repere de referinţă ale istoriei artileriei române moderne

Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, deşi noţiunea de artilerie a apărut relativ recent, la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul artilerie derivă din verbul arhaic francez artiller, care înseamnă arta de a construi şi mânui, pe timpul luptelor, diferite maşini de război. Istoria tunului, această hiperviolentă maşină de război, nu este una oarecare! Este în fapt, istoria mijloculului de luptă care, prin capacitatea de lovire la mare distanţă cu precizie a adversarului, a schimbat modul de ducere a luptei. Mai mult decât atât, specialiştii apreciază că prin puterea sa de lovire, de distrugere a fortifi caţiilor (cetăţilor) medievale, artileria a contribuit substanţial la prăbuşirea unei orânduiri sociale, a feudalismului.

O caracterizare sintetică, dar extrem de sugestivă a rolului şi importanţei artileriei îi aparţine cronicarului polonez L. Gorecki, care afi rma: ,,În această maşină (tun) se razimă toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului”. De aceea, comandanţii militari, din toate timpurile, au învăţat că ştiinţa folosirii acestei arme puternice este deopotrivă o datorie şi o necesitate pentru ei. Napoleon spunea categoric, fără echivoc: ,,Un comandant care nu ştie să folosească această puternică armă din subordine, care nu are consideraţii pentru nevoile artileriei nu ar trebui să o comande niciodată”.

Apărută din necesitatea lovirii la distanţă a adversarului, artileria a parcurs un lung şi complex drum evolutiv. Istoria evoluţiei mijloacelor de luptă bazate pe principiul aruncării obiectelor grele la distanţă îşi găseşte începuturile în antichitate. De aceea, balista, scorpionul, catapulta, frontibola şi bricola sunt considerate în mod just predecesorii antepirobalistici ai artileriei de azi.

Evoluţia, de-a lungul timpului, a mijloacelor de lovire la distanţă, concretizată în apariţia tunurilor a fost determinată decisiv, revoluţionar, de inventarea pulberii cu fum. În Europa, apariţia primelor turnătorii şi fabricarea gurilor de foc a avut loc în secolul al XIV-lea. În compunerea oştilor voievozilor şi domnitorilor români, artileria a apărut ceva mai târziu, în secolul al XV-lea. Ca entitate structurală modernă, distinctă, artileria română a apărut la 10 noiembrie 1843. De-a lungul timpului, a cunoscut dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost stabilite pe câmpul de luptă.

Astăzi, artileria continuă să fi e principala forţă de sprijin prin foc din compunerea forţelor terestre. Ea este supusă unei noi provocări, aceea de a deveni sistem integrat şi integrant pe câmpul de luptă, cvasi-controlat informaţional.

Istoria artileriei române moderne a început la 10 noiem-brie 1843, odată cu înfi inţarea primei baterii de artilerie, în Ţara Românească.

În anul 1843, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, a întreprins o călătorie la Constantinopol. Ca urmare

Gheorghe Bibescu,domnitorul

Ţării Româneşti între 1842 şi 1848

10

File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni

a sugestiei adjutantului său domnesc, căpitanul Ioan Emanoil Florescu, domnitorul i-a solicitat sultanului un număr de piese de artilerie, pentru dotarea oştirii. La înapoierea în ţară, acesta i-a dăruit patru tunuri cu ţeava din bronz de 4 livre (calibru 80 mm), ca ,,să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti”.

Această danie a avut loc în contextul istoric defi nit în principal de îndelungatele dominaţii străine – îndeosebi otomană şi fanariotă – ce slăbiseră ţara din toate punctele de vedere, inclusiv din perspectiva potenţialului său militar. Evenimentul care a grăbit procesul de renaştere a armatei naţionale şi de apariţie a artileriei române moderne a fost pacea de la Adrianopol, încheiată în urma Războiului ruso-turc din anii 1828-1829. În baza Regulamentului ostăşesc pentru miliţia naţională a Principatului Valahiei şi a Regulamentului pentru miliţia naţională a Moldovei, în anul 1830 s-a trecut la organizarea noilor oştiri pământene. În anul 1835, Adunarea Naţională din Ţara Românească a propus introducerea artileriei în organizarea armatei naţionale. Motivând necesitatea reînfi inţării acestei arme, membrii adunării făceau referiri la tradiţia ei, arătând că este necesară „cumpărarea de tunuri pentru desăvârşirea şi împodobirea organizaţiei regulatei oştiri ce avem, cum şi spre cuviinţa sărbătorilor naţionale, pentru un stat ca acesta, care şi mai înainte nu era lipsit de această podoabă”.

Dar, abia în anul 1841, a fost întocmit un proiect de lege pentru constituirea primei baterii de artilerie. Numai că lipseau tunurile. Doi ani mai târziu, la 10 noiembrie 1843, Gheorghe Bibescu, după ce a primit de la sultan cele patru tunuri mai sus-menţionate, a legiferat înfi inţarea primei baterii de artilerie a Ţării Româneşti prin Porunca Domnească nr. 198. Cel dintâi comandant al primei baterii de artilerie a fost căpitanul Pavel Lenz. Acesta era ajutat de locotenenţii Scarlat Ciocârlan şi Nicolae Haralambie, primii săi subalterni. De aceea, data de 10 noiembrie 1843 reprezintă pentru istoria artileriei române o dată memorabilă, un nou punct de plecare, ce marchează începutul procesului devenirii artileriei ca armă modernă în ţara noastră.

În anul 1835, Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al. Ghica, a primit din partea sultanului 5 tunuri, cu ocazia învestirii sale la Constantinopol, s-a constituit şi în Moldova prima baterie de artilerie, formată din 6 tunuri trase de atelaje, fi ecare cu câte 4 cai. Încadrarea a fost făcută cu ofi ţeri şi soldaţi care efectuaseră pregătirea în Rusia, precum şi cu ofi ţeri şi soldaţi luaţi de la unitatea de infanterie din Iaşi.

Primul divizion de artilerie (1854) şi primul regiment de artilerie (1860)

În primii ani ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, proaspăt înfi inţatele baterii de artilerie române au cunoscut botezul focului pe câm-purile de luptă. Între anii 1853 - 1854 Lucru în poziţia de tragere

11


bateriile de artilerie din Ţara Românească şi Moldova au luat parte la Războiul ruso-turc, distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei şi Ostrov. După terminarea războiului, pentru o perioadă de câţiva ani, oştirile Ţărilor Române au rămas fără artilerie, pentru că trupele ţariste, la retragerea în Rusia, au luat cu ele şi tunurile cu care erau dotate bateriile române.

În anul 1855, pentru instruirea servanţilor bateriei din Moldova au fost aduse la Iaşi, de la Galaţi, două tunuri care zăcuseră în Dunăre de pe timpul Războiului ruso-turc din anii 1828-1829. Doi ani mai târziu, în luna februarie 1857, Moldova a achiziţionat din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar. Cu acestea a fost constituită o baterie de artilerie călăreaţă, formată din 8 piese, comandată iniţial de căpitanul Filipescu şi apoi de căpitanul Tobias Gherghely. Această baterie a fost, de altfel, singura subunitate de artilerie existentă în Principatele Române până în anul unirii acestora.

După unire, ca urmare a faptului că Rusia a înapoiat Principatelor Române tunurile luate abuziv în 1854, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră în Moldova, comandată de căpitanul Enric Herkt, şi două în Ţara Românească, una călăreaţă, sub comanda căpitanului Gheorghe Manu, şi una pedestră, sub comanda căpitanului Nicolae Haralambie. Cele două baterii din Ţara Românească s-au constituit la 11 octombrie 1859, în primul divizion de artilerie al Armatei Române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul regiment de artilerie al Armatei Române Moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghely. Ajutorul şefului regimentului a fost numit maiorul Haralambie Nicolae, şeful divizionului întâi a fost numit căpitanul Herkt Enric, iar şeful divizionului al doilea a fost desemnat căpitanul Gheorghe Manu.

Înfi inţarea Direcţiei Stabilimentelor de Material de Artilerie, construirea Arsenalului, Pirotehniei şi Fabricii de Pulbere

De la începuturile organizării ei pe fundamente moderne, artileria s-a afi rmat ca o armă deosebit de complexă. Devenirea ei a constat nu numai în măsuri organizatorice, ci şi în cele destinate dotării tehnice, asigurării reglementărilor specifi ce artileriei, precum şi organizării şi desfăşurării instrucţiei.

Existenţa şi funcţionarea pieselor de artilerie au generat probleme de ordin logistic din ce în ce mai grele. „Prăfuriile”, atelierele de reparat armament, precum şi depozitele existente încă dinaintea Unirii Principatelor, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, nu mai satisfăceau exigenţele în creştere impuse de funcţionarea structurilor acestei arme. Se cereau, de asemenea, o concepţie unitară şi o coordonare efi cientă în acest domeniu vital, pentru capacitatea artileriei de a-şi îndeplini misiunile, cum este cel al asigurării cu material, muniţii şi al întreţinerii tunurilor. De aceea, la 26 august 1861, colonelul Ion Ghica, noul ministru de Război al Principatelor Unite, a adresat domnitorului Alexandru Ioan Cuza un raport în care a arătat necesitatea stringentă

12


a înfi inţării unei fabrici de armament. În expunerea de motive, colonelul Ghica menţiona: ,,Astăzi când înălţimea Voastră doreşte ca armata să ajungă scopul pentru care ţara a creat-o, astăzi când suntem în ajunul organizării unei capsulării şi fonderii de proiectile, dezvoltarea ce va lua prin aceasta stabilimentele de material de artilerie nu mai permite a le lăsa în starea în care se afl ă”. În consecinţă, ministrul de Război a propus înfi inţarea Direcţiei Stabilimentelor de Material de Artilerie care să se ocupe de construirea trăsurilor de artilerie (chesoane şi antetrene, pentru transportul muniţiei), depozitarea şi repararea armelor, fabricarea de pulbere, depozitarea acesteia şi, nu în ultimul rând, de turnarea proiectilelor de artilerie. Ca urmare a acestui raport, a fost emis Înaltul Ordin nr. 254, prin care s-a dispus centralizarea atelierelor, fabricilor de pulbere, capsulăriei şi fonderiei în cadrul Direcţiei Stabilimentelor de Material Artilerie.

Nu după mult timp, la 23 noiembrie 1861, a fost emis Înaltul Ordin nr. 344, prin care Direcţia Stabilimentelor de Material de Artilerie a fost organizată pe trei secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.

Primele reglementări privind conducerea artileriei, instrucţia şi întrebuinţarea acesteia în luptă

Concomitent cu măsurile de dotare cu armament de artilerie belgian şi francez, şi de înfi inţare de noi baterii de artileriei, au fost iniţiate măsuri de elaborare de reglementări speciale privind conducerea, învăţământul, instrucţia şi folosirea în luptă a artileriei.

În perioada Unirii Principatelor, pregătirea ofi ţerilor de artilerie s-a făcut îndeosebi în şcolile militare comune tuturor armelor, şcoli înfi inţate încă din anii 1847 (la Bucureşti) şi 1856 (la Iaşi), şi apoi unifi cate în 1860. Un număr restrâns de ofi ţeri au fost trimişi pentru specializare în străinătate, la şcoli sau unităţi de artilerie în Rusia, Prusia, Belgia şi Franţa.

La baza pregătirii cadrelor de comandă şi a trupei au stat iniţial regulamentele străine, traduse în limba română, precum şi experienţa celor câţiva ofi ţeri de artilerie pregătiţi în străinătate. Ofi ţerii mai tineri s-au format în cadrul bateriilor, învăţând de la cei vârstnici sau prin aplicarea noilor regulamente în procesul de instruire a trupei.

La 13 mai 1860 a apărut „Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite Române“, cu modifi cări importante privind statutul corpului subofi ţerilor de toate armele. Această lege prevedea înfi inţarea, la Bucureşti, de detaşamente model de toate armele, pentru formarea de instructori ai armatei care erau subofi ţeri.

Tunul turcesc de 4 livre Tunul „Krupp” cal. 75 mm, md. 1880

13


În septembrie 1860 a fost publicat în „Monitorul Oastei” primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul Gheorghe Manu şi intitulat ,,Teoria dării” (la ţintă n.n.). Semnifi cativ pentru acel timp este faptul că acest regulament (constituit dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme de cea mai mare actualitate pentru noua etapă de organizare a artileriei române, ca de pildă: principiile organizării artileriei, organizarea instrucţiei de specialitate şi a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fi xe şi în mişcare, explicarea fenomenelor de balistică interioară şi exterioară pe bază de scheme şi schiţe etc.

Un moment important în istoria artileriei îl reprezintă sfârşitul anului 1860, când a fost publicată ,,Legea organizării puterii armate”, potrivit căreia în cadrul Armatei Române s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei şi unităţile de artilerie. În fapt, nucleul statului major al artileriei a luat fi inţă abia în anul 1862, după unifi carea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei. Tot în acest an, în octombrie, s-a înfi inţat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucţiei în unităţile de artilerie şi geniu şi supravegherea activităţii productive din fabricile de muniţie şi armament şi din atelierele de reparat tehnica de luptă.

În organizarea şi desfăşurarea instrucţiei un rol important l-a avut apariţia ,,Regulamentului asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhămate de tunuri de patru ghintuite”, în septembrie 1864. Regulamentul cuprindea o serie de prevederi pentru instrucţia întrunită a bateriei de artilerie, trecerea de la o formaţie la alta, punerea în poziţie de tragere, modul de executare a focului în diferite forme ale luptei, părăsirea poziţiei de tragere şi deplasarea bateriei într-o altă poziţie de tragere.

Un an mai târziu, în octombrie 1865, a apărut ,,Regulamentul asupra serviciului la gurile de foc ghintuite”, în baza căruia s-a executat serviciul la tunuri în unităţile de artilerie ale Armatei Române. Regulamentul cuprindea mai multe capitole care se refereau la: noţiunile privind elementele traiectoriei, corecţia de derivaţie şi unghiul de teren şi de înclinaţie a roţilor, descrierea şi mânuirea înălţătorului, modul de apreciere a distanţei, funcţiile servanţilor la tun, instrucţia întrunită a acestora, instrucţia plutonului de artilerie, a bateriei ş.a.

Între reglementările importante din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, amintim şi ,,Regulamentul exerciţiilor tunarului călare”, tipărit în octombrie 1867, destinat executării instrucţiei călare în unităţile de artilerie ale Armatei Române.

Primele măsuri vizând pregătirea ofi ţerilor de artilerie

În mai 1872, în baza propunerilor generalului Ion Emanoil Florescu, ministrul de război, în cadrul Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, s-a înfi inţat, prin Înaltul Decret nr. 824/1872, Secţia pentru armele speciale – artileria şi geniul. Această măsură a dat Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie (înfi inţată în anul 1847) un caracter mixt, pregătirea elevilor urmând două direcţii: pregătirea lor ca ofi ţeri în armele

14


infanterie şi cavalerie, şi pregătirea, apoi, a ofi ţerilor-elevi care urmau specializarea în armele artileriei şi geniului. De reţinut că măsura a reprezentat un important progres. Se recunoştea prin aceasta că pentru mânuirea armamentului de artilerie nu erau sufi ciente cunoştinţele ce dădeau califi care unui ofi ţer de infanterie. Ofi ţerul de artilerie trebuia să ştie ceea ce ştia ofi ţerul de infanterie şi încă ceva, ce îi dădea o califi care aparte, anume tactica şi tragerile artileriei, pe de o parte, şi arta întrebuinţării în luptă a artileriei pe de altă parte, şi, nu în ultimul rând, ştiinţa de a lucra în echipă.

Conform Înaltului Decret nr. 1283 din 19 iulie 1872, a intrat în vigoare ,,Regulamentul şcolilor regimentare, divizionare, şcolilor fi ilor de militari, şcolii militare de infanterie şi cavalerie, şcolii speciale de artilerie şi geniu şi şcolii ofi ţerilor de orice armă”, reglementare cu rol important în organizarea şi desfăşurarea pregătirii artileriştilor.

Un rol important în mai buna profesionalizare a artileriştilor l-a avut înfi inţarea, la 10 octombrie 1872, a Corpului guarzilor de artilerie şi geniu prin Înaltul Decret nr. 1900. Acesta era format din trei categorii de guarzi: clasa I, asimilaţi gradului de căpitan, clasa a II-a, celui de locotenent şi clasa a III-a, celui de sublocotenent. Cadrele militare ce încadrau funcţiile de guarzi de artilerie nu erau pregătite în şcoli, ci se califi cau în unităţi, asemenea sistemului folosit pentru califi carea personalului administrativ, pentru perioada respectivă. Datorită acestui fapt, cadrele militare recrutate pentru aceste funcţii purtau în perioada de califi care denumirea de „elevi-guarzi”, fi ind asimilaţi la drepturi ca sergenţii sau subofi ţerii. Potrivit decretului amintit, în funcţia de guarzi artilerie clasa a III-a puteau fi numiţi sergenţii care aveau stagiul militar satisfăcut, precum şi cei care aveau cel puţin trei ani de serviciu militar, din care unul în gradul de sergent, dar cu obligaţia susţinerii unui examen de califi care.

În luna septembrie 1875, a fost desfi inţat Inspectoratul Armelor Speciale şi a fost creat Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul Gheorghe Manu.

Ordinea de bătaie a artileriei stabilită prin Înaltul Decret nr. 1945 din 9 octombrie 1876

În scopul perfecţionării structurii organizatorice a oştirii române şi asigurării cu cadre bine pregătite, capabile să asigure conducerea trupelor pe câmpul de luptă, s-a hotărât, prin Înaltul Decret mai sus-menţionat, ordinea de bătaie a Armatei Române.

Pentru artilerie s-a stabilit următoarea structură:- Secţia Artilerie din Marele Cartier General, încadrată de colonelul Eracle Arion

şi maiorul Dimitrie Dumitrescu-Maican;- artileria Diviziei 1 Infanterie, formată din 2 baterii din Regimentul 2 Artilerie şi

o coloană de muniţii, comandant colonelul I. Carp;- artileria Diviziei 2 Infanterie, formată din 5 baterii din Regimentul 2 Artilerie şi o

coloană de muniţii, comandant locotenent-colonelul Alexandru Koslinski;

15


- artileria Diviziei 3 Infanterie, formată din 4 baterii din Regimentul 1 Artilerie şi o coloană de muniţii, comandant colonelul Enric Herkt;

- artileria Diviziei 4 Infanterie, formată din 3 baterii din Regimentul 1 Artilerie, comandant locotenent-colonelul Nicolae Dabija;

- rezerva de artilerie, formată din 6 baterii de artilerie şi o coloană de muniţie.În baza Înaltului Decret nr. 267 din 18 aprilie 1877, toate regimentele de artilerie

erau încadrate cu medici, farmacişti şi veterinari.

Participarea artileriei la Războiul de Independenţă

Într-un interval de timp relativ scurt, artileria română a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. În anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi până la Războiul de Independenţă din anul 1877 s-au pus bazele organizării artileriei române moderne, înzestrării acesteia cu tehnică de luptă la nivelul celor mai dezvoltate armate din Europa acelui timp, creării unei industrii proprii de armament şi muniţii şi pregătirii cadrelor în concordanţă cu evoluţia artei militare universale.

Buna organizare şi pregătire a artileriştilor în perioada menţionată au fost pe deplin confi rmate în timpul Războiului de Independenţă. Oportunitatea şi precizia focului executat asupra fortifi caţiilor inamicului, asupra forţelor de manevră şi artileriei acestuia s-au împletit cu eroismul artileriştilor noştri, care s-au dovedit a fi nu numai experţi în mânuirea traiectoriilor, ci şi luptători cu un caracter aparte pe a căror probitate profesională unităţile şi subunităţile de dorobanţi şi călăraşi s-au putut bizui în luptă.

Artileria română prin deschiderea focului la Calafat a marcat începutul acţiunilor Armatei Române pentru obţinerea Independenţei. Acestea au fost, de altfel, primele acţiuni de luptă ale Armatei Române moderne, după înfi inţarea sa în anul 1830.

Artileria a participat la război cu 4 regimente, pe câmpul de luptă căzând la datorie 81 de artilerişti, primul fi ind sergentul Nicolae Popescu.

Ulterior acestei mari încercări, care a fost Războiul pentru Independenţă, s-au luat măsuri menite să optimizeze şi să perfecţioneze armata în întregul ei, precum şi artileria. La baza tuturor acestor măsuri au stat: experienţa şi învăţămintele Războiului din anii 1877-1878, evoluţia armamentului pe plan mondial, necesitatea organizării şi înzestrării similar cu armate din principalele state europene, concluziile rezultate din desfăşurarea Războaielor sârbo-bulgar (1885), ruso-japonez (1904-1905) şi altele.

Transformările ce au avut loc în armata noastră au dus la crearea unei noi structuri organizatorice, înfi inţarea unui mare număr de unităţi şi mari unităţi, contopirea armatei permanente cu unităţile teritoriale, dotarea trupelor cu armament şi tehnică de luptă, crearea unor noi instituţii de învăţământ militar şi a Şcolii Superioare de Război.

Organizarea artileriei române în perioada 1878-1916

Considerentele care au determinat modifi cările structurale în cadrul Armatei Române au stat şi la baza organizării şi înzestrării unităţilor de artilerie. Noile cerinţe ale câmpului de luptă, multitudinea misiunilor şi rolul tot mai important al artileriei în luptă

16


au dus la împărţirea artileriei în categorii distincte. În concordanţă cu întrebuinţarea diferitelor guri de foc pe câmpul de luptă, cu mărimea calibrelor etc. au fost statuate următoarele categorii de artilerie: artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi, mai târziu, artileria antiaeriană.

Artileria de câmp, în cadrul căreia la început s-a făcut distincţia între artileria divizionară şi artileria de corp de armată, s-a completat treptat şi cu alte categorii: artileria călăreaţă, artileria grea, artileria regimentară şi artileria teritorială.

Artileria de munte – mai puţin numeroasă – s-a dezvoltat mai încet în raport cu celelalte categorii de artilerie. Prima baterie de artilerie de munte a fost înfi inţată în anul 1883, iar a doua în anul 1884.

În anul 1913 a fost înfi inţat Divizionul de Tunuri de Munte de 75 mm (la Curtea de Argeş), constituit pe patru baterii. După aproape doi ani, la 1 ianuarie 1915, a fost înfi inţat şi Divizionul de Tunuri de Munte de 63 mm. În anul 1916, cele două divizioane au fost unite în Regimentul 1 Artilerie Munte, cu reşedinţa la Târgu Jiu. Fiecare divizion avea în compunerea sa câte trei baterii.

Artileria de Cetate, denumită iniţial artilerie de asediu, a fost creată ca o categorie distinctă datorită executării lucrărilor de fortifi caţii din jurul oraşului Bucureşti şi din zona Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Primele subunităţi, două companii de asediu, au fost înfi inţate la 1 aprilie 1885. Acestea au fost ataşate Regimentului 2 Artilerie, care răspundea de pregătirea de luptă a militarilor, încadrarea cu efective şi asigurarea cu cele necesare traiului şi instrucţiei.

În aprilie 1888 au luat fi inţă încă două companii de asediu, care au constituit, împreună cu cele două companii existente, Batalionul de Asediu, subordonat tot Regimentului 2 Artilerie. La 1 aprilie 1890, acestui batalion i s-au adăugat încă două companii, devenind unitate corp aparte, iar la 22 mai acelaşi an, a luat fi inţă Regimentul 1 de Asediu, organizat pe două batalioane, fi ecare a câte cinci companii.

Între anii 1893 şi 1894, numărul companiilor de asediu a fost sporit la douăzeci. Batalionul de Asediu de la Bucureşti s-a transformat în Regimentul 2 Artilerie de Asediu. Fiecare regiment avea în compunere câte 10 companii de asediu. Odată cu această restructurare s-a schimbat şi denumirea de artilerie de asediu în artilerie de cetate, mai apropiată de destinaţia noii categorii de artilerie.

În anul 1895 au luat fi inţă Comandamentele Regiunii Întărite Focşani şi Cetăţii Bucureşti. Ca urmare, Regimentul 1 Artilerie de Cetate a fost subordonat Comandamentului Regiunii Întărite Focşani, iar Regimentul 2 Artilerie de Cetate a fost subordonat Comandamentului Cetăţii Bucureşti. Comandantul Comandamentului Regiunii Întărite Focşani a fost generalul de artilerie Mihail Pastia. La comanda Comandamentului cetăţii Bucureşti a fost numit generalul de artilerie Eracle Arion.

În anul 1913, Regimentul 1 Artilerie de Cetate a fost desfi inţat, în locul acestuia luând fi inţă trei divizioane independente în garnizoanele Focşani, Nămoloasa şi Galaţi. Ca urmare, Regimentul 2 Artilerie de Cetate a devenit Regimentul 1 Artilerie de Cetate.

În toamna anului 1915, cu numai un an înaintea intrării României în război, s-a hotărât desfi inţarea completă a artileriei de cetate, piesele fi ind scoase din lucrările de

17


fortifi caţie. Majoritatea tunurilor de cetate uşoare au intrat în compunerea artileriei regimentare, tunurile mijlocii şi grele constituind artileria grea şi artileria pentru lupta împotriva aeronavelor.

Artileria antiaeriană a luat fi inţă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene, sub comanda căpitanului Gheorghe Ciurea. Corpul a fost compus din 6 baterii de tunuri de 75 mm, 1 baterie de tunuri de 57 mm, 8 secţii de mitraliere, 20 de secţii de proiectoare de 90 cm şi 22 de posturi de observare. Toate aceste unităţi au fost afectate oraşului Bucureşti, pentru apărarea împotriva aeronavelor.

În preajma intrării României în război, în vederea apărării antiaeriene a Depozitului de Muniţii de la Lăculeţe, a Fabricii de Pulbere de la Dudeşti şi a podului de la Cernavodă, Corpul Apărării Antiaeriene a fost întărit cu încă 16 tunuri calibrul 75 mm, md. 1880, 7 tunuri de 57 mm (modifi cate de locotenent-coloneii Gabriel Negrei şi Ştefan Burileanu) şi 8 mitraliere.

Înzestrarea artileriei române (1878-1916)

În ceea ce priveşte înzestrarea artileriei române, istoria consemnează pentru această perioadă grija manifestată de responsabilii de atunci pentru achiziţionarea celui mai bun material al vremii în deplină concordanţă cu nevoile Armatei Române şi ale diversifi cării misiunilor artileriei.

Pentru artileria de câmp, tunurile de 78 mm se dovediseră depăşite. Ca urmare, noile unităţi, înfi inţate în 1881, 1883 şi 1892 au fost înzestrate cu tunurile cele mai moderne de atunci – cele sistem „Krupp”, cu ţeava din oţel, calibrul 75 mm şi 87 mm (ambele model 1880).

În anul 1902 a fost introdus în serviciu obuzierul calibru 120 mm, md. 1901. Acesta a fost primul nostru obuzier de câmp, primul material cu tragere repede (legătură elastică între ţeavă şi afet), primul care folosea lovituri având încărcătura de azvârlire în cartuş metalic şi proiectilul prevăzut cu brâu forţator din aramă.

În înzestrarea arti-leriei de câmp cu tehnică perfecţionată, o valoroasă contribuţie au adus-o constructorii de guri de foc români. În anul 1898, colonelul artilerist Nicolae Perti cari – viitorul gene-ral – a proiectat un tun de câmp cu tragere repede (calibrul 68 mm), al cărui prototip a fost realizat la Uzinele „St. Chamond” 1902. Regimentul 4 Artilerie, Bacău

18


din Franţa. Acest tun, cu o ţeavă mai lungă decât a altor guri de foc similare, putea să tragă un singur fel de proiectil, cu un efect deosebit de puternic. Având o formă aerodinamică, acest proiectil suplinea atât obuzul exploziv, cât şi şrapnelul. Gloanţele din interiorul proiectilului erau dispuse după un sistem conceput de inventator, realizând o mare densitate de lovire la ţintă. Din păcate, factorii de decizie fi ind, probabil, prea legaţi de interesele industriei germane de armament, au refuzat să fabrice tunul realizat de colonelul Perticari.

Prin contribuţia unui grup de artilerişti, ofi ţeri români de excepţie, Toma Ghenea, Dumitru Iliescu, Eugeniu Lucescu, Vasile Rudeanu şi Gabriel Negrei a fost realizat tunul de câmp cu tragere repede, calibrul 75 mm, md. 1904, cu caracteristici comparabile cu ale celor mai moderne tunuri din Germania, Franţa şi Rusia. Fabricarea acestui tun a fost executată în străinătate, primele exemplare fi ind primite în anul 1904 de către Bateria de elevi din Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină.

Al doilea material de artilerie, sistem propriu, prevăzut cu legătură elastică, a fost obuzierul calibru 105 mm. Acesta a intrat în înzestrarea artileriei noastre în anul 1912, după experienţe şi modifi cări făcute timp de doi ani de către ofi ţerii români. Prin bătaia maximă ce o realiza (6.500 m) şi prin greutatea sa mică, acest obuzier era superior celui mai modern obuzier de câmp existent în acea vreme în Europa.

Tot în 1912, la Uzinele „Schneider” din Franţa, unde a fost realizat şi obuzierul calibru 105 mm, a mai fost fabricat şi obuzierul greu calibru 150 mm, în baza caietului de sarcini şi condiţiilor tehnice impuse de ofi ţerii români de artilerie.

Efi cacitatea celor două obuziere, construite în Franţa în conformitate cu condiţiile tehnice cerute de ţara noastră, a fost dovedită în timpul Primului Război Mondial. Jumătate din numărul obuzierelor de 150 mm, comandate de România la Uzinele „Schneider”, au fost oprite de guvernul francez şi întrebuinţate în anii războiului pe fronturile din Franţa şi Belgia. Ele au fost considerate cele mai moderne obuziere grele de câmp de care dispuneau aliaţii.

Artileria de munte a fost dotată cu tunuri sistem „Armstrong” (Anglia), calibrul 63 mm md. 1883, precum şi cu tunuri de 75 mm.

Artileria antiaeriană a fost dotată cu tunuri calibru 57 mm, transformate din tunurile de cetate. Locotenent-coloneii Ştefan Burileanu şi Gabriel Negrei s-au remarcat prin studiile şi proiectele pe care le-au întocmit pentru transformarea acestor tunuri.

Pregătirea ofi ţerilor şi instrucţia artileriştilor în perioada 1878-1916. Prima Şcoală de Ofi ţeri de Artilerie de sine stătătoare

Măsura luată în anul 1872, vizând pregătirea ofi ţerilor de artilerie în cadrul Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie, a condus în timp la neajunsuri majore. La acestea s-a referit raportul ministrului de război, generalul Slăniceanu, din care cităm: „Şcoala militară de infanterie şi cavalerie era organizată până acum asfel ca ofi ţerii ieşiţi din această şcoală să posede elementele trebuitoare pentru a putea servi în toate armele, precum şi partea teoretică din cursurile de artilerie, fortifi caţie şi mai cu seamă cursul

19


complementar de matematici, fi ind predate pe baze mult superioare pentru această şcoală. Pe de o parte (aceste cursuri – n.n.) ocupau fără vreun folos real timpul elevilor ce se destinau infanteriei şi cavaleriei, împovărându-i cu lucrări pe care nu erau chemaţi a le aplica mai niciodată, iar pe de altă parte unele materii nu se puteau preda într-un mod aşa de complex după cum ar fi trebuit pentru ofi ţerii ce se destinau armamentelor speciale de artilerie şi geniu, astfel că aceşti ofi ţeri, la ieşirea lor din şcoală, neposedând îndestul toate acele materii indispensabile astăzi unor ofi ţeri de artilerie şi geniu, erau nevoiţi a se duce în mare număr prin şcolile din străinătate pentru a-şi completa studiile”.

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, relatate în raportul generalului Slăniceanu, la propunerea acestuia, principele Carol I a aprobat, la 7 aprilie 1881, prin Decretul nr. 998, înfi inţarea unei şcoli de aplicaţie pentru armele speciale cu denumirea de „Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, în care ofi ţerii să poată primi instrucţia teoretică şi practică în raport cu adevăratele cerinţe ale acestor arme de specialitate”.

Că stau şi azi în picioare aceste argumente, nu încape nicio îndoială! Şi apoi, trebuie spus, aceste argumente au privit nu numai sistemul de pregătire a ofi ţerilor de artilerie, ci şi a subofi ţerilor. În amintirea acestui act de aşezare pe fundamentul solid al criteriilor de performanţă şi efi cienţă a sistemului de învăţământ militar artileristic, ziua de 7 aprilie este sărbătorită în fi ecare an de artileriştii României. Cel dintâi comandant al Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu, cum s-a numit atunci, a fost colonelul Eracle Arion, personalitate marcantă a artileriei şi Armatei Române.

În anul 1882, la 20 ianuarie, prin Înaltul Decret nr. 98, colonelul Eracle Arion, comandantul Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu şi Inspector General al Şcolilor Militare, a fost învestit, în acelaşi timp, în funcţia de comandant al Şcolii Superioare de Război din Bucureşti.

Un alt moment important al învăţământului artileristic l-a reprezentat înfi inţarea Şcolii de Subofi ţeri de Artilerie, la 3 mai 1885.

În luna ianuarie 1887 a apărut „Revista artileriei”, ca expresie a creşterii rolului şi ponderii artileriei române, a necesităţii creşterii pregătirii de specialitate a ofi ţerilor acestei arme afl ată în plin progres. Animatorul primei serii a revistei a fost timp de aproape trei decenii (1887-1916) generalul Alexandru Tell,

1886. Arsenalul de Artilerie, Bucureşti

Colonelul Eracle Arion

20


fi ul revoluţionarului paşoptist, Cristian Tell. „Nouă artileriştilor – se afi rma în numărul iniţial – mai mult decât oricui ne incumbă stricta datorie de a ne ţine la curent cu toate progresele militare realizate în lumea întreagă. Cunoştinţele armei noastre formează o ştiinţă proprie care îmbrăţişează tot felul de arme”.

La data de 22 aprilie 1889, pentru continua îmbunătăţire a sistemului de selecţionare, prin Înaltul Decret nr. 1343, s-a hotărât ca la examenul de admitere în Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu toţi candidaţii să aibă liceul complet terminat, iar absolvenţii Şcolilor Fiilor de Militari să nu mai fi e admişi „de drept”, ci numai după susţinerea examenului de admitere, care cuprindea probe orale şi scrise la toate materiile clasei a IV-a a acestor şcoli, precum şi o probă de desen.

Începând cu data de 8 august 1889, ofi ţerii de stat major pentru unităţile de artilerie au început să se pregătească în cadrul Şcolii Superioare de Război.

La 16 noiembrie 1892, Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu s-a împărţit în două diviziuni: una Preparatorie şi alta de Aplicaţie. Durata de studiu a fost de 2 ani pentru fi ecare diviziune. Diviziunea Preparatorie era menită să completeze cunoştinţele de matematică şi cunoştinţele militare indispensabile elevilor destinaţi a deveni ofi ţeri de artilerie şi geniu. Elevii în această diviziune erau admişi pe bază de concurs, provenind din Şcolile Fiilor de Militari (viitoarele licee militare), bacalaureaţi şi absolvenţi a cel puţin 6 clase de liceu, având vârsta între 17 şi 21 de ani. După terminarea celor doi ani, elevii diviziunii preparatorii erau înaintaţi la gradul de sublocotenent şi trecuţi în Diviziunea de Aplicaţie. Scopul celei de-a doua diviziuni era de a completa cunoştinţele ofi ţerilor în specialitatea artilerie. Printre cursurile predate la această diviziune amintim: artileria, fortifi caţiile, construcţii guri de foc, artă şi istorie militară, topografi a şi geodezia, comunicaţiile, legislaţia, organizarea şi administrarea armatei, limba franceză, limba germană, regulamentele militare, lucrări grafi ce şi pe teren, călărie, scrimă.

Experienţa acumulată şi învăţămintele trase după câţiva ani de funcţionare a celor două diviziuni au determinat adoptarea, în anul 1895, a unui nou regulament, care prevedea înfi inţarea a patru instituţii de învăţământ pentru artilerie şi geniu: Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu, Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu, Şcoala Superioară de Artilerie şi Geniu şi Şcoala Militară de Guarzi de Artilerie şi Geniu. Aceste şcoli au funcţionat, din acest an (cu excepţia Şcolii Superioare de Artilerie şi Geniu, care n-a luat fi inţă), sub conducerea unică, cu denumirea generică de Şcoală de Artilerie şi Geniu.

În anii care s-au scurs până la Primul Război Mondial, şcoala militară a pregătit 364 de ofi ţeri de artilerie şi 153 de ofi ţeri de geniu. Printre profesorii care au depus o activitate laborioasă, plină de dăruire, pentru pregătirea viitorilor ofi ţeri de artilerie, îi amintim pe: coloneii Eracle Arion, Vasile Rudeanu şi Constantin Hîrjeu, profesorul Spiru Haret, locotenet-coloneii Toma Ghenea şi Constantin Coandă, maiorii Vasiliu P. Năsturel şi Gabriel Negrei, căpitanii Georgescu Pion şi Florea Ţenescu, care mai târziu au ocupat funcţii de mare importanţă în armata noastră.

21


Prin caracterul tehnico-ştiinţifi c imprimat cursurilor şi prin buna organizare a învăţământului, la conducerea şcolii s-au evidenţiat colonelul Eracle Arion (1881-1882), colonelul Alexandru Tell (1888-1889), colonelul Vasiliu Năsturel (1904-1907), colonelul Eremia Grigorescu (1907-1910) şi mulţi alţii.

După anul 1895, instrucţia artileriştilor a ocupat un rol tot mai însemnat în pregătirea structurilor de artilerie. Desăvârşirea instrucţiei militarilor şi a subunităţilor s-a executat prin aplicaţii tactice cu trageri, marşuri, ieşiri în tabere, precum şi în cadrul manevrelor de cooperare cu celelalte arme. În pregătirea ofi ţerilor, subofi ţerilor şi trupei s-a pus un mare accent pe metodele practice de instruire, pe cunoaşterea în bune condiţii a numeroaselor tipuri de guri de foc din dotare, pe execuţia tragerilor, îndeosebi a reglajelor cu piesa şi a tragerilor de efect din poziţii acoperite.

Artileria română în Primul Război Mondial

Primul Război Mondial a găsit artileria română în plin efort de dezvoltare, organizare şi reorganizare. Înaintea începerii marilor bătălii, armata română dispunea de 294 baterii de artilerie, din care: 135 erau baterii de tunuri de câmp, 60 baterii de obuziere uşoare, 49 baterii de tunuri grele, 14 baterii de tunuri de munte, 15 baterii de mortiere de tranşee, 15 baterii de tunuri de 53 mm şi 6 baterii de artilerie călăreaţă.

Diviziile erau grupate în 5 corpuri de armată, fi ecare dintre acestea având câte un comandant de artilerie. La fi ecare dintre cele două armate exista câte un inspector al artileriei, iar pe lângă Marele Cartier General se afl a Inspectoratul General al Artileriei.

Comparând organizarea Armatei Române din vara anului 1917 cu cea de la începutul războiului, se poate constata că numărul total al forţelor se micşorase. Cu toate acestea, forţa combativă a artileriei române sporise mult ca urmare a înzestrării mai bune, în special cu tunuri şi obuziere cu caracteristici tehnico-tactice superioare. Marea unitate tactică (divizia) era mult mai mobilă, mai manevrieră şi cu putere de foc mai mare. Ca organizare şi înzestrare, divizia română era comparabilă cu diviziile celorlalte armate (rusă, germană, austriacă, ungară, bulgară sau turcă) care au luptat pe frontul român. La sfârşitul perioadei de refacere, Armata Română era capabilă să desfăşoare operaţii ofensive şi defensive de amploare. Marile unităţi din compunerea ei erau omogene ca organizare, înzestrare şi pregătire pentru luptă.

Participarea artileriei române la operaţiile desfăşurate şi în special la ducerea cu succes a bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verifi cării unor principii de întrebuinţare a artileriei în luptă, a unor metode şi procedee tehnice, îmbunătăţirii acestora în raport cu evoluţia artei militare şi a tehnicii din înzestrare, şi îmbogăţirii experienţei trupelor şi cadrelor din comandamentele de la toate eşaloanele.

Campaniile desfăşurate în anii 1916-1917 pe frontul român au contribuit la decantarea de învăţăminte care au generat măsuri deosebite pentru îmbunătăţirea organizării şi înzestrării artileriei române cu tunuri şi obuziere tot mai performante. Chiar după prima campanie, din toamna anului 1916, organizarea artileriei române

22


s-a făcut conform principiului asigurării unei proporţii de cel puţin o baterie pentru fi ecare batalion de infanterie, proporţie care exista la mai toate armatele europene. În consecinţă, numărul gurilor de foc din înzestrarea diviziei a crescut simţitor prin organizarea brigăzii de artilerie pe două regimente, unul de tunuri şi altul de obuziere, precum şi prin înfi inţarea celor două baterii: una de tunuri de însoţire şi una de mortiere de tranşee. Pe de altă parte, însă, modifi cările aduse gurilor de foc, precum şi achiziţionarea de material modern din străinătate au dus la diversifi carea calibrelor şi modelelor, fapt ce a pus mari probleme de asigurare cu muniţia unităţilor şi subunităţilor de artilerie. La începutul celor două campanii, singurul criteriu de care s-a ţinut seama în organizarea unităţilor de artilerie a fost cel al identităţii caracteristicilor tehnico-tactice în cadrul fi ecărei categorii de guri de foc: tunuri uşoare de câmp, obuziere uşoare de câmp, tunuri grele de câmp şi obuziere grele de câmp.

Şcoala Specială de Artilerie, destinată perfecţionării pregătirii ofi ţerilor, nu a funcţionat în timpul războiului. Cu toate acestea, pregătirea artileriştilor a continuat prin cursurile Şcolilor de Tragere ale Artileriei, organizate la Bârlad, începând cu 15 martie 1917. În compunerea acestor şcoli au intrat: Şcoala de Tragere a Artileriei de Câmp şi de Munte, Şcoala de Tragere a Artileriei Grele, Şcoala de Tragere a Artileriei Antiaeriene şi Şcoala de Specialişti pentru Artilerie. Durata cursurilor acestor şcoli era diferită: de 15, 20 sau chiar de 60 de zile. După război, Şcoala de Tragere a Artileriei a fost transformată în Centrul de Instrucţie al Artileriei cu reşedinţa la Râşnov.

La 1 februarie 1919, Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină, care a fost dislocată în timpul războiului la Iaşi şi Botoşani, a revenit la Bucureşti, la localul său din Calea Griviţei, nr. 28.

Artileria română în perioada interbelică şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Perioada interbelică reprezintă o etapă importantă în evoluţia artileriei, sub toate aspectele: din punct de vedere al organizării şi dotării, motorizării artileriei grele, apariţiei noilor categorii de artilerie, pregătirii cadrelor şi trupei, dezvoltării şi modernizării întreprinderilor de reparat şi fabricat armament.

În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza: 31 de brigăzi şi 79 de regimente, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere 2 divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea şi 9 erau regimente de artilerie călăreaţă.

Izbucnirea marii confl agraţii mondiale a găsit Armata Română în plin proces de modernizare a structurilor sale. Disponibilităţile materiale reduse, imposibilitatea procurării la termenele stabilite a armamentului şi tehnicii de luptă indispensabile trecerii de la faza de deziderat la realitate au infl uenţat decisiv înfăptuirile în domeniu, în condiţiile unei limitări tot mai drastice a surselor externe de aprovizionare.

La 1 septembrie 1939, disponibilităţile existente în personal, armament şi mijloace de luptă permiteau mobilizarea a 31 de divizii de infanterie; 4 divizii de cavalerie

23


şi 4 brigăzi de vânători de munte, incluzând artileria organică. Singurele elemente motorizate erau regimentele de artilerie de corp de armată, subunităţile de cercetare şi o brigadă motorizată. De la deziderat la realitate, contururile au fost trasate, în ultimă instanţă, de potenţialul militar ce situa ţara într-o postură asemănătoare, chiar dacă tragică, cu cea existentă la angajarea Armatei Române în Primul Război Mondial. În timp ce armatele marilor puteri şi-au dezvoltat cu precădere componentele moderne (mari unităţi motorizate, mecanizate şi de artilerie), capabile, prin manevra de foc şi mijloace, să impună în mod rapid decizia pe câmpul de luptă în faţa unor armate lipsite de mijloace de contracarare pe măsură, factorii restrictivi şi-au pus amprenta decisiv asupra înfăptuirilor în domeniul modernizării armatei noastre.

În luna septembrie 1940, Armata Română cuprindea, pe lângă unităţile şi marile unităţi organice, şi pe cele prevăzute în planul de mobilizare. Unităţile de artilerie uşoară şi mijlocie erau în continuare în organica marilor unităţi de infanterie, cavalerie sau vânători de munte, în timp ce regimentele de artilerie grea erau subordonate comandamentelor de corp de armată.

La începutul lunii martie 1941, înzestrarea artileriei cu tunuri şi obuziere de câmp, tunuri de munte şi obuziere grele tractate hipo depăşea necesarul, dar caracteristicile tehnico-tactice erau de multe ori nesatisfăcătoare pentru nevoile câmpului de luptă.

În ceea ce priveşte obuzierele de munte şi obuzierele grele tractate moto, numărul lor era sub necesar. Muniţia de artilerie era asigurată în cantitate insufi cientă.

Constrâns de evoluţia evenimentelor să caute o apropiere de Germania, cu scopul declarat al obţinerii garantării frontierelor, generalul Ion Antonescu a decis să angajeze părţi din Armata Română în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Astfel, s-a constituit o grupare autonomă de forţe formată din Armatele 3 şi 4 române şi Armata 11 germană.

Forţa combativă a armatei de uscat române de pe frontul de est, din perspectiva artileriei, era de: 32 de companii antitanc; 159 de baterii de tunuri; 61 de baterii de obuziere; 44 de baterii de tunuri lungi şi 27 de baterii de obuziere grele.

În perioada 1941-1943, o parte dintre unităţile grupării autonome de forţe care au fost subordonate de Comandamentul german au acţionat pe frontul de est. La 17 aprilie 1943, aceste unităţi au fost aduse în ţară. În Campania din est, artileria română a participat cu 66 de regimente de artilerie, din care 38 de regimente din organica diviziilor de infanterie, 6 regimente de artilerie călăreaţă, 2 regimente de artilerie grăniceri, 2 regimente de artilerie gardă, 2 regimente de artilerie moto; 7-12 divizioane de artilerie munte (echivalentul a 4 regimente); 8 regimente de artilerie grea; 19 divizioane de artilerie grea independente şi bateriile antitanc din compunerea diviziilor.

Importante schimbări în organizarea artileriei au fost efectuate prin Legea nr. 720 privind organizarea forţelor armate din 28 octombrie 1943.

Organizarea şi înzestrarea unităţilor şi marilor unităţi au fost îmbunătăţite continuu pe tot timpul perioadei participării României la războiul antihitlerist. În stabilirea structurii organizatorice a armatei în general şi a artileriei în special, s-au

24


avut în vedere disponibilul în efective, cantitatea armamentului şi tehnicii de luptă existente, caracteristicile terenului de pe teatrul de acţiuni militare pe care urmau să acţioneze trupele române, precum şi prevederile Convenţiei de Armistiţiu care stipulau ca România să participe la războiul împotriva Germaniei şi Ungariei cu 12 divizii. Pe toată durata războiului antihitlerist, Armata Română a participat cu un număr de divizii superior celui prevăzut, acesta variind între 37 şi 16 mari unităţi.

Marele Stat Major, prin Directiva nr. 63 039 din 3 septembrie 1944 şi, îndeosebi prin Instrucţiunile speciale nr. 66 000 din 6 septembrie 1944, a organizat în detaliu refacerea marilor unităţi ale armatei în vederea participării acestora la război alături de trupele coaliţiei antihitleriste. Refacerea armatei, inclusiv a artileriei, s-a realizat prin contopirea marilor unităţi întoarse de pe front cu marile unităţi de recruţi, cu subunităţile şi unităţile de marş, realizându-se mari unităţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzătoare. Au rezultat astfel mari unităţi uşoare, manevriere, capabile să lupte şi să se deplaseze în condiţiile unui teren frământat.

Marea unitate tactică de bază a fost divizia, organizată şi dotată astfel încât să poată îndeplini misiuni tactice importante şi să se poată aproviziona prin mijloace proprii cu cele necesare. Divizia de infanterie avea în compunere, din punct de vedere artileristic, următoarele structuri: 1 regiment de artilerie; 1 la 2 baterii antitanc cu 4-6 tunuri calibru 75 mm „Reşiţa” . Regimentul de artilerie al diviziei era organizat pe 3 divizioane – unul de tunuri calibru 75 mm (12 piese), unul de obuziere calibru 100 mm (12 piese) şi unul de aruncătoare calibru 120 mm (12 piese). Bateria antitanc divizionară dispunea de 6 tunuri calibru 75 mm „Reşiţa”, un material modern cu o cadenţă de tragere mare, precizie mare, foarte efi cace împotriva tancurilor mijlocii şi grele şi cu o mobilitate sporită. Compania antitanc regimentară dispunea de tunuri antitanc calibru 37 mm sau 47 mm, care aveau o efi cacitate mică asupra tancurilor germane. Ele au fost folosite cu precădere ca armament de sprijin nemijlocit al infanteriei, misiuni în care au dat rezultate depline, fi ind uşoare şi foarte mobile.

Divizia de infanterie dispunea de următoarea cantitate de armament de artilerie: 32 de tunuri antitanc calibru 37 mm sau 47 mm; 6 tunuri antitanc calibru 75 mm „Reşiţa”; 57 de aruncătoare calibru 60 mm; 27 de aruncătoare calibru 81,4 mm; 12 tunuri calibru 75 mm; 12 obuziere calibru 100 mm şi 12 aruncătoare calibru 120 mm. Divizia de infanterie, astfel organizată şi sprijinită de către artilerie, era capabilă în ofensivă să execute lovituri puternice într-un ritm rapid, iar în apărare să zdrobească ofensiva unui inamic superior.

Divizia de munte avea în compunere aceleaşi elemente ca şi divizia de infanterie. Artileria diviziei de munte consta din: 1 la 2 baterii antitanc dotate cu tunuri calibru 75 mm „Reşiţa” (6 piese); 1 grup de artilerie de munte organizat pe 3 divizioane, cu armament specializat pentru tragere în teren muntos (tunuri şi obuziere de munte); în lipsa acestei categorii de armament, divizioanele acestor grupuri au fost dotate cu aruncătoare calibru 120 mm. Se poate aprecia că organizarea şi înzestrarea diviziei de munte au corespuns nevoilor luptei în terenul în care trupele române au acţionat.

25


Divizia de cavalerie a fost organizată şi înzestrată în aşa fel încât să poată executa acţiuni de cercetare, manevre largi, urmărirea inamicului care se retrage şi alte misiuni. Artileria diviziei de cavalerie era organizată similar cu cea a diviziei de infanterie.

Corpul de armată era un eşalon de comandament cu rolul de a organiza, conduce şi coordona acţiunile diviziilor care i se subordonau pentru un timp determinat. În organica unui corp de armată existau: 1 regiment de artilerie grea; 1 divizion de artilerie antitanc; 1 batalion de transmisiuni; 1 batalion de pionieri; 1 companie de poliţie şi formaţiuni de servicii.

Regimentul de artilerie al corpului de armată era constituit din artilerie grea motorizată. În compunerea acestuia intrau 2 divizioane, şi anume 1 divizion de tunuri calibru 105 mm (12 piese) şi 1 divizion de obuziere calibru 150 mm (12 piese). Ambele divizioane erau organizate pe câte 2 baterii. Privind organizarea regimentului de artilerie grea, experienţa războiului a dovedit că divizioanele pe 2 baterii au rezolvat cu difi cultate problemele tehnice pentru care regulamentele conţineau prevederi stabilite în funcţie de posibilităţile divizioanelor ternare.

Armata a fost marea unitate operativă din compunerea forţelor române, organizată în aşa fel încât să poată executa conducerea şi să asigure întreţinerea marilor unităţi din compunerea ei. În acest scop, armata avea un stat major cu un personal numeros şi formaţiuni de servicii complexe. În compunerea armatei au intrat: 2 la 4 corpuri de armată; 1 la 2 divizii de cavalerie; 1 la 2 batalioane de transmisiuni; 1 regiment de artilerie antitanc; 1 divizion de artilerie grea independent; 2 companii poduri; 2 la 3 batalioane drumuri; 1 batalion de jandarmi; 1 companie de poliţie; 1 companie chimică; 1 detaşament construcţii linii şi formaţiuni de servicii.

Structura organizatorică a trupelor române participante la războiul antihitlerist a avut anumite trăsături proprii, care au infl uenţat în mod pozitiv tactica şi arta operativă ale Armatei Române, imprimându-le un pronunţat caracter de originalitate. Experienţa câmpului de luptă a confi rmat justeţea concepţiei adoptate de către strategii români privind organizarea unităţilor şi subunităţilor de artilerie.

Tunari la instrucţie

26


Artileria română în perioada 1945-1989

În perioada postbelică, până în anul 1989, armata română a cunoscut conse cinţele transformatoare im puse de cursa înarmărilor, generată de factorii politici, sub semnul zodiei războiului rece.

Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare faţă de perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Numărul de subunităţi luptătoare de tip baterie din cadrul diviziei a sporit în perioada respectivă cu 43%.

Începând din luna august 1947, prin ,,Legea pentru organizarea armatei”, în

organica diviziei de infanterie a intrat un regiment de artilerie compus din trei divizioane, iar în organica regimentului de infanterie se găsea un divizion de artilerie. Existau, de asemenea, regimente de artilerie grea independente şi două brigăzi de artilerie. Conform legii amintite au fost desfi inţate comandamentele de armată şi de corp de armată, în locul lor înfi inţându-se patru comandamente de regiuni militare.

Experienţa celui de-al Doilea Război Mondial a scos în evidenţă faptul că în acţiunile desfăşurate în condiţiile creşterii calităţii mijloacelor de luptă şi a mobilităţii trupelor, rolul artileriei a devenit din ce în ce mai important. În acelaşi timp, amploarea mereu crescândă a acţiunilor de luptă impunea să se realizeze, în cadrul fi ecărui eşalon, o cantitate de guri de foc corespunzătoare asigurării unui grad de independenţă ridicat al acţiunilor din ce în ce mai manevriere. În acest context, se impunea creşterea cantităţii de artilerie din organica unităţilor şi marilor unităţi pentru a le face capabile să îndeplinească un volum sporit de misiuni impuse de lupta modernă şi, totodată, se impunea crearea a noi unităţi şi mari unităţi de artilerie, care să permită întărirea unităţilor de arme întrunite ce îndeplineau misiuni de luptă importante. De asemenea, s-a conturat necesitatea introducerii în înzestrare a unor noi guri de foc care să sporească posibilităţile trupelor de a duce lupta împotriva blindatelor.

Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfi inţat Comandamentul Artileriei ale cărui sarcini de bază au constat în: elaborarea concepţiei de organizare şi întrebuinţare în luptă a artileriei; stabilirea sistemului de pregătire a cadrelor de artilerie; îndrumarea instrucţiei şi verifi carea capacităţii de luptă a unităţilor; întocmirea regulamentelor specifi ce armei; asigurarea cu armament şi muniţii a întregii artilerii. Comandamentului îi erau subordonate nemijlocit unităţi şi

Instalaţia de lansare 9P117 M1 cu racheta 8K 14

27


mari unităţi de artilerie, instituţii militare de învăţământ cu profi l artileristic (Şcoala de Ofi ţeri şi Subofi ţeri, Centrul de Instrucţie al Artileriei) şi diferite formaţiuni (Arsenalul Armatei, Fabrica de Pulberi, Pirotehnia Armatei, Laboratorul de Studii şi Experimentări, Poligonul de Trageri al Artileriei).

În anii următori, potrivit concepţiei de dezvoltare a artileriei, corelate cu măsurile de înzestrare cu tehnică nouă, s-a acţionat în direcţia constituirii şi întăririi artileriei batalionare, regimentare, divizionare etc., fapt ce a contribuit la asigurarea caracterului de independenţă al acţiunilor desfăşurate de către aceste eşaloane.

Regimentul de artilerie divizionar avea în organica sa 3 divizioane a câte 3 baterii. Corpul de armată avea regiment de artilerie grea moto compus din 3 divizioane.

La data de 28 aprilie1949, a intrat în subordinea Comandamentului Artileriei Divizia de Artilerie de Rupere, formată din Brigada 1 Artilerie Grea (Regimentele 5 şi 6 Artilerie Grea) şi Brigada 8 Artilerie Grea (Regimentele 14 şi 15 Artilerie Grea; Regimentul 18 Aruncătoare Moto; Regimentul 12 Artilerie Moto şi Regimentul 23 Artilerie Moto).

Începând din anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc cu caracteristici superioare: tunul antitanc calibru 57 mm; tunul regimentar calibru 76,2 mm; tunul obuzier calibru 152 mm; obuzierul calibru 122 mm; aruncătorul calibru 160 mm şi cel de calibru 240 mm şi aruncătoare proiectile reactive calibru 130 mm.

În 1961 au luat fi inţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii. Un an mai târziu au fost înfi inţate primele 3 divizioane de rachete tactice la Ploieşti (Divizioanele 113 şi 115 Artilerie), şi Craiova (Divizionul 180 Artilerie), dotate cu rachete din complexul LUNA, cu bătaia de 70 km.

Tot în acest an, a fost înfi inţat, la Ploieşti, Centrul de Instrucţie pentru Rachetişti, în subordinea Comandamentului Artileriei Forţelor Armate. În anul 1970, această instituţie de învăţământ s-a transformat în Centrul de Instrucţie al Artileriei, destinat să asigure pregătirea de specialitate a tuturor artileriştilor nu numai a rachetiştilor, ca până atunci. De asemenea, în acest an a fost reînfi inţată, la Sibiu, Şcoala de Ofi ţeri Activi de Artilerie. Aceste două instituţii de învăţământ au avut o contribuţie excepţională la formarea şi perfecţionarea pregătirii ofi ţerilor de artilerie.

Dezvoltarea economică din perioada 1956-1965 a infl uenţat substanţial capacitarea de apărare a ţării. Ca rezultat, artileria a fost dotată cu armament nou: aruncătoare de proiectile reactive, aparatură pentru cercetare şi de legare topogeodezică a dispozitivului de luptă. S-au produs noi categorii de muniţii cu efecte superioare. Au fost sporite şi diversifi cate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor, începând de la companie la marea unitate. Au intrat în dotare, alături de autotunurile şi tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate.

Eforturile făcute în direcţia perfecţionării armatei au căpătat un caracter juridic adecvat prin adoptarea, în 1972, a ,,Legii privind organizarea apărării naţionale”.

28


În contextul general al măsurilor adoptate pentru traducerea în viaţă a concepţiei privind apărarea patriei, au fost întreprinse o serie de acţiuni care au dus la perfecţionarea structurii organizatorice a armatei la toate nivelurile. În acest cadru s-au precizat sarcinile şi atribuţiile Comandamentului Artileriei, ca organ de concepţie al Ministerului Apărării Naţionale privind organizarea, conducerea şi întrebuinţarea în luptă şi operaţie a armei.

Plecând de la considerentul că, în condiţiile ducerii unor acţiuni de luptă împotriva unui inamic superior din punct de vedere numeric şi bine înzestrat cu mijloace de luptă moderne, creşterea puterii de foc a tuturor eşaloanelor căpăta o importanţă deosebită; s-a acordat atenţie dezvoltării subunităţilor de artilerie batalionare şi regimentare, măririi puterii de foc a artileriei divizionare, de armată şi din rezerva comandantului suprem, şi dotării acestora cu armament corespunzător. Un loc însemnat a fost atribuit, în acelaşi timp, mijloacelor de luptă antitanc, prin constituirea unor subunităţi şi unităţi capabile să acţioneze împotriva tancurilor performante.

În perfecţionarea structurii organizatorice a artileriei de la toate eşaloanele şi a dotării acestora s-a avut în vedere realizarea unui acord deplin între posibilităţile mijloacelor din înzestrare şi misiunile pe care lupta le impunea subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi de arme întrunite. Au fost dezvoltate în mod armonios toate categoriile de artilerie, ţinându-se seama şi de particularităţile fi zico-geografi ce ale teritoriului ţării. Ca urmare, ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi şi unităţilor de arme întrunite a crescut simţitor. Concomitent au fost precizate principiile asigurării tehnice cu armament şi muniţii, care şi-au găsit refl ectarea într-o restructurare a organelor şi formaţiunilor pentru asigurarea cu armament şi muniţii.

În afara tehnicii şi armamentului asimilat anterior, gama produselor realizate a fost extinsă în domeniul armamentului de artilerie, mijloacelor antitanc, a tehnicii de calcul, a aparaturii optice specializate, a mijloacelor de transport şi de luptă, creându-se totodată condiţiile necesare pentru fabricarea în ţară a armamentului complex de artilerie. Referindu-ne la armamentul de artilerie produs în ţară, amintim: tunul antitanc calibru 100 mm, md. 1975 şi md. 1977; obuzierul calibru 152 mm, md. 1981; tunul obuzier calibru 152 mm, md. 1985; tunul calibru 130 mm, md. 1982; aruncătorul calibru 82 mm, md. 1977; aruncătorul calibru 120 mm, md. 1982; aruncătorul de proiectile reactive (21 tuburi de ghidare) calibru 122 mm; aruncătorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) calibru 122 mm; aruncătorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) containerizat calibru 122 mm, md. 1988; tunul de munte calibru 76 mm, md. 1982, precum şi aruncătorul de grenade antitanc A.G.-9.

Artileria română în contextul reformei militare de după 1989

Era post-război rece a adus cu sine demasifi carea armatelor. Mediul operaţional nu a mai fost ca până atunci, al armatelor de masă, ci al armatelor de calitate.

În anii de după 1989 au avut loc schimbări importante în ceea ce priveşte structura de conducere centrală a artileriei. Astfel, în anul 1990, Comandamentul Artileriei şi-a

29


schimbat denumirea în Inspectoratul General al Artileriei, păstrând atribuţiile coman damentului. Trei ani mai târziu, această structură s-a transformat în una mult diminuată numeric, denumită Inspectorul Arti-leriei, ce a funcţionat, până în luna aprilie 1997, în cadrul Inspectoratului General al Statului Major General. Instituţia inspectorului în

armă a fost reînfi inţată la 15 august 2002 şi deţinută prin cumul de comandantul Şcolii de Aplicaţie pentru Artilerie şi Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă”. De reţinut că, la data de 1 septembrie 2008, a fost desfi inţată funcţia de inspector pentru artileria terestră, instituţie importantă în gestionarea destinelor armei, cu vechi tradiţii în instituţia militară românească, deţinută, din 1 august 2005 până la acea dată, prin cumul, de comandantul Centrului de Pregătire pentru Artilerie Terestră „Ioan Vodă”.

În prezent, artileria română dispune de o mare unitate de artilerie, câte un regiment de artilerie mixt la fi ecare divizie de infanterie şi de câte un batalion de artilerie mixt la fi ecare brigadă a forţelor de manevră. Tehnica artileristică din dotare este dinainte de anul 1989, cu excepţia sistemului LAROM. De aceea, se impune cu stringenţă modernizarea artileriei, adecvarea sa acţională deplină la noile cerinţe ale câmpului de luptă. În aceste condiţii, preocupările specialiştilor au fost şi sunt subscrise dezideratului de realizare a unui sistem artileristic capabil să ofere: disponibilitate îmbunătăţită, siguranţă mai mare, timp de ripostă redus, interoperabilitate în NATO, precizie ridicată, efi cienţă sporită.

Din nefericire, această perioadă a consemnat desfi inţarea trupelor de rachete, constituite începând cu anul 1961, odată cu înfi inţarea Brigăzii 32 Operativ-Tactice de la Tecuci. Evenimentul a însemnat încheierea unui lung şi complex proces evolutiv. Prin această măsură, Armata României a pierdut cei mai importanţi vectori tereştri de lovire la mare distanţă (până la 300 de km).

La data de 1 aprilie 2006 s-a renunţat la denumirea tradiţională de divizioanele de artilerie, acestea primind denumirea de batalioane de artilerie.

Astăzi, la fel ca şi în armatele occidentale, şi în Armata României termenul artilerie înseamnă mai mult decât un simplu tun sau obuzier, prin artilerie înţelegându-seun ansamblu de sisteme artileristice, constituite ca un tot unitar, având următoarele componente: subsistemul de asigurare date (de supraveghere, recunoaştere şi de determinări meteo şi balistice); subsistemul de comandă şi control; subsistemul mijloacelor de lovire şi sistemul logistic.

Instalaţie LAROM

30


1.2. Istoria de început a artileriei române moderne

Istoria începuturilor artileriei române, indisolubil legată de numele domnitorilor Gheorghe Bibescu şi Alexandru Ioan Cuza, şi a principelui Carol I, prezintă câteva aspecte inedite, referitoare la legăturile acestora cu artileria, unele dintre ele nerelevate, sau insufi cient prezentate de istoriografi a militară.

Primul dintre aceste aspecte pe care dorim să-l supunem atenţiei cititorilor îl reprezintă rolul excepţional al generalul Ion Emanoil Florescu în apariţia şi dezvoltarea artileriei române. Acesta a fost, în fapt, numitorul comun al celor trei conducători ai statului, mai sus-menţionaţi, în relaţia lor cu artileria. Astfel, în anul 1843, Ion Emanoil Florescu, pe atunci căpitan, adjutant al domnitorului, în timpul vizitei lui Gheorghe Bibescu la Constantinopol l-a sfătuit să-i solicite sultanului Abdul Medgid, un număr de piese de artilerie pentru dotarea tinerei oştiri din Ţara Românească. Cele 4 tunuri de 4 livre (calibru 80 mm) oferite de sultan, aduse în ţară de căpitanul Florescu au fost montate pe afet (două la Craiova şi două la Bucureşti) şi au constituit, ca urmare a Poruncii Domneşti nr. 198 din 10 noiembrie, prima baterie de artilerie, marcând înfi inţarea artileriei române modernă, în fapt, reînfi inţarea acesteia. În acest sens menţionăm că în comunicarea „Centenarul reînfi inţării artileriei române. Rostul ei în războiul din 1877-1878“, ţinută în şedinţa publică de la 10 decembrie 1943 a Academiei Române, generalul Radu Rosetti spunea: „Ceea ce sărbătorim azi e reînfi inţarea artileriei române şi nu înfi inţarea ei; căci Românii au avut artilerie în trecut, încă de la începutul veacului al XV-lea. Puţină la număr, ca în toate ţările de pe acele vremuri, ea s-a dezvoltat în cursul veacurilor. Apoi, odată cu desfi inţarea treptată a armatelor noastre, a încetat de a mai fi , cei interesaţi, ca să nu mai avem putinţa de a ne opune voinţei lor, având grijă de a ne lua toate gurile de foc ce mai posedam”1.

De asemenea, referitor la generalul I. Em. Florescu, generalul Radu Rosetti, în lucrarea sa „Un uitat. Generalul I. Em. Florescu“, republicând articolul „Armata Română la 1876“ din ziarul Timpul nr. 19/20 aprilie 1876, a evidenţiat meritele incontestabile ale acestuia în înfi inţarea artileriei: „Dreptul de-a avea ţara artilerie, cunoaştem toţi că-l pierduse până la anul domniei lui Gheorghe Bibescu. Şi ştiţi cine ni l-a câştigat? Numai

1 General Radu Rosetti – Centenarul reînfi inţării artileriei române. Rostul ei în războiul din 1877-1878 –în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii istorice, Seria III, Tom XXVI, 1943-1944, pp. 213-225.

Generalul Ion Emanoil Florescu

31


generalul Ion Emanoil Florescu, atunci căpitan şi adjutant al acelui domn. În dorinţa de aşi dezvolta în patria lui învăţăturile cu care se adăpase în străinătate şi cu ocazia mergerii la Constantinopol a zisului Domn pentru investitură, rugă, stărui, pentru a cere de la Sultan recunoaşterea acestui drept al ţării. Suzeranul primi, şi dărui chiar 4 tunuri care fură aduse în România şi intrate cu mare solemnitate în capitală în mijlocul Regimentului 2 de linie în care serveam şi eu, comandat de ingeniosul colonel Enghel”2.

Meritele generalului Ion Emanoil Florescu în dezvoltarea ca armă a artileriei au continuat în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Apariţia la data de 21 decembrie 1860 a primului regiment de artilerie se datorează raportului său adresat domnitorului, în care menţiona: „Artileria până acum se afl ă încă despărţită. Rog pe Măria Voastră să binevoiţi a da Înalt ordin ca bateriile ce sunt astăzi pe conta Moldaviei şi cele ce se afl ă pe conta Valahiei să se unească împreună şi să formeze 1-iul Regiment de Artilerie împărţit în 2 divizioane. Tot deodată rog plecat pe Înălţimea Voastră, ca primind această unifi care să binevoiţi a întări în posturile acestui Regiment pe Maiorul Tobias Gherghely ca şeful Regimentului, Maiorul Haralambie Nicolae ca ajutorul şefului Regimentului, căpitanul Herkt Enric, şeful Divizionului 1-ul şi căpitan G. Mano şeful Divizionului al 2-lea”3.

Convins de argumentele menţionate în raport, domnitorul Alexandru Ioan I-iu Cuza a aprobat înfi inţarea primului regiment de artilerie din armata României şi cu aceeaşi dată l-a avansat colonel şi numit comandant pe Tobias Gherghely, care a deţinut această funcţie până la 28 aprilie 1864, când a fost numit intendent general al armatei4.

În fi ne, menţionăm contribuţia sa excepţională, de autentic vizionar, la dezvoltarea artileriei în vremea în care conducător al României era Carol I. Astfel, în calitate de ministru de război, exercitată în perioada 1871-1876, i-a propus acestuia şi ulterior a dotat artileria cu cele mai moderne şi puternice guri de foc ale vremii, anume tunurile ,,Krupp”, calibru 87 mm, model 1875. Acestea, denumite şi ,,tunuri de 9”, au fost achiziţionate pentru înfi inţarea Regimentelor 3 şi 4 Artilerie (constituite din câte 4 baterii) şi au reprezentat materialul de artilerie de bază în războiul de independenţă. Erau primele tunuri cu afetul integral metalic.

Al doilea aspect inedit pe care dorim să-l relevăm este legat de atitudinile ilustrului principe, din 1881 rege, Carol I faţă de artilerie, afl ată în anii de început ai existenţei sale. Prima abordare este determinată de lucrarea ,,Armata română în războiul de independenţă” realizată de Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Corneliu M. Andonie, Ioan I. Scafeş şi apărută la Editura Sigma în 2002, în care, la pagina 57 este reprodusă o fotografi e cu următoarea explicaţie: „August-septembrie 1913, Poradim, Bulgaria. Domnitorul Carol I,

2 General Radu Rosetti – Un uitat. Generalul I. Em. Florescu – Bucureşti, 1937, Anexa II, pp. 25-27;3 General P. V. Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „Universala“, p. 41;4 Idem, p. 146.

32


comandantul Armatei de Vest, pozând lângă intrarea în cortul de comandament. Alături este rezemat, înfăşurat în husă, drapelul Regimentului 2 Artilerie. Acest drapel l-a însoţit pe domnitor pe toată perioada campaniei din Bulgaria“. Se pun două întrebări. De ce drapelul unui regiment de artilerie? De ce drapelul Regimentului 2 Artilerie? Dacă la prima întrebare am putea răspunde că domnitorul era ofi ţer de artilerie, şcolit la Berlin, cu o afecţiune evidentă faţă de această armă, la cea de-a doua răspunsul comportă o incursiune în istoria tinerei artilerii române, parcurgând succint istoria înfi inţării primelor regimente de artilerie.

Din analiza acestora se pot distinge cel puţin următoarele:1. Primul regiment de artilerie (comandant colonelul Tobias Gherghely) a fost

înfi inţat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 21 decembrie 1860.2. Al doilea regiment de artilerie a fost înfi inţat de Carol I, la 1 august 1868, prin

trecerea bateriilor cu soţ din Regimentul 1 Artilerie la această nouă structură de artilerie.3. La data de 1 martie 1877, au fost înfi inţate două noi regimente de artilerie

prin dedublarea celor existente. Astfel, Regimentul 1 Artilerie a devenit Regimentul 3 Artilerie, iar Regimentul 2 Artilerie şi-a păstrat denumirea. Prin aceasta Regimentul 2 Artilerie şi-a păstrat data înfi inţării (1 august 1868), iar Regimentul 3 Artilerie şi-a luat ca dată de înfi inţare 1 martie 1877, ca de altfel şi Regimentele 1 şi 4 Artilerie. Acest lucru i-a nemulţumit pe artileriştii vremii care au considerat că Regimentul 3 Artilerie „este matca întregii artilerii române, căci de fapt el a fost creat în 1860”.

Astfel, cel mai vechi regiment de artilerie a devenit Regimentul 2 Artilerie înfi inţat de Carol I şi se explică de ce drapelul său de luptă l-a însoţit pe acesta în Războiul de independenţă.

Carol I cu drapelul Regimentului 2 Artilerie, 1913, Bulgaria

33


Un alt aspect interesant cu privire la Carol I este cel referitor la raporturile acestuia cu corpul ofi ţeresc al artileriei, îndeosebi cu cel ce a activat în armată în timpul domniei lui Cuza. De menţionat că, deşi a avut o poziţie echilibrată faţă de aceştia, au existat şi unele excepţii. Una dintre acestea a reprezentat-o marele artilerist, generalul de divizie Henric Herkt, cel ce a pus bazele Pirotehniei şi Arsenalului Armatei, a comandat, între altele, Regimentul 1 Artilerie (1871-1877) şi Regimentul 3 Artilerie (1877). Din nefericire, în perioada 1868-1871, a fost trecut în rezervă şi chiar dacă a fost rechemat în armată, avansarea la gradul de general, ca recunoaştere a meritelor sale de excepţie s-a făcut extrem de târziu, când deja era pensionat. O altă fotografi e, prezentată mai jos, publicată în Revista Armatei/

iunie 1912, ne poate oferi un răspuns la cauzele avansării sale târzi la acest onorant grad militar. Se pare că a fost perceput ca un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acest lucru este susţinut de fotografi a de mai jos, în care se poate observa şi locotenent-colonelul Henric Herkt. Apreciem că resentimentele lui Carol I nu au putut fi stinse de meritele sale şi nici de aceeaşi origine comună, Henric Herkt fi ind născut în localitatea germană Coblentz. Un alt argument în susţinerea resentimentelor faţă de Henric Herkt îl reprezintă faptul că toţi fondatorii artileriei române moderne au fost avansaţi la gradul de general înaintea sa, unii fi indu-i de-a lungul timpului subordonaţi. Spre exemplifi care menţionăm că domnitorul Carol I i-a avansat la gradul de general pe Nicolae Haralambie (27 aprilie 1877, când era în miliţii), cunoscut pentru rolul său la detronarea lui Cuza,

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu principalii colaboratori

GeneralulNicolae Haralambie

34


şi pe Gheorghe Manu (27 aprilie 1877), comandant al Diviziei 4, ulterior şeful artileriei Armatei de operaţii în Războiul de Independenţă. În anii următori au mai fost avansaţi la gradul de general: Alexandru Anghelescu (1881), comandantul Regimentului 2 Artilerie în 1877; Iulius Dunca (1881), comandantul Regimentului 1 Artilerie în 1877; Eracle Arion (1883), şeful artileriei în Marelele Cartier General în 1877.

Locul important al generalului Henric Herkt în cadrul artileriei este evidenţiat de o altă fotografi e, extrem de interesantă, „Ofi ţerii Artileriei Române - 1865”. Acesta apare în centrul fotografi ei, în partea de jos a cercului apropiat ce-l înconjoară pe locotenent-colonelul Nicolae Haralambie, comandantul Regimentului de Artilerie, alături de Gheorghe Manu (stânga) şi de Iulius Dunca (sus).

De altfel, în fotografi e mai sunt următorii ofi ţeri ai Regimentului de Artilerie: Maior Sheletti Gheorghe – Comandant divizion; Maior Dunca Iulius – Comandant divizion; Căpitan Costiescu Anton – Comandant baterie; Căpitan Agarici Ştefan – Comandant baterie; Căpitan Alexandru Candiano Popescu – Comandant baterie; Căpitan Koslinsky Alexandru – Comandant baterie; Căpitan Greceanu Nicolae – Comandant baterie; Locotenent Greceanu Constantin – Comandant secţie; Locotenent Horbatsky Alexandru – Comandant secţie; Locotenent Poroineanu Atanasie – Comandant secţie; Locotenent Fotino Dionie – Comandant secţie; Locotenent Horezeanu Constantin – Comandant secţie; Locotenent Algiu Mihail – Comandant secţie; Locotenent Bujoreanu Constantin – Comandant secţie; Sublocotenent Paleologu Barbu – Comandant secţie; Sublocotenent Ghiurgiu Gheorghe – Comandant secţie; Sublocotenent Borănescu Nicolae – Comandant secţie; Sublocotenent Warthiadi Panait – Comandant secţie; Sublocotenent Pitişteanu Constantin – Comandant secţie; Căpitan Ghenovici Gheorghe – Comandant baterie; Sublocotenent Glogoveanu Alexandru – Comandant secţie; Sublocotenent Thomescu Vasile – Comandant secţie; Sublocotenent Cremineanu Vasile – Comandant secţie.

Un alt aspect pe care dorim să-l relevăm este faptul că Regele Carol I a fost un mare iubitor al artileriei române. Nu întâmplător o considera „podoaba oştirii mele”. Nu întâmplător s-a preocupat de crearea învăţământului artileristic românesc prin înfi inţarea la 7 aprilie 1881, an în care România a devenit regat, a Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu. Nu numai că a înfi inţat învăţământul artileristic, dar s-a preocupat îndeaproape de modul de desfăşurare a acestuia. În acest sens menţionăm interesul său pentru modul de desfăşurare a învăţământului, „Vineri, 14 iunie (1891 n.n.), la orele cinei dupe amiază, M.S. Regele însoţit de A.S.R. Principele Ferdinand şi urmaţi de d. gl. Adj. Barozzi Ofi ţerii artileriei române – 1865

35


a mers la Şcoala de Aplicaţie pentru a asista la examen. La sosire, Majestatea Sa a fost întâmpină de dl. gl. Berindeiu – preşedintele juriului examinator… După aceasta, Regele merse în sala unde se depunea examenul la Cursul de artilerie cu anul I de studiu. Aici Suveranul, cu o desăvârşită competinţă, puse cestiuni ofi cerilor – elevi asupra balisticei, fabricarei pulberi, construcţii de baterii, proiectile şi focosie, asupra cupolelor Schumann precum şi asupra calibrelor armelor…”5.

Aceasta nu a fost o acţiune singulară, deoarece a vizitat şi controlat personal şcoala de multe ori. De fi ecare dată a avut cuvinte de laudă pentru corpul ofi ţeresc şi profesoral, precum şi de îndemn camaraderesc pentru elevi. Astfel, la fi nele inspecţiei sale din 5 mai 1898 spunea asistenţei: „Sunt mulţumit de voi elevi şi vă mulţumesc”6. În urma celor constatate cu prilejul inspecţiei din 9 aprilie 1905, regele a adresat personalului şcolii următoarele cuvinte: „Vă mulţumesc d-voastră şi corpului profesional pentru munca depusă. Am găsit şcoala aşa cum doream să o găsesc. Recomand ca cursurile teoretice să se facă cât mai aplicativ”7. De asemenea, la fi nalul inspecţiei din 6 mai 1913, Regele Carol I i-a îndemnat pe elevi să muncească „continuu şi fără preget, pentru ca să fi e mereu la înălţimea cerinţelor actuale care impun armelor speciale cunoştinţe întinse şi multiple”8.

Cu prilejul aniversării a 25 de ani de la Independenţă, la tradiţionala sărbătoare artileristică a „Întâiului Tun” din 15 mai 1902, regele Carol I a exprimat încă o dată admiraţia sa profundă faţă de artilerie, spunând: „Simt o vie bucurie că Mă regăsesc în mijlocul ofi ţerilor de artilerie, spre a serba cu Dumneavoastră memorabila aniversare de la Calafat… Un sfert de veac a trecut de atunci, neuitată Mi-a rămas ziua când puternicul glas al tunurilor noastre răsună pe ţărmurile Dunărei, vestind departe peste hotarele terei că ceasul neatârnărei a sosit; cu un cuvânt puternic de laudă regimentele de artilerie luptau apoi pe câmpiile din Bulgaria şi deschidea drumul la isbândă prin dărâmarea întăriturilor de la Plevna, Rahova şi Vidin… Artileria poate fi mândră de falnicul său trecut, şi ţara împreună cu Mine, ne putem rezema cu încredere pe această armă, care şi-a biruit un loc de căpetenie în armată... Din partea Mea, vă încredinţez de dragostea şi ocrotirea Mea, şi ca o dovadă statornică a acelor simţiminte, am hotărât ca Regimentul 1 de artilerie, care a tras ce d-întâiu tun, sub comanda Mea, asupra Vidinului şi singurul în fi inţă la sosirea Mea pe Tron, să poarte de astăzi numele Meu… ridic paharul Meu în onoarea Artileriei, urându-i un viitor tot aşa de strălucit ca trecutul său şi ca dânsa să rămâe de-a pururi podoaba iubitei Mele armate”9.

Faptul că artileria a fost „podoaba” atât de apropiată sufl etului său este relevat şi de faptul că aceasta a fost un constant simbol al regalităţii sale. În acest sens menţionăm că regele Carol I a avut coroana realizată din oţelul unui tun turcesc capturat în Războiul de Independenţă şi că prin testament a dorit ca la trecerea la cele veşnice să fi e transportat pe afet de tun şi ca salvele de tun, atât de dragi, să răsune din forturile ce le-a înălţat.

5 Buletinul cercului publicaţiunilor militare, an II, nr. 15/23 iunie 1891, p. 6;6 Microfi lm „Registrul istoric al Şcolii de Artilerie şi Geniu”, nr. inventar 9171, cadrele 195-196;7 Revista Artileriei, nr. XIX, noiembrie 1905, p. 273;8 Microfi lm „Registrul istoric al Şcolii de Artilerie şi Geniu”, nr. inventar 9171, cadrul 205;9 Revista Artileriei, nr. XVI, iunie 1902, pp. 555-559.

36


1.3. Din istoria primului regiment de artilerie al armatei române (1860-1996)

În istoria Artileriei Române Moderne, Domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, a rămas ca întemeietorul primului regiment de artilerie, eveniment întâmplat la 21 decembrie 1860.

Pe baza raportului generalului Ion Emanoil Florescu, în care se menţiona: „Artileria până acum se afl ă încă despărţită. Rog pe Măria Voastră să binevoiţi a da Înalt ordin ca bateriile ce sunt astăzi pe conta Moldaviei şi cele ce se afl ă pe conta Valahiei să se unească împreună şi să formeze 1-iul regiment de artilerie împărţit în 2 divizioane. Tot deodată rog plecat pe Înălţimea Voastră, ca primind această unifi care să binevoiţi a întări în posturile acestui regiment pe maiorul Tobias Gherghely ca şeful regimentului, maiorul Haralambie Nicolae ca ajutorul şefului regimentului, căpitanul Herkt Enric şeful divizionului 1-ul şi căpitan G. Mano şeful divizionului al 2-lea”, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat înfi inţarea primului regiment de artilerie din Armata României. Cu aceeaşi dată a fost avansat colonel şi numit comandant al acestuia Tobias Gherghely, care a deţinut funcţia până la 28 aprilie 1864, când a fost numit intendent general al armatei.

La 1 septembrie 1862, pe câmpul Cotrocenilor, Regimentul de Artilerie a primit Drapelul de luptă, prilej cu care Domnitorul Cuza a rostit un memorabil discurs patriotic, din care reţinem: „Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă pururea aminte că vă încredinţez onoarea Ţării. Steagul e România, acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri, îmbelşugat cu sudoarea muncitorilor. El este familia, ogorul fi ecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul e însă simbolul devotamentului, credinţei ordinii şi disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării; întreaga istorie a românilor. Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate datoriile şi toate virtuţile militare, care se cuprind în cele două cuvinte săpate pe vulturii României: Onoare şi Patrie!“.

La 28 aprilie 1864, locotenent-colonelul Nicolae Haralambie (avansat colonel la 22 mai 1864) a fost numit comandant al Regimentului de Artilerie, având ca ajutor pe locotenent-colonelul Gheorghe Manu. A deţinut această funcţie până la 11 februarie 1866, când, alăturându-se conspiraţiei care l-a detronat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a devenit unul dintre cei trei membri ai locotenenţei domneşti.

După 11 februarie 1866, comanda regimentului a fost asigurată de locotenent-colonelul Gheorghe Manu, care, la 22 mai 1866, a fost avansat colonel şi numit comandant al Regimentului de Artilerie.

La 1 august 1868, din Regimentul 1 Artilerie s-a format al doilea regiment de artilerie, prin trecerea bateriilor cu soţ la această nouă unitate. Comandant al Regimentului 1

Maiorul Tobias Gherghely

37


Artilerie a rămas colonelul Gheorghe Manu, până la 14 iunie 1869, când a fost numit ministru de Război, iar la Regimentul 2 Artilerie a fost numit comandant locotenent-colonelul Iulius Dunca.

La 14/26 octombrie 1874, după desfăşurarea manevrelor regale, pe câmpia de la Băneasa, regimentul a primit noul Drapel de luptă, în cadrul unei ceremonii în care s-au sfi nţit şi împărţit oştirii 32 de steaguri noi. Cu această ocazie militarii au ascultat îndemnul, ca o premoniţie, al Domnitorului Carol: „Cu mândrie şi încredere v-am dat aceste steaguri, având ferma convingere că armata va şti a le apăra în orice împrejurare ca un sfânt depozit şi a le păstra cu onoare şi fără pată. Nu Mă îndoiesc nici un moment, că fi ecare dintre d-voastre, când veţi fi chemaţi a vă îndeplini datoria, o veţi face cu iubire şi devotament, având numai o ţintă, deviza steagurilor: Onoare şi Patrie!”.

La 5 februarie 1877, colonelul Gheorghe Slăniceanu, ministrul de Război, raporta Domnitorului că: „forma teritoriului nostru reclamă ca diferitele regiuni militare să fi e prevăzute cu toate elementele ce reclamă repedea lor pregătire. Este neapărat dară, ca fi ecare din cele 4 diviziuni militare să aibă artileria sa [...] am onoare a propune Măriei Voastre crearea încă a două regimente de artilerie pe lângă cele 2 existente: ca astfel fi ecare regiune să-şi aibă artileria sa. Prin această organizare în 4 regimente, vom avea în timp de pace, toate unităţile prin care să putem pune în acţiune toate tunurile ce avem”.

Ca urmare, la 1 martie 1877, prin Înaltul Decret nr. 4898, regimentele de artilerie s-au dedublat, Regimentul 1 Artilerie formând Regimentele 3 şi 4 Artilerie, iar Regimentul 2 Artilerie şi-a păstrat denumirea şi a format Regimentul 1 Artilerie. Conform consemnărilor din acea vreme Regimentul 2 Artilerie „păstră arhiva şi Drapelul, iar Regimentul 1 Artilerie trecu Drapelul Regimentului 1 creat din al 2-lea; arhiva vechiului Regiment I-iu rămase la al 3-lea”. Comandanţi de regimente au fost numiţi: colonelul Iulius Dunca la Regimentul 1 Artilerie; colonelul Alexandru Angelescu la Regimentul 2 Artilerie (iniţial a rămas fostul comandant, colonelul Eracle Arion, care mai apoi a fost numit şeful Artileriei din Marele Cartier General); colonelul Enric Herkt la Regimentul 3 Artilerie; colonelul Nicolae Dabija la Regimentul 4 Artilerie (iniţial colonelul Alexandru Angelescu).

La 17/29 iulie 1877, la Poiana, pe câmpia Olteniei, în război declarat cu Imperiul Otoman, Regimentul 3 Artilerie, care predase Drapelul de luptă Regimentului 1 Artilerie, a primit, alături de Regimentul 4 Artilerie şi recent înfi inţatele regimente de dorobanţi, noul Drapel de luptă. Cu acest prilej au primit şi imboldul transmis de Domnitorul Carol I prin Înalt Ordin de Zi: „Dându-vă drapelul corpului, vă încredinţez onoarea României, pe care o pun astfel sub scutul curajului, devotamentului şi abnegaţiei voastre. Pentru prima oară se prezintă solemna ocazie de a primi drapelul în preziua mergerii pe câmpul de onoare; căutaţi a-l încununa de o nemuritoare glorie. Nu uitaţi niciodată că drapelul este simbolul patriei; cea mai mare onoare pentru voi este de a vă da viaţa pentru a-l apăra şi a-l păstra în mâinile voastre, făcându-l pururea să fâlfâie peste toate obstacolele ce va învinge vitejia voastră”.

38


Colonelul Enric Herkt, fost comandant al Regimentului 1 Artilerie din 6 iulie 1872 până la 1 martie 1877, a comandat Regimentul 3 Artilerie din 1877 până în anul 1885 (practic 13 ani), când a fost numit comandant al artileriei Corpului 3 Armată de la Galaţi. Ca urmare a numirii colonelului Alexandru Angelescu în funcţia de comandant al Diviziei 2, comanda Regimentului 2 Artilerie a fost preluată de locotenent-colonelul Alexandru Horbatski.

Peste ani, generalul Alexandru Tell, rememorând momentul creării celor patru regimente, consemna în „Revista Artileriei” (aprilie 1909): „Eram atunci directorul serviciilor armelor speciale din ministerul de război [...] Însărcinat cu organizarea celor 4 regimente care se creau din cele 2 existente, am pregătit toate lucrările în vederea că din Regimentul nr. 1 să se formeze şi nr. 3, iar din nr. 2 şi nr. 4. Regimentele nr. 1 şi nr. 2 îşi păstrau astfel drapelul, numărul şi istoricul lor; toată lumea ar fi ştiut că Regimentul No. 1 este obârşia artileriei române, din care s-a format nr. 2 în 1868 şi că în 1877 din Regimentul 1 s-a creat Regimentul 3 şi din al 2-lea nr. 4. Când am prezentat lucrările ministrului de război şi l-am desluşit pentru ce făcusem astfel, ministrul de pe vremuri, cu scepticismul care-l caracteriza, mi-a spus că sunt de pe vremea veche şi că astăzi nu se mai uită nimeni la asemenea fl eacuri, şi a decis ca Regimentul 1 să formeze Regimentele 3 şi 4, iar Regimentul al 2-lea, Regimentele 1 şi 2. Iată pentru ce nu toată lumea ştie astăzi că al 3-lea regiment de artilerie este mama celorlalte regimente de artilerie de câmp şi de cetate“.

Din păcate, istoria ofi cială ulterioară, începând cu anul 1877, a consemnat în mod eronat că primul regiment de artilerie al Armatei Române, înfi inţată la 1830, a fost cel constituit la 1868, prin dezdoirea primului, de către Domnitorul Carol I. Din respect pentru adevăr vom releva câteva dintre zbaterile artileriştilor pentru menţinerea şi cultivarea curată şi adevărată a istoriei şi tradiţiilor artileriei, pornind de la documente ofi ciale şi de la memorialistica înaintaşilor, care, aşa cum s-au luptat pe câmpurile de bătaie, s-au luptat şi pentru adevărul istoriei lor. În acest sens menţionăm că în „Anuarul Armatei Române” pe anul 1870, la capitolul ARTILERIA, se scria: „Regimentul 1 de artilerie îşi are începutul său din anul 1860 prin întrunirea artileriei Moldovei cu a Ţării Româneşti, iar Crearea regimentului 2 de artilerie datează din anul 1868. Acest corp a fost organizat la Bucureşti. Formarea regimentului s-a făcut prin trecerea bateriilor cu soţ împreună cu oameni şi cai din regimentul 1 de artilerie”.

Una dintre cele mai reuşite lucrări de istorie a artileriei, realizată de generalul de divizie Petre Vasiliu- Năsturel, comandantul Artileriei Corpului 2 Armată Bucureşti, premiată de ofi ţerii de artilerie, membri ai „Revistei Artileriei”, în adunarea generală din 21 decembrie 1906, a adus clarifi cări importante privind istoria primului regiment al artileriei române moderne,

Generalul de diviziePetre Vasiliu-Năsturel

39


arătând despre Regimentul 3 Artilerie următoarele: „Schimbă la 5 februarie 1877 numele său de Regimentul 1 Artilerie, în acel de Regimentul 3 Artilerie. Acest regiment este matca întregii Artilerii române, căci de fapt el a fost creat în 1860”.

Şi alţi artilerişti, contemporani ai evenimentelor, care au lăsat posterităţii lucrări de memorialistică, au apreciat unanim că Regimentul 3 Artilerie a fost cel dintâi regiment al artileriei române moderne, „matca întregii Artilerii române”. Spre exemplifi care menţionăm relatările generalului Nicolae Stoika: „Regimentul 1, din care făceam parte, se numi Regimentul 3. La 1877 mă afl am maior comandant al artileriei teritoriale a Diviziei III Teritoriale, când prin suprimarea acestei funcţii, am fost pus în disponibilitate şi rechemat în activitate după câteva zile ca [sic!] comandant de divizion în Regimentul 3 de Artilerie, înfi inţat atunci în Buzău, prin Înaltul Decret Domnesc nr. 489 şi care s-a compus din vechiul Regiment 1 de Artilerie, care a mai dat şi pe al 4-lea regiment; iar din al 2-lea Regiment de Artilerie s-a înfi inţat 1-ul şi al 2-lea. Aceasta pe ziua de 1 aprilie 1877. Astfel prin Înaltul Decret nr. 489 din 1 martie (1877 – n.n.), se formează încă două regimente de artilerie, dezdoind pe cele două ce existau. Vechiul Regiment 1a format noile Regimente 3 şi 4; iar Regimentul 2 (care era la Bucureşti), a format noile Regimente 1 şi 2. În anul 1876 Regimentul 1 de Artilerie se afl a în garnizoană la Iaşi. El era comandat de colonelul Herkt Enric [...] Pe la jumătatea lui octombrie regimentul primi ordin a porni spre Bucureşti [...] Regimentul, sosind la Buzău, a primit ordin să rămână acolo şi a cantonat în oraş [...] Regimentul a iernat la Buzău [...] La 15 februarie 1877 se decretează desdoirea regimentelor de artilerie. Vechiul Regiment 1 a format noile Regimente 3 şi 4, iar Regimentul 2 (care era la Bucureşti), a format noile Regimente 1 şi 2”.

Peste ani, la aniversarea Centenarului Artileriei, doi destoinici istorici ai artileriei, maiorul Andrei B. Miclescu şi căpitanul Mihail I. Focşeneanu, profesori la Şcoala Superioară de Război, au relevat următoarele: „La 1 martie 1877 Regimentul 1 Artilerie (primul regiment) se dedublează sub denumirea de Regimentul 3 Artilerie (fostul Regiment 1 Artilerie) şi Regimentul 4 Artilerie (nou înfi inţat). Regimentul 2 Artilerie se dedublează şi el, regimentul nou creat primind denumirea de Regimentul 1 Artilerie, iar

vechiul regiment păstrându-şi neschimbat numărul. Cu alte cuvinte vechile regimente de artilerie primesc în ordinea vechimii lor numerele 3 şi 2, iar regimentele nou înfi inţate numerele 4 şi 1”.

În „Historicul“ Regimentului 3 de Artilerie s-au menţionat următoarele: „La 1 aprilie 1877, dispunându-se înfi inţarea Regimentelor 3 şi 4, cu această ocazie se încheie partea 1-a a istoricului regimentului pe când purta numirea de 1. Din acest regiment au ieşit direct până aici Regimentele 2, 3 şi 4. Întâiul comandant al vechiului regiment a fost colonelul Tobias Gherghely devenit general şi ministru de Război. Acestuia i-au succedat: colonelul Nicolae Haralambie, membrul Locotenenţei Domneşti în 1866 Generalul Gheorghe Manu

40


şi în urmă ministru de Război, colonelul Gheorghe Manu, în urmă ministru de Război, colonelul Iulius Dunca, colonelul Alexandru Anghelescu, colonelul Enric Herkt”.

Acelaşi Historic a consemnat şi modul de formare al Regimentului 3 Artilerie: „Prin Înaltul Decret Domnesc nr. 489 s-au format Regimentele al 3-lea şi al 4-lea din vechiul Regiment 1-iul de Artilerie ce se afl a concentrat la Buzău [...] Colonelul Herkt comandantul desfi inţatului Regiment 1-iu a trecut comandantul Regimentului al 3-lea, iar lt. colonel Dabija a luat comanda Regimentului al 4-lea”.

Conducerea regimentului era formată din colonelul Enric Herkt – comandant, locotenentul-colonel Mihail Pastia – ajutor şi comandant al Divizionului 1 şi maiorul Alexandru Fălcoianu – comandant al Divizionului 2. Bateriile s-au constituit astfel: Bateria călăreaţă (I) s-a „format din bateria călăreaţă din desfi inţatul regiment 1-iu” (această formulare o găsim la toate cele 6 baterii şi plutonul afară de rânduri – n.n.) „care s-a împărţit între al 3-lea şi al 4-lea regiment”, având următorii ofi ţeri: căpitanul Constantin Alexandrescu, locotenentul Nicolae Ştefănescu, sublocotenenţii Ion Olănescu şi Alexandru Hartel; Bateriile 2 şi 3 s-au format din Bateria 2, fi ind încadrate cu următorii ofi ţeri: căpitanul Vasile Thomescu, locotenenţii Gheorghe Paraschivescu şi Alexandru Urlăţeanu, sublocotenenţii Gheorghe Văleanu şi Ion Greceanu, respectiv căpitanul Gheorghe Lupaşcu, locotenenţii Alexandru Drăgulinescu şi Constantin Greceanu, sublocotenentul Theodor Popovici (mutat mai târziu); Bateria 4 s-a format din Bateria 6 cu următorii ofi ţeri: locotenenţii Constantin Fotino (avansat căpitan) şi Petre Raphael, sublocotenenţii Gheorghe Stroescu şi Gheorghe Mareş; Bateria 5 s-a format din Bateria 5 cu următorii ofi ţeri: căpitanul Ion Giurăscu (însărcinat cu depozitul regimentului), locotenentul Ion Dănescu (comandant provizoriu), sublocotenenţii Ştefan Pană şi Nicolae Marcu şi elevul Matila Costiescu (din şcoala militară, voluntar); Bateria 6 s-a format din Bateria 3 cu următorii ofi ţeri: căpitanul Nicolae Stoica, locotenentul Dimitrie Popescu, sublocotenenţii Ioan Tiedmain şi Ioan Stroescu.

Regimentul 1 Artilerie (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

41


După mobilizare, cele şase baterii ale Regimentului 3 Artilerie „au fost trimise să ocupe diferite poziţii pe malul Dunării”, botezul focului fi ind început de Bateria 4, la 28 aprilie, când a tras asupra bateriei turceşti de la Turtucaia de la 2.300 m. „În această zi locot. Raphael şi sergentul Radu Constantin au fost uşor răniţi, un cal omorât şi obturatorul tunului al 5-lea lovit de spărturi de obuze şi pus afară din serviciu”.

Duelul de foc cu artileria turcească a continuat în zilele de 3 şi 4 mai, prin acţiunile Bateriilor 3 şi 4. Odată cu trecerea Dunării de către armata ţaristă, bateriile regimentului au fost dislocate în Oltenia, unde, ocupând pentru diferite perioade de timp poziţii la Islaz (aşa-numitele baterii „Bogdan”, „Dragoş”, „Tudor Vladimirescu”, „Vlad Ţepeş”, „Şerban Vodă” şi „Mihnea Vodă”), Rast şi Turnu Măgurele au continuat duelul de foc cu artileria turcească.

După numirea colonelului Herkt la comanda artileriei Diviziei 4, Bateriile 1, 3 şi 5 din Regimentul 3 Artilerie, şi 2, 4 şi 5 din Regimentul 4 Artilerie (la 26 iulie) divizionul „Maior Fălcoianu”, Bateriile 1, 3 şi 5 din Regimentul 3 au trecut Dunărea la Nicopole. Celelalte baterii ale regimentului au trecut Dunărea în zilele de 13-15 august în cadrul Diviziei 3.

Regimentul 3 Artilerie a luptat eroic în Războiul de Independenţă, toate bateriile acoperindu-se de glorie în luptele de la Plevna şi Griviţa, Belogradgik, Smârdan şi Inova. S-au remarcat, îndeosebi, Bateria 3 (căpitan Gheorghe Lupaşcu) în bătălia pentru cucerirea redutei Griviţa, ca de altfel, pe tot timpul războiului, trăgând cele mai multe lovituri, câte 1374 de piesă, Bateria 1 (căpitan Alexandrescu) în luptele de la Griviţa şi Opanez şi Bateria 4 (locotenent Raphael) în luptele cu bateriile turceşti de pe valea Bukovului şi de la Inova şi Capitanovcea.

După ce divizionul „Makarovitch” (Bateriile 1, 2 şi 4) a trecut Dunărea pe la Vitbol, la 22 februarie 1878, iar divizionul „Maior Fălcoianu” (Bateriile 3, 5 şi 6) la 24 februarie, Regimentul 3 Artilerie a revenit în ţară, la 28 februarie, fi ind cantonat la Craiova la marginea oraşului, împrejurul oborului.

În cadrul inspecţiei Diviziei 2 Infanterie de la Craiova, Domnitorul Carol I, după trecerea în revistă a trupelor, s-a întâlnit, la 2/14 mai, în mod special cu ofi ţerii şi soldaţii

Calafat 1877. Tun „Krupp” model 1871, cal. 78,45 mm din Regimentul 1 Artilerie, în poziţie de marş (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

42


Regimentului 3 Artilerie, comandat de colonelul Enric Herkt, cărora li s-a adresat astfel: „Am ţinut să exprim în special mulţumirile Mele cele mai călduroase ofi ţerilor şi bateriilor pentru purtarea lor vitează şi strălucită în toate luptele cele mai importante în care mare parte din succesele armatei noastre se datorează Artileriei. [...] iar de comandantul vostru colonelul Herkt, care v-a condus în luptă, vă puteţi făli”.

La 8 octombrie 1878, în cadrul unei ample ceremonii desfăşurate pe câmpul de la Băneasa, Drapelul Regimentului 3 Artilerie, ca de altfel drapelele altor regimente participante la Războiul pentru Neatârnare a fost decorat cu Crucea „Trecerea Dunării” şi apoi a participat la intrarea triumfală în Capitală. Cu acest prilej Domnitorul Carol s-a adresat armatei victorioase, prin Înaltul Ordin de Zi precizând: „Am ales această zi memorabilă, spre a pune la drapelele armatei aducerea aminte nepieritoare a trecerii Dunărei şi a decora drapelele regimentelor care, la Smârdan, au lăsat o urmă mai mult despre vitejia română. Această amintire va îndemna pe urmaşii voştri a fi demni de voi, precum voi aţi fi fost demni de străbunii voştri, şi drapelul vostru va fi de-a pururea respectat ca şi numele de Român. [...] nu încetaţi a vedea în steagul vostru talismanul carevă îndeamnă a păstra, cu cea mai mare sfi nţenie, simţământul de datorie şi disciplină. [...] Cu mândrie Mă pun acum în capul vostru, spre a intra în Capitala ţării, unde poporul recunoscător vă aşteaptă cu nerăbdare să vă arate dragostea şi iubirea sa”.

Treptat, în perioada 1 septembrie 1877 - 4 mai 1878, comanda regimentului şi 4 baterii s-au stabilit în garnizoana Brăila, celelalte 2 baterii în Galaţi (una s-a alăturat regimentului la 9 iulie 1880, iar alta a plecat în garnizoana Tulcea, participând la formarea Regimentului 5 Artilerie în 1881 – Bateria 3).

La 1 aprilie 1885, colonelul Enric Herkt, numit comandant al artileriei Corpului 3 Armată, în ordinul de zi dat la părăsirea regimentului a menţionat: „Predând azi comanda regimentului noului comandant, mulţumesc cordial tuturor domnilor ofi ţeri care mi-au dat tot concursul lor leal, contribuind prin silinţele lor pentru a menţinea vechea reputaţie a Regimentului al 3-lea, matca din care s-a format succesiv artileria armatei noastre”. La comanda regimentului a fost numit locotenent-colonelul Alexandru

Fălcoianu, fostul comandant de divizion din Războiul de Neatârnare, care a condus regimentul până în anul 1895. „La 17 noiembrie, Stat-Majorul regimentului dimpreună cu 1, 2 şi călăreaţă se mută în noua cazarmă construită lângă gară” (astăzi cazarma Brigăzii 10 Geniu – n.n.).

La intrarea României în Războiul de (Re)Întregire Regimentul 3 Artilerie, comandat de colonelul Nicolae Condeescu, viitor general şi comandant al Şcolilor de Artilerie Timişoara, se găsea în subordinea Diviziei 10 Infanterie şi era organizat pe 3 divizioane a 2 baterii tunuri tragere repede, model 1904 (comandanţi – maiorii Alexandru Lupaşcu şi Vasile Mavrodin şi căpitanul Vasile Georgescu) şi 1 baterie independentă de tunuri 87 mm, md. 1888, dislocată la Silistra

Colonelul Nicolae Condeescu

43


şi încadrată numai cu personal din rezervă (comandant-locotenent Mihail Ferţu). La 21 iulie 1916, Divizionul 3 a fost transportat la Turtucaia, intrând sub ordinele Diviziei 17 Infanterie, iar două zile mai târziu, celelalte două divizioane au fost transportate la Silistra, intrând în subordinea Diviziei 9 Infanterie. La 24 august ora 16, linia a treia de rezistenţă a căzut în mâinile inamicului, şi, odată cu aceasta, capul de pod de la Turtucaia.

Despre acest trist eveniment, istoria consemnează, între altele, următoarele: „Locotenentul Constantinescu Toma, fi ul generalului cu acelaşi nume, susţine apărarea centrului nr. 1 cu bateria sa, până când, încadrat şi bombardat violent de artileria grea duşmană, care i-a distrus două tunuri, a rămas numai cu celelalte două. Pe acestea le scapă din vârtejul de foc şi cu multă greutate le aduce în reduit. Ajutat de un plutonier şi de câţiva soldaţi cu o mitralieră, Constantinescu trage, până ce bulgarii ajung la câţiva metri de tunuri. Somat să se predea, el refuză, trage de la gura ţevii în năvălitori şi, în cele din urmă, cade masacrat de baionete”.

De menţionat vitejia locotenentului Constantinescu Toma, care în momentul când bombardamentul artileriei inamice era mai grozav, iar infanteria bulgară foarte aproape de baterie, a strigat bravilor şi iubiţilor săi tunari: „Băieţi, cine vrea să plece, este liber! Cine vrea să rămână cu mine, să rămână, căci eu nu predau bateria!”. Niciunul dintre tunarii bateriei a 5-a n-a plecat, pentru ca toţi să moară măcelăriţi de sălbatecii infanterişti bulgari, lângă scumpul lor comandant şi lângă scumpele lor tunuri!”.

Ofensiva Diviziei 9 Infanterie, care avea în responsabilitate capul de pod Silistra, desfăşurată în sprijinul trupelor de la Turtucaia, a început în după amiaza zilei de 23 august. Trupele angajate (7 batalioane), sprijinite de 5 baterii din Regimentele 3 şi 20 Artilerie şi 3 baterii calibru 53 mm, au fost atacate de duşman prin surprindere la Sarsînlar, motiv pentru care, la 24 august, ora 1,30 s-a ordonat retragerea, care în scurt timp s-a transformat în debandadă. „ [...] faţă de panica diviziei a 9-a, un divizion din Regimentul 3 Artilerie reuşeşte să pună în poziţie şi să oprească retragerea coloanei, datorită sângelui rece al comandantului său (maior Lupaşcu)”.

După pierderea Silistrei, regimentul a participat la luptele din Dobrogea, „apărând pas cu pas, metru cu metru, scumpul pământ a patriei noastre scumpe, ca Almagea, Arabagilar Ghiuvegea-Parachioi, Mulciova, Enge-Mahale, Muratanul Mare, Perveli, Techirghiol-Urluchioi, Hasidoluc, Halta Traian”. În luptele de la Cocargeaua – Constanţa „s-a acoperit de glorie bateria 1 comandată de locotenentul Dumitru Gabrielescu” căruia i-a fost decernat Ordinul „Mihai Viteazul” „pentru că a arătat multă perseverenţă, spirit de sacrifi ciu când bateria era copleşită de focul inamic”, precum şi Bateria 4, al cărui comandant, căpitanul Dumitru Haralambie, a fost rănit şi, de asemenea, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, „pentru dovezile de înalte virtuţi militare date pe câmpul de luptă când şi-a condus bateria cu destoinicie producând groase pierderi inamicului şi fi ind rănit”, iar locotenentul Mihail Ferţu a căzut la datorie în zona Valul lui Traian. De asemenea, au fost decoraţi sublocotenentul Ştefănescu Aurel „pentru eroismul cu care s-a condus în luptele de la 6-9 octombrie 1916, când bateria din care făcea parte fi ind încadrată de focuri, ofi ţerul a rămas la post, comandând cele

44


2 tunuri rămase” şi sublocotenentul Ionescu Gheorghe „pentru eroismul şi îndârjirea cu care şi-a condus, în luptele de la 6-9 octombrie 1916, bateria din care făcea parte, care fi ind încadrată de artileria grea, inamică ofi ţerul a stat neclintit la postul său”.

De menţionat că şi comandantul Divizionului 1, locotenent-colonelul Alexandru Lupaşcu, cel care a condus la izbândă Regimentul 3 Artilerie în luptele de la Mărăşeşti, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, „pentru vitejia şi destoinicia cu care a condus divizionul şi regimentul în luptele de la 6-9 octombrie 1916. La satul Perveli a susţinut infanteria până noaptea târziu, rămânând pe poziţiile ocupate chiar atunci când era ameninţat să piardă tunurile, luptând cu o artilerie duşmană superioară ca număr şi calibre de artilerie în luptele de la Mărăşeşti, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.

În zilele de 8-9 noiembrie, regimentul a fost retras din Dobrogea şi a fost introdus în luptele din Muntenia, participând la cele de pe râul Neajlov în sprijinul Diviziei 9 Infanterie, unde s-au evidenţiat „artileriştii bateriei 6, comandată de locotenentul Alexandru Ioaniţiu”. La Bălăria de la Stîlpu, Divizia 9/19 „Generalul Gheorghe Slăniceanu” a fost susţinută de Regimentul 3 de Artilerie, la trecerea Argeşului, de la Mihăileşti, din 20 noiembrie, ,,Scărişoreanu reuşeşte să salveze aproape toată artileria diviziei sale: 38 de tunuri din 47”, regimentul pierzând un ofi ţer – locotenentul Aurel Ştefănescu, având peste 160 de gradaţi şi soldaţi morţi sau răniţi şi însemnate pierderi materiale: 6 tunuri şi 23 de chesoane. După aceste lupte regimentul a fost retras în Moldova, la 16 decembrie 1916 găsindu-se concentrat la Vultureşti pentru reorganizare şi completarea efectivelor şi materialelor.

Începând cu luna mai 1917 regimentul a primit material de artilerie francez, tunuri de 75 mm (de aici şi denumirea de Regimentul 3 Artilerie „Franţa”, pe care a purtat-o în perioada interbelică), a fost reorganizat pe 3 divizioane a 3 baterii, şi o baterie de aruncătoare de 53 mm. Conducerea regimentului a fost asigurată de colonelul Alexandru Lupaşcu – comandant şi de locotenent-colonelul Vasile Mavrodin, locotenent-colonelul Gheorghe Gheorghiu şi maiorul Theodor Ionescu – comandanţi de divizioane. La 11/24 iulie regimentul a plecat pe front, iar la 19 iulie/1 august se găsea în poziţii de tragere în raionul Panciu – Mărăşeşti. La 19 iulie/1 august 1917, comandantul regimentului a dat următorul ordin de luptă: „Regimentul 3 Artilerie are misiunea de a susţine acţiunea infanteriei şi de a executa baraje pe tot frontul ocupat de Divizia 10 Infanterie. Dacă situaţia o va cere, unele baterii vor putea fi întrebuinţate şi ca contrabaterii. Zone de bătut cu foc: Divizionul 1, de la cota 334 până lângă Panciu; Divizionul 2, de la Panciu până la est de satul Dumbrava; Divizionul 3, pe frontul de la cota 278 şi cota 151.

Locotenent-colonelul Alexandru Lupaşcu

45


În acest scop Divizionul 1 este destinat a susţine Regimentul 38 Infanterie, Divizionul 2 al Regimentului 33 infanterie, iar Divizionul 3 al Regimentului 39 infanterie”.

La 24 iulie/6 august, artileriştii Regimentului 3 au răspuns ofensivei inamice cu o puternică contrapregătire de artilerie timp de două ore şi jumătate, apoi au susţinut cu foc acţiunile infanteriei, până la victorie. În aceste lupte regimentul a pierdut 1 ofi ţer şi 7 gradaţi şi soldaţi.

Despre purtarea eroică a artileriştilor Regimentului 3 stă mărturie Ordinul de zi nr. 172 al comandantului Armatei 1, generalul artilerist Eremia Grigorescu, în care se menţiona: „În bătălia de la Mărăşeşti, Regimentul 3 Artilerie şi 20 Obuziere au contribuit în bună parte la reuşita acţiunii infanteriei amice, prin tirul lor precis, care a cauzat duşmanului, pierderi incomensurabile. Şi meritul ambelor acestor regimente, este cu atât mai mare, cu cât au avut să-şi execute tirul în condiţii cu totul neprielnice, izvorâte din lipsa completă a unui plan director, precum şi a calculului de mai înainte, de către bateriile ruse, a elementelor de tragere şi cu atât mai mare, cu cât până în ziua de 3 august 1917, nu era fi xată încă prima noastră linie de tranşee. Şi totuşi, ambele regimente au acţionat mai presus de orice laudă, neaducând nici cea mai mică stânjenire acţiunii infanteriei amice, ci din contră, secerând rândurile duşmane, ori de câte ori porneau la atac, mai ales la o distanţă mai mare şi aveau de parcurs un teren descoperit. Cinste acestor 2 regimente, comandanţilor, ofi ţerilor şi trupei, pentru desăvârşita lor instrucţie pusă în serviciul unui înalt spirit de sacrifi ciu şi a unei deosebite dragoste de moşia strămoşească!” .

Regimentul 3 Artilerie Marş(Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

46


Pentru bravura şi devotamentul de care au dat dovadă artileriştii regimentului în timpul Războiului de (Re) Întregire, atât în Campania din 1916, cât şi în luptele de la Mărăşeşti, Drapelul de luptă al Regimentului 3 Artilerie a fost decorat cu „Steaua României” clasa a V-a în grad de cavaler cu spade şi panglică de virtute militară.

La sfârşitul lunii octombrie 1917, Regimentul 3 Artilerie s-a deplasat pentru refacere în spatele frontului, iar la începutul anului 1918 s-a reîntors în vechea sa cazarmă din Brăila, unde s-a instruit până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

La declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, Regimentul 3 Artilerie a acţionat în cadrul Diviziei 10 Infanterie, iniţial pentru eliberarea părţii de sud a Basarabiei, apoi în luptele de la Odessa, din peninsula Kerci şi din Caucaz. De menţionat că până la 23 august 1944 a acţionat în nordul Dobrogei. În anul 1942 Regimentul 3 Artilerie a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” clasa a III-a.

La 26 august 1944, Regimentul 3 Artilerie a primit misiunea de a participa, în cadrul Diviziei 10 Infanterie, la nimicirea trupelor germane din zona Târgovişte – Ploieşti, în cursul deplasării (29-30 august) luptând cu coloanele germane afl ate în retragere de pe frontul din Moldova, în zona Slobozia – Bucu, remarcându-se bateria căpitanului Ionel Răzvan. Apoi regimentul a participat, cu unităţile diviziei, la asigurarea pazei zonei petrolifere de la Ploieşti, până la începutul lunii decembrie, când Divizionul 2 „Maior Teodor Constantinescu-Vrancea” a intrat în compunerea Regimentului 20 Artilerie şi a plecat pe front în Cehoslovacia, iar comanda regimentului cu subunităţile rămase s-a stabilit la Brăila, ca parte sedentară a regimentului.

Divizionul 2 „Maior Constantinescu-Vrancea” a susţinut, în perioada 29 ianuarie-3 februarie 1945, luptele duse de Regimentul 33 Infanterie pentru cucerirea localităţii Daciov Lom, apoi a sprijinit Regimentul 23 Infanterie în luptele de la Oremov Laz, din 10-17 februarie, evidenţiindu-se comandantul divizionului cu grupul său de comandă, care, la 13 februarie, acţionând ca infanterişti au reuşit stăvilirea contraatacului inamic la cota 725. Până la sfârşitul războiului Divizionul 2 a susţinut acţiunile de luptă duse de regimentele diviziei în luptele pentru forţarea râurilor Hron şi Nitra, dintre văile Vah şi Morava şi pentru eliberarea oraşelor Kromeriz şi Kojetin.

La 8 iunie 1945 a fost desfi inţată partea sedentară a Regimentului 3 Artilerie, Drapelul cu toate decoraţiile, efectivele şi materialele fi ind ,,vărsate” la Cercul Teritorial Brăila, pe lângă care a continuat să funcţioneze Biroul evidenţă personal al regimentului. La 24 iulie 1945, s-a reînfi inţat Regimentul 3 Artilerie din Divizionul 2, care participase la război în Cehoslovacia, în cadrul Regimentului 20 Artilerie şi care urma să ajungă la Brăila şi din Biroul evidenţă personal al regimentului care funcţiona pe lângă Cercul Teritorial Brăila.

Pentru Regimentul 3 Artilerie a urmat o perioadă zbuciumată, de aproape 15 ani, de reorganizări, redenumiri şi redislocări, probabil şi pentru a i se şterge tradiţia. Astfel, la 20 august 1947, Regimentul 3 Artilerie s-a reorganizat în Regimentul 3 Tunuri Asalt „Tudor Vladimirescu” şi a fost dislocat în garnizoana Ploieşti.

47


La 1 septembrie 1948 a fost transformat în Regimentul 6 Artilerie Grea în cadrul Brigăzii 2 Artilerie Grea, cu reşedinţa tot la Ploieşti; la 1 februarie 1949 şi-a schimbat denumirea, devenind Regimentul 16 Artilerie Grea, în structura Brigăzii 8 Artilerie Grea. În cursul anului a fost redislocat în garnizoana Bârlad; la 2 noiembrie 1950 a fost transformat în Brigada 16 Obuziere, iar în ianuarie 1952 şi-a schimbat denumirea în Brigada 102 Obuziere. La 10 decembrie 1954, s-a redislocat în garnizoana Roman, pentru ca, la 1 octombrie 1955, să se transforme în Regimentul 191 Artilerie; la 27 ianuarie şi-a schimbat denumirea în Regimentul 20 Artilerie, pentru ca, la 23 februarie, împreună cu Regimentul 117 Artilerie, dislocat la Buzău, să formeze în garnizoana Bacău, Regimentul 3 Artilerie. La 22 mai 1961, regimentul s-a transformat în Divizionul 3 Artilerie, pentru ca peste nici câteva luni, la 15 septembrie, să redevină Regimentul 3 Artilerie.

Istoria regimentului a cunoscut o perioadă de peste 30 de ani de relativă acalmie, din punct de vedere structural. Sub comanda unor distinşi artilerişti, coloneii Vasile Ujeniuc, Gheorghe Dumitrescu, Constantin Curiban, Nicolae Constantinescu, Sandu Manolache, Mihai Nastasi, regimentul s-a afi rmat ca una dintre cele mai valoroase unităţi de artilerie. În această perioadă, la 5 februarie 1967 a primit Drapelul de luptă, iar la 23 octombrie 1969 a primit denumirea onorifi că de Regimentul 3 Artilerie „Griviţa”, ca o recunoaştere a contribuţiei sale din Războiul de Neatârnare (1877-1878).

După evenimentele din decembrie 1989, bătrânul regiment a fost transformat în Divizionul 3 Artilerie, pentru ca în nici 10 ani să se desfi inţeze defi nitiv, în cadrul amplului proces de transformare a armatei, frângându-se astfel tradiţia primului regiment al artileriei române moderne, creat de Cuza Vodă în anul 1860.

48


1.4. Din faptele artileriştilor în Războiul Neatârnării

Măreţul act al proclamării independenţei de stat a României, ,,sumă a vieţii noastre istorice”, după caracterizarea lui Mihai Eminescu, a fost ,,lucrarea” multor generaţii, dar mai ales al celei de la 1877, care prin ,,bărbaţii datoriei”, civili sau militari, au cucerit, prin jertfe pe câmpul de luptă, dreptul naţiunii române de a trăi de sine stătător. La înfăptuirea acestui deziderat istoric al românilor o contribuţie importantă l-a adus şi tânăra artilerie a armatei române, înfi inţată cu aproape 34 de ani în urmă de Domnitorul Gheorghe Bibescu, şi dezvoltată de Cuza Vodă şi Carol I, de la o baterie la patru regimente de artilerie.

Declaraţia istorică din 9 mai 1877, rostită de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu în Adunarea deputaţilor, aprobată de Domnitorul Carol I a doua zi, constituie actul ofi cial al începerii Războiului de Independenţă, dar, neofi cial, momentul intrării României

în război l-a constituit duelul de artilerie de la Calafat din 26 aprilie, când ,,tunul românesc a bubuit la Calafat, nu însă cum bubuie de peste 200 de ani, numai la parade, ci şi ca să arate străinilor care ne încalcă drepturile, (…), că nu permitem aceasta fără a protesta şi în scris şi cu tunul”, artileriştii devenind astfel primii vestitori ai independenţei. În acea zi, la ora 14 şi 15 minute, artileria otomană din cetatea Vidin a deschis focul asupra poziţiilor artileriei române şi a localităţii Calafat, primele lovituri căzând în zona Bateriei 2/Regimentul 1 Artilerie, ai cărei servanţi executau lucrări genistice, la reduta Ştefan cel Mare. După ce turcii au tras cinci lovituri, artileriştii români au deschis focul, mai întâi asupra unor vase de război din rada portului Vidin şi apoi asupra garnizoanei otomane din cetate. Focul a fost deschis de Bateriile 1 (locotenent Dănescu)

şi 2 (căpitan Grămăticescu) din Regimentul 1 Artilerie. Primul proiectil a fost tras de tunul 1 (comandant sergentul Dragnea) din secţia I (comandant sublocotenent Vasiliu) din bateria comandată de căpitan Grămăticescu (Bateria 2/Regimentul 1 Artilerie). Apoi au deschis focul şi Bateria 6 (căpitan Zănescu) din Regimentul 1 Artilerie şi Bateria 5(căpitan Borănescu) din Regimentul 2 Artilerie, bombardamentul durând două ore. Registrul istoric al Regimentului 1 Artilerie consemnează: „ ... bateriile noastre, sub ordinele maiorului Popescu, ridică drapelul în semn de alarmă şi după ce lasă pe turci să tragă şase lovituri, (...), la a şaptea lovitură răspund bateriile lt. Dănescu şi bateria a 2-a a căpitanului Grămăticescu”. La 16 mai, maiorul Mihail Popescu, comandant de divizion în Regimentul 1 Artilerie, alături de alţi ofi ţeri şi soldati, „care s-au distins în ziua de 26 aprilie, când s-a dat primul tun de la Calafat”, a fost decorat de domnitorul Carol I cu „Virtutea Militară” de aur; la apogeul carierei sale militare acesta deţinea gradul de general de divizie, îndeplinind concomitent funcţiile de comandant al Corpului 1Armată Craiova şi inspector general al artileriei.

Maiorul (viitor general)Mihail Popescu

49


Ziua de 15/27 mai 1877 va rămâne în istorie ca momentul ofi cial în care armata română, la comanda şefului său suprem, domnitorul Carol I, a declanşat operaţiile militare împotriva Imperiului Otoman şi, implicit a Războiului pentru Independenţă. Atunci, domnitorul Carol I, după inspecta bateriile de la Calafat şi mergând la bateria „Carol I”, ocupată de bateria 6 (comandant căpitan Zănescu) din Regimentul 1 Artilerie a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. La ora 19 şi 30 de minute, s-a deschis focul, semnalul fi ind dat de tunul 1 din bateria „Carol I”, apoi au tras tunul 1 din bateria „Mircea” şi tunul 1 din bateria „Elisabeta”. Turcii au răspuns după a doua lovitură, duelul de foc durând o oră, timp în care cinci obuze turceşti au căzut în bateria „Carol I”. În timp ce bateria lansa prima lovitură asupra Vidinului, Domnitorul Carol I a rostit celebrele-i cuvinte: „A! Asta-i muzica ce-mi place!”. Despre acest eveniment, Monitorul Ofi cial consemna următoarele: ,,…întorcându-se la bateria Carol, Înălţimea Sa, dorind a regla tirul piselor celor mari, a dat ordin ca bateria, care era armată cu tunuri mari de asediu să arunce bombe. După al doilea foc, toate bateriile turceşti au început a răspunde. Cinci obuze au căzut în bateria Carol unde se afl a domnitorul. (…) Din partea noastră s-au tras 23 de focuri, iar din forturile Vidinului 35”.

Peste ani, artileriştii au organizat şi celebrat anual, la 15 mai, conform hotărârii fruntaşilor artileriei la marea întrunire a tunarilor de la Arsenalul de construcţii al armatei, din 28 septembrie 1895, „Sărbătoarea Întâiului Tun”. De asemenea, Regimentului 1 Artilerie i s-a atribuit numele de „Regele Carol I” şi a fost consacrat ca fi ind „chemat întâiul a deschide focul de tun în războiul din 1877-1878, în faţa Majestăţii Sale Domnitorul Carol I”. În anul 1902, „Sărbătoarea Întâiului Tun”, aşa cum am prezentat pe larg în această lucrare, a fost inclusă în programul manifestărilor ofi ciale prilejuite de aniversarea a 25 de ani de la proclamarea Independenţei, încheindu-secu ospăţul de seară al artileriei la Sala Muzeului de Artilerie de la Arsenalul Armatei.

Baterie de artilerie la Calafat – 1877

50


La sărbătoare, orchestrată, ca de altfel toate ceremonialele militare dedicate proclamării Independenţei, de legendarul general de divizie Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată Bucureşti, fost şef al Serviciului de Artilerie din Marele Cartier General în timpul războiului, a participat şi Regele Carol I, care primind în dar „Macheta bateriei Carol I”-scara 1/50, a spus următoarele în discursul său: „Artileria poate fi mândră de falnicul său trecut şi ţara, împreună cu Mine, ne putem rezema cu încredere pe această armă care şi-a biruit un loc de căpetenie în armată. (...) Ridic paharul Meu în onoarea Artileriei, urându-i un viitor tot aşa de strălucit ca trecutul său şi ca dânsa să rămâie de-a pururi podoaba iubitei Mele armate”.

Tot în amintirea acestui eveniment, deopotrivă al istoriei României, dar şi al istoriei artileriei, în anul 1886, la Calafat, pe locul unde a fost instalată Bateria „Carol” s-a ridicat „Monumentul Independenţei”, având dăltuit în piatră înscrisurile: „În anul 1877 deschizându-se focul asupra cetăţii Vidinului de bateria Carol I, trei obuze turceşti spărgându-se în apropierea domnitorului Carol I”. Monumentul a fost mutat în 1977 pe faleza din parcul de pe malul Dunării, pentru a face loc unui alt „Monument al Independenţei”, în care, din fericire, personajul principal al grupului statuar este un artilerist. Dar cel mai reprezentativ monument dedicat celor care au fost eroii evenimentului din 15 mai 1877 l-a reprezentat „Monumentul Independenţei” de la Craiova, dezvelit la 21 mai 1913. Monumentul a fost realizat din bronz, avea o înălţime

totală de 9,75 m, fi ind aşezat pe un soclu de beton cu latura de 8,6 m, redând prima lovitură de tun executată de artileria română, care „vesteşte tuturor românilor ruperea legăturilor de vasalitate şi Independenţa României”. Monu mentul poate fi considerat un omagiu adus artileriei române, înfăţişând, pe soclul ce reconstituie o porţiune din parapetul Bateriei „Carol I” de la Calafat, din opt personaje, şapte artilerişti: patru servanţi la două tunuri, asistaţi de căpitanul Zănescu, comandantul Bateriei „Carol I”, care urmărea traiectoria obuzelor; în plan secund maiorul Iacob Lahovary, şeful operaţiilor din Marele Cartier General, care privea, împreună cu ministrul de război, generalul Cernat, harta cu dispozitivul turcesc; deasupra acestui grup de luptători a fost aşezată statuia Domnitorului Monumentul Independenţei din Craiova

51


Carol I, imortalizând momentul primei lovituri de tun de la Calafat. „Cele două tunuri în poziţii diferite (...) prin cele două momente prezentate (tragerea şi încărcarea) sugerează privitorului, ideea continuităţii focului (bateria a tras, bateria trage, bateria continuă să tragă)”. Din păcate, acest monument a fost demolat şi topit de autorităţi în anul 1948.

După „acţiunea militară pur demonstrativă, care avea sensul unei sfi dări aruncată turcilor”, executată de artileriştii român, la comanda însuşi a Domnitorului Ţării, aceştia s-au angrenat într-un violent duel de foc cu bateriile turceşti de la sud de Dunăre, starea lor sufl etească fi ind bine surprinsă de sublocotenentul Constantin Coandă, comandant de secţie în Regimentul 1 Artilerie, care la semicentenarul proclamării

independenţei, a rememorat duelul de foc de la Salcia-Florentin: „Fără nici un ordin, fără nici o aprobare, din pură iniţiativă şi pe răspunderea celor 20 de ani ce aveam m-am hotărât să plătesc cu aceeaşi monedă; în timp ce eu recunoşteam o poziţie de artilerie şi o ocupam în vederea tirului, am însărcinat pe un sergent să aducă muniţia necesară. Câteva minute mai târziu aveam satisfacţia onoarei şi a revanşei; câteva lovituri ochite de mine personal au avut efectul dorit, căci nu numai focul duşman a încetat, dar bateria turcă a părăsit poziţia şi s-a îndreptat în goana cailor spre Vidin. A fost botezul focului”.

Pentru artileria română, ziua de 14/26 iunie 1877 va rămâne înscrisă ca ziua primei sale jertfe în Războiul de Independenţă. Atunci, sergentul Constantin Popescu din Bateria 1 (locotenent Elefterie Dănescu)/Regimentul 1 Artilerie, care executa foc din bateria Ştefan cel Mare, a căzut la datorie răpus de un „obuz aruncat de turci, (...),care rupe pe sergent în două”. În memoria eroului, în anul 1882, în Parcul poporului din Calafat, pe locul unde fusese amplasată Bateria „Elisabeta”, s-a ridicat un monument, care pe o placă de marmură avea înscrisă următoarea inscripţie: „În amintirea primului oştean căzut în Războiul româno-ruso-turc. 17 mai 1877. Serg. Popescu Constantin”. Pentru a respecta adevărul istoric trebuie să facem observaţia că pe placa memorială s-au făcut două erori: sergentul Constantin Popescu este primul artileist şi nu primul oştean căzut în Războiul pentru Independenţă, iar evenimentul s-a produs la 14 iunie 1877. Vasile Alecsandri, bardul de la Mirceşti, dând numele de „Cobuz” primei jertfe din artileria armatei române a imortalizat, în versuri de o deosebită sensibilitate, fapta eroului artilerist.

Proba de foc a artileriei, ca de altfel a întregii armate române, a fost dată în bătăliile de la Plevna. Astfel, la pregătirea de foc a celei de-a treia bătălii ale Plevnei, artileria română a participat, în prima zi-26 august/7 septembrie, cu 48 de tunuri (numai artileria Diviziei 4 Infanterie, cunoscută sub denumirea de „Marea Baterie” de 48 de tunuri, comandată de colonelul Herkt), iar în a doua şi a treia zi, precum şi în ziua atacului decisiv din 30 august/10 septembrie, cu toată artileria Diviziilor 3 şi 4 Infanterie,

Generalul Constantin Coandă

52


afl ată în dispozitivul de luptă de la Plevna (14 baterii).

În după-amiaza zilei de 27 august/8 septembrie s-a remarcat secţia sublo-cotenentului Alexandru Hartel din Bateria 1 Artilerie Călăreaţă din Regimentul 3 Artilerie, căreia i-a venit în sprijin şi Bateria 3 (căpitan Lupaşcu) din acelaşi regiment, care a susţinut atacul executat de un detaşament comandat de locotenent-colonelul Voinescu, şeful de stat major al Diviziei 4 Infanterie, asupra redanului afl at la 900 m înaintea redutei Griviţa 1, din care, în dimineaţa zilei se executase foc asupra bateriilor româneşti, reuşind să-l cucerească şi să-l menţină în noaptea ce a urmat, în ciuda unui puternic contraatac otoman. În acest atac sublocotenentul Hartel va fi „greu rănit, având piciorul stâng perforat de un glonţ care a rănit şi calul său”.

În ziua de 28 august/9 septem brie bombardamentul arti leriei a continuat cu intensitate, artileria Diviziei 4 Infanterie apropiindu-se la circa 1800 m de obiectivele încredinţate, bateria 3 (căpitan Lupaşcu)/Regimentul 3 Artilerie şi 2 secţii din Bateria Bereşteanu (numită de artilerişti „bateria de 10 tunuri”), ocupând poziţie de tragere pe o înălţime din apropierea redanului cucerit cu o zi înainte, motiv pentru care a fost denumită Bateria de la Movilă; artileria Diviziei 3 Infanterie a executat trageri de la o depărtare de 2400-2500 m. Artileria română a tras, în medie, câte 100 lovituri de piesă. Bombardamentul artileriei ruso-române a continuat cu intensitate şi în ziua de 29 august/10 septembrie.

În ziua de 30 august/11 septembrie, ziua atacului decisiv asupra Plevnei, artileria română a participat la bombardamentul general efectuat în trei reprize: prima, în zorii zilei, a doua la 14 şi 30 de minute, iar ultima, la 15 şi 15 minute, susţinând cu foc atacul Diviziilor 3 şi 4 române început concomitent, la ora 15 şi 15 minute. Atacul Diviziei 3 Infanterie asupra redutei Griviţa 1 s-a consumat după 40 de minute, cu pierderi mari, trupele retrăgându-se spre propriile linii. Luptele au reliefat că divizia nu a atacat, de fapt, reduta Griviţa 1, ci o alta, numită ulterior Griviţa 2. Divizia 4 Infanterie a atacat, în patru rânduri, în direcţia redutei Griviţa 1, fi ind susţinută de focul Bateriei Lupaşcu (Bateria de la Movilă), întărită cu secţia sublocotenent Elefterescu din Bateria 2 (căpitan Bereşteanu)/Regimentul 2 Artilerie. Al patrulea atac al Diviziei 4 Infanterie a început la ora 18, reduta Griviţa 1 fi ind cucerită de trupele române şi ruse, şi transformată rapid

Monumentul eroilor din Războiul de Independenţă, de la Calafat

53


în redută de apărare împotriva atacurilor otomane. Bateria căpitanului Lupaşcu, din cauza pierderilor, oboselii acumulate şi uzurii tunurilor va fi înlocuită de bateria 4 (căpitan Şomănescu)/Regimentul 4 Artilerie. În această luptă Bateria Lupaşcu l-a pierdut pe sublocotenentul Elefterescu, primul ofi ţer de artilerie căzut la datorie în Războiul de Independenţă, care „ochea singur (...). După ce încărca tunurile se urcă pe parapet şi dădea ordin să se tragă, el observând dacă a ochit bine şi dacă obuzul a lovit unde ţintise el”. După trei atacuri otomane executate în noaptea ce a urmat şi contraatacul unor trupe române conduse de căpitanul Moise Groza, reduta Griviţa 1 a fost ocupată de forţe române proaspete, în redută fi ind adusă şi bateria 6 (căpitan Algiu) din Regimentul 2 Artilerie, iar în apropiere au fost amplasate alte două baterii de artilerie. Cea de-a treia bătălie a Plevnei, deşi a fost percepută aparent ca un semieşec, a reprezentat un succes incontestabil pentru armata română, singurul succes militar fi ind cucerirea redutei Griviţa 1 de către români şi luarea ca trofee a 5 tunuri turceşti, care n-au fost împărţite cu nimeni, fi ind aduse în ţară şi dispuse, conform ordinului domnitorului Carol I, la statuia lui Mihai-Bravul şi la garda Palatului domnesc. Peste ani, căpitanul Gheorghe Lupaşcu, comandantul „Bateriei de la Movilă”, cea mai solicitată în acest război, şi care a tras în medie câte 1374 de lovituri de piesă, a ajuns general de brigadă în rezervă şi ne-a lăsat o carte documentată şi obiectivă, „Amintiri din Războiul Independenţei, 1877-1878”.

În cea de-a patra bătălie a Plevnei, care a dus la capitularea armatei otomane comandată de Osman-paşa, s-au evidenţiat acţiunile bateriilor 2 (căpitan Grămăticescu)/Regimentul 1 Artilerie şi 1 (căpitan Alexandrescu) din Regimentul 3 Artilerie, care, la 28 noiembrie/10 decembrie, au executat foc precis asupra fl ancului drept al Diviziei 1 otomane, angajată în ieşirea din încercuirea Plevnei. În acea zi, Bateria 2 (căpitan Grămăticescu)/Regimentul 1 Artilerie, afl ată dincolo de râul Vid şi în dreapta podului, într-un interval de numai şase ore, a tras 600 de obuze asupra coloanelor inamice masate în faţa podului, în admiraţia ruşilor care au strigat „Bravo Artileria Română”. Căpitanul Grămăticescu, căruia i s-au întrerupt studiile la Şcoala Specială de Artilerie-Fontainbleau pentru a comanda bateria în război, a ajuns general de brigadă, ajutor al Inspectorului general al artileriei, după ce anterior a comandat succesiv Şcoala Specială de Artilerie şi diferite regimente de artilerie.

Pentru cucerirea cetăţii Rahova, importantă garnizoană otomană, care putea interveni în ajutorul Plevnei asediate, artileria română a acţionat în detaşamentul Slăniceanu cu trei baterii din Regimentul 2 Artilerie şi o baterie teritorială şi în detaşamentul de cavalerie Meyendorf cu bateria 1 călăreaţă (căpitan Hepites) din Regimentul 1 Artilerie, iar de pe malul stâng al Dunării au sprijinit lupta alte două baterii. Cetatea a fost ocupată

Căpitanul Gheorghe Lupaşcu

54


la 9/21 noiembrie după ce mai întâi a fost curăţată de turci zona dintre râurile Vid şi Isker, la reduta Vidin remarcându-se precizia loviturilor artileriei când „... tunul românesc a bubuit a treia oară peste capetele dorobanţilor şi deodată cu bubuitul s-a înălţat o fl acără de foc din redută. Aşa de bine au ochit ai noştri încât tunul a izbit în magazia cu iarbă de puşcă. Scânduri şi piatră, şi bucăţi de fi er umplură aerul; obuzul scormonind zidurile redutei, azvârli în aer pământul cu oamenii de pe el şi o mulţime de turci sărind în văzduh căzând afară din redute ...”. În aceste lupte s-a remarcat Bateria Hepites, aşa cum făcuse la Calafat şi Opanez şi cum a acţionat şi la Belogradcik-Vidin. Comandantul ei, căpitanul Virgiliu Hepites, şef de promoţie al Şcolii Militare, adus să

comande bateria din funcţia de subdirector al Pulberăriei armatei, cel ce a plecat prea devreme dintre artilerişti, la doar 37 de ani, când era maior, ajutor al comandantului Şcolii Speciale de Artilerie, l-a impresionat pe generalul rus Meyendorf: „Căpitanul Hepites, sub focul de obuze şi şrapnele, foarte bine hrănit al vrăjmaşului, a condus această baterie cu un talent şi sânge rece însemnat”.

În luptele de la Vidin-Belogradcik, purtate în exclusivitate de armata română, (Corpul de Vest comandat de generalul artilerist Nicolae Haralambie, susţinut de pe malul românesc al Dunării de Divizia 5 Infanterie cu 2 baterii de artilerie şi bateriile de coastă de la Calafat), artileria română a concentrat 13 baterii la Vidin şi 2 la Belogradcik. Pentru încercuirea Vidinului, cele mai puternice lupte s-au dat în sectorul Diviziei 2 Infanterie pentru cucerirea localităţilor întărite Smârdan, Inova şi Kapitanovcea. Atacul diviziei, precedat de o pregătire de foc de artilerie de 2 ore (bateriile 2 şi 4 din Regimentul 3 Artilerie, Bateriile 1 şi 2 din Regimentul 1 Artilerie), întrerupt de ceaţa densă, a fost reluat la ora 14 şi 20 de minute, iar în jurul orei 16 şi 30 de minute a fost fi nalizat prin cucerirea celor 3 redute de la Smârdan, a satului Inova şi capturarea, printre altele, a 4 tunuri Krupp calibru 87 mm cu o importantă cantitate de muniţie. La Kapitanovcea „Românii încep să tragă cu tunurile lovind bateriile turceşti (...) o ghiulea a intrat în gura unui tun turcesc, tunul sări despicat pe câmp şi roţile lui zburau în toate părţile. Turcii au încremenit”. După încercuirea completă a Vidinului, la 15/27 ianuarie a început bombardarea cetăţii de către artileria română, care s-a derulat zilnic până la 20 ianuarie/1 februarie, când s-au desfăşurat fără succes tratative de capitulare, şi apoi neîntrerupt până la 23 ianuarie/4 februarie, când s-a primit ştirea încheierii armistiţiului de la Adrianopol. În perioada 15/27 ianuarie-22 ianuarie/3 februarie cele 4 tunuri Krupp capturate de la turci pe 12/24 ianuarie, deservite de artilerişti români sub comanda sublocotenentului Mareş George din Bateria 4 (căpitan Rafail)/Regimentul 3 Artilerie, au fost executate trageri asupra bateriei turceşti de la Cifl ic, cu toată muniţia capturată, adică cu 606 proiectile. După război, sublocotenentul Mareş George, din păcate stins prea devreme din viaţă, la 46 de ani, a ajuns colonel, comandant al Şcolii Speciale de

Generalul Nicolae Haralambie

55


Artilerie, primul comandant al Şcolii Superioare de Război şi mai apoi secretar general al Ministerului de Război.

La 12/24 februarie, în urma semnării convenţiei româno-otomane, trupele turceşti au părăsit Vidinul, defi lând prin faţa generalului artilerist Gheorghe Manu, iar trupele române, printre care şi Regimentul 2 Artilerie, au intrat în Vidin. Colonelul Herkt, numit pentru inventarierea armamentului şi muniţiilor otomane din cetate, a numărat 55 de guri de foc ghintuite, 147 neghintuite, 1000 de arme portative şi o însemnată cantitate de muniţii.

După reîntoarcerea în ţară a armatei române, încheiată pentru artilerie la 1/13 martie 1878, când bateriile Regimentului 2 Artilerie (înfi inţat de Carol I şi al cărui drapel de luptă l-a însoţit permanent, pe timpul războiului, pe domnitor la Marele Cartier General) au trecut Dunărea pe la Calafat, în cadrul inspecţiei trupelor şi a câmpurilor de luptă de la Vidin, Lom Palanka şi Rahova, efectuată de Domnitorul Carol I în perioada 29 aprilie/11 mai-15/27 mai 1878, din dorinţa de a fi în mijlocul armatei sale în cazul în care ruşii ar ocupa România, acesta a inspectat şi Regimentul 4 Artilerie (30 aprilie/12 mai la Piteşti), Regimentul 2 Artilerie (1/13 mai la Slatina), Regimentul 3 Artilerie (2/14 mai la Craiova), bateriile Regimentului 1 Artilerie dislocate la Turnu Severin şi cele de coastă de la Calafat, cuprinse în Diviziile 4 şi 5 (de rezervă). În cadrul inspecţiei Diviziei 2 Infanterie de la Craiova, Domnitorul Carol I, după trecerea în revistă a trupelor, s-a întâlnit, în mod special, cu ofi ţerii şi soldaţii Regimentului 3 Artilerie comandat de colonelul Enric Herkt.

Pe câmpul de bătaie, ori din cauza războiului, artileria a pierdut 81 de oameni, sau mai bine spus a dat ţării 81 de eroi: 1 locotenent (George Paraschivescu/Regimentul 2 Artilerie), 1 sublocotenent (Ion Elefterescu/Regimentul 2 Artilerie), 11 sergenţi, 5 brigadieri, 63 de soldaţi. Astfel, Regimentul 1 Artilerie a avut 34 de eroi, Regimentul 2 Artilerie 15 eroi, Regimentul 3 Artilerie 13 eroi şi Regimentul 4 Artilerie 19 eroi.

56


1.5. Artileria română la sărbătoarea naţională a cuceririi independenţei din anul 1902

Sărbătoarea tradiţională a zilei de 10 Mai 1902, cunoscută ca ziua în care Carol I a intrat în Bucureşti în anul 1866, a luat act de Proclamarea Independenţei în 1877, şi s-a încoronat ca rege în 1881, a cunoscut o strălucire aparte datorată faptului că se aniversa împlinirea a 25 de ani de la Proclamarea Independenţei şi apoi cucerirea ei în Războiul de Neatârnare din 1877-1878. Ziua de 10 Mai era percepută în conştiinţa poporului ca „sărbătoarea reînvierii României – e Paştele românului”10. O semnifi caţie aparte avea şi pentru oştire: „Armatei române – ziua de 10 Mai – îi reamintesce laurii culeşi pe câmpul de război, răsplata vitejiei sale – adică frumoasa Coronă pe care M.S. Regele Căpitanul din 77-78, a luat-o cu sabia din mâna inamicului”11.

De aceea, jubileul pătrarului de veac de la Proclamarea şi cucerirea Independenţei a cuprins un şir de solemnităţi şi ceremoniale militare: serbarea militară de la Ateneul român din după-amiaza zilei de 8 mai, ţintuirea drapelelor noi ce urmau să le înlocuiască pe cele participante la Războiul Neatârnării din ziua de 9 Mai, înmânarea noilor drapele de luptă, parada militară şi depunerea vechilor drapele în Sala Tronului din ziua de 10 Mai, serbarea Întâiului Tun din ziua de 15 Mai, vizita în Bulgaria la locurile luptelor din Războiul Neatârnării, aniversarea căderii Plevnei din ziua de 28 noiembrie. În cadrul acestor manifestări artileria, armă simbol a Războiului de Independenţă prin faptul că salvele sale au marcat începerea luptelor pentru neatârnare, a ocupat un loc important.

Serbarea militară de la Ateneul român a deschis şirul manifestărilor prilejuite de aniversarea a 25 de ani de la Proclamarea Independenţei. La această manifestare, la care s-a oferit regelui Albumul Armatei şi un mare tablou alegoric au participat regele şi regina, principii moştenitori cu principele Carol, primul ministru Dimitrie Sturdza (şi ad interim la Ministerul de Război), toţi generalii armatei şi o mulţime de ofi ţeri superiori. Primul ministru a ţinut o cuvântare în care a făcut istoricul Războiului de Independenţă, iar spre fi nal a spus: „Aţi îndreptat poporul român pe calea sănătoasă şi aţi dat paşilor lui un rost cumpănit şi energic tot odată ca să se înfăptuiască la timp cele de cuviinţă;

10 I. Achimescu, Guard de artilerie – Jubileu de 25 ani al Proclamării Independenţei – Bucuresci, Tip. „Viitorul”, Nicolae N. Voicu, Str. Mihai-Vodă, 17, 1902, p. 5;11 *** - Cercul Publicaţiilor Militare – Anul XIII, No. 15-16/19 mai 1902, p. 1.

Albumul Armatei – 1902

57


credincioşii Patriei, să dovedim lumii că vitejia strămoşească viază în inimile nostre şi că vrednici am fost să oferim Maiestăţei tale ca simbol al faptelor desăvârşite Corona de oţel la care Românii şi străinii se uită cu respect şi încredere. Poporul român întreg Vă salută cu iubire, cu respect şi cu admiraţiune, căci sub conducerea Vostră Românii au isbutit, prin propria lor muncă, ca să-şi asigure o posiţiune tare, respectată şi importantă în lume. … Armata serbând a 25-a aniversare a victoriilor câştigate sub a Vostră conducere şi impulsiune, Vă rogă să primiţi ca semn al devotamentului, al iubirei şi credinţei sale – imaginea zilei de astă-zi, în care Maiestatea vostră, fondatorul şi întemeietorul Regatului, sunteţi salutaţi dinaintea armatei victorioase, de moştenitorii vostri şi colecţiunea întregei Vostre armate”12.

Regele Carol I, vădit impresionat a răspuns la cuvântarea primului ministru arătând, printre altele: „Sunt adânc mişcat că armata a ales a 25-a aniversarea răsboiului spre a-Mi arăta din nou printr-un semn vădit, dragostea şi credinţa sa. Primesc aceste frumose daruri cu atât mai mare bucurie cu cât ele-Mi vor aminti timpurile fericite cari am petrecut împreună şi faptele glorioase săvârşite de armată sub ochii Mei. Biruinţele sale au întemeiat renumele ţării şi au ridicat regatul. … Să dea cerul ca urmaşii Mei să păstreze şi să mărescă moştenirea Mea şi ca generaţiile viitore să fi e vrednice de strămoşii lor. … Puteţi fi bine încredinţaţi că la privirea acestei colecţiuni de portrete adunate în acest album, gândurile Mele vor fi atrase cu cea mai vie simpatie asupra marii familii militare, în fruntea căreia sunt mândru a Me găsi”13.

La 9 Mai „la 5 ore d.a.”, în sala tronului, a avut loc ţintuirea celor 45 de steaguri noi care urmau a le înlocui pe cele vechi, participante la Războiul Neatârnării. Au participat regele şi regina, principii moştenitori cu prinţii Carol şi Elisabeta, primul ministru Dimitrie Sturdza (şi ad interim la Ministerul de război), toţi generalii armatei, casele civile şi militare regale, ataşaţii militari străini şi comandanţii cu delegaţiile fi ecărui regiment şi batalion ce aveau să primească a doua zi noile drapele, formate din comandantul unităţii, câte un ofi ţer din celelalte grade, câte un sergent ajutant, sergent major, sergent, caporal, sergent sau caporal furier şi un soldat. Din delegaţiile regimentelor de artilerie au făcut parte, printre alţii: la Regimentul 1 Artilerie – colonelul Fotino Constantin, locotenentul Dejoianu (comandant de regiment în Războiul de Reîntregire, remarcat în luptele de la Cerna-Jiu, viitor general al artileriei ); la Regimentul 2 Artilerie – colonelul Romulus Boteanu, locotenent-colonelul Costescu Constantin; la Regimentul 3 Artilerie – locotenent-colonelul Iliescu Constantin, căpitanul Condeescu Nicolae (viitor general, comandant al Şcolilor Militare de Artilerie); la Regimentul 4 Artilerie – locotenent-colonelul Frunză Petru (viitor general, comandant de divizie în Războiul de Reîntregire).

12 N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 378; Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, p. 501;13 Idem pp. 379-380; Revista Artileriei idem p. 503.

58


După ce Regele Carol a bătut câte o ţintă în fi ecare drapel au bătut ţinte Regina, Principele şi Principesa cu copiii lor, apoi Primul Ministru, generalii, comandanţii regimentelor şi batalioanelor şi membrii delegaţiilor. Apoi Regele a împodobit drapelul Batalionului II de vânători ca în ziua intrării triumfale a armatei în Bucureşti, la 8 Octombrie 1878, „adică cu o cunună de trandafi ri şi de lauri, pe ale cărui panglice M.S. a brodat cu mâna Sa inscripţia:«rose pentru vii, lauri pentru morţi»”14 şi a anunţat că va purta numele de „Al 2-lea batalion de vânători Regina Elisabeta”. Pe timpul nopţii noile drapele au rămas la Palat în Sala Drapelelor (sala de aşteptare a audienţelor).

Vineri, 10 Mai 1902, „În revărsatul zorilor 21 tunuri au vestit Capitalei a 36-a aniversare a suirii pe Tron a M.S. Regelui, a 25-a de la Proclamarea Independenţei şi a 21-a a încoronării”. În această zi, în cadrul manifestărilor festive au avut loc sfi nţirea noilor drapele şi înmânarea acestora. Aceste manifestări s-au desfăşurat atât la Capela militară, special construită în Piaţa Romană, cât şi la Sala Tronului, unde s-au depus vechile drapele.

Tot în această zi, Monitorul Ofi cial a publicat: Decretele Nr. 1666 şi 1666 bis privind atribuirea numelui: Batalionul 2 Vânători „Regina Elisabeta”, respectiv „Spitalul militar Regina Elisabeta”, precum şi Nr. 1667 privind înscrierea principelui Carol la Şcoala fi ilor de militari din Iaşi şi Ordinul de zi nr. 11 privind unele directive către armată. În Ordinul de zi se aprecia pregătirea armatei şi se trasau noi directive, inclusiv pentru întărirea disciplinei: „Ostaşi, Este un pătrar de veac de când armata Mea a arătat pe câmpul de răsboi vitejia şi vrednicia ei. De atunci şi până în ziua de astă-zi ea nu s-a mulţumit cu laurii câştigaţi în bătălii. …s-a muncit, s-au făcut progrese neînduiose, şi armata este pregătită pentru momentul când ţara va avea iarăşi nevoie de dînsa. …am hotărât a se da de acum înainte comandanţilor de unităţi, responsabili de formarea inferiorilor încredinţaţi lor …libertate în alegerea mijloacelor pentru instrucţia şi educaţia teoretică şi practică a trupei, ce stă sub comanda lor; fi xându-se numai principiile de urmat şi termenele periodelor de instrucţie. …Cer de la toţi ofi ţerii cunoscinţi profunde şi solide, depărtate de superfi cialitate. Disciplina este temelia armatei. Ea se rezumă pe dreptate, pe nepărtinire, pe iubirea şi încrederea reciprocă a superiorilor şi inferiorilor, pe arta de a porunci clar şi cu chibzuială… Doresc prin urmare, ca în aplicarea pedepselor disciplinare la ofi ceri şi la trupă să se aibă în vedere următorele principii: - Pedepsa să nu fi e răsbunătore, ci îndreptătore; - Fiecare greşelă să fi e pedepsită numai co o singură pedepsă, morală ori materială; - Se va avea tot-d’a-una în vedere caracterul acelui care se pedepsesce şi împrejurările cari au dat naşcere acelei greşeli; - La casuri neînsemnate şi la acei cari nu au avut nici o pedepsă se va începe cu pedepse mici; - Se va pune o deosebită băgare de semă în aplicarea pedepselor ofi ţerilor, având în vedere posiţiunea lor socială şi prestigiul lor milităresc. – Doresc ca lovirea să dispară în fi ne, cu desăvârşire din armata Mea”15.

14 N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 380;15 Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, pp. 535-537.

59


Capela militară din Piaţa Romană, „un frumos pavilion, …de mult gust artis tic”, în care au fost sfi nţite şi distribuite noile drapele ale regimentelor care au luptat în Războiul de Neatârnare a fost construită special de Serviciul de geniu al Corpului 2 Armată şi corpul inginerilor Capi-talei. „El (pavilionul) pri-vea ca faţa spre răsărit, construit de un corp prin-cipal, asemenea unei prizme octogonale, largă de 12,40 m şi înaltă de 9,50 m, …era acoperită de o cupolă ogivală”16. În interior erau pictate „în fresco pe panoul dinspre Bulevard, defi larea în faţa M.S. cu ocazia trecerei Dunărei la 1877, şi dedesubt inscripţia: Prin noi înşine; pe cel dinspre strada Primăverei: Îngrijirea răniţilor de către M.S. Regina, iar jos inscripţia: Dumnezeu cu noi, pentru patrie şi Rege; pe cel dinspre Nord: armele ţărei cu deviza: Nimic fără Dumnezeu; şi pe cel de Sud iniţialele Suveranilor cu aceeaşi deviză”17. „Deasupra cupolei era aşezată pe un soclu Statuia „Gloria” privind maiestosă spre Piaţa Victoriei”, înconjurată de „patru vulturi ce priveau spre cele patru puncte ale orizontului”, iar din turnurile pavilionului se înălţau „6 stâlpi, în vârful cărora fâlfâia tricolorul românesc; tot pe aceşti stâlpi erau fi xate şase ghirlande de foi de stejar, pe care sta scris: Calafat, Rahova, Griviţa, Smârdan, Plevna şi Tatargic”18. „În centrul pavilionului, fântâna pieţei Romane, era acoperită de o cascadă de fl ori şi verdeaţă”, iar în exteriorul pavilionului împodobit cu ghirlande de stejar, drapele şi panoplii cu arme se afl au inscripţiile: „pe frontonul de răsărit: Honor et Patria; pe cel de apus: In fi de salus; pe cel de nord: Drapelul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi disciplinei; Drapelul simbolizează Patria, virtuţile şi datoriile ostăşeşti; pe cel de sud: Gloria te urmăreşte ca şi umbra ta”19.

Un moment important l-a reprezentat sfi nţirea noilor drapele ale regimentelor participante la Războiul de Neatârnare. Pentru aceasta, „La orele 9 dimineaţa, o gardă de onore din compania Arsenalului de Construcţii, cu musica batalionului 1-iu de vânători, veni la Palatul Regal, luă nouile drapele ce urmau a se distribui corpurilor

16 Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, p. 517;17 N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 374;18 Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, p. 518;19 Idem, pp. 518-519.

Capela militară din Piaţa Romană

60


şi a căror ţintuire se făcuse în ajun, le aduse la capela militară din piaţa Romană”20. La orele 10 dimineaţa, Regele Carol I şi Regina au plecat de la Palat la locul ceremoniei din Piaţa Romană, „în două trăsuri de gală înhămate cu câte patru cai”. Plecarea a fost anunţată de „101 focuri de tun date de la Arsenalul de Construcţii al Armatei”, iar cortegiul regal a fost precedat de prefectul poliţiei capitalei, generalul de artilerie Eracle Arion, şeful Casei militare regale şi adjutanţii regali şi escortat de divizionul de jandarmi călări. La sosire, Regele şi Regina au fost întâmpinaţi de ÎPS Mitropolitul Primat, „care presintă Crucea şi Evanghelia”, ÎPS Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, membrii Sfântului Sinod şi de miniştri.

A urmat Te-Deumul la care au asistat preşedinţii Corpurilor legiuitoare, senatori şi deputaţi, Înaltele Curţi de Casaţie şi Conturi, primarul capitalei cu tot consiliul, alte ofi cialităţi de stat, generali şi ofi ţeri superiori, ataşaţi militari străini, precum şi un numeros public. După terminarea serviciului religios, „M.S. Regele s-a aşezat în capul scării dinspre Bulevardul Colţea, având la stânga Sa pe Î.P.S. Sa Mitropolitul Primat care stropea cu aghiasmă fi e-care steg. M.S. le încredinţa apoi pe rând comandanţilor de corpuri de trupă, cari jurau, că vor apăra stegul, ţara şi tronul cu jertfa sângelui şi vieţei lor. Stegul batalionului 2 vânători „Regina Elisabeta” a fost predat comandantului său de către M.S. Regina…”21.

După terminarea ceremoniei de distribuire a noilor drapele, „Regele rosti cu glas puternic, cu faţa la drapele, având în jurul său pe veteranii, cari au făcut campania neatârnării, următorea cuvântare: Serbăm a două-zeci şi cincea aniversare a neatârnării României, consfi nţită de armată prin isbânzi strălucite. Cu steguri desfăşurate în frunte, vitejii noştri tovarăşi au intrat cu hotărâre în luptă şi au cules laurii neperitori, din care Regatul a răsărit. Un sfert de veac aceste steguri au fâlfâit în rândurile vostre, arătând drumul biruinţei şi ca simbol al credinţei, jurat de ostaşi, Patriei şi Regelui. Sfâşiate de glonţuri, ploi, furtuni şi stropite cu sângele eroilor noştri, vechile steguri şi-au împlinit datoria lor; ele vor fi depuse în sala Tronului alături cu Corona de Oţel, spre a le păstra generaţiunilor viitore, ca semne vădite ale faptelor răsboinice, care au întemeiat Statul Român. Am încredinţat regimentelor şi batalioanelor, cari au luptat pe câmpiile Bulgariei, steguri noi, bine-cuvântate de Biserică şi împodobite de Steaua României, Virtutea Militară, Crucea Dunărei, ca falnică răsplată a vitejiei armatei şi ca vecinică amintire a timpurilor glorioase. Stegul este pentru ostaş cel mai sfânt odor, dinaintea căruia trebuie să ne închinăm cu dragoste şi veneraţie, cea mai înaltă expresiune a cinstei şi a renumelui; în cesuri de primejdie, însă, el va fi călăuzul nostru, conducându-ne de la luptă la isbândă. Fierbintele Mele urări însoţesc aceste steguri, fi ind-că cu dânsele v-am încredinţat onorul Patriei, pentru care toţi trebue să fi m gata

20 Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, p. 522;21 Idem, p. 523.

61


a jertfi viaţa nostră. Să trăiască scumpa Mea Armată!”22. Apoi „tote musicilei intonară imnul naţional, pe când forturile Capitalei trăgeau salve de câte 101 tunuri”23.

Înmânarea noilor drapele a fost un alt moment emoţionant. „După terminarea serviciului religios, M.S. Regele s-a aşezat în capul scării dinspre bulevardul Colţea (azi Magheru – N.N.) având la stânga Sa pe I.P.S.S. Mitropolitul Primat care stropea cu aghiasmă fi ecare steg”24. Apoi M.S. Regele a pus mâna pe sabie şi „cu o voce puternică zise adresându-se către comandanţii şi delegaţiunile regimentelor şi batalioanelor ce aveau să poarte steaguri noi: Juraţi că veţi păstra şi veţi apăra la trebuinţă chiar cu viaţa vostră stegurile ce vă încredinţez. Jurăm, jurăm, răspunse de o dată toţi oştenii într-o voce”25.

După aceasta, comandanţii de regimente şi batalioane au primit noul drapel26, Regele adresându-se fi ecăruia „cu o voce vibrătore de emoţiune: Îţi încredinţez acest drapel pe care să-l păstrezi cu credinţă şi devotament”, iar aceştia „se legau a-l apăra cu credinţă şi devotament şi se jurau că-l vor stropi cu sângele lor pentru patrie şi tron”. Steagul Batalionului 2 Vânători „Regina Elisabeta” a fost înmânat comandantului său de către regină, care a spus: „Regele Mi-a dat voe să vă încredinţez stegul acesta şi doresc să vă arate isbânda”.

După terminarea ceremoniei de înmânare a noilor drapele, Regele, înconjurat de veteranii de război, a rostit o emoţionantă cuvântare: „Serbăm a două-zeci şi cincea aniversare a neatârnîrii României, consfi nţită de armată prin isbânzi strălucite. Cu steguri desfăşurate în frunte, vitejii voştri tovarăşi au intrat cu hotărâre în luptă şi au cules lauri neperitori, din cari Regatul a răsărit”.

După înmânarea noilor drapele a avut loc parada militară. Trupele s-au încolonat pentru defi lare, moment în care a început să plouă. M.S. Regele, care a încălecat frumoasa sa iapă neagră, însoţit de un stat major ad-hoc format din generali activi şi în rezervă, printre care şi veteranii artilerişti Herkt şi Dunka, a trecut în revistă trupele pregătite pentru paradă, apoi a luat loc în pavilionul Regal din piaţa Victoriei, de unde a asistat la defi larea trupelor.

Parada militară a fost deschisă de generalul artilerist Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată şi de statul său major, urmat de muzicile militare reunite, care apoi au luat loc în faţa pavilionului Regal. Au defi lat apoi detaşamentele de ofi ţeri fără trupă din garnizoana Bucureşti şi ale ofi ţerilor de rezervă. Au continuat defi larea

22 Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, pp. 523-524;23 N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 394;24 Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, p. 523;25 N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 391;26 N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, pp. 391-392.

62


detaşamentele gărzilor de onoare cu noile drapele, pe corpuri de armată, comandate de comandanţii de corp, fi ecare drapel fi ind însoţit de comandantul de regiment (batalion) şi o companie (baterie, escadron). Trupele garnizoanei Bucureşti au defi lat în următoarea ordine: Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu – comandant locotenent-colonel Nicolae Popovici, Internatul Medico-Militar, Şcoala de Poduri şi Şosele, Divizia 4 Infanterie – comandant A.S.R. Principele Ferdinand, cu: Batalioanele 7 şi 8 Vânători şi Brigada 8 Infanterie (Regimentele Mihai viteazu nr. 6 şi IV Ilfov nr. 21), Regimentul 1 Geniu, Regimentul 2 Artilerie de Cetate – comandant colonel P. Vasiliu Năsturel, companiile Arsenalului Armatei, Manutanţei şi de pompieri. „Mult admirabilă”27 a defi lat artileria Corpului 2 Armată, comandată de generalul Alexandru Tell, formată din Regimentul 2 Artilerie (6 baterii tunuri şi 2 baterii obuziere) – comandant colonel Romulus Boteanu, Bateria de Munte, Regimentul 10 Artilerie (6 baterii tunuri – comandant colonel Alexandru Zahareanu), Escadronul 2 Tren (8 secţii). Parada a fost încheiată de Brigada 2 Călăraşi (Regimentul 1 Roşiori, Regimentul 3 Călăraşi), Escadroanele de jandarmi rurali şi jandarmi călări.

„În timpul defi lării, Maiestatea Sa Şi-a exprimat via Sa mulţumire ori de câte ori defi la câte un veteran cu trupa corpului din câte a făcut parte în glorioasa campanie a neatârnării. Regele bine-voi a exprima d-lor Comandanţi superiori Înalta Sa mulţumire pentru bărbăţia şi mândria cu care au defi lat trupele, cu toată ploaia torenţială ce necurmat a căzut pe tot timpul revistei şi al defi lării”28.

Manifestările aniversare din data de 10 mai 1902 s-au încheiat cu depunerea vechilor steaguri la Sala Tronului. După parada militară, „avu loc cel mai important, mai mişcător şi mai imposant episod al marei serbări: transportarea vechilor steguri la Palat, spre a fi depuse în Sala Tronului. ...M. Sa Regele a hotărât ca să însoţescă în personă mândrele trofee ale gloriei nostre de acum 25 ani, cari s-au ciuruit pe câmpiile de luptă de glonţele duşmane, şi să le depue singur în Sala Tronului la un loc cu Corona de oţel făurită din tunurile luate de la duşman şi câştigată de cei umbriţi sub ele prin cele mai supreme sacrifi cii”29.

De reţinut faptul că, în această zi, ilustrului general de artilerie, Eracle Arion, i-a fost acordată cea mai importantă distincţie a statului. „Domnul general Arion, comandantul Corpului 2 Armată, decanul domnilor generali din activitate, a fost decorat la 10 Mai a.c. de M.S. Regele cu cea mai mare distincţiune românească şi anume cu Marele Cordon al Ordinului Steaua României”30.

27 N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 406;28 Revista Artileriei, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902, pp. 529-530;29 N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 406.30 Cercul Publicaţiilor Militare – Anul XIII, No. 15-16/19 mai 1902, p. 4.

63


În data de 15 mai a avut loc „Serbarea aniversării primului tun dat spre duşmani”. Seara, la „măreaţa întrunire a întregei artilerii române”, orchestrată, ca de altfel toate ceremonialele militare dedicate proclamării Independenţei, de generalul de divizie Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată Bucureşti, fost şef al Serviciului de Artilerie din Marele Cartier General în timpul războiului, au participat şi M.S. Regele Carol I, îmbrăcat în uniformă de general de artilerie, M.S. Regina Elisabeta, A. S. Regală Principele Ferdinand, A.S. Regală Principesa Maria. Au mai participat Dimitrie Sturdza, prim-ministru şi ministrul de război ad-interim, vechii artilerişti, generalii Gheorghe Manu, Iacob Lahovary, Iulius Dunka, Henrich Herkt, Alexandru Horbatsky, Ion Algiu, precum şi fl oarea artileriei de atunci, generalii Mihail Popescu, comandantul Corpului 1 Armată Craiova şi inspectorul general al artileriei, Panait Warthiadi, comandantul Corpului 3 Armată Galaţi, George Makarovitsch, comandantul

Diviziei 6 Infanterie Focşani, Alexandru Tell, comandantul artileriei Corpului 2 Armată, Ion Şomănescu, comandantul Diviziei 8 Infanterie Botoşani.

Sala Muzeului de artilerie, „care are o lungime de 40 metri şi o lăţime de 20”, era împodobită, în exterior, cu ghirlande de lămpi electrice, colorate în albastru, galben şi roşu. În interior, sala era împodobită cu ghirlande de stejar, panoplii cu arme şi lămpi electrice. Pe peretele din dreapta se afl a un panou cu coroana regală, o panoplie de arme în formă de soare, o panoplie de drapele sub care se afl a emblema artileriei – două tunuri încrucişate şi o bombă în fl ăcări. Între busturile Regelui şi Reginei se afl a, pe un trepied, portretul regelui, îmbrăcat în ţinută de general de artilerie, executat în anul 1881. În faţa peretelui din dreapta, pe o estradă roşie, era aşezată masa de onoare, cu 37 de locuri. În partea opusă era ridicată

loja familiei regale. Peretele din faţa intrării în sală era ornat cu ghirlande din frunze de stejar, panoplii cu diferite arme, iar în centru era construită o cascadă de stânci şi diferite plante, luminată de două proiectoare. În centrul sălii atârna o frumoasă lustră formată din săbii, baionete şi revolvere, din gura cărora lămpile electrice răspândeau valuri de lumini. În faţa mesei de onoare, între două rânduri de mese ale participanţilor, era aşezată ţeava tunului turcesc, din care s-a făurit Coroana regală de oţel, având pe culată primul Drapel al Artileriei Române.

Modul de desfăşurare a serbării din 15 mai 1902 este descris în detaliu în subcapitolul „Întâiul tun – sărbătoarea de sufl et a artileriştilor în perioada antebelică“.

Portretul regelui Carol I în ţinutăde general de artilerie

64


Un loc important în cadrul manifestărilor sărbătoreşti la reprezentat data de 30 august, „zi mare şi cruntă, în care periră mulţi oşteni Români, …zi în care Românii au luat reduta Griviţa Nr. 1”. În semn de cinstire a acestor eroi, Regele Carol I a dat următorul Ordin de zi: „Ostaşi, Un sfert de veac se împlinesce astăzi de când vitejii oşteni ai ţărei au reînviat străbuna virtute militară, cucerind cu jertfă de sânge reduta Griviţa. Acest măreţ fapt de arme a întemeiat renumele armatei şi va străluci pururi ca o pildă vrednică de urmat. Cu mândrie puteţi privi pe un trecut glorios, care trebuie să fi e pentru voi neîncetat un puternic îndemn în îndeplinirea sfi ntei vostre datorii. Sunt deplin încredinţat că, dacă scumpa nostră patrie va avea din nou nevoe de serviciile vostre, nu veţi rămâne înapoi de bărbăţia şi avîntul bravilor ostaşi din războiul neatârnării. Mare este bucuria inimei Mele putând a vă ura, în amintirea acestei zile de glorioasă memorie, noroc şi isbândă”31.

În cadrul manifestărilor aniversare un loc aparte l-a ocupat vizita Regelui Carol I în Bulgaria, la fi nele lunii octombrie. După ce la mijlocul lunii septembrie, ruşii şi bulgarii au organizat – fără români – la Şipca, serbări dedicate emancipării Bulgariei, care l-au iritat pe Regele Carol I, acesta, răspunzând unei scrisori de recunoştinţă a principelui bulgar Ferdinand, îi scria că în ziua de 29 Octombrie va merge la Rusciuk „spre a înnapoia visita făcută în două rânduri de A.S.R. Majestăţii Sale în 1897 şi 1898, şi că de acolo va merge la Plevna spre a vedea încă o dată acele locuri udate cu îmbelşugare de sânge Românesc”. Vizita a fost acceptată de principele bulgar, care i-a răspuns că îl va însoţi pe Regele Carol la Plevna.

După primirea şi festivităţile de la Rusciuk, din 30 Octombrie regele Carol I, însoţit de principele Ferdinand al Bulgariei şi de delegaţia română (ce-i avea ca membri pe D. Sturdza, prim ministru, generalul Warthiadi, şeful Casei militare regale, colonelul C. Coandă, secretar general al Ministerului de Război şi colonelul Averescu din Marele Stat Major, toţi participanţi la Războiul Neatârnării), a ajuns la Poradim, locul cartierului general al Domnitorului Carol în timpul războiului din 1877. Aici regele a vizitat cele două case în care a locuit, „cu o emoţiune, ce cu greu a putut să o stăpânească”, a „plantat câte un frasin pe lângă aceste case”, şi a asistat la o slujbă religioasă la biserica din sat, terminată şi sfi nţită, cu ajutorul său, la 9 octombrie 1877.

De la Poradim, regele a mers la Griviţa, unde a participat la „capela comemorativă română, ridicată pe locul unde A.S. Principele Carol se afl a în timpul bătăliei de la 30 August” la „parastasul pentru odihna sufl etelor celor căzuţi pe câmpul de onore”, săvârşit de Mitropolitul Constantin al Vraţei. Apoi Regele a depus „pe lângă rămăşiţele morţilor o coroană de bronz, având întocmai forma medaliei pentru serviciul militar de 25 ani, artistic lucrată în arsenalul din Bucuresci, şi pe care sunt gravate cuvintele:

31 N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, pp. 421-422.

65


CAROL I, Regele României, Vitejilor Săi Ostaşi, 1902, Plevna, Griviţa 1877”32. De la Capela română regele a mers la monumentul rusesc al regimentului Vologda, unde a depus o altă coroană de bronz, şi apoi „visitând posiţiunile redutelor 1 şi 2 de la Griviţa, a căror luare costase viaţa atâtor soldaţi viteji, si de unde privirea se întindea pe tot câmpul de bătălie, … Maiestatea Sa a explicat celor presenţi operaţiunile armatelor aliate, arătând punctele unde s-au petrecut acţiunile principale. Acolo chiar în locul unde regimentul 10 de dorobanţi şi 8 de linieau primit botezul de sânge în ziua de 30 August, se afl ă ridicat de Români un monumentde piatră modest, …aşezat cu faţa spre Valea plângerei. La picioarele acestui monument M. Sa a depus a treia coronă de bronz lucrată în arsenalul din Bucuresci şi turnată din bronzul unui tun luat de la Turci după căderea Plevnei”33.

La Plevna, regele Carol I şi principele Ferdinand al Bulgariei au servit o gustare „la casa unde Osman-Paşa fusese primit după căderea Plevnei de către M.S. Împăratul Alexandru II, A.S. Principele Carol şi A.S.Î. Marele Duce Nicolae Nicolaevici şi unde i se înapoiase sabia în faţa generalilor ruşi şi români …în camera chiar unde se dăduse masa a doua zi după căderea Plevnei, când Împăratul Rusiei şi Principele României intrară în oraş”. În toastul său Regele Carol I, a spus, printre altele: „Mulţumesc Alteţei Vostre Regale că Mi-a dat fericita ocasie a revedea împreună cu Voi câmpul de bătălie de la Plevna, unde s-au decis sorţii răsboiului din 1877. Am resimţit o profundă emoţiune punând din nou piciorul pe acest pământ sfi nţit, adăpat cu sângele a mii de bravi ostaşi, în capul cărora am fost mândru a Mă afl a. Aici am putut aprecia înnaltele însuşiri militare ale armatei rusesci, şi aici armata Mea a cules întâii săi lauri. Mormintele cari înconjoară acest oraş sunt semnele văzute ale luptelor sângeroase cari, după îndelungate silinţe, fost încoronate cu isbânda armatelor aliate. …Istoria a înregistrat acum strălucitele fapte ostăsesci, a căror memorie trebue să rămână cu atât mai mult întipărită în inima popoarelor nostre, cu cât ele au ajutat Bulgaria a întemeia un Stat monarhic, României a făuri corona sa de oţel”34.

Vizita Regelui Carol I în Bulgaria s-a încheiat la Nicopole, locul unde s-a remarcat, la începutul acţiunilor militare române din Războiul Neatârnării, Divizia 4, comandată de primul general de artilerie, Gheorghe Manu.

Referitor la artilerişti, artizani ai marilor victorii din Războiul de Independenţă amintim că la puţine zile după vizita din Bulgaria, „pe ziua de 7 Noembrie M.S. Regele a bine-voit a înălţa la gradul de general”, printre alţii, pe colonelul Coandă. „Această înaintare coincide cu aniversarea a 25 de ani a isbăndei noastre de la Rahova. …

32 N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, pp. 436-438;33 N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 439;34 N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 440.

66


Generalul Coandă este apoteosa înaintărilor. Vârsta 45 de ani, este întâiul din promoţia sa a anului 1877”35.

În data de 28 Noiembrie 1902 s-a desfăşurat aniversarea căderii Plevnei. „Ziua de 28 Noembre din 1902 fu ultima episodă a serbătorirei jubilară, ultimul inel al lanţului de amintiri ale nenumăratelor episode din care s-a format acest memorabil răsboi“36. „A 25-a aniversare a strălucitei victorii de la Plevna s-a anunţat astă-zi la orele 7 dimineaţa, prin 21 de lovituri trase de la Arsenalul Armatei, la intervale de câte 5 minute”. La Biserica Sf. Gheorghe, în prezenţa regelui Carol I, a principelui moştenitor Ferdinand, a unor înalte ofi cialităţi civile şi militare, „La orele 11 s-a început Tedeumul ofi ciat de P.S.S. Arhiereul Nifon, asistat de cler”. Apoi regele Carol I încadrat de Principele Ferdinand şi generalul Eracle Arion, au primit în piaţa Sf. Gheorghe defi larea trupelor din garnizoană: Şcolile militare de infanterie şi cavalerie, artilerie şi geniu, institutul medico –militar, câte o companie din Batalioanele 7 şi 8 Vânători, Regimentele 6 Mihai Viteazu, 4 Ilfov nr. 21 şi 1 Geniu, un pluton jandarmi pedeştri, câte o baterie din Regimentele 2 şi 10 Artilerie, câte un escadron din regimentele 1 roşiori şi 3 călăraşi şi divizionul de jandarmi, un pluton din Escadronul 2 de Tren. Pe timpul defi lării, muzicile militare întrunite ale Regimentelor 6 Mihai Viteazu, 4 Ilfov nr. 21 şi 1 Geniu au intonat marşuri militare.

„În sera zilei de 28 Noembre la ora şapte a avut loc la Palat un prânz de gală dat în onoarea armatei, la care au luat parte D-l Prim-Ministru şi Ministru de răsboi, toţi D-nii ofi ceri, generali şi superiori, care au luat parte la luptele din timpul răsboiului neatârnării, casa militară a M.S. şi ofi cerii generali şi superiori din garnisona Capitalei”, în prezenţa M.L. Regele şi Regina şi A.L.Pr. Ferdinand şi Maria. La sfârşitul mesei Regele „s-a ridicat în piciore şi cu o voce sonoră şi puternică dar emoţionantă” a rostit o cuvântare, din care am reţinut: „Cu vie mulţumire Am întrunit astă-zi împrejurul Meu pe vechii Mei tovarăşi de luptă ca să serbăm împreună a 25-a aniversare a luărei Plevnei. N-am putut da o sfi nţire mai înălţătore gloriosei aniversări a răsboiului de cât ducându-mă Însumi pe câmpul de bătălie, spre a depune, ca semn de vecinică recunoştinţă, cunune pe mormintele acelora cari au căzut în lupte. Adânc mişcat, am stat în faţa osemintelor bravilor noştri oşteni, cari odihnesc acum departe de vetrele lor, în pământ străin; încă Mi s-a pătruns inima când Mitropolitul din Vraţa, în frumoasa sa cuvântare, a esclamat arătând spre câmpul de luptă: Sculaţi-vă din mormintele vostre, Regele vostru a venit să vă mulţumească pentru vitejia vostră. Da! Am mers la Griviţa spre a Mă închina, cu dragoste şi veneraţie, înnaintea acelor vrednici fi i ai ţărei cari

35 Cercul Publicaţiilor Militare – Anul XIII, No. 25-26/24 noiembrie 1902, pp. 1,3;36 N.D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, pp. 444-446.

67


şi-au jertfi t viaţa pentru neatârnarea României”37. A răspuns, în numele veteranilor, generalul de divizie în rezervă Gheorghe Angelescu, fost comandant al Diviziei a 3-a, care a spus, printre altele: „Sunt două-zeci şi cinci de ani, Sire, de când sub întelepta Vostră conducere, ca Cap suprem al al armatelor aliate ruso-române, ce au operat la Plevna, ostea română, sub impulsia Vostră, a reînviat gloria străbună, a redeşteptat vitejia ostaşului român în apărarea Patriei şi a tronului. Acestă serbare a fost simplă, fără mare pompă şi fără aparat; ea a fost sărbătorită ca o aniversare militară, căci armatei se cuvine azi onorea cea de căpetenie, ca una ce a jucat primul şi unicul rol”38.

La Sărbătoarea unui pătrar de veac de la cucerirea Independenţei, naţia română, conducerea ei supremă a fost la înălţime, onorând cum se cuvine pe cei care au realizat Neatârnarea Ţării, cucerită prin jertfe şi sacrifi cii pe câmpul de bătălie. Armata a primit onoarea patriei. Artileria, arma care în Războiul Neatârnării a jucat un rol deosebit, prin salvele de la Vidin din 26 aprilie vestind zorile Independenţei, şi la jubileul de 25 de ani al Independenţei a avut o contribuţie de seamă. Generalul Eracle Arion, şeful secţiei artilerie din Marele Cartier General în timpul războiului, acum comandantul Corpului 2 Armată Bucureşti a fost artizanul paradei militare. Artileria a organizat Ospăţul Artileriei, în amintirea primului tun tras sub comanda Principelui Carol la 15 mai la Vidin. Artileria a primit recunoaşterea calităţilor sale, Regele numind-o „podoaba” Armatei Sale.

37 N. D. Popescu – Istoria Războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnării României 1875-1878 – Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902, Ediţiunea a IV-a, jubiliară, revăzută, adăugită şi ilustrată, partea VI, p. 450;38 Idem, p. 452.

68


1.6. Artileria şi Răscoala din 1907

Răscoala din anul 1907, ultima mare răscoală ţărănească din Europa a suscitat de-a lungul timpului multe abordări, comentarii şi implicit poziţionări. Din punct de vedere politico-idealogic, răscoala a fost apreciată în diferite moduri: ,,anti-sionistă”, ,,anti-moşierească”, ,,anti-capitalistă” etc. Cu toată această diversitate de poziţionări a analiştilor, aprecierile lor au un numitor comun, defi nitor pentru răscoală: modul extrem de violent de reprimare a sa, prin folosirea armatei. Perceperea corectă a dimensiunii hiper-violente a reprimării este în mod inductabil asigurată de evidenţierea folosirii inclusiv a artileriei, arma cu cel mai letal efect.

Deoarece acest aspect din istoria artileriei române este mai puţin cunoscut, inclusiv de către artilerişti, supunem atenţiei cititorilor câteva dintre aspectele cele mai reprezentative ale participării artileriei la reprimarea Răscoalei din 1907, evident încadrate în contextul social-politic şi militar al timpului.

Anul 1906 – premergător izbucnirii marii răscoale – a fost un an al festivismului, subscris aniversării a 4 decenii de domnie a regelui Carol I. În acest context, clasa politică şi în special conducerea statului nu a receptat semnalele transmise de societate, de o serie de formatori de opinie, cu privire la acutizarea problemelor cu care se confruntă ţărănimea, clasă socială cvasi-majoritară în societatea românească (aproximativ 81% din totalul populaţiei). Problema esenţială a antagonismelor sociale la începutul secolului al XX-lea a reprezentat-o inegala distribuţie a proprietăţii: un milion de ţărani deţineau mai puţin de trei milioane de hectare, iar o mie de mari proprietari de pământ deţineau patru milioane de hectare. Acestei evidente discrepanţe i se alătura faptul că aproximativ 75% dintre moşiile de peste 1000 de hectare erau exploatate nemilos de arendaşi, fapt ce amplifi ca sărăcia ţărănimii.

Izbucnirea în primăvara anului 1907, a răscoalei a fost cauzată, în bună măsură, de lipsa de voinţă a clasei politice de a soluţiona realist ,,chestiunea ţărănească”, fi e şi în cel de-al 12-lea ceas. Astfel mişcarea petiţionară din luna februarie a anului 1907, a apărut după incidentul din 8 februarie, din localitatea Flămânzi, când administratorul maselor din această localitate – Gheorghe Constantinescu – a fost agresat de ţăranii nemulţumiţi de clauzele învoielilor agricole. Din nefericire, acest incident nu a fost perceput corect de către autorităţile statului, în scopul iniţierii demersurilor fi reşti de dezarmorsare a crizei. Mai mult decât atât, extinderea rapidă a revoltei ţărăneşti în întreaga ţară, a surprins guvernul conservator condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (unul dintre cei mai mari latifundiari ai vremii), care a fost total depăşit de amploarea evenimentelor. Ca urmare, la 12 martie 1907, guvernul conservator a fost înlocuit cu unul liberal. De menţionat faptul că până la acea dată, Ministerul de Război a fost condus de ilustrul general de artilerie Gheorghe Manu (1833-1911), cel care a deţinut portofoliul

69


de ministru de război în trei perioade: 1869-1870, 1888-1889 şi 1889-1907. De reţinut faptul că acesta a deţinut de-a lungul timpului, între altele, şi alte înalte demnităţi publice: primar al capitalei, prim-ministru şi preşedinte al Camerei Deputaţilor.

În 12 martie 1907, generalul de divizie Gheorghe Manu a predat conducerea Ministerului de Război, generalului, viitor mareşal, Alexandru Averescu. Între reproşurile aduse de critici generalului de divizie Gheorghe Manu, referitor la modul în care a gestionat înăbuşirea răscoalei, menţionăm în principal aducerea sub arme în cazărmi a unui număr important de rezervişti şi ,,ostaşi cu schimbul”. Deşi s-a dorit ca prin această măsură să sporească numeric forţele destinate stăvilirii revoltei şi să se scoată, totodată, din rândul răsculaţilor lideri, care să fi e trecuţi de partea cealaltă a baricadei, se pare că efectele obţinute nu au fost cele scontate. Astfel, aducerea sub arme a unui număr mare de rezervişti, pe lângă faptul că a creat probleme majore cu echiparea acestora, a facilitat transferarea nemulţumirilor răsculaţilor în interiorul armatei. Elocvent exemplu în acest sens este faptul că la 12 martie 1907, la Stăneşti, o parte dintre soldaţii Regimentului 15 Dorobanţi, Vlaşca, instigaţi de un rezervist au refuzat ordinul locotenentului Niţulescu de a executa foc asupra răsculaţilor. Mai mult decât atât, au pactizat cu aceştia, facilitându-le uciderea ofi ţerului. Un alt exemplu de evidentă boicotare a măsurilor de reprimare a răscoalei îl reprezintă acţiunile rezerviştilor şi ,,ostaşilor cu schimbul” din Regimentul 21 Teleorman. În acest context, generalul Alexandru Averescu, unul dintre cei mai tineri generali ai armatei la acea vreme a luat măsuri ferme de reîntărire a disciplinei militare şi mai ales de reprimare a răscoalei, fără precedent în istoria oştirii. Între măsurile cu caracter ,,administrativ” luate de generalul Averescu le amintim pe următoarele:

- modifi carea sistemului de recrutare (bazat până la acea dată pe criteriul regional) şi adaptarea la situaţia existentă, prin trimiterea ostaşilor moldoveni în Muntenia şi invers; de menţionat faptul că această măsură a fost folosită şi în trecut, la reprimarea Răscoalei din 1888;

- ,,împărţirea” ţării în 12 zone de operaţii, potrivit ,,regiunilor diviziilor”, iar judeţele în sectoare de unităţi şi subunităţi; la fi ecare judeţ a numit un reprezentant al armatei (comandant), care dubla autoritatea locală reprezentată de prefect.

Deosebirea fundamentală dintre măsurile şi acţiunile generalului Gheorghe Manu şi cele ale generalului Averescu constau în faptul că cele ale primului vizau intimidarea şi nu recurgerea la forţă, în timp ce ale celuilalt erau subscrise posibilităţii deschiderii focului chiar fără somaţie (potrivit Ordinului Circular nr. 6 din 13 martie 1907). Mai mult decât atât, generalul Averescu a solicitat prefecţilor să informeze populaţia că armata are ordin să tragă cu ,,armele şi tunurile”.

Se poate spune, cu deplină acoperire, că modul de acţiune a armatei în mandatul generalului Gheorghe Manu a refl ectat conţinutul cel puţin bizar, dacă nu chiar contradictoriu, al ordinului şefului guvernului, Gheorghe C. Cantacuzino, potrivit căruia răscoala trebuia să fi e reprimată ,,cu cea mai mare fermitate şi blândeţe”.

Violenţa imprimată reprimării de către guvernul liberal şi implicit de către generalul Averescu a fost cauzată nu numai de nevoia imperioasă de înăbuşire a răscoalei, ci şi de

70


înlăturarea rapidă a pretextelor de intervenţie armată din afară, pentru ,,stincerea acestui focar de revoltă socială”. Este de notorietate faptul că ţăranilor li s-au alăturat din primele zile ale răscoalei agitatori austro-ungari. Înţelegând ce se găseşte în spatele răscoalei, regele Carol I a dispus la 7 martie 1907, ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fi e ,,ocupată militar”, pentru a împiedica infi ltrările agenţilor austro-ungari, coordonaţi de agentul Edinger din Cernăuţi. Deşi măsura era tardivă, cel puţin a evidenţiat faptul că autorităţile statului cunoşteau intenţiile austro-ungare de destabilizare a ţării, menite a crea premisele de intervenţie armată, aparent pentru a nu permite extinderea fl ăcărilor răscoalei din România dincolo de Carpaţi.

Instituirea efectivă a măsurilor represive de către armată s-a făcut prin Ordinul Circular al Ministerului de Război către corpurile de armată, din 13 martie 1907. Acest act normativ cuprinde şi prima menţiune cu privire la modul de utilizare a structurilor de artilerie, ca parte a ,,coloanelor mobile”, constituite ,,… din o secţie de artilerie, escortată de cavalerie”. Potrivit ordinului în cauză, coloanele mobile erau destinate să fi e întrebuinţate ,,în contra bandelor de ţărani, care umblă din localitate în localitate, în scopul de a devasta şi jefui”.

Modul de întrebuinţare a artileriei în acţiunile represive a fost reiterat de generalul Averescu, ministru de război şi în Ordinul din 14 martie 1907, adresat comandanţilor Corpurilor de armată de la Craiova, Galaţi şi Iaşi. De asemenea, acest ordin preciza comandanţilor de „subzonă” să solicite prefecţilor „…să aducă la cunoştinţă populaţiei, chiar şi în locurile răzvrătite, că trupa are ordin să tragă atât cu armele, cât şi cu tunurile”. Şi tunurile au tras extrem de repede, conform ordinului, în Moldova, a doua zi – 15 martie – potrivit consemnărilor în Registrul istoric al Corpului 4 Armată.

Foarte interesante pentru perceperea modului de întrebuinţare în premieră a artileriei în acţiunile represive sunt extrasele din registrele istorice ale Regimentului 1 Artilerie „Regele Carol I”, cu privire la bombardamentele executate asupra unor sate din Oltenia, arestarea şi executarea unor instigatori, în perioada 11 martie – 13 aprilie 190739.

De menţionat faptul că regimentul a fost subordonat Diviziei 2, începând cu 11 martie, cu misiunea de „a explora drumurile şi satele din judeţul Dolj”, pentru a interzice afl uirea răsculaţilor îndeosebi către Craiova, exceptând o secţie şi o escortă de 70 de călăreţi, subordonate Diviziei 1, pentru a restabili ordinea publică în judeţul Gorj.

De reţinut faptul că, în perioada 11 – 26 martie, personalul Regimentului 1 Artilerie, împărţit pe secţii, piese şi patrule călare, ataşate unor structuri de infanterie a executat misiuni de cercetare şi de impunere a ordinii în oraşul Craiova şi în alte 75 de localităţi doljene. În situaţiile în care „îndârjirea răsculaţilor nu a putut să fi e înfrântă prin mijloace paşnice, s-a făcut uz de foc, trăgându-se cu şrapnele asupra satelor şi 39 Mr. dr. Florin Şperlea, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu, „Armata Română şi Răscoala din 1907”, Editura Militară, Bucureşti, 2007.

71


împuşcându-se capii răzvrătiţilor”40. Din cele 6 baterii ale regimentului, numai 3 au deschis focul asupra răsculaţilor. Bateria a 4-a a tras asupra răsculaţilor, astfel:

- în data de 15 martie, la Băileşti, 22 de şrapnele;- a doua zi, la Galiceii Mari, 5 şrapnele;- în data de 18 martie, la Pleniţa, 15 şrapnele şi la Caraula, 20 de şrapnele; în

această din urmă localitate au fost împuşcaţi şi 3 lideri ai răsculaţilor;- în data de 19 martie, la Rudari, pentru înfricoşarea răsculaţilor, 8 şrapnele, şi în

acelaşi scop, la Afumaţi, alte 4 şrapnele.Bateria a 2-a a executat trageri astfel: - în data de 17 martie, la Oprişor, cu 43 de şrapnele care au distrus şi incendiat

câteva gospodării;- în data de 18 martie, la Izimşea, cu 32 de şrapnele; de asemenea au fost împuşcaţi

în această localitate şi 9 şefi ai răsculaţilor.Cea de-a treia subunitate, Bateria a 6-a, a executat trageri pentru reprimarea

răscoalei, după cum urmează:- în data de 18 martie, în satul Terpeziţa, cu 43 de şrapnele; aici au fost împuşcaţi

totodată şi 3 dintre liderii răsculaţilor;- în data de 19 martie, în satul Gubancea, cu 13 şrapnele.În cele aproape două săptămâni de participare efectivă la înăbuşirea răscoalei,

Regimentul 1 Artilerie a executat trageri asupra a 10 sate, cu 198 de şrapnele, producând peste 100 de morţi şi răniţi. De asemenea, regimentul a împuşcat 78 de ţărani răsculaţi. De menţionat faptul că regimentul a participat la înăbuşirea răscoalei nu numai prin cele mai sus-menţionate, ci şi prin acţiuni demonstrative menite a-i intimida pe ţărani. În acest sens menţionăm tabăra de instrucţie, constituită cu parte din subunităţi, în ultima decadă a lunii martie la Piatra-Olt.

Trebuie relevat totuşi faptul că artileria a participat la înăbuşirea răscoalei, în principal prin acţiuni de descurajare şi mai puţin prin executarea focului cu piese de artilerie. În acest sens, spre exemplifi care menţionăm câteva dintre numeroasele acţiuni de restabilire a ordinii desfăşurate de acelaşi Regiment 1 Artilerie:

- 15 militari călare din Bateria 1, sub comanda căpitanului Stoenescu Gheorghe au patrulat în noaptea de 12/13 martie prin oraşul Craiova;

- o secţie de tunuri (2 tunuri) din Bateria 1, sub comanda aceluiaşi căpitan Stoenescu Gheorghe a păzit, din Ordinul Diviziei, în perioada 17-23 martie intrarea în localitatea Caracal, dinspre Craiova;

- 3 patrule constituite din câte 1 sergent şi 6 servanţi, din Bateria 1 au executat patrule în perioada 10-13 aprilie, în spaţiul limitrof Craiovei, pe itinerarele:

- patrula 1: Craiova – Bucovăţ – Lemna – Terpeziţa – Căciulat – Bradova;- patrula 2: Craiova – Breasta – Rasnic – Sopor,- patrula 3: Craiova – Coţofeneşti – Brădeşti – Răcani etc.

40 Mr. dr. Florin Şperlea, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu, „Armata Română şi Răscoala din 1907”, Editura Militară, Bucureşti, 2007.

72


- 20 de militari ai Bateriei a 2-a, sub comanda locotenentului Pop Ion au păzit în noaptea de 15/16 martie conacul din Palilula şi au executat misiuni de patrulare în această localitate; în data de 15 martie au participat împreună cu un pluton de infanterie la asigurarea pazei conacelor din localităţile Sărbătoarea şi Lemna de Sus;

- un detaşament din Bateria a 2-a, comandat de căpitanul Braviceanu Dumitru, constituit din 2 tunuri, 1 cheson, 1 furgon şi 40 de călăreţi a participat în data de 16 martie (împreună cu o companie din Batalionul 1 Vânători) la prinderea în localitatea Oprişor a câtorva instigatori, dintre care, 4 au fost mai apoi împuşcaţi; o acţiune similară a desfăşurat şi în localitatea Gemeni, în data de 19 martie.

Enumerarea acestor misiuni executate de către Regimentul 1 Artilerie, din zecile de acest tip, argumentează persuasiv că artileria a participat la înăbuşirea răscoalei nu numai prin acţiuni specifi ce violenţei acestei arme.

Buna desfăşurare a acestor acţiuni extrem de numeroase, desfăşurate pe un areal întins, cu dispersarea substanţială a efectivelor şi tehnicii, în condiţii de criză a presupus intense eforturi de planifi care şi organizare a misiunilor, de susţinere logistică, îndeosebi pentru hrănirea personalului şi animalelor, şi camparea acestora din partea comenzilor unităţilor de artilerie.

Referitor la dispersarea pe suprafeţe mari a efectivelor şi tehnicii unităţilor de artilerie, extrem de sugestivă este întrebuinţarea Regimentului 3 Artilerie care a fost activat în 3 judeţe. Aceasta a constituit şi întrebuinţat detaşamente de artilerişti călare şi secţii de tunuri în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Covurlui. Personalul din compunerea detaşamentelor (patrulelor) avea asupra sa săbii şi revolvere cu câte 12 cartuşe fi ecare.

În oraşul Brăila au acţionat, începând cu data de 11 martie, două detaşamente a câte 80 de artilerişti (călare) din Regimentul 3 Artilerie. În principal, misiunea acestora a constat în executarea de patrulări, îndeosebi pe comunicaţiile ce legau oraşul de localităţile limitrofe, cu scopul de a interzice afl uirea în oraş a răsculaţilor. Astfel, personalul Regimentului 3 Artilerie a interzis pătrunderea în Brăila, în data de 12 martie, a unui grup de aproximativ 250 de ţărani din Valea Cânepii. În data de 13 martie, regimentul a respins încercările de pătrundere în oraş, în două rânduri, a unui grup de ţărani din Latinu şi Cazasu. A doua zi, unui grup de 50 de ţărani din Vădeni şi Baldovineşti, regimentul de artilerie i-a interzis accesul în Brăila, pe la bariera Galaţi.

Pentru instalarea ordinii în oraşul Călăraşi, Regimentul 3 Artilerie a trimis în data de 18 martie, pe calea ferată, o baterie de artilerie, sub comanda unui căpitan. Bateria era constituită din 2 ofi ţeri (în afară de căpitanul mai sus-menţionat) şi din 54 de soldaţi care dispuneau de 46 de cai, 4 tunuri şi 2 trăsuri de şrapnele pentru fi ecare tun şi câte 24 de cartuşe de revolver, pentru fi ecare militar. Două zile mai târziu, a trimis, tot pe calea ferată, cu acelaşi scop, la Galaţi, o secţie de artilerie. Efectivele acestei subunităţi erau reprezentate de 1 locotenent şi 26 de soldaţi cu 24 de cai. Secţia era dotată cu două tunuri şi o trăsură de subzistenţă. Întrucât posibilităţile de aprovizionare cu muniţie erau mult mai mari decât în cazul bateriei de la Călăraşi, tunurile dislocate la Galaţi benefi ciau fi ecare de câte 18 proiectile.

73


Un loc aparte în demersurile pentru stingerea răscoalei în judeţul Argeş l-a avut Regimentul 6 Artilerie. Între acţiunile ce merită a fi relevate, menţionăm:

- acţiunile din seara zilei de 16 martie ale unei secţii (2 tunuri) din acest regiment, comandată de sublocotenentul Ionescu Emilian, împotriva răsculaţilor din Trepteni ce atacaseră detaşamentul din care făcea parte secţia; pentru înfricoşarea ţăranilor s-au tras câte două focuri de tun;

- tragerea a câte două focuri de tun în ziua de 17 martie, la Ciomăgeşti şi participarea în zilele următoare la arestarea a 150 de răzvrătiţi din această localitate, care au fost transportaţi la Piteşti şi reţinuţi chiar în manejul regimentului; de menţionat că în perioada 17 martie – 15 aprilie 1907 în acest manej au fost reţinute în total 291 de răzvrătiţi41.

Regimentul 6 Artilerie are meritul de a fi stins paşnic răscoala din localităţile argeşene: Teiu, Rociu, Gligani, Fudueşti, Bârlog, Mozăceni şi Leşile.

Un aspect interesant ce trebuie relevat este cel referitor la „recompensarea” soldaţilor, evident inclusiv a celor din unităţile de artilerie, de către diferite societăţi economice şi persoane fi zice ale căror bunuri au fost salvate prin activităţile armatei.

Sugestiv, în acest sens este Raportul nr. 193 din 6 aprilie 1907, al şefului de stat major al Diviziei a 4-a către Corpul 2 Armată. De reţinut că şeful de stat major mai sus- menţionat era maiorul de artilerie Constantin Christescu (părintele şcolii de stat major al Armatei Române), viitor ilustru general, şef al Marelui Stat Major (1913-1914; 1918 şi 1920-1923). Acesta raporta că Regimentul 10 Artilerie a primit de la „Societatea Agrară”, printr-un anume Colibăşeanu, suma de 400 de lei, care s-au distribuit fi ecărei baterii în cuantum de 60 de lei; comandanţii de baterii au împărţit banii subordonaţilor „în raport cu modul de purtare obişnuită a fi ecăruia şi cu modul cum s-au purtat la potolirea răscoalelor”; iar restul de 40 de lei s-a dat oamenilor din pluton care în „lipsa bateriilor, au suportat toate gărzile”42.

Stingerea răscoalei a adus cu sine „desconcentrarea efectivelor prin lăsarea la vatră” a celor chemaţi sub arme pentru completarea efectivelor. Ca urmare a acestui fapt, prin Ordinul circular nr. 269 din 27 martie 1907 al Ministerului de Război s-au produs o serie de modifi cări în structura diviziilor. Referitor la artilerie, ordinul menţiona că „regimentele de artilerie de câmp, de cetate, … vor rămâne cu efectivele bugetare, deconcentrând prisos”. De asemenea, preciza subordonarea unităţilor de artilerie astfel:

- Corpul 1 Armată: - Divizia 1: Regimentul 5 Artilerie şi jumătate din Regimentul 1 Artilerie; - Divizia a 2-a: Regimentul 9 Artilerie şi jumătate din Regimentul 1 Artilerie;

- Corpul 2 Armată:- Divizia a 3-a: Regimentul 6 Artilerie şi jumătate din Regimentul 2 Artilerie;- Divizia a 4-a: Regimentul 10 Artilerie, jumătate din Regimentul 2 Artilerie

şi Divizionul de Artilerie al Diviziei a 9-a;- Divizia a 9-a: Divizionul de obuziere;

41 Arhivele Militare Române, biblioteca Arhivistică, Registre istorice, R.I. 556, p. 39;42 Arhivele Militare Române, fondul 3037, Dosarul nr. 1050, fi la 221.

74


- Corpul 3 Armată:- Divizia a 5-a: Regimentul 7 Artilerie şi jumătate din Regimentul 3 Artilerie:- Divizia a 6-a: Regimentul 11 Artilerie şi jumătate din Regimentul 3 Artilerie;

- Corpul 4 Armată:- Divizia a 7-a: Regimentul 8 Artilerie şi jumătate din Regimentul 4 Artilerie;- Divizia a 8-a: Regimentul 12 Artilerie şi jumătate din Regimentul 4 Artilerie.

Redistribuirea în teritoriu a armatei, inclusiv a unităţilor de artilerie mai sus-menţionată s-a realizat „în raport cu starea spiritelor în diferitele părţi ale zonei de divizie, astfel că, pe de o parte, să se evite reaprinderea tulburărilor, iar, pe de alta, la primul simptom, să se poată numaidecât localiza răul, prin o represiune energică”43.

Stingerea răscoalei, din nefericire prin violenţă, i-a prilejuit ocazia regelui Carol I să aducă mulţumiri armatei prin Ordinul de zi din 29 martie 1907. Între altele, regele a menţionat laudativ că armata şi-a îndeplinit datoria fără şovăire, că „ţara datorează oştirii şi atitudinii ei hotărâte că o mare nenorocire a fost înlăturată şi ordinea în scurtă vreme restabilită”. De asemenea, a evidenţiat faptul că armata a avut de îndeplinit o datorie extrem de dureroasă, dar că acolo „unde este omor, foc şi jaf, trebuie ocrotite cu orice preţ averea cetăţenilor şi buna orânduială”.

Preţul restabilirii ordinii sociale a fost uriaş: mii de morţi şi răniţi. Din nefericire nici astăzi nu se cunoaşte cifra exactă a celor ce au plătit cu viaţa pentru un trai mai bun. Cifrele vehiculate de-a lungul timpului sunt cuprinse între 3000 şi 13000 de morţi, cea mai vehiculată fi ind aceea de 11000 de morţi, lansată de ziarul „Adevărul” şi preluată de Constantin Dobrogeanu Gherea.

Evenimentele dramatice din 1907 au făcut ca mulţi ofi ţeri, între care şi artilerişti, unii extrem de valoroşi să suporte, mai mult sau mai puţin, consecinţele modului defi citar de gestionare a crizei. Ca urmare, câţiva artilerişti de mare notorietate au demisionat din funcţii sau au fost demişi. Între exemplele cele mai relevante amintim: schimbarea de la conducerea Ministerului de Război a legendarului general Gheorghe Manu cu generalul Averescu (punând capăt unei cariere de excepţie ca militar şi om politic) şi demisia din funcţia de comandant al Diviziei 8 a ilustrului general de artilerie Alexandru Tell.

43 Arhivele Militare Române, fondul 3037, Dosarul nr. 1050, fi la 124.

75


1.7. Artileria şi Mormântul Eroului (Ostaşului) Necunoscut

Prezenta abordare se doreşte a fi nu atât o succintă prezentare a istoriei Mormântului Eroului (Ostaşului) Necunoscut, cât mai ales o relevare a implicării artileriştilor şi artileriei la afi rmarea acestui simbol naţional al eroismului.

Consacrarea eroului necunoscut ca simbol al eroismului naţional s-a produs după încheierea Primului Război Mondial, în Franţa, Anglia, Portugalia, Italia şi S.U.A. Sub impulsul acestui mod inedit de cinstire a memoriei eroilor căzuţi la datorie, statul român a demarat în anul 1921 măsuri pentru stabilirea modalităţilor de implementare a simbolismului eroului necunoscut. În acest sens a fost constituit un comitet, sub preşedinţia generalului Gorski (sub-şef al Marelui Stat Major şi Secretar al Ministerului Apărării). Acesta a solicitat societăţii ,,Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, organizaţie înfi inţată în baza Decretului-Lege nr. 502 din 27 februarie 1919, să analizeze şi să propună modalitatea de alegere a Eroului (Ostaşului) Necunoscut şi locul în care acesta să fi e (re)înhumat.

La data de 11 mai 1923, ca urmare a propunerilor organizaţiei mai sus-menţionată, autorităţile române au făcut public ,,Programul înhumării Eroului (Ostaşului) Necunoscut”, potrivit căruia ceremonialul urma să aibă loc în zilele de 14-17 mai 1923. De asemenea, au anunţat şi locul înhumării, stabilit pe terasa ,,Cuza Vodă” din faţa localului Muzeului Militar Naţional, amplasat în Parcul Carol I.

Desemnarea Eroului (Ostaşului) Necunoscut s-a făcut prin alegerea sa dintre cele 10 sicrie cu osemintele unor militari români, neidentifi caţi, aduse la Mărăşeşti, în faţa Mausoleului, din locurile cele mai reprezentative pentru jertfa de sânge a oştirii române, în Primul Război Mondial: Bălăria (judeţul Vlaşca), Azuga (judeţul Prahova), Topraisar (judeţul Constanţa), Rasoviţa (judeţul Gorj), Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (judeţul Bacău), Ciucea (judeţul Cojocna) şi Chişinău.

Desemnarea Eroului (Ostaşului) Necunoscut a fost făcută de elevul Amilcar Săndulescu din clasa I a Liceului Militar ,,D.A. Sturza” din Craiova, născut în satul Mădulari, comuna Beica, judeţul Vâlcea, la 20 februarie 1911. Alegerea sa a fost determinată de rezultatele bune la învăţătură şi mai ales de faptul că era orfan de război. În data de 14 mai 1923, elevul Amilcar Săndulescu a ales Eroul (Ostaşul) Necunoscut, punând mâna pe cel de-al 4-lea sicriu, spunând: ,,Acesta este tatăl meu”. Apoi îngenunchind s-a rugat cu pioşenie pentru ,,toţi eroii neamului” şi pentru tatăl său, unul dintre aceştia. Din nefericire, onoranta sa selecţionare, ce avea să-i lege de-a pururi numele de Eroul (Ostaşul) Necunoscut avea să-i aducă, asemenea tragediilor greceşti, un rapid şi nemeritat sfârşit. La fi nele anului şcolar 1922-1923, la aproximativ două luni de la momentul desemnării Eroului (Ostaşului) Necunoscut, a fost recompensat cu un sejur în staţiunea Techirghiol, unde s-a înecat în după-amiaza zilei de 28 iulie 1923.

76


Osemintele celorlalţi ostaşi necunoscuţi au fost înhumate în cimitirul Mărăşeşti, în timp ce sicriul Eroului (Ostaşului) Necunoscut a fost condus de o numeroasă asistenţă – în frunte cu ministrul de război, generalul Mărdărescu şi Mitropolitul Moldovei, Pimen – la gara din localitate. De aici, în dimineaţa zilei de 15 mai, trenul mortuar, având în compunere un vagon-platformă cu sicriul Eroului (Ostaşului) Necunoscut, acoperit cu drapelul naţional, a plecat spre Bucureşti, având opriri în gările din Focşani, Râmnicu Sărat, Buzău şi Ploieşti, unde s-au desfăşurat slujbe religioase, la care au participat alături de camarazi din diferite arme şi numeroşi artilerişti. Trenul mortuar a ajuns în Gara de Nord la ora 16 şi a fost întâmpinat cu onoruri militare de autorităţi, de reprezentanţi ai clerului şi un numeros public. Sicriul cu osemintele Eroului (Ostaşului) Necunoscut a fost depus la Biserica ,,Mihai Vodă”, unde, pe data de 16 mai, a avut loc un impresionant pelerinaj. A doua zi, după slujba religioasă ofi ciată de un sobor de preoţi, sicriul a fost purtat de patru ofi ţeri, Cavaleri ai Ordinului ,,Mihai Viteazul”, până la afetul de tun cu care a fost transportat, până în Parcul ,,Carol I”. De reţinut că unul dintre cei patru ofi ţeri era locotenent-colonelul de artilerie Corneliu Dragalina, fi ul legendarului general Ion Dragalina, comandantul Armatei 1 din Primul Război Mondial, căzut eroic în luptele din Defi leul Jiului. Viitorul general Corneliu Dragalina (5 februarie 1887-11 iunie 1949) a participat la ambele războaie

Regele Carol al II-lea împreună cu elevul Amilcar Săndulescu şi ministrul de război, generalul Gheorghe Mărdărescu, în cadrul manifestărilor organizate în Bucureşti,

cu ocazia reînhumării Eroului (Ostaşului) Necunoscut

Generalul de artilerie Corneliu Dragalina

77


mondiale. În Primul Război Mondial s-a numărat şi el printre eroi. A fost comandant de baterie în Regimentul 4 Artilerie, cu care a luptat în Dobrogea, unde a şi fost rănit la 10 octombrie 1916.

La sosirea pe platoul din Parcul ,,Carol I”, Eroul (Ostaşul) Necunoscut a fost întâmpinat de o numeroasă mulţime, avându-l în frunte pe Regele Ferdinand, familia acestuia şi pe Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri. După serviciul religios, ofi ciat de numeroşi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, conduşi de Mitropolitul Primat Miron Cristea, viitor patriarh al României, Regele Ferdinand a ţinut un entuziasmant discurs de omagiere a Eroului (Ostaşului) Necunoscut. Între altele, a menţionat: ,,...înaintea locaşului tău de veci se înclină azi, cu adâncă recunoştinţă, Ţara întreagă, căci fără nume fi ind, eşti al neamului întreg”.

Un onorant omagiu i-a adus şi marele om politic Ion I.C. Brătianu, unul dintre artizanii făuririi României Mari, între altele artilerist în rezervă, la acea vreme maior, ofi ţer valoros al Regimentului 2 Artilerie.

Ceremonialul a inclus şi momentul decorării Eroului (Ostaşului) Necunoscut de către rege, cu Medalia de aur ,,Virtutea Militară” clasa I. De asemenea, au mai acordat distincţii reprezentanţii Franţei, Belgiei, Angliei, Italiei şi S.U.A.

Eroul (Ostaşul) Necunoscut a fost coborât în mormânt de către cei 4 Cavaleri ai Ordinului ,,Mihai Viteazul”, la care am mai făcut referire, în timp ce artileria a dat onorul, trăgând 101 salve de tun.

Serviciu religios

78


În anul 1927 a fost realizat pe locul întrunirii un reuşit ansamblu funerar, după planurile sculp-torului Emil Willy Becker. De reţinut faptul că mulţi ani somnul de veci al Eroului (Ostaşului) Necu noscut din Parcul ,,Carol I” a fost vegheat de două obuziere calibrul 210 mm, model Iaşi. Acest tip de obuzier a fost proiectat şi executat la Atelierele Wolff de către inginerul, locotenent de artilerie în rezervă, Mihail Manoilescu.

În timpul Primului Război Mondial acesta a fost concentrat ca ofi ţer în Regimentul 4 Artilerie de la Roman (1915-1916) şi, ulterior, a fost detaşat la Direcţia Muniţiilor (1916-1918). Mihail Manoilescu, absolvent ca şef de promoţie al Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti în anul 1915 a fost un distins om politic, deţinând portofoliile de ministru al Industriilor şi Comerţului (1931), şi de Externe (1940). În această din urmă calitate, istoria a reţinut că a leşinat atunci când i-a fost prezentată harta cu hotarele României rezultate în urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940. Se impune a menţiona că acest mare patriot român a decedat la 30 decembrie 1950, în închisoarea de la Sighet, iar familia sa a fost informată despre deces 8 ani mai târziu.

Revenind la piesele de artilerie amintite mai sus, menţionez că acestea erau obuziere ,,Krupp” calibrul 210 mm, model 1891/(model Iaşi 1918), care au dotat iniţial artileria cetăţii Bucureştilor (montat în cupole ,,Grubon” model 1988 şi ,,Montlucon” model 1891). Înainte de ocuparea Bucureştiului în anul 1916, obuzierele au fost demontate, transportate la Iaşi unde, în perioada 1917-1918, au fost transformate în piese de câmp, prin adaptarea unui manşon de oţel cu ax pentru reazemul pe umerii afetului. Acest obuzier a fost singura piesă de artilerie de calibru atât de mare cu afet rigid care executa tragerea de pe roţi. Opţiunea pentru ca această piesă de artilerie să străjuiască Mormântul Eroului (Ostaşului) Necunoscut s-a datorat caracteristicilor sale tehnico-tactice impresionante: greutatea ţevii 3125 kg, greutatea închizătorului 225 kg, lungimea părţii ghintuite a ţevii 1738 mm, bătaia maximă 6900 m.

Obuzierele au rămas în Parcul ,,Carol I” (redevenit în perioada 1950-1990 Parcul ,,Libertăţii”) până în anul 1960. Cu aproape doi ani în urmă, în data de 22 decembrie 1958, osemintele Eroului (Ostaşului) Necunoscut au fost strămutate la Mărăşeşti, ca

Momentul înhumării

79


urmare a deciziei noilor autorităţi de a construi Mausoleul Eroilor Comunişti. În acest scop au fost demolate şi pavilioanele Muzeului Militar.

De reţinut că la Mărăşeşti, osemintele Ero ului (Ostaşului) Necu noscut au fost depuse în Mausoleul ridicat în perioada 1923-1938 pe terenul dat de marele moşier Georges Negroponte, nimeni altul decât socrul marelui erou, generalul de artilerie Eremia Grigorescu. Acesta a fost ridicat în urma demersului Comitetului de Iniţiativă, format din 9 membri, condus de Alexandrina Cantacuzino, din care făceau parte şi eminentul general de artilerie Constantin Christescu, precum şi Elena Davila, fi ica ilustrului general medic Carol Davila şi soţia generalului de artilerie Ion Perticari.

Un moment important în reabilitarea simbolului eroismului naţional l-a reprezentat readucerea în Bucureşti, în Parcul ,,Carol I”, a osemintelor Eroului (Ostaşului) Necunoscut, în zilele de 25-26 octombrie 1991. Acest fericit eveniment s-a produs şi cu participarea unor artilerişti.

Readucerea osemintelor Eroului (Ostaşului) Necunoscut în Bucureşti a început de Ziua Armatei, la 25 octombrie 1991, la ora 9. Convoiul, plecat din Mărăşeşti, a efectuat opriri în localităţile Focşani, Râmnicu Sărat, Buzău, Mizil şi Ploieşti, unde s-au desfăşurat ceremoniale religioase, la care au participat numeroase persoane, între care şi artilerişti. Astfel, în Ploieşti convoiul a ajuns la ora 16.50, iar sicriul cu rămăşiţele eroului a fost depus în faţa Catedralei Sfântu Ioan, monumental lăcaş de cult ridicat în

Elena Perticari

Mormântul Eroului Necunoscut

80


memoria eroilor prahoveni ce s-au jertfi t în Primul Război Mondial. La activităţile ce s-au desfăşurat sub egida Garnizoanei Ploieşti au participat prefectul judeţului Prahova, primarul municipiului Ploieşti şi comandanţii unităţilor militare din garnizoană. Între participanţi, s-au numărat şi militari ai Centrului de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor de Artilerie în frunte cu comandantul acestuia, colonelul Ioan Rusu.

De reţinut faptul că, personalul centrului nu numai că a participat la ceremonia de omagiere a Eroului (Ostaşului) Necunoscut, dar a şi fost implicat în desfăşurarea acestui eveniment. Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor de Artilerie a asigurat cazarea în noaptea de 25/26 octombrie şi hrănirea personalului militar din cortegiul constituit pentru readucerea simbolului eroismului naţional în capitală. Acesta era format din 23 de ofi ţeri (între care 3 generali), 28 de maiştri militari şi subofi ţeri, 13 salariaţi civili şi 40 de militari în termen. Cortegiul a fost constituit din: 8 motociclete, 1 autoturism Dacia 1300, 3 autoturisme de teren ARO, 3 T.A.B.-uri, 5 autocamioane DAC, 1 autoatelier şi 1 tun-obuzier SKODA, calibru 152 mm. Pe afetul acestuia a fost aşezat sicriul cu osemintele Eroului (Ostaşului) Necunoscut. Tunul-obuzier a fost tractat de autocamionul DAC-665T, cu numărul de înmatriculare A-7077, al Centrului de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor de Artilerie din Ploieşti. Şef de maşină a fost locotenentul-major de artilerie şi rachete Silviu Ivanov, iar conducător auto, personalul civil Marian Badea, ambii din instituţia de învăţământ mai sus-menţionată. La reînhumarea Eroului (Ostaşului) Necunoscut în Parcul Libertăţii (fost şi redevenit Parcul Carol I), din data de 26 octombrie 1991, a participat şi un numeros public şi importante personalităţi ale statului, în frunte cu preşedintele Ion Iliescu. Emoţionantul ceremonial organizat şi desfăşurat din iniţiativa Ministerului Apărării Naţionale şi a Asociaţiei Veteranilor de Război a fost transmis în direct de postul naţional de televiziune.

Întrucât, în 26 octombrie 1991, osemintele Eroului (Ostaşului) Necunoscut fuseseră amplasate provizoriu la capătul dinspre intrarea în parc a aleii care ducea la Mausoleu, Mormântul Eroului (Ostaşului) Necunoscut a fost reamplasat pe locul iniţial din 1923, la data de 25 noiembrie 2006, în faţa esplanadei actualului Memorial al Eroilor Neamului. Această ultimă amplasare s-a făcut în baza Hotărârii de Guvern nr. 654, din 24 mai 2006, în contextul manifestărilor dedicate ,,Centenarului Carol I”.

81


1.8. Krupp şi artileria română

Un loc aparte în înzestrarea cu guri de foc a artileriei române, cel puţin în prima jumătate a existenţei acesteia ca armă modernă, l-a avut legendara fi rmă germană Krupp. Aceasta, împreună cu alte două fi rme de renume, Schneider şi Skoda, au scris istoria dotării cu tehnică de artilerie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului trecut.

Apariţia şi evoluţia fi rmei Krupp, de la o mică întreprindere metalurgică la un concern mondial, se datorează eforturilor mai multor generaţii ale membrilor familiei cu acelaşi nume. Familia Krupp (după unele surse, Kroppen sau Krop), originară din Ţările de Jos, a emigrat în Essen la sfârşitul secolului al XVI-lea, unde s-a ocupat iniţial cu negustoria. Războiul de 30 de ani (1618-1648) a constituit nu peste mult timp un bun prilej pentru aceasta, de a se implica în producerea de ţevi de guri de foc. Opţiunea pentru acest nou şi inedit domeniu de activitate i-a aparţinut tânărului Anton Krupp, care în anul 1612 s-a căsătorit cu Gertrud Krosën, fi ica unuia dintre renumiţii armurieri ai timpului din Essen, căruia, mai apoi, i-a preluat activitatea manufacturieră de producere de ţevi de puşcă. Conform documentelor vremii, în timpul războiului a produs şi vândut „câte o mie de ţevi de puşcă pe an”44. De remarcat faptul că Anton Krupp a fost primul producător, dar şi primul din familia sa care a făcut comerţ cu arme. După el a urmat, din păcate pentru familia Krupp, un lung hiat. Abia în epoca napoleoniană, familia Krupp a mai făcut tranzacţii cu armament.

Se impune a evidenţia faptul că, de-a lungul timpului, armele familiei Krupp au fost prezente pe câmpul de luptă ale unor războaie de referinţă ale umanităţii: Războiul de treizeci de ani, Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru a percepe exact importanţa fi rmei Krupp în furnizarea de armament, menţionez că, numai în timpul Primului Război Mondial a înarmat 46 de state.

Reluarea activităţii industriale a familiei Krupp s-a produs în anul 1800, când Helen Amalie Krupp a intrat în posesia unei forje, în calitate de principal creditor al proprietarului acesteia, care, împovărat de datorii a părăsit afacerile sale din Ruhr. Şapte ani mai târziu, Helen Amalie Krupp l-a desemnat pe tânărul său nepot Friedrich Krupp să conducă fabrica. De numele acestuia se leagă înfi inţarea fabricii de „oţel turnat”, cea care a reprezentat nucleul viitorului concern industrial. Friederich Krupp are meritul de a fi reprofi lat fabrica, de la producerea de obiecte casnice (cratiţe, tigăi, oale), la producerea de obiecte de mare tehnicitate (pistoane, cilindrii, piese de motor etc.). Nu peste mult timp după aceasta a început producerea de baionete pentru armata prusacă, reluând practic după aproape două secole producerea de arme.

Un personaj extrem de important, emblematic pentru familia Krupp, a fost Alfred Krupp (1812-1887), denumit şi „regele tunurilor”, fi ul lui Friedrich Krupp. Acesta, după numeroase încercări şi susţinute eforturi a elaborat, în anul 1867, un revoluţionar

44 William Manchester, Armele lui Krupp, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pag.50.

82


procedeu de obţinere a oţelului, care a permis realizarea, în acelaşi an, a primelor „tunuri grele”. Iniţial, în anul 1843, realizase prima sa armă (ţeavă de puşcă) cu o uşoară conicitate, de o foarte bună calitate. Din păcate nu a reuşit să obţină comenzi pentru producerea în serie a acestei arme. Mai târziu, a iniţiat un nou demers temerar, acela de producere a primelor tunuri grele. În eforturile sale generoase a fost susţinut, între alţii, şi de bătrânul general Herman von Boyen, fost şef de stat major al lui Bülow, în lupta împotriva lui Napoleon. După multe încercări, în septembrie 1847, a produs şi expediat arsenalului de la Spandau, primul tun cu ţeavă din oţel. Din nefericire, acesta nu a fost primit aşa cum merita, în continuare dându-se credit tunurilor confecţionate din bronz. Pentru a fi recunoscute calităţile acestuia au fost oferite în dar tunuri Rusiei, Franţei, Elveţiei şi Austriei, fără ca acestea să-l achiziţioneze. Armata rusă, deşi l-a testat executând 4000 de trageri şi a constatat că tunul s-a comportat admirabil, „ţeava neavând nici cea mai mică zgârietură“, nu la comandat, rezumându-se la expunerea sa, ca o curiozitate, la Muzeul artileriei din fortăreaţa Petru şi Pavel.

Impunerea tunurilor din oţel ale lui Alfred Krupp s-a produs în urma participării acestuia, în anul 1851, la expoziţia din Crystal Palace din Londra cu o placă (bloc) de „oţel turnat forjat conţinând o cantitate redusă de carbon” şi cu un tun fabricat din acest oţel. Acestea au făcut senzaţie, ca urmare a purităţii şi durităţii sale excepţionale, iar Alfred Krupp a fost considerat un adevărat geniu, fi ind răsplătit cu două medalii de aur.

Reconsiderându-şi atitudinea faţă de calităţile tunurilor din oţel, armata prusacă a achiziţionat aceste tunuri produse de Krupp. Nu peste mult timp ele şi-au probat din plin calităţile tehnico-tactice pe câmpul de luptă. Astfel, la invadarea Austriei, în anul 1866, prusacii au folosit tunurile Krupp, confecţionate din oţel, iar patru ani mai târziu acestea au fost folosite în înfrângerea lui Napoleon al III-lea, la Sedan. Se impune a menţiona de asemenea că, în anul 1871, în timpul războiului franco-prusac (1870-1871), Parisul a fost bombardat cu tunuri Krupp.

Succesul lui Alfred Krupp era evident. În acest an, 1871, devenise patronul a nu mai puţin de 10.000 de muncitori, o cifră fantastică pentru acea vreme. Succesul a fost întregit şi de faptul că a creat şi un tun antibalon (preussisches Ballongeschütz), în fapt primul tun antiaerian din lume.

Anul 1887 a consemnat moartea lui Alfred Krupp, cel ce a dat atât strălucirea fi rmei Krupp şi Prusiei, cel ce a revoluţionat metalurgia, ce a introdus în Europa (în anul 1862) procedeul „Bessemen” de obţinere a oţelului. De numele său se leagă şi primele achiziţii de tunuri Krupp pentru armata română.

Strălucirea fi rmei Krupp a fost continuată de Friedrich Alfred Krupp (1854-1902), fi ul lui Alfred, cunoscut şi ca Fritz sau Fritz Alfred. A fost neîndoielnic reprezentantul

Alfred Krupp(1812-1887)

83


familiei cu cele mai notabile succese. A diversifi cat şi lărgit activităţile fi rmei, inclusiv prin construirea unor şantiere navale la Tegel, cu care a realizat o întreagă fl otă pentru kaiser. Cu certitudine, realizările sale ar fi fost cu mult mai mari dacă în anul 1902 nu s-ar fi sinucis. Fiica sa, Bertha, s-a căsătorit cu Gustav von Bohlen und Halboch (1870-1950), care a adoptat numele de Krupp şi a continuat afacerile familiei. Acesta are meritul de a fi instituit monopol asupra industriei grele şi de armament a Germaniei. A realizat în anul 1906, legendarul tun „Die Grosse Bertha”. Adept al regimului naţional-socialist, l-a sprijinit şi fi nanţat, începând cu anul 1933. Şi fi ul său, Alfried Krupp a sprijinit efortul militar al Germaniei naziste, motiv pentru care, în 1945, a fost arestat de americanii ce cuceriseră Ruhrul şi apoi condamnat. A fost eliberat în 1951 şi a preluat conducerea intreprinderilor concernului Krupp,

redându-le strălucirea de odinioară, redevenind „stăpân” al Ruhrului. Mai mult decât atât, în anul 1963 Alfried Krupp a devenit cel mai puternic industriaş din Piaţa comună.

În anul 1967, după fi nalizarea construirii unui reactor nuclear a avut loc prăbuşirea fi nanciară a fi rmei care, un an mai târziu a fost dizolvată. După reînfi inţare a fuzionat cu fi rma Thzssen, constituind în anul 1997 grupul ThyssenKrupp.

Acest succint excurs în impresionantul istoric al fi rmei Krupp s-a dorit a fi nu numai un prilej de informare a celor pasionaţi de cunoaşterea evoluţiei unuia dintre cei mai mari producători de guri de foc de artilerie din lume, ci şi pentru a justifi ca opţiunea statului român, de-a lungul timpului, de a înzestra artileria noastră cu tunuri marca Krupp.

De-a lungul timpului, România a achiziţionat 16 tipuri de tunuri şi obuziere produse de fi rma Krupp. De asemenea, artileria română a mai deţinut şi 4 alte tipuri de tunuri fabricate de această fi rmă (tunul calibru 78,5 mm model 1871; tunul calibru 77 mm model 1896/1906; tunul calibru 105 mm model 1904; tunul calibrul 75 mm model 1907), capturate de armata română în timpul Războiului de Independenţă şi al Primului Război Mondial.

Prima gură de foc de artilerie produsă de „Krupp”, intrată în dotarea armatei române a fost tunul de calibru 78,5 mm, model 1868. Acesta a fost comandat la uzinele din Essen în 1867, odată cu înfi inţarea Regimentului 2 Artilerie. Era cel mai modern tun din Europa, având ţeava de bronz ghintuită şi închizător cu pană dublă, tip „Kreiner”. Întrucât calibrul era de 78,5 mm, a fost denumit „tunul de 8”, model 1868. Afetul, ataşat la un antetren era tractat de 6 cai. Era un tun „cu tragere înceată” (fără legătură

Friedrich Alfred Krupp(1854-1902)

Alfred Krupp(1907-1967)

84


elastică). Afetul era format din două fălcele din lemn de ulm sau stejar. Acesta mai era prevăzut, pe fălceaua din stânga cu o cutie, ce conţinea o „mitralie”, cu două scaune pentru servanţi, cu osia de oţel şi roţile.

A reprezentat primul tun al artileriei române la care calibrul nu se mai exprima prin greutatea proiectilului, ci prin diametrul în milimetri al ţevii, măsurat între plinurile ghinturilor. A fost totodată primul tun cu încărcare pe la gura ţevii intrat în armata română. Principalele caracteristici tehnico-tactice ale sale erau: greutatea tunului: 650 kg; greutatea ţevii: 280 kg; greutatea chesonului cu antetren: 2375 kg; lungimea ţevii: 1935 mm; bătaia: 3500 m.

Tunul „Krupp”, calibrul 78,5mm din Bateria 1 Călăreaţă din Regimentul 1 Artilerie în marş

De reţinut că, în 1871 s-au cumpărat încă 10 baterii de tunuri de acelaşi tip (în total s-au achiziţionat 16 baterii), dar cu ţeavă de oţel şi închizător tip „pară cilindro-prismatică”. Acesta a fost primul tun al artileriei române, cu ţeavă de oţel.

La începerea Războiului de Independenţă, Regimentele 1 şi 2 Artilerie au avut în dotare 48 de tunuri cal. 78,5 mm, model 1868, cu ţeavă de bronz, iar Regimentele 3 şi 4 Artilerie - la Bateriile 1-4 - aveau tot 48 de tunuri cal. 78,5 mm, model 1871, cu ţeavă de oţel. Aceste tunuri au contribuit la succesul armatei române în Războiul de Independenţă. În anul 1880 au fost scoase din dotarea artileriei şi trecute în rezerva armatei.

Al doilea tun fabricat de Krupp, intrat în înzestrarea artileriei române a fost tunul calibrul 87 mm, model 1875. Receptiv la nevoile de înzestrare a artileriei, ministrul de război, renumitul general Ion Emanoil Florescu, a comandat în Germania 8 baterii de astfel de tunuri. Au fost cunoscute şi sub denumirea de „tunurile de 9” şi au constituit materialul de bază din dotarea artileriei române în preajma şi pe timpul Războiului de Independenţă. A fost primul tun al artileriei noastre la care afetul era în întregime metalic.

85


Calafat, Iunie1877. Tun „Krupp”, calibrul 87 mm, model 1875 din Bateria „Carol”, în poziţie de tragere. Tunul făcea parte din Regimentul 1 Artilerie

Muniţia era constituită din obuzul ordinar, şrapnelul şi proiectilul incendiar. Principalele sale caracteristici erau: greutatea totală a tunului: 965 kg; greutatea proiectilului 6,355 kg; greutatea şrapnelului: 7,1 kg; greutatea mitralierei: 6,2 kg; lungimea ţevii: 2100 mm; bătaia maximă: 6800 m.

Următoarele tunuri intrate în înzestrarea artileriei române, tunul calibrul 75 mm, respectiv 87 mm, ambele model 1880 au fost achiziţionate de la fi rma „Krupp” ca urmare a demersurilor inspectorului artileriei, ilustrul general Gheorghe Manu, devenit ulterior ministru de război, prim-ministru şi primar al capitalei.

Tunul „Krupp”, calibrul 75 mm, model 1880, împreună cu antetrenul

Tunul „Krupp”, calibrul 75 mm, model 1880 s-a remarcat printr-o deosebită rezistenţă la uzură a ţevii, ca urmare a unui secret de fabricaţie (descoperit întâmplător de câţiva ofi ţeri din Regimentul 6 Artilerie, în anul 1884, la un tun avariat). De remarcat faptul că în anul 1916, un număr de 45 de tunuri de acest tip au fost transformate de către Arsenalul Armatei în tunuri antiaeriene, pentru dotarea primelor baterii de artilerie antiariene din armata României.

86


Tunul cu tragere înceată „Krupp”, calibrul 75 mm, md. 1880/1916 transformat în tun antierian la Arsenalul Armatei din Bucureşti

Celălalt, tunul „Krupp” calibrul 87 mm, model 1880, a fost achiziţionat pentru înzestrarea Regimentului 5 Artilerie din Tulcea, înfi inţat în 1881, a Regimentului 6 Artilerie din Bucureşti, a Regimentului 7 Artilerie din Focşani şi a Regimentului 8 Artilerie de la Roman, înfi inţat în anul 1883. A reprezentat cel mai modern material de artilerie de câmp din acea vreme.

Între achiziţiile de guri de foc de artilerie de la fi rma „Krupp” un loc aparte l-a ocupat obuzierul calibrul 120 mm, model 1901. În 1902 şi 1903 au fost achiziţionate pentru Regimentele 1,2,3 şi 4 Artilerie, 31 de astfel de obuziere.

Obuzierul „Krupp”, calibrul 120 mm, model 1901, cu „tragere accelerată”

A fost primul obuzier de câmp al artileriei noastre care a dispus de un sistem „sapă elastică” şi de legătură elastică. Tot ca element de noutate trebuie amintit faptul că, obuzierul era monofl eş şi dispunea de muniţie cu tub cartuş metalic. De asemenea, menţionez că sistemul de ochire iniţial a fost îmbunătăţit în 1903 cu aparatul de ochire românesc pentru tragerile indirecte, denumit „goniometru sistem maior Toma Ghenea”.

87


Tunul „Krupp”, calibrul 75 mm, model 1904, achiziţionat pe baza propunerilor unor străluciţi ofi ţeri de artilerie (Toma Ghenea, Dumitru Iliescu, Eugeniu Lucescu, Vasile Rudeanu şi Gabriel Negrei) a reprezentat o variantă îmbunătăţită a modelui „Krupp” 1899.

Tun „Krupp”, calibrul 75 mm, model 1904, cu antetren

Tun „Krupp”, calibrul 75 mm, model 1904

A reprezentat primul tun de câmp al artileriei române cu legătură elastică, fi ind prin urmare un „tun cu tragere repede”. Ca element de noutate a fost dotat şi acesta cu înălţătorul tip „goniometru Ghenea model 1904”, inventat de către locotenent-colonelul Ghenea Toma (directorul arsenalului armatei), în locul înălţătorului german, prevăzut cu nivelă pentru ochirea în înălţime şi cătare pentru ochire în direcţie. Se impune a aminti că a fost cel mai modern material al artileriei din acea vreme, constituind piesa de bază a artileriei române de câmp din Primul Război Mondial.

Inedit a fost şi obuzierul „Krupp”, calibrul 105 mm, model 1891/1916 realizat de celebra fi rmă germană, în urma colaborării cu artileriştii români. Prin greutatea mică (1155 kg) şi prin bătaia apreciabilă pe care o realiza (6500 m), era considerat cel mai modern obuzier de câmp existent în Europa.

88


Tun „Krupp”, calibrul 105 mm, model 1891/1916 din colecţia Muzeului Militar Naţional

Gurile de foc de artilerie marca „Krupp” au ocupat un loc important în locul artileriei de cetate şi de asediu a armatei române. Ele au contribuit substanţial la realizarea sistemului de foc artileristic aferent fortifi caţiilor realizate la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX (Cetatea Bucureşti, Focşani-Nămoloasa-Galaţi). În acest sens menţionez că în perioada 1891-1915 au fost achiziţionate 60 de piese tun „Krupp”, calibrul 105 mm. Acestea au intrat în dotarea Regimentului 1 Artilerie Cetate, şi mai apoi a Regimentului 1 Asediu. Câteva tunuri de acest tip au fost dislocate în timpul Primului Război Mondial şi în capetele de pod de la Turtucaia şi Silistra. Acest tun monofl eş, deşi era o gură de foc cu tragere înceată, datorită calităţilor sale indiscutabile, a rămas în dotarea regimentelor de artilerie grea până în anul 1937.

O altă piesă de artilerie grea, achiziţionată pentru artileria de cetate în jurul anului 1890 a fost tunul „Krupp”, calibrul 150 mm, model 1885/1891. Acest tun a fost montat în cupole „St. Chamond”, „Creusot” şi „Montlucan”. Un număr de 6 piese au fost achiziţionate cu afet mobil ca artilerie de asediu. La 1 ianuarie 1918 în evidenţele Ministerului de Război fi gurau 66 piese, calibrul 150 mm, model 1885 şi model 1891.

Tunul „Krupp”, calibrul 150 mm, model 1885/1891

89


O piesă de artilerie remarcabilă, achiziţionată pentru dotarea Cetăţii Bucureştilor a fost obuzierul „Krupp”, calibrul 210 mm, model 1886, 1888/1916. 10 obuziere (1886) au fost montate în cupole „Gruson” (model 1888) şi 26 obuziere în cupole „Montlucon” (1891). Cupolele erau fi xate pe un suport de fontă întărită („antecuirasă”). Diametrul era de 3,6 m, iar cu „antecuirasă” de 4,8 m. Culata cu o grosime de 20-24 cm, era confecţionată din bucăţi de fi er laminat, asamblate prin buloane. Cupola era dispusă pe 3 etaje cu adâncimea de 4,37 m, 2 lifturi făceau legătura între cele trei compartimente (etaje) ale cupolei. Se impune a releva că mecanismele de ochire şi lifturile erau mecanice. Principalele caracteristici tehnico-tactice ale obuzierului erau impresionante: greutatea 12.000 kg; bătaia maximă: 6.900 m; greutatea proiectilului de la 91 la 160 kg.

Obuzier „Krupp”, calibrul 210 mm, afl at la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti

Desigur, prezentarea şi a altor guri de foc produse de „Krupp” ce au fost în dotarea artileriei române ar putea continua, dar nu relevarea tuturor acestora este scopul nostru, ci evidenţierea acelor tunuri şi obuziere ce au avut o importanţă aparte în înzestrarea acesteia, care au constituit elemente de noutate tehnică.

În concluzie se poate afi rma că, întrucât piesele de artilerie „Krupp” au fost excelente guri de foc au constituit o prioritate în achiziţionarea de către armata română, că au fost prezente în toate războaiele la care armata română a participat, cei drept într-un procent mai scăzut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Opţiunea pentru achiziţionarea în trecut de către statul român a celor mai bune guri de foc de artilerie, inclusiv a celor produse de „Krupp”, refl ectă preocuparea pentru dotarea armatei la înalte standarde de performanţă.

90


1.9. Întâiul tun – sărbătoarea de sufl et a artileriştilor în perioada antebelică

Măreţul act al proclamării Independenţei de stat a României, ,,sumă a vieţii noastre istorice”, după caracterizarea lui Mihai Eminescu, a fost ,,lucrarea” multor generaţii, dar mai ales a celei de la 1877, care prin ,,bărbaţii datoriei”, civili sau militari, au cucerit, prin jertfe pe câmpul de luptă, dreptul naţiunii române de a trăi de sine stătător. La înfăptuirea acestui deziderat istoric al românilor o contribuţie importantă a avut tânăra artilerie a Armatei române, înfi inţată cu aproape 34 de ani în urmă de Domnitorul Gheorghe Bibescu, şi crescută de Cuza Vodă şi Carol I, de la o baterie la patru regimente de artilerie.

Declaraţia istorică din 9 mai 1877, rostită de ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, în Adunarea deputaţilor, aprobată de Domnitorul Carol I a doua zi, în ziua sa de naştere, constituie actul ofi cial al începerii războiului pentru independenţă, dar, neofi cial, momentul intrării României în război l-a constituit duelul de artilerie de la Calafat din 26 aprilie, când ,,tunul românesc a bubuit la Calafat, nu însă cum bubuie de peste 200 de ani, numai la parade, ci şi ca să arate străinilor care ne încalcă drepturile, (…), că nu permitem aceasta fără a protesta şi în scris şi cu tunul”45, artileriştii devenind astfel primii vestitori ai independenţei. În acea zi, la ora 14 şi 15 minute, artileria otomană din cetatea Vidin a deschis focul asupra poziţiilor artileriei române şi a localităţii Calafat, primele lovituri căzând în zona bateriei 2/

Regimentul 1 Artilerie ai cărei servanţi executau lucrări genistice, la reduta Ştefan cel Mare. După ce turcii au tras cinci lovituri, artileriştii români au deschis focul, mai întâi asupra unor vase de război din rada portului Vidin şi apoi asupra garnizoanei otomane din cetate. Focul a fost deschis de bateriile 1 (locotenent Dănescu) şi 2 (căpitan Grămăticescu) din Regimentul 1 Artilerie. Primul proiectil a fost tras de tunul 1 (comandant sergentul Dragnea) din secţia I (comandant sublocotenent Vasiliu), din bateria comandată de căpitan Grămăticescu (2/Regimentul 1 Artilerie). Apoi au deschis focul şi bateriile 6 (căpitan Zănescu) din Regimentul 1 Artilerie şi bateria 5 (căpitan Borănescu) din Regimentul 2 Artilerie, bombardamentul durând două ore. Registrul istoric al Regimentului 1 Artilerie consemnează: „...bateriile noastre, sub ordinele maiorului Popescu (foto), ridică drapelul în semn de alarmă şi după ce lasă pe turci să tragă şase lovituri, (...), la a şaptea lovitură răspund bateriile lt. Dănescu şi bateria a 2-a a căpitanului Grămăticescu”. La 16 mai, maiorul Mihail Popescu, comandant de divizion în Regimentul 1 Artilerie, alături de alţi ofi ţeri şi soldati, „care s-au distins în ziua de 26 aprilie, când s-a dat

45 Andrei Potcoavă – Războiul pentru Independenţă 1877-1878 – Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 313.

Maiorul (viitor general)Mihail Popescu

91


primul tun de la Calafat”, a fost decorat de domnitorul Carol I cu „Virtutea Militară” de aur; la apogeul carierei sale militare, acesta a avut gradul de general de divizie, îndeplinind concomitent func ţiile de comandant al Corpului 1 Armată Craiova şi inspector general al artileriei.

Ziua de 15/27 mai 1877 va rămâne în istorie ca momentul ofi cial în care armata română, la comanda şefului său suprem, domnitorul Carol I, a declanşat operaţiile militare împotriva Imperiului Otoman şi, implicit a Războiului pentru Independenţă. Atunci, domnitorul Carol I, după ce a inspectat bateriile de la Calafat, a mers la bateria „Carol I”, ocupată de bateria 6 (căpitan Zănescu) din Regimentul 1 Artilerie (foto) ordonând deschiderea focului asupra Vidinului. La ora 19 şi 30 de minute, s-a deschis focul, semnalul fi ind dat de tunul 1 din bateria „Carol I”, apoi trăgând tunul 1 din bateria „Mircea” şi tunul 1 din bateria „Elisabeta”. Turcii au răspuns după a doua lovitură, duelul de foc durând o oră, cinci obuze turceşti căzând în bateria „Carol I”. În timp ce bateria lansa prima lovitură asupra Vidinului, Domnitorul Carol I rostea celebrele-i cuvinte: „A! Asta-i muzica ce-mi place!”. Monitorul Ofi cial va consemna: „…întorcându-se la bateria Carol, Înălţimea Sa, dorind a regla tirul piselor celor mari, a dat ordin ca bateria, care era armată cu tunuri mari de asediu să arunce bombe. După al doilea foc, toate bateriile turceşti au început a răspunde.

Cinci obuze au căzut în bateria Carol unde se afl a domnitorul. (…) Din partea noastră s-au tras 23 de focuri, iar din forturile Vidinului 35”46.

În toamna anului 1895, generalul Eracle Arion, coman-dantul Corpului 2 Armată Bucureşti, fost inspector general al artileriei, cel mai bătrân artilerist în activitate, a obţinut din partea regelui Carol I permisiunea organizării, după terminarea Manevrelor Regale anuale, a unui „mare ospăţ, la care

46 Andrei Potcoavă – Războiul pentru Independenţă 1877-1878 – Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 260.

Arsenalul Armatei

Baterie de artilerie la Calafat – 1877

92


să ia parte toţi ofi cerii de artilerie, precum şi acei care au aparţinut acestei arme şi mai cu seamă vechii noştri şefi ”47. Această întrunire a avut loc la Arsenalul Armatei, (foto) la 28 septembrie 1895, a doua zi după defi larea trupelor participante la manevre. Au participat „generalii Arion, Lahovary, Algiu, Candiano-Popescu, Horbatsky, Popescu şi Robescu, precum şi toţi colonelii armei şi ceilalţi ofi ceri superiori”, ofi ţeri din toate regimentele de artilerie, „în număr de 260”, precum şi „vechii şefi ai artileriei, domnii general Haralamb şi general Manu”48.

Cu această ocazie s-a hotărât ca ziua de 15 Mai, în care M.S. Regele a ordonat bateriei Carol de la Calafat să deschidă focul asupra Vidinului, să fi e ziua „Sărbătorii Întâiului Tun”.

De regulă, ceremonialul Sărbătorii Întâiului tun, care se desfăşura în unităţi sau pe garnizoane unde fi inţau mai multe unităţi de artilerie, cuprindea: întâmpinarea comandantului sau a şefului artileriei corpului de armată şi trecerea în revistă a trupelor, desfăşurarea Te-Deumului, cuvântul comandantului despre importanţa şi semnifi caţia Sărbătorii Întâiului tun, defi larea trupei, servirea unei mese îmbunătăţite de către trupă şi comandanţii ei, toastul comandantului, desfăşurarea de dansuri populare în acordurile muzicilor militare în curtea unităţii, învoirea militarilor în oraşele de reşedinţă a regimentelor. Comandanţii de regimente şi de brigăzi de artilerie îşi adresau scurte telegrame de felicitare.

În anul 1902, ca expresie a recunoaşterii meritului, artileriştilor de vestitori, dar şi de cuceritori ai independenţei, „Sărbătoarea Întâiului Tun” a fost inclusă în programul manifestărilor naţionale, ofi ciale, prilejuite de aniversarea a 25 de ani de la proclamarea Independenţei. Aceasta a comportat două momente: sărbătoarea de la Brigada 2 Artilerie şi ospăţul de seară al artileriei la Sala Muzeului de artilerie de la Arsenalul Armatei.

47 Revista Artileriei, septembrie 1895, p. 409;48 Idem, p. 410.

Generalul Alexandru Tell

Meniul la „Ospăţul artileriei“, din 1895

93


La Brigada 2 Artilerie „Sărbătoarea Întâiului Tun”, a cuprins sărbătoarea noului Drapel al Regimentului 2 Artilerie şi sfi nţirea primelor obuziere calibrul 120 mm primite de două baterii la 1 aprilie 1902, care s-a desfăşurat în manejul Regimentului 10 Artilerie, precum şi masa comună a trupei şi ofi ţerilor, în manejul Regimentului 2 Artilerie, prilej cu care „trupa a jucat mai multe danţuri româneşti”. După trecerea în revistă a trupelor de către generalul Alexandru Tell, comandantul artileriei Corpului 2 Armată, s-a format careul în jurul obuzierelor şi al drapelelor, iar Arhimandritul Serapion, confesorul garnizoanei, a ofi ciat serviciul divin şi a botezat drapelele, obuzierele, ofi ţerii şi trupa. Apoi, colonelul Romulus Boteanu, comandantul Regimentului 2 Artilerie, în cuvântul său a exprimat bucuria pentru dotarea cu noile tunuri şi a evidenţiat caracteristicile superioare ale acestora. În cuvântul său, generalul Alexandru Tell a spus, printre altele: „Camarazi, Regimentul al 2-lea a predat în mâinile M.S. Regelui, steagul pe care iubitul nostru Domnitor i-l încredinţase în 1874, şi-a primit altul nou. Mai mult de un pătrar de veac ne-am adăpostit sub falnicul drapel, care a însoţit pe Domnitorul şi Căpitanul nostru în războiul independenţei, arătând armatelor aliate unde este capul, unde este inima armatei ăi ţărei române. Cu mare mâhnire ne-am despărţit cu toţii de dânsul; Dar mâhnirea este şi mai mare pentru mine, singurul din ofi ţerii prezenţi, care am făcut campania independenţei la umbra acelui drapel şi care am avut şi distinsa onoare de a comanda regimentul al 2-lea de artilerie, cât-va timp, în acea campanie. În urma măreţei cuvântări rostită de M.S. Regele, când ne-a încredinţat acest nou drapel, nu mai pot adăuga de cât urări din inimă ca Cerul să dăruiască artileriei române harul de a adăposti, sub falnicul sbor al vulturilor săi, pe vitejii care vor îndeplini urarea M.S. Regele ca „Urmaşii Săi să păstreze şi să mărească moştenirea Sa”, şi ca ast-fel acvilele ei să aibă dreptul de a se odihni apoi lângă surorile lor mai mari, şi lângă Coroana de Oţel, care din ţeva de tun luat de la vrăjmaşi a fost făurită. Avem în faţa nostră, nouile guri de foc de câmp: obuzierele de 120. Să le urăm cu toţii ca botezul sfânt de astă-zi să nu fi e prea depărtat de botezul de foc ce va primi de la vrăjmaşi, în lupta din care va reeşi desăvârşirea menirei neamului românesc. Camarazi, la această sărbătoare a artileriei din anul trecut v-am zis: „La anul se închee un pătrar de veac de la glorioasa noastră campanie, nădăjduesc să sărbătorim aniversarea întâiului tun, într-o măreţă întrunire a întregei artilerii române”. Dorul, urarea mea s-au realizat. Astă-seră toţi ofi cerii artileriei române vor adeveri zicătoarea: „Cine voesce pote” şi M. S. Regele va da artileriei Sale noui dovezi de Înalta Sa bună-voinţă către noi, atât prin prezenţa Sa în mijlocul, în capul nostru, cât şi prin Înalte daruri de onoruri şi amintiri. Cu măreţa serbare de diseră nu trebuie să se închee şi sărbătorirea Întâiului tun. Trebue să urmăm a-l sărbători ca aceiaşi mândre, până

Regele Carol I

94


când îl vom înlocui cu altă aniversare mai mare, mai falnică”49.

Seara, la „măreaţa întrunire a întregei artilerii române”, orchestrată, ca de altfel toate ceremonialele militare dedicate proclamării Independenţei, de generalul de divizie Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată Bucureşti, fost şef al Serviciului de Artilerie din Marele Cartier General în timpul războiului, au participat şi M.S. Regele Carol I, îmbrăcat în uniformă de general de artilerie, M.S. Regina Elisabeta, A. S. Regală Principele Ferdinand, A.S. Regală Principesa Maria. Au mai participat Dimitrie Sturdza, prim-ministru şi ministrul de război ad-interim, bătrânii artilerişti, generalii Gheorghe Manu, Iacob Lahovary, Iulius Dunka, Henrich Herkt, Alexandru Horbatsky, Ion Algiu, precum şi fl oarea artileriei de atunci, generalii Mihail Popescu, comandantul Corpului 1 Armată Craiova

şi inspectorul general al artileriei, Panait Warthiadi, comandantul Corpului 3 Armată Galaţi, George Makarovitsch, comandantul Diviziei 6 Infanterie Focşani, Alexandru Tell, comandantul artileriei Corpului 2 Armată, Ion Şomănescu, comandantul Diviziei 8 Infanterie Botoşani.

Sala Muzeului de artilerie era împodobită în exterior, cu ghirlande de lămpi electrice, colorate în albastru, galben şi roşu. În interior, sala era ornată cu ghirlande de stejar, panoplii cu arme şi lămpi electrice. Pe peretele din dreapta se afl a un panou cu coroana regală, o panoplie de arme în formă de soare, o panoplie de drapele sub care se afl a emblema artileriei – două tunuri încrucişate şi o bombă în fl ăcări. Între busturile Regelui şi Reginei se afl a, pe un trepied, portretul Regelui în ţinută de general de artilerie executat în anul 1881. În faţa peretelui din dreapta pe o estradă roşie era aşezată masa de onoare, cu 37 de locuri. În partea opusă era ridicată loja familiei regale. Peretele din faţa intrării în sală era ornat cu ghirlande din frunze de stejar, panoplii cu diferite arme, iar în centru era construită o cascadă de stânci şi diferite plante, luminată de două proiectoare. În centrul sălii atârna o frumoasă lustră formată din săbii, baionete şi revolvere din gura cărora lămpile electrice răspândeau valuri de lumini. În faţa mesei de onoare, între două rânduri de mese ale participanţilor, era aşezat tunul turcesc de oţel din care s-a făurit Coroana regală, având pe culată primul Drapel al Artileriei Române. M.S. Regele Carol I a fost întâmpinat de A.S.R. Principele Ferdinand, ministrul de război şi generalii

49 Revista Artileriei, iunie 1902, pp. 545-547.

Meniul de la sărbătoarea „Întâiului tun“, din 1902

95


artilerişti, precum şi de ofi ţerii participanţi dispuşi de la intrare până la sala ospăţului. M.S. Regele s-a întreţinut cu ofi ţerii şi după ce s-a servit ţuica a intrat în sală şi s-a început servirea mesei. Către sfârşitul petrecerii, generalul Eracle Arion a rostit următoarea cuvântare: „Maiestate, Întâiul tun tras la Calafat, nu însemnează numai deschiderea ostilităţilor în războiul din 1877; el a împrăştiat vălul de nori, care acopereau viitorul ţărei şi ne-a întărit credinţa în destinele ei. Înapoiul acestui văl se putea zări victoria încununând fruntea Maiestăţei Voastre cu coroana de oţel şi mai departe o Românie mare şi frumoasă, România strămoşească, stând în adoraţiunea reîntemeietorului ei: înţeleptul Rege Carol cel Mare al României. În amintirea acelei zile oferim Maiestăţei Vostre bateria care a deschis focul, cu arătarea locului de onoare ocupat de Maiestatea Vostră în momentele de cel mai mare pericol. Voim încă printr-aceasta să se cunoscă de tinerii ofi ţerişi de cei ai generaţiunilor viitore exemplul de jertfi re a vieţei pentu ţară, dat de Maiestatea Vostră. Ast-fel făcut Sire la Calafat, ast-fel la 27 August, ast-fel la tote atacurile de la Plevna. Acest dar va spori încă simţimintele de devotament şi iubire ce artileria a avut tot-deauna, pentru suverana Căpitănie a armatei. El este un omagiu respectuos adus curagiului şi vitejiei ge Maiestatea Vostră aţi înfăţişat armatei în tot timpul luptelor pentru neatârnare. Primesce-l, Sire, cu aceiaşi dragoste şi inimă curată, cu care Vi se prezintă; răsplata cea mai preciosă pentru toţi tunarii va fi aceea de a striga mult timp încă: Trăiască Regele nostru Carol”50.

Macheta bateriei de la Calafat este construită la scara 1/50, reprezintă secţia din dreapta bateriei şi are următoarele inscripţii: „Locul ocupat la 15 Mai 1877 de M.S. Carol în timpul focului” (placa de argint din dreapta parapetului); „15 Mai 1877 Măria Sa Domnitorul Carol I ordonă deschiderea focului din Bateria Carol asupra Vidinului şi înfruntă focurile vrăjmaşului Majestăţii Sale Regelui Carol I Ofi cerii de Artilerie 15 Mai 1902” (pe partea dinapoi a bateriei, gravat în bronz); „Arsenalul de Construcţii al Armatei 1902” (pe partea stângă a bateriei).

În lungi şi repetate ovaţii, M.S. Regele a răspuns astfel: „Simt o vie bucurie că Mă găsesc în mijlocul ofi ţerilor de artilerie, spre a serba împreună cu D-vostră memorabila

aniversare de la Calafat. Cu adâncă emoţiune am ascultat patriotica cuvântare, rostită în numele întregului corp ofi ţeresc de artilerie şi prin care măreţa epocă a gloriosului nostru războiu, este zugrăvită în culori aşa de mişcătore. Mulţumesc călduros pentru acestă nouă dovadă de credinţă ca şi pentru frumoasa reproducţiune a bateriei Carol, care o primesc ca un dar forte scump inimei Mele şi ca amintirea întâiei lupte de artilerie. Un sfert de veac a trecut de

50 Revista Artileriei, iunie 1902, pp. 555-556.

Generalul Eracle Arion

Macheta bateriei de la Calafat

96


atunci, neuitată Mi-a rămas ziua când puternicul glas al tunurilor nostre răsuna pe ţărmurile Dunărei, vestind departe peste hotarele ţărei că ceasul neatârnărei a sosit: cu un avînt vrednic de laudă regimentele de artilerie luptau apoi pe câmpiile din Bulgaria şi deschideau drumul la isbândă prin dărâmarea întăriturilor de la Plevna, Rahova şi Vidin. Din sfărâmăturile acestor cetăţi, stropite cu sângele vitejilor noşti ostaşi, România s-a ridicat tare şi oţelită ca un stat de sine stătător, înconjurat de o aureolă care vecinic va străluci în istoria Patriei. Artileria poate fi mândră de falnicul său trecut şi ţara, împreună cu Mine, ne putem rezema cu încredere pe această armă care şi-a biruit un loc de Căpetenie în armată. De a pururi ofi ţerii de artilerie trebue să fi e geloşi de această înaltă posiţie şi pătrunşi de datoria şi răspunderea lor, mai ales în privinţa însemnatului rol la care ei pot fi chemaţi pe câmpul de luptă. Din partea Mea, vă încredinţez de dragostea şi ocrotirea Mea, şi ca o dovadă statornică a acestor simţiminte, am hotărât ca regimentul 1 de artilerie, care a tras cel d-ântâiu tun, sub comanda Mea, asupra Vidinului şi singurul la suirea Mea pe Tron, să porte de astă-zi înainte numele Meu. Regina dăruesce regimentului 2, al cărui steag M-a însoţit în timpul campaniei, portretul Meu executat câţi-va ani după războiu. Doresc ca aceste distincţiuni să arate într-un viitor mai depărtat că artileria s-a desvoltat şi a crescut sub Domnia Mea într-un mod aşa de repede, că Eu pot privi astă-zi cu mândrie 14 regimente şi că în gloriosul războiu de la 1877 am împărţit cu dânsa primejdiile, luptele şi isbândele. Sigur fi ind, că marea şi fericita epocă a reînvierei României este adânc întipărită în inima şi mintea tuturor, ridic paharul Meu în onorea Artileriei, urându-i un viitor tot aşa de strălucit ca trecutul său şi ca dânsa să rămâie de-a pururi podoaba iubitei Mele armate”51.

Generalul Mihail Popescu, inspectorul general al artileriei, mulţumind Regelui, în numele ofi ţerilor de artilerie pentru nepreţuitele daruri făcute, a spus, printre altele: „Sire, Ofi ţerii de artilerie sunt mândri de marea onore făcută lor, dând numele Maiestăţei Vostre regimentului 1 artilerie şi de darul nepreţuit făcut de M.S. Regina regimentului 2 artilerie. Încredinţăm pe Maiestatea Vostră că noi cu toţii ne vom face datoria când tronul şi ţara va avea trebuinţă, apărând cu piepturile nostre. Exemplul dat de Maiestatea Vostră la 15 Maiu 1877 este adânc săpat în inimile nostre. …Conduşi de Maiestatea Vostră, avem credinţa a fi pe cale cea bună. Dorim, Maiestatea Vostră, să trăiţi încă mulţi ani spre a ne conduce şi mai ‘nainte”52.

După plecarea M. S. Regele şi familia regală, s-a servit punciul, generalul Eracle Arion, dând nota veselă a întrunirii şi comandând: „Tunari la posturi. Încărcaţi paharele. Faceţi din braţul vostru pârghie de ochire. Duceţi-l la retezetura gurei. Tunari Foc”. Atmosfera a fost destinsă, de bună dispoziţie: „Sufl etul comesenilor se înălţa în mândria de a vedea camaraderia, veselia, intusiasmul care a domnit în tot timpul şi a făcut din acest banchet cea mai reuşită şi mai măreţă serbare, care ne-a fost dat să vedem şi care s-a terminat la 1 dupe miezul nopţii”53.

51 Revista Artileriei, iunie 1902, pp. 556-557;52 Idem, p. 558;53 Idem, p. 560.

97


Din păcate, în perioada interbelică, şi cu atât mai mult în perioada postbelică, fi rul acestei tradiţii s-a rupt, deşi colonelul Pion Georgescu, comandantul Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie de la Timişoara a militat pentru acest lucru, reuşind doar să dezvelească, în cazarma din Craiova, o placă comemorativă în cinstea Regimentului 1 Artilerie „Regele Carol I”.

„Sărbătoarea Întâiului tun” a fost starea de spirit, liantul ce a unit şi a mobilizat o generaţie de artilerişti, generaţia care a luptat şi a câştigat pe câmpul de bătălie Neatârnarea ţării şi a pregătit Reîntregirea, visul milenar al românilor, ROMÂNIA MARE.

De fapt, artileriştii „pentru a rămâne credincioşi unor vechi şi bune datini, de a restrânge necontenit legăturile de camaraderie”54 au organizat mai multe întâlniri, aşa cum a fost şi ospăţul artileriei din 17 octombrie 1909, prilejuit de introducerea în înzestrare a tunului cu tragere repede, model 1904, pentru bateriile montane şi model 1908 pentru cele călăreţe, şi organizarea artileriei pe 18 regimente (9 brigăzi) şi un divizion de artilerie călăreaţă.

La acest eveniment, desfăşurat în Sala muzeului de artilerie din Arsenalul Armatei, au participat aproape 600 de ofi ţeri de artilerie din activitate şi din rezervă, fi ind onorat cu prezenţa de A.S. Regală Principele Moştenitor Ferdinand I, A.S. Regală Carol al II-lea, primul ministru, căpitanul de artilerie (r) I. I. C. Brătianu, ministrul de război ad-interim, Toma Stelian, generalul Grigore Crăiniceanu, şeful statului major general, generalul Panait Warthiadi, comandantul Corpului 3 Armată, generalul Petre Vasiliu Năsturel, comandantul Diviziei 6 Infanterie, generalul Constantin Coandă, inspectorul general al artileriei, precum şi generalii veterani ai războiului Neatârnării, Gheorghe Manu, Alexandru Tell, Alexandru Robescu, Romulus Boteanu.

Către sfârşitul ospăţului a toastat A.S.R. Principele Moştenitor Ferdinand I, care, printre altele, a spus: „Toată armata trebue să fi e mândră de marile progrese realizate de artilerie, precum şi de materialul cu care a fost înzestrată, făcând dintr-însa una din cele dintâiu artilerii din lume. Acei, care au văzut începuturile acestei arme, nu mai sunt decât puţini la număr, dar inimile lor bat cu mai multă vioiciune şi tresar de bucurie, astăzi, când văd că visul lor s-a îndeplinit. Celor tineri le recomand să ia exemplu dela cei bătrâni şi să-i urmeze pe aceeaş cale”55.

54 Revista Artileriei, noiembrie 1909, p. 754;55 Idem, pp. 759-760.

Poarta Arsenalului

98


Generalul Gheorghe Manu, veneratul bătrân artilerist, reîntemeietor al artileriei române, în cuvântul său, rememorând activitatea de artilerist, evenimentele la care a fost părtaş, a spus, printre altele: „Servind în toată cariera mea militară numai în artilerie, am dreptul a mă considera ca istoricul viu al celei române. … dacă eu trăesc numai cu amintirea dulce de ce am putut pentru artileria română, Domniile-Voastre trăiţi în plină activitate cu dorinţa şi cu voinţa de a face şi mai bine. Pruncul a fost născut de noi; d-v trebue să-l creşteţi, să-l măriţi. … De aceea vă rog, ca toţii la o laltă, să luăm paharul în mână şi să bem pentru propăşirea artileriei române şi urarea de a o vedea totdeauna între cei aleşi ai armatei noastre”56.

Apoi, primul ministru, căpitanul de artilerie (r.) I.I.C. Brătianu, a spus: „Artileria trebue să fi e mândră că M.S. Regele este întâiul artilerist al ţării. Simţimintele, care au domnit totdeauna în artilerie, au făcut tăria ei. …artileria noastră a fost totdeauna înzestrată cu tunul cel mai perfecţionat, urmează ca ea să-şi păstreze veşnic neschimbate tradiţiunile cari i-au dat un loc de onoare în oştirea românească. Aceste tradiţiuni, întemeiate pe credinţa către patrie şi tron, pe conştiinţa datoriei, pe respectul disciplinei şi pe spiritul de adevărată camaraderie, au asigurat artileriei noastre un rol glorios în timp de răsboiu; iar în timp de pace, respectul şi dragostea tuturor”57.

Generalul Constantin Coandă, inspectorul artileriei, în cuvântul său de răspuns, a spus, printre altele: „Alteţă Regală, Corpul ofi ţeresc de artilerie, cu simţiminte de respectuoasă gratitudine către M.S. Regele pentru Înalta ocrotire şi iubire, ce în toţi timpii şi în toate împrejurările a binevoit a-i arăta, înconjură astăzi cu credinţă şi dragoste pe AA. VV. RR. Ţi găseşte în Înalta Lor prezenţă o nouă însemnată cinste, pe care o preţueşte ca şi măgulitoarele aprecieri ale gloriosului nostru Suveran. …Noul tun cu tragere repede, adoptat în 1904, …îl sărbătorim astăzi cu speranţa că va avea norocirea să împlinească dorinţa tuturor şi va aduce artileriei un viitor tot atât de strălucit ca şi trecutul său. …Încredinţăm pe A.V. Regală …că suntem printre cei mai cu dragoste şi devotament pentru ţară şi tron”58.

După plecarea Înalţilor oaspeţi regali, s-a consumat un moment emoţionant: din piepturile artileriştilor de toate gradele, ridicaţi în picioare, „au explodat cele mai călduroase şi entusiaste urale pentru generalul Manu”, readus în sală, special, la cererea tunarilor, pentru a-şi omagia venerabilul şef.

Apoi, către miezul nopţii, în prezenţa primului ministru, „s-au stins toate lămpile şi s-a dat foc tradiţionalului punch al artileriei, care a fost mestecat cu sabia d.lui general Warthiadi, cel mai mare grad dintre cei prezenţi. În timpul cât punchul ardea, tunarii făcură cerc în jurul cazanului şi jucară cu mult elan danţuri naţionale, vii şi bărbăteşti”59.

Şi această sărbătoare a fost încă o dovadă a spiritului de corp şi de camaraderie sinceră ce i-a animat întotdeauna pe ofi ţerii de artilerie.

56 Revista Artileriei, noiembrie 1909, pp. 760-763;57 Idem, pp. 763-764;58 Idem, pp. 764-767;59 Idem, p. 769.

99


1.10. Comandamentul Artileriei (1948-1990), o excelentă structură de conducere

Una dintre structurile de conducere emblematice din armata română, din cea de-a doua jumătate a secolului XX, a fost comandamentul destinat conducerii artileriei. În istoria sa de mai bine de patru decenii a funcţionat sub două denumiri: Comandamentul Artileriei Forţelor Armate (1948-1972), respectiv Comandamentul Artileriei (1972-1990). În continuare vom prezenta succint, cronologic, activităţile cele mai reprezentative ale acestora.

Comandamentul Artileriei Forţelor Armate (CAFA) în perioada 1948 – 1972

La 24 august 1948, conform Ordinului Marelui Stat Major nr. 51720, s-a hotărât înfi inţarea Comandamentului Artileriei, începând cu 1 septembrie 194860. Principalele atribuţii ale Comandamentului Artileriei au fost: organizarea şi îndrumarea instrucţiei tehnico-tactice şi de specialitate în unităţile şi marile unităţi de artilerie ale armatei, organizarea şi conducerea instrucţiei şi pregătirii trupelor pentru mobilizare, inspecţia instrucţiei de specialitate din întreaga armată, stabilirea doctrinei de întrebuinţare a artileriei în luptă, elaborarea regulamentelor de specialitate, experimentarea materialului de artilerie intrat în dotare, asigurarea şi controlul depozitării, întreţinerii şi conservării armamentului şi muniţiilor din întreaga armată şi altele. Comandamentului Artileriei i s-au subordonat: Brigăzile 1, 2, 3 Artilerie Grea, Brigada 3 Aruncătoare Moto, Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Centrul de Instrucţie al Artileriei şi depozitele centrale de armament şi muniţii. Ulterior, în compunerea sau în subordonarea comandamentului au mai intrat: Direcţia Armament şi Muniţii şi Direcţia Control din Ministerul Apărării Naţionale, Brigada 4 Artilerie Antitanc, Şcoala de Tehnici Armament şi Muniţii, Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie Antiaeriană, Divizia 1 Artilerie Antiaeriană, Arsenalul Armatei, Fabrica de Pulberi, Pirotehnia, Fabrica de Material de Protecţie Împotriva Gazelor de Luptă, Poligonul de Tragere al Artileriei, Laboratorul de studii şi Divizia de Artilerie Rupere.

Primul comandant al artileriei, după reînfi inţarea comandamentului a fost generalul Romulus Costescu (1948-1953), ofi ţer din promoţia 1 octombrie 1916, fi ind urmat de generalul Constantin Smirnov (1953-1961), ofi ţer din promoţia 1 iulie 1922. În perioada 13 octombrie 1961-8 iulie 1969, comandant al artileriei a fost generalul Marin Nicolescu, iar în perioada 1969-1984 generalul Ion Popescu. Din 1984 până în 1992 comandantul artileriei a fost generalul colonel Constantin Ioniţă.

Deşi în perioada 1948-1989 a cunoscut mai multe reorganizări, structura şi atribuţiile comandamentului au rămas, în principal, aceleaşi. Spre exemplu, în 195661,

60 Vezi Victor Stănculescu, Constantin Ucrain – Istoria artileriei române în date – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 236-237;61 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate pe anii 1956-1975 – fi la 2-3.

100


echipa de conducere se compunea din: comandant (general-locotenent Smirnov Constantin); şef de stat major (colonel Nicolescu Marin); ajutor al comandantului pentru pregătirea de luptă şi şef secţie pregătire de luptă (colonel Alexandrescu Mircea); ajutor al comandantului pentru artileria antiaeriană şi şef al secţiei artilerie antiaeriană (locotenent-colonel Vasile Bărboi); locţiitor al comandantului pentru înzestrare şi şef al Direcţiei înzestrării artileristice (colonel Alboteanu Titus); locţiitor politic (locotenent-colonel Rădoiaş Aurel), iar structura comandamentului cuprindea: secţiile operaţii şi cercetare, regulamente, pregătire de luptă, artilerie antiaeriană (a trupelor), cadre, planifi care, mobilizare, armament, muniţii, depozite, reparaţii-exploatare, tehnică fi nanciară, grupa de control (auditul de azi); biroul documente secrete; ajutorii şefului de stat major pentru transmisiuni, respectiv organizare, evidenţă şi state; laboratorul artileristic. În anul 1956, în subordinea comandamentului se afl au: şcolile militare de artilerie şi tehnică de artilerie (ambele la Sibiu), Cursul Superior de Perfecţionare Ofi ţeri de Artilerie, Şcoala de Cercetare Instrumentală de Artilerie, Poligonul de Tragere al Artileriei (toate la Mihai Bravu), Poligonul Central de Artilerie Cincu, Poligonul de Experienţe al Armatei-Sudiţi, Compania Pază Transport-Bucureşti, Depozitul Central de Armament Târgovişte, 23 depozite centrale de muniţii, Plutonul Cercetare Radio- Mihai Bravu.

Pentru a fi cât mai convingători în relevarea importanţei Comandamentului Artileriei Forţelor Armate prezentăm în continuare sintetic, pe ani, câteva aspecte mai deosebite, unele inedite, altele în premieră, din activitatea acestuia.

1956: au continuat cursurile cu ofi ţerii de artilerie care nu aveau şcoala militară cu durata de doi ani, care s-au desfăşurat până în anul 1960; personalul comandamentului a participat la aplicaţia de stat major pe hartă condusă de Marele Stat Major cu tema: „Operaţia ofensivă a armatei cu forţarea din mişcare a unui curs de apă lat, noaptea, în condiţiile întrebuinţării armei atomice şi chimice”; s-au primit din import 72 de tunuri divizionare calibrul 85 mm, 28 de obuziere calibrul 122 mm, 2 staţii autofotolaborator PAAF, 2 staţii reperaj prin sunet SCIZ-6, precum şi diferite cantităţi de muniţii; comandamentul a alocat pentru investiţii circa 485 de milioane lei; artileria a participat la parada de la 23 august cu o divizie de artilerie moto (3 regimente) şi o divizie de artilerie antiaeriană (2 regimente); Secţia fabricaţie şi comenzi din Direcţia tehnică/Ministerul Forţelor Armate şi comisiile militare de pe lângă fabrici şi uzine (16) au trecut în subordinea Comandamentului Artileriei Forţelor Armate; s-a constituit colegiul de redacţie şi a început să apară Buletinul Artileriei (până în anul 1972); în organizaţia Partidului Comunist Român din comandament erau 37 de membri şi 12 candidaţi62.

1957: s-a elaborat şi difuzat pentru studiu lucrarea „Acţiunile de luptă ale artileriei în operaţia ofensivă a armatei din eşalonul doi al frontului, dusă în cooperare cu aviaţia şi desantul aerian, în scopul încercuirii şi nimicirii inamicului, în condiţiile întrebuinţării armei atomice şi chimice”; s-au alocat pentru investiţii circa 680 de milioane lei, şi 100000 ruble; artileria a participat la parada de la 23 august cu o divizie de

62 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate pe anii 1956-1975 – fi lele 2-11.

101


artilerie moto (3 regimente) – comandant al detaşamentului fi ind colonelul Negulescu Nicolae şi o divizie de artilerie antiaeriană (2 regimente)63.

1958: personalul comandamentului a participat, constituind statul major al artileriei frontului, la aplicaţia de comandament şi stat major pe hartă, pe un eşalon, cu dublă acţiune, condusă de ministrul forţelor armate, cu tema „Operaţia de apărare în perioada iniţială a războiului cu trecerea ulterioară la ofensivă, în condiţiile întrebuinţării armelor moderne de luptă”; s-au elaborat instrucţiuni pentru conducerea focului artileriei terestre (A-14) şi pentru executarea recunoaşterilor artileriei terestre (A-41); s-au primit din import 8 tunuri calibru 85 mm SD-44, 12 aruncătoare calibru 240 mm, 48 tunuri antiaeriene calibru 100 mm, 24 tunuri antiaeriene calibru 130 mm, 35 tunuri antiaeriene calibru 57 mm, aparate de dirijarea focului artileriei antiaeriene, 1 staţie de radiolocaţie SNAR-2, diferite cantităţi de muniţii; în cadrul demersurilor de reducere a efectivelor forţelor armate ale ţărilor socialiste, în cadrul Comandamentului Artileriei Forţelor Armate s-au contopit Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie şi Şcoala Tehnică de Artilerie în Şcoala Militară de Artilerie (UM 01512) pe lângă care a funcţionat şi o secţie de formare a ofi ţerilor topografi ; la Cursul Superior de Perfecţionare a Ofi ţerilor de Artilerie-Mihai Bravul s-a ridicat bustul lui Mihai Viteazul; mai mulţi elevi din şcolile de artilerie, fruntaşi la învăţătură au fost premiaţi de comandantul artileriei cu truse de stilou „Pelikan” şi „Kaveko”; au fost premiaţi câştigătorii concursului la tragerile artileriei, printre care maiorii Vlădoianu Dragoş şi Purcărea Horia cu câte un ceas „Universal Geneve” şi locotenent-coloneii Tuţă Steluţă şi Stoichiţoiu Mircea cu câte un ceas „Bossinger”64.

1959: s-a desfi inţat Secţia Regulamente şi s-a înfi inţat Secţia Cercetări Ştiinţifi ce; Secţia Artilerie Antiaeriană a trecut în subordonarea nemijlocită a adjunctului ministrului Ministerului Forţelor Armate; în cadrul Direcţiei Înzestrării s-a înfi inţat Secţia Studii, Experimentări şi Proiectări; s-a desfi inţat Şcoala de Cercetare Instrumentală de Artilerie; s-a înfi inţat Şcoala de Subofi ţeri de Artilerie Sibiu pe lângă Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie; s-a luat în subordine Arsenalul Artileriei Sibiu şi Regimentul 65 Artilerie Antitanc - Mihai Bravul; personalul comandamentului a participat, constituind statul major al artileriei frontului, la aplicaţia de comandament şi stat major pe hartă, pe două eşaloane, cu dublă acţiune, condusă de ministrul forţelor armate, cu tema „Operaţia de apărare a Frontului cu trecerea la contraofensivă în perioada iniţială a războiului în condiţiile întrebuinţării mijloacelor de luptă moderne”; s-a realizat şi difuzat studiul „Gruparea şi manevra artileriei în luptă şi operaţie în perioada iniţială a războiului”; s-a desfăşurat prima sesiune de comunicări tehnico-ştiinţifi ce în cadrul comandamentului65.

1960: a fost desfi inţat Poligonul de Tragere al Artileriei- Mihai Bravul; s-au redislocat Regimentul 65 Artilerie Antitanc la Slatina şi Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie la Sibiu; Poligonul Central de Artilerie de la Cincu s-a subordonat Armatei a 3-a; s-a organizat, pentru prima dată, concursul la tragerile artileriei şi conducerea focului

63 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate pe anii 1956-1975 – fi lele 12-20;64 Idem – fi lele 21-31;65 Idem – fi lele 32-43.

102


cu participarea divizioanelor, pentru faza fi nală clasându-se 5 divizioane; a fost elaborat Regulamentul de luptă al arileriei diviziei (A-1) şi Regulamentul de luptă al divizionului-bateriei (A-2), Instrucţiunile aprecierii conducerii focului, Regulamentul pentru cunoaşterea şi pregătirea de luptă a obuzierului calibru 122 mm (A-27 vol. 2) şi altele; personalul comandamentului a participat, constituind statul major al artileriei frontului, la aplicaţia de comandament şi stat major pe hartă, pe un eşalon, cu dublă acţiune, condusă de ministrul forţelor armate, cu tema „Operaţia ofensivă a Frontului în perioada iniţială a războiului în condiţiile întrebuinţării mijloacelor de luptă moderne”; s-au realizat şi difuzat „Metodica organizării şi desfăşurării aplicaţiilor tactice cu divizionul şi gruparea de artilerie” şi „Metodica organizării şi desfăşurării exerciţiilor şi aplicaţiilor tactice cu piesa, plutonul şi bateria” şi altele; comandamentul a participat la organizarea şi desfăşurarea experimentelor pentru folosirea unor proiectile calibru 100-120 mm pentru provocarea artifi cială a ploii şi combaterea grindinii66.

1961: şcolile de ofi ţeri şi subofi ţeri de artilerie au trecut din subordinea Comandamentului Artileriei Forţelor Armate în subordinea Direcţiei Învăţământului Militar; s-au înfi inţat Divizionul 151 Artilerie la Ploieşti şi Brigada 32 Artilerie la Tecuci şi s-au primit din import tehnică pentru prima brigadă de rachete operativ-tactice şi un divizion de rachete tactice; s-a desfăşurat convocarea de pregătire operativă a comandantului artileriei cu tema „Organizarea acţiunilor de luptă ale artileriei şi rachetelor în operaţia de apărare a armatei în perioada iniţială a războiului pentru sprijinul contraloviturii în scopul nimicirii inamicului pătruns şi crearea condiţiilor pentru trecerea la ofensivă”; s-au realizat şi difuzat lucrările „Durata şi structura pregătirii de artilerie”, „Calculul posibilităţilor de foc ale artileriei în pregătirea şi sprijinul de artilerie al ofensivei” şi altele; Depozitul de Armament de la Târgovişte a predat în circuitul economic peste 2600 tone deşeuri metalice rezultate din delaborări de armament şi aparatură de artilerie; au avut loc schimbări în echipa de conducere a comandamentului, aceasta fi ind alcătuită din: comandant – general-maior Marin Nicolescu, şef de stat major – colonel Ion Popescu, locţiitor al comandantului (pentru rachete) – colonel Costea Gheorghe, locţiitor pentru înzestrare – colonel Nicolae Negulescu67.

1962: Secţia Artilerie Antiaeriană (a trupelor) a revenit în structura Comandamen-tului Artileriei Forţelor Armate, colonelul Vasile Bărboi fi ind numit locţiitor pentru artileria antiaeriană; s-a înfi inţat Secţia politică a CAFA – şef fi ind colonelul Ilie Petre (şi locţiitor politic al comandantului), care avea atribuţii de conducere a muncii de partid în comandament şi unităţile subordonate; s-a înfi inţat Secţia Traduceri; s-au livrat la export mai multe materiale, printre care 240 de tunuri antiaeriene calibrul 85 mm model 1939; s-au înfi inţat mai multe unităţi de rachete: Brigada 37 Artilerie la Ineu, atelierele mobile de reparaţii la Mârşa şi la Ploieşti (viitoarele Baze Tehnice Mobile de Rachete), depozitele de materiale tehnice de la Mârşa şi la Mija, Divizioanele 113 şi 180 la Ploieşti, respectiv la Craiova, precum şi Centrul de Instrucţie de la Ploieşti;

66 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate pe anii 1956-1975 – fi lele 44-55;67 Idem – fi lele 56-69.

103


a continuat primirea de tehnică de rachete din URSS la convocarea comandantului artileriei s-a prezentat în poligonul Mălina aplicaţia tactică cu trageri de luptă desfăşurată ziua şi noaptea, cu tema „Acţiunile Dn. Art. în sprijinul infanteriei şi tancurilor în lupta ofensivă pregătită în scurt timp şi pe timpul ducerii ofensivei în adâncimea apărării inamicului”68.

1963: a continuat înfi inţarea de subunităţi pentru rachete: bateria parc şi plutonul transport combustibili special la Tecuci; au intrat în subordinea Comandamentului Artileriei Forţelor Armate Brigada 17 Artilerie Rupere şi Brigada 8 Artilerie Tunuri; a intrat în vigoare un nou stat al comandamentului, fără comisiile reprezentanţilor militari din industria de apărare, care au trecut în subordinea Direcţiei Generale de Înzestrare; s-a desfăşurat convocarea comandantului cu tema „Operaţia ofensivă a armatei de arme întrunite în perioada iniţială a războiului”; s-a primit din import următoarea tehnică de rachete: 24 de rachete operativ-tactice, 27 de rachete tactice, 192 de rachete antitanc dirijate, 7 instalaţii de lansare rachete tactice, 25 de instalaţii de lansare rachete antitanc dirijate şi alte tipuri de tehnică de rachete69.

1964: Regimentul 65 Artilerie Antitanc a fost dislocat în garnizoana Brăila; Brigada 32 Artilerie a trecut în subordinea Armatei a 2-a, iar Brigada 37 Artilerie în subordinea Armatei a 3-a; s-a înfi inţat Baza 135 Reparat Armament la Târgovişte; s-a creat în cadrul comandamentului Secţia Organizare-Mobilizare; prin noul stat de organizare s-au unit secţiile operaţii şi pregătire de luptă; Brigăzile 32 şi 37 Arilerie, precum şi Atelierul Mobil de Reparaţii din Ploieşti au executat câte o aplicaţie tactică cu trageri de luptă (prima cu lansări de rachete) în URSS; parte din personalul comandamentului a participat, constituind statul major al artileriei frontului, la aplicaţia de comandament şi stat major, în teren, pe două eşaloane (front, armată), condusă de ministrul forţelor armate, cu tema „Operaţia ofensivă a frontului în condiţiile întrebuinţării armelor de nimicire în masă”; a continuat primirea din import a tehnicii de rachete; a fost omologată staţia de trageri festive cu bateria tunuri calibrul 76 mm70.

1965: Grupa de control rachete din cadrul Centrului de Instrucţie pentru Rachete a trecut în statul de organizare al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate; Divizioanele 113 şi 151 Artilerie au executat aplicaţii tactice cu trageri de luptă în poligonul Mălina, lansând câte o rachetă tactică (primele lansări); personal din comandament organizat convocarea de pregătire operativă a comandantului artileriei cu tema „Operaţia de apărare a armatei de arme întrunite dusă în teren muntos în condiţiile întrebuinţării armei nucleare” (este prima activitate cu temă de apărare – N.N.); personalul din comandament a participat, constituind statul major al artileriei frontului, la aplicaţia de comandament şi stat major, în teren, pe două eşaloane (front, armată), condusă de ministrul forţelor armate, cu tema „Operaţia ofensivă a frontului în perioada iniţială a războiului fără întrebuinţarea armei nucleare cu trecerea ulterioară la folosirea acesteia”; s-a desfăşurat aplicaţia

68 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate pe anii 1956-1975 – fi lele 70-79;69 Idem – fi lele 80-92;70 Idem – fi lele 93-103.

104


de cooperare româno-sovietică cu tema „Asigurarea cu rachete şi componente de luptă a M.U. (U.) de rachete în operaţia ofensivă a armatei”71.

1966: a fost înfi inţat Centrul de Cercetări Ştiinţifi ce al Artileriei; prin noul stat de organizare s-a revenit la Secţia Operaţii şi Cercetare, respectiv Secţia Pregătire de Luptă; personalul din comandament a participat, constituind statul major al artileriei frontului, la aplicaţia operativ-strategică pe hartă, pe două eşaloane (front, armată), condusă de ministrul forţelor armate, cu tema „Organizarea şi executarea deplasării trupelor frontului (armatei) pe distanţe mari cu trecerea unor obstacole naturale importante, concomitent cu respingerea agresiunii inamicului şi pregătirea operaţiei ofensive, regruparea trupelor şi ducerea operaţiei ofensive cu şi fără întrebuinţarea armelor de nimicire în masă”72.

1967: s-au organizat festivităţi pentru sărbătorirea a 50 de ani de la „răsunătoarea izbândă a armatei române de la Mărăşeşti-1917”; în poligonul Mălina s-au organizat trageri demonstrative şi aplicaţii tactice prezentate conducerii de partid şi de stat: trageri cu rachete tactice, trageri antitanc (cu tunuri, instalaţii de rachete antitanc dirijate, tancuri), aruncătoare proiectile reactive şi altele; s-a participat, constituind statul major al artileriei frontului, la aplicaţia operativ-strategică pe hartă, pe două eşaloane (front, armată), condusă de ministrul forţelor armate, cu tema „Operaţia de apărare a frontului cu trecerea la ofensivă, cu şi fără întrebuinţarea armelor de nimicire în masă”; la parada de la 23 august au participat şi 21 de instalaţii rachete antitanc dirijate şi 5 instalaţii rachete tactice; s-au livrat la export 2500 pistoale mitralieră calibrul 7,62 mm model 1963, 700 aruncătoare AG-7, muniţii de infanterie şi altele73.

1968: a fost înfi inţată Baza 183 Reparat Armament la Sibiu; Centrul de Cercetări Ştiinţifi ce al Artileriei a fost inclus ca secţie în Institutul de Cercetări Ştiinţifi ce şi Proiectări al Ministerului Forţelor Armate74.

1969: s-au produs unele schimbări în echipa de conducere a Comandamentului Artileriei Forţelor Armate, fi ind numiţi generalul Popescu Ion – comandant (08 iulie), generalul Fotescu Dumitru – şef de stat major şi colonelul Ioniţă Gheorghe – locţiitor pentru pregătirea de luptă; s-a creat funcţia de consilier pentru tehnica de artilerie şi a fost încadrată cu generalul Valerian Nestorescu, chemat din rezervă; s-a desfăşurat, în perioada 21-24 octombrie, convocarea de pregătire operativă cu tema „Conducerea acţiunilor trupelor de rachete şi artileriei frontului în operaţia de apărare dusă cu parte din forţe, în cooperate cu gărzile patriotice, trupele de grăniceri şi de securitate, concomitent cu concentrarea rezervelor operative în adâncime şi pregătirea operaţiei ofensive pentru nimicirea inamicului pătruns pe teritoriul patriei, în condiţiile neîntrebuinţării armei nucleare, dar a pericolului folosirii acesteia de către inamic”; la parada militară de la 23 august din Bucureşti şi Cluj au participat 20 de instalaţii de lansare rachete antitanc dirijate şi 7 rachete tactice, respectiv 4 instalaţii rachete antitanc

71 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate pe anii 1956-1975 – fi lele 104-113;72 Idem – fi lele 114-122;73 Idem – fi lele 123-131;74 Idem – fi lele 132-140.

105


dirijate şi 5 rachete tactice; s-au expediat în Vietnam, ca ajutor, 50 aruncătoare calibrul 120 mm, 50 mitraliere AA calibrul 12,7 mm, 10000 pistoale mitralieră calibrul 7,62 mm model 1963, 5000 pistoale mitralieră calibrul 7,62 mm model 41 PPS, 2000 pistoale Steyer calibrul 9 mm, 1300 aruncătoare AG-7, muniţie de infanterie şi altele75.

1970: Generalul Vasile Bărboi a fost numit şef de stat major la data de 29 ianuarie, deţinând această funcţie până la pensionare în anul 1983, iar colonelul Mocanu Mircea a fost numit la 21 iulie locţiitor pentru artileria antiaeriană; cadre şi militari în termen din unităţile subordonate comandamentului au participat la prevenirea şi înlăturarea efectelor inundaţiilor din lunile mai-iunie, iar personalul comandamentului a donat pentru sinistraţi suma de 322420 lei; s-au primit din import 24 aruncătoare proiectile reactive cal. 122 mm (pe maşina de luptă BM-21 GRAD); la Centrul de Instrucţie al Artileriei au început cursuri de perfecţionare pentru comandanţi de divizioane şi baterii de artilerie şi comandanţi de divizioane rachete tactice, toate cu durata de 8 luni; la 1 decembrie s-a desfăşurat festivitatea de reînfi inţare a Şcolii de Ofi ţeri Activi de Artilerie la Sibiu; s-au primit de la Uzina de Mecanică Fină Bucureşti, 200 aparate de conducerea focului, realizate după concepţia Comandamentului Artileriei Forţelor Armate, renunţându-se la aparatul PUO-9, importat din URSS76.

1971: a fost omologat şi s-au introdus în dotare 30 aparate de reglaj şi observarea tragerii artileriei terestre AROTAT, de producţie românească; în perioada 06-15.05 o comisie a Ministerului Forţelor Armate, condusă de adjunctul ministrului, generalul Marin Nicolescu, a efectuat un control de ajutor şi îndrumare la Comandamentul Artileriei Forţelor Armate; la concursul pe armată privind cea mai bună bază şi activitate sportivă de masă, Cupa „Apărarea patriei”, Baza 62 Tehnică Mobilă de Rachete din Mârşa a ocupat locul II; durata cursurilor de comandanţi de divizioane şi baterii de artilerie şi comandanţi de divizioane rachete organizate în Centrul de instrucţie s-a redus la 6 luni; s-a constituit consiliul militar al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate, organ de conducere colectivă; o grupă de ofi ţeri din comandament a efectuat o călătorie de studii pentru cunoaşterea teritoriului din zona Munţilor Apuseni; a intrat în înzestrare staţia de cercetare prin sunet SCIZ-6M; la expoziţia privind baza materială a instrucţiei din Polonia s-a prezentat, printre altele, aparatul AROTAT77.

1972: s-au importat din Yugoslavia 6 tunuri de munte calibrul 76 mm şi lovituri explozive şi fumigene; la convocarea de pregătire a ofi ţerilor comandamentului s-a desfăşurat exerciţiul tactic-operativ cu tema „Operaţia de apărare a frontului în perioada iniţială a războiului, fără întrebuinţarea a.n.m., pentru respingerea inamicului pe două direcţii operative şi nimicirea inamicului pătruns pe teritoriul patriei, în cooperare cu trupele de grăniceri, M.A.I., securitare şi gărzile patriotice”; au intrat în înzestrare telemetrul stereoscopic DS-1, maşina de legare topografi că UAZ-452 T, ambele importate din URSS şi goniometrul busolă GB-2A, produs de

75 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate pe anii 1956-1975 – fi lele 141-150;76 Idem – fi lele 152-157, 168-200;77 Idem – fi lele 201-253.

106


IOR Bucureşti; a fost schimbată denumirea Comandamentului Artileriei Forţelor Armate în Comandamentul Artileriei; la sfârşitul anului ponderea membrilor de partid din comandament era de 95% din ofi ţeri, 40% din subofi ţeri şi 30% din salariaţi civili; a continuat livrarea de armament şi muniţii „în cadrul ajutorului internaţionalist pe care R.S. România îl acordă ţărilor care luptă pentru eliberarea naţională şi socială”78.

Comandamentul Artileriei în perioada 1972 – 1990

1973: a fost omologat aruncătorul calibrul 82 mm pe TAB-71; unităţi din subordinea comandamentului au intervenit pentru deszăpezirea unor staţii şi triaje de cale ferată în localităţile Mărăşeşti, Brăila, Focşani şi Brazi, precum şi a depozitelor de muniţii Sihlea, Ţăndărei, Hanu Conachi, Bârlad, unde stratul de zăpadă a atins grosimi mari, de 1,5-3 metri; a intrat în vigoare un nou stat de organizare al comandamentului care prevedea următoarea structură: comandant; şef de stat major cu secţiile operaţii şi cercetare, organizare-mobilizare şi planifi care-înzestrare, ofi ţer cu transmisiunile şi birou documente secrete; locţiitor politic cu consiliul politic; secretar comitet de partid; locţiitor pentru pregătirea de luptă cu secţiile pregătire de luptă artilerie, pregătire de luptă şi control rachete, birou traduceri; locţiitor şi şef al apărării antiaeriene a trupelor de uscat cu secţia artilerie antiaeriană; locţiitor şi şef al Direcţiei Înzestrării Artileristice cu secţiile armament, aparatură artileristică şi radiolocaţie, muniţii şi depozite, evidenţă şi înzestrare armament, aparatură şi muniţii, înzestrare rachete şi materiale tehnice, ofi ţer cu planul economic; şef de proiect; Secţia Cadre şi Învăţământ; Birou Servicii; Birou Financiar; Birou Secretariat; medic-şef. Necesarul de personal, potrivit statului de organizare era: 10 generali, 135 ofi ţeri, 2 maiştri militari, 11 subofi ţeri, 32 salariaţi civili; la expoziţia de tehnică militară nou intrată în înzestrare, organizată de Ministerul Apărării Naţionale la Alexeni, vizitată şi de comandantul suprem al forţelor armate Nicolae Ceauşescu, Comandamentul Artileriei a prezentat, printre altele, aruncătorul de proiectile reactive-Ar.P.R. calibrul 122 mm, aruncătorul calibrul 82 mm autopropulsat, mitraliera antiaeriană cu 2 ţevi calibrul 14,5 mm, toate de producţie românească; corul artileriştilor „Milcovul”, format din 81 de militari din unităţile subordonate comandamentului a participat la concursul coral „Cântare patriei”, organizat de Radioteleviziunea română, ocupând locul I; s-au primit din import rachete antitanc „Maliutka”79.

1974: la convocarea comandantului artileriei s-au dezbătut probleme privind ducerea operaţiei de apărare strategică în adâncimea teritoriului naţional, în condiţiile războiului dus de către întregul popor şi executarea acţiunilor ofensive pentru eliberarea treptată a teritoriului vremelnic ocupat de inamic; în adunarea întregului personal al comandamentului din 23 iulie s-a adresat o telegramă de mulţumire conducerii superioare de partid şi de stat pentru majorarea substanţială a soldelor militarilor şi retribuţiei salariaţilor civili; generalul Mircea Mocanu a fost promovat comandant al

78 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate pe anii 1956-1975 – fi lele 254-310;79 Idem – fi lele 310-352.

107


Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, iar generalul Laurenţiu Cupşa a fost numit locţiitor pentru apărarea antiaeriană a trupelor de uscat80.

1975: s-au primit din import staţii de cercetare radiotehnică RPS-6; la convocarea comandantului artileriei s-au dezbătut probleme privind organizarea acţiunilor artileriei şi trupelor de rachete ale armatei de arme întrunite pentru limitarea pătrunderii inamicului pe teritoriul naţional, în condiţiile războiului dus de către întregul popor, precum şi pentru ducerea operaţiei de apărare, concomitent cu regruparea unei părţi din forţe şi mijloace şi trecerea la nimicirea pe părţi a inamicului pătruns în adâncime; cu ocazia şedinţei consiliului militar şi a consfătuirii cadrelor de conducere a armatelor Tratatului de la Varşovia desfăşurate la Bucureşti în perioada 27-30 octombrie, Comandamentul Artileriei a prezentat în Poligonul Mihai Bravu, aplicaţia tactică cu trageri de luptă cu tema „Acţiunile bateriei de aruncătoare 82 mm pe TAB (de producţie românească – N.N.) în sprijinul companiei de infanterie în lupta ofensivă” şi exerciţiul demonstrativ „Executarea reglajului şi transportului de foc cu bateria de obuziere 122 mm, folosind aparatul AROTAT (de producţie românească – N.N.)”; în perioada 8-18 decembrie Comandamentul Artileriei a fost inspectat de o comisie a M.Ap.N. condusă de adjunctul ministrului, generalul Marin Nicolescu81.

1976: s-au recepţionat din import şi au fost introduse în înzestrare complexele Strela 1 şi Strela 2 M; în cadrul compartimentului apărare antiaeriană. s-a înfi inţat Biroul Pregătire de Luptă şi Control Rachete Antiaeriene; Brigada 32 Rachete Operativ-Tactice a lansat în poligonul din URSS o rachetă la distanţa de 144,4 km, obţinând califi cativul Foarte Bine; s-a fi nalizat „Concursul ofi ţerilor la tragerile artileriei”, fi ind declaraţi câştigători: grupa comandanţilor de baterii din Bg. 17 Art., căpitan Galbenu Nicolae (grupa comandanţi de divizioane), locotenent-major Paraniac Cornel (grupa comandanţi de baterii) şi locotenent Cojocaru Costică (grupa comandanţi de plutoane); au început să sosească din import URSS complexele de rachete antiaeriene „KUB” şi antitanc „FAGOT”82.

1977: s-a recepţionat, din import URSS, prima staţie de radiolocaţie SNAR-10 pentru cercetarea şi conducerea focului artileriei terestre; au început să sosească din import, din URSS complexele de rachete operativ-tactice tip 9 K-72; s-a desfăşurat în garnizoana Focşani consfătuirea pe Comandamentul Artileriei privind îmbunătăţirea metodologiei de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ pe baza concepţiei PCR privind apărarea patriei de către întregul popor83.

1978: pentru planul de înzestrare din intern s-au alocat 1787,4 milioane lei, iar pentru planul de înzestrare din import 288,2 milioane lei; la campania agricolă de toamnă din Comandamentul Artileriei au participat 47 de ofi ţeri, 48 de maiştri militari

80 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate pe anii 1956-1975 – fi lele 353-389;81 Idem – fi lele 389-401; Idem – fi lele 2-19;82 Idem – fi lele 20-45; 83 Idem – fi lele 46-76.

108


şi subofi ţeri, 1354 de militari în termen, 130 de autovehicule; au trecut în subordinea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului: locţiitorul comandantului artileriei pentru apărarea antiaeriană a trupelor, Secţia pregătire de luptă apărare antiaeriană a trupelor, personalul din Direcţia înzestrării cu atribuţii pe linie de artilerie şi rachete antiaeriene, Bateria 236 Comandă, Batalionul 122 Radio Tehnic, Depozitul 126 Armament Călăraşi84.

1979: au fost recepţionate din URSS şi au intrat în înzestrarea Brigăzii 32 Rachete Operativ-Tactice o staţie de radiolocaţie RMS-1, 7 autostaţii meteorologice ARMS-3, 2 staţii radiolocaţie SNAR-10, 350 de rachete de luptă 9M111-2 „FAGOT”, 2 rachete de luptă „LUNA M”, 37 de instalaţii de lansare 9P133; Comandamentul Artileriei a organizat standul de artilerie din cadrul expoziţiei permanente de tehnică militară de la Clinceni, care a fost vizitat de Comandantul suprem al armatei, Nicolae Ceauşescu; în poligonul din URSS, Brigada 32 Rachete Operativ-Tactice a lansat o rachetă 8 K 14 la distanţa de 246,176 km, cu rezultate foarte bune (scurt 100 m şi dreapta 600 m faţă de obiectiv); Consiliul de înzestrare a avizat introducerea în înzestrare a aruncătorului proiectile reactive-ArPR calibrul 122 mm cu 40 de tuburi de ghidare85.

1980: comandantul artileriei, generalul Ion Popescu, a participat în Ungaria la consfătuirea armatelor Tratatului de la Varşovia pe probleme privind conducerea trupelor de rachete ale frontului de coaliţie; a început importarea din URSS şi intrarea în înzestrare a instalaţiilor de lansare pe transportor BRDM pentru complexul antitanc MALIUTKA P; s-a înfi inţat Divizionul 42 Artilerie Antitanc la Sighişoara; a început primirea din import a staţiilor de cercetare prin sunet PKZ-1B-1986.

1981: s-a desfi inţat comitetul de partid al Comandamentului, organizaţiile de bază PCR fi ind subordonate direct consiliului politic; au fost trecuţi în rezervă generalii Bărboi Vasile, şeful de stat major, şi Negulescu Nicolae, locţiitorul pentru înzestrare87.

1982: la Baza 183 Reparaţii Armament Sibiu a fost realizat prototipul tunului de munte calibru 76 mm; s-au primit din import 6 instalaţii de lansare 9P117M1 pentru complexul de rachete operativ tactice 8K14; la Brigada 8 Artilerie Tunuri din Focşani s-a desfăşurat convocarea de iniţiere privind cunoaşterea şi exploatarea sistemului automat de conducerea focului divizionului de artilerie terestră C-400, de fabricaţie românească; a fost trecut în rezervă generalul Gheorghe Ioniţă, locţiitor al comandantului pentru pregătirea de luptă88.

1983: a fost numit şef de stat major generalul Constantin Ioniţă, comandantul Brigăzii 32 Rachete Operativ-Tactice, iar locţiitor pentru înzestrare, colonel ing. Marin Florea, comandantul Bazei 135 Reparaţii Armament din Târgovişte89.

84 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei pe anii 1975-1987 – fi lele 77-106;85 Idem – fi lele 106-141;86 Idem 142-163;87 Idem 164-178;88 Idem – fi lele 179-194;89 Idem – fi lele 194-205.

109


1984: la 27 aprilie a fost trecut în rezervă comandantul artileriei, generalul colonel Ion Popescu; funcţia de comandant al artileriei a fost preluată, prin cumul, de generalul Constantin Ioniţă (a început perioada ducerii prin cumul a principalelor funcţii de conducere până la evenimentele din decembrie 1989– N.A.); s-au primit din import, din URSS, 6 obuziere calibrul 122 mm autopropulsate „GVOZDIKA”; la parada de la 23 august au defi lat primele 20 de tunuri de munte calibrul 76 mm, fabricate la Baza 183 Reparaţii Armament; generalul Ilie Petre, secretarul consiliului politic a fost mutat preşedinte al colegiului de partid al Consiliului Politic Superior al Armatei; Brigada 8 Artilerie Tunuri a fost dotată cu un divizion de tunuri calibru 130 mm, de producţie românească90.

1985: cu prilejul zilei de 23 august, prin grija Comandamentului Artileriei, s-au executat 21 de salve de artilerie din parcurile Herăstrău, Tei şi Tineretului; s-a înfi inţat Sectorul Cercetări, Studii şi Experimentări; pe întreaga perioadă a Directivei comandantului suprem 1981-1985, Comandamentul artileriei, marile unităţi, instituţiile de învăţământ şi unităţile de artilerie direct subordonate au fost apreciate cu califi cativul „foarte bine”; s-a încheiat omologarea şi a intrat în fabricaţie la Baza 135 Reparaţii Armament, pistolul mitralieră calibrul 7,62 mm91.

1986: a apărut „Culegerea de probleme de teoria tragerilor artileriei terestre” realizată de mr. Rotaru Neculai, şeful de stat major al Centrului de Instrucţie al Artileriei92.

1987: s-au primit din import, din URSS, 50 de instalaţii rachete antitanc dirijate 9M113 „KONKURS”; s-a desfăşurat, la Mangalia, aplicaţia operativ-strategică de comandament şi stat major pe hartă „OLIMP 87”, cu participare româno-bulgaro-sovietică, cu tema „Ducerea operaţiei de apărare concomitent cu nimicirea desantului aerian şi maritim, executarea contraloviturilor împotriva agresorului pătruns şi eliberarea teritoriului R.P. Bulgaria, trecerea la ofensivă cu ruperea aliniamentelor şi raioanelor fortifi cate”; a fost omologat aruncătorul de proiectile reactive cu 40 de tuburi de ghidare, modernizat, APRA 40; Şcoala Militară de Ofi ţeri de Artilerie „Ioan Vodă” a preluat pregătirea subofi ţerilor şi maiştrilor militari de artilerie, de la Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofi ţeri „Gheorghe Lazăr”, care s-a desfi inţat93.

În decembrie 1989, Comandamentul Artileriei avea următoarea structură: secţiile organizare-mobilizare, operaţii, pregătire de luptă artilerie, pregătire de luptă şi control rachete, servicii, birourile cercetare de artilerie, învăţământ, informatică, fi nanciar, planifi care bugetară, personal, Direcţia tehnică de înzestrare cu armament şi muniţii (secţiile muniţii, armament, rachete, evidenţă armament şi muniţii), Secţia Control Financiar Intern, Consiliul Politic, Birou Documente Secrete, Biroul Multiplicare. În subordine erau: Brigăzile 8 şi 17 Artilerie la Focşani, respectiv la Bârlad, Regimentul 65

90 Registrul istoric al Comandamentului Artileriei pe anii 1975-1987 – fi lele 206-223;91 Idem – fi lele 224-247;92 Idem – fi lele 248-274;93 Idem – fi lele 275-296.

110


Artilerie Antitanc la Brăila, Bazele 95, 62 Tehnice Mobile de Rachete la Ploieşti, respectiv, la Mârşa, Divizionul 42 Artilerie Antitanc la Sighişoara, Şcoala Militară de Ofi ţeri Activi de Artilerie „Ioan Vodă” la Sibiu, Centrul de Instrucţie al Artileriei la Ploieşti, Bazele de Reparat Armament la Sibiu şi la Târgovişte, Laboratorul Fotogrammetric, Depozitele de materiale tehnice la Mârşa şi la I.L. Caragiale, Depozitul de armament de la Târgovişte, Depozitele centrale de muniţii de la Sihlea, Muncelu, Argestru, Petreşti-Alba, Filiaşi, Strejeşti şi Apaţa, Poligonul de Experienţe al Armatei de la Jegălia, Laboratorul artileristic, Compania pază transporturi militare.

În anul 1990, Comandamentul Artileriei şi-a schimbat denumirea în Inspectoratul General al Artileriei, rămânând cu aceleaşi atribuţii şi structură, şi a trecut în subordinea Comandamentului Trupelor de Uscat.

La 10 Noiembrie 1993, cu puţin timp înainte de desfi inţarea Inspectoratului General al Artileriei, artileriştii Armatei României au sărbătorit 150 de ani de la înfi inţarea Artileriei Române Moderne, programul manifestărilor cuprinzând o sesiune de comunicări, prezentarea fi lmului documentar-artistic „Tunete prin veacuri”, expoziţia de carte, uniforme şi fotografi i, dezvelirea Monumentului Eroilor Artilerişti – punctul culminant – şi „Ospăţul Artileriei” – în varianta modernă.

La sesiunea de comunicări, după citirea Mesajului Primului ministru şi a Ordinului de zi al ministrului apărării naţionale privind sărbătorirea Zilei Artileriei, s-au prezentat comunicările: Artileriştii armatei române – păstrători ai bogatelor tradiţii de luptă făurite de tunarii lui Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul (ministrul apărării naţionale, generalul Nicolae Spiroiu), Artileria română în anul marelui jubileu (inspectorul general al artileriei, generalul Mihail Popescu), Artilerişti români de seamă – membri ai Academiei române (academician Dan Berindei), Generalii Constantin Christescu şi Alexandru Ioaniţiu – doi bravi artilerişti, comandanţi ai Şcolii Superioare de Război (comandantul AISM, generalul Mircea Agapie), Tradiţii şi perspective în asigurarea şi exploatarea armamentului, muniţiei şi aparaturii artileristice în armata română (locţiitorul inspectorului general al artileriei generalul Marin Florea), Eroismul ofi ţerilor de artilerie în luptele duse pentru eliberarea Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei de Nord în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (şeful de stat major al inspectoratului, colonelul Cornel Paraniac), Artilerişti români – cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” (Colonel (r) dr. Constantin Ucrain).

În Parcul Eroilor, în prezenţa preşedintelui Ion Iliescu, a premierului Nicolae Văcăroiu, ministrului apărării, generalul Nicolae Spiroiu, primarului general al capitalei Crin Halaicu, la care au participat personalul Inspectoratului General al Artileriei, generali şi ofi ţeri activi, în rezervă şi în retragere, veterani de război şi un numeros public a avut loc dezvelirea Monumentului Artileriştilor Români. Inspectorul general al Artileriei, generalul Mihail Popescu, a rostit o vibrantă alocuţiune94: „Stimate Domnule Preşedinte, Onorată asistenţă, În urmă cu 150 de ani, în apropiata vecinătate a locului

94 Alocuţiunea a fost păstrată de col. (r) Marin Ghinoiu, participant la acest eveniment.

111


unde ne afl ăm, la Cotroceni, Gheorghe Bibescu, domnitor iubitor de neam şi ţară semna, la 10 noiembrie, „Porunca Domnească nr. 198”, legalizând astfel înfi inţarea primei baterii de artilerie a Ţării Româneşti. Această zi a intrat în istoria artileriei, ca zi a armei, ea marcând punctul iniţial al procesului său evolutiv, ca armă modernă, de sine stătătoare în cadrul oştirii române, deşi începuturile ei se pierd în negura vremurilor, de la balistele şi catapultele dacilor, până la tunurile domnitorilor noştri din evul mediu, ale căror prototipuri străjuiesc intrarea spre acest monument. Sărbătorim astăzi, deci, ZIUA ARTILERIEI, ediţia 150. Printr-o fericită coincidenţă, anul acesta ZIUA ARTILERIEI se încadrează între două sărbători cu mare rezonanţă istorică pentru ţara noastră – 400 de ani de la urcarea pe tron a primului domn al unirii, Mihai Viteazul, el însuşi un mare strateg în folosirea artileriei şi 75 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918 care a consfi nţit făurirea României Mari, Visul, dar şi Golgota dintotdeauna a românilor. Slujindu-şi cu dragoste, credinţă şi eroism ţara, purtând cu cinste însemnele nobile ale armei, în cele 15 decenii de existenţă modernă, artileriştii au făurit frumoase tradiţii de luptă ce se înscriu în bogatul hronic al armatei române. Începând cu prima probă de foc – războiul pentru independenţă – în marile bătălii ale neamului care au urmat: războiul pentru reîntregire, războiul pentru dezrobirea teritoriilor răpite – Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei, partea de nord a Transilvaniei, artileriştii României au săvârşit nenumărate fapte de vitejie şi acte de eroism. Rog să fi u iertat că nu pomenesc acum nume şi fapte, pentru că nu aş dori ca la acest moment aniversar să comit sacrilegiul de a omite ceva sau pe cineva. De altfel, oameni ai cifrelor şi ai analizelor exacte, modeşti şi cu frica lui Dumnezeu aşa cum spune românul, nu ştim dacă înaintaşii noştri ar privi cu ochi buni orice încercare de patetism în a le lăuda numele sau faptele. Dar, indiferent ce s-ar spune, aceste nume şi fapte constituie fala noastră şi fac cinste şi onoare întregii armate. Unele dintre acestea au fost consemnate în cărţile tipărite în cinstea acestui eveniment. Cele care sunt ştiute, dar, mai multe fapte şi nume au rămas neştiute. De aceea, noi, artileriştii de astăzi am considerat că este de datoria noastră să ridicăm spre pioasă amintire şi aleasă cinstire a eroilor şi înaintaşilor noştri, dar, şi spre pildă, luare aminte şi îndemn pentru generaţia de azi şi viitoare, acest modest monument. Operă a domnului colonel Theodor Zamfi rescu de la Studioul de Arte Plastice al Armatei, acesta esenţializează şi stilizează tunul – cu trecutul, prezentul şi viitorul său – temuta unealtă de muncă şi luptă a artileristului, fi e el servant, specialist de artilerie, inginer sau tactician, soldat sau general. Vă mulţumim domnule colonel! Este de datoria mea să mulţumesc tuturor artileriştilor de azi ai României: veterani, în rezervă sau retragere şi în activitate, care deşi confruntaţi, ca de altfel întreaga societate, cu neajunsurile perioadei de tranziţie, au sprijinit iniţiativa noastră cu modestele lor economii, lucrarea realizându-se discret, fără mare publicitate şi declaraţii patetice, ceea ce evidenţiază şi mai mult nobleţea gestului lor. Din aceleaşi considerente se cuvin mulţumiri celor care au reuşit să construiască monumentul într-un timp record, precum şi sponsorilor noştri care trăind şi simţind româneşte şi creştineşte, preţuind armata română, ne-au

112


ajutat material, spiritual şi moral în acţiunea noastră. Demersul nostru nu ar fi căpătat consistenţă practică fără sprijinul conducerii Ministerului Apărării Naţionale, personal al domnului ministru, pentru care le aducem respectuoase mulţumiri şi fără înţelegerea de care au dat dovadă noile structuri de conducere culturale şi de artă ale municipiului Bucureşti şi primăria capitalei care ne-a pus la dispoziţie acest loc. Eroii noştri sunt omagiaţi nicăieri altundeva decât în Parcul Eroilor. Vă mulţumim tuturor. Stimate Domnule Preşedinte, vă mulţumim pentru onoarea pe care ne-o faceţi prin prezenţa dumneavoastră la această sărbătoare şi vă adresez respectuos rugămintea să binevoiţi a dezveli MONUMENTUL ARTILERIŞTILOR ROMÂNIEI”.

Primul ministru al României, Nicolae Văcăroiu, a adresat artileriei armatei române următorul mesaj: „Domnilor artilerişti, Ziua Artileriei – armă de elită a armatei noastre – îmi oferă plăcutul prilej să vă adresez sincere felicitări şi să vă urez noi succese în nobila profesie de apărători ai scumpei noastre patrii – ROMÂNIA. ARTILERIA, prin oamenii ei de ieri şi de azi, întruchipând rigoare matematică, inteligenţă creatoare, pasiune, competiţie cu secunda şi miimea, a fost şi rămâne o componentă de bază a armatei, un scut de nădejde în apărarea gliei strămoşeşti. Dintotdeauna, de la bombardele şi catapultele strămoşilor noştri, până la tunurile şi rachetele moderne de azi, artileriştii, ce şi-au probat calităţile şi la recentele aplicaţii şi trageri demonstrative din poligonul Cincu, au fost iscusiţi mânuitori ai traiectoriilor precise, au săvârşit nenumărate jertfe, având un rol hotărâtor în marile bătălii ale neamului pentru independenţa şi suveranitatea patriei. Fie ca artileria să strălucească mereu, la „traiectorii” cât mai înalte şi precise, să rămână tânără şi dinamică în concepţie şi acţiune, să-şi sporească puterea de foc şi efi cienţa tragerilor, să fi e un scut de nădejde al patriei. Urez artileriştilor României noi împliniri şi realizări, ani mulţi şi rodnici, spre gloria armatei şi a ţării”.

În decembrie 1993, Inspectoratul General al Artileriei a fost desfi inţat şi s-au constituit structura „Inspectorului pentru artilerie” (cu un birou) în cadrul Inspectoratului General al Statului Major General, respectiv a „Şefului artileriei” în cadrul Statului Major al Trupelor de Uscat. Personalul şi unităţile subordonate au trecut în compunerea sau subordinea Statului Major al Trupelor de Uscat.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor Comandamentul Artileriei Forţelor Armate (Comandamentul Artileriei) a desfăşurat de-a lungul timpului o paletă largă de activităţi, printre care amintim:

- în domeniul pregătirii pentru luptă: elaborarea programelor de pregătire de luptă a artileriei (celebrele PPLA); conducerea şi îndrumarea pregătirii de luptă în unităţile subordonate nemijlocit comandamentului şi în unităţile de artilerie şi rachete terestre şi de artilerie antiaeriene din întreaga armată; organizarea şi conducerea aplicaţiilor tactice cu şi fără trageri de luptă cu unităţile subordonate nemijlocit, precum şi a unor aplicaţii cu unităţile din subordinea regiunilor militare (armatelor); executarea inspecţiilor de specialitate în toate unităţile de profi l; organizarea de activităţi demonstrative, convocări metodice şi de specialitate, prezentarea de tehnică nou intrată în dotare; pregătirea

113


de specialitate a cadrelor active şi de rezervă; organizarea concursurilor la tragerile artileriei;

- în domeniul pregătirii tactic-operative: pregătirea cadrelor care încadrau statul major al artileriei frontului şi participarea la aplicaţiile organizate cu frontul (armata) conduse de minister; organizarea şi desfăşurarea convocărilor tactic-operative ale grupelor comandantului, şefului de stat major şi locţiitorului pentru înzestrare, cu participarea cadrelor cu funcţii de răspundere pe linie de artilerie din întreaga armată;

- în domeniul învăţământului militar: conducerea şi îndrumarea activităţii instituţiilor de învăţământ subordonate nemijlocit, precum şi a catedrelor de specialitate din academiile militare; organizarea examenelor de absolvire a şcolilor şi cursurilor;

- în domeniul înzestrării artileristice: coordonarea planurilor de investiţii în domeniul înzestrării artileristice, inclusiv a importului şi exportului de armament, muniţii, aparatură artileristică; coordonarea activităţii de recondiţionări-transformări şi omologări de material artileristic; coordonarea activităţilor din depozitele de armament, muniţii şi tehnică specială; coordonarea pregătirii de specialitate a cadrelor tehnice; coordonarea, în unele perioade, a producţiei militare din întreprinderi de stat;

- antrenarea şi verifi carea capacităţii de luptă a unităţilor direct subordonate prin scoaterea la alarmă;

- participarea la activităţi deosebite: parada militară de la 23 august; participarea la munci agricole şi în economia naţională; înlăturarea efectelor unor fenomene meteorologice extreme: inundaţii, înzăpeziri sau cutremure;

- organizarea şi conducerea muncii de partid, iniţial în comandament, iar din 1962 şi în unităţile subordonate nemijlocit.

Un colonel mai hâtru, cu state vechi în Comandamentul Artileriei, prin anii ’80, caracteriza etapele conducerii comandamentului astfel: generalul Romulus Costescu – domnie, „la dolce vita”, generalul Constantin Smirnov – activism, dinamism, generalul Marin Nicolescu – intelectualism, generalul Ion Popescu – căprărie, dar prolifi că, şi, am adăuga noi, generalul Constantin Ioniţă – cu calm şi tact, tot înainte.

114


1.11. Centrul de Instrucţie al Artileriei de la Ploieşti (1962-1997)

Introducerea în armata română, în anul 1961, a trupelor de rachete a impus înfi inţarea unei instituţii de învăţământ care să asigure formarea cadrelor din acest nou domeniu, începută prin cursuri în URSS. Astfel, conform Ordinului Marelui Stat Major nr. C.L. 001008 din 29 mai 1962, a luat fi inţă la Ploieşti, Centrul de Instrucţie al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate (Unitatea Militară 01591). Centrul a funcţionat în Cazarma nr. 816, în aceeaşi cazarmă cu Baza Tehnică Mobilă de Rachete nr. 95 (rachete operativ-tactice) şi Divizionul 113 Rachete Tactice.

Organizarea Centrului de Instrucţie, la înfi inţare, a fost următoarea:A. COMANDA: şeful centrului; locţiitorul şefului centrului; locţiitorul politic;

Secţia învăţământ; Aparatul politic; ofi ţerul cu Evidenţa cadrelor şi a militarilor în termen; şeful Înzestrării artileristice; şeful Serviciului auto-tractoare; ofi ţerul cu Regimul; Spatele centrului şi Serviciul fi nanciar.

B. CICLURI: Ciclul tactică şi cercetare rachete operativ-tactice; Ciclul tactică şi trageri rachete tactice şi rachete antitanc; Ciclul pregătire tehnică rachete operativ tactice şi Ciclul pregătire tactică rachete tactice şi rachete antitanc dirijate.

C. CURSURI: cursul rachete operativ-tactice şi cursul rachete tactice şi rachete antitanc directe.

D. STRUCTURI DE DESERVIRE: clubul centrului; punct medical; laborator experimental pentru crearea bazei materiale de învăţământ; pluton pază; grupă pază C.I.; pluton transport şi gospodărire şi tipografi e.

Efectivele centrului, de 197 de persoane erau constituite din: 60 ofi ţeri; 20 subofi ţeri; 14 gradaţi; 53 soldaţi şi 50 angajaţi civili.

Primul şef al centrului a fost locotenent-colonelul Sandu Radu Vasile. Locţiitorul politic a fost căpitanul Voicu Gheorghe Radu, iar locţiitor al şefului centrului (şi şef al Secţiei învăţământ) a fost locotenent-colonelul Lup Gligor.

Prima serie şi-a început pregătirea în Centrul de Instrucţie al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate la data de 1 octombrie 1962. Acest curs destinat cunoaşterii rachetelor operativ-tactice a asigurat pregătirea în perioada 1 octombrie 1962-31 mai 1963 a 86 de ofi ţeri şi 45 de subofi ţeri.

Cursanţii au fost constituiţi în 10 grupe de specialitate, cu durata de pregătire diferită, astfel:

a) ofi ţeri: comandanţi de brigăzi şi ofi ţeri din statele majore ale brigăzii – 8 luni; comandanţi de

115


divizioane, ofi ţeri din statele majore de divizioane, comandanţi de baterii şi locţiitorii lor – 8 luni; comandanţi plutoane lansare, şefi grupe pregătirea motorului şi şefi grupe pregătirea sistemului de dirijare – 8 luni; comandanţi plutoane comandă, şefi grupe pregătirea datelor şi şefi grupe topogeodezice – 8 luni; comandanţi plutoane asigurare tehnică şi grupe alimentare, montaj şi transport – 6 luni; şefi staţii meteorologice şi şefi grupe radio sondaj – 6 luni;

b) subofi ţeri: calculatori şi topografi – 6 luni; ochitori, ventilişti şi motorişti – 6 luni; compresorişti, macaragii şi montatori – 6 luni; alimentatori – 4 luni.

La data de 15 noiembrie 1962 a început pregătirea şi a primei serii de ofi ţeri şi subofi ţeri pentru cunoaşterea rachetelor tactice. În cadrul acestui curs s-au pregătit 19 ofi ţeri şi 5 subofi ţeri, constituiţi în 4 grupe de specialităţi cu durata de pregătire diferită, astfel:

a) ofi ţeri: comandanţi divizioane, ofi ţeri din statele majore de divizioane, comandanţii de baterii şi comandanţi instalaţii de lansare – 6 luni; şefi grupe topogeodezice şi şefi grupe calculatori – 6 luni;

b) subofi ţeri: calculatori şi topografi – 4 luni; ajutori comandanţi instalaţii lansare – 4 luni.

Instalaţiile de rachete şi tehnica aferentă acestora au fost păstrate în remize special realizate, cu o înălţime ce permitea ridicarea pe verticală a rachetei, în poziţie de lansare, ce dispuneau de încălzire centrală şi fi ltroventilaţie. Aceste remize permiteau desfăşurarea atât a şedinţelor de cunoaştere a tehnicii de rachete, cât şi a serviciului la material, în condiţii de deplină mascare.

Este ştiut faptul că, multă vreme activitatea rachetiştilor a fost desfăşurată cu respectarea strictă a secretului cu privire la acest domeniu. De altfel, pentru modul în care respectau regulile de confi denţialitate din domeniul de activitate, rachetiştii erau numiţi surdo-muţi.

Prima modifi care a statului de organizare al centrului a avut loc în data de 15 iulie 1969. Pe lângă elementele structurale de la înfi inţare a apărut în scurt timp şi structura subunităţi de învăţământ care era alcătuită din: instalaţia de lansare rachete operativ-tactice, maşina de încercări şi grupa de deservire a tehnicii rachetei antitanc dirijată. Efectivele centrului au sporit de la 197 la 212 persoane.

Tehnica de luptă din dotarea centrului era următoarea: o instalaţie de lansare 8-U-218 pe şasiu J.S.U.-152; un aparat de ochire 8-S-18; 1 maşină de spălare neutralizare; o maşină de legare topografi că pe G.A.Z.-69; un grup electroconvertizor 8-N-042; un grup electrogen 8-N-01, pe remorcă; o maşină de încărcare 8-N-16 pe Z.I.L.-157; o maşină de control şi verifi cări 2-V-39 pe Z.I.L.-157; o maşină de antrenament 9.F.61-U pe Z.I.L.-157; două maşini de luptă 2 P. 26 şi o tipografi e de campanie. Centrul dispunea şi de următoarele mijloace de transport auto: un autocamion pentru transport personal; două maşini uşoare G.A.Z.-69A; patru autocamioane de transport (S.R.) şi un autobuz.

Pe lângă pregătirea rachetiştilor, centrul a desfăşurat şi convocări de iniţiere în domeniul rachetelor a ofi ţerilor din alte arme, inclusiv generali, ce deţineau funcţii importante în armată. Astfel, în perioada 16 martie-30 iunie 1964, la cursurile de iniţiere în ceea ce priveşte rachetele, au participat 191 de ofi ţeri din care 11 generali, constituiţi

116


în serii de pregătire, astfel (ofi ţerii din regimentele mecanizate au fost instruiţi în 3 serii a câte 8 zile); ofi ţerii din diviziile mecanizate şi diviziile de tancuri ( în 3 serii a câte 14 zile); ofi ţeri din comandamentele de armă, direcţiile centrale şi statele majore ale armatelor (în 2 serii a câte 20 zile). Aceste convocări de iniţiere s-au desfăşurat şi în anul următor. La acestea au participat în perioada 7 iunie-11 iulie 1965, 97 de ofi ţeri, dintre care 6 generali. De asemenea, la cursurile din toamnă au participat şi ofi ţeri elevi din cadrul Academiei Militare Generale.

Un moment important în istoria centrului l-a reprezentat numirea la conducerea acestuia, la 30 septembrie 1966, a locotenent-colonelului Barac Gheorghe, după ce în perioada 1965-1966, funcţia de şef a fost asigurată prin cumul de colonelul Suliman Constantin.

La data de 1 iulie 1970, prin Ordinul ministrului Forţelor Armate nr. C.L. 00536 din 28 aprilie 1970, Centrul de Instrucţie al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate s-a transformat în Centrul de Instrucţie al Artileriei. Transformarea s-a realizat prin intrarea în vigoare a noului stat de organizare, ce cuprinde în plus faţă de vechiul stat, noi sectoare de activitate, precum şi subunităţi de învăţământ şi deservire. Fostului centru, destinat pregătirii în domeniul rachetelor i-au fost alipite Catedra de Artilerie Terestră şi Bateria de Deservire din cadrul Centrului de Perfecţionare a Ofi ţerilor de la Făgăraş. Astfel, Centrului de Instrucţie al Artileriei de la Ploieşti asigura pregătirea de specialitate atât a artileriştilor, cât şi a rachetiştilor.

În urma transformării efectivele Centrului de Instrucţie al Artileriei au sporit la 314 persoane: 102 ofi ţeri, 10 maiştri militari, 28 subofi ţeri, 34 gradaţi, 97 soldaţi şi 42 de angajaţi civili.

Organizarea centrului a fost următoarea:

117


Ofi ţerii Centrului de Instrucţie al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate. Pe rândul de jos, al doilea de la dreapta la stânga – comandantul

centrului, locotenent-colonelul Gheorghe Barac

Fără a minimiza importanţa celorlalte structuri, un rol important, în raport cu misiunea centrului, revenea Secţiei învăţământ, condusă de locotenent-colonelul Stănescu Constantin, care deţinea şi funcţia de locţiitor al comandantului. Şefi i catedrelor subordonaţi acestuia erau: colonelul Necula Dumitru – Catedra tactică; locotenent-colonelul Boboc Ioan – Catedra trageri artilerie terestră; locotenent-colonelul Marian Nicolae şi colonelul Popescu Dumitru – Catedra cercetare şi topografi e; maior ing. Popa Ioan – Catedra de armament şi muniţii; maiorul ing. Scarlat Stancu – Catedra tehnică de rachete tactice şi rachete antitanc dirijate şi locotenent-colonel ing. Alexe Ioan – Catedra tehnică de rachete operativ-tactice.

De remarcat că încadrarea centrului s-a făcut cu personal relativ tânăr. Aproximativ 61% din acesta avea vârsta sub 40 de ani. Structura pe vârste şi pe categorii de personal era următoarea: până la 25 de ani: 7 persoane (1 ofi ţer, 2 subofi ţeri şi 4 salariaţi civili); 26 – 30 de ani: 21 persoane (3 ofi ţeri, 4 maiştri militari, 4 subofi ţeri, 10 salariaţi civili); 31 – 35 de ani: 39 persoane (13 ofi ţeri, 5 subofi ţeri, 21 salariaţi civili); 36 – 40 de ani: 24 persoane (11 ofi ţeri, 2 subofi ţeri, 11 salariaţi civili); 41 – 45 de ani: 45 persoane (38 ofi ţeri, 1 subofi ţer, 6 salariaţi civili); 46 – 50 de ani: 10 persoane (7 ofi ţeri, 1 subofi ţer, 2 salariaţi civili); 51 – 55 de ani: 3 persoane (1 ofi ţer, 2 subofi ţeri, 3 salariaţi civili).

Festivitatea de transformare a Centrului de Instrucţie al Comandamentului Artileriei Forţelor Armate în Centrul de Instrucţie al Artileriei a avut loc în data de 3 iulie 1970. La aceasta au participat din partea Comandamentului Artileriei Forţelor Armate, comandantul acestuia, generalul-maior Popescu Ion, şeful de stat major colonelul Bărboi

118


Vasile şi secretarul Consiliului Politic, colonelul Petre Ilie. Acesta din urmă a dat citire ordinului de transformare a centrului şi a prezentat noua sa organigramă.

Ordinul comandantului Comandamentului Artileriei Forţelor Armate nr. A 0020 din 20 iunie 1970 şi cel al şefului Direcţiei Personal nr. D.P. 00100 şi 00193 din 30 iunie 1970, referitoare la numirea în funcţii a personalului centrului au fost citite de colonelul Moise Ioan, şeful Serviciului Personal al comandamentului.

În alocuţiunea sa, generalul Popescu Ion a menţionat meritele excepţionale ale centrului, care, de-a lungul timpului a reprezentat „laboratorul de creaţie a majorităţii regulamentelor şi instrucţiunilor de bază ale artileriei, locul unde s-au experimentat continuu procedee şi mijloace noi de pregătire şi conducere a tragerii...”. De asemenea, a arătat că centrul a fost un „focar de cultură artileristică ce a devenit pentru generaţii de tunari, întruchiparea ideii de instituţie cu cea mai mare pondere în rândul celor destinate a făuri prestigiul armei şi a duce mai departe tradiţiile glorioase ale artileriştilor“.

Primele cursuri organizate în centru, după transformare, au fost cele desfăşurate în baza Ordinului comandantului Artileriei Forţelor Armate nr. 08366 din 1970, cu o durată de numai 45 de zile. Acestea erau cursuri de perfecţionare şi vizau pregătirea ofi ţerilor la tragerile artileriei, respectiv la cercetarea de artilerie.

Principalele cursuri de perfecţionare desfăşurate în centru au fost: Curs de perfecţionare comandanţi de baterii, cu durata de 8 luni (1.194 ore) şi cu următorul conţinut: pregătire politicoideologică – 250 ore; tactică – 116 ore; cercetare de artilerie – 50 ore; tragerile artileriei şi conducerea focului – 400 ore; topografi e – 100 ore; metodică şi planifi care – 74 ore; examene, studiu individual şi rezervă – 234 ore; Curs de perfecţionare comandanţi divizioane de artilerie, cu durata de 8 luni (1.224 ore) şi următorul conţinut: pregătirea politico-ideologică – 250 ore; tactică – 184 ore; cercetare de artilerie – 46 ore; tragerile artileriei şi conducerea focului – 340 ore; topografi e – 100 ore; metodică şi planifi care – 70 ore; examene, studiu individual şi rezervă – 234 ore; Curs de perfecţionare comandanţi divizioane de rachete tactice, cu durata de 8 luni (1.044 ore), cu următoarele discipline: pregătirea politico-ideologică - 250 ore; tactică – 172 ore; cercetare de artilerie – 46 ore; tragerile cu rachetele şi conducerea focului – 168 ore; topografi e – 94 ore; meteorologie – 38 ore; metodică şi planifi care – 68 ore; pregătire antitanc – 200 ore; examene, studiu individual şi rezervă – 234 ore; Curs de pregătire ofi ţeri şi subofi ţeri de rezervă de rachete, cu durata de 7 luni şi 2 săptămâni (1.140 ore), cu următoarele discipline: pregătirea politico – 150 ore; instrucţie comună – 360 ore; instrucţie de specialitate – 400 ore; instrucţie tactică – 90 ore; examene, studiu individual şi rezervă – 140 ore. Antrenarea operatorului la instalaţia

de rachete antitanc dirijate

119


Începând cu anul 1971, durata cea mai mare a unor cursuri desfăşurate în centru a fost de 6 luni (cele cu durata anterioară, de 8 luni). Între cursurile de perfecţionare şi specialitate desfăşurate în anul de învăţământ 1971-1972 în centru, pe lângă cele mai sus-menţionate, amintim: Cursul de specializare pentru cunoaşterea tehnicii de rachete operativ-tactice (6 luni – ofi ţeri, 4 luni – subofi ţeri); Cursul de specializare pentru cunoaşterea tehnicii de rachete antitanc dirijate (4 luni – ofi ţeri, 3 luni – subofi ţeri); Cursul de perfecţionare a şefi lor de depozite şi a locţiitorilor tehnici de la depozite (ofi ţeri – 2 luni); Cursul de perfecţionare şefi înzestrare artileristică din unităţi şi mari unităţi, şedinţa de cunoaştere a rachetei tactice (ofi ţeri – 6 săptămâni); Cursul de perfecţionare şefi birouri evidenţă contabilă de la depozite de muniţii (ofi ţeri – 1 lună); Cursul de perfecţionare şef transmisiuni divizioane de artilerie (ofi ţeri – 1 lună); Cursul de perfecţionare comandanţi plutoane de artilerie (pentru ofi ţerii care nu au absolvit şcoala militară, care au obţinut această calitate după evenimentele din 1968 din Cehoslovacia); Cursul de specializare pentru cunoaşterea tehnicii de rachete antitanc dirijate (ofi ţeri – 3 luni; subofi ţeri – 2 luni); Cursul de specializare pentru şefi magazii de muniţii (subofi ţeri – 2 luni).

Pe lângă această diversitate de cursuri în centru s-au desfăşurat şi o serie de convocări cu durata de până la o lună, pentru perfecţionarea pregătirii ofi ţerilor la tragerile artileriei, cercetarea de artilerie, topografi e şi transmisiuni.

Comandamentul Artileriei a situat în permanenţă între priorităţile sale dezvoltarea, sub toate aspectele a Centrului de Instrucţie al Artileriei. S-au construit noi pavilioane destinate găzduirii procesului de învăţământ, cazării şi hrănirii cursanţilor, s-a dezvoltat baza logistică a învăţământului etc.

Comandamentul Artilerie s-a preocupat totodată şi de încadrarea centrului cu personal foarte bine pregătit profesional. De altfel, conform politicii de personal statuat de comandantul Comandamentului Artileriei, generalul Popescu Ion, anual, au fost repartizaţi în centru şefi i promoţiilor Şcolii de Ofi ţeri Activi de Artilerie „Ioan Vodă”: locotenent Ungureanu Nicolae (1970), locotenent Paraniac Cornel (1972), locotenent Cojocaru Costică (1973), locotenent Chiriţă Mihai (1977), locotenent Irimiea Mihai (1978), locotenent Caraman Nicolae (1988), locotenent Cristea Dănuţ (1981), locotenent Stroea Adrian (1982), locotenent Marchidanu Marin (1988). Acestora li se adaugă locotenent Popescu Mihail, viitorul şef al Statului Major General, şef al promoţiei 1969 a Şcolii Militare de Ofi ţeri „Nicolae Bălcescu”. Marea majoritate a acestora s-au remarcat printr-o exprimare profesională de înaltă ţinută, mulţi dintre ei devenind personalităţi recunoscute pentru profesionalism în artilerie şi în armată.

În Centrul de Instrucţie al Artileriei au fost mutaţi ofi ţeri valoroşi din teritoriu cu experienţă la comanda unităţilor de artilerie, care au asigurat desfăşurarea procesului de învăţământ de artilerie la un înalt nivel calitativ, precum şi elaborarea unor valoroase manuale, regulamente şi instrucţiuni în cadrul Sectorului de studii, experimentări şi reglementări. Acesta a realizat primul normativ al armei, Instrucţiuni pentru cunoaşterea şi serviciul la material la autotunul de 76 mm (A-27, vol. IX), la data de 20 iunie 1971. Instrucţiunile au fost editate la Editura Militară.

120


Centrul de Instrucţie al Artileriei a avut un rol extrem de important nu numai în desfăşurarea procesului de învăţământ propriu-zis, ci şi în dezvoltarea teoriei şi practicii artileristice. De asemenea, personalul centrului a fost implicat în desfăşurarea unor activităţi de cercetare ştiinţifi că, concretizată inclusiv în obţinerea unor certifi cate de inovator. Astfel, colonelul inginer Leluţiu Lemark a obţinut, în anul 1979, Certifi catul inovator nr. 149 pentru Instalaţia electrică pentru curăţat cartuşele de pistol mitralieră

şi puşcă cu funcţionare automată şi Certifi catul de inovator nr. 216 pentru Utilaje şi dispozitive de acţionare electromagnetică pentru degrizarea explozivului din ochiul ogivei proiectilului de la loviturile acuplate calibru 57 mm şi 85 mm.

Personalul centrului a participat, nu de puţine ori, la activităţi de testare în poligoane a gurilor de foc ale artileriei intrate în dotarea Armatei şi la tragerile efectuate pentru întocmirea tablelor de tragere ale acestora. De menţinut faptul că toate regulamentele de cunoaştere şi exploatare a tehnicii de artilerie intrată în dotare au fost realizate de centru. Centrul de Instrucţie al Artileriei a cooperat, totodată, cu întreprinderile din industria naţională ce realizau armament şi tehnică de artilerie.

Spre exemplifi care, menţionăm că în data de 5 decembrie 1970, Bateria de Obuziere calibrul 122 mm, din cadrul Divizionului de Asigurare a Pregătirii de Luptă, împreună cu un colectiv de specialişti din cadrul Sectorului Studii, Experimentări şi Reglementări au participat la experimentarea Aparatului de Reglaj prin Observarea Tragerilor Artileriei Terestre (AROTAT).

Bateria de Obuziere din cadrul centrului, mai sus-menţionată, a fost una dintre cele mai instruite subunităţi de artilerie. Pentru deser- virea cursurilor orga-nizate în centru, bateria desfăşura timp de 3 săptămâni, o dată sau de două ori pe an, exerciţii tactice cu trageri de luptă şi trageri de apreciere a cursanţilor, prilej cu care se trăgeau aproximativ 1,5 vagoane de muniţie. De asemenea, prezenta

Lucrul operatorului la pupitrul de comandă al unei instalaţii de lansare

Şedinţa practică de topogeodezie în Centrul de Instrucţie al Artileriei de la Ploieşti

121


periodic în Poligoanele Cincu, Smârdan şi Babadag şedinţe demonstrative de serviciu la materialul de artilerie şi de trageri. Spre exemplifi care, amintim că în perioada 13-28 iulie 1973, bateria a prezentat şedinţe demonstrative de serviciu la material şi trageri demonstrative pentru elevii Şcolii Militare de Ofi ţeri Activi de Artilerie „Ioan Vodă” în Poligonul Cincu.

La activităţi a participat şi comandantul Comandamentului Artileriei, generalul-locotenent Popescu Ion. Aceste activităţi au fost prezentate şi în anul următor, în perioada 15 mai- 7 iunie 1974, în Poligonul Smârdan, ofi ţerilor de artilerie din comandamentele armatelor şi diviziilor, comandanţilor de regimente şi divizioane de artilerie. De asemenea, în acel an, bateria a prezentat demonstrativ şedinţe de serviciu la material (instrucţie la armamentul de artilerie) în localităţile Ploieşti şi Sibiu.

De-a lungul timpului, în această baterie şi-au desfăşurat activitatea ofi ţeri temeinic pregătiţi, foşti şefi de promoţie în şcoala militară, unii dintre ei ocupând peste ani funcţii de mare răspundere, şef al Statului Major General, comandanţi de armată şi brigadă, inspectori ai artileriei, comandanţi ai Centrului de Instrucţie al Artileriei, profesori în Academia Militară şi în alte instituţii de învăţământ superior. Între aceştia îi amintim pe generalul Popescu Mihail, colonelul Ungureanu Nicolae, generalul-locotenent Paraniac Cornel, colonelul Cojocaru Constantin, generalul-maior Chiriţă Mihai, generalul de brigadă Adrian Stroea etc.

În data de 21 martie 1983, conform Ordinului ministrului Apărării Naţionale nr. 132 din 27 februarie 1989, în funcţia de comandant al Centrului de Instrucţie al Artileriei a fost numit colonelul Bratu Marin. Anterior numirii, acesta deţinuse funcţia de ofi ţer 1 în Secţia Operaţii şi Cercetare a Comandamentului Artileriei.

După Revoluţia din Decembrie 1989, situaţia efectivelor centrului (la 1 ianuarie 1990) era următoarea: ofi ţeri 80 (necesar 89); maiştri militari 14 (necesar 16); subofi ţeri 28 (necesar 29); personal muncitor civil 44 (necesar 66). De reţinut faptul că nivelul de pregătire profesională a cadrelor militare din centru era deosebit de ridicat; 66% din ofi ţeri şi 7% din maiştri militari erau absolvenţi de instituţii de învăţământ superior.

Unul dintre evenimentele importante din istoria Centrului de Instrucţie al Artileriei după Revoluţia din Decembrie 1989 a fost schimbarea denumirii acestuia, la 1 august 1991, conform Ordinului Marelui Stat Major nr. S/B3/1841 din 31 iulie 1991, în Centrul de Perfecţionare a Cadrelor de Artilerie.

La 1 mai 1992, la comanda centrului a fost numit colonelul Rusu Ioan. Pe timpul exercitării funcţiei de comandant, colonelul Rusu Ioan a dovedit nu numai alese calităţi profesionale, ci şi probitate morală ireproşabilă. În cei aproape doi ani cât a condus destinele Centrului de Perfecţionare a Cadrelor de Artilerie a dovedit responsabilitate maximă, angajament deplin şi camaraderie desăvârşită.

După trecerea sa în rezervă, la limită de vârstă, în funcţia de comandant al centrului a fost numit locotenent-colonelul, viitor general, Chiriţă Mihai, unul dintre numeroşii şefi de promoţie care şi-au început cariera militară în această instituţie. Anterior numirii, locotenent-colonelul Chiriţă Mihai deţinuse funcţia de şef al Biroului

122


Pregătire de Luptă Artilerie în Secţia Pregătire de Luptă Artilerie şi Rachete din cadrul Statului Major al Trupelor de Uscat.

De-a lungul timpului, Centrul de Instrucţie al Artileriei/ Centrul de Perfecţionare a Cadrelor de Artilerie s-a afi rmat ca instituţie model de învăţământ militar. Zeci de delegaţii străine au vizitat acest autentic laborator de perfecţionare profesională a artileriştilor.

Între cei cu merite deosebite în afi rmarea centrului ca instituţie

de învăţământ de elită, în cei 35 de ani, în garnizoana Ploieşti, în afară de comandanţii centrului, amintim pe: locotenent-colonelul Lup Gligor, colonelul Stănescu Constantin, locotenent-colonelul Popa Dumitru, locotenent-colonelul Focşeneanu Ştefan, locotenent-colonelul Voinea Gheorghe, colonelul Marian Nicolae, colonelul Popescu D. Dumitru, colonelul inginer Popa Ioan, colonelul inginer Florescu Ion, colonelul Stănescu Andrei, colonelul Neagu Nicu, maiorul Grigorescu Gabriel, colonelul Marinescu Gheorghe, colonelul Radu Neculai, colonelul Popescu Dumitru, colonelul Rotaru Neculai, colonelul Guţu Grigore, colonelul Elecheş Gheorghe, locotenent-colonelul inginer Wolf Sergiu, colonelul Boloj Petru, colonelul Sandu Temistocle, colonelul Alexandru Preda, colonelul Cotoranu Ştefan, locotenent-colonelul David Mihai, colonelul medic Nuţiu Octavian, locotenent-colonelul Feraru Cornel, locotenent-colonelul Codiţă Dumitru, locotenent-colonelul Ghinoiu Marin etc. Desigur, nu numai aceştia au contribuit la dezvoltarea şi afi rmarea centrului.

De remarcat faptul că profesionalismul personalului centrului a fost apreciat de-a lungul timpului nu numai de către militari, români şi străini, ci şi de diferite personalităţi politice. Astfel, în urma vizitării centrului, în 8 august 1995, cu numai doi ani înainte de desfi inţare, premierul Petre Roman, menţiona următoarele în Cartea de Onoare a acesteia: „Vizitând Centrul de Pregătire pentru Artilerie, constatând profesionalismul, devotamentul, rigoarea şi pasiunea cu care se execută şi îndeplinesc toate activităţile acestei instituţii, suntem convinşi de necesitatea continuării tradiţiilor şi a experienţei acumulate pe linia transformării în instituţia de pregătire a cadrelor pentru Arma Artilerie. Nu zidurile şi echipamentele sunt cele care asigură pregătirea, ci oamenii, devotaţi şi în cunoştinţă de cauză, prin care există şi are o bună reputaţie şcoală. Urez succes în toate eforturile depuse înalţilor reprezentanţi ai şcolii militare româneşti din centrul de la Ploieşti”.

Începând cu 1 iunie 1997, Centrul de Perfecţionare a Cadrelor de Artilerie şi-a încetat activitatea în baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M. 12

1983. Depunerea jurământului în Centrul de Instrucţie al Artileriei

123


din 21 martie 1997, punctul 2b. În perioada 1 iunie-30 septembrie 1997, în centru s-au desfăşurat activităţi de lichidare a gestiunilor, specifi ce desfi inţării unei unităţi militare, timp în care personalul a fost distribuit astfel: cei 67 de ofi ţeri – 34 au fost încadraţi în unităţi militare din garnizoana Ploieşti, 18 în Bucureşti, 5 în Mihai Bravu, 4 în Târgovişte şi 4 în alte garnizoane; 4 ofi ţeri au fost trecuţi în rezervă (pensionaţi); cei 27 de maiştri militari şi subofi ţeri – 26 au fost mutaţi în unităţi militare din garnizoana Ploieşti şi 1 în garnizoana Iaşi; cei 14 militari angajaţi pe bază de contract au fost mutaţi în unităţi militare din garnizoana Ploieşti; cei 65 de salariaţi civili – 51 au fost reangajaţi, 8 au fost trecuţi în şomaj şi 5 au ieşit la pensie; în această perioadă salariatul civil Băcanu Dumitru, vechi angajat în centru, a decedat.

Tehnica militară a centrului a fost distribuită de Statul Major al Trupelor de Uscat la alte unităţi, iar baza materială a învăţământului a fost transferată integral la nou înfi inţata Şcoală de Aplicaţie pentru Artilerie şi Rachete de la Sibiu. Excelenta cazarmă a centrului şi materialele de cazarmare au fost preluate de Brigada 85 Artilerie.

Concluziile şi constatările desprinse din activitatea de desfi inţare a centrului, unitate de elită a artileriei, atât de dragă artileriştilor, au fost raportate Şefului Statului Major al Trupelor de Uscat cu nr. S/A 313 din 22 septembrie 1997. Foarte sugestiv a consemnat acest moment trist, comandantul centrului, colonelul Chiriţă Mihai, în ultima pagină a registrului istoric al centrului: „Astfel se încheie activitatea uneia dintre cele mai reprezentative instituţii de învăţământ a Armatei Române. Trei decenii şi jumătate, generaţiile de artilerişti s-au specializat şi şi-au perfecţionat pregătirea de specialitate în această unitate. Ca om şi artilerist trup şi sufl et sunt mâhnit de faptul că nu a fost valorifi cată pregătirea profesională a extraordinarului corp de ofi ţeri ai Centrului de Perfecţionare a Cadrelor de Artilerie, majoritatea încadrărilor fi ind de conjunctură”.

Mâhnirea colonelului Chiriţă a fost împărtăşită de majoritatea artileriştilor, martori ai unei nedreptăţi făcută celor mai valoroşi artilerişti, selecţionaţi cu rigoare de-a lungul timpului pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul centrului. Renumiţi specialişti în trageri şi conducerea focului, în tactică de artilerie, autori de manuale şi instrucţiuni de specialitate au fost încadraţi pe funcţii ce nu le-au valorifi cat pregătirea şi experienţa profesională.

1992. Aplicaţia tactică organizată de Centrul de Instrucţie al Artileriei la Cincu

124


1.12. Din trecutul Revistei Artileriei

Istoria Revistei Artileriei începe pe la sfârşitul anului 1886, când un grup de ofi ţeri de artilerie şi marină au hotărât înfi inţarea revistei, având drept scop „de a ţine la curent pe ofi cerii de artilerie cu tot ce este relativ la însărcinările armei; de a contribui la răspândirea progreselor realizate în arma artileriei, progrese venite fi e din ţară, fi e din afară; a ţine la curent pe tot ofi cerul în genere, cu cestiunile relative la armament şi cu cunoscinţa armei de care se servă; a întreţine relaţiuni în spiritul de camaraderie între toţi ofi cierii armelor”95. Revista Artileriei „a fost prima revistă de armă, care dădea expresia creşterii rolului şi ponderii acestei arme în structura armatei române şi necesităţii perfecţionării ei, precum şi a aprofundării specializării cadrelor ofi ţereşti”96.

Din comitetul iniţiator au făcut parte 14 ofi ţeri, dintre care s-a ales următoarea conducere: general Arion Eracle, inspectorul artileriei – preşedinte de

onoare, colonel D. Dimitrescu Maican, comandantul Brigăzii 2 Artilerie şi al artileriei Corpului 2 Armată – preşedinte, locotenent-colonel Crătunescu Constantin, comandantul Regimentului 6 Artilerie şi locotenent-colonel Warthyadi Panait, comandantul Regimentului 2 Artilerie – vicepreşedinţi, căpitan Coandă Constantin, din Regimentul 2 Artilerie şi profesor la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu – secretar şi căpitan Mareş Gheorghe, din Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu – casier. Au mai făcut parte din comitetul iniţiator: locotenent-colonel George Grămăticescu, maior Bereşteanu I., căpitanii Dimancea H., P. Vasiliu Năsturel, Dragomirescu I., Stroescu M., Tănăsescu G., Mardary N. (din fl otilă). Conform Statutelor, Comitetul Revistei se compunea din „membri activi şi onorari aparţinând trupelor şi şcoalei de artilerie, precum şi serviciului de artilerie şi fl otilă ce au sediul în Bucuresci”, iar pentru a fi membru fondator

95 Revista Artileriei, anul I, tomul I-volumul I, ianuarie 1877, p. 4;96 General-maior Constantin Antip – Publicistica militară în serviciul apărării naţionale. Itinerar istoric – Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 47.

„Revista Artileriei“ în primul an de apariţie (1887)

„Revista Artileriei“ (1938)

125


trebuia să fi e din garnizoana Bucureşti. Atunci, 359 de abonaţi inimoşi au consimţit a subscrie imediat cu 40 lei, costul unui abonament pe doi ani, iar 37 membri fondatori şi-au luat angajamentul solemn de a acoperi orice eventual defi cit (atunci erau 265 de ofi ţeri de artilerie, iar 40 de lei reprezentau 20% din solda de sublocotenent)97. Dintre membrii fondatori, în afara celor din comitetul de iniţiativă, au mai făcut parte: coloneii Costiescu A., N. Dimitrescu-Maican (din fl otilă), Pascu Ş., Makarovitsch V., locotenent-coloneii Fălcoianu A., Tell A., Ghenovici G., Fotino D., Magheru R., Alexandrescu C., maiorii Horezeanu C., Boteanu R., Crăiniceau Chr., Isvoranu I. (din fl otilă), căpitanii Drăgulinescu Al., Zahareanu Al., Parfeni V., Mănescu C. (din fl otilă), Cioran Albert, locotenenţii Constantinescu Şt., Volvoreanu C. şi sublocotenent Ghenea T.

Primul număr al Revistei Artileriei a apărut în luna ianuarie 1887 şi a fost deschis de articolul „Scopul Revistei”, scris de căpitanul de artilerie Constantin Coandă, care se constituie în programul de acţiune al revistei. Pornind de la faptul că „Noue, artileriştilor, mai mult de cât ori cui ne incumbă stricta datorie de a ne ţine la curent cu tote progresele militare realisate în lumea întrega. – Cunoscinţele armei nostre, în adevăr, formesa o sciinţă proprie care îmbrăţişesă tot felul de arme şi muniţiuni”98 noua revistă avea drept scop „de a ţine la curent, în particular, pe ofi ceri de artilerie şi fl otila, şi în gener pe ori ce ofi cer, cu paşi gigantici ce fac în epoca nostră armele de foc, precum şi a stimula zelul celor d’ântâiu pentru studiu sciinţelor ce se raportă la arma nostră, pentru perfecţionările ce sunt a i se aduce”99. De asemenea, menţiona: „În paginele acestei publicaţiuni militare şi vor găsi loc studiele ofi cerilor de artilerie în ocasiunile ce le presintă înplinirea diverselor lor atribuţiuni, tote cestiunile sciinţifi ce cari se agită în corpul ofi ceresc în genere; în rândurile Revistei se vor consemna progresele militare realisate în afară. Revista Artileriei va permite a cunoşce nivelul la care ne găsim şi aceea ce avem de făcut pentru a ne menţine la înălţimea celor-l-alte puteri”100. Încheierea optimistă a articolului: „Suntem convinşi că se vor face sforţări pentru ca Revista Artileriei să fi e la înălţimea sarcinei sale, sciinţifi că, nepărtinitore şi complectă, va sci a respunde asceptărilor tutulor”101 a dovedit peste ani realismul artileriştilor.

La 22 octombrie 1888 s-a produs mişcarea unică în analele armatei noastre: parte din membrii fondatori mai mici în grad decât preşedintele s-au întrunit şi au decis ca până la adunarea generală revista să fi e condusă de un nou comitet de redacţie, având ca preşedinte pe locotenent-colonelul Alexandru Tell, comandantul Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu, iar un comitet compus din locotenent-colonelul Alexandru Tell, maiorul Petre Vasiliu Năsturel şi maiorul Mareş Gheorghe să revadă statutele şi să propună modifi cările necesare. Se pare că această mişcare, condusă de locotenent-colonelul Alexandru Tell a fost cauzată de cazul Maican, un scandal de corupţie în care

97 Colonel Gheorghe Stavrescu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani), p. 246;98 Coandă, Căpitan de Artilerie – Scopul Revistei – în Revista Artileriei, nr. 1/ianuarie 1877, p. 1; 99 Idem, p. 2;100 Idem, p. 3;101 Ibidem.

126


au fost implicaţi mai mulţi generali şi care a constituit una dintre cauzele căderii de la putere a guvernului I.C. Brătianu. Generalul Maican, comandantul fl otilei şi colonel D. Dimitrescu Maican, comandantul Brigăzii 2 Artilerie, şi comandant al artileriei Corpului 2 Armară au fost judecati pentru săvârşirea de acte de corupţie, condamnaţi şi degradaţi, şi ca urmare, şterşi din controalele armatei. De asemenea, se pare că această mişcare s-a făcut cu aprobarea inspectorului artileriei, generalul Eracle Arion, căci cum altfel putem interpreta destăinuirea generalului Tell din adunarea membrilor fondatori ai revistei din 20 decembrie 1903: „Am avut durerea să pierdem pe Generalul Eracle Arion, membru fondator şi onorifi c, unul dintre reîntemeietorii artileriei române, iubitul şi pururi regretatul nostru şef. Generalul Arion, lumina şi fala Armatei, a îmbrăţişat Revista Artileriei cu căldura ce punea în tot ce lucra pentru armată şi în special pentru arma noastră. La El m-am adresat în zilele de grea cumpănă şi povaţa Sa luminată şi hotărâtoare a pus totdeauna Revista Artileriei pe calea dreaptă şi românească”102. Extrem de interesante sunt statutele revistei de-a lungul timpului. Adoptate în adunările generale ale membrilor fondatori şi publicate în revistă în fi ecare an, ca de altfel şi dările de seamă ale conducerii revistei, statutele au constituit cadrul organizatoric în care Revista Artileriei şi-a desfăşurat activitatea, reglementând scopul revistei, calitatea de membru fondator, fondurile revistei, atribuţiile conducerii etc. Astfel, scopul revistei, în esenţă, a fost acelaşi de-a lungul timpului. Spre exemplu, în statutul din 1936 a fost sintetizat: „a ţine la curent pe cititorii săi şi în special pe ofi ţerii de artilerie cu toate problemele care interesează arma”103.

Statutele revistei au reglementat totodată calitatea de membru fondator, formularea din primul statut adoptat în 1887: „orice ofi ţer de artilerie care ia angajamentul de a asigura mersul regulat al revistei, chiar în cazul lipsei de fonduri”104 regăsindu-se şi în celelalte statute.

O atenţie aparte s-a acordat asigurării fondurilor necesare apariţiei revistei. Statutul adoptat de adunarea generală din 11 decembrie 1888 stipula: „Revista Artileriei este proprietatea membrilor fondatori. (art. 2) …Toţi membrii fondatori sunt obligaţi a fi abonaţi la revistă, plătind costul abonamentului hotărât de adunarea generală. (art. 5) …Membrii fondatori sunt datori a susţine pecuniar revista când resursele sale nu ar fi de ajuns. (art. 7)“. Se poate observa că revista a apărut doar datorită voinţei şi sprijinului material al ofi ţerilor de artilerie, căutând permanent să-şi menţină independenţa. Astfel, în statutul adoptat în 1912 se preciza că „Revista Artileriei primeşte orice dar în bani, cărţi, reviste, ziare, obiecte etc. fără a putea primi vre-o subvenţie sau dar care să o ducă sub tutela cuiva”, iar în statutul adoptat în 1936 se menţiona că „Revista Artileriei nu poate primi nici o subvenţie care ar face-o să-şi piardă caracterul său de independenţă. „Chiar dacă începând cu anul 1921 revista a fost condusă de Inspectorul Artileriei „ea nu are caracter ofi cial”, lucru stipulat, spre exemplu, în statutul din 1936.

102 Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani ), p. 405;103 Idem, p. 321;104 Idem, p. 322.

127


Este de subliniat şi faptul că revista a publicat, conform prevederilor statutelor: în primul număr al fi ecărui an – statutele revistei, lista membrilor fondatori, personalul de conducere şi redacţie, condiţiile şi preţurile de abonament; la sfârşitul primului semestru – situaţia fi nanciară a revistei; la fi nele fi ecărui an – darea de seamă anuală, darea de seamă fi nanciară, rezultatul adunării generale anuale, tabela anuală de materii, comisia de verifi care a socotelilor (fondurilor).

Conducerea Revistei Artileriei şi redactorii ei105. În prima etapă a existenţei sale Revista Artileriei a avut ca directori pe generalul Alexandru Tell (1888-1913), generalul Dimitrie Iliescu (1914-1916), iar din 1921, ca directori au fost de drept inspectorii Artileriei. Se observă că cel mai mult timp destinele revistei au fost conduse de generalul Alexandru Tell, 25 de ani; nici un alt director nu a condus mai mult de 5 ani. Dintre redactorii revistei se remarcă generalul Vasile Rudeanu, care a colaborat la revistă în perioada 1896-1932, ocupând funcţiile de secretar de redacţie – 11 ani, redactor – 7 ani, prim-redactor – 13 ani şi 4 ani în comitetul de direcţie. S-au mai remarcat pentru activitatea din cadrul revistei: generalul P. Vasiliu Năsturel (5 ani redactor, 18 ani prim-redactor), generalul Nicolae Popovici (20 ani redactor), generalul Stroescu Mihail (10 ani redactor, 6 ani prim-redactor), general Gabriel Negrei (14,5 ani redactor, 3 ani secretar de redacţie), generalul Rizeanu Alexandru (13 ani redactor), generalul Ion Sichitiu (11 ani redactor) şi mulţi alţii.

Principalele repere cronologice ale revistei au fost următoarele: - ianuarie 1887- a apărut primul număr al Revistei Artileriei, sub îngrijirea

comitetului iniţiator al revistei;- 22 octombrie 1888 - adunarea generală a

membrilor fondatori şi abonaţi a hotărât ca revista să fi e condusă de un nou comitet de redacţie, având ca preşedinte pe locotenent-colonelul Alexandru Tell, comandantul Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu, iar un comitet compus din locotenent-colonelul Alexandru Tell, maiorul Petre Vasiliu Năsturel şi maiorul Mareş Gheorghe să revadă statutele şi să propună modifi cările necesare;

- 11 decembrie 1888 – a avut loc adunarea generală a Revistei Artileriei care a hotărât ştergerea ca membri fondatori a generalului N. Dumitrescu Maican, colonelului D. Dumitrescu Maican şi a căpitanului Mardary, şi a aprobat noile statute ale revistei.

- 20 decembrie 1901 – adunarea generală a hotărât înscrierea ca membri fondatori şi onorifi ci a generalilor Haralambie Nicolae, Manu Gheorghe, Arion Eracle – „reîntemeietorii artileriei române”

105 Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani ), pp. 251-279.

„Revista Artileriei“ (1924)

128


şi a generalilor Dunka Iulius şi Henrich Herkt – „cei mai vechi comandanţi de regimente de artilerie în viaţă” şi trimitetea gratuită a Revistei ca omagiu şi recunoştinţă;

- ianuarie 1903 – la propunerea generalului Tell s-a hotărât ca Revista Artileriei să acorde, anual, câte un premiu pentru tragerea cu tunul pentru gradele inferioare, în ordinea Şcoala de Trageri a Artileriei, Regimentul 3 Artilerie (originea artileriei române), Regimentul 1 Artilerie, Regimentul 4 Artilerie (al doilea regiment format din fostul Regiment 1 Artilerie), Regimentul 6 Artilerie (format din fostul Batalion de Pompieri Bucureşti) etc.; Regimentul 2 Artilerie avea „Premiul General Gheorghe Manu”;

- 20 decembrie 1903 – generalul Tell a propune un premiu de 1000 lei destinat persoanei care va prezenta o lucrare mai completă asupra artileriei române de la înfi inţarea ei;

- mai-iunie 1906 – cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la înfi inţarea revistei şi a expoziţiei naţionale jubiliare a apărut un număr jubiliar cu istoricul sumar al revistei;

- 1 decembrie 1908 – adunarea generală a hotărât acordarea de premii (de regulă în obiecte de artă), mulţumiri şi plata tipăririi în broşură, pentru autorii scrierilor de valoare din revistă;

- ianuarie 1912 – cu ocazia implinirii a 25 de ani de existenţă, redacţia a publicat un articol festiv;

- 30 iunie 1916 – Revista Artileriei şi-a întrerupt activitatea;- 1 aprilie 1921 - Revista Artileriei şi-a reluat activitatea, sub direcţia Inspectoratului

General al Artileriei, directorul revistei devenind inspectorul artileriei; în Cuvântul înainte, redactat de generalul Vasile Rudeanu, se trasa linia de conduită a revistei, astfel: „Revista Artileriei face cunoscut că primeşte cu o deosebită căldură colaborarea tuturor ofi ţerilor sau persoanelor de ştiinţă, fără excepţiune de grad, armă sau profesiune, primeşte a publica controversele şi a deschide câmp liber tuturor discuţiunilor asupra tacticei artileriei, armamentului, cât şi a ştiinţelor pure şi aplicate care intervin în artele militare şi pot interesa cercurile ştiinţifi ce şi industriale ale României Mari. Se va examina şi publica de asemenea tot ceea ce se raportă la tactica şi technica artileriei, armamentului şi mijloacelor de acţiune technică la statele învecinate în special, cât şi în general la toate celelalte puteri europene. … Astfel, Revista Artileriei îşi deschide astăzi prima pagină, cu dorinţa nestrămutată de a fi şi a rămâne oglinda muncei, sagacităţei şi culturei militare şi ştiinţifi ce, de care artileria noastră întotdeauna s-a bucurat”106;

- 1924- generalul Alexandru Referendaru, Inspectorul general al artileriei, ales directorul revistei în adunarea generală din 26 ianuarie, aprecia că: „Revista Artileriei trebuie să refl ecteze în adevăr starea de progres şi de cultură a ofi ţerilor noştri de artilerie. Aceasta nu se obţine decât cu concursul tuturor, în special al ofi ţerilor de artilerie …Fără sprijinul intelectual, moral şi material al ofi ţerilor de artilerie, revista nu poate să propăşească, nu poate să trăiască. Pentru aceasta, fac apel la toţi ofi ţerii activi şi de rezervă, să contribuie cu lucrări diferite …care ar interesa în special artileria, exprimându-şi gândirea în toată libertatea, admisă, bineînţeles, în limitele în care poate să publice o revistă ostăşească. …Toţi ofi ţerii de artilerie

106 Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani), p. 28.

129


trebuie să aibă mândria că au revista lor proprie, pe care trebuie să o iubească, s-o răspândească, să se intereseze de ea. …Este o datorie a fi ecărui ofi ţer de artilerie să sprijine revista, ajutând-o cu modestele sale mijloace, pentru a asigura astfel existenţa şi desvoltarea ei”107;

- 1932 – generalul Gelu Petrescu, numit de curând Inspectorul general al artileriei, trasând planul de activitate al revistei, aprecia rolul jucat de artilerie în războaiele României, şi sublinia următoarele: „… nu ne putem opri, de a aprecia că ea se datoreşte în mare parte acelui admirabil spirit care a însufl eţit arma artilerie, pe care l-am putea numi spirit de armă, în înţelesul bun al cuvântului. Înţeleg prin acest spirit de armă, acea stare de minte, sufl et, inimă care stăpâneşte pe toţi cei care compun o armă şi datorită căreia fi ecare în parte şi toţi la un loc solidari, pun la contribuţie, toată puterea de muncă, inteligenţa, pregătirea, într-un cuvânt toate resursele creatoare de care dispun, pentru ridicarea armei la cea mai înaltă treaptă de desvoltare”; şi aceasta pentru că „toate problemele care interesau artileria, … au fost desbătute în revistă şi din frământarea ideilor pe cale de publicitate, şi prin valorifi carea lor pe cale practică s-au tras învăţăminte folositoare…”108;

- 1935 – generalul Vasile Rudeanu a primit drept premiu al revistei „o plachetă simbolizând activitatea şi serviciile aduse artileriei” ;

- februarie-martie 1938 – a apărut Volumul Jubiliar (50 de ani).- noiembrie-decembrie 1943 – a apărut Volumul „Centenarul Renaşterii Artileriei

Româneşti 1843-1943”, 460 de pagini, 4700 de exemplare; – 1952 – Revista Artilertiei s-a transformat în Buletinul Artileriei, cu o apariţie neprecizată;

- 1968 – a apărut Buletinul Artileriei, număr festiv, dedicat aniversării a 125 de ani de la înfi inţarea Artileriei române moderne;

- 1971 – după reînfi inţarea Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie a apărut revista elevilor „Traiectorii”

- 1993 – în Revista de istorie militară au fost publicate mai multe articole dedicate aniversării a 150 de ani de la înfi inţarea Artileriei moderne a României;

- 1998 – cu prilejul aniversării a 155 de ani de la înfi inţarea artileriei române s-a încercat reluarea tradiţiei editării Revistei Artileriei publicându-se un număr festiv;

- 2002 – a apărut primul număr al revistei „Artileria modernă română” care continuă tradiţiile Revistei Artileriei, activitatea editorială a revistei a fost condusă de generalul de brigadă Eugen Popescu (2002-2004), colonelul Adrian Stroea (2005-2006), colonelul Constantin Afrim (2007-2008) şi colonelul Georgel Oprean (din 2008 până în prezent).

Existenţa Revistei Artileriei a fost asigurată de: abonamente; taxa de membru fondator (iniţial, 50 de lei plătiţi odată pentru totdeauna); subvenţii obligatorii pentru membrii fondatori în cazul unor fonduri insufi ciente; produsul vinderii publicaţiilor; donaţii. De remarcat că baza materială a revistei a fost asigurată, în principal, de taxa de membru fondator (spre exemplu, în 1891, dintre ofi ţerii de artilerie, 90.6% erau membri fondatori) şi din abonamente.

107 Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani), pp. 29-30;108 Idem, pp. 73-74.

130


În primii 36 de ani de apariţie revista nu a plătit autorii, „până în anul 1923 fi ind o cinste publicarea unui articol în revistă”, iar până în 1916 redacţia a fost găzduită de membrii din comitet; după 1921 redacţia revistei şi-a avut sediul la Şcoala de Artilerie.

Revista Artileriei are merite excepţionale în dezvoltarea tradiţiilor armei, în dezvoltarea acesteia. Despre importanţa sa, străluciţi înaintaşi menţionau :„… a luminat cincizeci de ani pe artileriştii noştri, pregătind şi o generaţie de război”109 şi „poate fi mândră că şi-a îndeplinit pe deplin misiunea ce i-au hărăzit-o zămislitorii ei”110. Revista Artileriei „poate fi considerată ca un organ de avangardă ideologică, …contribuţiunea revistei la progresul armei este o realitate palpabilă, …activitatea ei a intrat în patrimoniul artileriei”111.

Dacă doctrina, tactica, principiile de organizare, întrebuinţare şi dotare, sistemul de învăţământ şi instruire, armamentul s-au schimbat în pas cu nevoile vremurilor, istoria artileriei a fost aceeaşi. De aceea, Revista Artileriei va rămâne în patrimoniul artileriei pentru excepţionalele articole pe teme istorice, dintre care reliefăm: Contribuţiuni la istoria artileriei române de generalul P. Vasiliu Năsturel, Contribuţiuni la istoricul armei artileriei de maior Al. Dumitrescu, Amintiri din răsboiul Independenţei 1877-1878 de general N. Stoika, Istoricul pirotehniei de generalul P. Vasiliu Năsturel, relatările despre Ospăţul Artileriei, Sărbătoarea Întâiului Tun, întâlnirile unor promoţii ale Şcolii de Artilerie, necrologurile multor artilerişti, volumul omagial Centenarul Renaşterii Artileriei Româneşti şi multe altele.

Succesul Revistei Artileriei s-a datorat „…devotamentului cu care colaboratorii săi, toţi ofi ţeri de artilerie, totdeauna au înconjurat-o, socotind-o ca o podoabă pentru arma pe care o iubeau şi căreia îşi închinaseră întreaga lor viaţă”112. Aşa se face că Revista Artileriei „…a rămas tot timpul un izvor de muncă lucidă, de lumină binefăcătoare şi de înălţătoare efl orescenţă morală, că a contribuit la răspândirea culturii ştiinţifi ce, la alegerea unui armament superior şi la stabilirea unei sănătoase doctrine pentru artilerie”113.

Dorim să menţionăm totodată faptul că de la reînfi inţarea sa ne-am numărat între cei ce am avut o implicare publicistică activă, constantă în viaţa revistei. În plus, colonelul dr. Adrian Stroea, în calitate de comandant al Centrului de Instruire pentru Artileri „Ioan Vodă” şi inspector pentru artilerie a coordonat, aşa cum am arătat mai sus, în perioada 2005-2006 activitatea editorială şi de difuzare a revistei.

109 Colonel Gheorghe Stavrescu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani), p. 246;110 General de divizie Vasile Rudeanu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani), p. 39;111 Colonel Gheorghe Stavrescu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani), pp. 87, 118;112 General de divizie Vasile Rudeanu, Revista Artileriei, anul L, februarie-martie/1938, volum jubiliar (50 ani), p. 43;113 Idem, p. 44.

131


1.13. La moartea generalilor. Funeralii cu onoruri militare

Trecerea în nefi inţă a unor generali şi amirali ai armatei noastre, cu merite însemnate – cel puţin în aprecierea noastră – în funcţionarea organismului militar românesc, şi desfăşurarea anostă a înmormântării acestora cu onoruri militare, ne-a determinat să revedem cum procedau în astfel de împrejurări înaintaşii noştri, acum mai bine de un veac. De aceea, în debutul abordării noastre vom supune atenţiei cititorului câteva aspecte despre onorurile militare funebre din perioada antebelică.

Regele Carol I, unul dintre făuritorii statului roman modern, alături de predecesorul său Alexandru Ioan Cuza, a avut contribuţii importante în dezvoltarea Armatei Române, dar şi în stabilirea unor reguli de desfăşurare a ceremoniilor militare, inclusiv a funeraliilor cu onoruri militare, ca expresie a recunoaşterii sincere a meritelor şi a personalităţii de excepţie a unor bravi militari ai armatei, dar şi a respectului pentru armată în general. Astfel, în Regulamentul asupra serviciului de garnizoană aprobat, la propunerea ministrului de război, generalul Ion Emanoil Florescu, prin Decretul nr. 1397 din 8 august 1873, capitolul X cuprindea modul de desfăşurare a onorurilor funebre. Între altele, în regulament se menţionau următoarele: „Trupa care este trimisă a da onoruri funebre, va merge fără ca musica să cânte sau toboşarii să bată; ea va avea arma pe umărul drept şi se va întocmi în bătaie înaintea intrărei pe unde are să fi e scos corpul răposatului. Când acesta se va ivi trupa va presinta arma şi musica sună primirea. (art. 205). După ce trece corpul, trupa va lua la umăr, va rupe în plutone sau semi-plutone (după locaţii) şi va porni imediat după carul funebru; trupa va ţine arma pe umărul drept, iar soldaţii, care înconjor cortegiul la dreapta şi la stânga, vor lua arma sub braţul stâng. [...] (art. 206). La gropă se va forma în bătae, va presinta arma şi va sta în astă posiţie până când va coborî corpul în gropă. După coborârea corpului se va comanda la umăr, şi încărcarea de va fi fost răposatul militar, şi se va trage trei salve. (art. 207). Imediat după acesta, trupa va rupe în plutone, semi-plutone sau secţii, şi se va întoarce la cuartier cu musica cântând. Doliul ce va fi avut atât trupa. cât şi tobele se scote. (art. 208)”.

„Pentru înmormântarea gradelor militare, se va rândui comenzi după gradul şi felul armei din care face parte repausatul. (art. 209). Pentru înmormântarea unui general sau ministru, în activitate, se rânduesce un regiment de infanterie, două escadrone cavalerie şi o baterie de artilerie, sub comanda unui general de divisie. [...] (art. 211). Pentru ducerea ordinelor, ofi cieri superiori asistaţi fi ecare de doui căpitani. (art. 212)”.

„Toţi ofi cerii superiori sau inferiori, afl aţi în parada îngropărei, vor fi în mare ţinută. [...] (art. 222). Deosebit de paradă, pentru ofi cerii de tote gradele se rânduesc 12 omeni pentru lăsarea cosciugului în pământ. (art. 223)”.

„Îndată după pornirea carului funebru, musica va cânta marşul funebru, toboşarii şi corniştii bate pe rând cu musica marşul de îngropăciune.

132


Rânduiala mersului este cea următore: 1-ul Clerul, al 2-lea Ordinele, al 3-lea Carul funebru. Cosciugul va fi acoperit cu capacul, pe care se aşează în cruciş sabia cu teaca şi coifura. Al 4-lea Rudele mortului şi toţi cei chemaţi la paradă. Al 5-lea Trupele rânduite la paradă. (art. 224)”.

„La ori-ce înmormântare militară, ofi cerii vor purta doliu, având dragona îmbrăcată în zăbranic negru. (art. 225). Toţi ofi cerii şi drapelul vor purta doliul colonelului lor, până la numirea unui alt şef al corpului (art. 226)”.

„Aceleaşi onoruri se vor da ofi cerilor miliţieni ieşiţi din cadrele armatei (art. 228)”.

„Onorurile militare nu se dau de cât de la răsărit şi până la apusul soarelui. (art. 229) Posturile sunt date ofi cerilor generali ai armatei, din trupele din arma lor; în cas de neajuns numeric, se dau din orice armă (art. 231)”.

Impresionaţi de solemnitatea şi rigoarea ceremonialurilor funerare militare din trecut, prezentăm succint câteva dintre acestea. Abordările noastre referitoare la înmormântarea unor generali ai Armatei Române, îndeosebi artilerişti, considerăm că pe lângă satisfacerea nevoilor de informare a cititorilor, constituie exemple de conduită, de respect faţă de acei militari ce au adus servicii excepţionale armatei şi naţiunii.

Generalul Ioan Emanoil Florescu – şef al Statului Major General şi ministru de Război – a încetat din viaţă la 10 mai 1893, la Paris şi a fost înmormantat la 22 mai în Cimitirul Şerban Vodă. La 14 mai, după serviciul funerar de la Biserica Română din Str. Saint Jean de Beauvais-Paris, sicriul cu corpul neînsufl eţit al generalului a plecat din Gara de Est a Parisului către Bucureşti. În ziua de 20 mai, ora 4 p.m. trenul mortuar a fost primit în gara Vârciorova de comandantul Diviziei 1 şi toţi ofi ţerii din garnizoana Turnu Severin în ţinută de ceremonie, de reprezentanţi ai clerului, de autorităţi şi o companie cu muzică şi drapel. După serviciul religios sicriul a fost aşezat în vagonul-capelă, trimis special de la Bucureşti. Trenul mortuar a fost întâmpinat în gările îndoliate Craiova, Slatina, Piteşti şi Titu de cler, autorităţile civile locale şi toţi ofi ţerii garnizoanelor în ţinută de ceremonie şi de câte o companie cu muzică şi drapel. În Gara de Nord, sever cernită, trenul mortuar a ajuns la 21 mai ora 8 dimineaţa, în sunetele marşului funebru intonat de muzica militară şi onorul Generalul Ioan Emanoil Florescu

133


prezentat de o companie de geniu, fi ind întâmpinat de familie, autorităţi, ofi ţerii activi şi în rezervă din Bucureşti şi din alte garnizoane în mare ţinută de serviciu. După ofi cierea serviciului religios sicriul a fost aşezat pe afetul unui tun de 150 mm. Sicriul pe care se afl a sabia şi chipiul generalului a fost învăluit într-un drapel naţional peste care s-a aşezat o coroană de laur şi stejar cu dedicaţia: „Armata, generalului Florescu”. Cortegiul, cu tunul tras de 8 cai negri de artilerie, cu harnaşamentul de ceremonie, a urmat traseul, cu felinarele îmbrăcate în negru şi aprinse: calea Griviţei, calea Victoriei, bulevardul Academiei, strada Colţei, Biserica Sf. Gheorghe-Nou. În biserică sicriul a fost depus pe două afete de tunuri de câmp întrunite, în jurul cărora erau aşezate proiectile de asediu şi de cetate de toate calibrele.

În ziua de 22 mai, ora 2 p.m. s-a ofi ciat ceremonia religioasă de către Mitropolitul Primat în prezenţa înaltelor ofi cialităţi: Principele Moştenitor Ferdinand, primul ministru Lascăr Catargiu, preşedintele Senatului, preşedintele adunării deputaţilor, generalul Gheorghe Manu, ministrul de Război, generalul Iacob Lahovary, comandantul Corpului 2 Armată, generalul Eracle Arion. Personalitatea generalului Florescu a fost evocată, printre alţii, şi de ministrul de Război, generalul Iacob Lahovari, care a spus: „Am cernit drapelele, am cernit spadele, am cernit inimile noastre, căci am pierdut pe şeful care ne-a iubit mai presus de tot în viaţă! Da! ne-a iubit cu o dragoste nemărginită, ne-a iubit şi ne-a crescut pe toţi, noi astăzi conducătorii scumpei sale armate! (...) în numele armatei, revendic numai pentru noi această măreaţă fi gură, căci numai pe noi ne-a iubit mai presus de tot în viaţă! (...) El reprezintă pentru noi militarismul cel mai voinic şi mai falnic. (...) În lunga sa carieră de la 1859, el n-a lăsat neatinsă nicio chestiune care interesa apărarea ţării. (...) El ne-a dat primul învăţământ pentru conducerea trupelor şi el dirija manevre cu mica noastră armată, atunci când armate mari nu începuseră încă această instrucţie”.

După ceremonie cortegiul, în care armata era impresionant reprezentată de: un escadron de jandarmi călări, toţi ofi ţerii din garnizoană şi delegaţi ai tuturor celorlalte garnizoane, un batalion de vanători, patru batalioane de infanterie, un batalion de geniu, un regiment de artilerie, un regiment de roşiori, un escadron de călăraşi, al doilea escadron de jandarmi călări, s-a deplasat pe itinerarul: Str. Lipscani, Str. Şelari, Calea Rahovei, Str. 11 Iunie şi Şoseaua Filaret până la Cimitirul Şerban Vodă. La coborârea sicriului acoperit de drapelul ţării în groapă o baterie din Regimentul 2 Artilerie a tras salve de artilerie. Monumentul dedicat

generalului Ioan Emanoil Florescu

134


Despre acest trist eveniment presa vremii menţiona: „Armata, revendicând pentru dansa această măreaţă fi gură, a ţinut să facă PĂRINTELUI SĂU o paradă pur militară, ieşind cu totul din comun. Oricine poate avea o înmormântare cu tot luxul dricarilor şi al cioclilor; numai generalul Ion Emanoil FLORESCU a ştiut să facă o ARMATĂ care, recunoscătoare, n-a lăsat nimănui alt onoarea de a-l conduce la ultimul locaş, regretand amar pierderea sa”.

În semn de înaltă preţuire pentru întreaga activitate pusă în slujba oştirii române, „ofi cierii armatei române”, prin contribuţii proprii, au ridicat „STATUIA GENERALULUI FLORESCU”. Operă a sculptorului francez Jules-Clement Chaplain, monumentul realizat din bronz a fost amplasat în faţa Ateneului Român până după cel de-al Doilea Război Mondial, când a fost dezmembrat. În prezent, monumentul reconstituit se afl ă dispus în Parcul de Artilerie din cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti. În forma sa originală, monumentul reprezenta o ţeavă de tun, pe care este răsucită o creangă de măslin şi care în partea centrală conţinea basorelieful cu bustul generalului; deasupra ţevii se afl a un vultur cu aripile deschise aşezat pe o ghiulea; sub basorelief se afl ă inscripţia „OFICIERII ARMATEI ROMÂNE”. Baza monumentului este formată dintr-un soclu în trei trepte pe care este prevăzut un trunchi de piramidă format din ghiulele de tun. Monumentul este încadrat de patru stâlpi, în formă de ţevi de tun, având între ei o legătură de lanţuri. Deşi generalul nu a fost artilerist, tematica artistică a monumentului este subscrisă artileriei, ca simbol al puterii acesteia. Menţionăm că o posibilă opţiune pentru această temă se datorează faptului că generalul Ion Emanoil Florescu a contribuit substanţial la înfi inţarea şi dezvoltarea artileriei române moderne.

Inaugurarea monumentului a avut loc la 17 iunie 1898, în prezenţa familiei, a tuturor ofi ţerilor din garnizoană, a câte unui detaşament din fi ecare corp de trupă şi a unui numeros public. La ora 9 dimineaţa, generalul Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată şi guvernator al Cetăţii Bucureşti a deschis festivitatea cu un discurs emoţionant din care reţinem: „(...) am venit să serbăm unul din actele cele mai frumoase, care onorează deopotrivă pe cel căruia se datorează, precum şi pe cei care-l îndeplinesc: Recunoştinţa către un fruntaş al ţării, către un stâlp al armatei. Voim să săpăm, în piatră şi bronz, amintirea acelui care a lucrat pentru dezvoltarea şi propăşirea instituţiunilor noastre militare. (...) Nu există o ramură a acestui mare întreg ce numim armata, care să nu-şi aibă temeliile dacă nu de tot zidite, dar cel puţin începute şi asigurate de generalul Florescu”.

Statuia lui Cuza-Vodă, Iaşi

135


În încheierea festivităţii, în sunetul muzicii Regimentului 4 Roşiori, a avut loc defi larea prin faţa monumentului: ofi ţerii din garnizoană aşezaţi pe grad şi având în fl ancul drept pe generalul Eracle Arion, Şcoala de Ofi ţeri, Şcoala de Aplicaţie, Şcoala Militară de Administraţie, celelalte trupe comandate de colonelul Culcer, comandantul Regimentului 1 Geniu.

Aprecierea personalităţii generalului Florescu a fost reconfi rmată la 27 mai 1912, când în prezenţa regelui Carol I a avut loc dezvelirea STATUII LUI CUZA-VODĂ de la Iaşi, pe al cărui soclu apar patru dintre cei mai devotaţi sfetnici ai fostului domnitor, printre care şi generalul Ion Emanoil Florescu. Menţionăm că această admirabilă operă a sculptorului italian Raffaello Romanelli, statuia trebuia dezvelită la a 50-a aniversare a Unirii Principatelor Române, dar intrigile politicienilor nu au făcut posibil acest lucru decât mai târziu.

În concluzie putem spune, ca şi cronicarul, că „(...) dacă baioneta română a putut sfărâma lanţurile vasalităţii şi izbândi neatârnarea ţării, armata o datoreşte aceasta generalului Florescu, care a făcut-o şi a crescut-o, îngrijind-o zi de zi, cum un bun părinte îşi îngrijeşte copiii” („Timpul”, 15/27 mai 1893).

Generalul Alexandru Cernat – şef al Marelui Cartier General şi ministru de Război a decedat la 8 decembrie 1893, la Nisa, fi ind înmormântat în Cimitirul Bellu din Bucureşti.

În necrologul publicat de revista „România Militară” se arăta: „Cu adâncă durere înregistrăm stingerea din viaţă a ilustrului general de divizie Cernat Alexandru, fost comandant de căpetenie al armatei române în campania independenţei din 1877-1878, una din fi gurile cele mai blânde şi mai modeste care în acelaşi timp încarna pe şeful părinte. Pierderea sa este simţită nu numai de întreaga armată dar şi de întreaga ţară. Numele său va rămâne, dar săpat în inima şi mintea

generaţiilor prezente şi viitoare, iar istoria ţării îi va rezerva cuvenitul loc de onoare printre oamenii iluştri ai ţării”.

La catafalcul gloriosului ostaş, Dimitrie Sturdza, preşedintele liberalilor, a spus: „Modest şi simplu, plin de bunătate şi de iubire de ostaşi, plin de patriotism şi de abnegaţie în tot ce privea ţara şi neamul, generalul Cernat a fost totdeauna, de la gradul de soldat până la rangul superior de general comandant pe câmpul de război, bărbat al serviciului său, al datoriei sale. Generalul Cernat a rămas neclintit militarul drept şi disciplinat … generalul care se uita la armată va lua odorul cel mai nepreţuit al unui popor. Armata românească a pierdut un ostaş viteaz, un general care a condus-o la victorie. Eternă dar să fi e memoria cetăţeanului Cernat, devotat patriei, devotat poporului, devotat naţiunii! Eternă dar să fi e memoria generalului Cernat, ostaşul credincios steagului, credincios patriei, victorios pe câmpul de război al independenţei României”.

Generalul Alexandru Cernat

136


Foştii săi subordonaţi au trimis numeroase telegrame de condoleanţe familiei generalului. Între aceştia s-a afl at şi ilustrul general Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată, care în Războiul de Independenţă a deţinut funcţia de şef al Artileriei din Marele Cartier General şi care menţiona în telegramă: „Ofi ţerii Corpului 2 Armată se unesc cu mine pentru a exprima sentimente de o adâncă mâhnire prin pierderea vechiului lor comandant”.

La rândul său generalul Constantin Barozzi, comandantul Corpului 3 Armată a transmis următoarele: „Eu şi toţi ofi ţerii Corpului 3 Armată care am luat parte la războiul independenţei ne unim profund la durerea nereparabilei pierderi a soţului vostru şi rugăm a primi condoleanţele noastre pentru valorosul nostru fost comandant)”.

În semn de omagiu, respect şi recunoştinţă, pentru a cinsti memoria generalului Alexandru Cernat, ofi ţerii din Statul Major General român au înălţat un bust al generalului

în faţa clădirii de pe Str. Ştirbei Vodă nr. 79, unde o bună perioadă de timp a funcţionat Statul Major General (astăzi, în clădirea ce tocmai fusese renovată de armată se afl ă Direcţia Naţională Anticorupţie). Pe soclu stă scris: „Generalului de divizie Alexandru Cernat, primul general care a comandat în şef armata română în resboiul impotriva turcilor din 1877-1878. Amintirea vecinică din partea camarazilor săi”. Din păcate, la lăsarea întunericului, din statuia generalului Alexandru Cernat mai rămane doar o umbră înaltă, risipită în uitare şi anonimat, deşi imobilul prinde viaţă sub luminile vii ale refl ectoarelor televiziunilor. Ochii generalului Cernat, laolaltă cu aceia nevăzuţi, ai ofi ţerilor de stat major care şi-au omagiat astfel comandantul de odinioară, acuză, zi de zi, nepăsarea celor pentru care o statuie nu este decât, cel mult, o bucată de bronz cocoţată pe-o piatră.

Generalul Alexandru Cernat, prin neostoita activitate depusă ca ministru de Război, comandant al Armatei Române de Operaţii, şef al Marelui Cartier General, şi-a caştigat locul cuvenit în ansamblul „Monumentului Independenţei” de la Craiova, cel mai reprezentativ monument dedicat celor care au fost eroii Războiului de Neatârnare. Dezvelit la 21 mai 1913, monumentul a fost realizat din bronz, avea o înălţime totală de 9,75 m, fi ind aşezat pe un soclu de beton cu latura de 8,6 m, redând prima lovitură de tun executată de artileria romană, care „vesteşte tuturor românilor ruperea legăturilor de vasalitate şi Independenţa României”. Monumentul înfăţişând, pe soclul ce reconstituie o porţiune din parapetul bateriei „Carol I” de la Calafat, „clipa cea mai

Statuia generalului Alexandru Cernat

Monumentul Independenţei, Craiova

137


strălucită din istoria noastră modernă” este dominat de statuia domnitorului Carol I, iar în planul secund al grupului statuar format de artileriştii căpitanul Zănescu, comandantul bateriei „Carol I”, se afl ă generalul Alexandru Cernat, ministrul de Război, cu o hartă cu dispozitivul turcesc în mână, arătând maiorului Iacob Lahovary, şeful operaţiilor din Marele Cartier General, destinaţia salvelor de artilerie. Din păcate, acest monument a fost demolat şi topit de autorităţi în anul 1948.

Generalul Alexandru Candiano Popescu - adjutant regal, comandant al Diviziei Active Dobrogea, comandant al Corpului 3 Armată Galaţi a decedat la 25 iunie 1913 la Târgovişte. Deşi autorităţile civile şi militare din Târgovişte au dorit „a face ilustrului defunct funeralii grandioase, demne de slava ce înconjura numele său”, a trebuit să se mulţumească doar cu „cortegiul imens de lume ce a ţinut să întovărăşească de la poalele Monastirei Dealului până

la gara din oraş, corpul eroului de la Griviţa“, deoarece au fost organizate funeralii militare în Bucureşti. Sicriul cu rămăşiţele mortuare ale generalului a fost depus într-un vagon împodobit cu frunze de stejar şi la colţuri cu steaguri tricolore, ataşat la trenul de Bucureşti şi însoţit de o gardă de onoare din Regimentul 3 „Dâmboviţa”, care a ajuns în capitală la 27 iunie ora 8 şi 30 de minute. „Încă de la ora 7, peronul şi intrările gării erau pline de o lume imensă. Aşteptau sosirea trenului ofi cierii superiori delegaţi ai corpurilor şi serviciilor din corpul III de armată, pe care îl comanda defunctul, precum şi toţi ofi cierii generali şi superiori din garnisona Bucuresci. În urma dorinţei exprimate de defunct, cu puţin înaintea morţei sale, de a fi întovărăşit până la ultima lui locuinţă de către soldaţi din batalionul al 2-lea de vânători, în fruntea căruia pornise el la asaltul Griviţei, şi în urma Înaltei autorisări ce a binevoit a acorda Maj. Sa Regele, o companie din acest batalion sosise din Constanţa, în aceeaşi seră, şi a dat onorurile la sosirea trenului. După oprirea acestuia în gară, … patru soldaţi din batalionul de vânători au luat pe umerii lor coşciugul şi l-au depus pe un dric tras de 4 cai, pentru a-l conduce la biserica Sf. Gheorghe. Cortegiul s-a pus în mişcare, urmat de o lume imensă, în fruntea căreia erau ofi cierii şi printre care se zărea un sătean cu pieptul plin de decoraţii, viteazul sergent Grigore Ion, acela care a luat steagul de la Griviţa alături de defunctul general, pe atunci maior. Cortegiul a înaintat la pas, în mijlocul unei afl uenţi enorme de lume îndurerată, până la biserica Sf. Gheorghe, unde a ajuns la ora 9,30. Aici cosciugul a fost luat pe umeri de mai mulţi ofi cieri superiori şi aşezat pe catafalcul ce se pierdea sub fl ori şi verdeaţă, în mijlocul bisericei cernite peste tot”.

Înmormântarea a avut loc în ziua de 28 iunie. Conform presei vremii, „pe la ora 8 dimineaţa porţile bisericei au fost deschise şi până la ora 2 d.a. o lume imensă s-a perindat în jurul catafalcului, … spre a vedea fi gura eroului de la Griviţa. … Pe la

Generalul Alexandru Candiano Popescu

138


ora 2 şi 15 minute, Sf. Sa Archiereul Nifon Ploeşteanul – înconjurat de un numeros cler – a început a ofi cia serviciul divin. Vasta biserică era neîncăpătore pentru a conţine tot publicul ce urma să participe la serviciul divin: toţi miniştrii ţărei, ofi cierii generali şi superiori, delegaţii regimentelor din corpul III de armată, familia, prietenii şi cunoscuţii, cari, cu toţii făceau sforţări pentru a arunca cea din urmă privire asupra chipului aceluia care simboliza vitejia armatei române”.

După terminarea serviciului divin a rostit un discurs funebru generalul Achile Comăneanu, comandantul Diviziei 5 Infanterie şi locţiitor al comandantului Corpul 3 Armată, care după ce a evocat cariera de ofi ţer de artilerie, de avocat şi scriitor a defunctului s-a oprit la momentul asaltului de la Griviţa, spunând: „În dimineaţa acelei zile, în faptul ei, Al. Candiano s-a pus în fruntea batalionului, a tras sabia, a cuprins pe toţi soldaţii în uitătura sa pătrunzătore, i-a strâns într-un mănunchiu şi i-a băgat în sufl etul lui pe toţi – cât a putut de adânc – ca fi ecare să se convingă că în adâncul fi inţei sale este scris: «Singur sau cu toţii, să moară sau să învingă». După ce toţi au citit aceste cuvinte sfi nte şi au simţit această hotărâre înaltă, au fost fermecaţi de cuvântarea lui de sirenă – căci fi ecare cuvânt de îmbărbătare era ieşită ca din tun – fără a şovăi, fără a clipi din ochi, căci erau fi xaţi ca nemişcaţi asupra Redutei – şi astfel strânşi ca într-un snop, apucaţi în amândouă braţele vânjose ale lui Al. Candiano, lipiţi de sabia lui tăioasă şi de sufl etul lui cald, înfăşuraţi ca o aureolă de drapelul Batal. 2 vânători, au pornit la redută. Ca valuri turbate ale furiosului Danubiu, au pătruns la Turci, s-au prăvălit peste dânşii şi i-au înecat! Mulţi Turci s-au găsit morţi, încremeniţi de furia cu care se aruncase legendarii vânători asupră-le; alţii încă îşi păstrau poziţia în genunchi cerând iertare de vieţa lor; iar vânătorii isbiţi de toate părţile de schijele turcesci scriau pe pereţii Redutei cu vârful baionetelor, istoria ţărei despre mărirea neamului Românesc. Astfel a scris Al. Candiano istoria răsboiului din 1877”.

Apoi a luat cuvântul generalul Vasiliu Năsturel, comandantul Diviziei Active Dobrogea, a cărei comandă o primise de la ilustrul defunct, care după ce a reliefat cariera militară a generalului după Războiul de Independenţă, a încheiat: „… şi dacă dânsul ne-a părăsit pe toţi, faptele lui cari sunt cel mai frumos suvenir, vor trăi etern în memoria noastră, păstrandu-i o dulce şi pioasă amintire. … să dăm ultimul omagiu aceluia a căruia inimă a bătut cu căldură la gandirea de Patrie şi Naţionalitate”.

Seria cuvântărilor a fost încheiată de maiorul Romanescu, comandantul Batalionului 2 Vânători care a evocat purtarea bravă a generalului în conducerea batalionului în asaltul victorios de la Griviţa.

La ora 4 p.m. sicriul a fost aşezat pe un afet de tun tras de 6 cai de artilerie. Cortegiul funerar era alcătuit din: „2 plutoane de jandarmi călări, clerul, carul cu coroanele, decoraţiile (39 aşezate pe 6 perini), carul mortuar, familia, reprezentanţii Majestăţilor Lor şi ale Alteţelor Lor Regale, miniştrii, ofi ţerii generali, superiori şi inferiori din Bucuresci, o lume imensă şi un nesfârşit şir de trăsuri printre cari şi trăsurile de gală ale curţilor Regale şi Princiare“.

139


Parada militară a fost comandată de generalul Constantin Brătianu, subşeful Statului Major General şi era formată din: „1 companie din Batalionul 2 vânători cu drapelul, 2 companii din R. 4 Ilfov, 2 companii din R. 6 Mihai Viteazul cu drapel şi muzică, 1 batalion din R. 1 Geniu cu drapel, Batalionul 3 vânători cu drapel, toate constituind un regiment sub comanda colonelului C. Hirjeu; din artilerie: 3 baterii înhămate din R. 2 Art., 3 baterii cu drapel din R. 10 Art., formând un regiment sub comanda colonelului Zahareanu Alexandru; din cavalerie: Regimentului 6 roşiori cu 2 escadrone călări, cu drapel, comandate de maiorul Raboveanu Ion”.

Cortegiul a parcurs itinerarul strada Lipscani, Calea Victoriei, Calea Rahovei, strada 11 Iunie până la Cimititrul Bellu, unde a ajuns la ora 5,30. Coşciugul a fost dus la cavoul familiei de către ofi ţerii Batalionului 2 Vânători, iar după terminarea ultimului serviciu religios a luat cuvântul căpitanul Alexandru Anastasiu care a recitat 2 strofe dintr-o poezie a generalului defunct, în fapt cuvântarea sa de la Griviţa, versifi cată ulterior: „Copii! Înainte, înainte la luptă, Cu inimi de fer; Şi cinstea şi legea şi domnul, Azi jertfe ne cer! Copii înainte! Înainte la luptă; În frunte sunt eu, Cu noi e dreptatea, în mâini avem arme, Şi-n cer Dumnezeu!”.

„În urmă se cântă vecinica pomenire, 3 salve de tunuri răsunară sguduitor, şi sicriul, care închidea rămăşiţele pământesc ale aceluia al căruia nume va fi înscris pe veci în Cartea de Aur a poporului Român, fu scoborât în groapă de 4 sergenţi şi de doi căprari din batalionul al 2-lea de vânători, încinşi cu tricolorul român“.

Soţia defunctului, Sofi a Candiano-Popescu, a primit numeroase telegrame şi scrisori cu cuvinte de mângâiere de la prietenii şi admiratorii generalului, inclusiv de la Regele Carol I şi Regina Elisabeta.

Generalul de divizie Eracle Arion – şef al Serviciului Artilerie din Marele Cartier General în timpul Războiului de Independenţă, inspector general al Artileriei, comandant al Corpului 2 Armată a încetat din viaţă la 7 septembrie 1903, la Bucureşti.

Corpul neînsufl eţit al generalului, în uniformă şi cu „Virtutea Militară” pe piept, a fost depus pe un catafalc în sala de jos a palatului generalului din Str. Romană nr. 17. Pe 9 septembrie sicriul cu corpul generalului, depus pe un afet de tun 105 mm tractat de trei atelaje şi comandat de un sergent din Regimentul 10 Artilerie, urmat de o companie din Regimentul „Mihai Viteazul” nr. 6 cu Drapelul de luptă şi de toţi ofi ţerii din garnizoana Bucureşti, în ţinută de serviciu cu doliu la braţul stâng, a fost transportat la Biserica Sf. Gheorghe Nou. Panglicile decoraţiilor au fost purtate de generalii Borănescu, Carcaleţeanu, Warthiade şi Angelescu, asistaţi de coloneii P.V. Năsturel, R. Boteanu, Corlătescu şi N. Constantinescu. Pe 10 septembrie, la ora 3 p.m., părintele Nifon, vicarul Sfi ntei Mitropolii, înconjurat de 12 preoţi, printre care şi prea cuviosul arhimandrit Serapion,

Generalul de divizieEracle Arion

140


confesorul garnizoanei, au ofi ciat serviciul divin. Apoi au urmat discursuri funebre, din care le reţinem pe cele de mai jos.

Generalul Borănescu, comandantul artileriei Corpului 2 Armată a menţionat: „Crescut la şcoala îndeplinirii datoriei şi a iubirii de Patrie, generalul Arion forma idealul nostru militar (...) era o podoabă a armatei noastre, era o pildă pentru noi toţi”.

Generalul Popescu Mihail, comandantul Corpului 1 Armată şi inspector general al Artileriei a spus elogios: „Armata plânge un şef experimentat. Artileria un Luceafăr”.

La rândul său, Dimitrie A. Sturdza, prim-ministru şi ministru de Război, a menţionat între altele următoarele: „Aceasta este înfăţişarea generalului Eracle Arion – ostaş vrednic de toată lauda – servitor devotat al statului – servitor credincios al Regelui – bărbat al muncii şi al datoriei – patriot încercat şi om de bine”.

În telegrama adresată soţiei generalului, Regele Carol I a menţionat: „Moartea neaşteptată a prea iubitului vostru soţ, a unuia dintre servitorii mei cei mai devotaţi, a umplut inima Mea de cea mai adâncă durere. Primiţi expresiunea acestei vii şi sincere dureri pentru marea nenorocire ce vă loveşte pe Domnia voastră şi pe iubita voastră familie. Aducerea aminte a generalului Arion va rămâne totdeauna adânc săpată în analele armatei Mele care poate fi mândră de a fi numărat în rândurile sale un soldat atât de vrednic. În ce Mă priveşte voi păstra pentru răposat o recunoştinţă veşnică pentru eminentele sale servicii şi pentru caracterul său cavaleresc”.

Pe ultimul drum, de la Biserica Sf. Gheorghe Nou la Cimitirul Şerban Vodă, cortegiul funerar a fost format din: toţi ofi ţerii afl aţi în garnizoană; 2 plutoane de jandarmi călări; Batalionul 6 Vanători; Regimentul „Mihai Viteazul” nr. 6; Regimentul 4 „Ilfov” nr. 24; câte un pluton pe jos, comandat de un ofi ţer din Batalioanele 2 şi 7 Vânători, Regimentele „Argeş” nr. 4, „Vlaşca” nr. 5, „Teleorman” nr. 20, nr. 3 „Dâmboviţa” nr. 22, „Radu Negru” nr. 28, „Muscel” nr. 30, „Constanţa” nr. 34, 2 Artilerie de Cetate, 6 şi 10 Artilerie, 2, 3, 4 şi 10 Călăraşi.

În faţa afetului tras de opt cai se afl au 3 furgoane cu coroane, iar cortegiul a fost urmat de o trăsură de gală a Curţii Regale, ca o distincţie acordată generalului (doar consilierii familiei regale şi generalul Alexandru Cernat au mai benefi ciat de această distincţie). Au fost trase trei salve de infanterie şi artilerie.

Tot pe 10 septembrie, ziua înmormântării generalului, în toate unităţile corpului s-a adus la cunoştinţa trupelor afl ate sub arme ordinul privind încetarea din viaţă a comandantului lor şi a fost ofi ciat un parastas în fi ecare corp de trupă.

În necrologul publicat de „Revista Artileriei”, din septembrie 1903, se arăta: „A trăit muncind, iar munca i-a fost rodnică şi rodul îmbelşugat. A fost dascălul neîntrecut al artileriştilor români. A fost oşteanul credincios şi devotat Patriei şi Tronului”.

Ulterior, trupul generalului a fost strămutat în cavoul familiei la conacul de pe moşia de la Fierbinţi. Se pare că mormintele familiei au fost peste ani vandalizate.

Generalul de divizie Henrik Herkt – întemeietorul stabilimentelor de artilerie, comandant al Regimentului 3 Artilerie în timpul Războiului de Independenţă a decedat la 9 noiembrie 1908. A fost condus pe ultimul drum, pe un tun tras de şase cai de artilerie, de numeroşi ofi ţeri activi şi în rezervă şi de trupe din garnizoana Bucureşti. La sicriul său au depus coroane Regele Carol I, Regimentele 3 şi 10 Artilerie, Arsenalul,

141


Pirotehnia, „Revista Armatei”, ofi ţeri veterani şi mulţi alţii.

În discursul de omagiere a personalităţii decedatului, generalul Petre Vasiliu Năsturel a arătat: „Generalul Herkt, cu adevărat Gribeauval-ul (în sensul de „cel care a revoluţionat” – n.a.) artileriei române, va rămâne pururea în amintirea şi cultul tunarilor români. Dormi în pace, iubite general, căci ţi-ai îndeplinit cu prisosinţă, pe pământ, rostul tău, iar din regiunile, în care te afl i împreună cu cei plăcuţi Atotputernicului, caută asupra noastră şi ne călăuzeşte acţiunile, căci pe tine pururea te vom avea ca pildă de urmat!“.

La 9 noiem brie 1910, prin grija Stabilimentelor de Artilerie, a fost realizat şi dezvelit un monument al generalului, la mormântul acestuia din Cimitirul Bellu catolic. Monumentul se compune: dintr-un bloc de

granit monolit dreptunghiular, pe care se afl ă o placă de marmură neagră pe care scrie: „Stabilimentele de artilerie, Generalului de divizie HENRIK HERKT, întemeietorul lor, născut la 16 februarie 1829, decedat la 9 noiembrie 1908”; o cruce de fi er forjat aşezată în partea dinapoi a blocului de granit; în cele patru colţuri ale blocului se afl ă câte un tun de fontă, cu obuz şi focos, turnate după modelul 1863, a căror fabricare a supravegheat-o în Belgia; tunurile sunt legate între ele cu lanţuri de fi er, cu zale dreptunghiulare. Cu această ocazie a fost ofi ciat un parastas în memoria generalului Herkt, la care au participat, printre alţii, generalul Alexandru Tell cu ofi ţerii din redacţia „Revistei Artileriei”; colonelul Dumitru Rujinski, directorul Pirotehniei, cu ofi ţerii din subordine; locotenent-colonelul Miclescu, directorul Arsenalului de Construcţii, cu ofi ţerii şi inginerii civili subordonaţi; locotenent- colonelul Haralambie, comandantul Regimentului 9 Artilerie; delegaţia Regimentului 3 Artilerie, pe care l-a comandat 13 ani şi delegaţii ale regimentelor de artilerie. În articolul publicat de „Revista Artileriei” referitor la decesul generalului se menţiona: „Viaţa generalului Herkt este strâns legată de istoricul, de reîntemeierea artileriei noastre. El a fost întemeietorul a două baterii, model pe acea vreme, a Regimentului 3 de artilerie, întemeietorul Stabilimentelor de artilerie, promotor al directivelor şi regulilor de tragere introduse în artileria românească, apărător vajnic al patriei sale adoptive. (...) Născut pe marginile frumosului Rhin, Henrik Herkt a trăit şi se odihneşte în ţara udată de măreaţa Dunăre”.

Generalul de divizie Panait Warthiady – şef al Statului Major Regal, comandant al Corpurilor 2 Armată Bucureşti şi 2 Armată Galaţi, a decedat la 7 februarie 1915.

Generalul de divizieHenrik Herkt

Generalul de diviziePanait Warthiady

142


După ofi cierea serviciului religios s-au rostit impresionante discursuri de omagiere. Generalul Leon Mavrocordat, şeful Statului Major Regal a spus: „Generalul Warthiadi a consacrat întreaga sa activitate carierei militare, a servit ţara cu credinţă şi a apărat-o cu vitejie, a iubit armata cu pasiune, a caştigat dragostea şi stimatuturor acelora care l-au cunoscut şi au putut aprecia acest caracter leal şi neşovăitor”.

Generalul George Georgescu, inspectorul general al Artileriei, a arătat că „faptele sale de arme stau scrise cu litere de aur în marea carte a războiului neatarnării”. Colonelul Scarlat Panaitescu, şeful de stat major al Corpului 2 Armată, a arătat că: „Generalului Warthiadi i-a fost dat să ia parte la întreaga muncă uriaşă, fără tihnă şi fără odihnă, ca ofi ţer mic şi mare, de la Unire pană azi, contribuind prin munca sa şi urmand prin activitatea sa necontenit propăşirea armatei care a adus neatarnarea şi regalitatea noastră , visul nostru strămoşesc de aur. (...) Generalul Warthiadi în timpul lungii sale cariere de comandant superior, de la 1897 pană azi, a comandat jumătatea cea mai importantă a ţării noastre. De la regiunea întărită a Siretului şi pană la malul drept al Oltului, de la Dunăre pană la înălţimile munţilor noştri, acolo unde a fost nevoie de tărie şi destoinicie, generalul Warthiadi era în frunte”.

Corpul neînsufl eţit al generalului a fost transportat la Cimitirul Bellu pe un tun tras de şase cai. În jurul sicriului şi pe două platforme erau aşezate o mulţime de coroane din partea Regelui Carol I, Principelui Ferdinand, Corpurilor 2 şi 3 Armată, Regimentului 2 Artilerie, şcolilor militare, „Revistei Artileriei”, „Revistei Armatei”, camarazilor de arme, prietenilor şi rudelor. Afetul mortuar a fost urmat de un foarte mare număr de generali şi ofi ţeri superiori, rude şi prieteni, trăsura Regelui Carol I (ca o recunoaştere acordată generalului; doar consilierii familiei regale şi generalii Alexandru Cernat şi Arion Eracle mai benefi ciase de această distincţie), trăsurile rudelor şi toate trupele garnizoanei Bucureşti.

Generalul de divizie Gheorghe Manu – comandant al Artileriei Armatei de Operaţii în Războiul de Independenţă, primul inspector general al Artileriei,

ministru de Război şi prim-ministru al Romaniei a decedat la 16 mai 1911, în Bucureşti, la locuinţa sa din Calea Victoriei nr. 210. A doua zi, la prânz, Regele Carol I a vizitat familia defunctului şi a depus la catafalcul generalului o coroană de fl ori cu inscripţia „Viteazului soldat şi credinciosului sfetnic,recunoscătoare amintire”. Înmormântarea a avut loc pe 18 mai, cu onoruri funebre cu totul excepţionale. După ofi cierea serviciului religios au urmat discursuri. C. Olănescu, Preşedintele Adunării Deputaţilor l-a elogiat pe general, menţinând: „Spirit luminat, om cu minte, caracter întreg, generalul Manu a fost conservator convins, şi timp de 40 de ani el a stat stâlp neclintit al doctrinei conservatoare. (...) Ca preşedinte al Adunării Deputaţilor,generalul Manu a lăsat amintirea

Generalul de divizieGheorghe Manu

143


cea mai frumoasă. (...) a ştiut să ţie cumpăna dreaptă între toate partidele din Cameră”. Nicolae Filipescu, ministrul de Război, a arătat că: „În oştire, el lasă după dânsul urme trainice. Se poate zice că el este întemeietorul artileriei noastre (...)”.

Generalul Constantin Coandă, inspectorul general al Artileriei a avut, de asemenea, un discurs extrem de laudativ, menţionând: „Cu generalul Manu se naşte artileria noastră, cu dânsul a trăit mai bine de o jumătate de veac (...) la Plevna şi Vidin, el dirige acţiunea artileriei, pe care o pregătise atât de bine şi o înzestrase cu cel mai bun material de pe vremuri. După război, (...) generalul Manu este numit I-ul inspector general al artileriei. (...) Generalul Manu, cel mai vrednic slujitor al artileriei, de astăzi înainte nu va mai fi cu trup între noi; (...) Opera generalului Manu însă nu va dispare; adânci sunt învăţămintele sădite de dânsul în mintea şi sufl etul nostru. El a fost şef drept şi nepărtinitor, ne-a stat pildă de cum un ostaş trebuie să-şi facă datoria, ne-a călăuzit în lungul şir de ani – şirul vieţii sale – pe calea gloriei”.

Saba Ştefănescu, de la Societatea Geografi că, s-a adresat cernitei asistenţe cu dorinţa de a releva meritele generalului în dezvoltarea geografi ei ţării noastre: „Generozitatea sa exemplară a provocat mulaţiune şi din colaborarea cu cei care aveau acelaşi gând şi ţinteau la acelaşi scop s-a născut marele dicţionar geografi c al României”.

Rachtivan de la Jokey Club s-a numărat de asemenea între cei ce i-au elogiat personalitatea, menţionând între altele: „Ceea ce admiram mai mult într-însul era acea iubire adâncă pentru tot ce este drept şi dorinţa lui sinceră de a inspira aceste sentimente acelora care-l înconjurau”.

Extrem de onorant a vorbit despre cel dispărut, distinsul om politic Take Ionescu care a arătat că generalul „Şi-a împărţit viaţa între cele două mai nobile ocupaţii omeneşti: armele şi guvernarea semenilor săi”.

După discursurile funebre, corpul defunctului a fost aşezat pe afetul unui tun de 105 mm, tras de şase cai de artilerie. Carul mortuar urmat de membrii familiei, aproape toţi miniştrii guvernului conservator în frunte cu primul ministru P.P. Carp, preşedintele Adunării Deputaţilor, vicepreşedintele Senatului, generalul Alexandru Tell, numeroşi ofi ţeri activi şi în rezervă, trupe din garnizoana Bucureşti şi cetăţeni ai capitalei s-au deplasat la Cimitirul Şerban Vodă. La cimitir, coşciugul a fost înfăşurat în drapelul naţional şi aşezat în cavoul familiei, în bubuitul salvelor de artilerie.

În semn de recunoştinţă, la 2 iunie 1911, regele Carol I a semnat Înaltul Decret nr. 2007, prin care Regimentul 2 Artilerie a primit numele de „General de divizie Gheorghe Manu”, pentru „ca amintirea serviciilor aduse Patriei şi Regelui de viteazul ostaş şi înţeleptul sfetnic, fost ministru de război şi inspector general al artileriei, să rămână veşnic vie şi drept pildă nepieritoare pentru generaţiile viitoare”.

În Bucureşti, o stradă poartă numele generalului Gheorghe Manu, iar pe casa sa din Calea Victoriei nr. 192 se afl ă o placă comemorativă.

Generalul de brigadă Nicolae Popovici, comandant al Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie şi secretar general al Ministerului de Război a decedat la 14 martie 1916, la Bucureşti, fi ind înmormântat la Cimitirul Bellu.

144


În necrologul publicat de „Revista Armatei” se menţiona că „Oricine a avut norocul să servească sub ordinele generalului Popovici, toţi acei care au putut urmări activitatea sa, s-au putut convinge că era înzestrat cu cele mai desăvârşite calităţi de ostaş: o inimă bună şi nobilă, un caracter loial, o conştiinţă a datoriei împinsă la extrem, un spirit cu totul practic, vederi juste şi largi, cu o mare solicitudine pentru inferiorii săi, în defi nitiv un eminent tunar, un excelent şef”, iar în discursul de omagiere, generalul Constantin Coandă, inspectorul Artileriei, aprecia că „Artileria pierde în generalul Popovici pe conducătorul ei de mâine”.

Serviciul religios funebru a fost ofi ciat la Biserica Sf. Nicolae din Calea Victoriei, iar onorurile militare au fost date de Regimentul 10 Artilerie, Şcoala de Artilerie şi Geniu, un batalion al Regimentului „Mihai Viteazul”

nr. 6 şi un escadron al Regimentului 4 Roşiori. Parada a fost comandată de generalul Volvoreanu, comandantul artileriei Corpului 2 Armată.

Generalul de corp de armată Eremia Grigorescu, comandant al Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie, comandant al Armatei 1 Române în bătălia de la Mărăşeşti şi ministru de Război a încetat din viaţă la 21 iulie 1919, la locuinţa sa din Str. Polonă nr. 4 (azi Str. Jean Louis Calderon), după o scurtă şi grea suferinţă (cancer al fi catului). În aceeaşi zi, Regele Ferdinand, prin ordin, a instituit doliu pentru toţi foştii ofi ţeri ai Armatei 1 timp de 3 zile, şi-a luat adio de la merituosul ostaş şi şi-a exprimat dorinţa expresă ca neînsufl eţitul corp al generalului să fi e depus la Biserica Mihai Vodă (generalul fi ind decorat cu două Ordine „Mihai Viteazul”). Guvernul a dispus organizarea de funeralii naţionale, iar a doua zi, Regina Maria a depus o jerbă de fl ori naturale pe sicriul defunctului general.

La serviciul religios de la Biserica Mihai Vodă, ofi ciat de arhiereul Evghenie Piteşteanul asistat de un numeros cler, au participat primul ministru al României I.C. Brătianu, ministrul de Război şi fostul său coleg de clasă din Şcoala de ofi ţeri, generalul A. Văitoianu, miniştri, oameni politici, însărcinaţi cu afaceri ai unor ţări la Bucureşti, generali, reprezentanţi ai Curţii Regale, ofi ţeri şi un numeros public.

Apoi au urmat discursuri funebre, din care le reţinem pe cele mai jos menţionate. Distinsul om politic, I.C. Brătianu a menţionat printre altele

Generalul de brigadăNicolae Popovici

Generalul Eremia Grigorescu

145


„...în numele guvernului, am dureroasa datorie să aduc la mormântul generalului Grigorescu prinosul de recunoştinţă al românimii întregi, pentru a cărei mântuire a luptat el cu aşa strălucită bărbăţie”.

Generalul A. Văitoianu a relevat meritele excepţionale ale marelui dispărut în Războiul de Reîntregire: „Acolo, la Oituz, ai dat dovadă de vitejie şi înţelepciune neîntrecută. ... Numele tău va fi pe vecie legat de victoria de la Mărăşeşti. ... Mergi cu conştiinţa împăcată. Datoria ta de ostaş, cea mai înaltă datorie, ţi-ai îndeplinit-o în întregime”.

La rândul său, Take Ionescu l-a caracterizat deosebit de elogios: „Un general popular, iubit de soldaţii lui, încrezător în vitejia lor, gata la orice îndrăzneală, oricat de nebunească ar fi părut, convins şi convingător”.

De la Biserica Mihai Vodă cortegiul mortuar s-a deplasat pe itinerarul bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei, Calea Griviţei (trecând prin faţa Şcolii Speciale de Artilerie, unde s-a format ca ofi ţer şi a fost comandant) până la Gara de Nord, unde sicriul cu corpul neînsufl eţit al eroului a fost aşezat într-un vagon mortuar pentru a fi transportat în mijlocul soldaţilor pe care i-a condus în victoria de la Mărăşeşti. Cortegiul era format din două care mortuare pe care erau depuse coroanele; grupul de ofi ţeri ce purtau decoraţiile primite de general; sicriul cu corpul neînsufl eţit al eroului aşezat pe un afet de tun, panglicile naţionale fi ind purtate de I.C. Brătianu, generalii Prezan, Christescu şi Văitoianu; familia, membrii guvernului, ofi ţeri decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”; generali ai armatelor aliate cu suitele lor; un mare număr de ofi ţeri ai garnizoanei Bucureşti.

Parada militară condusă de colonelul Filip, comandantul Regimentului 4 „Argeş” a fost formată din muzica Regimentului de Vânători de Munte, câte un batalion din Regimentul de Vânători de Munte, Regimentul 4 „Argeş”, Regimentul 28 Infanterie şi un divizion din Regimentul 1 Artilerie Grea.

Trenul special cu vagonul mortuar, la capetele căruia străjuiau artilerişti, în care erau familia generalului, ministrul de Război generalul Văitoianu, generali, ofi ţeri din statul major al fostei Armate 1, ofi ţeri decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”, prieteni şi cunoscuţi ai generalului, a plecat din Gara de Nord la 10.20 seara, ajungând la Mărăşeşti pe 23 iulie la ora 7.00 dimineaţa, într-o gară cernită în negru.

Pe parcursul său trenul a oprit în gara Sihlea-Vrancea, unde învăţătorul satului, luptător sub ordinele generalului, a adus fanfara şi aproape tot satul, pentru a prezenta onorul la generalul-erou şi a depus o coroană din fl ori de câmp pe sicriul ilustrului general „care a apărat brazda strămoşească în cele mai grele clipe de restrişte pentru neamul românesc!”.

De la gara Mărăşeşti, sicriul cu corpul generalului aşezat pe un afet de tun, urmat de familie, ofi cialităţi, generali, ofi ţeri, trupe şi fanfară, s-a deplasat la cimitirul satului, unde arhiereul Evghenie Piteşteanul, înconjurat de preoţi din Bucureşti, Focşani şi Mărăşeşti a ofi ciat slujba religioasă.

În fi nalul serviciului religios a vorbit generalul artilerist Alexandru Referendaru care, printre altele, a spus: „Cu inima sfâşiată de durere, conducem la ultimul locaş pe acela care până ieri a fost podoaba armatei noastre victorioase, pe acela care a condus

146


la izbândă cu atâta pricepere şi vitejie trupele sale, pe generalul Grigorescu, gloriosul învingător de la Oituz şi Mărăşeşti. ... Memoria lui va fi în veci slăvită”.

În bubuitul a trei salve de foc sicriul a fost coborat în cavoul îmbrăcat pe dinăuntru în fl ori şi ghirlande de frunze, în mijlocul cimitirului în care odihneau vitejii de la Răzoare, Strejescu şi din câmpia Siretului, aşa cum îşi dorise generalul.

La 29 august 1924, când lucrările la Mausoleul de la Mărăşeşti prinseseră contur, generalul Grigorescu a fost reînhumat în sarcofagul central. Pe marmura mormântului său din incinta Mausoleului de la Mărăşeşti stă scris: „Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaş făcând stâncă împrejurul meu, am scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz şi Caşin: Pe aici nu se trece!”.

Cea mai onorantă caracterizare a generalului erou îi aparţine Regelui Ferdinand I, care, atunci când generalul i-a raportat rezultatul marii bătălii de la Mărăşeşti, i-a spus: „Generale, dumneata întrupezi gloria”.

Generalul de corp de armată Constantin Christescu, comandant al Şcolii Superioare de Război şi al Armatei 1 în bătălia de la Mărăşeşti şi şef al Statului Major General a încetat din viaţă în noaptea de 8/9 mai 1923, fi ind înhumat în Cimitirul Bellu (civil) din Bucureşti. Din varii motive, nu a fost reînhumat la Mausoleul de la Mărăşeşti, în sarcofagul destinat de la început, cel mai probabil din cauza opunerii familiei Negropontes, înrudită cu generalul Eremia Grigorescu. Primarul Mărăşeştiului, Negropontes, devenit socru al acestuia, principal fi nanţator al construirii mausoleului, s-a opus înhumării generalului Christescu la Mărăşeşti, pentru ca acesta să nu împartă post-mortem gloria cu ilustrul său ginere.

După săvârşirea serviciului religios de la Biserica Albă, a luat cuvântul ministrul de Război generalul Mărdărescu, care a spus: „Armata întreagă, prin graiul meu, îşi exprimă neţărmurita durere ce o încearcă prin pierderea generalului Christescu, care, ilustrând, rând pe rând, toate gradele prin care a trecut, a ocupat, cu cinste şi vrednicie, locul cel mai distins din armată. (...) Va rămâne o pildă strălucită de îndeplinirea, cu abnegaţie, a datoriei”.

La Cimitirul Bellu, generalul Al. Gorski, subşeful Marelui Stat Major, în discursul său, a precizat: „Timp de 30 de ani neîntrerupţi el a fost profesorul şi îndrumătorul principal al promoţiilor de ofi ţeri, care, destinându-se serviciului de stat major, au urmat Şcoala Superioară de Război. (...) superioritatea generalului Christescu constă din o vastă cultură generală, o profundă cunoştinţă a principiilor războiului, aplicate şi modelate la mijloacele fi ecărei epoci, o facultate superioară de analiză şi sinteză a elementelor determinante în orice problemă militară şi într-o aplicare a acestor principii şi acestor elemente, cu o competenţă desăvârşită, un lăudabil curaj de răspundere şi cu mijloace lipsite de rigiditate, ţinând seama, totdeauna, că, la orice act militar, credinţa,

Generalul de corp de armatăConstantin Christescu

147


sufl etul şi inima constituiesc şi ele elemente inseparabile. (...) Aproape toţi comandanţii regimentelor, de brigăzi şi divizii la începutul războiului din 1916 fuseseră elevii lui şi au aplicat în război principiile învăţate de la dânsul, care au contribuit la unitatea de doctrină în majoritatea actelor de vitejie, executate de elementele armatei noastre, pe diferite fronturi de luptă ale războiului. (...) Superioritatea generalului Christescu constă într-o lipsă de orice prejudecată sau de rutină. Înainte de toate, însă, am putut să constatăm cât de scumpă îi era armata, cât de mare îi era dragostea de ţară şi de neam şi cât iubea, în special, serviciul de stat major cu care se identifi case, astfel încât mereu ne spunea că nu poate să se impace cu ideea că odată şi odată va trebui să se despartă de Marele Stat Major”.

La 11 mai 1923, la Academia Română, a avut loc şedinţa pentru cinstirea memoriei regretatului general Christescu, la care Grigore Antipa, în cuvântarea sa, a spus: „Generalului Christescu i se datoreşte cea mai mare victorie a armatei române în războiul mondial; căci este acela, care, prin marele sale talente de organizator, a refăcut armata noastră în Moldova şi care a organizat lupta ei eroică şi a pregătit biruinţa de la Mărăşeşti, provocând nu numai admiraţia aliaţilor, ci şi respectul duşmanilor. (...) Pentru cugetarea românească, generalul Christescu este cea mai splendidă manifestare a geniului românesc, atât ca cugetător, cât şi ca artist creator în arta şi ştiinţa strategiei. (...) Pentru poporul nostru, generalul Christescu, fi u de sătean din judeţul Argeş, este cea mai strălucită dovadă de comoară de energie şi inteligenţă care zace în el şi care constituie cea mai sigură garanţie a viitorului strălucit al acestei naţiuni. Moartea generalului Christescu este un doliu naţional”.

Generalul de corp de armată Constantin Coandă, inspector general al Artileriei şi prim-ministru al României a decedat la 2 septembrie 1932. La înmormântare au ţinut discursuri omagiale preşedintele Consiliului de Miniştri Al. Vaida-Voievod, mareşalul Alexandru Averescu, inspectorul general al Artileriei, generalul Petrescu, vicepreşedintele Societăţii Geografi ce M. Oromolu şi alţii.

Din aceste cuvântări am reţinut aprecierea elogioasă făcută de mareşalul Averescu: „Ilustru artilerist, generalul Coandă a fost dintre aceea care au contribuit în măsură largă să pună această armă în fruntea armatei, din punct de vedere al pregătirii profesionale”.

Generalul Gheorghe Petrescu a spus la rândul său: „Inspector al Artileriei de mare prestigiu urmărea evoluţia şi propăşirea artileriei noastre (...) În decursul carierei sale, îl găsim pe Generalul Coandă întotdeauna la locurile de onoare, de mare răspundere şi de înaltă încredere, şi a fost o personalitate recunoscută prin valoarea eminentelor sale calităţi”.

Generalul Constantin Coandă

148


În şedinţa din 30 septembrie, Parlamentul României a organizat omagierea personalităţii generalului Coandă, prilej cu care au vorbit peste 20 de personalităţi: senatori, deputaţi, miniştri, preşedinţi de partide. Am apreciat ca deosebit de sugestiv pentru caracterizarea personalităţii generalului, discursul ministrului Finanţelor George Mironescu, din care am reţinut: „El a fost în primul loc soldat şi a consacrat Patriei, în această calitate, partea cea mai frumoasă a vieţii sale, aducând servicii eminente. Ca om politic el a slujit cu energie şi râvnă interesele superioare ale ţării. Generalul Coandă, în calitate de prim ministru, a reluat în 1918 acţiunea noastră militară pentru întregirea neamului. El a fost astfel crainicul reînvierii noastre”.

Generalul de divizie Dumitru (Sică) Popescu, inspector general al Artileriei şi comandant al Corpului 1 Armată Craiova, fi ind învinuit de ziarişti şi parlamentari de implicare în scandalul „Afacerea Skoda” s-a sinucis la 28 martie 1939. Din presa vremii am reţinut: „Generalul moare sărac; el a fost un om sobru şi a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proeminent”.

În scrisorile lăsate pentru mareşalul Prezan, generalul Condeescu, colonelul Aldea, şeful statului major al Corpului 1 Armată Craiova şi soţiei, generalul îşi striga nevinovăţia, rugând să se spună subordonaţilor că „fostul lor şef nu a fost un şperţar, ci un om corect; (...) e nevinovat de tot ce i se pune în sarcină; a trăit cinstit, a luptat pentru ţară şi acum moare sărac”, iar calomniatorilor săi doctorul Lupu şi generalul Amza să ia sumele luate de el ca şperţ şi le trimitea blestemul ca sângele său „să le ţâşnească în faţă de fi ecare zi pentru a le reaminti mişelia săvarşită”.

Soţiei sale, Margareta Popescu, îi cerea iertare pentru gestul făcut, pentru că moare sărac şi „nu-i poate lăsa decât un teren cu care să-i plătească datoriile (...) şi 20.000 de lei, singurii bani agonisiţi (la percheziţia biroului său au fost găsiţi aceşti bani şi 6.350 lei în portmoneu, ultima sa soldă)”. De asemenea, îi cerea soţiei ca pe crucea sa să scrie: „Aici se odihneşte un om corect, dar care nu a putut trăi din cauza invidioşilor şi mizerabililor”.

Deşi şi-a dorit o înmormântare sobră şi simplă, Ministerul Apărării a organizat înmormântarea generalului cu onoruri militare, fi ind obţinută totodată şi aprobarea pentru slujba religioasă din partea Bisericii Ortodoxe Române.

În ziua de 31 martie, la locuinţa sa din Str. Mina din Craiova, a avut loc serviciul religios, apoi sicriul aşezat pe afetul unui tun de 120 mm, însoţit de familie şi mulţi ofi ţeri subordonaţi, s-a deplasat la gară, vagonul mortuar fi ind ataşat trenului personal de la ora 10 seara. Acesta a ajuns în Gara de Nord din Bucureşti a doua zi la ora 9,30 şi a fost tras în faţa salonului regal.

După ce sicriul a fost coborât din tren de ofi ţeri din Corpul 1 Armată a fost aşezat pe un afet de tun. Apoi a avut loc un serviciu religios la care au participat, printre alţii, mareşalul Prezan, ministrul Apărării, generalul Samsonovici, inspectorii generali de armată: generalii Olteanu, Manu, Paul Angelescu, Gorski,

Generalul de divizieDumitru (Sică) Popescu

149


generalul Cihoski (fost ministru al Apărării pe timpul semnării contractului cu „Skoda”), alţi generali, delegaţi ai Marelui Stat Major, inspectoratelor generale de armă, Ministerului Apărării, Secretariatului General, Şcolii Superioare de Război, Corpului 2 Armată, Corpului Vânătorilor de Munte, Diviziilor 4 Infanterie şi 3 Cavalerie, Regimentelor 2 Artilerie şi 2 Artilerie Grea, Arsenalului, Pirotehniei şi ai celor două şcoli militare de artilerie din Timişoara, conduse de colonelul Pion Georgescu şi căpitanul Valerian Nestorescu.

În faţa gării au prezentat onorul o companie cu drapel şi muzica militară din Regimentul 2 Vânători Gardă nr. 9, câte o companie din Regimentele 25 Infanterie şi 1 Transmisiuni, o baterie din Regimentul 2 Artilerie şi un escadron din Regimentul 9 Roşiori, parada fi ind comandată de generalul Marţian, directorul liceelor militare.

Cortegiul funerar s-a deplasat la Cimitirul Bellu (militar), pe traseul Bulevardul Dinicu Golescu, Strada Ştirbey Vodă, Strada Câmpineanu, Calea Victoriei, cheiul Damboviţei, Bd. Regina Maria, Strada 11 Iunie, Stada Cuţitul de argint, Calea Şerban Vodă.

Lentele au fost ţinute de generalii Paplica, Jiteanu, Schmidt şi Crassu, ajutaţi de coloneii Protopopescu, Glatz, Popescu Gheorghe, şi Georgescu Pion, iar în jurul afetului a fost realizată o gardă formată din elevi ai Şcolii Militare de Geniu.

În necrologul publicat de „Revista Artileriei” se spunea: „Armata, şi în special artileria, a pierdut pe unul dintre cei mai distinşi şi valoroşi tunari ai săi, pe generalul Sică Popescu, ostaş de mare seamă, care timp de 40 de ani a servit patria cu nemărginit devotament şi desăvarşită pricepere. (...) activitatea sa va servi de pildă camarazilor care il regretă din tot sufl etul”.

La intrarea în Cimitirul Militar Bellu, pe dreapta, pe primul rând de morminte, lângă gard, se afl ă mormântul său, pe a cărui cruce este scris: „Aici se odihneşte un om corect, dar care nu a putut trăi din cauza invidioşilor şi mizerabililor”.

În fi nal, precizăm pentru cititorii nefamiliarizaţi cu instituţia militară şi cu ceremonialele sale că desfăşurarea funeraliilor cu onoruri militare se desfăşoară în prezent conform prevederilor „R.G. 4, Regulamentul onorurilor şi ceremoniilor militare”. Între altele, acesta menţionează că funeraliile cu onoruri militare se organizează pentru militarii decedaţi în activitate, în rezervă sau în retragere şi veterani de război, precum şi pentru persoanele decorate cu ordine naţionale, la solicitarea familiei sau autorităţilor locale adresate comandantului garnizoanei. Rezultă că cinstirea memoriei militarului decedat, prin organizarea de funeralii cu onoruri militare, nu este o acţiune iniţiată de armată, evident cu acceptul familiei, ci de către aceasta din urmă. Onorul în cadrul funeraliilor, fără fastul de altădată este dat de o gardă de onoare, cu o componenţă variabilă – în funcţie de gradul şi statutul de militar în activitate, în rezervă şi în retragere al decedatului – de la un pluton format din 15 militari, la o companie alcătuită din 3 plutoane a câte 15 militari.

Din nefericire, la funeraliile cu onoruri militare locul tradiţionalei muzici militare a fost luat de un stingher trompet. O urmă de regret este aceea că evocarea unor mari personalităţi ale armatei, la trecerea la cele veşnice, ca formă de respect pentru tot ceea ce au făcut pentru armată şi ţară, nu prea mai are loc în paginile publicaţiilor militare evident preocupate de relevarea realizărilor unor contemporani, decât la rubrica anunţuri.

150


1.14. Frământări artileristice, refl ecţii şi întrebări retorice la un sfert de veac de la revoluţie

La mai mult de două decenii şi jumătate de la schimbările produse în decembrie 1989, artileria română este încă în căutarea soluţiilor de adecvare acţională la noile cerinţe ale câmpului de luptă, de realizare a interoperabilităţii depline cu structurile similare din celelalte armate ale statelor membre NATO, de intrare în „cadenţa” tendinţelor de dezvoltare a acestora.

Stabilirea soluţiilor pentru îndeplinirea acestor deziderate presupune în mod ineluctabil o viziune clară a ceea ce trebuie realizat, pornind de la cunoaşterea exactă a neajunsurilor prezentului. De aceea, am dorit a supune atenţiei cititorilor câteva dintre aspectele ce impun refl ecţie şi corective.

Unul dintre neajunsurile de bază ale artileriei este lipsa unei structuri (instituţii) specializate, care să asigure conducerea unitară şi coerentă a armei. Acest aspect, rezultat al transformărilor structurale iniţiate în etapa reformei propriu-zise a organismului militar românesc (1993-1995), a avut ca primă consecinţă desfi inţarea Inspectoratului General al Artileriei, continuatorul rolului şi tradiţiilor Comandamentului Artileriei şi, ulterior, a instituţiilor ce au urmat acestuia, anume a Inspectorului pentru artilerie din cadrul Statului Major General, respectiv a Şefului artileriei din Statul Major al Forţelor Terestre.

Înţelegându-se necesitatea instituirii unei autorităţi de specialitate în armă, a fost reînfi inţată instituţia inspectorului în armă, funcţie deţinută prin cumul de către comandantul Şcolii de Aplicaţie pentru Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” şi devenită ulterior Şcoală de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană, prevăzută cu gradul de general. Ulterior, odată cu reorganizarea învăţământului militar din anul 2005, această funcţie de inspector în armă a fost îndeplinită prin cumul de către comandantul Centrului de Pregătire pentru Artilerie Terestră „Ioan Vodă”, până în anul 2008, când funcţia a fost desfi inţată.

Am enumerat aceste aspecte ale dinamicii structurilor de conducere ale artileriei pentru a releva, din această perspectivă, o dată în plus, lipsa de coerenţă a reformei structurilor de conducere a artileriei, ca de altfel a tuturor armelor. Actuala lipsă a unei astfel de structuri în cadrul armei este în dezacord pe de-o parte cu tradiţia armatei române, iar pe de altă parte cu realitatea din armatele celorlalte state membre NATO pe care adesea le invocăm ca model al propriei transformări. Referitor la tradiţii, menţionăm că „Inspectoratul Artileriei”, ca entitate de conducere distinctă, a apărut în anul 1875, în urma desfi inţării „Inspectoratului Armelor Speciale” (artileria şi geniul) şi a avut ca şef pe ilustrul artilerist, generalul Gheorghe Manu. De-a lungul timpului această structură de conducere a fost supusă în mod fi resc unui continuu proces de adaptare în raport cu cerinţele impuse de contextul vremurilor, elementul esenţial fi ind acela că, din 1875, şi până în anul 2008, a fost permanent prezentă în organizarea armatei, purtând diferite denumiri: „Direcţia Artileriei”, „Direcţia Superioară a Artileriei”, „Comandamentul Artileriei Forţelor Armate”, „Comandamentul Artileriei” etc.

La acest moment, structurile de conducere ale artileriei în statele membre NATO există fi e ca entităţi distincte în cadrul Statului Major General sau la nivelul Statului

151


Major al Forţelor Terestre, având în frunte un inspector pentru artilerie, şef al artileriei sau director pentru artilerie, fi e sunt în responsabilitatea instituţiilor de învăţământ specifi ce, comandantul acestora fi ind şi liderul în armă. Relevant este faptul că, indiferent cine deţine responsabilitatea unei astfel de poziţii, fi e la nivel central sau la nivelul instituţiei de învăţământ, funcţia este prevăzută cu autoritate adecvată, precis defi nită, inclusiv în ceea ce priveşte gradul militar.

De aceea, considerăm cu toată convingerea că reintroducerea instituţiei în armă este o necesitate indiscutabilă, impusă de tradiţie, de realităţile din alte armate şi, mai ales, de nevoia de a realiza cerinţele actuale necesare modernizării artileriei proprii. În acest sens, întrebăm retoric: cine stabileşte direcţiile de dezvoltare a armei prin prognoză pe termen lung? Cine este persoana abilitată prin pregătire şi expertiză să stabilească nevoile şi priorităţile de înzestrare ale artileriei, să elaboreze documentele normative (manuale, regulamente, instrucţiuni) în armă? Fără această instituţie, artileria nu are garanţia unei evoluţii coerente, în deplină consonanţă cu tendinţele ce se manifestă în evoluţia armei ca principal sistem de lovire cu foc al forţelor terestre.

Din perspectiva comparativă a ceea ce există în artileria armatelor statelor membre NATO, un alt aspect care trebuie regândit este structura organizatorică, aceasta fi ind în prezent una atipică pentru unităţile şi marile unităţi de artilerie. Mixajul dintre artileria cu tragere prin ochire directă şi cea cu tragere prin ochire indirectă, concretizat în batalioanele şi regimentele de artilerie mixtă, are ca rezultat structuri care nu-şi regăsesc similitudini nici în NATO, nici în artileria armatelor apreciate ca moderne ale altor state din afara Alianţei. Principalele neajunsuri pe care acest mixaj le generează sunt cele legate de conducerea şi asigurarea logistică a forţelor pe timpul luptei, care în această confi guraţie sunt apreciate ca fi ind procese dăunător de complicate.

De aceea se nasc şi alte întrebări, desigur tot retorice ca şi celelalte: cum să realizezi interoperabiliatea acţională cu structuri astfel organizate? Cum să implementezi în aceste condiţii procedurile de stat major consacrate în Alianţă?

Refl ecţii profunde trebuie să genereze, deopotrivă pentru decidenţi şi pentru specialişti, actuala înzestrare cu armament de artilerie şi tehnică specifi că. Din păcate, cu excepţia Brigăzii 8 LAROM, unităţile de artilerie sunt dotate cu guri de foc concepute şi produse înainte de anul 1989, cu accentuată uzură morală concretizată în caracteristici tehnico-tactice depăşite. Spre exemplifi care, amintim că obuzierele calibru 122 mm, afl ate în dotarea batalioanelor de artilerie din brigăzile de vânători de munte ca armament de substituţie, sunt model 1938 şi au fost întrebuinţate masiv în cel de-al Doilea Război Mondial; celelalte guri de foc de artilerie din dotare au o vechime medie de 3 decenii –aruncătorul de bombe calibrul 82 mm model 1977, aruncătorul de bombe calibrul 120 mm model 1982, obuzierul calibrul 152 mm model 1981, tunul-obuzier calibrul 152 mm, model 1985, tunul antitanc calibru 100 mm model 1975 şi 1977 etc. Pentru o corectă înţelegere a „ritmului” de dotare cu tehnică de artilerie nouă, menţionăm că în armatele statelor membre NATO, acesta se bazează pe un ciclu de viaţă a gurii de foc, de regulă, de 15-20 de ani. Trebuie amintit faptul că deceniile care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989 nu au adus schimbări importante nici în ceea ce priveşte muniţia întrebuinţată de artilerie. De aceea se naşte întrebarea fi rească: când ne propunem să benefi ciem de muniţie inteligentă? Legat de acest aspect, de tendinţa de înscriere în anacronism în ceea ce priveşte muniţia

152


folosită, trebuie menţionat faptul că lipsa acestui tip de muniţie infl uenţează fundamental lupta împotriva blindatelor, element decisiv în derularea unei confruntări clasice. Aceasta se desfăşoară preponderent prin trageri prin ochire directă, prin duel de foc, modalitate care la armatele moderne este, de regulă, ultima soluţie de a angaja lupta împotriva blindatelor.

Referitor la posibilităţile de realizare a sprijinului prin foc de către unităţile şi marile unităţi de artilerie din forţele terestre trebuie relevat faptul că acestea sunt net inferioare cerinţelor de sprijin. De aceea sunt extrem de fi reşti întrebările: cu ce guri de foc de artilerie se poate interveni în zonele de interes de brigadă (adâncime de până la 50 Km) şi în zona de interes a diviziei de infanterie (adâncime până la 150 km)? Ce senzori de cercetare sunt în măsură să asigure datele necesare asigurării unui sprijin de foc în zonele mai sus-menţionate?

De fapt problematica senzorilor de artilerie este mult mai complexă, defi citul de potenţial al acestora resimţindu-se nu numai în zona de infl uenţă a eşaloanelor brigadă şi divizie, ci chiar în cea de interes a acestora. Din această perspectivă apare întrebarea: cât timp ne mai trebuie ca să introducem în dotare radare contrabaterie, element indispensabil oricărui sistem de artilerie modern? Necesitatea imperativă a dotării cu un astfel de senzor a fost relevată din plin în războaiele din Golf, unde radarele contrabaterie ale artileriei americane (tip TPQ-36 şi TPQ-37) au permis descoperirea mijloacelor de foc irakiene imediat după deschiderea focului şi au facilitat executarea în 1-2 minute a ripostei de foc generând în fi nal noncombatul artileriei irakiene. În concluzie, fără a dispune de radare contrabaterie, artileria este „oarbă” în actuala realitate a câmpului de luptă, nu poate câştiga supremaţia în lupta cu artileria adversă şi, implicit, nu poate să sprijine acţiunile de luptă ale forţelor de manevră.

Desigur refl ecţiile sunt multe, iar întrebările ce se nasc şi mai multe decât acestea. Prin prezenta abordare nu ne-am propus o inventariere exhaustivă a neajunsurilor manifestate în armă, ci relevarea câtorva dintre cele care trebuie să constituie priorităţi ale demersurilor viitoare. Pot fi aduse explicaţii pentru actuala realitate acţională a artileriei, şi nu puţine la număr, dar trebuie să se înţeleagă faptul că acestea nu ar ajuta la nimic. Sunt de înţeles constrângerile fi nanciare, concentrarea eforturilor multiple pentru îndeplinirea de calitate a angajamentelor de participare în teatrele de operaţii, dar nu trebuie uitată raţiunea de a fi a armatei, aceea de a se pregăti şi desfăşura acţiuni militare specifi ce luptei armate în cadrul căreia artileria rămâne principalul vector de lovire cu foc.

Apreciem că amânarea derulării unor programe de înzestrare cu sisteme de artilerie moderne nu sprijină relevant strategia de „austeritate”, nu contribuie semnifi cativ la reducerea cheltuielilor impuse de contextul economico-fi nanciar actual. Explicaţia rezidă chiar din ritmul rapid în care se dezvoltă artileria la nivel mondial, fapt ce măreşte decalajul între nivelul de înzestrare actual şi cel necesar impus de cerinţele reale ale confl ictului modern, decalaj care va fi foarte greu de recuperat. Mai mult, dincolo de aspectele materiale se manifestă şi unele de ordin moral ce rezultă din imposibilitatea punerii la dispoziţia forţelor dislocate în diferite zone de confl ict a unui mijloc de luptă modern, economic în ansamblul luptei armate şi indiscutabil multiplicator esenţial al puterii de luptă.

Capitolul II – OAMENI

155


2.1. Artilerişti la comanda Statului Major General

Statul Major General (Marele Stat Major) a fost înfi inţat la 12/24 noiembrie 1859, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, din primul an de domnie al lui Alexandru Ioan Cuza. De-a lungul existenţei sale, Statul Major General (1859-1882, 1994-2015, Marele Stat Major – 1882-1994), a fost condus de 49 de generali, un colonel şi un maior, dintre care 11 (aproape un sfert) au fost generali de artilerie, şi anume: general de divizie Iacob Lahovary: 01.10.1894 – 01.10.1895; general de corp de armată Constantin Christescu: 02.12.1913 – 01.04.1914; 01.04. – 28.10.1918; 01.04.1920 – 08.05.1923; general de brigadă Dumitru Iliescu: 25.10 – 05.12.1916; general de divizie Alexandru Lupescu: 01.10.1923-21.06.1927; general de corp de armată Ion Sichitiu: 01.02 – 01.11.1937; general de armată (post-mortem) Florea Ţenescu: 01.02.1939 – 23.08.1940; general de divizie (post-mortem) Alexandru Ioaniţiu: 06.09.1940 – 17.09.1941; general de corp de armată Costin Ionaşcu: 20.06.1945 – 27.12.1947; general-colonel Constantin Popescu: 30.01.1948 – 18.03.1950; general de armată Vasile Ionel: 29.12.1989-02.05.1991; general Mihail Popescu: 31.10.2000 – 25.10.2004.

Aceştia au fost indiscutabil unii dintre ofi ţerii cei mai apreciaţi din artilerie, dar şi din armată. Astfel, unii dintre ei, nu puţini la număr, au fost lideri ai promoţiilor de ofi ţeri cărora le-au aparţinut: şefi de promoţie la Şcoala de Ofi ţeri – Dumitru Iliescu (1886), Constantin Christescu (1887); Şcoala de Ofi ţeri „Nicolae Bălcescu” Sibiu – Mihail Popescu (1969); Şcoala de Artilerie – Ion Sichitiu (1899), Alexandru Ioaniţiu (1910); Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie – Alexandru Lupescu (1888); Şcoala Superioară de Război – Ion Sichitiu (1911). Ceilalţi, fără să fi fost şefi de promoţie, au fost ofi ţeri temeinic pregătiţi, cu studii strălucite făcute în ţară şi în străinătate. Astfel, între cei ce au făcut studii strălucite în străinătate îi amintim pe: Iacob Lahovary – Şcoala de Stat Major, Paris ; Constantin Christescu – Scoala de Război, Paris; Florea Ţenescu – Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie Danzig, Germania; Ion Sichitiu – Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu Charlottemburg, Germania; Vasile Ionel – Academia Militară de Artilerie şi Rachete Moscova, URSS .

Mulţi s-au afi rmat în războaiele românilor: Iacob Lahovary a fost şeful Secţiei operaţii din Marele Cartier General în Războiul de Neatârnare; Constantin Christescu a fost şef de stat major al Armatei de Nord, al Armatei a 2-a, al Grupului de Armate Sud şi comandant al Armatelor de Nord şi 1 în Războiul de (Re)Întregire (1916-1917); Alexandru Lupescu a fost şef de stat major al Armatei 1 şi subşef al Marelui Cartier General în Războiul de (Re)Întregire (1916-1917); Alexandru Ioaniţiu a fost un strălucit comandant de baterie în Regimentele 10 şi 3 Artilerie în acelaşi Război de (Re)Întregire (1916-1917) etc.

Parte dintre ei s-au afi rmat în învăţământul militar, fi e ca profesori sau comandând Şcoala Superioară de Război, precum generalii Constantin Christescu (01.04.1910 – 01.04.1912), Alexandru Ioaniţiu (22.05.1939 – 23.08.1940), fi e ca profesori în aceeaşi

156


instituţie, ca generalii Alexandru Lupescu (director de studii 1904 – 1907), Ion Sichitiu (1921 – 1926), Florea Ţenescu (1919 – 1924, 1926 – 1927) sau ca profesori în Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (Dumitru Iliescu, Alexandru Ioaniţiu).

Unii s-au afi rmat ca teoreticieni militari, lăsând posterităţii importante lucrări de doctrină, artă şi strategie militară: generalii Constantin Christescu („Tactică generală”, „Strategie şi tactică”, „Elemente de tactică generală”), Alexandru Lupescu („Istoria Militară”, „Organizarea militară”, „Principii de strategie şi istorie militară” etc.), Ion Sichitiu („Corpul de armată în bătălie”, „Defensiva şi manevra focurilor de artilerie”, „Elemente de strategie” etc.), Florea Ţenescu („Cunoştinţele generale asupra războiului şi studiul lui”). Fără a minimiza valoarea şi importanţa altor lucrări, menţionăm că generalul Alexandru Ioaniţiu ne-a lăsat o excelentă lucrare istorică: „Războiul României (1916 – 1918)”. De asemenea au lăsat posterităţii valoroase memorii, generalul Costin Ionaşcu („Mărturia documentelor” – 1968) şi Constantin Popescu („Memorii” – 2004 (postum)).

Pentru unii, calităţile lor au devenit porecle: Gură de aur – Alexandru Lupescu, Marele tăcut – Alexandru Ioaniţiu, Cumplitul – Constantin Popescu.

Destinele acestor demnitari militari au fost extrem de interesante, unele extrem de tragice. Astfel, generalul Alexandru Ioaniţiu a avut un sfârşit groaznic, decedând în urma unui accident de avion, pe un aeroport de lângă Odessa, pe când venise să organizeze acţiunile Armatei române pe frontul de est, iar generalul Ion Sichitiu a murit în închisoarea de la Aiud, fi ind „vinovat” pentru că a fost ministrul agriculturii şi domeniilor în guvernul Antonescu, în perioada 1941-1942.

Şi ca o curiozitate - trei dintre aceştia s-au născut la Botoşani: Alexandru Lupescu, Alexandru Ioaniţiu, Vasile Ionel.

În cea mai înaltă funcţie militară de conducere din armată, toţi au ştiut să-şi facă datoria faţă de patrie, aşa cum rezultă din prezentarea succintă a realizărilor din perioda cât au deţinut demnitatea de şefi al Statului Major General.

Generalul Iacob Lahovary, atât ca şef al Statului Major General, cât şi ca ministru de război (21.02.1891 – 21.02.1894; 11.04.1899 – 13.02.1901), a desfăşurat o prodigioasă activitate, alături de şefi i Statului Major General, generalii Ştefan Fălcoianu (1886-1894) şi Constantin Poenaru (1898 - 1901) pentru ,,desăvârşirea planului de reformă militară cristalizat în perioada 1879 - 1882, cea mai importantă reorganizare a sistemului naţional de apărare până în preajma primului război mondial”114. Astfel, în timpul mandatului său de şef al Statului Major General (ministru de război – Constantin Poenaru) a fost promulgată, la 6/18 mai 1895, noua

114 Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefi i Statului Major General Român 1859 - 2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 45.

Generalul Iacob Lahovary

157


Lege asupra serviciului de stat major, care ,,a adus schimbări importante şi de durată în privinţa organizării şi personalului Statului Major General”115.

Generalul Iacob Lahovary a avut o contribuţie însemnată şi la dezvoltarea planurilor de mobilizare a armatei şi a ipotezelor de război pentru ţara noastră. Astfel, împreună cu generalul Poenaru (şeful Statului Major General pe timpul ministeriatului său 1899 – 1901) a pregătit ipoteza din anul 1900 ,,prin care se lua în calcul un război ofensiv de eliberare a Transilvaniei”116, iar ,,acoperirea trebuia realizată în 1900 în 12 zile de la decretarea mobilizării generale”117.

De asemenea, ca ministru sau şef al Statului Major General, ,,a reorganizat infanteria pentru a micşora timpul mobilizării generale. A schimbat soldaţilor „fl intele” preistorice pe care le aveau încă de pe vremea Războiului de Independenţă, aducând în ţară cele mai bune puşti ale vremii, Mannlicher calibru 6 mm. Tot la iniţiativa generalului se triplase numărul regimentelor din cavaleria românească şi se înfi inţase prima herghelie militară din ţară. Şi în artilerie crescu numărul de regimente. Lahovary a organizat prima artilerie „de cetate”118.

Generalul Constantin Christescu a ocupat funcţia de şef al Marelui Stat Major în trei perioade, iar între 1918-1920, când a funcţionat Marele Cartier General condus de generalul Constantin Prezan, a îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major (fosta parte sedentară), astfel că, putem spune că cel de-al doilea său mandat în fruntea Marelui Stat Major, s-a întins pe o perioadă de 5 ani, 01.04.1918 – 08.05.1923.

Recunoscut drept creatorul şcolii româneşti de stat major, generalul Christescu a îndeplinit, începând cu anul 1912, funcţii importante în Marele Stat Major – subşef şi şef al acestei instituţii, contribuind la întocmirea diferitelor studii operative şi ipoteze de război. Astfel, încă din anul 1903, ca şef al biroului operaţii din Secţia I a Marelui Stat Major a întocmit „un document numit Ipoteza C (Ipoteza Christescu), care pornea de la premisa unui posibil confl ict cu caracter local în Balcani şi a unei ameninţări din partea Bulgariei în Dobrogea, ţinând seama şi de pretenţiile ei asupra acestui teritoriu. Planul lui C. Christescu analiza şi situaţia în care Bulgaria ar fi declanşat o acţiune

115 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 82;116 Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 45;117 Idem, p. 46;118 www.historia.ro - generalul Iacob Lahoray.

Generalul Constantin Christescu

158


ofensivă contra României, singură sau în cooperare cu Rusia, şi riposta ofensivă a armatei române”119.

După izbucnirea Primului Război Mondial, în anii neutralităţii României, 1914-1916, ca subşef al Marelui Stat Major, a răspuns de activitatea Secţiei operaţii, conducând elaborarea ipotezelor de război, în primă fază a „5 ipoteze de război, şi anume: A şi A.I. spre sud (război cu Bulgaria); B şi B.I. spre nord şi nord-vest (război cu Austro-Ungaria) şi ipoteza C spre est (război cu Rusia)”120. Ulterior se vor mai întocmi noi variante, 3 ale ipotezei C, 3 ale ipotezei B şi 2 ale ipotezelor A şi A.I., iar odată cu desfăşurarea războiului în vecinătatea teritoriului naţional s-a trecut la „elaborarea a încă 6 variante noi ale Ipotezei B (B.II, B.III, Bv4, B.III. a, b, c). La intrarea noastră în război va fi pusă în aplicare varianta defi nitivă a Ipotezei B3, sub denumirea de Ipoteza Z”121. Ipoteza care s-a aplicat la începutul războiului, şi care avea ca premise ofensiva în Transilvania şi defensiva cu Bulgaria, „a fost dezbătută în două consultări, din noiembrie 1914 şi ianuarie 1915, care a reunit pe ministrul de război (Ion I.C. Brătianu), şeful M.St.M. (gl. Vasile Zottu) şi generalii Alexandru Iarca şi I. Culcer”122.

După prima parte a „Războiului României”, cum l-a numit Alexandru Ioaniţiu, din păcate catastrofală pentru noi, odată cu numirea generalului Prezan la conducerea Marelui Cartier General, generalul Christescu a fost numit subşef al Marelui Cartier General, implicându-se în mod serios în procesul de reorganizare a armatei române, precum şi la pregătirea Planului de campanie pentru anul 1917. „A susţinut – cu prilejul consfătuirilor de comandament de pe frontul românesc din mai-iunie 1917 – proiectul româno-rus de ofensivă pe frontul dintre Carpaţii de Curbură şi Dunăre. Instrucţiunea operativă nr. 29 din 19 mai/1 iunie 1917, redactată cu aportul său, prevedea: încercuirea şi distrugerea forţelor principale din Grupul de armate „von Mackensen”; în acest scop, armatele a 4-a rusă, la dreapta, şi 1 română, la stânga, vor învălui prin manevre de fl anc şi pe „linii exterioare” Armata a 9-a germană ...; Armata a 2-a română va declanşa o operaţie ofensivă în avans, în sectorul Putna, ...; Armata a 6-a rusă, de la fl ancul stâng al Armatei 1 române va proteja manevra acesteia şi va împinge spre Dunăre trupele germane, bulgare şi otomane din zona Brăila; Armata a 9-a rusă ... va desfăşura puternice acţiuni de fi xare a inamicului”123.

În perioada preliminariilor Păcii de la Buftea, încheiată de guvernul germanofi l Marghiloman, generalul Christescu a preluat funcţia de şef al Marelui Stat Major, desfăşurând o „laborioasă activitate pentru pregătirea armatei în vederea unei eventuale

119 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 95;120 Colonel Stelian Tudorache – În elita Armatei Române. Scurt istoric al Direcţiei Operaţii – Editura Nummus, Bucureşti 1999, p. 40;121 Idem, pp. 40-41;122 Idem, p. 45;123 Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 96.

159


reintrări a ţării în război”124. În acest sens, „şeful Marelui stat Major a coordonat elaborarea unei Instrucţiuni secrete asupra mobilizării armatei pe timpul ocupaţiunii Munteniei şi Olteniei de către Puterile Centrale” şi a acţionat pentru „eludarea, pe cât a fost posibil, a punerii în aplicare a clauzelor militare ale Tratatului de pace de la Bucureşti, în privinţa trimiterii în teritoriul ocupat a armamentului, muniţiilor şi materialului de război prevăzut”125.

La demobilizarea Marelui Cartier General din anul 1920, generalul Christescu a fost numit din nou şef al Marelui Stat Major, până la decesul său din anul 1923, aducându-şi o importantă contribuţie la reaşezarea sistemului militar naţional pe noi coordonate, în lumina învăţămintelor desprinse din marele război abia încheiat. Astfel, cu aportul său nemijlocit, s-au realizat, printre altele: „demobilizarea armatei şi trecerea ei la cadrul de pace (1920); elaborarea de noi orientări în pregătirea de luptă, teoria şi practica regulamentară ...; pregătirea unor acte normative şi prevederi constituţionale (în preliminariile promulgării Constituţiei din 1923 şi a Legii de organizare a puterii armate din 1924); crearea structurii organizatorice a oştirii ...; reorganizarea Ministerului de Război şi a Marelui Stat Major; pregătirea noilor planuri de război, mobilizare şi a noilor reglementări de recrutare şi instrucţie; ... încheierea alianţelor defensive cu Polonia (3 martie 1921), Cehoslovacia (22 aprilie 1921) şi Iugoslavia (7 iunie 1921); ...elaborarea proiectelor şi ipotezelor de apărare ale României Mari”126.

De numele generalului Dumitru Iliescu, un general controversat, se leagă pregătirea armatei române din perioada neutralităţii (1914-1916), când a ocupat funcţia de secretar general al Ministerului de Război, şi conducerea acţiunilor militare din prima parte a „Războiului României” (august-decembrie 1916), când a fost de fapt şeful Marelui Cartier General. Dacă pentru perioada de neutralitate se poate aprecia că generalul Iliescu a depus eforturi pentru remedierea defi cienţelor constatate în campania din 1913, pentru cele aproape 4 luni cât a condus Marele Cartier General, acesta nu s-a ridicat la înălţimea cerinţelor înaltei demnităţi militare.

Pornind de la constatările privind starea armatei în timpul celui de al doilea război balcanic, generalul Iliescu şi echipa sa din Ministerul de Război a întocmit „Planul reorganizărei armatei şi complectarea lipsurilor de tot felul”, şi a trecut la transpunerea

124 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 156;125 Idem, p. 159;126 Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, pp. 100-101.

Generalul Dumitru Iliescu

160


acestuia în practică. Astfel, „În cei aproape trei ani, care au precedat intrarea noastră în război, s-a depus o muncă uriaşă şi s-au cheltuit sume mari de bani pentru opera de mărire, instruire şi înzestrare a armatei. Această operă, s-a îndeplinit după un plan sistematic, care a fost urmărit în patru direcţii: sporirea efectivelor armatei de operaţie şi a serviciilor ei; completarea, transformarea şi repararea armamentului, muniţiilor şi a materialului de război; completarea echipamentului şi a subzistenţelor; serviciul sanitar”127.

Totuşi, generalul Iliescu rămâne omul care „nu a refuzat misiunile de sacrifi ciu de a coordona, cu resurse minime, pregătirea militară şi de a conduce operativ campania anului 1916”128 din Războiul nostru de (Re)Întregire.

Generalul Alexandru Lupescu a condus Marele Stat Major o perioadă apreciabilă, când în guvernarea liberală ministru de război era generalul Mărdărescu. Cu ,,vasta experienţă în activitatea de stat major, îndeplinind succesiv funcţia de şef de stat major al Armatei 1 în 1916 şi subşef al Marelui Cartier General în 1917”129, generalul Lupescu a coordonat ,,acţiunile de reorganizare a puterii militare a ţării, în conformitate cu Legea din 1924 şi Constituţia din 1923”130, adoptând măsuri pentru reînfi inţarea brigăzii de infanterie în structura diviziei, constituirea Corpului Vânătorilor de munte, reorganizarea cavaleriei, întărirea marilor unităţi de artilerie (21 brigăzi), înfi inţarea Batalionului care de luptă, crearea Comandamentului Aeronauticii, stabilirea ,,metodei de lucru în birourile Marelui Stat Major” etc. La trecerea sa în rezervă, generalul Lupescu, ,,supranumit ,,gură de aur” pentru calităţile sale de orator, dascăl şi profesor de istorie militară la Şcoala Superioară de Război”131, a emis un vibrant şi emoţionant ordin de zi: ,,Cu cea mai mare satisfacţie îmi îndeplinesc datoria de a mulţumi din sufl et tuturor ofi ţerilor şi funcţionarilor Marelui Stat Major pentru priceperea, devotamentul şi sufl etul camaraderesc cu care m-au sprijinit în greaua mea sarcină, colaborând fără tocmeală la pregătirea apărării

127 Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 206-207;128 Locotenent-colonel Teofi l Oroianu - Un “mare uitat” al războiului de reîntregire: Generalul Dumitru Iliescu - în Revista Trupelor de Uscat, nr. 3-4/1994, p. 161;129 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950) Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 199;130 Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 138;131 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950) Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 199.

Generalul Alexandru Lupescu

161


noastre naţionale şi la reputaţia Marelui Stat Major Român. Iată cauza fericirii mele şi în acelaşi timp a regretului cu care mă despart de voi toţi, scumpii mei camarazi. Rămâneţi sănătoşi şi continuaţi cu glorie opera voastră”132.

Generalul Ion Sichitiu s-a afl at numai 9 luni în fruntea Marelui Stat Major, fi ind doar împuternicit, evidenţiindu-se, şi în cazul său, implicarea factorului politic ori a regelui. În condiţiile acelor vremuri, când ameninţarea războiului era tot mai evidentă, generalul Sichitiu s-a preocupat de sporirea capacităţii combative a armatei, sub conducerea sa, care era recunoscut ca un valoros teoretician şi gânditor militar, elaborându-se noi planuri de redimensionare şi înzestrare

a armatei, generalul fi ind un adept al organizării unor divizii cu mare capacitate de manevră, compuse din unităţi şi subunităţi de blindate şi motorizate. Timpul scurt cât a ocupat această înaltă demnitate militară nu i-a permis să-şi pună în aplicare decât parţial proiectele de modernizare a armatei.

Şi generalul Florea Ţenescu a a avut un mandat scurt la conducerea Marelui Stat Major, suprapus pe o perioadă extrem de grea pentru România şi armata sa. Astfel, împreună cu subordonaţii săi, a continuat ,,activitatea de revizuire a planifi cării strategice – începută de generalul Şt. Ionescu, odată cu prăbuşirea Micii Înţelegeri – şi de îmbunătăţire rapidă a organizării şi pregătirii de luptă a armatei”133, acţionând, în funcţie de situaţia fl uidă din acel timp, mai întâi pentru întărirea dispozitivului fronturilor de vest şi sud, apoi a celor de est şi nord-est, capitulând, în cele din urmă, în faţa revizionismului vecinilor.

La Consiliile de Coroană din 27 iunie 1940 s-a opus intrării României în război, atrăgând acuzaţii din partea unor politicieni, pe care i-a înfruntat cu demnitate: ,,Mă acuzaţi pe mine? Atunci vă întreb eu: ce aţi făcut timp de 20 de ani pentru ţară şi armată? Care sunt aliaţii mei? Cu cine avem tratate de amiciţie sau ajutor militar? De la cine şi pe ce graniţă îmi intră armament, muniţii, dacă dau bătăliile? Voi da patru lupte despre care va vorbi Europa şi în cinci zile voi avea ruşii la Turnu Severin! Eu îmi dau demisia

132 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, pp. 206-207;133 Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 205.

Generalul Florea Ţenescu

Generalul Ion Sichitiu

162


şi trec la postul de apărător al ţării. Dumneavoastră numiţi alt şef de stat major. Sunt artillerist şi cunosc în cele mai mici amănunte înzestrarea armatei, armamentul ei, posibilităţile de rezistenţă. Refuz să duc ţara la un dezastru”134.

Generalul Alexandru Ioaniţiu a fost adus la conducerea Marelui Stat Major de generalul Antonescu, după ce acesta a devenit conducătorul statului, la învestire spunându-i: „Ioaniţiu, după cum vezi din istoria tuturor popoarelor, şeful Marelui Stat Major este răspunzătorul absolut de pregătirea de război a unei armate, faţă de ţara lui şi faţă de istorie. Guvernele sunt răspunzătoare din punct de vedere politic, dar şeful de Stat Major răspunde faţă de naţiune, prin însăşi onoarea lui”135.

Conform ordinelor generalului Antonescu, generalul Alexandru Ioaniţiu în calitate de şef al Marelui Stat Major, a condus cu înţelepciune şi rigoare procesul de reorganizare a armatei, ale cărei structuri au fost afectate profund de rapturile teritoriale din anul 1940. De asemenea, cu sprijinul Misiunii Militare Germane din ţară a iniţiat şi un program realist de dotare cu tehnică militară şi de revigorare a pregătirii pentru luptă a armatei.

Astfel, sub coordonarea sa, Marele Stat Major a întocmit Proiectul de reorganizare a armatei136. După ce Proiectul a fost aprobat, la 5 octombrie 1940, de către conducătorul statului, generalul Antonescu, s-a dat ordinul de punere în practică a acestuia. În urma acestor măsuri, la 1 aprilie 1941, ordinea de bătaie a armatei de uscat cuprindea: 3 comandamente de armată, 5 comandamente de corp de armată, 20 divizii (18 de infanterie, 1 de gardă, 1 blindată), Corpul de munte cu brigăzi mixte munte şi Corpul de cavalerie cu 6 brigăzi137. Privind planul de înzestrare a armatei, se constată că Germania devenise principalul furnizor de armament al României, livrând, până la 1 iunie 1941, 80 tunuri de câmp, 178 tunuri antiaeriene, 669 tunuri antitanc Bofors, 255 tunuri Schneider, 39 avioane de vânătoare şi alte materiale de război138.

134 Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, pp. 211-212;135 Oroian Teofi l, Generalul de divizie post-mortem Alexandru Ioniţiu, Revista Document, nr.1, 1998, p.49. 136 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994, pp. 289-293; 137 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, vol. I – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 318;138 Colectiv (coordonatori: Colonel dr. Alesandru Duţu, Conf. univ. dr. Mihai Retegan) – Armata română în al doilea război mondial, vol. 1, Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941) – Editura Militară, Bucureşti, 1996, pp. 73-75.

Generalul Alexandru Ioaniţiu

163


În cea ce priveşte planurile de război, generalul Alexandru Ioaniţiu a coordonat activitatea de refacere a Planului general de apărare cu accent pe frontul din est, şi a elaborat noi instrucţiuni şi directive operative ce vizau cu precădere graniţa de est a ţării. Astfel, prin Directiva operativă nr. 35 pentru comandanţii Armatelor 3 şi 4139, se stabilea că „Scopul operaţiunilor pe frontul de est este a interzice pătrunderea forţelor sovietice în Moldova şi a asigura condiţiuni favorabile pentru trecerea ulterioară la ofensivă.”, iar „Apărarea va avea un caracter activ, concentrând de la început toate mijloacele asupra inamicului, în scopul de a-i răpi libertatea de acţiune şi a trece ulterior la ofensivă pentru a-l nimici”. Este de remarcat că, până în iunie 1941”, .... directivele operative elaborate de Marele Stat Major au vizat în exclusivitate scopuri defensive, ... Înaltul comandament naţional şi-a axat în exclusivitate eforturile în direcţia organizării apărării teritoriului afl at sub jurisdicţia statului român”140. De asemenea, a colaborat cu partenerul german la pregătirea Planului de operaţii al Grupului de Armate „Generalul Ion Antonescu”, format din Armatele a 3-a şi a 4-a române şi Armata a 11-a germană, pregătind Ordinul de operaţii pentru executarea Ipotezei „Munchen”141.

La 22 iunie 1941 a fost numit şef al Marelui Cartier General, dată de la care l-a secondat în permanenţă pe conducătorul statului, Ion Antonescu, în conducerea acţiunilor militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, şi, în continuare, pe frontul de la Odessa, unde şi-a găsit şi tragicul sfârşit, în accidentul de avion de pe aeroportul din Baden. „Generalul Alexandru Ioaniţiu, înfruntând destinul cu liniştea şi nobleţea gândurilor sale limpezi, era masivul care întrupa toate virtuţile noastre naţionale şi ostăşeşti. Moldovean de obârşie, falnic şi ager ca pârcălabii lui Ştefan, descendent dela isvoarele genialităţilor româneşti din cari au răsărit un Eminescu, Iorga, Enescu, a cinstit şi înălţat locul de origine şi istoria noastră militară şi naţională. A murit ca un erou cu faţa la focarul răsăritean, pe care l-a înfruntat cu acea bravură intelectuală şi morală, care cinsteşte totdeauna pe omul care l-a rostit şi pentru care şi-a dăruit gândul şi viaţa, trecând alături de marii eroi ai tuturor timpurilor, cari ne-au păstrat hotarul142”.

La solemnitatea de înmormântare de la Cimitirul Ghencea, Mihai Antonescu a rostit un mişcător cuvânt de adio. Între altele, a spus: „Închinarea pe care i-o fac regele şi mareşalul, ţara întreagă, este cea mai bună mărturie a meritelor desăvârşitului şef al Marelui Stat Major şi al Marelui Cartier General al armatei noastre, este cea mai autentică mărturisire a umanităţii respectului şi iubirii pe care a avut-o totdeauna”. De asemenea, a afi rmat că generalul Ioaniţiu a fost „un ostaş între ostaşi, loial între loiali, credincios între credincioşi”143.

139 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994, pp. 296-300;140 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, vol. I – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 318;141 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 302-303; General-colonel Dumitru Ciofl ină (coordonator) – Şefi i Marelui Stat Major Român 1941-1945. Destine la răscruce – Editura Militară, 1995, pp. 57-58;142 România Militară, Nr. 10/octombrie 1941, pp. XI-XVI;143 General-colonel Dumitru Ciofl ină (coordonator) – Şefi i Marelui Stat Major Român 1941-1945. Destine la răscruce - Editura Militară, 1995, pp. 70-71.

164


Generalul Costin Ionaşcu, combatant în ambele războaie mondiale, a fost numit şef al Marelui Stat Major la puţin timp de la terminarea celei de-a doua confl agraţii mondiale, după ce condusese cu competenţă Corpul 2 Armată în ultimele încleştări cu inamicul în Cehoslovacia. Pe timpul îndeplinirii înaltei demnităţi militare a coordonat „revenirea în ţară a unităţilor române participante la război” fi ind prezent la „întâmpinarea unităţilor care veneau victorioase de pe câmpurile de bătălie, la Arad am asistat la primirea Armatei 1, iar la Oradea a Armatei 4 române”144. De asemenea, a condus „trecerea armatei la cadrul de pace, reorganizarea şi pregătirea ei în noile condiţii”, activităţile fi ind îngreunate „de măsurile impuse de către Comisia Aliată de Control (sovietică)”, care „încerca să obţină renunţarea la specifi cul naţional, la elaborarea unei doctrine şi strategii militare naţionale”145. Reorganizarea armatei s-a făcut pe baza Instrucţiunilor speciale nr. 56500, relativ la desconcentrarea şi reorganizarea armatei, din 24 iulie 1945, elaborate sub conducerea nemijlocită a generalului Ionaşcu, luna august 1945 marcând „procesul de trecere a armatei la starea de pace, crearea cadrului organizatoric al sistemului militar care, cu toate ingerinţele Comisiei Aliate (sovietică) de Control şi zelul unor executanţi, răspundea necesităţilor vremii, având în vedere că alte pericole la adresa securităţii şi apărării ţării nu existau, în condiţiile în care ţara era, de facto, ocupată de către Armata Roşie”146.

Şi generalul Constantin Popescu a fost un general controversat, cel puţin din următoarele motive: nemulţumit în timpul Primului Război Mondial de poziţia conducătorilor armatei pentru semnarea armistiţiului de la Focşani, a părăsit armata prin demisie, fără a aştepta aprobarea, şi a pleacat în Franţa unde a luptat până în 1919, când s-a reîntors în ţară şi a fost reprimit în armată; imediat după 23 august 1944, s-a înscris în Partidul Comunist; în februarie 1945, împreună cu alţi generali şi ofi ţeri, a redactat şi publicat un protest împotriva generalului Rădescu; la 6 martie 1945 a fost numit în fruntea Direcţiei Generale a Poliţiei, unde s-a remarcat în alegerile din 1946, şi a fost promovat secretar general pentru trupe în Ministerul de

144 General-maior Mircea Agapie, Col (r) dr. Constantin Ucrain – Personalităţi ale artileriei române – Editura Militară, Bucureşti, 1993, pp. 139-140;145 Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, pp. 276-277;146 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 275.

Generalul Costin Ionaşcu

Generalul Constantin Popescu

165


Interne; în 1950, după trecerea în rezervă din funcţia de şef al Marelui Stat Major, a fost exclus din Partidul Comunist (de fapt PMR), a fost numit ministru adjunct la Ministerul Construcţiilor, rămânând şi deputat în Marea Adunare Naţională.

Ca şef al Marelui Stat Major „s-a străduit să aplice cu scrupulozitate liniile directoare trasate de partid şi, mai ales, a manifestat obedienţă faţă de noile organe care materializau imixtiunea directă a politicului în conducerea armatei”147. În această perioadă a fost înfi inţată Direcţia Politică Superioară a Armatei (prin reorganizarea fostului Inspectorat pentru educaţie, cultură şi propagandă), s-a continuat campania de epurare a cadrelor militare, s-a aplicat principiul de clasă în pregătirea şi promovarea cadrelor, nesocotindu-se principiul unităţii de comandă (locţiitorii politici validau ordinele comandanţilor), s-a desfi inţat arma cavaleriei, s-a înfi inţat Comandamentul Transmisiunilor şi s-a creat cadrul organizatoric pentru trupele chimice.

Generalul Vasile Ionel a avansat rapid în grad (sublocotenent în 1947 – colonel în 1955 – general-maior 1962, în condiţiile absolvirii Academiei de Artilerie din Moscova – 1949-1954, ca şef de promoţie). A avut o accensiune extrem de rapidă în carieră, deţinând între altele următoarele funcţii: locţiitor şi comandant de brigadă de artilerie – 1954-1955, şef de stat major şi comandant al artileriei la Regiunile Militare 3 şi 2 – 1955-1960, şef al Direcţiei Organizare-Mobilizare, Planifi care-Înzestrare –1960-1963. În perioada 1963-1980 a deţinut funcţia de adjunct al ministrului şi şef al Direcţiei Generale a Înzestrării Armatei. Trecut în rezervă în 1980 (la vârsta de 53 de ani, având 33 de carieră militară), a ocupat funcţii civile de adjunct al ministrului transporturilor, director al Centralei Canalului Dunăre-Marea Neagră, adjunct al ministrului aprovizionării tehnico-materiale

În decembrie 1989 a fost reactivat şi numit prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major.

În perioada cât a condus Marele Stat Major, s-au demarat o serie de contacte şi colaborări cu alte armate din afara Tratatului de la Varşovia. Astfel, în decembrie 1990, a condus prima delegaţie militară română primită la sediul NATO şi s-a întâlnit, cu acest prilej, cu secretarul general al NATO, Manfred Wörner, cu şeful Comitetului Militar şi cu reprezentanţii armatelor Alianţei Nord-Atlantice, unde a prezentat situaţia României, a armatei, precum şi propuneri de colaborare cu organismele NATO, având în acest sens împuternicire din partea preşedintelui României şi a prim-ministrului. De asemenea, el a condus delegaţiile armatei care au participat la întâlniri cu reprezentanţi ai armatelor din ţările membre ale NATO şi ale Tratatului de la Varşovia, încheiate cu elaborarea proiectului de tratat privind reducerea armatelor convenţionale.

147 Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 290.

Generalul Vasile Ionel

166


Generalul Mihail Popescu, cel mai popular general postdecembrist, în perioada în care a condus Statul Major General al Armatei Române, şi-a canalizat întreaga activitate, împreună cu subordonaţii săi, pentru a pregăti armata în vederea accederii în NATO, eveniment petrecut cu prilejul Summitului NATO de la Praga din 21 noiembrie 2002, când secretarul general al Organizaţiei Nord-Atlantice, lordul George Robertson, a anunţat invitarea României şi a altor şase state de a se alătura Alianţei, protocoalele de aderare la NATO fi ind semnate la Reuniunea extraordinară a Consiliului Nord-Atlantic din 26 martie 2003. În anul 2004, generalul Popescu a devenit membru al Comitetului Militar al NATO. La data de 2 aprilie 2004, împreună cu ministrul apărării naţionale, Ioan-Mircea Paşcu, a inaugurat sistemul tip videoconferinţă prin care conducerea M.Ap.N. poate comunica sistematic cu detaşamentele de militari români din teatrele de operaţii din Irak, Afganistan şi Balcani. Sub comanda generalului Mihail Popescu, Statul Major General a avut perioada cea mai stabilă, previzibilă şi dinamică, din toată epoca postdecembristă.

Este o mândrie pentru Artileria Română că, din rândurile ei s-au ridicat personalităţi care au făcut cinste nu numai armei, dar şi armatei, şi ţării. Istoria va reţine, pentru fi ecare, ce a făcut bun sau mai puţin bun, iar numele lor va rămâne veşnic în panteonul valorilor noastre naţionale.

Generalul Mihail Popescu

167


2.2. Generalul Ion Emanoil Florescu –unul dintre artizanii renaşterii artileriei

Probabil că abordarea personalităţii de excepţie a generalului Ion Emanoil Florescu, în paginile acestei cărţi îi va surprinde pe cititorii cunoscători ai istoriei militare, dat fi ind faptul că acesta nu a fost artilerist. Motivaţia acestei opţiuni, oarecum inedite, o reprezintă în principal meritele ineluctabile ale generalului Ion Emanoil Florescu în renaşterea artileriei, la 10 noiembrie 1843 şi dezvoltarea ulterioară a acesteia.

Generalul Ion Emanoil Florescu s-a născut la 7 august 1819, în localitatea Vizureşti din judeţul Vâlcea. Atras de cariera armelor a intrat ca iuncăr în proaspăt reînfi inţata oştire a Ţării Româneşti, în urma prevederilor Tratatului de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829. Menţionăm că reînfi inţarea „gărzii înarmate pământene” a creat şi pentru tânărul Ion Emanoil Florescu o stare fi rească de emulaţie, dată fi ind convingerea multor tineri că renaşterea oştirii reprezintă o garanţie a înfăptuirii idealurilor naţionale. Între cei ce s-au înscris atunci, ca iuncări în oştirile celor două principate române s-au numărat şi: Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu şi, nu în ultimul rând, Alexandru Ioan Cuza.

După ce în anul 1836 a fost înaintat la gradul de sublocotenent, a fost trimis la studii la Paris. Aici, în perioada 1836-1839, a urmat Liceul „Sain Louis” (în ţară absolvise, în anul 1833, renumitul colegiu „Sfântul Sava”), iar în perioada 1840-1842 a urmat cursurile Şcolii de Stat Major.

Reîntors în ţară, locotenentul Ion Emanoil Florescu, înaintat la acest grad în 1838, a fost încadrat în onoranta funcţie de aghiotant al domnitorului – artizan al înfi inţării artileriei române moderne - Gheorghe Bibescu (1842-1848). Cu ocazia vizitei acestuia la Constantinopol, în anul 1843, l-a sfătuit să-i solicite sultanului un număr de piese de artilerie pentru dotarea oştirii române. Ca urmare a acestei solicitări, sultanul Medgid a dăruit domnitorului 4 tunuri de 4 livre (80 mm), care au fost aduse în ţară de tânărul ofi ţer Florescu. Tunurile oferite erau de bronz, neghintuite, cu încărcarea pe la gura ţevii. Aceste 4 tunuri au constituit prima baterie modernă românească, înfi inţată prin Porunca Domnească numărul 198, din 10 noiembrie 1843, a domnitorului Gheorghe Bibescu. Tunurile de 4 livre au fost în înzestrarea oştirii până în anul 1864, când au fost trecute la artileria teritorială, la secţiile de pompieri şi au fost înlocuite cu tunurile belgiene ghintuite, „Timmerhans”, model 1863. Este evident rolul determinant al viitorului general Florescu în renaşterea artileriei române, prin inspirata sa consiliere a domnitorului.

Generalul Ioan Emanoil Florescu

168


Preocupat de dezvoltarea armatei după modelul francez, a tradus din limba franceză lucrările „Datoriile ostaşului”, în 1844 şi „Teoria dării la semn” în anul următor. Ca urmare a recunoaşterii profesionalismului său, în anul 1847 a fost înaintat la gradul de maior şi însărcinat cu pregătirea şi înfi inţarea Şcolii Militare de Ofi ţeri din Bucureşti. În anul următor a fost înaintat la gradul de colonel şi numit „vornic al temniţelor”. A exercitat această funcţie foarte puţin timp, întrucât odată cu înlăturarea domnitorului Gheorghe Bibescu a fost demis din armată de guvernul revoluţionar, instaurat în anul 1848. Ca urmare, colonelul Ion Emanoil Florescu s-a înrolat în armata rusă, ca ataşat, la cartierul generalului Luders, păstrându-şigradul de colonel. Ulterior, Barbu Ştirbei, noul domnitor adus pe tron după înăbuşirea revoluţiei, l-a reinstalat pe colonelul Florescu în funcţia de „vornic al temniţelor”, deţinută anterior.

Generalul Ion Emanoil Florescu s-a afi rmat ca principal colaborator al domnitorului Alexandru Ioan Cuza în reorganizarea armatei române, atât în calitate de şef al Statului Major General al armatei unifi cate, cât şi ca ministru de război. La puţin timp după Unirea Principatelor Române din 1859, generalul Ion Emanoil Florescu a condus instrucţia comună a unităţilor provenite din Tara Românească şi Moldova în prima tabără militară organizată la Floreşti, în apropiere de Ploieşti.

În ceea ce priveşte artileria, are meritul de a fi iniţiat, în acei ani de profunde modernizări, demersurile de înfi inţare a primului regiment de artilerie al Principatelor Unite. Astfel, generalul s-a adresat domnitorului, arătând că: „Artileria până acum se afl ă încă despărţită. Rog pe Măria Voastră să binevoiţi a da Înalt Ordin ca bateriile ce sunt astăzi pe contu Moldovei şi cele ce se afl ă pe contu Valahiei să se unească împreună şi să formeze 1-ul Regiment de Artilerie împărţit în 2 divizioane. Tot deoarece rog pe Înălţimea Voastră, ca primind această unifi care să binevoiţi a întări în posturile acestui Regiment pe Maiorul Tobias Gherghely ca şeful Regimentului, Maiorul Haralambie Nicolae ca ajutorul regimentului, căpitanul Herkt Enric şeful Divizionului 1-ul şi căpitan G. Mano (Gheorghe Manu n.a.)”. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost de acord cu solicitarea, emiţând, la 21 decembrie 1860, Decretul de înfi inţare a primului regiment de artilerie şi de încadrare a acestuia, inclusiv a maiorului Nicolae Haralambie care, ulterior, a avut o contribuţie majoră la înlăturarea sa de la domnie.

Generalul Florescu s-a preocupat nu numai de organizarea artileriei, ci şi de înzestrarea sa. Astfel, în anul 1874, ca ministru de război (1871-1876), a comandat 8 baterii de tunuri ,,Krupp” de 87 mm, cunoscute sub denumirea de tunuri de 9 mm, care la acea vreme erau cele mai moderne guri de foc ale timpului.

Generalul Ioan Emanoil Florescu

169


Revenind la contribuţia sa privind înfăptuirea reformelor lui Cuza în domeniul militar, menţionăm în principal următoarele realizări:

- unifi carea regulamentelor de la Bucureşti şi Iaşi (1861); - unifi carea regulamentelor de recrutare şi a reglementărilor privind serviciul de

garnizoană (1864); - elaborarea noului ,,Cod penal militar” (1864); - elaborarea ,,Legii puterii armate” (1864); - statuarea reglementărilor privind funcţionarea Statului Major General; - unifi carea ministerelor de război din cele două Principate Româneşti şi a

administraţiei militare a acestora etc.Generalul Ion Emanoil Florescu a fost nu numai un colaborator al domnitorului

Alexandru Ioan Cuza, ci şi o persoană deosebit de loială acestuia. Ca ministru de interne, al agriculturii şi lucrărilor publice a înăbuşit revolta opoziţiei din 3 august 1865, ce viza înlăturarea lui Cuza, acţiune soldată cu 20 de morţi şi mai mulţi răniţi. Ca urmare a deznodământului trist al acestei acţiuni, la 30 ianuarie 1966, a fost demis din funcţia de ministru, la cererea vehementă a opoziţiei. Fidelitatea faţă de Cuza s-a manifestat şi după abdicarea acestuia. Astfel, în anul 1866, împreună cu generalul Savel Manu şi alţi 140 de ofi ţeri a semnat o petiţie în care solicita sancţionarea ofi ţerilor ce l-au trădat pe domnitor, prin participarea la înlăturarea acestuia. Întrucât Carol I nu a reacţionat la acest demers, în semn de profundă loialitate faţă de Alexandru Ioan Cuza, generalul Ion Emanoil Florescu s-a retras din armată până în anul 1871. Mai mult dcât atât, a participat şi la înmormântarea acestuia, la Ruginoasa.

În anul 1871, ca urmare a evenimentelor destabilizatoare din 10 martie, din Bucureşti, Carol I i-a încredinţat funcţia de ministru de război, la 14 martie 1871, pe care a deţinut-o numai două săptămâni. De reţinut că pentru scurt timp, în perioada 4-26 aprilie 1876 a deţinut funcţia de prim-ministru şi ministru de război.

Ca ministru de război s-a preocupat de moder nizarea organismului militar românesc, prin modi fi carea, în anul 1876, a „Legii de organizare a puterii armate”, prin înfi inţarea de noi structuri militare.

Carol I însuşi a recunoscut în permanenţă meritele excepţionale ale generalului Ion Emanoil Florescu în dezvoltarea tinerei armate române, afi rmând că „lui i se datoreşte mult din punctul de vedere al dezvoltării armatei noastre”. De asemenea, generalul Radu Rosetti, în lucrarea sa, „Un uitat. Generalul Ion Emanoil Florescu”, menţiona că „nu este capitol din alcătuirea noastră militară, care să nu poarte la începutul său pecetea lui Florescu”148. Măsurile sale au fost extrem de utile inclusiv pregătirii armatei pentru participarea din 1877-1878 la Războiul de Independenţă.

Ca urmare a acuzaţiilor formulate de liberali în anul 1876, referitoare la achiziţionarea unor cantităţi de armament şi echipament mult superioare efectivelor armatei, în pofi da faptului că parlamentul a respins învinuirea, generalul Florescu s-a retras din armată. A fost profund afectat de refuzul adversarilor politici de a-i permite participarea la Războiul de Independenţă.148 Radu R. Florescu, Generalul Ion Emanoil Florescu – organizator al armatei române moderne, Editura Militară, Bucureşti, 2004.

170


A fost nu numai un strălucit practician, ci şi un valoros şi prolifi c teoretician, principalele lucrări ale operei sale fi ind: ,,Teoria dării la semn” (1845); ,,Expunere la îmbunătăţirile cele mai însemnătoare introduse în armata Principatelor Unite de la 24 ianuarie 1859 – 1 iunie 1861”(1861); „Datoriile ostaşului”(1877); „Contingentul armatei” (1877); „Studii şi pregătiri militare” (1878); „Instituţia militară bazată pe şcoală” (1889).

Generalul Ion Emanoil Florescu a fost şi un autentic educator al maselor. De reţinut că mulţi ani a îndeplinit onorantele funcţii de vicepreşedinte şi preşedinte al „Societăţii pentru învăţătura poporului român”. S-a preocupat de dezvoltarea învăţământului, inclusiv prin donarea unor imobile din Strada Ştirbei Vodă, prin înfi inţarea de noi şcoli.

Generalul Ion Emanoil Florescu a fost o personalitate complexă, cu manifestări ce au depăşit cu mult cadrul cazon. Între altele a fost un promotor al sportului în societate. În acest sens trebuie amintit că a înfi inţat în 1862 prima asociaţie de vânătoare din România, iar 9 ani mai târziu a pus bazele asociaţiei de echitaţie „Ecvestra Română”. De asemenea, a fost preşedintele de onoare al „Societăţii de dare la semn” (tir).

În ceea ce priveşte viaţa personală a generalului, trebuie remarcată disponibilitatea sa de a se bucura din plin de viaţă. A fost una dintre persoanele ce au dat mult farmec evenimentelor mondene ale timpului, ce au frânt multe inimi. Şi în viaţa personală a fost foarte bine orientat, folosindu-se de căsătorie pentru a avansa în societate. A fost căsătorit de două ori, de fi ecare dată cu fi ica unui domnitor. În 1845 s-a căsătorit cu Ecaterina fi ica cea mare a lui Gheorghe Bibescu, iar după decesul acesteia, în 24 septembrie 1866, s-a căsătorit cu Alina, fi ica domnitorului Barbu Ştirbei. Aceasta din urmă a divorţat de general, ca urmare a legăturilor lui amoroase, îndeosebi a celei cu Iulia Viişoreanu, în urma căreia, în anul 1879, s-a născut un copil, pe care l-a recunoscut mai târziu. Generalul a mai avut 4 copii din prima căsătorie: Gheorghe, Zoe, Maria şi Ecaterina.

Generalul a încetat din viaţă la Paris, la 10 mai 1893, la vârsta de 74 de ani. Corpul său neînsufl eţit a fost adus în ţară cu un tren mortuar, în data de 20 mai 1893. A fost primit în gara Vârcirova, cu onoruri militare de autorităţile locale şi militare ale oraşului Drobeta Turnu-Severin. După serviciul religios din gară, trenul şi-a continuat deplasarea către capitală, cu opriri la Craiova, Slatina, Piteşti şi Titu, unde au avut de asemenea loc, slujbe religioase. În Gara de Nord din Bucureşti, trenul a ajuns în dimineaţa zilei de 21 mai, fi ind întâmpinat cu onoruri militare. Sicriul, pe care se afl au chipiul şi sabia generalului, a fost acoperit cu drapelul naţional, peste care a fost aşezată o coroană cu inscripţia „Armata generalului Florescu” şi a fost aşezat pe afetul unui tun calibru 150 mm. Cortegiul s-a deplasat pe traseul Calea Griviţei, Calea Victoriei, Bulevardul Academiei, Strada Colţei, până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde s-a ofi ciat slujba religioasă. La aceasta au participat A.S.R. Principele Moştenitor Ferdinand, prim-ministrul Lascăr Catargiu, preşedintele Camerei Adunării deputaţilor, generalul de artilerie Gheorghe Manu, ministrul de război, generalul de artilerie Iacob Lahovary, comandantul Corpului 2 Armată, generalul de artilerie Eracle Arion etc. Dintre luările de cuvânt, extrem de convingătoare pentru perceperea corectă a personalităţii generalului şi a respectului faţă de acesta a fost discursul ministrului de război, generalul Iacob Lahovary: „Armata revendicând pentru dânsa această măreaţă fi gură, a ţinut să facă părintelui său o paradă militară, ieşind cu totul din comun. Oricine poate avea o înmormântare cu tot

171


luxul dricarilor şi al cioclilor; numai generalul Ion Emanoil Florescu a ştiut să facă o armată care, recunoscătoare, n-a lăsat nimănui altcuiva onoarea de a-l conduce la ultimul locaş, regretând amar pierderea sa”149.

Înmormântarea a avut loc la Cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul, de la biserică la cimitir, a fost impresionant, fi ind constituit din: două escadroane de jandarmi, toţi ofi ţerii garnizoanei Bucureşti şi reprezentanţii celorlalte garnizoane din ţară, un batalion de vânători, patru batalioane de infanterie, un batalion de geniu, un regiment de artilerie, un regiment de roşiori, un escadron de călăraşi şi un numeros public. La coborârea sicriului în groapă o baterie din Regimentul 2 Artilerie a tras mai multe salve de artilerie. Acest gest a reprezentat totodată şi o formă de exprimare în plus a respectului pe care artileriştii l-au purtat celui care a contribuit substanţial la reapariţia armei lor şi ulterior la dezvoltarea şi modernizarea sa.

Armata a continuat să-i dea onorul bravului general şi după trecerea la cele veşnice. Astfel, prin subscripţie ostăşească, ofi ţerii au ridicat un monument menit a cinsti memoria bravului general. Acesta, operă a sculptorului francez Jules-Clement Chaplain, a fost amplasat în faţa Ateneului Român, până după cel de-al Doilea Război Mondial, când a fost dezmembrat. Monumentul reconstituit a fost amplasat în curtea Muzeului Militar Naţional, în zona în care este expusă tehnica de artilerie.

Monumentul dedicat memoriei generalului Ion Emanoil Florescu a fost inaugurat în data de 19 iunie 1898. La eveniment a participat, pe lângă reprezentanţii armatei şi un numeros public. Festivitatea a fost deschisă de generalul Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată şi guvernator al Cetăţii Bucureşti. Între altele, în discursul său, acesta a spus „...am venit să serbăm unul din actele cele mai frumoase, care onorează deopotrivă pe cel căruia se datorează şi pe cei care-l împlinesc: Recunoştinţa către un fruntaş al ţării, către un stâlp al armatei. Voim să săpăm în piatră şi bronz, amintirea celui ce a lucrat pentru dezvoltarea şi propăşirea instituţiilor noastre militare”150.

De reţinut faptul că meritele excepţionale ale generalului Ion Emanoil Florescu în modernizarea României au fost, o dată în plus, recunoscute prin includerea sa între cele 4 personalităţi ce ,,apar” pe soclul statuii lui Cuza-Vodă, din Iaşi. Această statuie realizată de sculptorul Raffaello Romaneli s-a dorit a fi dezvelită cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române. Din diferite motive, preponderent politice dezvelirea statuii a avut loc în data de 27 mai 1912, în prezenţa regelui Carol I.

Cele prezentate relevă, fără putere de tăgadă, că generalul Ion Emanoil Florescu a fost o personalitate emblematică a oştiri, un mare patriot, implicat activ în viaţa politică (de două ori prim-ministru, în mai multe rânduri ministru) şi socială a ţării.

Artileriştii îi vor îmbrăţişa mereu cu recunoştinţă amintirea generalului Ion Emanoil Florescu, unul dintre artizanii renaşterii artileriei române.

149 Revista Artileriei, iunie 1893;150 Idem, august 1898.

172


2.3. Generalul Henrich Herkt – stegar al artileriei române

Printre oamenii care au marcat istoria artileriei române moderne, renăscută la 10 noiembrie 1843, se numără şi generalul de divizie Henrich Herkt, conducătorul artileriei române îi luptele de la Plevna şi Vidin din Războiul Neatârnării, artilerist desăvârşit, comandant şi publicist militar. Ca o ironie a sorţii, când artileriştii se pregătesc să sărbătorească, la 10 noiembrie, Ziua Artileriei, în preziua acestei sărbători de sufl et îl comemorează cu gratitudine pe acest fondator al artileriei române moderne, fost comandant al Regimentului 1 Artilerie (devenit în 1877 Regimentul 3 Artilerie), în perioada 1872-1885, şi director al „Revistei Armatei” timp de peste 15 ani (1893-1908).

S-a născut la 16 februarie 1829, la Coblentz, în Germania. Trecând peste dorinţa tatălui său care vroia să îmbrăţişeze cariera ecleziastică, şi-a urmat unchiul, colonelul doctor Czihac, medicul şef al oştirii moldoveneşti, şi, la 31 octombrie 1849, s-a înscris cadet în singura baterie de artilerie din Moldova.

În mai 1855 s-a căsătorit, la Iaşi, cu Emilia Klein.Trimis la studii în străinătate a urmat Şcoala Politehnică din Berlin şi Şcoala de

Pirotehnie din Anvers, Belgia (1860-1861).A avut o carieră militară strălucită, fi ind înaitat până la gradul de general de divizie

astfel: cadet – 31.10.1849, sublocotenent – 06.12.1851, locotenent – 24.03.1855, căpitan – 25.04.1857, maior – 21.12.1861, locotenent-colonel – 22.05.1864, colonel – 1872, general de brigadă – 1891, general de divizie – 1906151.

În cele peste patru decenii de activitate a îndeplinit exemplar următoarele funcţii militare: comandant de pluton în prima baterie de artilerie a Moldovei (1849-1857), dezarmată de ruşi în 1854; comandant al celei de-a doua baterii de artilerie a Moldovei (1857-1860); comandant al Divizionului 1 din primul Regiment de Artilerie al Principatelor Unite (1860); director al Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie (1861-1867); inspector al frontierei în zona Galaţi (1867-1868); comandant al Regimentului 1 Artilerie (1872-1877); comandant al Regimentului 3 Artilerie (1877-1885); comandant al artileriei Diviziilor 4 şi 2 Infanterie (1877); comandant al Brigăzii 3 Artilerie şi al artileriei Corpului 4 Artilerie (1883-1891).

A fost unul dintre organizatorii artileriei române moderne. Proaspăt cadet în armata moldovenească, tânărul Herkt a participat la înfi inţarea, în 1849, a „primei baterii de artilerie compusă din 1 tun vechiu şi din 5 dăruite de Sultanul Abdul-Medjid”152.

151 General Radu Rosetti – Ţară mică, oameni tari – în Revista Transilvania, Sibiu, anul 75, nr. 3/martie 1944, p. 210, nota 2;152 General Petre Vasiliu Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „Universala”, 1907, p. 147.

Generalul Henrich Herkt

173


În 1857 a organizat bateria de artilerie a Moldovei cu materialul cumpărat, prin rambursarea cheltuielilor pricinuite de ocupaţie, de caimacanul Theodor Balş de la armata de ocupaţie austriacă („6 tunuri de 6 şi 2 obusiere de 7 funţi”)153. La comanda bateriei a fost numit colonelul Nicolae Filipescu, întors din captivitate de la ruşi, iar „căpitanul Herkt era comandant al divizionului (1/2 baterie) 1-iu”154.

În anul 1859, după ce ruşii au restituit Moldovei tunurile luate în 1854, şi a organizat, „în 4 zile”, a doua baterie de artilerie pedrestă („6 tunuri şi 6 chesoane”) cu care s-a deplasat în tabăra de la Floreşti, unde s-au instruit pentru prima dată în comun armatele din cele două principate romăne, proaspăt unite.

Are meritul de a fi pus bazele Pirotehniei şi Arsenalului armatei române (1861-1862). În 1860 a primit de la ministrul de război, generalul Ion Emanoil Florescu, misiunea de a organiza un stabiliment pirotehnic şi a fost trimis în Belgia, ataşat la Şcoala Pirotehnică din Anvers, de unde s-a întors, în octombrie 1861, cu maşinile şi aparatele necesare unei pirotehnii, pe care a organizat-o în clădirea „Curţii arse” din Dealul Spirii. Ca urmare a expertizei în domeniu, maiorul Herkt a fost numit director al Direcţiunii stabilimentelor de material de artilerie155. În iunie 1865, când Stabilimentul de artilerie condus de colonelul Herkt i-a oferit Domnitorului Cuza ,,un muscheton de artilerie şi o puşcă spahis lucrată în stabiliment”; acesta, printr-un înalt ordin de zi, a arătat ,,deplina mulţumire Locotenentului Colonel Herkt, şeful acestui stabiliment”156.

În perioada 1867-1870 a fost trecut în rezervă, pentru bănuiala de a fi adeptul fostului domnitor Cuza. Despre acest eveniment, generalul Petre Vasiliu Năsturel menţiona: ,,pe nedrept bănuit de uneltiri politice, fu transferat subit în iarna anului 1867, la inspectoria frontierei Galaţi, cu ordin de a pleca în 24 de ore din Bucureşti, Dar inspectoria se desfi inţă la 1 Noembrie 1868, iar pe ziua de 6 ale acestei luni, el fu pus în neactivitate prin suprimarea funcţiei (cu solda jumate)”157. ,,La 1869, deschizându-se calea ferată Bucuresci-Giurgiu, Lt. Colonel Herkt fu ataşat de către ministrul lucrărilor

153 Colonel Năsturel (Petre Vasiliu - N.N.) – Cel mai vechiu Tunar presinte la jubileul ântâiului tun – în Revista Artileriei nr. 6/iunie 1902, p. 582;154 General Petre Vasiliu Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „Universala”, 1907, p. 149;155 Colonel Năsturel (Petre Vasiliu - N.N.) – Cel mai vechiu Tunar presinte la jubileul ântâiului tun – în Revista Artileriei nr. 6/iunie 1902, p. 584; 156 General Petre Vasiliu Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „Universala”, 1907, pp. 155-156;157 Idem, p. 162.


174


publice, Bezadia D. Ghyka, la direcţiunea acestei căi ferate unde dirijă organizarea gărei Filaret”158. În aprilie 1870, ministrul de război, colonelul de artilerie Gheorghe Manu, l-a recheamat în activitate în cadrul Regimentului 1 Artilerie, la comanda căruia a fost numit în iulie 1872.

La 01 martie 1877, prin Înaltul Decret nr. 489159, regimentele de artilerie s-au dedublat, Regimentul 1 Artilerie formând Regimentul 3 Artilerie şi Regimentul 4 Artilerie, iar Regimentul 2 Artilerie şi-a păstrat denumirea şi a format Regimentul 1 Artilerie. Regimentul 2 Artilerie „păstră arhiva şi Drapelul”, iar Regimentul 1 Artilerie „trecu Drapelul Regimentului 1 creiat din al 2-lea; arhiva vechiului Regiment I-iu rămase la al 3-lea”160.

Peste ani, generalul Alexandru Tell, rememorând momentul creării celor patru regimente, a scris în Revista Artileriei (aprilie 1909) următoarele: „Eram atunci directorul serviciilor armelor speciale din ministerul de război (...) Însărcinat cu organizarea celor 4 regimente care se creau din cele 2 existente, am pregătit toate lucrările în vederea că din regimentul No. 1 să se formeze şi No. 3, iar din No. 2 şi No. 4. Regimentele No. 1 şi No. 2 îşi păstrau astfel drapelul, numărul şi istoricul lor; toată lumea ar fi ştiut că regimentul No. 1 este obârşia artileriei române, din care s-a format No. 2 în 1868 şi că în 1877 din regimentul 1 s-a creat regimentul 3 şi din al 2-lea No. 4. Când am prezentat lucrările ministrului de război şi l-am desluşit pentru ce făcusem astfel, ministrul de pe vremuri, cu scepticismul care-l caracteriza, mi-a spus că sunt de pe vremea veche şi că astăzi nu se mai uită nimeni la asemenea fl eacuri, şi a decis ca regimentul 1 să formeze regimentele 3 şi 4, iar regimentul al 2-lea, regimentele 1 şi 2. Iată pentru ce nu toată lumea ştie astăzi că al 3-lea regiment de artilerie este mama celorlalte regimente de artilerie de câmp şi de cetate”161.

Am prezentat aceste aspecte de reconfi gurare structurală a artileriei, deoarece colonelul Henric Herkt a fost comandant al Regimentului 1 Artilerie, din 6 iulie 1872 până la 1 martie 1877, şi a comandat Regimentul 3 Artilerie din 1877 până în anul 1885 (practic 13 ani), ulterior fi ind numit comandant al artileriei Corpului 3 Armată de la Galaţi.

Colonelul Herkt a fost perceput ca un „şef îndrăzneţ, activ, având multă iniţiativă, …un brav tehnician, un destoinic organizator,…”162. La 28 august 1875, colonelul Herkt, printr-un ordin de zi pe regiment, a stabilit „programul de Instrucţiune pentru exerciţiile de tragere ce aveau să execute bateriile în toamna acelui an”, şi care cuprindea: „a) Instrucţiunea specială pentru ofi ţeri, sergenţi şi brigadieri: Din fi ecare baterie un

158 O carieră militară – Tipografi a I.G. Nebuneli, p. 12;159 General P.V. Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „Universala”, p. 43; Victor Stănculescu, Constantin Ucrain – Istoria artileriei române în date – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 65;160 General P.V. Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „Universala”, p. 172;161 Cf. Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu – Amintiri din Războiul Independenţei 1877-1878 – Bucureşti, Tipografi a modernă „Cultura”, Societ. Colectivă, 1915, p. 11;162 General Radu Rosetti – Făuritori de seamă ai neatârnării României (comunicare ţinută în şedinţa publică din 7 Decembrie 1945) – în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria a III-a, tom XXVIII, Bucureşti, 1946, p. 14.

175


tun cu servanţi sergenţi şi brigadieri. Fiecare tun avea de tras 15 obuze, 4 shrapnele şi 4 mitralii. Tragerea întinsă şi curbă. Ţinte reprezentând trupe. Distanţe mici. b) Tragerea de instrucţiune pentru trupă. Distanţe cunoscute între 800 şi 2000 m. Tragere întinsă. Ţinte reprezentând trupe de infanterie şi afete în baterie pe teren natural sau adăpostite. Muniţiune 10 obuze, 2 shrapnele şi 4 cutii de mitralii de fi ecare tun. c) Tragerea de demontare şi amfi ladă. Distanţa cunoscută. Tragere întinsă şi curbă. Obiectiv un uvragiu construit ad-hoc. Muniţiune 5 obuze şi 2 shrapnele de tun. d) Tragere în urma evoluţiunilor cu probleme tactice. Distanţe cunoscute. Obiective ţinte reprezentând trupe, tiraliori adăpostiţi, afete, iar pentru

mitralii un panou cu eclipsă ascuns într-un şanţ. Muniţiune 6 obuze şi 2 mitralii. e) Tragerea de noapte. Din fi ecare baterie un tun. Obiectivul uă magazie (de pae şi nuele) într-un uvragiu. Muniţiune 5 obuze aprinzătoare de fi ecare tun. f) Tragerea de premii”163.

La 25 noiembrie 1875, colonelul Herkt a numit o comisie, formată din ofi ţeri ai regimentului, care avea să elaboreze „Instrucţiuni relative la serviciul în campanie şi tactica de luptă a artileriei”, reglementare ce cuprindea: „Partea 1-a. Serviciul tunarului, cuprinde 6 capitole şi anume: Cap. 1. Datoriile militarului. Organizaţiunea Armatei şi a artileriei în special. Cap. 2. Serviciul interior, Cap. 3. Serviciul de garnizoană, Cap. 4. Codul penal militar, Cap. 5. Cunoştinţa calului: Nutriment, Higiena, boli. Cap. 6. Echipament şi harnaşament. Partea a 2-a. Cunoştinţe speciale armei cuprindea 11 capitole: Cap. 1. Despre Pulbere, Cap. 2. Guri de foc, Cap. 3. Afete şi trăsuri, Cap. 4. Muniţiuni, Cap. 5. Manevre de forţă, Cap. 6. Serviciul la gurile de foc, Cap. 7. Tragerea gurilor de foc, Cap. 8. Diferite feluri de trageri de câmp după natura proiectilului. Efecte, Cap. 9. Aprovizionarea gurilor de foc cu muniţiuni, Cap. 10. Constucţiuni de baterii, Cap. 11. Serviciul de campanie. Reguli de observat în luptă”164.

La 3 martie 1877, fi ind un profesionist recunoscut a publicat ,,Modifi cările aduse tacticii artileriei de câmp” la Hofbauer (Buzău, martie 1877), reglementare în armă după care a fost condusă artileria în Războiul pentru Neatârnare. Trei ani mai târziu, în 1880, a elaborat la Brăila, ,,Directivele relative la exerciţiile de tragere de război”, la recomandarea inspectorului general al artileriei, generalul Gheorghe Manu. În anul 1882, aceste directive au fost diseminate spre aplicare tuturor regimentelor de artilerie ale armatei.

A avut o participare remarcabilă la Războiului pentru Independenţă. În 1877, după mobilizarea armatei, a fost numit comandantul artileriei Corpului 2Armată (Diviziile 3 şi 4), care apăra Dunărea de la Rast la Turnu Măgurele. La 13 iulie a fost numit comandantul artileriei Diviziei 4 (divizioanul maior Fălcoianu din

163 General Petre Vasiliu Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „Universala”, 1907, pp. 163-164;164 Idem, p. 165.


176


Regimentul 3 Artilerie, divizionul maior Crădunescu din Regimentul 4 Artilerie, maior Warthiady din Regimentul 2 Artilerie), apoi comandantul artileriei Diviziei 2, calitate în care a participat la luptele de la Plevna.

Ajuns în zona Plevnei, colonelul Herkt a ordonat, la 26 august, bateriei Lupaşcu să ocupe poziţie de tragere în viile de deasupra satului Griviţa, la circa 2400 m de reduta Griviţa Nr. 1. „Organizarea „bateriei dintre vii”, cum va fi ea numită, era rezultatul ingeniozităţii, al bunei pregătiri militare, a inteligenţei şi priceperii de încercat comandant ale colonelului Herkt. Căci această mare baterie ce trebuia să-şi îndrepte tirul atît spre reduta Griviţa 1, cît şi spre reduta Griviţa 2 şi asupra porţiunii de teren care le despărţea, era bine ascunsă privirilor inamicului. Din această cauză ea a putut sprijini cu succes, în după amiaza zilei de 27 august1877, acţiunea infanteriei şi artileriei româneşti, soldată cu o importantă victorie: cucerirea unui redan ocupat de turci care avea o poziţie înaintată, aproape de reduta Griviţa 1. … După cucerirea redanului din faţa redutei Griviţa 1, în seara zilei de 27 august, colonelul E. Herkt ordona căpitanului Gh. Lupaşcu să-şi aşeze bateria în cîmp deschis, la numai 900-950 m depărtare de redută, pe o movilă naturală”165.

„Mereu în bateriile cele mai înaintate, stând în mijlocul lor sub focul cel mai viu, îndeplinea orice rol necesar momentului. Aşa când bateria Lupaşcu fu ameninţată să rămână fără muniţiuni, a parcurs în galop terenul bătut de focul inamic şi a adus, sub un foc şi mai viu, chesoane cu muniţiuni dela bateriile dinapoi spre a împrospăta pe acelea ale lui Lupaşcu. Dându-şi seama de importanţa poziţiei ocupată de acea baterie a fost printre acei cari au stăruit ca să rămână pe loc, întărind-o însă cu încă două secţii şi rămânând el în mijlocul acestei unităţi ce avea acum 10 tunuri. În noaptea de 30/31 August ia personal, la ora 2 noaptea, comanda bateriilor Algiu şi Bereşteanu şi cu ajutorul unui felinar surd, le conduce spre a arma reduta Griviţa Nr. 1, ce fusese

luată cu numai câteva ore mai devreme. Ajuns cu aceste baterii la înălţimea bateriei dela Movilă (bateria Lupaşcu de 10 tunuri – N.N.), aude pe turci pornind la contra-atac; pune bateriile cu care venea, pe loc în baterie, iar el îşi urmează drumul spre reduta nr. 1 singur pe jos ca să vadă ce se întâmplă acolo. Ajută la restabilirea ordinii şi la păstrarea redutei în stăpânirea trupelor noastre. Pentru purtarea sa în luptele dela Griviţa a fost citat prin ordin de zi şi decorat. Herkt şi bateriile sale bine îngropate în pământ, se identifi caseră şi cu terenul şi cu misiunea artileriei din sectorul în care se afl a, aşa că, atunci când după insuccesul de la 7 Octombrie, se hotărăşte ca Divizia 4-a să treacă în repaus, nimeni nu se miră, auzind că colonelul Herkt şi tunarii săi, cer să rămână pe poziţiune; bine înţeles cererea aceasta se aprobă. Numai

165 Maria Ioniţă, Radu Coroamă – Eroi artilerişti în faţa Plevnei – în Studii şi materiale de muzeografi e şi istorie militară M.M.C. nr. 11 – 1978, pp. 79-80.


177


cine a stat în tranşee poate aprecia ce înalt spirit de îndeplinire a datoriei stăpânea personalul bateriilor lui Herkt pentru ca el să ofere a înfrunta încă 6 săptămâni de veghe, de mizerie şi de zilnică primejdie”166.

Despre purtarea eroică a colonelului Herkt, de altfel rănit în aceste lupte, comandantul Diviziei a 4-a, colonelul Alexandru Anghelescu, în ordinul de zi din 29 august menţiona: „Me folosesc de acest prilegiu ca să arăt în faţa întregei divisii, vrednica purtare a artileriei în timp de patru zile neîntrerupte de acţiune. Acesta face onoare atât trupei cât şi colonelului Herkt, şeful ei care a condus-o cu inteligenţă şi bravură”167. Acelaşi comandant în raportul nr. 1085/14 octombrie 1877 către comandantul armatei arăta: „Colonelului Herkt revine dar în mare parte onoarea frumoaselor rezultate ce am dobândit; (...) a dat exemple în toate zilele de o bravură demnă de toată lauda, stând continuu în baterii sub focul cel mai viu”168. Impresionat de modul ingenios în care a acţionat artileria română, comandantul artileriei otomane din Plevna, fi ind prizonier, internat ca rănit în ambulanţa română, a cerut să i se explice cum artileria română a executat trageri cu traiectorie curbă, şi primind lămuriri de la colonelul Herkt, cel care a introdus tragerea cu traiectorie curbă, precum şi reglajul tragerii în artileria română, a exclamat: „Tunurile românilor ne-au făcut mult rău; tunurile ruşilor – mascara”169.

După capitularea Plevnei a comandat artileria Diviziei 2 în luptele de la Vidin. După cucerirea Vidinului a fost însărcinat cu inventarierea materialului de război turcesc ce se găsea în cetatea Vidin, unde a identifi cat 55 de guri de foc ghintuite, 147 neghintuite, 1.000 de arme portative şi o însemnată cantitate de muniţii.

La 19 februarie 1878 a trecut cu regimentul său Dunărea pe la Vitbol şi la 28 februarie a ajuns la Craiova. În cadrul inspecţiei Diviziei 2 Infanterie de la Craiova, Domnitorul Carol I, după trecerea în revistă a trupelor, s-a întâlnit, la 2/14 mai, în mod special cu ofi ţerii şi soldaţii Regimentului 3 Artilerie comandat de colonelul Henrich Herkt, cărora li s-a adresat astfel: „Am ţinut să exprim în special mulţumirile Mele cele mai călduroase ofi ţerilor şi bateriilor pentru purtarea lor vitează şi strălucită în toate luptele cele mai importante în care mare parte din succesele armatei noastre se datoresc Artileriei. (...) iar de comandantul vostru colonelul Herkt, care v-a condus în luptă, vă puteţi făli”170.

După război a continuat să comande Regimentul 3 Artilerie din garnizoana Brăila până în anul 1885, când a fost numit comandantul artileriei Corpului 3 Armată din Galaţi. În ordinul de zi dat la părăsirea regimentului a consemnat: „Predând azi comanda

166 General Radu Rosetti – Făuritori de seamă ai neatârnării Romîniei (comunicare ţinută în şedinţa publică din 7 Decembrie 1945) – în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria a III-a, tom XXVIII, Bucureşti, 1946, pp. 14-15; 167 50 de ani de serviciu – în Revista Armatei nr. 10/octombrie 1899, p. 775;168 Idem, p. 774;169 Revista Armatei, februarie 1904 p. 141, nota 1; General Radu Rosetti – Partea luată de Armata Română la răsboiul din 1877-1878 – Cultura Naţională, Bucureşti, 1920, p. 135, nota 661;170 General Petre Vasiliu Năsturel – Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „Universala”, 1907, p. 302.

178


regimentului noului comandant, mulţumesc cordialmente tuturor Domnilor Ofi ţeri care mi-au dat tot concursul lor leal, contribuind prin silinţele lor pentru a menţine vechea reputaţie a Regimentului al 3-lea, matca din care s-a format succesiv artileria armatei noastre”171.

A trecut în rezervă în anul 1891, după ce a purtat gradul de colonel timp de 19 ani (poate cel mai mare stagiu din armată, datorat şi faptului că a fost bănuit de a fi adeptul fostului domnitor Cuza, el apărând în ultima fotografi e a acestuia cu ofi ţerii din conducerea armatei). Fotografi a, publicată în Revista Armatei din iunie 1912, ne poate oferi un răspuns la întrebarea: De ce Henric Herkt, comandantul Regimentului 3 Artilerie din Războiul de Independenţă nu a fost avansat general decât la trecerea în rezervă (1891)? Poate pentru că a fost perceput de Carol I ca un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

După trecerea în rezervă a fost directorul „Cercului Publicaţiilor militare” şi preşedintele comitetului diriginte al Revistei Armatei în perioada 1894-1908, fi ind de altfel unul dintre membrii fondatori ai acesteia (1883).

De-a lungul strălucitei cariere militare a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii, între care menţionăm: Virtutea Militară de aur, Coroana României în grad de mare ofi ţer, Steaua României în gradele de ofi ţer de război şi de comandor de pace, Trecerea Dunării, Apărătorii Independenţei, Medalia comemorativă rusă, Ordinul Sfânta Ana cl. II cu spade, Medalia de onoare de aur cl. I franceză, Semnele onorifi ce de 18 şi 25 de ani.

Fiind preocupat de transmiterea către generaţiile următoare a faptelor glorioase de arme la care a luat parte a publicat lucrarea ,,Câteva pagini din istoricul armatei noastre (amintirile unui veteran din timpul serviciului) dedicate camarazilor din generaţia actuală”, precum şi mai multe articole de memorii, dintre care amintim: ,,Amintiri din campania nostră. Luna Decembre 1877 şi începutul lunei Ianuarie 1878 (Extras din jurnalul de campanie al comandantului artileriei divisiei a II-a active colonel Herkt)” (Revista Armatei/decembrie 1898), „Amintiri din campania 1877-1878” (Revista Armatei/decembrie 1902), „Artileria noastră de câmp în campania din 1877-78 şi învinuirile nedrepte ce i se fac” (Revista Armatei/mai 1898), „Atacul şi luarea Smârdanului la 12 ianuarie 1878” (Revista Armatei/ianuarie 1898), „Ocuparea Vidinului de către Armata Română şi sfârşitul Războiului Independenţei (Revista Armatei/februarie 1899)”, „Memoriu. Observaţiile făcute în cursul campaniei nostre asupra materialului de artilerie de câmp de 8,7 cercuit (mod. 1875), înaintat cu raportul No. 376 din 25 Martie 1878 d-lui general G. Manu, comandantul artileriei armatei, de către colonelul Herkt” (Revista Armatei/noiembrie 1898), „Istoricul primelor stabilimente ale artileriei de la înfi inţarea lor până la fi nele anului 1867” (Revista Armatei /mai 1907), “Cronograful electro-balistic “Le Boulenge” şi o pagină din istoricul Stabilimentelor noastre de artilerie” (Revista Armatei/noiembrie 1900), „Prinţul Arnulf de Bavaria în tranşeele noastre de asediu din 1877” (Revista Armatei/mai 1907) etc. De asemenea a tradus, adnotat şi publicat unele articole despre războiul

171 Historicul Regimentului 3 de artillerie – Brăila, Tipo-Lith. Pericle M. Pestemalgioglu, 1887, p. 59.

179


din 1877, cum ar fi : „Apărarea şanţurilor de către turci în războiul din 1877-1878 şi deducţiunile care se pot trage din acesta, de generalul germam în disponibilitate Von Liegnitz” (Revista Armatei/februarie 1904).

În scrierile sale, generalul Herkt a lăsat urmaşilor săi artilerişti însemnări de mare valoare pentru istoria artileriei, el fi ind unul dintre reîntemeietorii acestei arme, pe care a slujit-o 42 de ani ca ofi ţer în activitate şi 17 ani în rezervă. Vom trece în revistă câteva dintre acestea, cu părerea de rău că spaţiul tipografi c nu ne permite decât atât.

„Am început cariera mea în calitate de cadet, intrând în arma artileriei, la formarea primei baterii în Moldova în anul 1849 sub domnia lui Grigorie Alexandru Ghica, fi ind hatman al oştirei Toderiţă Balş. Până la anul 1849 artileria Moldovei era represintată prin un singur tun de câmp de bronz de calibru 4 (80 m/m) dăruit Moldovei de ruşi după campania de la 1828-1829 din tunurile luate de la turci. (…)

Înfi inţarea bateriei proectată sub domnia lui Mihail Sturdza (la 1846-N.N.) nu s-a realisat însă de cât sub domnia succesorului său Grigore Alex. Ghica la 1849. Acesta ducându-se la Constantinopole, pentru a primi investitura ca domn al Moldovei, Sultanul Abdul Medjid, consimţind la oare-cari măriri a forţei armatei, dărui Moldovei cinci tunuri de câmp de bronz de calibru 4, pe afetele lor, încă neîntrebuinţate, pentru a complecta cu tunul existent de mai înainte, materialul unei baterii de câmp, şi ast-fel se împlinea visul artileriştilor, Înfi inţarea primei baterii de artilerie. (…)”172.

„Atitudinea tot-dauna hotărâtă şi îndrăsneţă a bateriilor, chiar în operaţiunile preliminare de pe malul Dunării, abilitatea în alegerea posiţiunilor şi construirea retranşamentelor, precisia tragerii, precum şi acţiunea lor decisivă în luptele sîngerose de la Plevna, denota din partea ofi ţerilor şi conducătorilor artileriei nostre o instrucţiune technică şi tactică din cele mai solide; acesta fu , de altminteri, un lucru recunoscut de căpeteniile armatei ruso-române, precum şi de toţi ataşaţii militari străini, de la marele cuartier general, cari urmăreau acţiunea bateriilor române cu o atenţie deosebită şi le admirau fără nici o reservă”173.

A decedat la 9 noiembrie 1908, fi ind înmormântat la 11 noiembrie în Cimitirul Bellu catolic. A fost condus pe ultimul drum, pe un tun tras de şase cai de artilerie, de numeroşi ofi ţeri activi şi în rezervă şi de trupe din garnizoana Bucureşti. Au depus coroane M.S. Regele Carol I, Regimentele 3 şi 10 Artilerie, Arsenalul, Pirotehnia, Revista Armatei, ofi ţeri veterani etc. În discursul de omagiere a personalităţii decedatului, ţinut de generalul Petre Vasiliu Năsturel, se arată: ,,Generalul Herkt, cu adevărat Gribeauval-ul (în sensul de ,,cel care a revoluţionat” – n.a.) artileriei române, va rămâne pururea în amintirea şi cultul tunarilor români. Dormi în pace, iubite general, căci ţi-ai îndeplinit cu prisosinţă, pe pământ, rostul tău, iar din regiunile, în care te afl i împreună cu cei

172 General Herkt - Câteva pagini din istoricul armatei noastre (amintirile unui veteran din timpul serviciului) dedicate camarazilor din generaţia actuală – Bucureşti, Tipografi a şi Fonderia de litere Thoma Basilescu, Strada Casărmei, – 89, 1902, p. 4, 6;173 General Herkt - Artileria noastră de câmp în campania din 1877-1878 şi învinuirile nedrepte ce i se fac – în Revista Armatei/mai 1898, p. 394.

180


plăcuţi Atotputernicului, caută asupra noastră şi ne călăuzeşte acţiunile, căci pe tine pururea te vom avea ca pildă de urmat!“174.

La 9 noiembrie 1910, artileria, prin grija Stabilimentelor de artilerie, a realizat şi dezvelit un monument al generalului la mormântul acestuia din Cimitirul Bellu catolic. Monumentul se compune: dintr-un bloc de granit monolit dreptunghiular, pe care se afl ă o placă de marmură neagră, pe care scrie: ,,Stabilimentele de artilerie, Generalului de divizie HENRICH HERKT, întemeietorul lor, născut la 16 februarie 1829, decedat la 9 noiembrie 1908“; o cruce de fi er forjat asezată în partea dinapoi a blocului de granit; în cele patru colţuri ale blocului se afl ă câte un tun de fontă, cu obuz şi focos, turnate după modelul 1863, a căror fabricare a supravegheat-o în Belgia; tunurile sunt legate între ele cu lanţuri de fi er, cu zale dreptunghiulare. Din păcate, azi, în Cimitirul Bellu catolic doar crucea din fi er forjat mai aminteşte, doar pentru cunoscători, de generalul Herkt.

Cu această ocazie a fost ofi ciat un parastas în memoria generalului Herkt, la care au participat, printre alţii: generalul Alexandru Tell cu ofi ţeri din redacţia Revistei Artileriei; colonelul Dumitru Rujinski, directorul Pirotehniei, cu ofi ţerii din subordine; locotenent-colonelul Miclescu, directorul Arsenalului de construcţii, cu ofi ţerii şi inginerii civili subordonaţi; locotenent-colonelul Haralambie, comandantul Regimentului 9 Artilerie; delegaţia Regimentului 3 Artilerie pe care l-a comandat 13 ani; delegaţii ale regimentelor de artilerie. În articolul publicat de Revista Artileriei se menţiona: ,,Viaţa generalului Herkt este strâns legată de istoricul, de reântemeierea artileriei noastre. El a fost întemeietorul a două baterii, model pe acea vreme, a Regimentului 3 de artilerie, întemeietorul Stabilimentelor de artilerie, promotor al directivelor şi regulilor de tragere introduse în artileria românească, apărător vajnic al patriei sale adoptive. (...) Născut pe marginile frumosului Rhin, Henrich Herkt a trăit şi se odihneşte în ţara udată de măreaţa Dunăre”175.

În lucrarea sa, colonelul Gheorghe Lupaşcu, comandantul bateriei 3 din Regimentul 3 Artilerie, „Bateria de la Movilă”, cea mai solicitată în acest război, şi care a tras în medie câte 1374 lovituri de piesă, a adus fostului său comandant, „o pioasă amintire decedatului general Herkt, care în tot timpul războiului a comandat cu multă pricepere şi tact artileria divizionară ce a fost în faţa Plevnei. …Cariera acestui ofi ţer general, care a servit în armata artileriei română 42 de ani, din care 19 în gradul de colonel, este strâns legată cu istoricul artileriei noastre, dela formarea întâilor elemente, până la desvoltarea ei din anii din urmă, la care a luat parte activă”176.

174 Revista Armatei, noiembrie 1908 pp. 771-778;175 Revista Artileriei, noiembrie 1910, p. 901;176 Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu – Amintiri din Războiul Independenţei 1877-1878 – Bucureşti, Tipografi a modernă „Cultura”, 1915, p. 79.

181


2.4. Generalul de divizie Alexandru Tell – uriaşă personalitate a oştirii române

Printre oamenii care au marcat istoria artileriei române moderne se numără şi generalul de divizie Alexandru Tell, artilerist desăvârşit, comandant şi publicist militar, mare colecţionar de documente istorice donate cu generozitate Muzeului Militar Naţional. Generalul de divizie Alexandru Tell a rămas în conştiinţa afectivă a artileriştilor îndeosebi pentru faptul că a fost comandant al Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu în perioada 1888-1889 şi director al „Revistei Artileriei” timp de aproape un sfert de veac (1889-1913).

S-a născut la 18 noiembrie 1846 în Bucureşti, fi ind fi ul generalului Cristian Tell şi al Tarsiţei, care au avut 13 copii: şapte fete (Mariţa, Polixenia, Alicsandrina, Tarsiţa, Catinca, Arestica, Felicia) şi şase băieţi (Costandin, Hristache, Alexandru, Ion, Ştefan şi ultimul, născut în 1858 şi decedat în 1860). Dintre băieţii generalului Christian Tell, doar Alexandru a îmbrăţişat profesia militară. După Revoluţia din anul 1848, în care tatăl său a jucat un rol însemnat, şi-a urmat familia în exil în orăşelul Smirna din Asia Mică, revenind în ţară în anul 1857. La vârsta de 13 ani, a fost trimis să urmeze Şcoala Militară din Bucureşti. După cinci ani de studii, Alexandru Tell a fost înaintat la gradul de sublocotenent, la data de 10 iulie 1864. În luna următoare, a obţinut un concediu, pentru a merge la studi în Franţa, la Politehnica din Paris, precum şi la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu din Metz, unde s-a perfecţionat în arma artilerie (1864-1868). După trecerea în rezervă va fi senator de Gorj şi vicepreşedinte al Senatului.

S-a căsătorit la 8 aprilie 1879, cu Elena Perticari, de care a divorţat în 1885. Au avut doi fi i, născuţi în acelaşi an, 1880: Alexandru la 4 ianuarie, respectiv Christian la 20 decembrie.

A deţinut următoarele grade militare: sublocotenent – 10 iulie 1864, locotenent – 1 august 1868, căpitan – 1 ianuarie 1871, maior – 1 ianuarie 1876, locotenent-colonel – 8 aprilie 1881, colonel – 16 aprilie 1889, general de brigadă – 24 aprilie 1899, general de divizie – 1910.

De-a lungul impresionantei sale cariere militare a exercitat o multitudine de funcţii, astfel: diferite funcţii în Direcţia armelor speciale (artilerie şi geniu) din Ministerul de Război (1868-1876); director al Direcţiei armelor speciale (artilerie şi geniu) din Ministerul de Război (1876-1877); comandant de divizion în Regimentul 2 Artilerie (1877-1878); director al Arsenalului şi Pirotehniei armatei (1881-1883); comandant al Regimentului 1 Artilerie (1885), Regimentului 4 Artilerie (1885), Regimentului 5


182


Artilerie (1886-1887) şi Regimentului 7 Artilerie (1887-1888); şef de stat major al Corpului 1 Armată (1886); comandant al Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu (1888-1889); comandant al Brigăzii 2 Artilerie (1889-1890), al garnizoanei Bucureşti (1890-1891), al Brigăzii 1 Artilerie (1891); ajutor al Inspectorului Artileriei (1891-1893); comandant al Şcolii de Ofi ţeri de Infanterie (1893-1894); şef de stat major al Corpului 4 Armată (1895-1897); comandant al artileriei Cetăţii Bucureşti (1897-1899); comandant al Brigăzii 3 Artilerie (1899-1900); comandant al artileriei Corpului 2 Artilerie (1900-1902); comandant al Diviziei 1 Infanterie (1902-1904) şi al Diviziei 8 Infanterie (1904-1907). În anul 1907 a demisionat din armată, convins că, într-o armată mică, limita maximă de vârstă nu trebuie să treacă de 60 de ani.

În întreaga sa carieră militară, Alexandru Tell s-a consacrat, trup şi sufl et instituţiei militare, depunând o muncă remarcabilă, în toate domeniile militare, fi ind în pas cu ideile timpului său. S-a angajat în procesul de transformări care au loc în armată, şi mai cu seamă în arma artilerie. Astfel, în 1875 a elaborat „Regulamentul asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhămate”, primul regulament al artileriei române cu care avea să se intre în războiul de la 1877. În anul 1876 a realizat, în premieră, „Nomenclatura şi inventarierea întregului material al artileriei din armată” şi a colaborat la realizarea lucrării „Organizarea artileriei în timp de pace şi de război“, studiu care a marcat o etapă importantă în istoricul artileriei noastre.

În anul 1876 a primit misiunea să se ocupe de înzestrarea armatei cu armament şi muniţie, în care scop, în a doua jumătate a anului, s-a deplasat în Anglia, la Vilton-Birmingham, pentru a recepţiona o importantă comandă de muniţie pentru armele model 1868 şi apoi în Belgia, la Liege, pentru tratative în vederea cumpărării de pistoale model 1876. Ulterior s-a deplasat din nou în Anglia şi Belgia, în vederea suplimentării unor comenzi pentru achiziţionarea de armament şi muniţii.

În anul 1877, fi ind numit comandant al Divizionului 2 din Regimentul 2 Artilerie, a luat parte la bombardarea Vidinului şi la luptele din jurul Plevnei, mai ales la cele de

la Opanez, din 28 noiembrie 1877. Tunurile divizionului său, alături de cele ale Regimentului 1 Artilerie au grăbit ocuparea marilor redute turceşti. Ca urmare a meritelor excepţionale a fost decorat cu ,,Virtutea Militară“ de aur.

În acest război, maiorul Alexandru Tell a participat 1 an 3 luni şi 6 zile, evidenţiindu-se la bombardarea Vidinului de la Calafat, la luptele de la Opanez, la Vitbol, Nazirmahala, Belarada, Novoselo şi Tatargic, precum şi la toate acţiunile de la sud de Vidin. La 1 martie 1878 a reveni în parcul din Calafat, unde se afl a în iulie 1877177.

A fost nu numai un brav luptător, ci şi un bun pedagog şi educator, formator al câtorva promoţii de ofi ţeri, comandând pe rând Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1888-1889),

177 Conform Elisabeta Aron – Generalul Alexandru Tell, luptător pentru independenţă şi participant activ la îmbogăţirea patrimoniului Muzeului Militar din Bucureşti -, în Studii şi materiale de muzeografi e şi istorie militară, MMC, tom 9/1976 , p. 204.


183


şi Şcoala de Ofi ţeri de Infanterie (1893-1894). Memoria documentelor a reţinut ca foarte sugestive şi inspirate cuvintele sale la predarea comenzii Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu: ,,Faceţi dar din muncă, disciplină şi camaraderie tradiţiile Şcolii speciale de artilerie şi geniu, care transmise generaţiilor ce vă vor urma vor fi o chezăşie pentru viitorul armatei”178, precum şi la solemnitatea sfârşitului anului şcolar de la Şcoala de Ofi ţeri din vara anului 1893, când primind elevii în marea sală de recepţie, după ce i-a felicitat, le-a recomandat printre altele „să fi e cinstiţi în adevăratul sens al cuvântului, adică să fi e cinstiţi faţă de patrie, servind-o cu credinţă, cinstiţi în societate, purtându-se cu demnitate în orice ocazie, cinstiţi cu subalternii lor, fi ind drepţi şi cu inimă mare, în fi ne, cinstiţi cu ei înşişi, căutând a lucra totdeauna astfel spre a fi respectaţi de toată lumea179”. Peste ani, şeful promoţiei, la întâlnirea de 20 de ani, desfăşurată la Constanţa, pe vaporul „Dacia” (comandat de căpitan-comandor Mărgineanu din această promoţie, din care au mai făcut parte şi viitorii generali artilerişti, Ion Răşcanu şi Ion Zvoranu, preşedintele comitetului de organizare a întâlnirii), a spus: „Masa noastră are la locul de onoare pe domnul general Tell, iubitul nostru comandant de atunci, şef ale cărui pilde ne-am dat osteneala să le urmăm, pilde de o înaltă capacitate militară şi de cel mai viu patriotism. Domnul general Tell (...) este şeful care ne-a rămas în inimă şi în imaginaţia noastră ca icoana cea mai vie, care îmbogăţeşte prologul carierei noastre180”.

Un moment important în biografi a lui Alexandru Tell este acela al înfi inţării în 1883, împreună cu locotenent-colonelul Ion Argetoianu (tatăl viitorului om politic Constantin Argetoianu), a publicaţiei ,,Revista Armatei”, din al cărui comitet diriginte a făcut parte mulţi ani, publicând articole chiar din primul an de apariţie. După moartea generalului Henric Herkt, a preluat directoratul revistei. În anul 1912, când revista sărbătorea 30 de ani de existenţă, în articolul ,,Câteva cuvinte asupra Revistei Armatei şi fondatorilor ei” se aprecia elogios activitatea generalului: ,,Locotenent-colonelul Tell, promotorul ideii (înfi inţarii Revistei Armatei – n.n.), actualmente general de divizie în rezervă (vezi foto din 1912, publicată de revistă) şi prietenul său locotenent-colonelul Argetoianu, actualmente general de divizie în retragere şi ministru de război lucrară (…) şi în aprilie 1883 scot primul număr pe seama lor181. Azi (…) este un prilej fericit pentru Revista Armatei să-şi sărbătorească fondatorii ei şi să le publice scurte shiţe biografi ce, spre ştiinţa tuturora, de ce au făcut aceşti doi stâlpi ai oştirii pentru propăşirea acestei instituţii182”.

În acest an 1912, invocat anterior, dedicat cinstirii valorilor naţionale, a participat la data de 27 mai, ca vicepreşedinte al Senatului, la dezvelirea statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, prilej cu care a publicat în Revista Armatei, al cărui director era, un amplu reportaj de la acest important eveniment.

178 Conform Constantin Petrovici – Şcoala militară de ofi ţeri de artilerie „Ioan Vodă” – Editura Militară, 1976, p. 34;179 Conform Revista Armatei, nr. 13-14/ iulie 1893, p. 583;180 Conform Revista Armatei, nr. 4/aprilie 1913, p. 398;181 Conform Revista Armatei, an XXX, nr. 4/aprilie 1912, p. 296; 182 Idem, p. 298.

184


În anul 1887, Alexandru Tell s-a numărat printre iniţiatorii şi membrii fondatori ai „Revistei Artileriei”, în fruntea căreia s-a afl at în perioada 1889-1913. Pe timpul directoratului său, revista a desfăşurat o activitate prodigioasă pentru propăşirea artileriei române renăscute la 10 noiembrie 1843, şi pentru ridicarea nivelului de pregătire artileristică a tunarilor armatei române. În 1938, la a 50-a aniversare a revistei, conducerea revistei, după ce publică fotografi a şi biografi a generalului, aprecia elogiativ rolul jucat de acesta, astfel: „Directorul care a condus mai mult timp destinele Revistei Artileriei a fost generalul Alexandru Tell: 25 de ani. Nici un alt director nu a condus mai mult ca 5 ani. Am putea zice că opera Revistei Artileriei în primele trei decenii este strâns legată de numele generalului Alexandru Tell”183.

S-a retras din armată la vârsta de 61 de ani, dar a continuat să activeze mulţi ani în fruntea Societăţii ,,Virtutea Militară” a ofi ţerilor veterani şi să conducă Rvista Armatei şi Revista Artileriei.

A fost un mare colecţionar de documente şi obiecte, păstrate în prezent la Muzeul Militar Naţional. Donaţia sa cuprinde circa 1000 de repere, între care menţionăm colecţii ale periodicelor ,,Monitorul oastei”, ,,Revista armatei”, ,,Revista artileriei”, ,,România militară”, ,,Anuarele ofi ţerilor activi”, precum şi decoraţii, piese de echipament, arme diferite, muniţii etc. (în foto, tabachera oferită generalului Christian Tell de către domnitorul Alexanru Ioan Cuza). Dintre piesele de armament alb şi de foc se remarcă

,,Obuzul de 88 mm, tras de turcii din Vidin şi căzut fără a face explozie, în camera în care dejunam cu ofi ţerii mei la 19 ianuarie 1878, ora 12 şi 35 minute” (conform inscripţiei de pe plăcuţa aşezată pe obuz). De remarcat că donaţiile au fost făcute atât de generalul Alexandru Tell, cât şi de fi ul său cel mai mic Alexandru Christian şi de mama acestuia, conform dorinţei generalului.

183 Conform Revista Artileriei, an L, nr. 2-3/ februarie-martie 1938, volum jubilir (50 ani), p. 278.

Tabachera oferită de Cuza

Revista Artileriei (1893)

185


Ca urmare a aprecierii modului în care s-a exprimat profesional, a modului în care a servit naţiunea a fost decorat cu ,,Virtutea Militară de Aur” de război (1878), ,,Steaua României” clasa a V-a şi a IV-a, Crucea ,,Trecerea Dunării”, ,,Apărătorul Independenţei”, ,,Coroana României” clasa a III-a, ,,Semnul onorifi c de 18 ani”, ,,Semnul Onorifi c de Aur” de 25 de ani de serviciu, ,,Medalia Comemorativă Rusă”.

A decedat în ianuarie 1925, fi ind înmormântat în cavoul familiei din Cimitirul Bellu-Bucureşti. La moartea sa, Revista Artileriei a publicat fotografi a cernită a generalului şi ştirea morţii sale: ,,S-a stins din viaţă acela care a fost generalul Alexandru Tell. Dispariţia acestei fi guri impozante şi viguroase, care a lăsat urme neşterse în Artilerie, lasă astăzi (...) un gol imens prin tradiţia pe care o reprezenta. Revista Artileriei depune pe mormântul fostului ei preşedinte fondator o lacrimă de pioasă recunoştinţă”. Tot Revista Artileriei a publicat şi cuvântarea generalului de divizie Referendaru, inspectorul arileriei şi director al revistei, la adunarea de doliu, din care menţionăm: ,,Generalul Alexandru Tell a fost pentru artileria noastră o fi gură, o fi gură impozantă şi demnă de imitat, pentru dragostea cu care îşi privea arma sa şi prin munca ce a depus-o pentru a o vedea cât mai bine organizată şi înzestrată. (...) Numele generalului Alexandru Tell va rămâne legat de dezvoltarea din urmă a artileriei şi dânsul împreună cu alţi artilerişti de frunte din epoca sa au contribuit ca artileria să se formeze încetul cu încetul şi ca în războiul pentru întregirea neamului să se poată măsura cu una dintre cele mai bune artilerii din Europa, cu artileria germană. Opera lor a dat roade bune şi a permis celor mai tineri să poată contribui la înfăptuirea visului românilor, unirea tuturor fraţilor”.

Revista Artileriei (1901)

186


2.5. Generalul de divizie Mihail Popescu – primul artilerist care a comandat deschiderea focului de război de către artileria română

Anul 1877 a rămas în conştiinţa românilor ca anul obţinerii neatârnării. ,,Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare...”184 sunt cuvintele rostite de Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe român, în Camera Deputaţilor, la 9 Mai 1877, reţinute de istorie ca momentul care a proclamat Independenţa României. Artileriştii au proclamat la rândul lor cu mândrie data de 15 Mai 1877, ca „Ziua Întâiului Tun” pentru cinstirea momentului în care Domnitorul Carol I, după inspecţia trupelor de la Calafat, a ordonat deschiderea focului de către bateriile de artilerie asupra Vidinului turcesc.

Totuşi, pentru respectarea adevărului istoric, nu putem trece peste momentul de la 26 Aprilie 1877. Atunci, aşa cum relata ziarul Telegraful, „...tunul românesc a bubuit la Calafat, nu însă cum bubuie de peste 200 de ani, numai la parade, ci şi ca să arate străinilor care ne încalcă drepturile, care ne jefuiesc porturile şi ne bombardează oraşele că nu permitem aceasta fără a protesta şi în scris şi cu tunurile. (...) Artileria noastră a făcut minuni. (...) Ferice de ofi ţerii şi soldaţii care au tras primul foc, primul foc după 200 şi mai bine de ani, căci ei au pus temelia altei situaţii a statului român”185. Prin duelul de artilerie de la Calafat din 26 aprilie 1877, artileriştii tinerei armate române au devenit primii vestitori ai Independenţei, „...duelul de artilerie româno-otoman din această zi reprezentând cea dintâi confruntare dintre cele două armate

în războiul româno-ruso-otoman din 1877-1878”186. Iar în fruntea artileriştilor se afl a bravul maior Mihail Popescu, comandantul artileriei Diviziei 1 ,,colonel Mihail Cristodulo Cerchez”, al cărui portret îl vom creiona în continuare.

S-a născut la 15 iunie 1843, la Bucureşti. A urmat Şcoala de Ofi ţeri (1861-1863 – clasifi cat al doilea dintre 20 absolvenţi; a fost coleg cu viitorii generali de artilerie Şerban Pascu şi Alexandru Robescu)187.

A parcurs o carieră militară de excepţie: de la sublocotenent la general de divizie, cel mai înalt grad din armata română la acea vreme, de la comandant de secţie

184 Colectiv – Cronica participării Armatei Române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878 – Editura Militară, Bucureşti, 1977, p.117;185 Andrei Potcoavă – Războiul pentru independenţă. 1877-1878. Valenţele comunicării prin timbru (II) – Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 313; 186 Colectiv, coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu – Istoria militară a poporului român, vol. IV – Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 634;187 Anuarul ofi cial al Armatei Române pe anul 1892-1893, p. 232.

Maiorul Mihail Popescu

187


de artilerie la comandant de corp de armată, cea mai mare structură militară tip mare unitate din armata română de la începutul secolului XX.

A fost înaintat în grad astfel: sublocotenent – 15 iulie 1863, locotenent – 4 septembrie 1865, căpitan – 26 septembrie 1868, maior – 8 aprilie 1875, locotenent-colonel – 7 iunie 1880, colonel – 1 aprilie 1887, general de brigadă – 1894, general de divizie – 1903.

Cele mai importante funcţii militare deţinute au fost: comandant Divizion în Regimentul 1 Artilerie (1875-1877); comandant al bateriilor de coastă de la Calafat (1877); director al Direcţiei Administrative (1880-1881) şi Armelor Speciale (1885-1887) din Ministerul de Război; ajutor comandant al Regimentului 2 Artilerie (1884-1886); comandant al artileriei Corpului 1 Artilerie (1887-1888); comandant al Şcolii de Ofi ţeri-Bucureşti (1888-1889); director al Arsenalului de construcţii al Armatei (1889-1892); director general al Ministerului de Război (1892-1894); inspector general al artileriei (1894-1896, 1898-1900); guvernator al Cetăţii Bucureşti (1899, 1900-1901); comandant al Corpului 1 Artilerie şi inspector al artileriei (1901-1905).

A participat cu merite excepţionale la Războiul de Independenţă. În luna decembrie 1876 a fost însărcinat cu realizarea lucrărilor de fortifi caţie de la Calafat. „Acestea au început în ziua de Crăciun şi s-a construit sub direcţia sa bateriile: Carol, Elisaveta, Mircea cu luneta Cuza, Ştefan cel Mare, Mihai Bravul şi reduta Matei Basarab. Aceste lucrări s-au terminat în Februarie 1877”188. Apoi maiorul Popescu a fost numit şef de stat major al Diviziei I participând la mobizarea acesteia şi punerea ei pe picior de război; de asemenea, a comandat artileria diviziei. „La 26 aprilie, maiorul Popescu, pe când dirija construcţia unei baterii, în stânga baterii Ştefan cel Mare, turcii din Vidin încep să tragă în aceste lucrări; a fost primul foc al inamicului, după care, maiorul Popescu a comandat imediat începerea focului. Bateria locotenentului Dănescu ... a dat întâiul foc, după care a urmat lupta de artilerie, la care au luat parte toate bateriile din Calafat”189, peste ani, presa vremii menţiona următoarele: ,,Atunci a avut misiunea de a face la Calafat întăririle pentru asedierea Vidinului şi după executarea acestor întăriri a tras salve de foc asupra oraşului pe atunci turcesc, cu bateria care acum fi gurează la expoziţie (expoziţia din 1906 din Parcul Carol, prilejuită de împlinirea a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I – N.N.). Pentru bravura sa, maiorul Popescu a fost decorat cu Virtutea Militară de aur şi cu Steaua României de război”190.

A condus cu precizie focul divizionului său nu numai în duelurile de artilerie de pe malurile Dunării, ci şi în luptele de la Rahova, Griviţa şi Plevna. Registrul istoric al Regimentului 1 Artilerie consemnează: „...bateriile noastre, sub ordinele

188 Nicolae Puică – Albumul apărătorilor independenţei – p. 100;189 Idem;190 Adevărul, An XVIII, No. 6035/joi 8 iunie 1906, p. 2 – Moartea generalului M. Popescu.


188


maiorului Popescu, ridică drapelul în semn de alarmă şi după ce lasă pe turci să tragă şase lovituri, (...), la a şaptea lovitură răspund bateriile lt. Dănescu şi bateria a 2-a a căpitanului Grămăticescu”. La 16 mai, maiorul Mihail Popescu, comandant de divizion în Regimentul 1 Artilerie, alături de alţi ofi ţeri şi soldati, „care s-au distins în ziua de 26 aprilie, când s-a dat primul tun de la Calafat”, a fost decorat de domnitorul Carol I cu „Virtutea Militară” de aur.

În Istoricul Regimentului 1 Artilerie191 se mai arată: „În ziua de 26 Aprilie, la ora 2 ½ p.m., Turcii văzând mişcarea trupelor şi lucrările de instalare ale artileriei noastre, deschiseră focul pentru a-i recunoaşte amplasamentele şi calibrul. Bateriile noastre sub comanda Maiorului Popescu, „ridicară drapelul” şi –„lăsând pe Turci să tragă 6 lovituri, spre a se constata că ei au început agresiunea” – la a 7-a lovitură răspunde bateria a 2-a, din amplasamentul „Ştefan cel Mare”, urmată imediat de bateria 1-a călăreaţă şi a 6-a. Canonada dură până la ora 5,20, în care timp s-au bombardat vapoarele Turceşti din port, cum şi cetatea Vidinului, cauzându-se mari stricăciuni. Efectul bombardării cetăţii fu confi rmat prin apariţia unei coloane mari de fum, ca rezultat al incendiilor provocate”.

Colonelul Mihail Cerchez, în raportul înaintat comandantului Corpului 1, generalul Lupu, însoţit, ca trofeu, de un proiectil turcesc neexplodat, arată: „După raportul ce am primit de la comandantul artileriei, maior Popescu, s-au tras de toate bateriile noastre 130 lovituri ... Bateriile turceşti au tras cam cu acelaş număr de proiectile ... Cât a ţinut focul, atitudinea trupelor expuse a fost corectă, confuzie nu a fost, fi ecare era la postul său ... Focul a încetat cu totul la 5 ¼”192.

Despre implicarea maiorului Popesu în istoricele evenimente din 15 mai 1877, locotenent-colonelul Ştefan Negoescu a consemnat în anul 1940, următoarele: „La 15 Mai, la ora 4,30 după amiază, sosi la Calafat Domnitorul Carol I. După ce inspectă lucrările de apărare şi trecu în revistă trupele, se întoarse în bateria „Carol”

ocupată de bateria 6-a şi ordonă la ora 7 ½ seara, să se deschidă focul, în prezenţa Sa, asupra Cetăţii Vidin. Focul fu deschis de tunul I al bateriei 6-a, fi ind urmat de celelalte tunuri ale bateriilor: Carol, Mircea, Elisabeta Doamna şi Ştefan cel Mare. Cinci din obuzele Turceşti căzură chiar în bateria „Carol”, unde se afl a Domnitorul, rănind câţiva servanţi. Explozia proiectilelor fu salutată de Domnitor, cu chipiul ridicat, prin cuvintele rămase celebre „Asta-i muzica ce-mi place”. Uralele entuziaste acoperiră

191 Lt. Colonel Ştefan Negoescu – Istoricul Regimentului 1 Artilerie „Regele Carol I”, 80 de ani de glorioasă existenţă – 1940, Tipografi a Şcoalei Ofi ţeri de Artilerie „Regele Carol I”, Timişoara;192 Colectiv – Cronica participării Armatei Române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878 –Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 101.

Bateria Carol la Calafat

189


cuvintele Domnitorului, iar muzica intonă Imnul Naţional. Cu ocazia acestei inspecţiuni, Domnitorul atârnă pe pieptul Maiorului Popescu, comandantul artileriei din Calafat, Ordinul „Steaua României” şi câtorva grade inferioare „Virtutea Militară””193.

În continuare, după acest moment, „Maiorul Popescu a comandat la Calafat până la 19 Iulie bateriile: Dănescu, Hepites, Grămăticescu, Zănescu şi Algiu, apoi a fost trimis la Nicopoli, cu însărcinarea specială d-a complecta întăririle de acolo contra unei încercări ofensive din partea turcilor. De aici a plecat cu divisia 4-a la Plevna. A luat parte la trei atacuri ce s-au dat în ziua de 30 August. După 30 August a căzut bolnav de pneumonie; însănătoşindu-se, a fost trimes în Noiembrie la Rahova ca să o întărească, când a fost numit şi sub-şef de stat-major la Corpul de vest. A luat parte la toate operaţiunile de la Vidin”194.

La marele ospăţ al artileriei din 28 septembrie 1895, generalul Mihail Popescu, inspectorul general al artileriei, a rostit o emoţionantă cuvântare,195 din care am reţinut, printre altele, respectul pentru înaintaşi: „Camarazi! Avem în faţă pe vechii noştri şefi şi promotori ai artileriei Române. Generalul Haralamb, ne a învăţat să fi m soldaţi şi buni camarazi; generalul Manu ne a învăţat să fi m şi tunari. Artileria română din resboiul 1877-1878 este opera acestor doi vechi şefi : toţi tunarii, ofi cer şi soldat, au sciut, prin disciplină, prin îndeplinirea datoriei, prin lucrări de fortifi caţie, să câştige drept la recunoştinţa ţărei. De la răsboi până acum câţi-va ani, Generalul Arion este acela care a condus artileria pe bună cale; dânsul a sciut să menţie cea ce ne au învăţat generalul Haralamb şi generalul Manu, şi încă să ne obicinuiască cu ideia că pentru a fi artilerist trebuie să ne ţinem în curent cu progresele armei”. Apoi, trecând în relief scurta istorie a artileriei române moderne, a conchis: „Într-un interval de 35 de ani, artileria, de la 4 baterii, a ajuns la 64 baterii de câmp şi 20 companii de cetate. Întrunirea noastră, în ospăţ astăzi, probează că camaraderie există în artilerie. Să bem în sănătatea trinităţei de faţă (generalii Haralamb, Manu şi Arion – N.N.), pe cari să-i considerăm „Meşterii acestei opere”.

193 Lt. Colonel Ştefan Negoescu – Istoricul Regimentului 1 Artilerie „Regele Carol I”, 80 de ani de glorioasă existenţă – 1940, Tipografi a Şcoalei Ofi ţeri de Artilerie „Regele Carol I”, Timişoara, p. 15;194 Nicolae Puică – Albumul apărătorilor independenţei – pp. 100-101;195 Revista Artileriei, nr. 10/octombrie 1895, pp. 415-417.


Cartea „Comandanţii de baterii“

190


De reţinut faptul că, pe lângă funcţiile militare a deţinut şi onorante funcţii în viaţa civilă, cum ar fi cea de preşedinte al Societăţii române de arme, scrimă, gimnastică şi dare la semn (1891-1906).

A fost şi un foarte bun teoretician. În acest sens menţionăm lucrarea sa de referinţă ,,Construcţii de baterii” (Bucureşti, Tipografi a A. Grecescu, 1882). Despre această lucrare de referinţă în cadrul teoriilor referitoare la fortifi caţii s-au scris mai târziu următoarele: „Scriitor militar bun, a dat la lumină cel d-intâiu curs de construcţii care a servit forte mult instrucţii ofi cierilor de artilerie. Teoriile de fortifi caţie din acest curs se bazează pe întina experienţă a autorului în lucrările de fortifi caţie ce a dirijat la Calafat, Nicopoli şi Rahova”196.

Şi-a încheiat excelenta carieră militară demisionând din armată la 15 martie 1905, pe caz de boală.

Meritele remarcabile i-au fost recunoscute prin acordarea următoarelor ordine şi medalii: Crucea Trecerii Dunării, Apărătorii Independenţei, Medalia Comemorativă Rusă, Virtutea Militară, Steaua României în gradele de ofi ţer şi comandor, Coroana României în grad de comandor, Ordinul Sf. Ana cu spade. ,,În afară de Virtutea Militară şi Steaua României de război, generalul Popescu a mai posedat şi Coroana României în gradul de mare ofi ţer şi Steaua României, de pace în gradul de comandor“197.

A decedat la 7 iunie 1906, în Bucureşti. “Generalul Popescu suferea de diabet, de aproape un an şi numai graţie ajutoarelor medicale ce i s-au dat a putut să suporte boala un timp aşa de îndelungat”198.

Ziarul Adevărul din 9 iunie a inserat în paginile sale programul ceremonialului funerar şi a oferit informaţii despre pregătirea tristului eveniment199. „Înmormântarea generalului Mihail Popescu se va face mâine la orele 3 d. a. Cortegiul va porni de la locuinţa defunctului, din str. Negustori 4. Corpul defuntului a fost îmbălsămat şi pus pe catafalc. În jurul catafalcului s-au aşezat fl ori exotice şi numeroase coroane de fl ori depuse de rude, de ministerul de război şi de către diferitele instituţii în fruntea cărora a fost generalul Popescu”. Tot din ziarul Adevărul afl ăm că „Domnului general i se va face o importantă paradă militară, cu ocazia înmormântării. Parada va fi comandată de d. General Gheorghe Iannescu, de la institutul geografi c. În paradă vor lua parte următoarele trupe: reg. 2 artilerie, cu drapel şi muzică, sub comanda d-lui colonel Georgescu; Reg. 10 artilerie, sub comanda d-lui colonel Costescu; o companie din reg. Mihai Viteazul No. 6; un escadron călare din reg. 3 călăraşi; ofi ţerii elevi ai şcoalei de aplicaţie şi elevii şcoalelor de artilerie şi geniu. ...Delegaţiile vor fi compuse din toţi ofi ţerii de artilerie din Capitală şi din câte un căpitan şi 2 locotenenţi din reg. 1 geniu, reg.4 Ilfov 21 şi bat 2 vânători... Pernele cu decoraţii vor fi purtate de d-nii maiori de artilerie Sclia Constantin, Anghelescu şi Verzea, fi ecare însoţit de câte doi căpitani de artilerie. La uranist vor fi d-nii maiori C. Iancovescu, D. Strătilescu, Paul Alexandrescu, Ştefan Mihail, 2 căpitani

196 Nicolae Puică – Albumul apărătorilor independenţei – p. 101;197 Adevărul, An XVIII, No. 6035/joi 8 iunie 1906, p. 2 – Moartea generalului M. Popescu;198 Idem;199 Adevărul, An XVIII, No. 6036/vineri 9 iunie 1906, p. 2 – Funeraliile generalului M. Popescu.

191


din marele stat major şi 2 din geniu... La coborârea coşciugului în cavou, o baterie de artilerie va trage cele trei salve reglementare... Trupele şi ofi ţerii vor fi în ţinută de ceremonie”.

A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox, unde mai târziu a fost înmormântată şi soţia sa Florica (1866-1947)200.

În concluzie, având în vedere cele mai sus prezentate, nu putem decât să subscriem aprecierii din Albumul apărătorilor independenţei: „Ofi ţer de artilerie distins, admirabil comandant de baterie, a fost neîntrecut ca comandant superior în artileria noastră de câmp. Integru, capabil şi foarte muncitor, d. General Popescu este unul din ofi cierii noştri care au cele mai frumoase pagini în istoria răsboiului Independenţei şi în toată cariera lor militară”201.

200 C. Bezviconi – Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972, p. 226;201 Nicolae Puică – Albumul apărătorilor independenţei – p. 101.

Mormântul generalului Mihail Popescu

Generalul de brigadă Mihail Popescu, al treilea din stânga, primul rând, împreună cu statul major al Corpului 1 Artilerie din Craiova (foto Albumul Armatei 1902)

192


2.6. Generalul de brigadă Nicolae Haralamb(ie) –un destin controversat

S-a născut la 15 februarie 1828, la Craiova, fi ind primul fi u al logofătului Dimitrie Haralamb.

După ce şi-a desăvârşit studiile în Franţa, s-a înrolat în armată cu gradul de iuncăr, în anul 1851. A avut o carieră militară de excepţie. Despre aceasta, în Revista Artileriei se menţionau următoarele: „Trecerea sa prin diferitele grade erarchice se face repede, căci era ager la minte şi astfel, în mai puţin de 14 ani, îl găsim colonel”202.

A deţinut următoarele grade militare: praporgic (sublocotenent) – 13 octombrie 1852, parucic (locotenent) – 13 mai 1855, căpitan – 24 iunie 1856, maior – 9 decembrie 1860, locotenent-colonel – 24 ianuarie 1863, colonel – 22 mai 1864, general de brigadă – 24 aprilie 1877.

A îndeplinit atribuţiile următoarelor funcţii militare: comandant de pluton la prima baterie de artilerie din Ţara Românească (1852-1855); adjutant domnesc (1855-1859); comandant de baterie (1859-1861); locţiitor al comandantului primului R.Art. (1861-1864); comandant R. Art. (1864-1866); locotenent domnesc (11 februarie-10 mai 1866); comandant al trupelor mobilizate (1866); ministru de război (1866-1867); demisionat şi rămas în disponibilitate (1867-1877); comandantul unităţilor de miliţie din D. 1 Teritorială (1877); comandant al Corpului de Vest (1877-1878).

La moartea generalului, Revista Artileriei a publicat un necrolog elogios, în care se recunoaştea rolul său major jucat în dezvoltarea artileriei: ,,Lui, deci, se datoreşte în mare parte reîntemeerea Artileriei Române. El, împreună cu generalii G. Manu şi Er. Arion, au creat Artileria Română, care s-a ilustrat în campania independenţei şi care face încă fală armatei noastre”203.

A participat la războiul ruso-turc din 1853-1854, cu prima baterie de artilerie a Ţării Româneşti, bateria colonel Pavel Lenz, primind botezul focului la gura Ialomiţei şi luând parte la bombardarea cetăţii turceşti de la Silistra. Potrivit relatărilor de mai târziu ale praporgicului Nicolae Haralamb(ie), în timpul duelului de foc de la Silistra204, s-a pornit un „adevărat potop”, „apa în baterie era până la căpăţâna roatelor”, ceea ce a făcut ca focul bateriilor de artilerie să se fi potolit de ambele părţi „căci îl potolise Dumnezeu”, iar tânărul praporgic să se aleagă cu „nişte friguri care mă scuturară câteva zile”, din care motiv a obţinut „un concediu de 1 lună şi plecai la Brăila şi apoi la Bucureşti, cu friguri cu tot”. După plecarea sa, ruşii s-au retras din faţa Silistrei, şi au luat cu ei şi bateria de artilerie română, însă, până la Brăila, tunarii români au reuşit să fugă spre Bucureşti, inclusiv cu caii praporgicului Haralamb(ie).

202 Revista Artileriei, aprilie 1908, p.243; 203 Idem, p.242; 204 General Petre Vasiliu Năsturel- Contribuţiuni la istoria artileriei române – Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „UNIVERSALA”, 1907, p. 127.

193


În calitate de comandant al Regimentului de artilerie din Bucureşti, colonelul Nicolae Haralambie a fost principalul factor, determinant putem spune în actul săvârşit în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când domnitorul Cuza a fost silit să abdice. Despre implicarea colonelului Haralamb(ie) în conjuraţia care a dus la detronarea lui Cuza ne vom folosi de documentata operă a lui Constantin Bacalbaşa: „Nicolae Haralambie era la 1866, colonel, comandant al regimentului de artilerie din garnizoana Bucureşti. Cuza avea mare simpatie pentru el, de aceea avea şi mare încredere în caracterul şi capacitatea sa. ... Când conjuraţii i-au propus să intre în complot, Haralambie a respins cu energie propunerea. Conştiinţa nu-i erta să conspire împotriva Domnitorului căruia îi jurase credinţă, în acelaş timp binefăcătorul său. Dar omul are slăbiciuni. Colonelul Haralambie avea o puternică pasiune pentru o doamnă din aristovraţia bucureşteană însă din familie liberală. Era o doamnă C. Aceasta fu însărcinată să convingă pe colonel. Ceea ce n-au putut face oamenii politici a făcut femeea. Colonelul intră în conspiraţie”205.

Când Domnitorul Cuza a fost înştiinţat, în ajunul lui 11 februarie, de un binevoitor că Haralamb(ie) a intrat în conspiraţie şi-l va trăda, „a primit cu dispreţ denunţarea şi a răspuns: - Colonelul Haralambie, trădător? ... asta nu se poate!”206 Şi totuşi „În noaptea următoare tunurile colonelului Haralambie, având roţile înfăşurate în pae, treceau tăcute pe podul Mogoşoaei (calea Victoriei) şi înconjurau Palatul princiar”207.

Drept răsplată pentru colaborarea sa, liderii politici ai conjuraţiei l-au inclus în Locotenenţa Domnească care a asigurat interimatul funcţiei de şef al statului până la venirea lui Carol I. Iar „Când principele Carol a intrat apoi în ţară, colonelului Haralambie, locotenent domnesc, i s-a lăsat cinstea să citească, la 1866 în Cameră, jurământul noului Domnitor”208.

La puţin timp după ce Carol I a fost ales ca Domn, un grup de ofi ţeri din garnizoana Bucureşti, în frunte cu generalul Florescu, cel ce a fost artizanul reformelor militare ale lui Cuza, evocat şi el în paginile prezentei cărţi, au adresat Domnitorului o petiţie prin care cereau demisia din armată a ofi ţerilor care au participat la 11 februarie la detronarea lui Cuza, cap de listă fi ind colonelul Haralamb(ie). ,,Cu prilejul evenimentelor ce s-au produs la noi la 11 Februarie, mai mulţi ofi ţeri au nesocotit onorea militară şi datoriile lor cele mai sfi nte. Sub-semnaţii …rogă cu stăruinţă şi respetuos pe A.V. de a bine voi să examineze prin Ea această gravă chestiune care coprinde în ea tot viitorul armatei noastre, şi de-a nu tolera ca mişelia câtor-va să planeze pe întreaga nostră armată, care respinge o asemenea solidaritate, şi protestă de nevinovăţia ei. …ofi ţerii subsemnaşi, şi cu ei armata întreagă, …nu vor putea dovedi mai bine A.V. tot devotamentul …de cât

205 Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată 1901-1910, vol. III – ediţia II – Bucureşti, Editura Ziarului „UNIVERSUL” S.A., 1936, p. 196;206 Ibidem;207 Idem, p. 197;208 Ibidem.

194


conjurându-L de-a inaugural Domnia Sa printr-un act de dreptate strălucitoare, care singură va putea reabilita armata, radicand-o în ochii compatrioţilor şi a străinilor”209.

La 24 mai 1866 Domnitorul Carol I a întrunit pe toţi ofi ţerii în sala Tronului şi le-a atras atenţia că datoria unui soldat e supunerea absolută şi apărarea Suveranului şi a Patriei contra oricărui inamic. ,, …vă cer ca, încrezători în simţimintele Mele ostăşeşti, să lăsati asupră-Mi grija de a lucra, în tot ce priveşte armata, după convingerile Mele proprii şi după datoria Mea. …Am fost şi sunt soldat din înclinaţiune şi din acest motiv, precum şi din consideraţiunea importanţei pentru ţară de a avea o armată bine disciplinată, unul din ţelurile Mele dintâi va fi să-I asigur poziţiunea la care are tot dreptul să aspire. …Aveţi toată încrederea în această făgăduială şi nu uitaţi că am venit să creez un viitor, iar nu ca să fac dintr-un trecut, pe care nu-l cunosc şi nici nu voesc a-l cunoaşte, baza activităţii Mele”210.

După această experienţă, a fost chemat să preia portofoliul Ministerului de Război, în perioada 16 august 1866- 8 februarie 1867. Simţindu-se vinovat de faptele sale de trădare a domnitorului Cuza, în octombrie 1867 a demisionat din armată. În perioada 1867-1877 a fost în rezervă, prin demisie.

În Războiul pentru Independenţă, a fost chemat din nou sub arme. La început a deţinut funcţia de comandant al miliţiilor din Divizia I Teritorială, iar apoi, domnitorul Carol I l-a avansat la gradul de general, în data de 24 aprilie 1877. Totodată, i-a încredinţat comanda Corpului de vest, prilej cu care s-a distins în asaltul asupra localităţilor Smârdan şi Vidin.

După cucerirea Vidinului, generalul Haralamb(ie) a dat un vibrant Ordin de zi: „Ofi ţeri, subofi ţeri, caporali şi soldaţi! Misiunea noastră de comandant al Corpului de Vest a încetat. Plecând din mijlocul vostru împlinesc sfânta datorie de a vă arăta că singura disciplină şi devotamentul vostru a învins difi cultăţile şi privaţiile de tot felul a unei campanii de iarnă. Bravura voastră cred că poate face admiraţia celor mai vechi armate, căci aţi împresurat o cetate al cărui număr de baionete erau mai egale cu ale voastre. Smulgând întărirea cu o nouă vitejie aţi silit pe inamic a fugi dinaintea voastră, părăsindu-şi şi alte întăriri şi a se închide în Vidin pe care l-aţi împresurat. Vidinul şi Belogradgikul sunt sub culorile României şi misia Corpului de Vest împlinită. Istoria şi copiii voştri vor vorbi despre Corpul de Vest. Ţara este mândră de voi. Din parte-mi mulţumesc trupelor din Corpul de Vest, pe care am avut onoarea a-l comanda şi le urez ca aceeaşi disciplină, devotamentul real şi bravura să fi e singura emblemă a drapelului României”211.

209 I. Valentineanu – Din memoriile mele (o pagină din istoria modernă) Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza-Vodă 1858, 1866, 1873 – Bucuresci, Tipografi a modernă Gr. Luis, 1898, pp. 115-116;210 Cuvântările Regelui Carol I – Ediţie îngrijită de Constantin C. Giurescu, I, 1866-1886, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, pp. 13-14;211 Tucă, F., col. dr., Cociu, M., Chirea, F., dr. - Bărbaţi ai datoriei–1877-1878. Mic dicţionar – Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 138.

195


În 1879, după ce s-a publicat în presă ( la 2 martie) că Adunarea deputaţilor („Camera”) a acordat o „recompensă naţională” generalului N. Haralamb(ie), Eminescu, pentru care nu găsim un epitet pe măsură, prompt (3 martie), într-un acid rechizitoriu, s-a „ocupat” de el în „Timpul”: „ …Generalul Haralamb este unul din acei militari cari, călcându-şi jurământul şi pătând drapelul, au răsturnat, nu prin revoltă făţişă, care ar fi scuzabilă, ci prin trădare nocturnă pe Vodă Cuza. Puţin ne pasă nouă de motivele d-lui general Haralamb. Poate să fi fost mari, poate să fi fost înjosite; în cestiuni de asemenea natură nu decid intenţiile şi motivele, ci fapta. Dacă generalul Haralamb s-ar fi sinucis a doua zi după răsturnarea lui Vodă Cuza, greşala …era espiată; în alt chip însă ea nu are iertare nici din partea oamenilor bine cugetători, nici din partea lui Dumnezeu. Şi toţi ofi ţerii cari au luat parte la răsturnarea nocturnă a lui Vodă Cuza cată s-o ştie odată pentru totdeauna că, în ochii istoricului şi în ochii celor drepţi singura lor espiare nu poate fi decât nimicirea. Nu se confunde aci datoriile cetăţeanului cu datoria soldatului; cetăţeanul negustor, proprietar, lucrător poate fi nemulţumit cu forma guvernului ţării sale, poate comite crime politice, cari vor fi pedepsite neapărat, dar înalta trădare din partea unui civil e o crimă politică), din partea unui militar e o crimă. Militarul e dator supunere oarbă, devotament orb. Aci nu încape nici o discuţie, nici o sofi smă. Cu esplicări a lui 11 februarie pot veni mulţi; se înţelege că au fost cauze; ar trebui să fi e cineva idiot pentru a admite că ceva se poate întâmpla în lume fără cauze. Deci şi 11 februarie a avut neapărat cauzele sale. Dar între esplicare şi justifi care e o deosebire cât Cerul de Pământ. Cauze pot fi multe, scuze şi justifi cări nu există deloc pentru militarii, cari au luat parte la răsturnarea lui Vodă Cuza… Noi nu criticăm, nici admitem recompensa naţională votată de Cameră; de la o Cameră roşie nici nu se puteau aştepta scrupule. Sântem însă siguri că o adunare de militari în locul celei din Dealul Mitropoliei ar fi refuzat recompensa în unanimitate … după 11 februarie, d. Haralamb şi ceilalţi sânt pentru noi morţi şi noi nu ţinem seama de zilele celor morţi, nici de zilele celor cari nu s-au născut încă”.

Considerând că pentru faptele sale de vitejie din acest confl ict şi-a răscumpărat trecutul, s-a implicat în politică. A fost ales senator, apoi a făcut parte din coaliţia care a acţionat pentru răsturnarea guvernului I.C. Brătianu, denumită „Opoziţia Unită”. Totuşi, rolul său pe scena politică a fost mai degrabă pasager, căci nu s-a evidenţiat cu nimic deosebit în activitatea de politician.

În memoriile sale, Constantin Argetoianu, care era înrudit prin mamă cu familia Haralamb(ie), a schiţat un scurt portret al generalului complotist: „Pe generalul Haralambie l-am cunoscut bine. Trăia în Bucureşti, unde a jucat rolul istoric ştiut la detronarea lui Cuza. (…) Îmi aduc aminte de dânsul ca un om îmbătrânit înainte de vreme, ca de un om ros de remuşcare: conştiinţa nu l-a absolvit niciodată pe deplin pentru actul de trădare faţă de prietenul şi binevoitorul lui”.

La centenarul renaşterii artileriei române, evocând personalitatea acestuia, generalul Pion Georgescu scria: ,,În toamna anului suirii pe tron (1866) el ( Domnitorul Carol I – n.a.) ordonă ca trupele garnizoanei Bucureşti să fi e concentrate în tabără la Cotroceni pentru exerciţii şi manevre. La sfârşitul pregătirii lor trupele au fost

196


inspectate de Domnitor, atât în ceea ce priveşte instrucţia, evoluţia armelor, cât şi la aplicaţiile ce s-au făcut, după care ofi ţerii au venit la critică, unde Domnitorul le-a mulţumit pentru munca desfăşurată şi le-a arătat şi gândurile Sale de viitor. Când Domnitorul şi-a terminat spusele Sale, s-a prezentat înaintea Măriei Sale, Col. N. Haralamb, Comandantul artileriei care şi-a descins sabia şi a predat-o Domnitorului, spunând astfel: ,,Alteţă, de astăzi înainte eu nu mai pot aparţine oastei. Sunt sperjur”. Domnitorul, surprins de acest gest neaşteptat, a înţeles situaţia, dar a stăruit pe lângă Colonelul Haralamb să rămâie în oaste, serviciile, experienţa şi pregătirea lui, de acum înainte putând sluji mai mult oastei. Colonelul N. Haralamb nu s-a înduplecat, şi a răspuns: ,,Măria Ta! Acel ce-şi calcă jurământul odată, îl va face şi a doua oară”. Aşa îşi închee cariera acest brav soldat şi mare artilerist. El aderase la conspiraţia de detronare a lui Cuza din noaptea de 11 Februarie 1866. După această declaraţie făcută Domnitorului şi ofi ţerilor garnizoanei Bucureşti, acest om s-a retras nu numai din viaţa militară, dar şi din viaţa politică a Ţării, unde el, care a fost în Locotenenţa Domnească, fusese ca şi Domn, putea să mai aibă roluri importante, iar în oaste de mai rămânea, căpetenie era. Actul dela 11 Februarie 1866 e considerat ca un act politic patriotic, cu consecinţe din cele mai mari şi mai folositoare Ţării, iar pentru el, ofi ţerul de artilerie – care jurase credinţă Domnitorului Cuza, pentru el care lucrase cu Dânsul, nu şi-a putut ierta imputarea de trădător ce i s-ar putut face – poate de cineva şi cândva în însărcinările ce le-ar mai fi avut. El s-a dus ca şi Cuza, - s-a retras. … Nu s-a mai manifestat în viaţa militară decât în 1877, când a cerut Domnitorului Carol să-i îngăduie să ia şi el parte la războiul „Independenţei”. Domnitorul a dat urmare cererii lui, numindu-l comandantul aripei drepte a armatei române care opera la Vidin. Aşa a fost N. Haralamb. Întâiul nostru ofi ţer instructor de artilerie – exemplu ca instructor şi trăgător, un nobil în toată puterea cuvântului în ceea ce priveşte onoarea şi demnitatea şi împlinirea datoriilor către Neam şi Ţară”212.

A fost decorat cu: ,,Steaua României” în grad de comandor, ,,Virtutea Militară” de aur, ,,Trecerea Dunării” şi ,,Apărătorii Independenţei”.

A încetat din viaţă la 3 aprilie 1908, la Bucureşti. Potrivit consemnărilor din Revista Artileriei, „corpul său a fost expus în biserica Sf. Gheorghe şi la 6 Aprilie a fost înmormântat cu funeralii naţionale. Aşezat pe un tun tras de 6 cai de artilerie, înconjurat şi urmat de toată oastea din garnizoana Bucureşti, de toate autorităţile superioare ale ţării şi putem zice de tot oraşul a fost condus la Cimitirul Şerban-Vodă şi depus în locaşul de veci”213. Generalul Constantin Coandă, Inspectorul General al Artileriei, a elogiat personalitatea generalului Haralamb(ie) printr-un discurs ţinut în biserică: „Armata cu întreaga ţară a fost adânc îndurerată de moartea generalului Nicolae Haralamb, care îşi consacrase mai toată viaţa sa militară în serviciul exclusiv al artileriei. ...Chiar dela începutul carierei sale de ofi ţer, generalul Haralamb intră

212 Revista „Armata”, nr. 32-33/15 noiembrie 1943, număr special închinat centenarului Artileriei Româneşti, p. 21; 213 Revista Artileriei, aprilie 1908, pp.242-245.

197


în o deosebită activitate ostăşească; astfel ca sublocotenent ia parte cu secţia sa la războiul ruso-turc din 1853-1854 ... În luna Mai 1866 Locotenenţa Domnească fi ind dizolvată, colonelul Haralamb capătă dela noul Domn comanda trupelor mobilizate şi concentrate pe Sabar, în adăstare ca Sublima Poartă să recunoască pe alesul României, făcându-i astfel pavăză pentru orice întâmplare. La 6 august 1866 Domnitorul Carol I, având încă nevoie de serviciile colonelului Haralamb, îi încredinţează funcţia de ministru de răsboi, pe care o păstrează până la 8 Fevruarie 1867, iar la 4 Octomvrie 1867 părăseşte cu totul serviciul activ prin demisionare. După 10 ani de viaţă retrasă, în anul 1877, ţara fi ind zguduită de noui evenimente care trebuiau să decidă neatârnarea ei, colonelul Haralamb răspunde la chemarea Domnitorului său. Înaintat la gradul de general de brigadă pe ziua de 24 Aprilie, i se încredinţează comanda miliţiilor din 1-a divizie militară teritorială; iar în luna Decemvrie Măria Sa Domnitorul îl numeşte comandantul Corpului de operaţie, zia de Vest, pe câmpiile Bulgariei, cu sarcina de a pune stăpânire pe cetatea Vidin. Sub conducerea luminată şi încălzită de bărbăţia generalului Haralamb, trupele române, singure de astă dată, culeg noui lauri în luptele de la Belogragic şi de sub zidurile cetăţii Vidin.. ... La 11 Fevruarie 1878 comandantul armatei de Vest închee convenţie militară cu Izet Paşa, comandantul Vidinului, în baza căreia, la 12 Fevruarie a doua zi la ora 12, trupele turceşti, eşind din Vidin cu toate onorurile, defi lează înaintea bravului general Haralamb şi a trupelor sale; iar la ora 3 după amiazi, în capul trupelor sale, generalul Haralamb ia în stăpânire cetatea. Aici la Vidin, scurta sa viaţă militară ia sfârşit, după ce trece prin emoţiunile cele mai vii, căci, urmând impulsul caracterului său, se retrage pentru totdeauna în viaţa privată. În dimineaţa zilei de 3 Aprilie 1908, 30 ani mai târziu, în al 80 an de vârstă încetează şi viaţa sa trupească, lăsând liber măreţul său sufl et să se înalţe către acea pleiadă de bărbaţi mari ai României şi de viteji ostaşi de toate gradele, cari, unii ca şi alţii, îşi închinase viaţa pentru ţară şi alesul ei. Glasuri autorizate vor spune cine a fost cel din urmă Locotenent Domnesc ca om public, cum şi-a servit ţara şi cu ce sacrifi cii acest „viteaz ostaş” s-a jertfi t acum 42 de ani pentru scumpa lui Românie. Cei ce au avut cinstea şi fericirea de a fi auzit vorbirele lui, de a fi trăit în intimitatea sufl etului lui, vor spune şi altora cât de nobil şi fără de seamăn era acest sufl et. Armata plânge pe valorosul său general, pe ce a iubit, cu atâta foc şi mai presus de orice, „Ţara” şi pe „Domnitorul alesul ei”, - şi va păstra de veci o pioasă amintire memoriei marelui general Haralamb!”214.

A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox.

214 Revista Artileriei, aprilie 1908, p.242.

198


2.7. Generalul de divizie Gheorghe Manu – militar şi om politic de excepţie

Generalul de divizie Gheorghe Manu, fi ul marelui vornic Ion Manu şi al Ancăi Ghica, a provenit din vechi şi înstărite familii româneşti. Conform unor surse, familia tatălui ar proveni din nobila familie italiană Manno. S-a născut în data de 24 iulie 1833, în Bucureşti. În anul 1867 s-a căsătorit cu Alexandrina (1835-1916), ce aparţinea ramurii Şerban Vodă a familiei Cantacuzino, fi ind fi ica lui Constantin Cantacuzino, fost caimacan în anul 1848 în Ţara Românească, şi al Zoei Slătineanu. De menţionat că soţia sa era înrudită cu alte familii vechi şi importante din Ţara Românească, precum Văcăreşti şi Chiculeşti.

Generalul de divizie Gheorghe Manu s-a format ca militar în Prusia, unde a absolvit Şcoala de Cadeţi din Postdam (1847-1850), Şcoala Militară din Berlin (1850-1853) şi Şcoala Specială de Artilerie, de asemenea din Berlin (1854-1856). După absolvirea acesteia din urmă, cu aprobarea statului român, a intrat cu gradul de sublocotenent în armata prusacă, dobândind o excelentă experienţă profesională. Înaintarea sa în grad s-a derulat după cum urmează: sublocotenent – 1853, locotenent – 1858, căpitan – 1898, maior – 1860, locotenent-colonel – 1864, colonel – 1864, general de brigadă – 1877, general de divizie – 1906.

În anul 1858 s-a reîntors în ţară şi a fost încadrat în armată cu gradul de căpitan. În anul următor, ca urmare a temeinicei pregătiri artileristice căpitanul Gheorghe Manu a fost încadrat profesor de artilerie la Şcoala Militară de Ofi ţeri din Bucureşti. Din anul 1860 şi până în anul 1869 a deţinut funcţiile de comandant de baterie, divizion şi regiment de artilerie.

În timpul Războiului de Independenţă, generalul de brigadă Gheorghe Manu a îndeplinit mai multe funcţii. Iniţial a fost comandant al Diviziei 4 Infanterie care avea misiunea de a asigura apărarea României în sud, la Dunăre. Ulterior, ca urmare a evoluţiei confruntării beligeranţilor, divizia sa a primit misiuni ofensive, participând la memorabilele luptele de la Plevna şi Vidin. Ca urmare a meritelor excepţionale generalul Gheorghe Manu a fost decorat în luna mai 1877 cu ,,Virtutea militară”, fi ind primul ofi ţer care a primit această distincţie. De asemenea, în timpul războiului a îndeplinit în perioada 1877-1878 funcţia de comandant al artileriei Armatei de Operaţii.

În anul 1878, ca urmare a aprecierii profesionalismului său, a fost numit inspector Generalul Gheorghe Manu

199


general pentru artilerie, fi ind primul artilerist care a deţinut această onorană funcţie. De remarcat faptul că a mai deţinut această funcţie şi în perioada 1881-1883.

Generalul de divizie Gheorghe Manu s-a preocupat de dezvoltarea cantitativă şi calitativă a artileriei. Ca urmare a demersurilor sale numărul regimentelor de artilerie s-a dublat, de la 4 la 8. De asemenea, este cel care prin înfi inţarea a 2 baterii de artilerie de munte a pus bazele acestui tip de structuri de artilerie. De asemenea, a întreprins demersurile necesare pentru modernizarea dotării artileriei. În acest sens amintesc dotarea celor 14 baterii de artilerie teritoriale, structuri organizatorice nou apărute, cu tunuri ,,Krupp” calibru 75 mm, model 1880, respectiv calibru 87 mm, model 1880.

De menţionat faptul că în anul 1882 a primit însărcinarea de a realiza primul studiu pentru realizarea fortifi caţiilor capitalei. Ulterior, studiul a fost atribuit de către regele Carol I generalului belgian Henri Alexis Brialmont, considerat cel mai apreciat inginer militar al secolului al XIX-lea215. De asemenea, are meritul că pe baza proiectelor şi propunerilor sale s-a înfi inţat artileria de asediu.

Exprimarea profesională a generalului de divizie Gheorghe Manu a atins cota maximă prin deţinerea onorantului portofoliu de ministru de război în 3 perioade: 1869-1870; 1888-1889 şi 1889-1907. De reţinut faptul că la 8 august 1889, ca ministru de război, a promovat Înaltul Decret Regal nr. 2073 prin care s-a înfi inţat Şcoala Superioară de Război. Interesant este faptul că, în prima zi a mandatului său de preşedinte al Consiliului de miniştri, generalul a participat la deschiderea ofi cială a cursurilor din 5 noiembrie. Cu acest prilej generalul Ştefan Fălcoianu, şeful Marelui Stat Major, în discursul său, recunoscând meritele generalului Manu, devenit prim-ministru al României, în înfi inţarea celei mai înalte instituţii de învăţământ militar spunea: „Această şcoală deşi prevăzută de mai mulţi ani de legea specială asupra serviciului de Stat Major, aştepta totuşi înfi inţarea ei, veţi avea, sunt încredinţat, Domnule Ministru, o amintire foarte plăcută de a fi realizat D-voastră această preţioasă dorinţă a noastră, înuestrând armata cu o instituţie care completează edifi ciul înaltelor studii militare”.

Considerat în mod just unul dintre întemeietorii artileriei moderne române, generalului Manu s-a bucurat de profundă consideraţie din partea camarazilor de armă. Artileriştii l-au iubit şi stimat întotdeauna, invitându-l în mijlocul lor cu diferite ocazii. Astfel a fost invitat, împreună cu generalul Nicolae Haralamb(ie), la Marele ospăţ al artileriei de la Arsenalul Armatei din 28 septembrie 1895, organizat la terminarea manevrelor regale din acel an. Atunci, generalul Mihail Popescu, inspectorul general al artileriei, în cuvântul său a apreciat: ,,Avem de faţă pe vechii noştri şefi şi promotori ai Artileriei Române. Generalul Haralamb ne-a învăţat să fi m soldaţi şi buni camarazi; generalul Manu ne-a învăţat să fi m şi tunari. Artileria română din războiul 1877-1978 este opera acestor doi vechi şefi ; (...) De la război până acum câţiva ani, generalul Arion este acela care a condus artileria pe bună cale; (...) Să bem în sănătatea trinităţii de faţă, pe care să-i considerăm meşterii acestei opere”.

215 Col. conf. univ. dr. Adrian Stroea, lt.col. Gheorghe Băjenaru, Artileria Română în date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010, p. 57.

200


Un alt exemplu pentru perceperea exactă a respectului pe care camarazii de armă i l-au purtat îl constitue anul 1909, când generalul Gheorghe Manu a fost sărbătorit de către artileristi, în cadrul „Ospăţului Artileriei” din 17 octombrie. Aceasta s-a desfăşurat în prezenţa principelui Ferdinand, a primului ministru Ionel I.C. Brătianu, căpitan de artilerie în rezervă la acel moment, a altor generali de artilerie, camarazi în Războiul de Independenţă: Alexandru Tell, Alexandru Horbaski, Warthiady Panait, Robescu Alexandru, Petre Vasiliu Năsturel, Boteanu Romulus, Constantin Coandă, inspectorul general al artileriei. Răspunzând la toastul pricipelui Ferdinand, care a apreciat activitatea celor, tot mai puţini la număr, care au văzut începuturile artileriei, menţionând că ,,inimile lor bat cu mai multă vioiciune şi tresar de bucurie, astăzi, când văd că visul lor s-a împlinit”, generalul Manu a rostit un discurs-bilanţ al activităţii sale în artilerie. Apoi, după toasturile primului ministru şi inspectorului general al artileriei a încheiat: ,,Iubiţi camarazi! Eu, cel mai bătrân dintre d-voastră, mă simt şi eu întinerit de cuvintele tinere şi călduroase cu care mă primiţi. Să-mi permiteţi ca şi eu, ca un tânăr tunar, să iau în mână o sticlă de şampanie, iar nu un pahar, şi să o golesc pentru propăşirea artileriei române”. La plecarea generalului Manu ,,Întocmai ca grenadierii lui Napoleon, cu mâinile ridicate ca chezăşuială a curatelor simţiri şi cugete de care erau cuprinşi, unii tremurând de emoţie, alţii cu lacrimi în ochi, tunarii noştri aclamă cu frenezie pe scumpul lor general, ridicându-l pe braţe, acoperindu-l de fl ori şi presărându-i-le în cale, până la ieşirea D-sale din Arsenal. A fost un tablou măreţ de nu-ţi venea să crezi ochilor, păream cuprinşi de o eroică viziune”.

Generalul Gheorghe Manu s-a bucurat nu numai de aprecierea camarazilor ci şi a clasei politice. Însuşi Carol I a manifestat o permanentă consideraţie faţă de el. Aceasta s-a datorat nu numai calităţilor sale de excepţie, ci şi afi nităţii generate de faptul că ambii erau artilerişti, şcoliţi la Berlin şi că au fost pentru o scurtă perioadă ofi ţeri în armata prusacă. Un exemplu elocvent al acestei aprecieri îl reprezintă participarea la încoronările ca Domn (1866) şi Rege (1881) ale lui Carol I, a generalului Manu, care a avut loc rezervat la masa de onoare, alături de regele Carol I, precum şi de alţi bravi camarazi artilerişti din Războiul de Independenţă: generalii Eracle Arion, Dunca Iulius, Henrik Herkt, Lahovary Iacob, Popescu Mihail, Alexandru Tell, Alexandru Horbaski, Warthiady Panait, Şomănescu Ion, Robescu Alexandru, Macarovitsch Gheorghe, coloneii Alexandru Fălcoianu, Mareş Gheorghe, Petre Vasiliu Năsturel, Nicolae Stoica şi alţii. De asemenea, generalul s-a bucurat de un prestigiu imens şi din partea intelectualităţii. În acest sens amintesc că o apreciere deosebită, elogioasă a primit din partea marelui savant Nicolae Iorga, care-l considera un mare militar, cu merite deosebite în reorganizarea armatei şi un om politic admirabil cu o probitate ,,pe care n-o ştirbea nicicând”. Generalul Gheorghe Manu

201


Generalul Gheorghe Manu a fost nu numai un remarcabil, un excepţional militar, dar şi un strălucit om politic. Ca membru marcant al Partidului Conservator a îndeplinit o serie de importante demnităţi publice între care menţionăm: primar general al Bucureştilor, în perioada octombrie 1873 – aprilie 1877, preşedinte al Adunării Deputaţilor în perioadele 28 februarie 1888-1889 şi 1892-1895; ministru al domeniilor publice, comerţului agriculturii şi industriei în anul 1891; ministru de fi nanţe în perioada 1889-1900; ministru de interne în anul 1900, între 9 ianuarie şi 7 iulie. Mai mult decât atât, în perioada 1889-1891 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de interne.

Fără a-i diminua meritele din primul mandat, dorim să relevăm că în cea de-a doua perioadă a deţinerii preşedinţiei Adunării Deputaţilor, 26 februarie 1892 – 24 octombrie 1895, a avut o contribuţie însemnată la adoptarea unor legi ce au contribuit substanţial la modernizarea României. Între acestea menţionăm: ,,Legea creditului agricol“ - 16 mai 1892, ,,Legea învăţământului primar“ - 18 mai 1892, ,,Legea pentru exploatarea telefonică“ - 11 iunie 1892; ,,Legea pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor antice“ - 6 decembrie 1892; ,,Legea clerului mirean şi a seminariilor“ - 10 iulie 1893; ,,Legea asupra maximului taxelor şi contribuţiilor comunale“ - 16 iulie 1893; „Legea pentru înfi inţarea Jandarmeriei rurale“ - 1 septembrie 1893; ,,Legea minelor“ - 3 mai 1895.

Trebuie menţionat faptul că generalul are între multe altele şi meritul excepţional de a fi fost membru fondator al ,,Societăţii geografi ce din România “. În cadrul acesteia a activat timp de 36 de ani ca vicepreşedinte şi preşedinte al comitetului director. Este unul dintre artizanii realizării ,,Marelui dicţionar geografi c al României“, prima lucrare de acest fel din România. A contribuit inclusiv fi nanciar la acest grandios proiect. Astfel, în anul 1885 a donat 1000 lei ca premii la două dicţionare geografi ce ale oricăror din judeţele ţării, câştigate de dicţionarele judeţelor Tutova şi Dâmboviţa. Apoi a mai donat 500 lei pentru dicţionarul judeţului Teleorman. După 1902, când s-a realizat ultimul volum al Marelui dicţionar geografi c al României, a mai donat 2000 lei pentru realizarea dicţionarelor geografi ce ale Basarabiei şi Bucovinei, iar în 1910 încă 2000 lei pentru studiul care va trata din punct de vedere etnografi c românesc ţinuturile locuite de români din Bulgaria şi Serbia. La 23 martie 1909, datorită stăruinţelor sale, s-a înfi inţat Secţiunea militară a Societăţii Geografi ce Române. Între meritele sale civice ce trebuie menţionat este şi faptul că a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte al Jokey Club timp de 35 de ani.

Pentru meritele sale remarcabile a fost decorat cu o mulţime de ordine şi medalii. Între acestea menţionez: Virtutea Militară de război (prima Virtute Militară acordată de Carol I), Crucea trecerii Dunării, Apărătorii Independenţei, Coroana României, Steaua României, Colanul Carol I, Răsplata muncii, St. Stanislas (Rusia), Coroana de fi er (Austria), Osmanie (Turcia), St. Mauriciu şi Lazăr (Italia), Vulturul Roşu (Germania).

Generalul a decedat în Bucureşti, în data de 16 mai 1911, la locuinţa sa din Calea Victoriei nr. 210. Funeraliile organizate impresionant au fost pe măsura meritelor şi notorietăţii sale. A doua zi, la prânz, Regele Carol I a vizitat familia defunctului şi a

202


depus la catafalcul generalului o coroană de fl ori cu inscripţia ,,Viteazului soldat şi credinciosului sfetnic, recunoscătoare amintire”.

Înmormântarea a avut loc în data de 18 mai, cu onoruri funebre cu totul excepţionale. După ofi cierea serviciului religios au urmat discursuri funebre, ale unor personalităţi ale timpului. Olănescu C., Preşedintele Adunării Deputaţilor a evidenţiat în termeni elogiativi personalitatea generalului: ,,Spirit luminat, om cu minte, caracter întreg, generalul Manu a fost conservator convins, şi timp de 40 de ani el a stat stâlp neclintit al doctrinei conservatoare. (...) Ca preşedinte al Adunării Deputaţilor, generalul Manu a lăsat amintirea cea mai frumoasă. (...) a ştiut să ţie cumpăna dreaptă între toate partidele din Cameră”. N. Filipescu, Ministrul de război a menţionat contribuţia sa la dezvoltarea intituţiei militare, îndeosebi a artileriei: ,,În oştire, el lasă după dânsul urme trainice. Se poate zice că el este întemeietorul artileriei noastre (...)”. La rândul său, generalul C. Coandă, Inspectorul general al artileriei şi el viitor preşedinte al Consiliului de miniştri a evidenţiat ce pierdere imensă a fost trecerea la cele veşnice a fostului şef: ,,Cu generalul Manu se naşte artileria noastră, cu dânsul a trăit mai bine de o jumătate de veac (...) la Plevna şi Vidin, el dirige acţiunea artileriei, pe care o pregătise atât de bine şi o înzestrase cu cel mai bun material de pe vremuri. După război, (...) generalul Manu este numit I-ul inspector general al artileriei. (...) Generalul Manu, cel mai vrednic slujitor al artileriei, de astăzi înainte nu va mai fi cu trup între noi; (...) Opera generalului Manu însă nu va dispare; adânci sunt învăţămintele sădite de dânsul în mintea şi sufl etul nostru. El a fost şef drept şi nepărtinitor, ne-a stat pildă de cum un ostaş trebuie să-şi facă datoria, ne-a călăuzit în lungul şir de ani – şirul vieţii sale – pe calea gloriei”. Între cei ce au ţinut discursuri la căpătîiul marelui dispărut s-a numărat şi Saba Ştefănescu, reprezentantul Societăţii Geografi ce care a dorit să releve ,,generozitatea sa exemplară a provocat emulaţiune şi din colaborarea cu cei care aveau acelaşi gând şi ţinteau la acelaşi scop s-a născut marele dicţionar geografi c al României”.

Rachtivan, reprezentantul selectului Jokey Club a evidenţiat între altele probitatea morală a generalului: ,,Ceea ce admiram mai mult într-însul era acea iubire adâncă pentru tot ce este drept şi dorinţa lui sinceră de a inspira aceste sentimente acelora care-l înconjurau”. Foarte sugestiv şi sintetic a fost discursul marelui om politic Take Ionescu, care a afi rmat că: ,,Şi-a împărţit viaţa între cele două mai nobile ocupaţii omeneşti: armele şi guvernarea semenilor săi”.

După discursurile funebre, corpul defunctului a fost aşezat pe afetul unui tun de 105 mm,tras de şase cai de artilerie. Carul mortuar urmat de membrii familiei, aproape toţi miniştrii guvernului conservator în frunte cu primul-ministru P.P. Carp, alte ofi cialităţi (preşedintele Adunării deputaţilor, vicepreşedintele Senatului, generalul Alexandru Tell), numeroşi ofi ţeri activi şi în rezervă, trupe din garnizoana Bucureşti, cetăţeni ai capitalei s-a îndreptat la Cimitirul Şerban Vodă. La cimitir, coşciugul a fost înfăşurat într-un drapel naţional şi aşezat în cavoul familiei, în bubuitul salvelor de artilerie.

La 2 iunie 1911, în semn de profundă recunoştinţă, regele Carol I a semnat Înaltul Decret nr. 2007, prin care Regimentul 2 Artilerie a primit numele de ,,General de divizie

203


Gheorghe Manu”, „pentru ca amintirea serviciilor aduse Patriei şi Regelui de viteazul ostaş şi înţeleptul sfetnic, fost ministru de război şi inspector general al artileriei, să rămână veşnic vie şi drept pildă nepieritoare pentru generaţiile viitoare”.

În Bucureşti o stradă poartă numele generalului Gheorghe Manu, iar pe casa sa din Calea Victoriei nr. 192 se afl ă o placă comemorativă, care reprezintă cea mai cuprinzătoare şi persuasivă caracterizare a activităţii geneneralui: ,,În această casă a locuit Generalul Gheorghe Manu (1833-1911), creatorul artileriei moderne româneşti, erou al Războiului de Independenţă, fost primar al Bucureştiului, ministru de război, prim-ministru şi preşedinte al Camerei Deputaţilor”. Referitor la casa generalului Manu, înscrisă în lista monumentelor, categorie A, cod B-II-m-A-19873, menţionez că are o istorie interesantă. A fost cumpărată de generalul Gheorghe Manu în 1868 de la Dimitri Ioanidi, pentru suma de 8.000 de galbeni. Reşedinţa Manu face parte dintre vechile case boiereşti, care mai stau azi în picioare şi care nu a suferit nicio transformare. Eleganţa clădirii sobre, construită în stil neoclasic la jumătatea secolului al XIX-lea (1843), cu decoraţii simple, reiese din echilibrul între plin şi gol. Casa, cu parter înalt şi demisol, este frumos proporţionată, iar în interior se păstrează vechiul plan al caselor boiereşti. După naţionalizare clădirea a primit mai multe destinaţii, inclusiv de grădiniţă a Ministerului de Interne.

Casa generalului Gheorghe Manu, din Calea Victoriei

Placa comemorativă de pe faţada casei generalului Gheorghe Manu

204


2.8. Controversat şi uitat – generalul Dumitru Iliescu

După 1989, multe dintre personalităţile noastre militare ,,uitate” în regimul comunist au fost aduse în faţa publicului doritor să-şi cunoască înaintaşii. Despre generalul Dumitru Iliescu, fost (sub)şef al Marelui Stat Major şi al Marelui Cartier General în perioada de început a Războiului de (Re)Întregire s-a scris puţin: un articol în Revista Trupelor de Uscat şi un altul în cartea dedicată şefi lor Statului Major General216.

Totuşi, în alte lucrări s-a scris, tangenţial, şi despre personalitatea sa, fi ind perceput ca: ,,o personalitate militară controversată, fi ind unul dintre autorii morali ai eşecurilor Armatei Române din lunile august-noiembrie 1916”217; ,,puţin agreat şi chiar contestat în mediul militar, …persoana total neindicată pentru această funcţie”218; ,,…ocupând funcţia

pe baza altor criterii decât cele de competenţă”219; ,,…total obedient faţă de primul-ministru, tipul generalului fanfaron şi iresponsabil, anunţând că tot este pregătit şi că victoria este sigură”220; „aservitul până în pânzele albe, generalul Iliescu, care a făcut tot ce i-a cerut Brătianu”221.

Având în vedere puţinătatea scrierilor despre general şi mai ales conţinutul contradictor al acestora, am încercat să întregim biografi a generalului artilerist Dumitru ILIESCU pe care am creionat-o în trecut în cartea noastră ,,Din elita Artileriei”222.

A urcat cu responsabilitate treptele carierei militare. Născut la 24 septembrie 1865, la Drăgăşani, a urmat Liceul Fiilor de Militari din Craiova, Şcoala Militară de

216 Locotenent-colonel Teofi l Oroianu - Un „mare uitat” al războiului de reîntregire: Generalul Dumitru Iliescu - în Revista Trupelor de Uscat, nr. 3-4/1994; Colectiv (Coordonatori: Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu) - Şefi i Statului Major General Român (1859-2000) - Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001;217 Petre Otu, Maria Georgescu - Radiografi a unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza - Editura Militară, Bucureşti, 2011, p. 198, nota 39;218 Ion Giurcă, Maria Georgescu - Statul Major General român (1859-1950). Organizare şi atribuţii - Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 117;219 Col. (r) Ion Giurcă, Lt.-col. Dr. Vasile Popa- Locul şi rolul Statului Major General şi al Marelui Cartier General în reformele organismului militar în anii 1916-1920 - în *** Statul Major General 1859-2004. Istorie şi transformare, Editura CTEA, Bucureşti, 2004, p. 73;220 Florin Constantiniu - O istorie sinceră a poporului român - Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 276;221 Nicolae Ciobanu – Intervenţie la O dilemă strategică. Peste Carpaţi sau peste Dunăre – in ISPAIM - Ocassional Paper No. 9/2007, 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, Editura Militară, Bucureşti, 2007, p. 54; 222 Adrian Stroea, Marin Ghinoiu - Din elita artileriei - Editura CTEA, Bucureşti, 2012, pp. 164-166.


Dumitru Iliescu

205


Ofi ţeri (1884-1886 - şef de promoţie); Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu din Fontainbleau şi Şcoala Politehnică din Paris (1886-1891); Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (1906-1908). Despre studiile sale militare, generalul spunea: „....ieşind sublocotenent la 1 Iulie 1886, întâiul la clasifi caţie dintre camarazii mei de promoţie, tot întâi fi ind necontenit în şcoala de fi i de militari din Craiova, m-am prezentat ilustrului bărbat de Stat, Ion C. Brătianu, care luase în acel an interimatul ministerului de răsboi, cu ocazia plecării mele în Franţa într-un concediu de 5 ani, unde mrergeam să urmez cursurile şcoalei politehnică din Paris şi acelea ale şcoalei de aplicaţie de artilerie şi geniu din Fontainbleau”223. Din promoţia sa de şcoală militară au făcut parte, între alţii viitorii generali artilerişti: Alexandru Lupescu, Radu Toroceanu, Leonida Petcuş De asemenea, la Şcoala Superioară de Război a fost coleg cu iluştri militari, între care îi amintim pe viitorii generali: Nicolae Uică, Virgil Economu şi Ştefan Panaitescu.

A fost înaintat în grad astfel224: sublocotenent – 1 iulie 1886; locotenent – 1 ianuarie 1889; căpitan – 8 aprilie 1893; maior – 10 mai 1899; locotenent-colonel – 10 mai 1907; colonel – 10 mai 1910; general de brigadă – 1914.

Funcţii militare ale căror atribuţii le-a exercitat au fost: comandant de subunitate în Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1 iulie – 1 noiembrie 1886); comandant de subunitate în Regimentele 1, 4, 6, 7 şi 10 Artilerie (1886-1893); ofi ţer în cadrul Arsenalul Armatei (1893-1894); ofi ţer de stat major şi comandant în unităţi de artilerie şi în Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie şi Geniu (1894-1914); secretar general al Ministerului de Război (1914-1916); subşef al Marelui Cartier General (15.08 – 25.10.1916); şef al Marelui Cartier General (25.10 – 05.12.1916).

Despre generalul Iliescu se poate afi rma că a fost, cu precădere un om de învăţământ, aşa cum el însuşi afi rma de altfel: „...după ce mi-am terminat studiile în Franţa, în anul 1892 am fost numit, ...profesor de mecanică la şcoala de aplicaţie de artilerie şi geniu, profesorat care a durat aproape 20 de ani, ...am mai fost profesor şi de cursurile de artilerie, de balistică exterioară şi de tactică, cu deosebire am insistat asupra tacticei artileriei şi infanteriei. Am mai îndeplinit câţiva ani şi greaua sarcină de director de studii al şcoalelor de artilerie şi geniu. ...Între anii 1900-1905, am continuat să profesez la şcoala superioară de război cursul de tactică a artileriei şi pe cele de tactică a focurilor infanteriei... ”225.

De asemenea, generalul Iliescu a fost un om al tehnicii, un inginer valoros, extrem de util instituţiei militare: ,,În 1893, … am fost trimes la uzinele Krupp, pentru fabricarea tunurilor de 150 mm şi obuzierelor de 210 mm, ce serveau pentru armarea cetăţii Bucureşti. Aceste guri de foc printr-o fericită coincidenţă, 22 de ani mai târziu în 1915, le-am propus tot eu să fi e scoase din cupole şi puse pe afete, pentru a fi întrebuinţate ca artilerie grea în răsboiul pentru întregirea neamului. …în anul 1900 odată cu numirea

223 General D. Iliescu - Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit în Şedinţa Senatului dela 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, p. 3;224 Anuarul Armatei Române pe anul 1910 – p. 252;225 General D. Iliescu - Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit în şedinţa Senatului dela 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, p. 4.

206


mea ca şef al secţiei tehnice din direcţia artileriei ân ministerul de război, am făcut parte din comisiile pentru experimentarea tunurilor de 75 cu tragere repede Krupp226, experienţe care au dăinuit până în 1904 şi s-au terminat cu comandarea materialului nostru de artilerie de camp la fabrica Krupp, fără a se face experienţe comparative cu tunurile franceze, după cum cerusem eu. Această opinie separată a mea mi-a atras supărarea ministrului de război de atunci, Dimitrie Sturza şi a avut ca urmare şederea mea timp de 9 ani în gradul de maior. …În toamna anului 1905, generalul Gh. Manu ca ministru de război în guvernul conservator, m-a trimis din nou ca şef de comisie la fabrica Krupp, unde timp de un an şi jumătate am reuşit să aduc numeroase îmbunătăţiri tunurilor noastre de 75. …Tot în acelaşi an (1912 – N.N.), sub un guvern conservator, am făcut parte din comisiunea227 care în Franţa şi Germania a experimentat şi a decis adoptarea unui tun de munte de 75 mm, a unui obuzier de 150 mm Creuzot şi a unui obuzier de 105 mm Krupp”228.

Din modul cum spunea că de fi ecare dată când a fost numit într-o funcţie de răspundere, la guvernare se afl a un guvern conservator, generalul dorea să infi rme în fapt, acuzaţiile potrivit cărora ascensiunea sa profesională ar fi fost susţinut de liberali, de familia Brătianu. Nega cu hotărâre etichetarea că ar fi ,,un fel de creaţie a politicianismului”, argumentând că ,,…originea prieteniei mele cu fraţii Brătianu a fost o camaraderie de şcoală, iar nu o afi nitate politică”229. Totodată, generalul Iliescu arată că: ,,Am fost pe deasupra şef de stat major de corp de armată (Corpul 2 Armată, comandat de prinţul moştenitor Ferdinand – N.N.), şi al inspectoratului general al armatei (inspector general fi ind prinţul moştenitor Ferdinand – N.N.) când am organizat manevrele mari din 1909, 1910 şi 1911”, iar ,,în campania din 1913 în Bulgaria am luat parte ca ajutor al inspectorului general de artilerie, pe atunci d. general Coandă”230, răspunzând astfel şi acuzaţiilor de lipsă de experienţă la comandă şi în planul strategiei. Credem pe deplin că este corectă aprecierea sintetică potrivit căreia ,,generalul Dumitru Iliescu a fost un ofi ţer inteligent, foarte cult, cu o foarte bună pregătire profesională în anumite domenii; …Ce i-au lipsit au fost în primul rand calităţile de strateg (comandant) şi de ofi ţer de stat major şi apoi autoritatea morală, fapt ilustrat şi de contestarea vehementă din partea majorităţii corpului de generali ai armatei”231.

226 Vezi mai multe în General Vasile Rudeanu – Memorii din timpuri de pace şi de război 1884-1929 – Cavallioti, Bucureşti, 2004, pp. 12-16;227 Idem, p. 42;228 General D. Iliescu – Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit în sedinţa Senatului dela 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, pp. 4-5;229 Idem, p. 4;230 Idem, p. 5;231 Petre Otu – Comandamentul superior al Armatei române în campania din anul 1916 - în ISPAIM – Occasional Paper No. 9/2007, 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, Editura Militară, Bucureşti, 2007, p. 67.

207


Este mai mult decât evident faptul că Dumitru Iliescu a rămas în istorie ca un general controversat. În acest sens menţionăm că despre el, distinsul isto ric Ion Bulei a scris următoarele: ,,Adversarii libe-ralilor l-au criticat cu asprime, considerându-l ,,o creaţie a lui Brătianu”, fără pregătirea şi experienţa necesară înaltelor funcţii pe care le deţinea. El a fost ţapul ispăşitor al înfrângerilor româneşti în campania din 1916.”232, iar locotenent-colonelul Teofi l Oroian a susţinut că ,,Travaliul generalului D. Iliescu în perioada neutralităţii (1914-1916) a fost nu odată judecat cu părtinire, în egală măsură de către partizani şi de către detractorii lui”233.

Doi colaboratori apropiaţi ai generalului Iliescu, maiorul (ulterior general) Radu Rosetti, seful biroului operaţii din Marele Cartier General în campania din 1916 , în cartea sa ,,Mărturisiri (1914-1919)”, şi maiorul (ulterior general) Toma Dumitrescu, şef de cabinet al generalului, în ,,Jurnal. Războiul naţional (1916)”, ne oferă multe informaţii –

cu tente atât laudative, cât şi critice – despre generalul Dumitru Iliescu. Astfel, generalul Rosetti scria: ,,Fusesem elevul lui Iliescu atât în Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu, cât şi în Şcoala Superioară de Război. Servisem sub ordinele sale la Corpul 2 Armată şi la Inspectoratul General al Armatei. Îl văzusem muncind cu destoinicie la Ministerul de Război. Şi deşi nu mai aveam aceeaşi admiraţie nemărginită şi aceeaşi încredere oarbă într-însul pecare o avusesem, credeam sincer că era, dacă nu cel mai capabil, dar desigur unul dintre cei mai capabili generali ai noştri, prezentând şi folosul că se bucura de încrederea Regelui şi de acea a lui Brătianu. De multe ori m-am întrebat de atunci încoace şi, când scriu aceste rânduri, mă întreb din nou, cine putea fi numit în locul lui Iliescu, el având contra lui nu numai neîncrederea şefi lor politici de opoziţiune, Marghiloman, Nicu Filipescu şi Take Ionescu, dar şi a unor oameni de bine, strâns legaţi prin prietenie cu Brătianu, ca G. Văsescu spre pildă, ca şi gelozia şi invidia multor generali (Averescu, Grigorescu, Cristescu, Mărdărescu etc. – nota generalului Rosetti)”234.

Această caracterizare este de luat în seamă cel puţin din următoarele considerente: Radu Rosetti l-a cunoscut bine pe generalul Iliescu, în perioada august-decembrie lucrând direct cu el, ca şef al biroului operaţii din Marele Cartier General, funcţie pe

232 Ion Bulei – 1916 zile de vară – Editura Eminescu, 1978, p. 247;233 Locotenent-colonel Teofi l Oroianu - Un „mare uitat” al războiului de reîntregire: Generalul Dumitru Iliescu - în Revista Trupelor de Uscat, nr. 3-4/1994, p. 157;234 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 101.

Împreună cu generalii Averescu şi Bogdan, la Constanţa (1 iunie 1914, vizita Ţarului)

208


care a fost încadrat în decembrie 1916 (odată cu înlocuirea generalului Iliescu de către generalul Prezan), maiorul Ion Antonescu; în ,,Mărturisirile” sale, Radu Rosetti are şi multe accente critice la adresa activităţii generalului Iliescu, aşa cum menţionam mai înainte. ,,Evident că s-au făcut greşeli şi în măsurile de organizare şi în pregătirea tactică şi tehnică a armatei şi în alcătuirea planurilor de operaţiuni. Fost-a însă, sau mai bine zis, toată vina numai a lui I.I.C. Brătianu, a generalului D. Iliescu, a ,,tinerilor” ofi ţeri de la Marele Stat Major, care de-a valma cu şeful guvernului şi cu secretarul general al Ministerului de Război au muncit ca nişte robi, zi şi noapte, şi s-au străduit din răsputeri ca să completeze lipsurile, să desăvârşească pregătirea, fi ind nevoiţi adesea să improvizeze căci nu era nici timp şi nici mijloace spre a se face altfel? Sau, avut-au acei care i-au precedat în locurile de răspundere pe care le ocupau acum cei huliţi o mare, cea mai mare parte de răspundere în pregătirea armatei?”235.

Între cei ce şi-au exprimat aprecierea faţă de general s-a numărat şi maiorul Toma Dumitrescu236 care nota, la 1 octombrie 1916, următoarele: ,,Totuşi această proiectată înlocuire dă loc la următoarele refl ecţiuni: Că şase săptămâni armata noastră luptase necontenit pe Frontul de Sud şi cel de Nord. Afară de eşecul de la Turtucaia … operaţiunile ordonate de Marele Cartier General au fost executate şi au dat roade bune, … Ce se putea face mai mult? Şi de ce să se înlocuiască un om care a pregătit armata, o cunoaşte mai bine decât orişicine şi a condus atât de bine operaţiile până azi”237.

Şi Constantin Kiriţescu în monumentala sa lucrare ,,Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919” a analizat şi a apreciat eforturile generalului Iliescu pentru pregătirea armatei pentru război şi a planurilor de operaţii: ,,Grija alcătuirii armatei celei noi, cu care România trebuia să se prezinte în Războiul cel mare, cădea în sarcina ministrului de Război al cabinetului Brătianu, care era însuşi preşedintele Consiliului, şi a colaboratorului său de căpetenie, generalul D. Iliescu. În cei aproape trei ani, care au precedat intrarea noastră în război, s-a depus o muncă uriaşă şi s-au cheltuit sume mari de bani pentru opera de mărire, instruire şi înzestrare a armatei. Această operă, s-a îndeplinit după un plan sistematic, care a fost urmărit în patru direcţii: sporirea efectivelor armatei de operaţie şi a serviciilor ei; completarea, transformarea şi repararea armamentului, muniţiilor şi a materialului de război; completarea echipamentului şi a subzistenţelor; serviciul sanitar”238.

Extrem de interesante sunt şi aprecierile generalului Henri Berthelot, şeful Misiunii Militare franceze în România. Acesta, la 22 decembrie 1916, într-o scrisoare adresată soţiei, exprima critici vehemente la adresa generalului Iliescu: ,,În schimb, am sfârşit prin a declanşa o mică revoluţie militară, făcându-l să plece din Cartierul General

235 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 71;236 Despre maiorul Toma Dumitrescu vezi: General-locotenent Mircea Agapie, Maior Dănuţ-Mircea Chiriac, Maior Constantin Hlihor, maior Ion Emil – De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare. Comandanţi. Profesori. Absolvenţi (1889-1995) – Editura A.Î.S.M., 1995, pp. 87-90;237 Toma Dumitrescu – Jurnaj. Războiul Naţional (1916) – Ed. A.Î.S.M., Bucureşti, 1999, pp. 92-95;238 Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 206-207.

209


pe generalul Iliescu, a cărui laşitate era legendară, şi înlocuindu-l în postul de şef de Stat Major cu singurul militar care este într-adevăr capabil aici, generalul Prezan. El a intrat în funcţie de trei zile şi imediat vom curăţa locul trecându-i în rezervă pe toţi generalii şi coloneii fără valoare, pe care politica, şi mai rea în România decât în Franţa, i-a făcut să ajungă aici”239.

Criticile timpului îl plasau pe generalul Iliescu într-o malefi că trinitate, căreia în mod eronat i se încredinţase răspunderea de a conduce armata, într-o perioadă de maximă importanţă pentru naţiune: ,,De la începutul răsboiului I.I.C. Brătianu nici n-a călcat cu piciorul pe la acel Minister. Acolo însă dicta o trinitate, o adevărată monstruozitate: ,,Generalul Iliescu, Vintilă şi Dinu Brătianu” …Mulţi s-au mirat cum s-a putut tolera ca tocmai în acele momente, de o gravitate extremă, când România îşi cumpănea existenţa şi viitorul ei, poziţiunea ei de mâine în Europa remaniată, să se erijeze în fac-totum, un secretar general a cărei viaţă publică, dă naştere la diverse comentarii, iar în toate furniturile armatei te isbeai de samsari şi de neregularităţi”240.

Pentru a-i înţelege corect personalitatea, rolul său în viaţa oştirii, trebuie să analizăm de ce generalul Dumitru Iliescu a fost numit în cele mai înalte funcţii din armată, precum şi cauzele şi circumstanţele desemnării sale în acele demnităţi de mare răspundere. Ion I.C. Brătianu, prim-ministru, asumându-şi şi Ministerul de Război, şi-a adus ca secretar general o persoană cunoscută, de încredere, generalul Iliescu ,,prieten personal”241. Acest lucru este de înţeles, pentru că generalul era ,,deştept, cult, inimos, un minunat profesor, un technician de înaltă valoare şi un bun administrator înţelegător al nevoilor…”242; ,,bine pregătit profesional, cu o bogată cultură…”243. Considerăm însă, cel puţin răuvoitoare, dacă nu chiar murdară, aserţiunea generalului Gheorghe Mihail, conform căreia generalul Iliescu ,,Era favoritul lui Brătianu, pentru că trăia cu fi ica generalului”244.

În ceea ce priveşte numirea generalului Iliescu ca subşef al Marelui Cartier General, în fapt şeful acestuia, apreciem că au fost determinante cel puţin următoarele motive:

1. pentru că generalul Prezan, unul dintre cei îndreptăţiţi să ocupe această funcţie ,,a refuzat categoric propunerea, declarând ferm că doreşte să rămână în fruntea comandamentului său”245;

239 General Henri Berthelot – Jurnal şi corespondenţă 1916-1919, ediţia a II-a – Presa universitară clujeană, 2000, p. 105;240 Corvin M. Petrescu – Cazul generalului Iliescu – Tipografi a Nicolae Peiu, Bârlad, p. 6;241 Petre Otu – Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei – Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 56;242 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 103;243 Petre Otu – Mareşalul Alexandru Averescu militarul, omul politic, legenda – Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 126;244 Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise – Generalul Gheorghe Mihail. Cuvânt către viitorime – Bucureşti, Paideia, 2004, p. 38;245 Petre Otu – Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei – Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 56; Vezi şi General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 103.


210


2. pentru că generalul Averescu, un alt îndreptăţit la înalta demnitate militară ,,nu avea încrederea Regelui, nici a lui Brătianu şi nici a multor generali şi ofi ţeri superiori”246;

3. pentru că generalul Christescu, un excelent militar, ,,…nu se bucura de încrederea factorilor determinanţi. Fiind general tânăr, ar fi avut contra lui, ca şi Iliescu, gelozia şi reaua voinţă a multor generali”247;

4. pentru că alţi generali mai valoroşi nu erau; 5. pentru că generalul Zottu, rezervist, concentrat şi apoi mobilizat, a fost preferat

în funcţia de şef al Marelui Stat Major, respectiv al Marelui Cartier General, deşi era ,,pe de o parte bolnav, iar pe de altă parte, asupra lui plana acuzaţia de transmitere către Puterile Centrale a unor informaţii secrete”248;

6. pentru că generalul Iliescu era cunoscut de regele Ferdinand, căruia în anii 1910-1911 îi fusese şef de stat major la Inspectoratul General al Armatei, unde prinţul moştenitor era şef.

Este ştiut faptul că generalul Iliescu era invidiat de mai mulţi generali şi în special de Averescu. Acesta nu-i putea ierta generalului Iliescu purtarea de la începutul anului 1909, când fusese înlăturat din funcţia de ministru de război. Atunci locotenent-colonelul Iliescu Dumitru, şeful Direcţiei Artileriei nu a lămurit de ce în referatul direcţiei privind ,,vânzarea muniţiilor vechilor tunuri de câmp, ceea ce a afectat stocul cetăţii Bucureşti”, era intercalată o frază în care se arăta că stocul necesar era de 8.000 de proiectile şi, prin urmare, vânzarea nu mai era posibilă. ,,Mai mult, în referatul întocmit, locotenent-colonelul Dumitru Iliescu a insinuat acuzaţii grave la adresa lui Alexandru Averescu, lăsând să se deducă idea că acesta ar fi vinovat”249.

La 1/14 decembrie 1916 şi Radu Rosetti nota: ,,Dacă se poate spune că Iliescu nu a fost cu totul la înălţimea dorită, nu e mai puţin adevărat că, în contra lui, a fost organizată, de Averescu, cu ajutorul conservatorilor de diferite nuanţe şi a tanchiştilor, o campanie menită însă să lovească nu numai pe Iliescu, dar şi, peste el, pe Brătianu. Pe acest val de ponegriri şi de intrigi, Averescu vroia să se ridice la postul de comandant de căpetenie”250.

Trebuie menţionat că generalul Iliescu a fost contestat, printre altele, pentru că ,,nu s-a bucurat însă de autoritate morală în faţa corpului de cadre, fapt ce a afectat efi cienţa unor măsuri de reformă”251. De asemenea, i se reproşa că ,,În societatea unor cunoscuţi şi deocheaţi bon-vivanţi, Gl. Iliescu, organiza petreceri sgomotoase, în toate localurile publice din Bucureşti, cunoscute tuturor noctambulilor, care n-au de perdut alt ceva de cât sănătatea. Vroiaţi să-l găsiţi? N-aveaţi de cât să-l căutaţi 246 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 102;247 Ibidem;248 Petre Otu – Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei – Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 56;249 Petre Otu – Mareşalul Alexandru Averescu militarul, omul politic, legenda – Editura Militară, Bucureşti, 2009, pp. 79-80;250 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 164;251 Petre Otu – Mareşalul Alexandru Averescu militarul, omul politic, legenda – Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 126.

211


într-un ,,Chambre-separee”, la ,,Enescu“, ,,Maiorul Mura”, ,,Iordache”, la ,,Pariziana”, ,,Suzana”, ,,Flora”, ,,Lola” sau ,,Herestrău”. Generalul se amuza, având grijă să fi e întotdeauna însoţit de câte va şegalnice dulcinee”252. În schimb, generalul Radu Rosetti infi rma aceste acuzaţii, susţinând probitatea morală a generalului: ,,Am luat de asemenea masa de câteva ori, la restaurantul ,,Iordache”, cu generalul D. Iliescu, care avea obiceiul de a mânca seara cu colaboratorii şi prieteni de-ai săi. În oraş mersese zvonul că Iliescu lua masa seara în ,,camere separate” şi că aceste mese erau adevărate orgii. Nici una din mesele, la care am luat parte cu Iliescu, nu a avut loc decât în sala publică şi nu a avut nicidecum caracterul ce i se atribuia, elementele feminine lipsind totdeauna”253. Totuşi, generalul Rosetti a recunoscut că la Periş, unde era campat Marele Cartier General, generalul a fost cu o doamnă, ,,În clădirea principală locuia, în primele săptămâni, generalul Iliescu (mutându-se după aceea într-un sat vecin)”254, ,,Pretextul mutării din Periş a fost zgomotul din gară. În realitate Iliescu voia să aibă lângă dânsul o anume persoană de sex feminin, ceea ce nu se putea la Periş. …La evacuarea Perişului, Iliescu a făcut greşeala de a lua cu dânsul în vagonul de dormit, în care era şi Berthelot cu Petain şi cu Marchal, pe această prietenă, ceea ce a revoltat pe aceştia şi ei au povestit această faptă peste tot şi la toţi”255. Apreciem că nu a fost inspirit când a decis ca doamna în cauză să călătorească în acelaşi vagon cu personalităţile mai sus menţionate, nu şi faptul că nu a abandonat-o la Periş, localitate ce a fost ocupată ulterior ca şi capitala de armatele Puterilor centrale. În acelaşi timp, nu împărtăşim nici lipsa de confi denţialitate a distinşilor oaspeţi, ce proveneau dintr-o societate mult mai educată, din însuşi Oraşul luminilor.

Omul politic liberal I.G. Duca, una dintre personalităţile politice ale acelor vremi, care l-a cunoscut bine pe generalul Iliescu, consemna: „În armată, mulţi criticau compunerea Marelui Cartier General, ar fi vrut să vadă în capul lui pe altul decât pe Generalul Iliescu. Deşi i se recunoşteau calităţile de inteligenţă şi de cultură, nu se bucura de autoritate morală, era considerat cam uşuratic şi învinuit de-a fi foarte rău înconjurat. Situaţia lui era atribuită exclusiv protecţiei lui Brătianu”256.

Şi colonelul trădător Alexandru Sturdza făcea referire în jurnalul său la faptul că generalul Iliescu şi-a purtat amanta după el. Astfel, la 27 septembrie, ziua a 43-a a războiului, în contextul ofensivei germane la sud de Braşov, el scria că 252 Corvin M. Petrescu – Cazul generalului Iliescu – Tipografi a Nicolae Peiu, Bârlad, p. 6;253 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 83, nota 26;254 Idem, p. 94;255 Idem, p. 105, nota 3; Vezi şi Petre Otu –Comandamentul superior al Armatei române în campania din anul 1916 - în ISPAIM – Occasional Paper No. 9/2007 – 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, p. 67;256 I.G. Duca – Amintiri politice, Vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981, p. 17.


212


,,metresa generalului Iliescu a fost evacuată ân Moldova”257; ,,Exod al românilor …Exodul a început cu evacuarea metresei lui Iliescu de către fi delul său adjutant, maior Slăniceanu, la Iaşi la sfârşitul lunii trecute”258.

Generalul Iliescu, prin comportamentul său mai puţin implicat în soluţionarea problemelor majore ce apăreau, a generat şi unele animozităţi în cadrul Marelui Cartier General. Relevant în acest sens este cazul colonelului de artilerie Ion Răşcanu, viitor general. ,,Însuşi programul de lucru stabilit de acesta (nu putea fi deranjat între orele 22.00 şi 7.00, alegerea locului de odihnă într-o localitate apropiată, într-o companie feminină agreabilă) au generat nemulţumiri tacite. Chiar colonelul Ion Răşcanu, şeful Secţiei 1 Operaţii era unul dintre cei nemulţumiţi, iar trimiterea acestuia la Conferinţa Interaliată de la Chantilly, desfăşurată la începutul lunii noiembrie 1916, pare să nu fi fost întâmplătoare. În fapt, după întoarcerea în ţară, colonelul Ioan Răşcanu nu a mai revenit la conducerea Secţiei 1 Operaţii, solicitând numirea la comanda unei unităţi, cerere ce i-a fost acceptată”259.

Între întrebările ce au frământat istoricii şi specialiştii militari după război au fost cele referitoare la cauzele eşecului în Campania din 1916 şi la rostul generalului Iliescu în această catastrofă.

Desigur, după război mulţi viteji se arată, dar cauzele eşecului tot trebuie identifi cate şi analizate. Pe lângă greşelile ,,comise” în cadrul alianţei, trebuie să remarcăm cu sinceritate, aşa cum a făcut-o şi Constantin Kiriţescu, greşelile noastre. Marele istoric evidenţia că :,,Stările sociale din ţara noastră n-au îngăduit dezvoltarea armatei ca un organism unitar, cu un sufl et colectiv unic. … în unele pături de sus ale societăţii, o stare sufl etească infl uenţată de un arivism feroce, de un scepticism precoce, de cultul aparenţelor, nu putea ajuta la formarea acelui corp de elită, care să ştie să insufl e maselor, prin exemplul personal, datoria supremei jertfe pentru mari izbândiri”260. ,,Ne-a trebuit însă lecţia aspră a înfrângerii, ca să învăţăm ce nu ştiusem afl a mai dinainte, că avem şi datorii sfi nte, care nu se pot plăti decât cu lumina inteligenţei, cu puterea braţului şi cu jertfa sângelui”261.

Între cauzele importante ale insuccesului Campaniei din 1916 se numără şi faptul că n-am avut un corp de comandă de elită, o armată ,,ca un organism unitar, cu un sufl et colectiv unic”. De asemenea, generalii noştri erau ,,afi liaţi” politic. Dumitru Iliescu, apropiat al lui I.I.C. Brătianu, nu putea fi apreciat de alţi generali, care aveau alte afi nităţi politice, cum nici acesta nu putea să-i accepte. Unii chiar aveau acute dorinţe de mărire,

257 Petre Otu, Maria Georgescu – Radiografi a unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza – Editura Militară, Bucureşti, 2011, p. 217;258 Idem, p. 233;259 Ion Giurcă, Maria Georgescu - Statul Major General român (1859-1950). Organizare şi atribuţii - Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 126;260 Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 583;261 Idem, p. 584.

213


Averescu jinduind după funcţia de şef al Marelui Stat Major şi de generalisim, căpetenia supremă a Armatei262. Sigur, generalul Iliescu a avut şi lipsuri, cauzate în principal de incapacitatea de a se detaşa de politică, dar şi de lipsa de experienţă la comanda marilor unităţi. Rămâne totuşi omul care „nu a refuzat misiunile de sacrifi ciu de a coordona, cu resurse minime, pregătirea militară şi de a conduce operativ Campania anului 1916”263 din Războiul nostru de (Re)Întregire.

Să nu uităm că mulţi generali, unii mai în vârstă decât Iliescu, nu au trecut examenul Războiului, deşi erau renumiţi la acea vreme (Crăiniceanu Grigore – fost şef al Marelui Stat Major -1907-1909- şi ministru de Război – 1909-1910-, Aslan Mihail – schimbat la 7 septembrie, Culcer Ioan, Cotescu Dumitru, Teodorescu Constantin - schimbat la 7 septembrie, Basarabescu - schimbat la 7 septembrie, Alexandru Socec)264, în iarna 1916/1917 având „loc o epurare a conducerii armatei de elementele incompetente”265.

Având în vedere cele mai sus prezentate se pune îndreptăţit întrebarea dacă generalul Iliescu a fost, sau nu, o victimă a politicianismului? Generalul, perceput ca liberal, nu era pe placul conservatorilor, motiv pentru care a fost atacat permanent de presa lor. Istoricul Ion Bulei inserează în cartea sa, în contul datei de 10/23 iulie 1916, o discuţie deosebit de importantă pentru identifi carea răspunsului la întrebarea de mai sus, de la clubul conservator din capitală, relatată de ziarul Epoca: „- D-le, de Ministerul de Război sunt legate azi speranţele unui neam întreg. De felul cum merg treburile aici depinde buna pregătire a armatei noastre. Ceasul când ea va interveni nu întârzie să vină. – Da, d-le, şi când te gândeşti că Ionel Brătianu nu calcă pe la minister. Şi doar el e ministru. ... – Şi toate treburile ministerului de război sunt conduse de generalul Iliescu. Bine, d-le, dar acest ofi ţer n-a comandat niciodată o divizie, nici măcar o brigadă mixtă. Şi acum comandă un minister. Ştii şi zvonul că el va fi generalisim, şef al Marelui Stat Major adică. Acest scandal ne-ar putea duce la dezastru. Dacă generalul Iliescu vrea să-şi arate meritele militare, să ia comanda unei unităţi potrivite gradului şi vechimii sale”266.

Între argumentele faptului că a fost o victimă a politicului se numără şi condiţionarea adversarilor liberalilor de intrare la guvernare de schimbarea sa din funcţie:„După evenimentele de la Turtucaia, Ion I.C. Brătianu a propus fruntaşilor politici Toma Stelian, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu intrarea în guvern; aceştia au pus condiţia îndepărtării de la conducerea Marelui Cartier General a generalului de divizie Dumitru Iliescu, socotit de opoziţie drept principalul responsabil al evoluţiei nefavorabile a operaţiilor militare, lucru pe care analiza faptelor îl dovedeşte exagerat. Primul ministru, având însă încredere în capacitatea şi patriotismul generalului, nu s-a

262 Vezi Petre Otu –Comandamentul superior al Armatei române în campania din anul 1916 - în ISPAIM – Occasional Paper No. 9/2007 – 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, p. 67;263 Locotenent-colonel Teofi l Oroianu - Un „mare uitat” al războiului de reîntregire: Generalul Dumitru Iliescu - în Revista Trupelor de Uscat, nr. 3-4/1994, p. 161;264 Vezi Petre Otu –Comandamentul superior al Armatei române în campania din anul 1916 - în ISPAIM – Occasional Paper No. 9/2007 – 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, p. 73;265 Cătălin Hentea – Armata şi luptele românilor. Breviar de istorie militară – Nemira, 2002, p. 161;266 Ion Bulei – 1916 zile de vară – Editura Eminescu, 1978, p. 144.

214


grăbit să dea curs acestei cereri, ceea ce l-a determinat pe N. Filipescu să-l atace în presă cu vehemenţă”267.

Şi I.G. Duca a sesizat loviturile politice ale opoziţiei împotriva generalului Iliescu: „...înfrângerea noastră în Ardeal a dezlănţuit o furtună de critici. Marele vinovat era în primul rând Brătianu, în al doilea rând Iliescu, fi indcă făcuse un plan greşit şi se arătase pe urmă incapabil să conducă operaţiunile, Brătianu fi indcă îi încredinţase o misiune care depăşea capacităţile lui. ...Opoziţia, care până atunci tăcuse, ridica din ce în ce mai mult capul, îndeosebi în jurul lui Take Ionescu criticile deveneau acerbe. Iliescu era sfâşiat, Brătianu nu era cruţat şi Averescu era proslăvit”268.

În corul acuzatorilor politici nu putea lipsi şi generalul Averescu care, la 3 martie 1916 menţiona: „Brătianu şi cu Iliescu se completează de minune, din nenorocire în dauna prestigiului nostru şi desigur şi al intereselor viitoare. Dacă m-aş înşela ce bine ar fi !”269.

Schimbarea generalului Iliescu de la Marele Cartier General a reprezentat şi încă reprezintă un important subiect de analiză. Retragerea în Moldova , stabilizarea frontului şi intrarea în acalmie a acţiunilor militare au condus la începerea ativităţii de reorganizare a armatei pentru luptele ce au urmat, activitate ce a debutat, fi resc, cu schimbări în conducerea superioară a armatei. Generalul Radu Rosetti nota la 1/14 decembrie 1916: „Luând pe Iliescu la o parte, în timpul raportului, Regele îl vesteşte că a chemat pe generalul Prezan şi că-l va numi şef de Stat Major General. După câte mi-a spus Regele ulterior, Iliescu ar fi insistat ca să fi e menţinut ca subşef de stat-major (cum era de altfel titlul său ofi cial şi până atunci). Regele i-a arătat că aceasta este cu neputinţă din pricina nemulţumirilor ce sunt contra lui Iliescu în opinia publică şi (eu aş spune: mai ales) în cercurile politice”270. Generalul Toma Dumitrescu a consemnat şi mai detaliat aspectele relevante ale zilei de 1 decembrie 1916, legate de schimbarea generalului Iliescu: „Astăzi, după raport, M.S. Regele, trecând încă cu dl. General Iliescu, i-a comunicat acestuia, nu numai venirea d-lui general Prezan ca şef de Stat Major, dar, încă, că din cauza marilor nemulţumiri ce ar exista în public şi în partidele politice, nu-l mai poate lăsa nici ca subşef de stat-major la Marele Cartier General şi nici să-i dea vreo comandă. Vina mare ce se reproşează d-lui general Iliescu este de a se fi înconjurat de colaboratori mediocri şi nu de cei mai reputaţi ofi ţeri din armata noastră. Dl general a arătat că a lucrat cu personalul de la Marele Stat Major pe care l-a găsit, fără să fi schimbat pe cineva. Că planul de campanie a fost studiat şi examinat şi aprobat de generalii comandanţi de armate şi de M.S. Regele; că a lucrat în credinţă şi devotament; şi că ori cine în locul său şi în condiţiuni identice nu ar fi putut face mai bine sau mai mult. M.S. Regele spune că într-adevăr generalul Iliescu este o

267 Colectiv (Coordonator principal – General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii Primului Război Mondial, vol. 2 – Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 21; 268 I.G. Duca – Amintiri politice, Vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru - Verlag, Munchen, 1981, p. 37; 269 Mareşal Alexandru Averescu – Notiţe zilnice din război, vol. I – Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 87;270 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, 1997, p. 164.

215


victimă, dar nu se poate face altfel. Condiţiunile în care s-au desfăşurat până acum operaţiunile: hotărârea Germaniei de a ne distruge; inactivitatea lui Sarrail şi reaua voinţă rusească ne-au dus la dezastru. Şi acest dezastru a fost inevitabil din moment ce Aliaţii nu şi-au ţinut obligaţiunile lor, de a ne ajuta şi de a menţine forţele din faţă prin ofensive afi rmate. Sub presiunea unor forţe inamice superioare bine şi unitar conduse de cei mai de seamă generali germani, armata română, după lupte neîntrerupte de 3 ½ luni, este bătută, dar nu complet distrusă. Ruşii intervin numai când linia Odessei se simte ameninţată”271.

Pe 2 decembrie, generalul Toma Dumitrescu, notând despre sosirea generalului Prezan la Marele Cartier General, arată ca acesta „a rugat pe dl. General Iliescu să rămână ca subşef, dar D-sa nu a primit, arătând că astfel era dorinţa expresă a M.S. Regele.”272, pentru ca mai apoi, însoţindu-l pe generalul Iliescu la Iaşi, unde se afl a conducerea ţării, să „asist cu durere la plecarea iubitului meu şef...”273.

Generalul Iliescu, în discursul din Senat arată că „în luna Decemvrie 1916, M.S. Regele ...mi-a ordonat să plec la marele cartier general francez, ca reprezentant al armatei române. La cererea mea de a rămâne în ţară să comand orice unitate ce mi se va încredinţa, mi s-a răspuns că trebuie să plec neapărat în Franţa dându-mi-se şi de ministrul de război misiunea specială de a apăra pe lângă toţi Marii noştri Aliaţi, sfi ntele noastre drepturi”274. În Franţa, generalul Iliescu a continuat să servească poporul român cu credinţă şi patriotism, dovedindu-se un bun român. În acest sens, generalul menţiona: „Am arătat tutulor persoanelor cu autoritate şi infl uenţă, cari puteau să servească interesele româneşti, natura şi mărimea obligaţiunilor luate de toţi Aliaţii faţă de noi, şi le-am demonstrat cum din respectarea clauzelor convenţiunilor încheiate cu noi, Aliaţii măresc prea mult şi pe nedrept suferinţele poporului român”275. De altfel, la Paris, generalul Iliescu s-a bucurat de o presă favorabilă, deşi opozanţii săi au susţinut că a fost organizată. Menţionăm că, în Franţa a apărut o broşură dedicată special generalului Iliescu, în care s-a consemnat: „En arrivant a Paris on il continua son travailad majoreni patriae gloriam, avec ses eminents collaborateurs. S. Exc. M. Alexandr Em. Lahovary, ministre de Roumanie et le general Rudeanu, le prezident de la Commision militaire roumaine en France”276, fi ind considerat „...la puissante personnalite de ce profund organisateur, de ce brillant capitaine et de ce fervent propagandiste”277.

271 Toma Dumitrescu – Jurnal. Războiul Naţional (1916) – Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1999, pp. 179-180;272 Idem, p. 180;273 Idem, p. 181;274 General D. Iliescu - Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit în şedinţa Senatului dela 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, p. 113;275 Ibidem;276 Constantin Mavrodin – Une grande fi gure roumaine – Le general Iliesco, l’organisateur de l’armée roumaine, le capitaine de la campagne de Roumanie, le propagandiste du Roumanisme – Imp. de Vaugirard, Paris, p. 12;277 Idem, p. 16.

216


După impunerea Păcii de la Bucureşti, generalul Iliescu a făcut „numeroase demersuri pe lângă forurile franceze de resort, solicitându-le concursul pentru organizarea unei legiuni romîne”, care „urma să lupte alături de armatele aliate până la victoria fi nală”278. De altfel, „În Franţa s-au înfi inţat încă de la începutul războiului subunităţi de voluntari români, sub comandament francez, de nivelul companiei. Meritorii pe această linie au fost activitatea desfăşurată de generalul Dumitru Iliescu, reprezentant extraordinar al Marelui Cartier General român pe lângă Marele Cartier General francez , ca şi iniţiativele „Comitetului naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina”, în frunte cu Traian Vuia”279. De asemenea, „generalul Iliescu a organizat împreună cu Nicolae Mişu, ministrul României la Londra, un serviciu de presă şi de informaţii, serviciu care era sprijinit în mod special de lordul Derby, ministrul de război”280. Această atitudine a generalului Iliescu nu a fost întâmplătoare, el fi ind un cunoscut, încă de pe vremea când era căpitan şi activa în învăţământul militar, ca dârz aderent al reîntregirii, făcând parte din „organizaţii patriotice secrete care îşi propuneau ca la momentul oportun să poată dezlănţui, în Transilvania, chiar şi o revoluţie”281.

După schimbarea din funcţie, generalul Iliescu a desfăşurat o intensă activitate de apărare faţă de acuzele aduse. Înainte de a prezenta poziţia generalului Iliescu privind acuzele ce i s-au adus, vom arăta percepţia unor istorici şi a unor martori oculari din acele timpuri faţă de rolul generalului în Campania din 1916.

În opinia lui Constantin Kiriţescu, Campania noastră din 1916 „începută sub auspicii atât de frumoase, s-a sfârşit pentru noi într-un chip atât de dureros”, pentru că: „momentul intrării noastre în acţiune n-a fost fericit ales. ... el (Brătianu – N.N.) a trebuit să intre în război nu la momentul vroit de dânsul, ci la unul impus din afară”282; „Intervenţia română nu a fost sufi cient studiată de aliaţi, astfel ca ea să se facă în condiţii care să producă maximum de efect”283; „ s-a dat un ajutor militar insufi cient la frontiera bulgară; acţiunea Armatei Sarrail a fost slabă”284. Evident că toate acestea nu puteau fi puse în seama generalului Iliescu. Generalului, în schimb, i se reproşa prioritar planul de campanie: „Un plan de operaţii rău conceput, pe d-antregul, este când prin el se nesocoteşte principiile şi nu este bazat nici pe informaţii sigure asupra mijloacelor şi mişcărilor adversarului. Un astfel de plan a fost cel din August 1916. El poate fi citat în istoria armelor ca un adevărat monument de naivitate. Strategiştii de rasă au rămas

278 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – De la statul geto-dac la statul român unitar – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 597-598;279 Colectiv (Coordonator principal – General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului român, vol. V – Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 537; 280 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – De la statul geto-dac la statul român unitar – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 602;281 Colectiv (Coordonator principal – General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului român, vol. V – Editura Militară, Bucureşti, 1988, pp. 237-238; 282 Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 564;283 Idem, p. 565;284 Idem, p. 568.

217


uluiţi cum a putut fi conceput, cu certitudinea execuţiei, un asemenea plan, adevărată piesă de curiositate în arta strategică. În acest plan – la care parcă ar fi colaborat duşmanii noştri – s-au nesocotit cu uşurinţă uimitoare, cele mai elementare principii, în ce priveşte siguranţa masei operante ...Acelaşi plan de operaţii a nesocotit situaţia adversarului, sau nu a voit, sau nu a ştiut care este situaţia sa, din lipsă de informaţiuni exacte; aşa că abia pus în executare, el a scârţâit din toate încheeturile şi ca o masă nearticulată s-a prăbuşit apoi dintr-o dată, făcându-se fărâme”285.

Generalul Averescu, căutând „răspunderile” pentru situaţia din 1916, întreaba nu fără cunoscuta-i maliţiozitate, şi totodată se întreaba: „Se pune întrebarea în orice caz cine au fost aceia cari au conceput ca armata noastră întărită numai cu două singure divizii ruseşti să se întindă de la Mare până la Dorna, trecând prin T. Severin şi să opereze ofensiv în două direcţiuni: Budapesta şi Târnava”286.

Şi politicianul liberal I.G. Duca a avut unele îngrijorări, exprimate direct generalului Iliescu la o întâlnire ocazională cu acesta: „Nu i-am ascuns că eu totuşi rămân îngrijorat de frontul de sud şi că nu mă pot împăca deloc cu lipsa aeroplanelor şi a artileriei grele”, generalul asigurându-l „Încă o dată îţi repet, fi ţi liniştiţi! Îţi spun cu toată sinceritatea că nu am nici o grijă. Veţi vedea că totul se va desfăşura după cum ne sunt întocmite planurile”287.

Generalul Iliescu a fost acuzat şi de prea mult optimism, dacă nu chiar de dezinformare a factorilor politici: „... elita politică, adică Ionel Brătianu, I.G. Duca şi Vintilă Brătianu, cei trei lideri politici fundamentali care au fost în jurul negocierilor cu Antanta, a fost infl uenţată de estimările optimiste pe care generalul Dumitru Iliescu le-a făcut asupra capacităţilor Armatei Române de a executa Ipoteza Z. ...acei care se afl au la conducerea armatei au oferit o imagine extrem, extrem de favorabilă, optimistă în privinţa capacităţilor militare ale României, mai ales în raport cu prezenţa militară austro-ungară în Transilvania, ...nu era foarte sigură intervenţia Bulgariei în confl ict contra României”288.

Cu toate acestea, au existat multe aprecieri pozitive: „Capacitatea de concepţie a comandamentelor române în cadrul campaniei militare din 1916 s-a dovedit la înălţimea situaţiilor grele şi complexe, s-a arătat competitivă conducerii comandamebtelor inamice cu care se confruntau. ...În general, se poate aprecia că planurile de operaţii şi hotărârile luate pentru executarea lor au fost judicioase, în raport cu situarea în spaţiu a trupelor celor două părţi ce se confruntau şi cu roporturile de forţe şi mijloace existente”289.

285 Corvin M. Petrescu – Cazul generalului Iliescu – Tipografi a Nicolae Peiu, Bârlad, p. 10;286 General Alexandru Averescu – Răspunderile – Editura „Ligei poporului”, 1918, p. 29;287 I.G. Duca – Amintiri politice, Vol. I – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981, p. 269; 288 Andrei Miroiu – Intrarea României în Primul Război Mondial. Balansare versus aliniere - în ISPAIM – Occasional Paper No. 9/2007 – 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, p. 11;289 Colectiv (Coordonator principal – General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii Primului Război Mondial, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1987, pp. 573-574.

218


Apreciem ca foarte relevantă concluzia istoricului Constantin Kiriţescu, la a cărei lucrare se adresează mult istoriografi a noastră, potrivit careia: „Cauza fatală a înfrângerii noastre nu a fost planul însuşi al campaniei noastre, ci chipul cum a fost executat. Condiţiile indispensabile bunei îndepliniri ale acestui plan n-au fost respectate”290.

Am prezentat, mai mult sau mai puţin convingător, părerile altora despre generalul Iliescu. În continuare vom arăta şi ce a adus în apărarea sa însuşi generalul incriminat. După cum este cunoscut, generalul Iliescu, ca de altfel şi alţi generali care au fost ţinta diferitelor acuzaţii, şi-a prezentat poziţia în Senatul României, la 13 Iunie 1924. Aceasta, alături de broşura publicată în 1920, constituie apărarea sa şi mărturii relevante privind cele întâmplate în perioada de început a Războiului de (Re)Întregire, „pentru ca poporul românesc să cunoască realitatea şi să vadă astfel, dacă armata a fost sau nu pregătită de război, şi să aprecieze dacă în acel timp s-a făcut tot ceea ce omeneşte era posibil şi dacă s-ar fi putut face ceva mai mult”291.

Pornind de la constatările privind starea armatei în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, generalul Iliescu şi echipa sa din Ministerul de război a întocmit „Planul reorganizărei armatei şi complectarea lipsurilor de tot felul” şi a trecut la transpunerea acestuia în practică. Astfel, au crescut alocaţiile bugetare pentru minister, pe baza cărora „s-au sporit cadrele de pace ale armatei, potrivit nevoilor operative, ...dotate, înainte de mobilizare, cu tot ce le era necesar în cadre, muniţiuni, armament, echipament, ...la 10 Mai 1915 toată lumea a putut să vadă în Bucureşti, drapelele a aproape 50 de noui unităţi create, defi lând cu comandanţii lor...”292. Au fost create, printre altele, 8 comandamente de divizii, 8 batalioane de infanterie, 40 regimente cadre de infanterie, 5 regimente artilerie de câmp, 1 regiment artilerie de munte, 4 regimente artilerie grea, 1 regiment de călăraşi, Corpul de aviaţie etc.

O altă direcţie de acţiune a reprezentat-o „organizarea rezervelor”293 armatei, prin crearea unităţilor de rezervă şi sporirea fondurilor pentru instrucţia rezerviştilor („5 comandamente teritoriale şi unităţile de rezervă, ...Astfel s-a ajuns a se suprima complect dependinţa unităţilor de rezervă de cele active.”). „...numai în primul an (1914) cu noua organizare dată rezervelor şi cu fondurile budgetare puse la dispoziţie, armata noastră şi-a schimbat cu totul aspectul din trecut, şi se putea compta pe dânsa, ca pe o adevărată forţă, din toate punctele de vedere: cadre, echipament, armament şi muniţiuni, instrucţie etc., totul era pe cale bună de organizare şi pregătire”294.

290 Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 569;291 General D. Iliescu – Răsboiul pentru întregirea României. I. Pregătirea militară – Bucureşti Imprimeriile „Independenţa”, 1920, p. 3; 292 Idem, pp. 8-9; 293 Idem, pp. 9-10; 294 Idem, 1920, p. 13.

219


S-a acţionat pentru „complectarea cadrelor ofi ţereşti activi şi de rezervă”295 prin „sporirea numărului de elevi în şcolile militare, ... crearea de şcoli suplimentare pentru ofi ţerii de rezervă, (5 şcoli suplimentare de ofi ţeri de rezervă, câte una la fi ecare corp de armată – N.N.) ...admiterea învăţătorilor la înaintare în corpul ofi ţerilor de rezervă”. La 1 iulie 1916 armata dispunea de 5674 ofi ţeri activi şi 10790 de rezervă şi peste 3000 de elevi în şcolile militare. De asemenea, ofi ţerii în rezervă au fost examinaţi prin comisii medicale şi au fost clasaţi „buni combatanţi şi buni pentru serviciile dinapoi”.

Pe lângă alocaţiile bugetare, Ministerului de Război i s-au acordat în 1914 două credite extraordinare, unul de 107 milioane lei şi unul de 196 milioane lei. Primul credit, folosit la licitaţii cu termen scurt, a fost repartizat, în principal, astfel: 44.431.390 lei pentru Direcţia a 7-a Intendenţă, 30.443.180 lei pentru Direcţia a 8-a Armament, 20.329.010 leipentru Direcţia a 4-a Geniu, 5.637.693 lei pentru Direcţia a 6-a Sanitară, 3.037.425 lei pentru Direcţia a 3-a Artilerie etc. Al doilea credit a fost repartizat astfel: 147.880.631 lei pentru Direcţia a 8-a Armament, 35.680.000 lei pentru Direcţia a 7-a Intendenţă, 6.264.950 lei pentru Direcţia a 4-a Geniu, 2.730.000 lei pentru Direcţia a 3-a Artilerie etc. Izbucnirea războilui, la 19 iulie/1 august 1914, a dus la închiderea graniţelor dinspre ţările beligerante şi prohibirea exportului pentru toate materialele de război, iar comenzile din trecut din Germania, Austria, Franţa şi Italia au fost oprite296. Totuşi, s-a reuşit, în schimbul unor compensaţii, asigurarea unei linii de aprovizionare cu materiale de război prin Serbia.

Odată cu izbucnirea războiului, „Creditul bănesc pentru nevoile armatei a fost declarat nelimitat. Imediat s-a înfi inţat, cu sediul la Paris, şi cu puteri depline, o comisiune, sub preşedenţia Colonelului Rudeanu cu denumirea de: Comisiunea de aprovisionare cu muniţiuni şi materiale de răsboi”297. Odată cu înfrângerea Serbiei s-a schimbat linia de aprovizionare a armatei noastre prin Rusia (Arhangelsk şi Vladivostok), o rută mult mai lungă şi chiar nesigură, multe transporturi fi ind sabotate de ruşi.

Totodată s-au luat măsuri pentru „organizarea şi exploatarea teritoriului naţional pentru complectarea nevoilor armatei”: „1. ...s-a distribuit fi ecărui corp de trupă sume, variind între 50.000 – 100.000 lei, pentru a-şi complecta singur echipamentul. ... 2. S-a instituit la Ministerul de răsboi o comisie de aprovisionare, pe lângă direcţia a 7-a intendenţă, cari să aprovizioneze armata cu tot ce era necesar, echipament şi subzistenţe, afară de armament, muniţiuni şi material sanitar. ... 3. ...numirea unei comisiuni sub presedinţia d-lui colonel Popovici (actual general, comand. Corp. II A.) din statul major, în toamna anului 1914, ajutat de o serie de ofi ţeri competenţi, pentru a face un recensământ general al industriilor din toată ţara ... 4. Ministerul de război având rezultatul recensământului industriei private şi a statului, ... numeşte o comisie, cu denumirea de „Comisia technică industrială” compusă din inginer inspector general d-l Gr. Strătilescu, preşedinte ...Ministerul creiază la 10 Noiembrie 1915, Direcţia generală a muniţiilor, cu tot personalul, civil şi militar necesar, care începe imediat organizarea

295 General D. Iliescu – Răsboiul pentru întregirea României. I. Pregătirea militară – Bucureşti Imprimeriile „Independenţa”, 1920, pp. 13-14; 296 Idem, pp. 15-18;297 Idem, p. 19.

220


industriei private şi a stabilimentelor militare, în vederea unei producţii cât mai întinse”298. Despre efi cienţa acestor măsuri organizatorice şi impactul lor asupra dotării şi înzestrării armatei generalul Iliescu are aprecieri pozitive: Comisia de aprovizionare a serviciului intendenţei „Chiar în cursul anului 1915, după 6-8 luni de funcţionare, a reuşit să complecteze lipsurile întregii armate şi să creeze şi deposite cu reserve, atât de echipamente, cât şi de subsistenţe. La fi nele anului 1915, nici un corp de trupă al armatei noastre, nu mai avea nici o lipsă de echipament, subsistenţe, bucătării de campanie, cuptoare de campanie etc. ...”299.

Şi comisia colonelului Popovici a lucrat bine, a realizat recensământul şi a concluzionat că „Industria privată şi atelierele statului puteau să concure, cu mici amenajamente şi modifi cări, într-o largă măsură la complectarea nevoilor armatei. Se putea chiar fabrica proiectile şi muniţiuni de infanterie”300.

Comisia tehnică industrială, „dând dovadă de cel mai cald patriotism, având de bază recensământul făcut şi statistica materiilor prime ce se găseau şi cari s-ar mai fi putut aduce, a conchis prin memoriul prezentat la 18 Aprilie 1915, că se pot fabrica în ţară, utilizând industria privată şi atelierele Statului: a) Proiectile de toate calibrele; b) Explosibile şi materii prime necesare acestora; c) Bombe de aeroplan; d) Granade de tranşee; e) Bombe incendiare, lichide infl amabile; f) Gaze asfi xiante; g) Aruncătoare de granade şi de mine; h) ...”301.

Astfel, „Până la intrarea în campanie, s-a completat aproape toate chesoanele necesare armatei, toate trăsurile sanitare, toate samarele pentru mitraliere şi art. de munte, s-au făcut şi stocuri însemnate de muniţii şi elemente pentru muniţii, şi s-a construit afete pentru art. Grea de 120 mm, 150 mm, şi 210 mm, şi pentru tunurile de 53 mm şi 57 mm, luată din cupolele cetăţilor Bucureşti şi F.N.G. (Focşani, Nămoloasa, Galaţi – N.N.)”302.

Referindu-se la acuzaţia, adusă de generalul Herjeu, ministru de război în guvernul Marghiloman (1918), că armata, la intrarea în campanie, ar fi fost lipsită de armamentul necesar, generalul Iliescu a respins-o ca fi ind „gratuită” şi a prezentat, pe categorii de armament – infanterie, artilerie de câmp, de munte, grea, antiaeriană – situaţia la intrarea

298 General D. Iliescu – Răsboiul pentru întregirea României. I. Pregătirea militară – Bucureşti Imprimeriile „Independenţa”, 1920, pp. 21-23;299 Idem, p. 22;300 Ibidem;301 Idem, p. 23; Vezi şi Gr. G. Strătilescu – Amintiri de colaborare cu Vintilă Brătianu la fabricarea de muniţii şi armament în ţară – în Aşezământul Cultural Ion C. Brătianu – Vieaţa şi opera lui Vintilă Brătianu văzută de prietenii şi colaboratorii săi – Bucureşti, Imprimeriile „Independenţa”, 1936;302 Idem, p. 23.

Cartea „Răsboiul pentru Întregirea României“

221


în război. Privind armamentul de infanterie, a prezentat, pe categorii de unităţi şi tipuri de armament, situaţia înzestrării, şi a concluzionat: „Dacă se face comparaţie cu disponibilul se vede imediat, ...că armamentul era complet şi că rămâneau şi rezerve ...şi se comandase în Franţa ...200.000 arme franceze „Lebel” cu muniţia necesară şi un mare număr de mitraliere cu muniţiunile lor, ...”303.

Privind artileria de câmp, prin înfi inţarea a încă 7 regimente de artilerie şi 5 de obuziere, generalul a arătat că „tot ce avea ţara ca material de artilerie, bun şi modern, a fost organisat în unităţi şi mobilizat la trupele din linia I”, folosindu-se „toate tunurile cu T.R. Md. 904, calibru 75 şi obuzierele de 105”, precum şi „material de 80 mm.”304 De asemenea, din material de artilerie mai vechi s-au infi inţat baterii de poziţie pe Dunăre, iar materialul de cetate de 53 şi 57 mm „s-a transformat în arsenalele noastre, făcându-i afete şi roţi şi dându-se fi ecărei brigade de infanterie, ... una sau două baterii, cari însoţeau infanteria pretutindeni ... ”. Artileria de munte a fost organizată în două regimente: unul a 4 baterii de 75 mm cu T.R. şi unul a 6 baterii de 63 mm Armstrong.

O muncă uriaşă s-a depus şi pentru organizarea artileriei grele „între 1914-1916, înainte de intrarea în campanie, în 4 regimente, cu un număr variabil de baterii, după materialul de artilerie şi muniţiunile de cari am dispus”305, folosindu-se 11 tipuri şi modele de tunuri, obuziere şi mortiere, în principal scoase din cetăţi sau material de poziţie, cărora li s-au construit afete şi aparate de ochire în arsenalele militare şi în industria privată.

Generalul Iliescu a evidenţiat şi preocupările avute pentru înfi inţarea artileriei antiaeriene: „De oarece nu se dispunea de nici un fel de material pentru tragerea contra aeroplanelor”. Pentru organizarea artileriei antiaeriene s-au luat următoarele măsuri: „1. Tunul de 57 mm din cetatea Bucureştilor a fost transformat în tun antiaerian de către ofi ţerii anume însărcinaţi: D-nii Coloneli Burileanu şi Negrei. 2. S-a destinat un număr de piese din cele de model vechi de 75 mm pentru acest scop, organizându-se unităţi antiaeriene şi aducându-se toate modifi cările posibile ...”306.

Generalul a relevat că s-au luat măsuri şi pentru realizarea recensământului şi revizuirea disponibilului în oameni, astfel că „În afară de cei 812.758 oameni necesari pentru complectarea efectivului de răsboi ...armata noastră mai dispunea la intrarea în campanie de 416.242 oameni (instruiţi disponibili, dispensaţi, revizuiţi şi găsiţi apţi, contingentul 1917, tineri de la 18-26 ani înscrişi în tabelele armatei – N.N.)”307. De reţinut că la mobilizarea din noaptea de 14/15 august 1916 s-au mobilizat „377 batalioane, 277 baterii, 104 escadroane, trupe de operaţii”, efectivele totale mobilizate fi ind de

303 General D. Iliescu – Răsboiul pentru întregirea României. I. Pregătirea militară – Bucureşti Imprimeriile „Independenţa”, 1920, p. 24;304 Idem, p. 25;305 Idem, pp. 25-26;306 Idem, pp. 27-28.307 Idem, p. 29.

222


„20.000 ofi ţeri, 813.758 trupă şi 281.240 cai”308. Privind echipamentul, armamentul, muniţiile şi subzistenţele, generalul a relevat că „Toate trupele, toate formaţiunile, până la cea mai depărtată de linia de luptă, au fost prevăzute şi dotate cu tot ce era necesar”309.

Pornind de la lipsurile constatate în Campania din 1913 din Bulgaria s-au întreprins măsuri pentru organizarea serviciului sanitar în zona interioară şi la Armate. Astfel, în zona interioară s-au organizat „347 spitale de categoria I şi a II-a cu 44.653 de paturi, ... 50 centre de covalescenţă cu 13.113 paturi, 10 spitale mobile organizate de diferite oraşe cu câte 100 paturi, ... 97 centre ori spitale de categoria a III-a organizabile la răsboi, ... centre şi spitale de specialităţi (52 – N.N.), 30 infi rmerii de gară, 42 cantine de gară, 11 infi rmerii în porturile dunărene, 34 farmacii de garnizoană (în fi ecare capitală de judeţ – N.N.) 2 depozite central şi 43 depozite regionale de material sanitar etc”310. Serviciul sanitar militar la armate311 a fost organizat în 2 mari grupe: serviciul sanitar din zona operaţiilor şi cel din zona etapelor. Serviciul sanitar din zona de operaţii era compus din: „1. pachete de pansamente individuale; 2. serviciul sanitar al micilor unităţi (brancardieri la companie, baterie, escadron – N.N.); 3. serviciul sanitar al corpurilor de trupă (un medic şi o trăsură de ambulanţă la batalion, divizion – N.N.); 4. serviciul sanitar al marilor unităţi (la divizie: 1 ambulanţă divizionară pe 2 secţii, 10 ambulanţe, 4 furgoane-ambulanţe şi o coloană de 212 brancardieri cu 10 trăsuri pentru un rănit; la corpul de armată: 1 spital mobil pentru 4 secţii – N.N.)”. Serviciul sanitar din zona etapelor cuprindea: la divizii – 1 semispital de evacuare şi o secţie de automobile; la corpurile de armată – 1 spital de etapă, 1 spital de evacuare cu un convoi de automobile (65 automobile), 1 spital de contagioşi, 2 infi rmerii de gară, depozit sanitar; la armate – 1 spital de convalescenţă.

Concluzia generalului Dumitru Iliescu a fost: „În rezumat, se poate spune că în perioada de doi ani şi jumătate, Ianuarie 1914 – August 1916, s-a depus o muncă enormă la Ministerul de Război, la toate comandamentele, la corpurile

308 General D. Iliescu – Răsboiul pentru întregirea României. I. Pregătirea militară – Bucureşti Imprimeriile „Independenţa”, 1920, p. 29;309 Idem, p. 30; 310 Idem, pp. 31-32;311 Idem, p. 32.

Lucrarea generalului din anul 1924

223


de trupă şi serviciile armatei, lucrându-se după un plan metodic, solid alcătuit mai dinainte, astfel cum nu s-a mai lucrat în nici o altă epocă din istoria armatei noastre. Acesta este adevărul istoric, care nu poate fi negat şi nici micşorat”312.

Să nu uităm că în această perioadă funcţia de ministru de război a fost deţinută de Ion I.C. Brătianu, care era şi prim-ministru, iar cea de şef al Marelui Stat Major de generalul Vasile Zottu, trecut în rezervă la 1 aprilie 1914, pentru limită de vârstă şi concentrat în aceeaşi zi ca şef al Marelui Stat Major. Şi totuşi, Campania din 1916 a fost dezastruoasă pentru Armata Română.

Întoarcerea generalului Iliescu din Franţa, posibilitatea numirii sale ca ministru de război în guvernul Brătianu (29 noiembrie 1918-26 septembrie 1919), au atras critici din partea presei şi a opoziţiei, care au continuat în perioada 1918-1924, chiar dacă ministru de război a fost desemnat generalul Arthur Văitoianu, şi ulterior, la guvernare, s-au perindat patru guvene de opoziţie liberală. Revenirea la putere a liberalilor (19 ianuarie 1922-29 martie 1926) şi ocuparea funcţiei de senator de drept în legislatura martie1922-mai 1926 de către generalul Iliescu, i-au permis acestuia, susţinut de I.I.C. Brătianu, să încerce ameliorarea prestigiului său într-o sedinţă a Senatului României. Astfel, la cererea sa, după ce Ministerul de Război, a depus la Senat documentele Comisiei generalul Popovici, în prezenţa primului ministru Ion I.C. Brătianu, a miniştrilor de externe, I.G. Duca, instrucţiunii, dr. C. Angelescu, şi de război, generalul Mărdărescu, în şedinţa din 13 iunie 1924, desfăşurată între orele 15.10 – 19.25, la care au participat 151 senatori, absentând 49, după trei scurte interpelări, generalul Iliescu a ţinut un amplu discurs. Înainte de a lua cuvântul generalul Iliescu, primul ministru Ion I.C. Brătianu a cerut cuvântul şi s-a adresat Senatului, luând apărarea generalului Iliescu şi asumându-şi răspunderea în cauză, elucidând astfel mult controversata problemă, pentru care şi astăzi se cere cădere de capete: „compromisul general D. Iliescu, în loc să fi e trimis la Curtea Marţială, a plecat în Franţa ca reprezentant al armatei române!”313 . În mărturia sa pentru istorie primul ministru Ion I.C. Brătianu, ca un adevărat bărbat, a spus: „D-lor, sunt mulţumit că se ridică o chestiune prin care se face o operă de dreptate şi de adevăr, ca să se poată examina astăzi, înaintea Parlamentului, prin urmare a ţării şi a opiniei publice, cu documente şi întemeiat, chestiunea care face obiectul comunicării generalului Iliescu. Dacă până astăzi nu am luat eu iniţiativa să se examineze această chestiune, să se discute în mod ofi cial şi în faţa Parlamentului ţării este pentru că am socotit, sau mai drept pot să zic, pentru că «am nesocotit această discuţiune, zicându-mi că va veni momentul când istoria va face dreptate. Preocupat de difi cultăţile zilei şi de chestiunile de rezolvat, nu m-am ocupat de a răspunde acuzaţiunilor pentru trecut şi de a risipi atmosfera făcută asupra acestei chestiuni, pentru că din examinarea ei am fost şi sunt convins că va rezulta clar că s-a făcut atunci tot ceea ce omeneşte era posibil. Dar tocmai pentru că eram atât de sigur de fondul ei şi de judecata defi nitivă, de aceea nu am fost grăbit să o aduc eu în discuţiune

312 General D. Iliescu – Răsboiul pentru întregirea României. I. Pregătirea militară – Bucureşti Imprimeriile „Independenţa”, 1920, p. 34;313 Florin Constantiniu - O istorie sinceră a poporului român - Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 282.

224


publică mai de vreme. Zic, să o aduc eu, fi indcă în defi nitiv şi pe drept eu sunt acela care sunt mai răspunzător şi înţeleg să iau în faţa d-voastre, ca şi în faţa istoriei, răspunderea întreagă a acestei chestiuni (Aplauze). M-am felicitat că am avut un colaborator atât de destoinic şi devotat, cum a fost generalul Iliescu, în prepararea mijloacelor noastre de luptă, dar nu am înţeles că prin aceasta răspunderile acestei preparaţiuni să le poarte altu, decât acela care, şi după Constituţie şi după dreptate, era adevăratul răspunzător. Astăzi nu pot însă ascunde că judecarea şi cu elementele reale mă mulţumeşte pe mine, nu numai din punctul de vedere al adevărului, dar, permiteţi-mi să zic, şi dintr-un punct de vedere mai egoist, pe care nu aş fi îndrăznit să-l ţin în seamă. (Aplauze prelungite)”314.

În discursul său din 13 iunie 1924, el a spus multe adevăruri dureroase, dar şi pe cele care au făcut mândria reorganizării armatei. Generalul Iliescu a reluat o parte din problemele prezentate în broşura publicată în anul 1920, pe care le-a completat cu aspecte din „Memoriul relativ la stabilirea adevărului, privitor la pregătirea de răsboi, în anii 1914-1916” întocmit de comisia Ministerului de Război, condusă de generalul Ioan Popovici, dar s-a oprit şi asupra aspectelor privind întocmirea şi aplicarea planului de operaţii din Campania anului 1916.

Privind rolul armatei, al Marelui Stat Major, în adoptarea soluţiilor de neutralitate sau intrarea în război, generalul a subliniat că acesta a lipsit complet, soluţiile adoptate la cele două Consilii de Coroană, la care nu a participat niciun militar, fi ind exclusiv politice315, armata fi ind reprezentată totuşi de ministrul civil, Ion I.C. Brătianu, care era şi prim ministru. Nici Convenţia militară din 1916 nu a fost semnată de un militar, ci de acelaşi Ion I.C. Brătianu, deşi generalul Iliescu participase la pregătirea ei. Poate că avea dreptate generalul Averescu când critica faptul că primul ministru a semnat convenţia militară, pe când „din partea Rusiei, Angliei, Franţei şi Italiei de patru militari apreciaţi în ţările lor, ca distinşi, din partea noastră a semnat dl. I. Brătianu, având ca singurele titluri, pe baza cărora putea să revendice competinţa militară, întreitul fapt că era: maior de rezervă (de artilerie – N.N.) ministru de război şi amic intim al unui foarte bun ofi ţer tehnic de artilerie (evident, aluzie la generalul Iliescu – N.N.)”316.

Revenind la pregătirea materială pentru război, în ciuda aprecierilor pozitive ale comisiei, nu putem să nu admitem că „Lipsurile materiale de tot felul constatate în timpul campaniei din 1913 nu numai că nu au fost eliminate, în pofi da eforturilor întreprinse în anii neutralităţii, dar, ca pondere relativă, ele s-au adâncit. De altfel, creşterea numărului de unităţi mobilizate a fost apreciată drept una din cauzele principale ale slăbiciunilor dovedite de armata română în campania anului 1916”317.

În discursul său din 13 iunie 1924, generalul Iliescu a reluat o parte din problemele prezentate în broşura publicată în anul 1920, pe care le-a completat cu aspecte privind întocmirea şi aplicarea planului de operaţii din Campania anului 1916. Analizând pregătirea şi executarea planului de operaţii din 1916, generalul Iliescu a subliniat

314 Monitorul Ofi cial. Dezbaterile parlamentare. Senatul – nr. 76/28 iunie 1924, p. 1464;315 Alexandru Oşca – Pregătirea armatei române pentru împlinirea idealului naţional – în Muzeul Vrancei - 1917 pe frontul de est – Editura Vrantop, Focşani, 1997, p. 10; 316 General Al. Averescu – Răspunderile – Editura Ligei poporului, 1918, p. 12;317 Alexandru Oşca – Pregătirea armatei române pentru împlinirea idealului naţional – în Muzeul Vrancei - 1917 pe frontul de est – Editura Vrantop, Focşani, 1997, p. 11.

225


stabilitatea şi continuitatea în funcţii la nivelul Marelui Stat Major: „...din 1914 până în toamna lui 1916 au funcţionat necontenit aceleaşi ateliere intelectuale, conduse de aceiaşi ofi ţeri preparaţi şi recunoscuţi în armată ca instruiţi şi foarte competenţi, cari au continuat să conducă aceleaşi secţiuni şi servicii şi la marele cartier general al armatei”318. Astfel, la Secţia Operaţii „structură fundamentală a M.C.G. (care) a infl uenţat direct – prin reuşitele şi erorile sale – acest drum al armatei noastre”319, „dela începutul răsboiului mondial în 1914, şef a fost colonelul Răşcanu Ioan, care mai târziu a devenit general şi ministru de răsboi, iar ajutor era maiorul Rossetti Radu, azi general. ...La biroul informaţiilor locotenent-colonel Nicoleanu, azi general, împreună cu d. Ion Panaitescu, colegul nostru, au organizat şi aplicat serviciul culegerii şi selecţionării ştirilor asupra inamicilor, cu mare pricepere şi patriotism. La transporturi, era colonelul Ionescu Mihai, azi general, ... Organizatorul şi conducătorul serviciului dinapoi al etapelor a fost necontenit generalul Popovici Ioan. Din August 1914 până la decretarea mobilizării, generalul Strătilescu D. azi inspector general de armată, a refăcut, completat şi pus la curent regulamentele diferitelor arme şi ale diferitelor unităţi...”320. Generalul Iliescu a arătat, de asemenea, că aceeaşi echipă de comandă de la Marele Stat Major a funcţionat şi la Marele Cartier General „După intrarea noastră în răsboi, până la plecarea mea dela marele cartier general, acelaşi personal a continuat să colaboreze la alcătuirea ordinelor şi directivelor ce porneau dela comandamentul de căpetenie, colonelul Răşcanu I. Colonelul Anghelescu Paul, aghiotant regal; maiorii Dumitrescu Toma, Rosetti Radu, maior Oprescu Gh., ... colonelul Eracle Nicoleanu, şeful serviciului informaţiilor, ...Transporturile pe calea ferată se conduceau de aceleaşi persoane din timp de pace, colonelul Ionescu M., maior Motaş D., ... Comandamentul general al etapelor a fost încredinţat tot generalului Popovici I., ...”321. A mai evidenţiat faptul că, „... la marele cartier general nu au colaborat numai persoanele ce constituiau organele constitutive ale lui, căci în momente importante hotărârile nu se luau decât după ce se consulta de către M.S. Regele şi comandanţii de armată sau generali recunoscuţi ca deosebit de competinţi. În aceste cazuri grave,

318 General D. Iliescu - Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit în şedinţa Senatului de la 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, p. 109;319 Colonel Stelian Tudorache - În elita Armatei Române. Scurt istoric al Direcţiei Operaţii – Editura Nummus, Bucureşti, 1999, p. 57; 320 General D. Iliescu - Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit în şedinţa Senatului de la 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, pp. 109-110;321 Idem, p. 110.

Generalul Iliescu (în centru) cu câţiva subordonaţi

226


ordinele ce porneau dela comandamentul de căpetenie erau cu adevărat o rezultantă a părerilor cele mai autorizate”322. Astfel, generalul Iliescu, arăta că „la 25 August 1916, după căderea Turtucaei, comandantul de căpetenie a întrunit la Periş pe generalii: Averescu, Crăiniceanu şi Iarca Alexandru, ... la 2 Septemvrie, comandantul de căpetenie consultă din nou la marele cartier general pe generalii Culcer, Averescu şi Prezan asupra necesităţii întărirei şi mai mult a trupelor din Dobrogea, ... La 4 Septemvrie generalul Averescu expune la raport M.S. Regelui planul unei acţiuni peste Dunăre (operaţia de la Flămânda – N.N.) ...La 25 Septemvrie, sunt consultaţi asupra evenimentelor militare la marele cartier general comandanţii de armată: generalii Culcer şi Generalul Averescu, ... La 3/16 Octomvrie se prezintă la marele cartier general misiunea franceză, condusă de Generalul Berthelot...”323. Şi generalul Iliescu a conchis, dezamăgit: „Se vede din enumerarea tutulor acestor colaboratori ai comandantului de căpetenie afl aţi la marele cartier general al armatei, cât de mare este nedreptatea când faptele rele se atribue numai mie, iar cele bune numai celorlalţi colaboratori ai comandamentului de căpetenie”324.

Totuşi, generalul Iliescu nu poate fi considerat total nevinovat, la umbra acelor întruniri de la Marele Cartier General, pentru că aşa cum corect observa Teofi l Oroianu, analizând manevra de la Flămânda: ,,Marele Cartier General, condus de un ofi ţer fără experienţă de comandă, ajuns în funcţie în temeiul unor legături camaradereşti cu primul ministru, a fost ca şi inexistent în disputa dintre cele două puncte de vedere. În fi nal, regele - altminteri militar de carieră - şi primul ministru (ofi ţer de rezervă cu Şcoala Politehnică din Paris) au decis, împotriva celor mai elementare principii de strategie şi în temeiul unor promisiuni aliate (ruse şi franceze, după cum vor face şi în nefericita bătălie a Bucureştiului, din noiembrie 1916): schimbarea planului iniţial de război; trecerea la apărare pe frontul principal; transformarea frontului de sud în front principal; lichidarea grupării germano-bulgare din Dobrogea şi nord-estul Bulgariei, cu sprijinul Armatei aliate de la Salonic şi a Armatei ruse”325.

Şi, parcă tindem să-i dăm dreptate şi lui I.G. Duca: „În bătălia de la Bucureşti nu aveam nici o încredere, speranţele militarilor mi se păreau ridicole. Fără să am vreo pretenţie că mă pricep în arta militară, mi se părea evident, limpede ca lumina zilei, că trupele de care dispuneam nu erau îndestulătoare ca să apere cu sorţi de izbândă un front ce se întindea de la Câmpulung până la Dunăre. Eram convins chiar dacă vom avea putinţa să înfrângem în dreptul Bucureştilor pe Mackensen, nu mai aveam vremea să ne întoarcem destul de repede către Falkenhayn. Eram în plus hipnotizat de ideea că atunci

322 General D. Iliescu - Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit în şedinţa Senatului de la 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, p. 110;323 Idem, pp. 110-111;324 Idem, p. 112;325 Teofi l Oroianu - Eşec răsunător: Operaţia de la Flămânda o improvizaţie dezastruoasă – www. historia.ro

227


când vom fi în toiul luptei cu Mackensen, Falkenhayn ne va cădea în spate pe la Nord. Nu înţelegeam cum aceasta nu apare tot atât de luminos domnilor de la Periş”326.

Generalul Iliescu s-a considerat un nedreptăţit. Şi poate chiar a fost. A avut curajul să ceară tuturor miniştrilor de război din perioada 1917-1923 anchetarea activităţii sale. „Există la ministerul de război – arată generalul Iliescu – probe scrise de toate străduinţele mele de a se numi o comisiune de anchetă, care pentru luminarea publicului să cerceteze întreaga mea activitate de 3 ani, din Ianuarie 1914, la Decemvrie 1916, toată munca devotată ce am pus şi eu pentru îndeplinirea sfântului nostru ideal naţional: întregirea neamului.Nu numai că nu am fugit de asemenea cercetări, dar le-am solicitat, am rugat ca ele să fi e făcute foarte riguros,...”327. După două asemenea cereri, una adresată la 31 Iulie 1917 ministrului Iancovescu şi una adresată Regelui, prin generalul Râmniceanu, la 31 Decembrie 1917, „În loc de dreptate la 16 Aprilie 1918, după pacea dela Buftea, generalul Hârjeu, ministru de război în guvernul Marghiloman, a hotărât să-mi aplice art. 27 pentru incapacitate din legea poziţiei ofi ţerilor, ca astfel să fi u forţat să demisionez din armată pe ziua de 1 Mai 1918”328. După alte rapoarte (4 către generalul Răşcanu, 1 către generalul Ştefan Holban, alte 2 şi mai multe scrisori personale către generalul Mărdărescu) - în luna decembrie 1923, ministrul Mărdărescu a numit o comisie, condusă de generalul de divizie Popovici Ioan, „având însărcinarea de a studia, amănunţit şi documentat, activitatea Ministerului de Răsboi, în perioada 1914-1916”, care a întocmit un „Memoriu relativ la stabilirea adevărului, privitor la pregătirea de răsboi, în anii 1914-1916”329. Rezultatele acestei anchete „probează că mi-am făcut pe deplin datoria de ostaş devotat Ţării şi Regelui; astfel sper că se va reveni asupra nedreptăţilor ce mi s-au făcut, eu fi ind unul din rarii generali activi ai armatei noastre care nu au căpătat nici un grad, sau cel puţin o decoraţie în răsboiul întregirii neamului”330.

În fi nal, opinăm: se poate spune că generalul Iliescu a fost un „Acar Păun”. A-l scoate marele vinovat ar fi o mare eroare. Cauzele „pătimirii noastre” au fost mult mai profunde şi trebuie căutate în politica militară a României. Aşa cum a spus generalul Iliescu în discursul său de la Senat, Campania din 1913 a arătat tuturor, marile lipsuri de care suferea armata română. „...resursele fi nanciare alocate armatei au fost insufi ciente, bugetul ministerului de resort fi ind relativ modest ... armata a fost subfi nanţată cronic, acumulându-se serioase rămâneri în urmă, în domenii în care efectele nu apar decât în situaţii de criză, de război,...”331. Când pe raportul de solicitare de fonduri băneşti al şefului Marelui Stat Major „D.A. Sturdza, şeful Partidului Liberal şi primul ministru

326 I.G. Duca – Amintiri politice, Vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru - Verlag, Munchen, 1981, p. 75; 327 General D. Iliescu - Documente privitoare la Răsboiul pentru Întregirea României - Discurs rostit în şedinţa Senatului de la 13 Iunie 1924, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, p. 114;328 Idem, pp. 114-115;329 Idem, p. 121;330 Idem, p. 115;331 Colonel (r) dr. Petre Otu – Turtucaia. Sfârşitul iluziilor. Începutul dezastrului – în Revista Document, nr. 1-4 (31-34)/2006, p. 17.

228


a scris: „Armata nu rentează” ... sintagma refl ecta o întreagă concepţie a clasei politice româneşti ... La adăpostul alianţei cu Puterile Centrale, ... clasa politică românească nu a considerat prioritară dezvoltarea armatei”332.

În acele condiţii numai printr-o activitate devotată şi pricepută se putea compensa, cât de cât, în numai doi ani, ceea ce nu s-e făcuse pentru armată timp de 20-30 de ani, iar generalul Dumitru Iliescu, în acele condiţii complexe ale neutralităţii, a desfăşurat o fructuoasă activitate pentru organizarea, înzestrarea şi pregătirea armatei, sporirea contribuţiei economiei de stat şi private la efortul de război, elaborarea proiectelor şi planurilor de operaţii şi consilierea primului ministru în problemele militare, şi chiar în elaborarea Convenţiei militare cu Antanta.

Înfrângerile din prima parte a războiului i-au fost imputate numai generalului Iliescu, deşi cele mai multe şi importante decizii au fost luate de acele consilii

întrunite ad-hoc. Poate nici societatea românească nu a fost pregătită pentru război, sau a fost cultivat numai avântul războinic de paradă, victoria facilă, aşa cum fusese Campania din 1913, fără a se avea în vedere şi cealaltă faţetă a războiului, înfrângerea. Iar procesul „Răspunderilor” nu a făcut altceva decât să creeze „legenda Averescu”, apariţia unui nou politician, şi nicidecum stabilirea adevărului. De fapt, cel mai mult pentru acesta s-a zbătut însuşi generalul Iliescu, care a reuşit acea ridicare a problemei în şedinţa Senatului. Singura sa satisfacţie a rămas că fi nalul discursului său a fost urmat de „Aplause prelungite, oratorul este viu felicitat”333.

Generalul Iliescu îşi doarme somnul de veci împreună cu soţia sa, Agripina, într-un mormânt modest din cimitirul Bellu ortodox, pe a cărui cruce simplă, ce aminteşte de fostul şef militar, scrie doar atât: General Dumitru Iliescu 1865-1940. Probabil din ceruri şi-a privit deopotrivă amicii şi inamicii, şi cu siguranţă este împăcat că a făcut tot ce a putut pentru patria sa, pentru realizarea visului de secole al românilor, România Mare.

332 Colonel (r) dr. Petre Otu – Turtucaia. Sfârşitul iluziilor. Începutul dezastrului – în Revista Documenr, nr. 1-4 (31-34)/2006, p. 17;333 Monitorul Ofi cial. Dezbaterile parlamentare. Senatul – nr. 76/28 iunie 1924, p. 1503.


Mormântul generalului Dumitru Iliescu

229


2.9. Generalul de divizie Petre Vasiliu-Năsturel – o personalitate complexă a artileriei

Printre oamenii care au marcat istoria artileriei române moderne, renăscută la 10 noiembrie 1843, se numără şi generalul de divizie Petre Vasiliu-Năsturel, artilerist desăvârşit, comandant, prodigios publicist şi istoric militar. Ne facem o datorie de onoare să omagiem personalitatea generalului de divizie Petre Vasiliu-Năsturel, fost comandant al Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu în perioada 1892-1893, şi redactor, şi prim-redactor al „Revistei Artileriei” timp de 23 de ani (1889-1912).

S-a născut la 7 aprilie 1854, în Bucureşti. A urmat Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie şi Geniu şi Şcoala de Aplicaţie de Artilerie de la Fontainbleau (1872-1874) şi Şcoala Specială de Artilerie din Bruxelles (1890-1892).

A deţinut următoarele grade militare: sublocotenent – 1874, locotenent – 1877, căpitan – 1881, maior - 1887, locotenent-colonel - 1891, colonel - 1895, general de brigadă - 1904 şi general de divizie - 1908.

În lunga şi reuşita sa carieră militară a exercitat cu multă responsabilitate atribuţiile următoarelor funcţii militare: comandant de pluton în Regimentele 1 şi 2 Artilerie (1874-1877); profesor la Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu (1882-1883);

comandant de baterie la Regimentele 2 şi 6 Artilerie (1883-1885); subdirector la Arsenalul Armatei (1885-1890); comandant al Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu; director al Pirotehniei Armatei; director al Direcţiei artilerie din Ministerul de Război; comandant al Regiunii întărite (fortifi cate) Focşani-Nămoloasa-Galaţi; comandant al Regimentului 2 Cetate; profesor la Şcoala de Poduri şi Şosele; comandant al artileriei Corpului 2 Armată; comandant al Brigăzii 3 Artilerie; comandant al Diviziilor 6 şi 2 Infanterie (1908-1916).

Cariera sa militară a căpătat o strălucire aparte prin participarea la luptele de la Griviţa şi Plevna. De asemenea, a avut o contribuţie importantă la organizarea apărării de către trupele române pe malul stâng al Siretului.

A fost membru fondator al „Revistei Artileriei”, redactor, şi mai apoi redactor-şef al acesteia, în perioada 1889-1912.

Generalul Petre Vasiliu-Năsturel

Revista Artileriei, la a cărei redactare a contribuit

timp de 23 de ani

230


A fost decorat cu Medalia Virtutea militară în timp de război (ianuarie 1877), Ordinul Steaua României pe timp de pace (martie 1911), Ordinul Coroana României (februarie 1912), Medalia Bene Merenti (ianuarie 1896), Crucea Trecerii Dunării (1878), Medalia Apărătorilor Independenţei (1878) şi Răsplata Muncii (ianuarie 1908).

A scris nenumărate articole privind descrierea armamentului de artilerie din dotarea unităţilor şi despre executarea tragerilor de către artilerie şi infanterie. A redactat numeroase cursuri pentru pregătirea elevilor şi ofi ţerilor de artilerie.

A militat pentru trecerea la calendarul gregorian, publicând lucrarea ,,Unifi carea calendarelor şi noua pascalie” (1901).

Istoric şi publicist militar. Cea mai mare parte din activitatea sa istoriografi că a desfăşurat-o în cadrul Revistei Artileriei, unde a fost redactor (5 ani) şi prim-redactor (18 ani) în perioada 1889-1912.

A fost, deopotrivă, un valoros teoretician şi un generos camarad. În acest sens menţionăm că după ce adunarea generală a membrilor fondatori ai Revistei Artileriei din 20 decembrie 1903, a hotărât înfi inţarea unui premiu de 1000 lei, pentru cea mai completă lucrare despre istoricul artileriei, generalul Petre Vasiliu-Năsturel a publica în numerele 1-11 ale revistei din anul 1906 lucrarea ,,Contribuţiuni la istoria artileriei române”, apreciată în 1907 ca cea mai bună pentru a primi premiul instituit. Generalul Petre Vasiliu-Năsturel a refuzat acest premiu spunând că nu a vrut să concureze, ci să-i ajute pe tinerii ofi ţeri care se ocupau de această problemă, lăsând premiul la dispoziţia revistei pentru a fi dat celui care va duce mai departe studiul său referitor la istoricul artileriei române.

Importanţa lucrării ,,Contribuţiuni la istoria artileriei române” s-a dovedit mai târziu, când a constituit punct de plecare pentru alte lucrări privind istoria artileriei române: ,,Contribuţiuni la istoricul armei artileriei” a maiorului Alexandru Dumitrescu, publicată în Revista Artileriei din 1935-1936; ,,Istoricul artileriei române”, lucrare publicată în anul 1942, de maiorul Andrei Miclescu şi căpitanul Mihai

Focşăneanu; ,,Istoria artileriei române” publicată în 1977, în coordonarea comandantului artileriei, general-colonel Ion Popescu; ,,165 de ani de existenţă a artileriei române moderne”, lucrare realizată în anul 2008 de un colectiv coordonat de colonelul dr. Adrian Stroea.

Din poziţia de participant la Războiul de Independenţă a publicat prima sa lucrare „Guerre d’Orient 1877-1878: Operations de l’armée roumaine pandant la guerre de l’Indépendance: journal d’un offi cier (Paris 1880)”, în care a prezentat contribuţia armatei române la luptele din războiul nostru pentru neatârnare. De asemenea, a elaborat lucrarea „Istoricul Pirotehniei armatei” (1893), în care a abordat cu îndrăzneală un domeniu inedit al istoriei noastre militare. A elaborat şi alte lucrări pe teme de artilerie: „Curs de balistică esterioară şi

Cartea „Istoria Artileriei Române“, publicată în 1907

231


stabilirea tablelor de tragere (1885)”, „Curs elementar de artilerie. Vol. I (1886), Vol. II (1887)”, „Descrierea materialului de coastă (1896)”, „Descrierea tunurilor, afetelor şi muniţiunilor de 150 mm, model 1887 (1889)”, „Pulberi de rezbel. Diferiţi explosivi şi balistica interioară (1889)”, „Curs elementar de artilerie, armele portative (1893)” şi altele.

Generalul a contribuit nu numai la dezvoltarea teoriei şi practicii militare româneşti, ci şi la dezvoltarea domeniului heraldicii şi a vexilologiei. Lucrările din domeniul heraldicii ale generalului Năsturel, au vădit o înaltă ţinută ştiinţifi că şi au reliefat erudiţia autorului lor. De asemenea, generalul Petre Vasiliu-Năsturel a fost unul dintre primii istorici români care s-a ocupat cu vexilologia şi vexilologia heraldică românească. În prima sa lucrare de acest gen, intitulată „Stema României, studiu critic din punct de vedere heraldic” (1892), autorul a tratat începuturile şi semnifi caţia stemelor, după care a realizat un prim-vocabular românesc de heraldică. Lucrarea a fost continuată cu o istorie aprofundată a stemelor Moldovei şi a Ţării Româneşti şi s-a încheiat cu tratarea armelor, steagurilor şi însemnelor Principatelor Unite şi ale României. În 1895 a publicat lucrarea „Eraldica în faţa P. S. S. Episcopului Ghenadie al Romnicului-Nou” în care a abordat problemele teoretice şi practice ale ştiinţei heraldice de la noi. Într-un studiu intitulat „Marca ţării pe peceţi, clădiri şi monete” şi publicat în mai multe numere ale revistei Albina (1901/1902), Năsturel a criticat atât folosirea eronată sau abuzivă a stemei României de către autorităţi, cât şi greşelile de reprezentare ale acesteia pe edifi cii sau monede naţionale. În 1901 a publicat lucrarea „Medaliile şi decoraţiunile române: descrierea şi portul lor de către civili, militari, clerici, magistraţi şi doamne; Eticheta decoraţiunilor, penalităţi; Coroana de oţel a României”, iar în 1903, Năsturel a publicat o lucrare de referinţă a vexilologiei româneşti, „Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofee”. În aceasta a catalogat şi descris amănunţit, între altele, toate steagurile ofi ciale româneşti care au existat până în momentul publicării lucrării. Cartea este bogat ilustrată cu reproduceri color ale steagurilor şi stemelor.

Terminologia heraldică instituită şi folosită în cadrul acestor lucrări a fost adoptată de către toţi heraldiştii care i-au urmat generalului Petre Vasiliu-Năsturel.

Recunoaşterea meritelor excepţionale ale generalului P. V. Năsturel în domeniu a fost exprimată inclusiv prin calitatea sa de membru al societăţii heraldice Adler din Viena.

S-a stins din viaţă la 4 august 1920, la vârsta de 77 de ani.

Una dintre lucrările sale de heraldică (1895)

232


2.10. Un nedreptăţit – generalul Constantin Christescu(sau despre criza de comandament din 1917 de pe frontul Mărăşeşti)

Generalul Constantin Christescu a fost incontestabil o stea a artileriei şi în acelaşi timp un diamant al armatei. De aceea am dori să evocăm personalitatea de excepţie a bravului artilerist, insistând pe nedreptăţile ce i-au fost aduse: înlocuirea de la comanda Armatei 1 din data de 30 iulie/12 august 1917, neacordarea Ordinului Mihai Viteazul şi neînhumarea sa în Mausoleul de la Mărăşeşti alături de subordonaţi. Pentru a fi cât mai persuasivi în demersul nostru, am folosit ca argumentaţie cele mai relevante documente despre personalitatea generalului.

Editorialul „Generalul Christescu”, din „Ilustraţiunea Armatei”, numărul 9-10 (Anul I) din 1 iulie -1 august 1919, este unul dintre primele articole, dacă nu chiar primul, care a abordat cauzele schimbării de comandă de la Armata 1, în data de 30 iulie 1917. Conţinutul său impresionează prin pertinenţa

abordărilor şi corecta caracterizare a generalului: „... Generalul Christescu simţim că este un mare nedreptăţit. Marilor sale merite se cuvenea un omagiu egal. …El este dintre puţinii militari a cărui faimă a precedat războiul. Figura sa apărea încă de atunci luminoasă ca un simbol. Cariera sa este de altfel una din cele mai frumoase, dar şi una din cele mai spinoase în acelaşi timp! ... Credem de altfel că despre Generalul Christescu, nu vom putea spune niciodată îndeajuns tot binele şi toată lauda care i se cuvine pentru înaltele sale merite”.

Generalul s-a născut la 2 decembrie 1866, în comuna Pădureţi, judeţul Argeş şi a decedat la 9 mai 1923, în Bucureşti. A efectuat următoarele studii militare: Şcoala Fiilor de Militari Craiova (şef de promoţie – 1885); Şcoala de Ofi ţeri Bucureşti (1885-1887; şef de promoţie); Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu Fontainebleau (1890-1892); Şcoala de Război din Paris (1892-1894); Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. De asemenea, în perioada 1888-1890, a urmat Şcoala Politehnică din Paris.

A fost înaintat în grad, astfel: sublocotenent – 1887; locotenent – 1890; căpitan – 1894; maior – 1902; colonel – 1910; general de brigadă – 1914; general de divizie – 1917; general de corp de armată – 1918.

Fără a minimiza meritele incontestabile ale generalului artilerist Eremia Grigorescu în memorabilele bătălii din vara anului 1917, în articol mai sus-menţionat se relevă în premieră contribuţia ineluctabilă a generalului Christescu la obţinerea victoriei: „Dar acolo unde Generalul Christescu avea să-şi câştige o nepieritoare glorie, este desigur Mărăşeştii. Ne adresăm aici doar oamenilor de bună credinţă, fi indcă socotim că e momentul ca atmosfera mistifi catoare să fi e risipită din jurul merituosului şi totuşi

Generalul de corp de armată

Constantin Christescu

233


modestului şi taciturnului General. Este bine de pe acum să se facă lumină, să se decreteze valorile şi să se împartă meritele. Cu riscul de a indispune pe unii – şi în primul rând pe Generalul Christescu – noi am crezut util să repunem lucrurile la locul lor. Întreaga armată ştie – şi istoria o va confi rma în paginile ei reci şi nepărtinitoare – că meritul celei mai mari sforţări a oştirii noastre – Bătălia de la Mărăşeşti – revine în egală tovărăşie Generalului Christescu şi defunctului General Eremia Grigorescu. Primul a distribuit forţele şi-a făcut planurile acestei bătălii uriaşe, iar secundul a avut meritul, deopotrivă de glorios, de a le executa. Păstrăm memoria celui care, prin supraomeneasca sa energie a dus la bun sfârşit cea mai mare bătălie a noastră, o veşnică recunoştinţă şi admiraţie: dar adevărul trebuia spus şi l-am spus. În primele zile ale celebrei bătălii, trădarea rusească ne împingea la dezastru. Generalul Christescu nu a pregetat – spre a-l evita – să tragă cu tunul în aşa zişii aliaţi care provocau deruta. Mai târziu gestul său – ce avea să-l coste demiterea din comandament – a fost imitat de însuşi Înaltul Comandament, pentru a curăţa ţara de aceşti ruşi deveniţi o bandă de tâlhari şi de jefuitori. După dânsul a venit apoi la comandament Generalul Grigorescu Eremia. Acestea sunt faptele. Ei sunt şi trebuie să rămână împreună eroii uneia din cele mai strălucite fapte de arme ale războiului nostru. Am dat Cezarului ce-i al Cezarului”.

În excelenta lucrare „Istoria războiului pentru întregirea României”, apărută în primă ediţie în 1921, Constantin Kiriţescu a aprofundat acest aspect al înlocuirii generalului de la comanda Armatei 1, arătând că: „În cursul nopţii de 11-12 august (stil nou – n.n.), o importantă mişcare în comandamentul armatelor luptătoare de la Siret fu hotărâtă de Marele Cartier român şi comunicată Armatei I. Între comandamentele celor două armate, rusă şi română, care luptau laolaltă la Mărăşeşti, nu exista armonia indispensabilă în astfel de grele împrejurări. Deosebiri de concepţii şi de temperament creaseră o stare de tensiune din ce în ce mai gravă între cei doi comandanţi. Procedeele generalului rus Ragoza, lipsite uneori de energie, alteori de bunăvoinţă, cele mai adeseori de cunoştinţa exactă a situaţiilor şi de dragostea pământului pe care era pus să-l apere, ridicaseră din partea generalului Christescu proteste energice. La rândul său, generalul rus acuza pe camaradul său român de întârzieri şi inconsecvenţe în îndeplinirea dispoziţiilor luate în comun acord. Este evident că comandantul român primise o însărcinare extrem de grea şi plină de răspunderi. La începutul bătăliei, fusese pus deodată în faţa unei situaţii cu totul neprevăzute şi primejdioase. Silit să ia parte la o mare bătălie dezlănţuită în afara sectorului unde-şi avea adunate trupele, nevoit să-şi trimită aceste trupe în vârtejul bătăliei, rând pe rând, fără să ştie precis nici linia pe care trebuia s-o ocupe, nici puterea duşmanului cu care avea să se măsoare, lipsindu-i, mai presus de toate, încrederea în aliatul care-i lăsa totdeauna moştenirea celor mai disperate situaţii, Christescu reuşise să astupe la timp golurile lăsate de ruşi şi să reconstituie, chiar sub cea mai mare presiune a duşmanului, o nouă linie română, care să înlocuiască linia spulberată a ruşilor.

Mulţumită măsurilor sale şi eroismului celor două divizii, 5 şi 9, care au dus tot greul primelor zile de bătălie, pericolul fusese deocamdată înlăturat. Criza tactică a bătăliei de la Mărăşeşti trecuse. Este meritul de necontestat

234


al generalului Christescu. Dar acţiunea generalului Christescu ridicase nemulţumiri nu numai din partea comandamentului Armatei a IV-a ruse, dar şi din partea Marelui Cartier român. Se imputau generalului anumite ezitări în măsurile tactice luate de dânsul; ele nu corespundeau intenţiilor şi instrucţiunilor Marelui Cartier. … Neîncrederea în spiritul prea prudent al generalului Christescu şi dezacordul din ce în ce mai grav între el şi camaradul său rus, determină Înaltul Comandament român să ia o hotărâre gravă: sacrifi carea comandantului Armatei I române. … În corpul ofi ţeresc şi în marele public, în care generalul Christescu se bucura de o frumoasă reputaţie, evenimentul a făcut o rea impresie. Mai ales că i se atribuia, în mod eronat, drept cauză un confl ict violent cu ruşii şi era considerat ca o satisfacţie impusă de comandamentul rus”.

La moartea prematură a generalului din 9 mai 1923, în editorialele din presa vremii, publicişti recunoscuţi au scris despre nedreptatea făcută marelui dispărut prin luarea comenzii Armatei 1 în bătălia de la Mărăşeşti şi neacordarea Ordinului „Mihai Viteazul”, alimentându-se astfel suspiciunile privind cauzele „crizei de comandament” a Armatei Române din vara anului 1917.

Referindu-se la rolul generalului Christescu în bătălia de la Mărăşeşti, Romulus Seişanu scria: „În faţa unui adversar puternic şi activ, care dictase o acţiune ofensivă, generalul Christescu a fost chemat să conducă o bătălie neprevăzută, care ar fi fost fatală unui alt comandant, din cauza împrejurărilor tragice de atunci. … Numai graţie comandantului român, bătălia a luat o întorsătură neprevăzută şi cu desăvârşire nefavorabilă armatelor lui Mackensen. Generalul Christescu, cu un perfect sânge rece, a impus gândirea sa, şi a fi xat un proiect pe o ipoteză, care n-a fost dezminţită, ci din potrivă confi rmată de realitate... Generalul Christescu, încrezător în victoria fi nală, ca şi în ştiinţa şi experienţa sa, sigur pe trupele române ce comanda, bine şi chiar strălucit secondat de locotenenţii săi, a respectat principiul marilor căpitani şi în urma unei fructuoase meditaţii, ajutat de acel fl uid imperativ infuzat tuturor colaboratorilor şi subordonaţilor, a condus operaţiunile cu spiritul clar văzător, analitic şi sintetic, dar şi cu voinţa fermă, precum şi cu energia totdeauna neclintită şi admirabil concentrată spre a-şi atinge scopul propus. Aşa a izbutit el să-şi impună voinţa inamicului. După câteva zile de lupte crâncene, cu toată defecţiunea ruşinoasă a ruşilor şi incapacitatea vădită a generalului Ragoza, care comanda Armata IV rusă, generalul Christescu, prin metoda şi voinţa sa a izbutit moralmente să obţină victoria, pe care a desăvârşit-o succesorul său în comandă, generalul Eremia Grigorescu. Zorile victoriei au apărut la Mărăşeşti încă din ziua de 29 iulie. Numele generalului Constantin Christescu va rămâne strâns legat de epopeea noastră din 1916-1918. El a fost unul din factorii cei mai activi, dar şi cei mai modeşti, ai victoriei, a acelei victorii câştigate cu preţul atâtor jertfe omeneşti, dar şi a unor sforţări intelectuale şi morale, despre care se vorbeşte atât de puţin”.

Şi marele ziarist Stelian Popescu, director al „Universului”, participant pe front ca magistrat militar, ocazie cu care l-a cunoscut pe generalul Christescu, şi el condamnat în 1945 în aşa-zisul „Proces al ziariştilor”, a scris din inimă despre marele artilerist. „Cea mai grea lovitură ce se putea da unui om, unui comandant în plină acţiune şi în plin succes, s-a dat atunci generalului Christescu, de invidioşii şi enegumenii pe care

235


gloria începutului luptelor desfăşurate cu atâta succes îi scosese din sărite. A trebuit să fi e sufl etul viteaz şi de mare general al acestui om, ca să poată suporta lovitura ce pe nedrept şi de la întuneric i se da, dar ţara a avut noroc să apară generalul Grigorescu, pentru ca o bătălie începută şi îndrumată spre victorie, să nu se transforme în dezastru. Nici după aceasta generalului Christescu nu i s-a recunoscut tot ce era el şi a fost şi în urmă un tolerat ieşind din războiul cel mare, fără ca măcar lui să i se fi dat, ca la atâţia alţii decoraţia „Mihai Viteazul”.

Profund indignat de nedreptatea ce s-a făcut marelui general artilerist, cunoscutul publicist Constantin Bacalbaşa scria: „Acel care a murit alaltăieri, generalul C. Christescu, era şeful Statului Major, un ofi ţer de o mare valoare militară, distins specialist, hotărât comandant. El este acela care a pregătit bătălia de la Mărăşeşti, el este acela care, văzând cum în toiul acţiunii diviziile ruseşti ori părăsesc frontul ori îşi întorc armele în potriva noastră, n-a pregetat o clipă: a ţintit tunurile împotriva Ruşilor şi i-a spulberat. Acest fapt energic, care a scăpat frontul românesc şi a permis ca o viguroasă ofensivă, paralizată de Ruşi, să fi e cel puţin transformată într-o defensivă plină de izbândă, a adus generalului Christescu retragerea imediată a comenzii. Militarul, pe atât de brav şi de hotărât, pe cât era de capabil şi de isteţ a fost răsplătit cu cea mai urâtă persecuţie. Ca şi generalul Averescu de altfel. Generalul Christescu, această mândrie a oştirii noastre n-a putut dobândi decoraţia „Mihai Viteazul”, deşi dintre cei dintâi o meritase.

Toate ţările care au fost în război şi-au onorat generalii atunci când au fost victorioşi. … La noi uricioasa politică de partid a înlăturat de la răsplata meritului pe oamenii, graţie ştiinţei, curajului şi devotamentului cărora România a putut ieşi cu glorie şi cu onoarea neştirbită din marele război. Dacă azi avem o Românie mare, acestor ofi ţeri o datorăm în rândul întâi. Generalul Christescu deşi persecutat şi lovit, a rămas în fruntea Statului Major General pentru care se impunea acolo. Era omul la locul său, era şeful de Stat Major indicat pe toată oştirea şi pentru această demnitate îl indicau sufragiile unanime ale ofi ţerimii şi soldaţilor. Acest mare militar lăsat în umbră, atât din cauza persecuţiilor politice, cât şi din prea marii sale modestii, a dispărut prematur din fruntea Statului Major”.

Şi avocatul C.G. Costa-Foru, redactor la „Adevărul”, cunoscut om de cultură şi luptător pentru drepturile omului, a evocat cu sinceritate şi respect personalitatea generalului artilerist Constantin Christescu. „… A fost generalul Christescu cel mai nedreptăţit ofi ţer din întreaga armată română, dar, spre marea satisfacţie a droaiei imense de nedreptăţi care mişună în rândurile ei, acest mândru reprezentant al nedreptăţiţilor va începe, acum după moartea sa, a se ridica sus, la locul ce i se cuvine în Istoria neamului deasupra prea vinovaţilor săi nedreptăţitori. … Cu înlăturarea lui de la pregătirea şi conducerea războiului, s-a comis o crimă contra Patriei. Rezultatul acestei crime stă în dezastrele armatei ai căror autori responsabili n-a fost încă descoperiţi, necum pedepsiţi. De ce cu înlăturarea lui, în plină victorioasă apărare a Mărăşeştilor contra vrăşmaşului, în a şasea zi de luptă contra unor forţe cu mult numeric superioare, atunci când ofensiva lui Mackensen fusese înfrântă şi când pe frontul nostru soseau cele două divizii de întărire, s-a comis o neiertată crimă contra acestui învingător, care

236


izbutise să nu cedeze nici o palmă de pământ, parând nu numai atacurile vrăşmaşului, dar şi lovitura primită de la corpurile de armată rusă ale generalului Ragoza, care părăsind frontul, ne descoperise fl ancul drept al Armatei noastre. Acestui incomparabil general nu i s-a dat decoraţia „Mihai Viteazul”. Această supremă nedreptate va fi de fapt distincţiunea lui supremă”.

Din editorialul publicat pe prima pagină, sub semnătura C. Demetrescu, în ziarul „Dimineaţa” nr. 5930 din 12 mai, reţinem: „La sfârşitul anului 1916, după ce fusese trecut din loc în loc, unde situaţia era mai critică, a fost pus subşef al Marelui Cartier General şi astfel i s-a dat prilejul să reorganizeze armata, decimată şi descurajată de retragere şi de condiţiile în care a fost făcută acea operaţiune. … Acum, după ce nu mai e, vor avea prilejul şi cei care nu l-au cunoscut şi preţuit în viaţă, să-şi dea seama cât de mare a fost militarul şi cât de modest a fost omul, peste cosciugul căruia e aşternută fl amura naţională cernită”.

Publicaţia „Ţara noastră”, condusă de Octavian Goga, din 13 mai 1923, menţiona: „A murit la Bucureşti, doborât de gripă infecţioasă, generalul Christescu, şeful Marelui Stat Major al armatei - una dintre cele mai profunde capacităţi militare pe care le-a adeverit aspra experienţă a războiului. Făcuse, ca ofi ţer tânăr, strălucite studii în Franţa. Uimise, în vremea războiului balcanic, cu prilejul căruia fusese ataşat pe lângă armata sârbească, prin cunoştinţele sale temeinice. Culmea cea mai înaltă a carierei sale avea să fi e însă executarea ofensivei de pe Siret, în vara nenorocoasă a anului 1917. Planul de atac pe care-l construise atunci, cu o genială putere de pătrundere a situaţiei, n-a putut fi executat, din pricina defecţiunilor ruseşti. În schimb, fostului comandant al Armatei I-a, i se datorează măsuri fulgerătoare luate în timpul luptei de la Mărăşeşti, şi fără îndoială tot priceperii lui am avut să-i mulţumim posibilitatea tactică a victoriei fi nale de la 6 August. Astăzi, în faţa mormântului care închide brutal frumoasele nădejdi ce se puneau în generalul Christescu pentru a se desăvârşi reorganizarea armatei în România întregită, acest adevăr a început să se afi rme, îndeplinindu-se o postumă operă de dreptate faţă de un ostaş ideal, a cărui cea dintâi calitate de sufl et a fost o modestie demnă, pe care o purta ca pe cea mai preţioasă decoraţie”.

La fel de elogios se scria despre general în paginile publicaţiei transilvane „Unirea Poporului”: „A murit un erou. Generalul Christescu. Cu mare jale a fost înmormântat la Bucureşti în ziua de 10 Mai generalul Constantin Christescu, unul dintre cei mai aleş eroi ai războiului nostru de întregire. A fost soldat dintr-o bucată, român verde şi ofi ţer cu multă şcoală. Era maestru mai ales în croirea planurilor de război. Oprirea Germanilor la Mărăşeşti s-a făcut după planurile sale. Fiu de ţăran din Argeş, generalul Christescu s-a ridicat la înalta treaptă ce o ocupa, numai prin puterile şi vrednicia sa. Înmormântarea i s-a făcut cu strălucită paradă militară, aşa precum cerea rangul şi numele său binecuvântat de-o ţară întreagă. Fie pomenit în veci!”.

Ziarul „Adevărul” în numărul său din 18 martie 1923 a continuat scrierile laudative la adresa generalului: „… Pe Siret nu s-au bătut două armate. Pe Siret din ciocnirea a două popoare s-a hotărât defi nitiv dreptul de existenţă al celui mai puternic şi îndrăzneţ. Şi Mărăşeşti este opera generalului Christescu.

237


Departe de mine intenţia de a profana amintirea unui alt brav erou. Pentru cunoscători însă, a risca artileria dincolo de primele rânduri, a pregăti şi metodiza în cele mai mici detalii tehnice infernul de foc şi avântul unei trupe înfi erbântate, a stimula şi susţine atacul, a trece peste trădarea lui Ragoza, a ţintui laşitatea rusă prin focul mitralierelor, fără ordin, fără şovăire, dar cu riscul situaţiei sale, a rezerva apoi lui Mackensen surpriza şi bravura Diviziilor Cihosky şi Popescu, atunci când bavarezii operând în vidul rusesc se credeau deja în inima Moldovei, totul trădează hotărâre, demnitate, inteligenţă, caracter, tehnică, cinste, însuşiri ce alcătuiau personalitatea unică a generalului Christescu”.

Şi mai târziu întrebările privind locul şi rolul generalului Christescu au stăruit în mintea celor care l-au cunoscut sau l-au apreciat. Colegii săi de promoţie afi rmau peste ani: „... legaţi de amintirea scumpă a aceluia care a stat cu fală în fruntea noastră, ne vom împlini astăzi o sfântă datorie de a rupe vălul care acopere adevărul falsifi când Istoria şi să afi rmăm cu toată puterea - aceea ce se recunoaşte de toate conştiinţele curate – că bătălia de la Mărăşeşti, care va constitui una din paginile cele mai glorioase ale istoriei neamului nostru, a fost condusă după planul integral conceput de generalul Christescu. … Colegul nostru, Christescu, a fost şi a rămas gloria promoţiei noastre şi pentru armată şi ţară, un strălucit tactician şi strategic”.

La rândul său, generalul Gheorghe Dabija a încercat să lămurească misterul înlocuirii generalului Christescu de la comanda Armatei 1: „Pentru ce s-a făcut înlocuirea g-lului Christescu, nimeni nu a putut şti. El condusese bine operaţiunile, probase o mare pricepere operativă, a dat ordine judicioase, a luat măsuri corespunzătoare cu realitatea. În asemenea condiţii se pune întrebarea de ce a fost înlocuit? Ce greşeală operativă făcuse? Nici una. Poporul român trebuie să ştie, că generalul Christescu fusese de la gradul de căpitan profesor de tactică generală la Şcoala Superioară de Război, el stabilise în armata română o unitate de doctrină sănătoasă, cu care îmbibase serii întregi de ofi ţeri, din care unii ajunsese generali comandanţi de Divizii şi pe care le conduceau în război în cele mai bune condiţii. Generalul Christescu fusese şef de secţie la M.St.M.şi subşef de stat major, iar în timp de război fusese şeful de stat major al Arm. II-a şi III-a şi comandase Armata de Nord. Unui asemenea general i se face grava ofensă de a i se lua în plină operaţie comanda”.

Pornind de la lucrarea generalului Berthelot „Pe frontul român în 1917”, în care acesta aborda între altele relaţiile încordate dintre comandanţii Armatei 4 ruse şi Armatei 1 române, generalul Dabija analizând cauza neînţelegerilor prin prisma rolului şi organizării Comandamentului frontului, opina că acordul între cele două armate „nu se putea dobândi decât de Comandamentul Frontului. Este incontestabil că acesta trebuia să stabilească acordul”, cei doi generali având „mentalităţi diferite, cu şcoli şi deci cu concepţii diferite şi chiar cu tendinţe diferite”.

Prezentând schema relaţiilor de subordonare, generalul Dabija concluziona: „Se vede că de unde Armatele IX-a, IV-a şi VI-a ruse depindeau direct de Comandam. Frontului, Arm. I-a şi II-a rom. depindeau şi de M.C.Gl. român, care nu era decât un organ de încurcătură, iar nu de Comandament şi conducere. Era mai propriu,

238


ca să fi existat un comandament cu răspundere, iar nu un stat major impersonal şi iresponsabil. Dar frica de a nu face apel la singurul general capabil de a exercita acest Comandament, şi dorinţa de a împăca anumite deplasate ambiţii, a condus la păstrarea unei organizări de stat major util, dar cu pretenţie de Comandament, inutil, fără nici un rost, având toate defectele şi nici o calitate”.

De asemenea, generalul Dabija a subliniat disponibilitatea generalului Christescu de a ajunge la un acord cu generalul Ragoza (contactul cu acesta fusese luat de generalul Grigorescu, din ordinul comandantului Armatei 1 române, încă din noaptea de 24/25 iulie), precum şi insistenţa sa din 25 iulie ca Ragoza să-şi mute punctul de comandă de la Bârlad la Tecuci, cu 42 km mai aproape de front, dar „Neînţelegerea trebuie explicată însă din alt punct de vedere, anume fuga de pe câmpul de luptă a Diviziilor 34 şi 71 Infanterie ruse, de care nu era răspunzător g-lul Christescu, ci g-lul Ragoza. Dacă s-ar fi întâmplat ca g-lului Christescu să-i fugă două Divizii de pe câmpul de luptă, atunci da, atunci el era răspunzător. Dar a i se lua comanda când el şi numai el opreşte Arm. IX-a germ. de a trece Siretul şi apoi o opreşte de a înainta spre Adjud şi ca probă că Arm. IX-a germ. a fost împiedicată în acţiunea ei: a) de a trece Siretul, b) de a înainta între calea ferată şi Siret, este că Arm. IX-a se vede nevoită a-şi muta centrul de greutate de la dreapta (spre Siret) la centru (spre Mărăşeşti) şi nereuşind nici aici, îl mută pe stânga spre Panciu”.

Generalul Dabija a demontat totodată şi acuzaţiile referitoare la timiditatea şi lipsa de îndrăzneală a generalului Christescu, la ţinerea de către acesta a Diviziei 14 Infanterie în inacţiune pe malul stâng al Siretului: „G-lul Christescu odată cu sacrifi carea propriei sale persoane, a putut să constate cum se pot deplasa responsabilităţile. Statul Major General, acest serviciu anonim, vrea să comande şi să i se execute ordinele date de la distanţă, iar alţii să poarte răspunderea lucrurilor ce au executat din ordin. Acest sistem este acela al ţapilor ispăşitori, atât de folosit în Armata română … din această cauză toată lumea fi ind timorată, caracterele slabe căutau totdeauna a fi acoperite”.

De altfel, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a demonstrat superioritatea concepţiei generalului Christescu, prin excelenta ei execuţie de către generalul Grigorescu şi micimea generalului Ragoza.

Şi Mircea Vulcănescu în cartea sa „Războiul pentru întregirea neamului”, apărută în anul 1938, a scris despre „sacrifi carea” generalului Christescu. „În plină criză tactică a bătăliei, între comandanţii armatelor ruseşti şi româneşti destinate să coopereze, izbucneşte un confl ict violent. Incapabili să-şi stăpânească trupele pe poziţie, în faţa presiunii inamice, generalul Ragoza, care comanda Armata a IV-a rusă, propune părăsirea frontului şi retragerea trupelor, pe o nouă poziţie, pe stânga Trotuşului şi a Siretului. Dar comandantul Armatei I-a române, refuză să accepte ideea şi ia măsuri ca această retragere să devie imposibilă, aşezând în spatele frontului mitraliere care

GeneralulGheorghe Dabija

239


taie drumul fugarilor. Fapt pentru care ruşii ameninţă să îndrepte tunurile asupra românilor. Consiliul de război prezidat de regele Ferdinand, care comanda acest front, chemat să restabi-lească unitatea, sacrifi că pe generalul Christescu lui Ragoza, pentru aceleaşi motive pentru care odinioară Joffre sacrifi case lui French, pe Lauzerac, în preziua bătăliei de la Marna. Ideea generalului înlăturat triumfă totuşi. Dar misiunea de a o realiza trece asupra generalului Eremia Grigorescu”.

Peste ani, în 1976, un grup de istorici militari, scriind despre generalul Christescu şi rolul său în bătălia de la Mărăşeşti, menţionau: „Din nefericire însă, datorită unor neînţelegeri intervenite între generalul Christescu şi Marele Cartier General cu privire la viitorul operaţiilor pe frontul de la porţile sudice ale Moldovei, acesta este înlocuit de la comanda Armatei 1 cu generalul Eremia Grigorescu. A fost o măsură nedreaptă, dictată de stări tensionale de moment, chiar dacă succesorul, Eremia Grigorescu, n-a fost mai prejos decât înaintaşul său. Istoricii sunt unanimi de acord că dacă generalului Eremia Grigorescu i se poate atribui obţinerea victoriei de la Mărăşeşti, prin stăvilirea totală a ofensivei declanşată de Armata 9 germană, generalului Constantin Christescu îi revine marele merit de a fi pregătit această victorie”.

În 1980, Ionel Batalli s-a aplecat stăruitor asupra personalităţii generalului Christescu. Între altele el evidenţia: „În iulie 1917 generalului i se încredinţă comanda provizorie a Armatei I-a română în vederea pregătirii acesteia pentru o ofensivă de mari proporţii care urma să aibă loc la Nămoloasa – valea inferioară a Siretului. Strategic, ofensiva română de la Nămoloasa, conjugată cu acţiunea similară de la Mărăşti, trebuia să ducă, după străpungerea apărării duşmane din sectoarele respective, la ocuparea părţii centrale a Munteniei şi apoi, în faza a 2-a, la eliberarea Capitalei ţării şi alungarea inamicului din Oltenia. În caz de reuşită, comanda ofensivei de la Nămoloasa urma să o ia, de drept, la puţin timp după declanşarea ei, prinţul moştenitor Carol. Acestuia urma să-i revină rolul de a intra ca «eliberator» în Bucureştiul ocupat vremelnic. Refacerea prestigiului său, puţin cam şifonat în ultima vreme, era absolut necesară şi momentul era binevenit. Manevra condamnabilă a Palatului era, din nefericire, susţinută de servilismul unor cercuri din conducerea armatei, cu larga complicitate a şefului Marelui Cartier General al Armatei. Singurul lucru cert, în mijlocul acestor maşinaţii nedemne, rămânea neîndoielnic faptul că Armata I-a era pregătită excelent pentru ofensivă; şi aceasta datorită comandantului ei: generalul Christescu”.

Referitor la momentul a ceea ce s-a numit „criza de comandament” de pe frontul bătăliei de la Mărăşeşti, autorul menţiona: „Deosebirile de vederi, asupra viitorului operaţiilor pe frontul de la porţile sudice ale Moldovei, dintre Marele Cartier General şi comandantul Armatei 1-a, la care s-au adăugat neînţelegerile repetate dintre acesta din urmă şi comandantul armatei aliate, din sectorul respectiv al frontului, au dus în ultimă instanţă la înlocuirea la comandă a generalului Christescu. La prima vedere hotărârea luată pare deosebit de justă şi aplicată ostăşeşte. … În realitate lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Unele deosebiri de vederi mai sus-amintite, care puteau fi aduse la acelaşi numitor, dacă ar fi existat această intenţie, au constituit pretextul binevenit pentru cei care acţionaseră necontenit din umbră. Autorii maşinaţiilor nedemne, care

240


încercaseră, cu puţin timp în urmă, aducerea prinţului Carol la comanda Armatei 1-a, în condiţiile cunoscute, acţionau din nou cu aceeaşi perseverenţă diabolică. Invidia neputinţei de a-l egala în faptă îi unise într-o acţiune reprobabilă. Eşecurile militare anului 1916, cauzate în mare măsură de aceste practici dăunătoare, ameninţau să se repete şi acum, când ne băteam pentru ultimul petic de ţară peste care încă mai fl utura fl amura tricoloră”.

O reconsiderare a valorii generalului Christescu a avut loc în primăvara anului 1918, odată cu înlocuirea generalului Constantin Prezan la conducerea Marelui Stat Major. Despre această schimbare, de înţeles, în contextul situaţiei politice a României, Alexandru Marghiloman nota în jurnalul său pentru noaptea de 5/18 spre 6/19 aprilie 1918: „Noaptea aceasta, la 2 ½ dimineaţa, primesc comunicare de la Hârjeu că a prezentat la ora 12 noaptea scrisoarea mea Regelui şi că mi-a dat deplină satisfacţie. Deci, Prezan e defi nitiv înlăturat şi Christescu numit la Marele Cartier”.

Despre această schimbare, Ionel Batalli menţiona: „Ţara nu putea renunţa atât de uşor la serviciile unui comandant de talia sa. În primăvara anului următor, când tratatul înrobitor impus de Puterile Centrale ne obliga la reducerea la minimum a forţei armate, când ţara avea din nou nevoie de oameni cu experienţă pentru a salva atât cît se mai putea salva, s-a apelat, cu toată convingerea, din nou, la serviciile sale. A fost avansat general de corp de armată încredinţându-i-se, totodată, funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. … Alegerea sa în acest important post, în vremuri deosebit de grele pentru ţară, s-a dovedit deosebit de inspirată. Graţie experienţei dobândite în materie de organizare a armatei el a contribuit, prin multitudinea măsurilor luate, abătând cu iscusinţă atenţia celor care ne impuseseră nedreptul tratat de pace, la păstrarea unor importante forţe militare sub arme, în teritoriul liber al Moldovei”.

Cele două lucrări de istorie militară apărute înainte de 1989, „Istoria militară a poporului român” (6 volume) şi „România în anii primului război mondial” (2 volume), deşi abordează schimbările la vârf de la comandamentul Armatei 1 din 1917, nu elucidează motivele acestor măsuri. „În urma unei scurte crize survenite în relaţiile interaliate de comandament, provocate de opoziţia categorică a generalului C. Christescu faţă de ordinul de retragere dat de generalul rus Ragoza, Ordinul de operaţii dat la ora 24 nu a mai putut fi executat. Marele Cartier General a efectuat, chiar în acea noapte, o importantă schimbare de comandament. Generalul C. Christescu a fost înlocuit la comanda Armatei 1 române cu generalul Eremia Grigorescu, iar prin «Ordinul de operaţii nr. 46» s-a hotărât trecerea provizorie a acestei armate sub ordinele generalului rus A.I. Ragoza, «pentru a se asigura coordonarea eforturilor» Armatelor 4 rusă şi 1 română”.

Mareşalul Constantin Prezan

241


„În acest moment al evoluţiei bătăliei de la Mărăşeşti s-a produs, însă, o scurtă criză în relaţiile interaliate de comandament, aceasta fi ind provocată, în principal, de apariţia unor opinii divergente între Marele Cartier General român şi generalul Constantin Christescu şi îndeosebi în cadrul cooperării militare româno-ruse. Comandantul Armatei 1 române s-a opus categoric retragerii ordonate de generalul Aleksandr Ragoza, amintită anterior, întrucât în acest fel se crea un pericol grav pentru ansamblul apărării aliate din zonă. Pentru a se evita amplifi carea confl ictului între cei doi generali şi a se asigura o cooperare mai efi cientă între cele 2 armate aliate, Înaltul Comandament al frontului român, în acord cu Marele Cartier General român, a decis înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6 armată”.

Pe aceeaşi linie a abordării „cazului general Christescu”, fără a identifi ca profund determinările acestuia, s-au înscris şi autorii „Enciclopediei de istorie militară universală”. Despre generalul Constantin Christescu, aceştia menţionau: „Are un rol important în refacerea armatei române în 1917, ca şi în pregătirea marilor bătălii din S. Moldovei, din vara anului 1917. În bătălia de la Mărăşeşti (6 aug.-3 sept. 1917) cu Armata 1, interzice marilor unităţi ale Puterilor Centrale forţarea Siretului. Este înlocuit la comandă de generalul E. Grigorescu din cauza neînţelegerilor cu aliaţii ruşi”.

„În ziua de 12 aug. (stil nou – n.n.), comanda Armatei 1 române a fost preluată de generalul E. Grigorescu (din cauza tensiunilor dintre generalul Christescu şi ruşi, cărora li se reproşa abandonarea fără luptă a poziţiilor)”.

Aplecări mai elaborate în „cazul Christescu” au apărut mult mai târziu, când Ion Pavelescu, Adrian Pandrea, Eftimie Ardeleanu, descoperind în Arhivele Militare memoriul mareşalului Prezan publică, în 1986, în „Revista de istorie”, articolul „Prezan – memorialistul”, reluat în volumul „Proba focului. Ultima treaptă spre Marea Unire”.

De asemenea, despre acest caz au mai scris: Mihai Macuc – „Consideraţii cu privire la criza de comandament de pe frontul din Moldova din vara anului 1917”, şi Petre Otu – „Afacerea Christescu”.

Toate cele trei întreprinderi analizează cazul pornind de la aşa-zisul „Dosar albastru” al mareşalului Prezan, căruia i se dă un crez maxim, deşi se mai fac trimiteri şi la alte scrieri. În memoriul său „Fapte petrecute în marele nostru război, pentru care nu există acte”, terminat la 27 septembrie 1927, mareşalul Prezan a scris: „Evenimentele se precipită. Christescu nu are încredere că vom putea rezista. Nu comandase aproape niciodată în lunga sa carieră. Îl iau de acolo şi numesc comandant al Armatei 1 pe generalul Grigorescu, ofi ţer curajos şi care avea darul să inspire încredere trupelor; în 24 de ore de la venire sa s-a resimţit în bine moralul lor pe tot frontul. … Pentru ca să se restabilească tot adevărul cu privire la bătălia de la Mărăşeşti, adaug că generalul Christescu n-a ordonat niciodată împuşcarea soldaţilor ruşi fugari, şi nici comandantul rus – Scerbacev – nu mi-a cerut vreodată luarea lui Christescu de acolo. Este o simplă legendă care s-a stabilit.”, notând la subsol: „Convingerea mea mi-au confi rmat-o mai târziu generalii Grigorescu, Cihoski şi Samsonovici”.

242


De fapt şi în aprecierea pe perioada 1 decembrie 1916 - 31 martie 1918, Prezan arăta: „Puţin înainte de Bătălia de la Mărăşeşti, din iulie-august 1917, a fost însărcinat provizoriu la comanda Armatei I, ce urma să producă ofensiva la Nămoloasa, dar care nu a avut loc şi care, în urmă, a luptat la Mărăşeşti. Prin dispoziţiile luate, formându-mi convingerea că vom pierde bătălia, am fost nevoit a cere înlocuirea sa la comandă”.

Fără a ne îndoi de sinceritatea convingerilor mareşalului Prezan despre generalul Christescu, considerăm că unele dintre ele sunt subiective, cel puţin uşor maliţioase. Relevant pentru atitudinea mareşalului Prezan în „cazul Christescu” este articolul dr. Alexandru Manolescu, participant la război, publicat în ziarul „Epoca”, din care reţinem: „După ce Statul nostru Major a întocmit planurile de luptă, fi xându-se ora şi data ofensivei, bătălia a fost precedată de un bombardament intens de artilerie timp de 10 zile. Generalul Christescu, în unire cu armata rusă, aveau menirea să înceapă atacul în ziua fi xată. Iată însă că generalul Christescu o amână cu câteva zile, apreciind că bombardamentul nu este sufi cient. Între timp se primeşte o telegramă iscălită de Kerenski, şeful guvernului rus, că nu trebuie să se înceapă atacul. Ruşii fi ind şi ei informaţi de aceasta au început retragerea în debandadă. Generalul Christescu le-a pus mitralierele în spate şi le-a tăiat pofta de retragere. Şeful armatei ruse, generalul Scerbacev, afl ând de aceasta cere satisfacţie sub sancţiunea retragerii întregii armate ruse. S-a luat comanda generalului Christescu şi s-a încredinţat această comandă generalului rus, care hotărăşte retragerea mai spre Nord, direcţia Adjud-Tg. Ocna a întregului front. Generalul Eremia Grigorescu primind acel ordin de la comandantul rus refuză să-l execute. Zarvă mare, Iaşul cheamă la telefon pe generalul Grigorescu, iar dânsul răspunde mareşalului Prezan, care-l chemase, că nu se retrage. Mareşalul mirat de acest răspuns îl întreabă care sunt motivele. Generalul Grigorescu arată că este o imposibilitate ca artileria grea să se retragă de pe poziţie fi indcă ar urma să cadă în mâna duşmanului. A triumfat punctul de vedere al generalului Grigorescu şi rezultatul fericit al luptei de la Mărăşeşti se cunoaşte ca şi cel de la Mărăşti al generalului Averescu”.

Apariţia acestui articol l-a determinat pe mareşalul Prezan să-i adreseze o scrisoare generalului Nicolae Samsonovici, şeful Marelui Stat Major, în care, după ce i-a cerut să însărcineze un ofi ţer de la Secţia Istorică care, „fi e prin o mică broşură, fi e prin un comunicat bazat pe acte, ca să arate ţării, cu un ceas mai devreme, faptele principale aşa cum s-au petrecut”, a arătat că: „1. Nu mi s-a adus niciodată la cunoştinţă că generalul Christescu ar fi tras cu vreo armă contra ruşilor ce se retrăgeau. După război am auzit această versiune. O cred – până la o probă documentată sau autorizată – de domeniul legendelor. Desigurcă dumneata, care ai venit la Armata 1 imediat după generalul Christescu, vei fi putut auzi de aşa ceva sau vei fi găsit copia ordinului dat. 2. Niciodată generalul Scerbacev nu mi-a cerut satisfacţie de ceva, nici ameninţarea cu retragerea armatei ruse şi nici nu mi-a cerut luarea comenzii generalului Christescu.

Generalul Nicolae Samsonovici

243


Am luat comanda generalului Christescu pentru următoarele motive: 1. Ordinele pe care le dădea nu corespundeau situaţiei şi dacă nu ar fi fost oprite şi îndreptate de Marele Cartier General, s-ar fi pierdut, desigur, bătălia. 2. Informaţiile precise ce le aveam prin ofi ţerul de legătură pe lângă Armata 1 al M.C.G., precum şi de la ofi ţerul Misiunii Franceze, trimis special la Armata 1 pe timpul bătăliei, mi-au format convingerea absolută că generalul Christescu nu mai era stăpân pe situaţie. 3. În ajun de a face unitatea de comandament, dând comanda forţelor ruse şi române generalului rus Ragoza, am citit, tradus, un raport al acestui general – care atunci comanda numai armata rusă, dar conlucra cu cea română, care era comandată de generalul Christescu – contrasemnat de şeful său de stat major, colonelul Monchievici, un prea bun ofi ţer, în care spunea că în viaţa lui nu a văzut un general mai indecis ca generalul Christescu. Iată adevăratele motive pentru care am luat comanda generalului Christescu”.

Cele trei lucrări la care am făcut referire amintesc şi despre implicarea mareşalului Ion Antonescu în „cazul Christescu”. Acesta a fost în Războiului de (Re)întregire şeful operaţiilor din Marele Cartier General, el fi ind şi un apropiat al generalului Prezan, care, se pare, a dat un crez prea mare acuzelor generalului Ragoza. Deşi cei doi generali comandanţi de armate, Christescu şi Ragoza, s-au pus de acord asupra atacului din 27 iulie, totuşi, în seara zilei de 26 iulie, ora 23,30, generalul Ragoza a raportat Comandamentului frontului că „Până la ora 22 (26 Iulie) nu am primit ordinul său şi văzând ezitarea sa, nu sunt sigur că g-lul Christescu va executa atacul proiectat. Dacă Comandantul Armatei I-a refuză să atace, eu nu voi lua ofensiva izolat, căci după părerea mea nu corespunde scopului…”.

Pe baza acestui raport, Marele Cartier General a dat generalului Christescu Ordinul nr. 2587 din 27 iulie, ora 14,45 (redactat, probabil, de Ion Antonescu): „Profi t de ocazie a atrage atenţia Armatei, că din ziua de 24 Iulie până astăzi, s-a mers din ezitare în ezitare. … Aşa dar vă rog a se executa întocmai şi la timp: Ordinele de operaţie date. Se recomandă să aveţi acelaşi post de comandă unde-l are g-lul Ragoza. Ordinele de operaţii date de Dv. trebuie să fi e identice ca conţinut cu acelea pe care le dă g-lul Ragoza şi expediate în acelaşi timp, căci numai astfel se poate asigura deplina coordonare a acţiunii”.

În aceeaşi zi, la ora 23,40, generalul Christescu a răspuns Marelui Cartier General arătând că situaţia din această perioadă s-a datorat faptului că „În acest timp, Comandantul Armatei a IV-a rusă nu a luat nici o măsură şi cererile de ajutor ale Corpului 7 Armată rus, către Armata a IV-a rusă, au rămas fără nici un rezultat. … În privinţa şovăirilor şi schimbărilor în gruparea zilnică a forţelor armatei, intenţia şi ordinele mele au fost necontenit ferme … În privinţa postului de comandă, am fost la dispoziţia g-lului Ragoza, dar D-sa stă la Bârlad; iar nu la Nicoreşti, unde şi-a instalat numai telefonul şi unde vine zilnic 1-2 ore, timp în care m-am găsit acolo. … Impresia ce-mi lasă comandanţii trupelor ruse se rezumă în marea grabă de a isprăvi într-un fel cu cele ce se petrece în acest sector, trecând orice situaţie precară şi răspunderea de cele întâmplate pe seama Armatei I-a române, care a fost nevoită să facă sacrifi cii ce puteau fi evitate pentru a salva situaţia, restabilind situaţia”.

244


Concluzia generalului Dabija ni se pare corectă: „Acest răspuns era just, era demn, el corespundea absolut adevărului, totuşi soarta g-lului Christescu era deja pecetluită”.

În sprijinul depoziţiei lui Prezan poate fi folosită şi o mărturie a mareşalului Antonescu, din anul 1943, pe vremea când era şef al statului. Potrivit acestuia, la o deplasare pe front, efectuată în vara anului 1917, din ordinul prim-ministrului Ionel Brătianu, sesizând unele lipsuri în comandamentul Armatei 1, iar fi spus lui Prezan: „Domnule general, e un dezastru în organizarea Comandamentului domniei voastre şi veţi pierde bătălia. ”, iar concluzia era: „Mi-am zis atunci, cu acesta în capul unei armate, pierdem bătălia”.

O mărturisire interesantă despre activitatea şi conduita corectă a generalului Christescu în zilele bătăliei de la Mărăşeşti, găsim la dr. Ion Zadik, fi ul generalului artilerist Iacob Zadik, care fi ind elev la Liceul Militar, în perioada 23-28 iulie 1917, s-a afl at la postul de comandă înaintat al Armatei 1 de la Călmăţui pentru a-şi întâlni tatăl: „Vestea spargerii frontului rusesc, în dimineaţa de 24 iulie, a provocat în primele momente, o stare de nervozitate şi frământare apăsătoare. Apariţia subită a generalului Christescu, surâzător, deplin stăpân pe sine, a creat – ca prin farmec – o atmosferă de calm, sânge rece şi moral ridicat. Alături de întregul comandament (de la soldat la general), am încercat atunci sublime sentimente de indescriptibil patriotism”.

Despre înlocuirea generalului Christescu de la comanda Armatei 1, autorul spune: „Ziua de 30 iulie aduce şi uluitoarea surpriză care deja plutea în aer; comanda Armatei I a fost trecută generalului E. Grigorescu, fost comandant al Corpului VI armată. Generalul C. Christescu îndrumase destinele Armatei I de la 15 mai până la 30 iulie 1917”, adăugând într-o notă: „Christescu, mâhnit, a plecat cu fruntea sus, conştient de îndeplinirea superlativă a datoriei şi convins că efi cienţa liniei directoare a concepţiei strategice iniţiată în bătălia Mărăşeşti va duce la victoria defi nitivă. El şi-a exercitat înalta misiune în condiţii optime, contribuind din plin la înfăptuirea instrumentului care a asigurat victoria în bătălia de la Mărăşeşti. Dinamic, era omniprezent în dispozitivul de luptă, asigurând dirijarea operaţiilor, pentru impulsionarea trupelor. Pe fundalul luptelor, în apocalipticele încleştări sângeroase dintre beligeranţi, zi de zi, în câmpia Mărăşeşti s-a profi lat fi gura de mare comandant de oşti a generalului Constantin Christescu. El a condus personal marea bătălie, în prima parte a acesteia (24-30 iulie), având în subordine pe generalul Eremia Grigorescu, executant fi del – în deplin consens – al tuturor ordinelor de operaţii”.

Concluzia este că în vara anului 1917, generalului Christescu i s-a făcut o mare nedreptate, el fi ind sacrifi cat pe nedrept.

Chiar dacă generalului Prezan a adus argumente credibile privind înlocuirea generalului Christescu, oprirea ruşilor din fuga de pe front prin trageri de intimidare este relatată în două lucrări de referinţă. „Alarmaţi de dezastrul Diviziei a 34-a şi de primejdia

Generalul de divizie Iacob Zadik

245


situaţiei, comandanţii ruşi solicită ajutorul armatei române vecine. … Divizia a 5-a primi ordinul să iuţească pasul şi să-şi treacă trupele, chiar în după amiaza zilei de 6 pe dreapta Siretului, spre a umple golul pricinuit de înfrângerea Diviziei a 34-a ruse şi a restabili frontul. … Regimentul 32 Mircea trece podul de la Cosmeşti pe la 8 seara, printre cetele de ruşi care fugeau în dezordine, fără arme, cu capul gol, unii pe jos, alţii călări sau grămădiţi pe chesoanele care alergau în galopul cailor. O poliţie de cazaci, cu baioneta la armă, încerca să ţie ordinea, împiedicând gloata fugarilor să se grămădească pe pod. Spre a descurca drumul şi a face loc regimentului nostru să treacă spre front, a trebuit să se pună o mitralieră în poziţie pe pod şi să se tragă câteva focuri în vânt”.

În ziua de 29 iulie „În urma cererei generalului Scărişoreanu, generalul Grigorescu a dispus ca Divizia 34-a Infanterie să astupe golul rămas prin, retragerea Divizia 71 Infanterie. Dar Divizia 34-a care înainta, dă peste Divizia 71 Infanterie, ce se retrăgea şi în loc de înaintare, s-a pus şi Divizia 34-a Infanterie în retragere cu Divizia 71 Infanterie. În acest moment, Regimentul 40 Infanterie român pentru a opri retragerea ruşilor i-a mitraliat, dar fără a reuşi să-i oprească. Comandamentele şi ofi ţerii ambelor Divizii ruseşti, nu mai aveau absolut nici o infl uenţă asupra soldaţilor, ce nu mai voiau să asculte de nimeni”.

Deşi generalul Christescu a scris şi a publicat cursurile de tactică generală susţinute la Şcoala Superioară de Război, totuşi, nu a scris şi nu a publicat nimic despre Războiul de (Re)întregire la care a participat şi a jucat un rol important, nu şi-a scris memoriile, deci, nu s-a apărat, aşa cum au făcut-o alţii, printre care şi Prezan.

Şi totuşi, indirect, mărturiile lui le putem găsi în memoriile lui I.G. Duca, ministru în guvernul acelor vremuri. „De îndată ce ofensiva lui Mackensen a început, am afl at că Generalul Prezan luase comanda Generalului Christescu şi că numise în locul său pe Generalul Eremia Grigorescu. De ce? Ce se întâmplase? Se spusese că el avusese un confl ict cu generalul rus Ragoza şi că acesta ceruse Marelui nostru Cartier îndepărtarea lui. În jurul lui Prezan se spunea că Ruşii nu au avut nici un amestec şi că a trebuit să se recurgă la această măsură dureroasă fi indcă Christescu îşi pierduse capul, căci la mulţi ofi ţeri de birou, ca şi la mulţi savanţi în arta militară, dânsul nu avusese nervii destul de tari ca să reziste emoţiilor frontului. Reîntors la Iaşi, Generalul Christescu se apăra cu indignare împotriva acestor învinuiri, declarând pretutindeni că este victima unei strigătoare nedreptăţi. A venit şi la mine, când peste un ceas cu creionul în mână a căutat să-mi demonstreze că bătălia s-a câştigat urmând indicaţiile şi ordinele sale, că succesorul lui nu a modifi cat nimic din cele plănuite şi începute de el, că nici un moment nu se arătase descurajat, că nici un gest al său nu autoriza Marele Cartier să-l acuze de lipsă de energie şi de sânge rece. Că totul era o înscenare odioasă şi o răzbunare a Generalului Prezan gelos pe el, care de fapt reorganizase armata şi întocmise toate planurile mai însemnate de luptă. Bietul om îţi făcea milă, era descompus, rătăcea pe străzi, în civil, vorbindu-mi avea lacrimile în ochi şi sub impresia emoţiei bâlbâia de abia puteam înţelege cuvintele lui. Mărturisesc că m-a mişcat, am căutat să afl u adevărul, dar mi-a fost cu neputinţă chiar azi nu pot şti dacă a fost sau nu a fost o victimă. Brătianu care nu se amesteca în asemenea chestiuni, înclina să creadă că, deşi aspră, măsura

246


luată împotriva lui Christescu, nu era nejustifi cată. Eu, poate din cauza impresiei pe care mi-o făcuse apărarea lui, sunt mai mult ispitit să cred că Generalul Prezan a purces cu o neîndreptăţită severitate, dar recunosc că nu sunt în această privinţă cel mai bun judecător, fi indcă presupunerea unei nedreptăţi răscoleşte sentimentalismul meu şi turbură seninătatea judecăţii mele. Nu este vorbă, după război Generalul Christescu a fost reabilitat, inamicii Generalului Prezan fi ind încântaţi să manifeste împotriva lui încredinţând cele mai înalte însărcinări presupusei sale victime şi Generalul Christescu a murit şef al Marelui Stat Major. În sufl etul lui a rămas nestins regretul că nu a fost lăsat să fi e şi eroul de la Mărăşeşti, oricâte onoruri i s-au adus a închis ochii cu inima zdrobită. Şi fi indcă la mijloc subzista o îndoială, fi indcă cel puţin în sufl etul lui exista conştiinţa nedreptăţii, soarta acestui fi u de ţăran ridicat prin muncă şi străduinţele lui păstrează, orice s-ar spune, ceva mişcător şi tragic”.

Şi Constantin Argetoianu, care îl considera pe generalul Christescu „o mână de fi er şi un cap priceput”, ne-a lăsat în memoriile sale o excelentă profeţie a bravului general artilerist, pentru a cărei acurateţe ştiinţifi că o prezentăm în continuare. Generalul Christescu, în luna iulie 1918, pe când era şeful Marelui Stat Major, fi ind la familia Argetoianu, la întrebarea generalului Ion Argetoianu, tatăl memorialistului, dacă a comunicat punctul său de vedere guvernului, precum că „… victoria aliaţilor şi înfrângerea germanilor, până în câteva luni, apar neîndoielnice…”, acesta răspunde: „Da, am cerut audienţă d-lui Marghiloman şi, cu cifre în mână, am demonstrat primului ministru prăbuşirea germanilor până în octombrie. Primul ministru a dat din umeri şi n-a părut convins de spusele mele. E profund regretabil pentru orientarea politicii noastre – poate să fi e chiar dezastruos…”.

Şi adaugă, parcă justifi cativ: „Generalul Christescu a fost atât de bârfi t şi de hărţuit după bătălia de la Mărăşeşti, încât am socotit că era un act de dreptate să aduc aici o mărturie despre claritatea vederilor sale, ca militar”.

Chemarea generalului Christescu la comanda Marelui Stat Major la 1 aprilie 1918, după episodul de la Socola privind dezarmarea ruşilor, menţinerea sa la comanda Marelui Stat Major – partea sedentară, după reînvestirea generalului Prezan la comanda Marelui Cartier General, în octombrie 1918, avansarea la gradul de general de corp de armată (29 octombrie 1918) şi numirea sa ca şef al Marelui Stat Major după campania din Ungaria, ne face să credem că a fost „iertat”, pentru că nu a fost chiar aşa de vinovat, spre deosebire de generalul Dumitru Iliescu, care nu a fost „iertat” niciodată. Iar faptul că el n-a organizat o ceremonie de trecere la pensie a generalului Prezan, cum nici generalul Prezan n-a participat la înmormântarea sa, ne duce cu gândul la o dizgraţie şi o acuzare reciproce pentru cele întâmplate în vara anului 1917, pentru care nu s-au putut ierta niciodată.

Din păcate, nedreptăţile la adresa generalului Christescu continuă şi azi, din perspectiva faptului că osemintele sale nu se găsesc la Mausoleul de la Mărăşeşti. „A fost înhumat, provizoriu, cu funeralii militare la cimitirul Bellu civil din Capitală, pe locul de veci al familiei sale, urmând să fi e depus ulterior în sarcofagul ce-i fusese rezervat în Mausoleul eroilor de la Mărăşeşti, afl at încă în construcţie la acea dată. Ura neîmpăcată şi exclusivismul celor care acţionaseră împotriva sa în timpul vieţii lui nu încetau nici acum. Potrivnici restabilirii adevărului istoric, minimalizând în mod premeditat personalitatea marelui general dispărut, ei au continuat, timp de decenii, să se opună prin toate mijloacele pe care le aveau, datorită poziţiei lor privilegiate la curtea regală, pentru a preîntâmpina

247


împlinirea acestui ultim act”. „… familia generalului E. Grigorescu s-a crezut în drept să obstrucţioneze iniţiativa S.O.N.F.R. de a aduce osemintele generalului C. Christescu (înhumat la cimitirul Bellu din Bucureşti), în Mausoleul de la Mărăşeşti. Demersurile făcute ulterior de familia generalului Christescu au rămas infructuoase (în iulie 1930solicitarea a fost respinsă de regele Carol al II-lea, iar în 1943, mareşalul Antonescu a amânat sine-die transferul osemintelor). După 1947, când în Mausoleu a fost reînhumat generalul rus Kolodeev, … generalul (r.) Dumitru Lupu (nepotul generalului, căpitanul care l-a vegheat la moarte pe general – n.n.) şi locotenent-colonelul Gheorghe Lupu – din familia generalului Christescu – au făcut noi diligenţe, de astă dată pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Ele au rămas însă fără urmări, generalul Constantin Christescu dormindu-şi în continuare somnul de veci în cimitirul Bellu”.

Recunoaşterea publică a meritelor generalului Christescu este insufi cientă. Astăzi, o stradă din Bucureşti poartă numele ilustrului general Christescu. Strada, parcă predestinat, pleacă de la fosta Casă a ofi ţerilor (în prezent Policlinica M.Ap.N.) şi urcă, întocmai ca generalul Christescu în cariera militară, până la fosta clădire a Marelui Stat Major (azi, din nefericire, sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie). Inspirat trebuie să fi fost cel care a ales această stradă pentru numele generalului Christescu! În curtea şcolii din comuna natală a fost ridicat un bust al generalului, iar pe aleea din faţa Mausoleului de la Mărăşeşti se afl ă, de asemenea, un bust al generalului Christescu. Din păcate, în Cimitirul Bellu, acolo unde a fost înmormântat, doar numele de pe placa de pe mormânt mai aminteşte de marele general artilerist, ca de altfel şi de numele generalului George Lupu, comandantul Armatei de Observaţie din Războiul de Neatârnare, căsătorit cu Eliza Christescu. În loc de concluzie, cităm din best-seller-ul academicianului Florin Constantiniu „O istorie sinceră a poporului român”, câteva fraze deosebit de sugestive: „Bătălia de la Mărăşeşti a fost episodul cel mai glorios al Războiului de întregire şi ea se aşază alături de cele mai mari izbânzi din istoria militară a românilor. Meritul acestei victorii revine generalilor Constantin Christescu – schimbat, în urma neînţelegerilor cu comandanţii ruşi – şi Eremia Grigorescu. Rezistenţa eroică a trupelor şi rapida înlocuire a unităţilor ruse, intrate în panică sau fără voinţă de luptă, ca urmare a propagandei bolşevice, au făcut ca planul inamicului să se năruie”.

Având în vedere meritele incontestabile ale generalului Constantin Christescu în scrierea istoriei bătăliei de la Mărăşeşti, opinăm că se impune cu stringenţă iniţierea de către autorităţile abilitate ale statului a demersurilor de mutare a osemintelor generalului în Mausoleul de la Mărăşeşti. Cu prilejul consemnării a 90 de ani de la trecerea generalului la cele veşnice, am încercat să sensibilizăm conducerea Ministerului Apărării Naţionale despre această necesitate. Din nefericire nu am fost persuasivi ... .

Piatra de mormânt a generalului Christescu

248


2.11. Salvatorul României din vara anului 1917 – bravul general artilerist Eremia Grigorescu

Eremia Grigorescu s-a născut la 28 noiembrie/10 decembrie 1863, în localitatea Bujoru, judeţul Covurlui, în familia cu 4 copii a învăţătorului Grigore Grigorescu. A urmat clasele primare (1870-1874) şi gimnaziale (1874-1878) la Galaţi, Academia Mihăileană şi Universitatea la Iaşi (Facultatea de Medicină şi Facultatea de Ştiinţe - numai un an). În anul 1882 a părăsit Universitatea şi a îmbrăţişat cariera armelor, urmând Şcoala de Ofi ţeri din Bucureşti (1882-1884), Şcoala de Aplicaţie de Artilerie (1884-1886, fi ind şef de promoţie), iar în perioada 1887-1889 a fost trimis la un stagiu de specializare la ,,Comitetul artileriei franceze St. Thomas d’Aquin” (Centrul de instrucţie al artileriei franceze), frecventând şi Facultatea de matematică de la Sorbona.

După absolvirea Şcolii de Aplicaţie de Artilerie a ales ca garnizoană de concediu Iaşiul, unde s-a căsătorit cu Eleonora Arapu, pe care o meditase la matematică pe timpul cursurilor de la Academia Mihăileană. Eleonora Grigorescu a fost prima femeie care a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Iaşi, ulterior îndeplinind funcţia de directoare a liceului de fete ,,Elena Cuza”. Cu aceasta, Eremia Grigorescu a avut cinci copii: Traian - ajuns general de artilerie; Romulus - ajuns căpitan, apoi, demisionând din armată, deputat; Aurel - un apreciat inginer, Lucreţia - căsătorită cu profesorul universitar Ion Ursu şi Margareta334 (în fotografi a alăturată, doamna Eleonora Grigorescu, cu fi ii, fi icele, nurorile, ginerii şi nepoţii, la locuinţa din Str. Teilor, azi Str. Vasile Lascăr).

În timpul Războiului de Reîntregire, printre tranşee şi gloanţe a trăit o frumoasă poveste de dragoste cu Elena Negropontes, în casa acesteia din Oituz. Ea i-a pus la dispoziţie

334 Teodora Manole – Familii militare – în Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie nouă, nr. 3/2005, pp. 106-109, 115-116; Valeria Bălescu – Mausoleul de la Mărăşeşti, Editura Militară, Bucureşti, 1993, pp. 66-69.


Generalul, împreună cu familia şi alte rude

249


un conac pentru cartierul său general. A avut un copil din fl ori cu aceasta, Dan Ulyse, născut la 20 noiembrie 1917, la Bârlad. În 1918 a divorţat de soţia sa şi s-a căsătorit cu Elena Negropontes, recunoscând şi copilul nelegitim. Dan Ulyse Grigorescu a ajuns peste ani un apreciat artist fotograf. În februarie 1919, Elena şi Eremia Grigorescu au fost naşii de cununie la căsătoria Elenei Lupescu cu căpitanul de artilerie Ion Tâmpeanu.

A avut o carieră militară de excepţie. Avansarea în gradele de ofi ţer a fost normală, pentru că neavând Şcoala Superioară de Război, pe care o considera o şcoală de specializare în stat major, a trebuit să aibă un stagiu mai mare în fi ecare grad, dar a avut o avansare fulminantă în gradele de general. A obţinut gradele militare, astfel: sublocotenent-1884, locotenent-1887,

căpitan-1892, maior-1899, locotenent-colonel-1902, colonel- 1911, general de brigadă-1915, general de divizie-1917, general de corp de armată-1918 (dacă ar fi mai trăit, cu siguranţă ar fi fost unul dintre mareşalii României).

În ceea ce priveşte funcţiile militare, avansarea a fost pe măsura calităţilor sale, astfel: comandant de subunitate în Regimentele 2, 6, 10, 11, 9 şi 1 Artilerie (1884, 1889-1896); subdirector (1896-1899) şi director (1899-1903) al Pulberăriei Armatei; director al Artileriei în Ministerul de Război (1903-1905); comandant al Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină (1907-1910); director al Direcţiei de Personal din Ministerul de Război (1913-1915); comandant al Brigăzii 3 Artilerie (1906-1907); comandant al Diviziei 14 şi 15 Infanterie (1915-1917); comandant al Corpului 6 Armată (1917); comandant al Armatei 1 (1917-1918); ministru de război (24.10-29.11.1918).

A predat cursul de algebră superioară la Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, a publicat lucrările ,,Calculul probabilităţilor cu aplicare la gurile de foc de artilerie”, ,,Studiul balistic al armei Manlicher md. 1893”, şi a făcut parte dintr-o serie de organisme însărcinate cu ahiziţionarea şi modernizarea armamentului armatei române. Pentru intransigenţa dovedită în neacceptarea unei comenzi de fulmicoton achiziţionat de la fi rma ,,Blumau”-Viena , ale cărui caracteristici nu corespundeau caietului de sarcini, a fost schimbat, din ordinulul primului ministru Dimitrie Sturdza, din funcţia de director al Pulberăriei Armatei.

Apreciem că următorul colaj de aprecieri al unor distinşi artilerişti, contemporani cu Eremia Grigorescu, este convingător pentru înţelegerea valorii generalului. ,,Eremia Grigorescu era un matematician şi un artilerist desăvârşit...335”. ,,Cariera de ofi ţer inferior a lui Eremia Grigorescu a fost o carieră de vaste studii tehnice, în serviciul armei sale artileria – armă eminamente tehnică – devenind, prin contrast cu contemporanii săi, un virtuos în acest domeniu336”. ,,Graţie acestei pregătiri tehnice excepţionale, până la gradul de maior, a stat mai mult în străinătate; fi indcă valoarea sa necontestată în acest domeniu îl impunea ... nimeni nu-l putea înlocui în misiunile sale la acea epocă337”.

335 Lt.-colonel Şt. Stoika – Generalul Eremia Grigorescu – Imprimeriile „CURENTUL” S.A., 1937, p. 10. (Lt.-colonel Şt. Stoika a fost ofi ţer de artilerie, în 1927 fi ind comandantul R. 22 Art.);336 Idem, p. 14;337 Idem, p. 16.

Sublocotenentul Eremia Grigorescu

250


În mod ineluctabil, generalul şi-a dobândit legendara glorie pe câmpurile de luptă. Declanşarea mobilizării din 14/27 august 1916 l-a găsit pe generalul Grigorescu la comanda Diviziei 15 Infanterie din Dobrogea, unde fusese numit de puţin timp, care potrivit planului de campanie era repartizată în rezerva generală a Marelui Cartier General, concentrându-se în zona Cocioc-Crevedia338.

Divizia 15 Infanterie a fost introdusă în luptă, pe batalioane, fără a putea fi comandată efectiv de general, la 24 august în luptele de la Turtucaia, încheiate cu înfrângerea trupelor române. Între militarii români căzuţi prizonieri s-a numărat şi fi ul generalului, Traian Grigorescu.

După luptele de la Turtucaia, Divizia 15 Infanterie, incomplet refăcută, a fost trimisă pe frontul din Dobrogea, debarcând în gara Medgidia la 3 septembrie. După executarea recunoaşterilor în teren, cerinţă pusă imperativ de general, Divizia 15 Infanterie a intrat în luptă în zona Arabagi-Mulciova printr-o acţiune ofensivă, în intervalul dintre Diviziile 2 şi 9 Infanterie române, reuşind stabilizarea frontului, iar generalul Grigorescu devenind primul general român decorat cu ordinul ,,Mihai Viteazul” cls. a III-a339. Acesta a fost momentul când gloria viitorului erou începea să se contureze.

După aproape o lună de lupte în Dobrogea, Divizia 15 Infanterie a fost trimisă pe frontul de la Oituz, în compunerea Armatei de Nord, comandată de generalul Prezan. La 1 octombrie

ocupa dispozitiv de luptă pe văile Oituz, Caşin, Slănic, cu misiunea de a opri ofensiva inamicului (grupul general Schmettow). Primind misiunea de la generalul Prezan, stăpân pe sine şi pe trupele sale, generalul Grigorescu a lansat cu fermitate deviza: ,,Pe aici inamicul nu va trece!”. Cuvintele i-au îmbărbătat pe ostaşii săi, fapt ce a permis materializarea devizei, la jumătatea lunii octombrie, când ofensiva inamică a fost oprită de brava divizie ce şi-a căştigat renumele de ,,Divizia de fi er”. Luptele au continuat, divizia respingând şi ofensiva grupului Gerock de la începutul lunii noiembrie. Ulterior a luptat în cadrul Armatei 2, comandată de generalul Averescu, obţinând strălucite victorii la Caşin şi Pralea. La 4 ianuarie 1917, generalul Grigorescu a predat comanda diviziei colonelului Paul Angelescu, un alt brav artilerist, fi ind numit comandant al Corpului IV Armată, nou înfi inţat, pe care l-a comandat până la 10 iunie, când a preluat comanda Corpului VI Armată care a acţionat la Mărăşeşti, în cadrul Armatei 1 (general Christescu), începând cu 24 iulie.

Bătălia de la Mărăşeşti a debutat la 24 iulie/6 august cu ofensiva grupului de armate feldmareşal von Mackensen, pe fondul introducerii în luptă a forţelor române (Armata 1), şi s-a încheiat, după 29 de zile, la 21 august/3 septembrie când Armata 1, printr-o apărare activă şi contraatacuri îndârjite, a frânt

338 Lt.-colonel Ioaniţiu Alexandru – Războiul României (1916-1918) – Tipografi a Geniului, Bucureşti, vol. I, pp. 29, 36, 178;339 General-maior în rezervă Nicolae Ionescu – Generalul Eremia Grigorescu – Editura Militară, 1967, pp. 29-32; (Autorul a făcut parte din statul major al generalului, ajungând după război şeful Catedrei de tactica infanteriei din Şcoala Superioară de Război).


251


ofensiva trufaşului inamic, frontul stabilindu-se mai la nord cu 6-8 km, pe aliniamentul (larg de circa 30-35 km) Ireşti, Muncelu, Dumbrava, Mărăşeşti, Cosmeşti-Vale, malul stâng al Siretului. Pentru apărarea celor 168 de km2 cuceriţi de inamic s-au dat lupte grele de către trupele române, generalul Eremia Grigorescu având un rol deosebit. Aici, pe câmpul de luptă, Eremia Grigorescu şi-a arătat valoarea, inalta pregătire, patriotismul. Aici a strălucit cel mai sus steaua sa. A reuşit pentru că el cunoştea foarte bine trupa şi funcţia sa de comandant, tehnica ducerii războiului, situaţia tactică în orice moment şi, mai ales, ,,nimic nu-i scăpa nesupravegheat, necontrolat, necorectat până în cele mai mici detalii şi nestimulat, sau neimpulsionat la timp”340.

Corpul 6 Armată pe care-l comanda generalul Grigorescu a stopat ofensiva germană din 24 iulie/6 august din zona Armatei 4 ruse, menţinând aliniamentul Moara Albă, Doaga, Furceni, iar la 28 iulie/10 august a executat o lovitură contraofensivă ce a produs mari pierderi Diviziei 89 germane, având meritul extraordinar de a-l ţintui locului pe duşman, iar contraatacul de a opri iureşul german, fi ind dat în sectorul rusesc de la fl ancul drept al corpului său.

La 30 iulie/12 august, după 7 zile de lupte îndârjite duse de Armata 1 Română, în care rolul principal l-a jucat Corpul 6 Armată, când situaţia devenise critică, iar generalul Christescu propunea apărarea pe Siret, generalul Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1 Române, după ce, în discuţia cu generalul Prezan, şeful Marelui Cartier

340 Lt.-colonel Şt. Stoika – op. cit., p. 23.

Regele Ferdinand şi generalul Eremia Grigorescu

Generalul Eremia Grigorescu adresându-se trupelor

252


General Român, şi-a exprimat hotărârea fermă: „Voi ţine frontul printr-o defensivă dârză şi încăpăţânată. Îmi iau răspunderea!341”

La 31 iulie/13 august, după înfrângerea de la Panciu, când generalul Ragoza a hotărât retragerea armatei ruse, generalul Grigorescu a convins Comandamentul Suprem de necesitatea menţinerii liniei frontului şi astfel a primit comanda trupelor româno-ruse de la Mărăşeşti, înlocuindu-l pe generalul Christescu.

Până la 5/18 august, generalul Grigorescu (în foto, vorbind trupelor pe frontul de la Mărăşeşti), conducând apărarea dârză şi activă a trupelor din subordine, a reuşit să menţină frontul încredinţat, depăşind punctul critic al bătăliei, asigurând restabilirea echilibrului de forţe.

6/19 august a fost ZIUA DE FOC. Bombardamentul inamic a distrus fabrica de zahăr din Mărăşeşti. În apărarea Cotei 100 (Cota Sângelui) s-a angajat eroic Compania de mitraliori comandată de căpitanul Ignat Grigorie. În această luptă au murit toţi, fi ind înmormântaţi pe 7 august în viile lui Negropontes. (Abia în 1924 osemintele Eroilor au fost depuse în Cripta de Onoare a Mausoleului Neamului). În aceeaşi zi a căzut la datorie, nu departe de Pădurea de la Răzoare Fetiţa-Erou Maria Zaharia, în vârstă de 12 ani, care a înlocuit un observator de artilerie la Rateşul lui Haret, sprijinind astfel dirijarea focului armatei române. În lupta de la Răzoare au căzut 4800 de soldaţi. De neuitat vor rămâne cuvintele-ordin ale colonelului Radu Rosetti, grav rănit:„Ordon Regimentului să nu treacă peste corpul meu!”. În acele condiţii frontul german a început retragerea. Constantin Kiriţescu consemna: „Şi în acest amurg însângerat, gloriosul soldat (von Mackensen) nu se putea opri să nu citească limpede apusul propriei sale faime de general, care nu cunoscuse până atunci înfrângerea”.

La 7/20 august generalul Eremia Grigorescu a dat ORDINUL DE ZI care va rămâne celebru: „Prin rezistenţa ce aţi opus cu piepturile voastre la Mărăşeşti şi Muncelu… aţi făcut să se întunece visurile de cucerire uşoară a părţii ce ne-a mai rămas din scumpa noastră ţară… Ziua de 6 AUGUST a fost scrisă de voi cu litere de aur în cartea vitejiei neamului nostru, afi rmând în lumea întreagă drepturile lui nebiruite”.

În marea bătălie de la Mărăşeşti, în cele 29 de zile de foc, s-au confruntat forţele a 20 de divizii române şi străine. Astfel, satul obscur până atunci, MĂRĂŞEŞTI, devenea SIMBOLUL MÂNDRIEI ŞI AL DORULUI DE NEATÂRNARE AL UNEI ŢĂRI ÎNTREGI. Pierderile inamicului au fost de 65.700 de morţi şi dispăruţi, iar ale românilor de 38.000.

Încheiată la 21 august/3 septembrie, bătălia de la Mărăşeşti a consfi nţit o mare izbândă românească, şi l-a impus defi nitiv pe generalul Eremia Grigorescu în rândul marilor comandanţi ai neamului.

Pentru pagina de glorie înscrisă la Mulciova-Arabagi generalul Grigorescu (în foto, însoţindu-l pe Regele Ferdinand, inspectând trupele pe front) a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, fi ind aşa cum am mai arătat primul general care a primit ordinul, iar după bătălia de la Mărăşeşti a primit şi clasa a II-a. De asemenea, i s-a conferit „Legiunea de onoare” în grad de comandor de către guvernul francez, decoraţia „Companion of The Bath” de către guvernul Marii Britanii, ţarul Rusiei i-a conferit „Crucea Sf. Gheorghe” şi „Ordinul Sf. Ana” cu spadă, iar Japonia o sabie de onoare cu inscripţia „Voi sunteţi cari scriţi istoria ţărei ”342.

341 General-maior în rezervă Nicolae Ionescu – Generalul Eremia Grigorescu – Editura Militară, 1967, p. 69; 342 Vasile Metaxa – Un erou al neamului. Generalul Eremia Grigorescu. Viaţa şi opera sa. Omul. Militarul. Eroul. Funeraliile naţionale – Tipografi a Curţii Regale, Bucureşti, 1920, pp. 40-42.

253


La 29 octombrie/11 noiembrie 1918, la o zi după cea de-a doua mobilizare a armatei române, coordonată de ministrul de război, generalul Grigorescu, în aula Universităţii din Iaşi, într-o adevărată sărbătoare naţională, a avut loc solemnitatea remiterii sabiei de onoare, oferită în numele poporului român de pretutindeni, realizată prin subscripţie publică, la iniţiativa foştilor profesori ai generalului de la Iaşi, P. Poni, C. Climescu, E. Riegler, Xenofon Gheorghiu, C. Thiron şi A. D. Xenopol. La solemnitate au participat toţi profesorii universitari, intreg guvernul general C. Coandă, ataşaţi militari străini, oameni politici, generali, toţi ofi ţerii din statul major al generalului pe timpul luptelor de la Oituz şi Mărăşeşti, precum şi un numeros public. După ce festivitatea a fost deschisă de P. Poni, preşedintele Academiei Române, ministru al instrucţiei, fost profesor al generalului, care i-a oferit sabia de onoare, au vorbit colonelul artilerist Athanasie Negru, din partea foştilor subordonaţi din Armata 1, care i-a oferit şi un album omagial, apoi foştii săi profesori dr. E. Riegler şi Xenofon Gheorghiu. În încheiere a mulţumit generalul Grigorescu, care în alocuţiunea sa a spus: „Nu am făcut decât să execut un ordin, pe care l-am simţit că este al ţării întregi. Mi s-a ordonat să nu las inamicul să treacă şi l-am oprit”343.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la revenirea în Bucureşti a regelui, după ofi cierea unui serviciu religios la Mitropolie, desfăşurat în prezenţa marilor comandanţi ai armatei şi a unei numeroase asistenţe, generalul Eremia Grigorescu, ministru de război, i-a înmânat regelui Ferdinand bastonul şi cartea de mareşal344.

Generalul Grigorescu a încetat din viaţă la 21 iulie 1919, la locuinţa sa din Str. Polonă nr. 4 (azi, Str. Jean Louis Calderon), după o scurtă şi grea suferinţă („cancer al fi catului345”). În aceeaşi zi, regele Ferdinand, prin ordin, a instituit doliu pentru toţi foştii ofi ţeri ai Armatei 1 timp de 3 zile, şi-a luat adio de la merituosul ostaş, şi-a exprimat dorinţa expresă ca neînsufl eţitul corp al generalului să fi e depus la biserica Mihai Vodă (generalul fi ind decorat cu două ordine „Mihai Viteazul”), guvernul a dispus organizarea de funeralii naţionale, iar a doua zi regina Maria (foto, însoţită de general la postul de comandă de la Cosmeşti) a depus o jerbă de fl ori naturale pe sicriul defunctului general.

343 General-maior în rezervă Nicolae Ionescu – op. cit., p. 117;344 Neculai Moghior, Didi Miler – Credinţă şi glorie – Generalul Eremia Grigorescu. Mărturii şi documente – ediţia a II-a, Editura CTEA, Bucureşti, 2006, pp. 156-158; 345 Ibidem, p. 161.

Regina Maria şi generalul Eremia Grigorescu

254


La serviciul religios de la biserica Mihai Vodă, ofi ciat de arhiereul Evghenie Piteşteanul asistat de un numeros cler, au participat Ion Brătianu, primul ministru al României, ministrul de război (fostul său coleg de clasă din Şcoala de ofi ţeri), generalul A. Văitoianu, miniştri, oameni politici, însărcinaţi cu afaceri ai unor ţări la Bucureşti, generali, reprezentanţi ai Curţii Regale, ofi ţeri, un numeros public. Apoi au urmat discursuri funebre, din care le reţinem pe cele de mai jos346.

Marele om politic I. C. Brătianu a spus: „...în numele guvernului, am dureroasa datorie să aduc la mormântul generalului Grigorescu prinosul de recunoştinţă al românimei întregi, pentru a cărei mântuire a luptat el cu aşa strălucită bărbăţie”.

General A. Văitoianu: „Acolo, la Oituz, ai dat dovadă de vitejie şi înşelepciune neîntrecută. ... Numele tău va fi pe vecie legat de victoria de la Mărăşeşti. ...Mergi cu conştiinţa împăcată. Datoria ta de ostaş, cea mai înaltă datorie, ţi-ai îndeplinit-o în întregime”.

Take Ionescu a menţionat următoarele: „Un general popular, iubit de soldaţii lui, încrezător în vitejia lor, gata la orice îndrăzneală, oricât de nebunească ar fi părut, convins şi convingător”.

De la biserica Mihai Vodă, cortegiul mortuar s-a deplasat pe itinerarul Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei, Calea Griviţei (trecând prin faţa Şcolii Speciale de Artilerie, unde s-a format ca ofi ţer şi a fost comandant) până la Gara de Nord, unde sicriul cu corpul neînsufl eţit al eroului a fost aşezat într-un vagon mortuar pentru a fi transportat în mijlocul soldaţilor pe care i-a condus în victoria de la Mărăşeşti. Cortegiul era format din: două care mortuare pe care erau depuse coroanele; grupul de ofi ţeri ce purtau decoraţiile primite de general; sicriul cu corpul neînsufl eţit al eroului aşezat pe un afet de tun, panglicile naţionale fi ind purtate de I. C. Brătianu, generalii Prezan, Christescu şi Văitoianu; familia, membrii guvernului, ofi ţeri şi generali decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”; generali ai armatelor aliate cu suitele lor; un mare număr de ofi ţeri ai garnizoanei. Parada Militară comandată de colonelul Filip, comandantul Regimentului 4 Argeş, era formată din: muzica Regimentului de vânători de munte, câte un batalion din Regimentul Vânători de Munte, Regimentul 4 Argeş, Regimentul 28 Infanterie şi un divizion din Regimentul 1 Artilerie Grea.

Trenul special cu vagonul mortuar cu sicriul eroului, la capetele căruia străjuiau artilerişti, în care erau familia generalului, ministrul de război, generalul Văitoianu,

346 Vasile Metaxa – Un erou al neamului. Generalul Eremia Grigorescu. Viaţa şi opera sa. Omul. Militarul. Eroul. Funeralii naţionale – Tipografi a Curţii Regale, Bucureşti, 1920, pp. 58-61.

Statuia generalului, ridicată de Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie

din Timişoara

255


generali, ofi ţeri din statul major al fostei Armate 1, ofi ţeri decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”, prieteni şi cunoscuţi ai generalului a plecat din Gara de Nord la 10.20 seara, ajungând la Mărăşeşti pe 23 iulie la ora 7.00 dimineaţa, într-o gară cernită în negru. Pe parcursul său trenul a oprit în gara Sihlea-Vrancea, unde învăţătorul satului, luptător sub ordinele generalului, a adus fanfara şi aproape tot satul, pentru a prezenta onorul la generalul-erou, şi a depus o coroană din fl ori de câmp pe sicriul ilustrului general, „care a apărat brazda strămoşească în cele mai grele clipe de restrişte pentru neamul românesc347!”

De la gara Mărăşeşti, sicriul cu corpul generalului aşezat pe un afet de tun, urmat de familie, ofi cialităţi, generali, ofi ţeri, trupe şi fanfară, s-a deplasat la cimitirul satului, unde arhiereul Evghenie Piteşteanul, înconjurat de preoţi din Bucureşti, Focşani şi Mărăşeşti a ofi ciat slujba religioasă. În fi nalul serviciului religios a vorbit generalul artilerist Alexandru Referendaru care, printre altele, a spus: „Cu inima sfâşiată de durere, conducem la ultimul locaş pe acela care până ieri a fost podoaba armatei noastre victorioase, pe acela care a condus la izbândă cu atâta pricepere şi vitejie trupele sale, pe generalul Grigorescu, gloriosul învingător de la Oituz şi Mărăşeşti. ... Memoria lui va fi în veci slăvită”.

În bubuitul a trei salve de foc sicriul a fost coborât în cavoul îmbrăcat pe dinăuntru în fl ori şi ghirlande de frunze, în mijlocul cimitirului în care odihneau vitejii de la Răzoare, Strejescu şi din câmpia Siretului, aşa cum îşi dorise generalul.

La 29 august 1924, când lucrările la Mausoleul de la Mărăşeşti prinseseră contur, generalul Grigorescu a fost reînhumat în sarcofagul central (foto). Pe marmura mormântului său din incinta Mausoleului de la Mărăşeşti stă scris: ,,Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaş facând stâncă împrejurul meu, am scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz şi Caşin: Pe aici nu se trece!”.

În fi nalul, dorim să menţionăm că cea mai măgulitoare, onorantă, dar şi succintă caracterizare a generalului Eremia Grigorescu, aparţine regelui Ferdinand, care atunci când i-a raportat rezultatul marii bătălii de la Mărăşeşti, i-a spus: ,,GENERALE, DUMNEATA ÎNTRUPEZI GLORIA!”.

347 Vasile Metaxa – Un erou al neamului. Generalul Eremia Grigorescu. Viaţa şi opera sa. Omul. Militarul. Eroul. Funeralii naţionale – Tipografi a Curţii Regale, Bucureşti, 1920, pp. 62-63.

Sarcofagul generalului Eremia Grigorescu

256


2.12. Generalul de brigadă Vasile Mitrea

În existenţa sa de peste 130 de ani, Şcoala de Artilerie a fost condusă de bravi comandanţi, distinşi artilerişti, mari specialişti şi educatori. Un loc aparte în galeria comandanţilor îl ocupă generalul Vasile MITREA, artilerist desăvârşit, iscusit pedagog şi educator, autor de manuale pentru învăţământul militar, patriot şi destoinic apărător de ţară. A activat, ca profesor, în învăţământul militar din campusul artileristic din Timişoara timp de opt ani, din care doi ani a îndeplinit onoranta funcţie de comandant al Şcolii de Ofi ţeri Activi de Artilerie ,,Regele Carol I”(1929-1931). Generalul Vasile Mitrea s-a numărat printre valoroşii gânditori militari şi, implicit, între formatorii de opinie recunoscuţi în domeniu, în epoca sa.

S-a născut la 3 iulie 1884, în comuna Căciuleşti (azi Girov), judeţul Neamţ, geamăn cu Ioan care a trăit foarte puţin, în familia lui Gheorghe şi a Mariei Mitrea. Din cei 13 copii născuţi ai familiei Mitrea, nouă băieţi şi două fete au trăit până la deplina maturitate.

De reţinut faptul că a fost consătean, coleg de şcoală, de carieră militară şi de destin, cu generalul Nicolae Dăscălescu, alt destoinic general artilerist.

A urmat primele două clase primare la şcoala din satul vecin, Gura Văii, cu învăţătorul Teofănescu, apoi, după înfi inţarea şcolii în satul natal, cu preotul satului, părintele Grosu. Apoi, şi-a continuat studiile, împreună cu consăteanul său Nicolae Dăscălescu la secţia reală a renumitului Liceu Petru Rareş din Piatra Neamţ348.

După absolvirea cursurilor gimnaziale, a urmat Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti (1906-1908, al cincilea în promoţia de 25 artilerişti), Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1909-1911) şi mai apoi Şcoala Superioară de Război (Promoţia a 25-a, 1914-1916).

A fost avansat primul din promoţia sa de artilerişti la gradul de general, la 1 februarie 1937. De altfel, din promoţia sa s-au mai remarcat generalii Nicolae Dăscălescu, Emanoil Leoveanu, Ştefan Dumitrescu, Dumitru Vrăjitoru, Ştefan Costescu, Constantin Bellea349. De remarcat că în timpul şcolii militare a fost distins cu ,,Medalia Jubiliară Carol I”, ,,pentru muncă”, aceasta fi ind prima decoraţie pe care a primit-o, ca de altfel şi consăteanul său, Nicolae Dăscălescu.

Şi la Şcoala Specială de Artilerie a obţinut rezultate excelente, fi ind clasat al 4-lea din 28 de ofi ţeri elevi, cu media 8,36, faţă de 8,35 ale consăteanului său Nicolae Dăscălescu,

348 Prof. Dr. Ion Mitrea, - Generalii Nicolae Dăscălescu şi Vasile Mitrea - consăteni, colegi de generaţie, şcoală, carieră militară şi destin -, în Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, serie nouă, vol. 6, Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2008, pp. 253-254; 349 Col. prof. univ. dr. Adrian Stroea, col (r) Marin Ghinoiu - Şcoala Militară de Artilerie-130 de ani de existenţă – Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2011, pp. 248-249.

Generalul Vasile Mitrea

257


comandantul şcolii propunându-l „a fi înaintat la alegere” (la excepţional), fapt ce s-a întâmplat la 1 octombrie 1911, după ce consăteanul său i-o luase înainte, fi ind avansat locotenent la 30 iulie 1911350.

La Şcoala Superioară de Război a făcut parte dintr-o promoţie selectă, fi ind coleg cu viitorii generalii artilerişti Constantin Aldea, Alexandru Glatz, Gheorghe Rozin şi Mihail Spiroiu, dar şi cu Gheorghe Avramescu, Nicolae Macici, Grigore Cornicioiu351.

A fost înaintat în grad, astfel: sublocotenent-1 iulie 1908, locotenent-1 octombrie 1911,căpitan-1916, maior-1917, locotenent-colonel-23 noiembrie 1923, colonel-10 mai 1929, general de brigadă-1 februarie 1937.

A îndeplinit admirabil o multitudine de funcţii militare: comandant de pluton în Regimentul 4 Artilerie Bacău (1908-1909), Regimentul 13 Artilerie (1911-1914); profesor la Şcoala de Artilerie şi Şcoala de aplicaţie a Artileriei-Timişoara (1923-1929); comandant al Şcolii de Artilerie (1929-1931); comandant al Regimentului 36 Obuziere Sibiu (1931-1933); comandant al Brigăzii 7 Artilerie, al artileriei Corpului 10 Armată (1940-1941); prefect al Poliţiei Capitalei (1941), pentru 4 zile, fi ind înlocuit din cauza poziţiei sale oscilantă faţă de vărsarea de sânge pe timpul rebeliunii legionare; a demisionat din armată, după înlocuirea din funcţia de prefect al poliţiei capitalei, reactivat (29 iunie 1941) şi mobilizat cu Divizia 8 Infanterie; a activat la Corpul Teritorial Bucureşti (1941-1944).

A participat la al Doilea Război Balcanic, cu Regimentul 13 Artilerie fi ind decorat cu ,,Medalia Avântul Ţării”. După ce în primăvara anului 1916 a fost avansat la gradul de căpitan, a participat la Războiul de Întregire, făcându-şi datoria în mod exemplar, motiv pentru care a fost avansat ,,la excepţional” la gradul de maior şi a fost distins cu mai multe medalii şi decoraţii între care ,,Medalia Crucea Comemorativă”, ,,Ordinul Coroana României cu spade în grad de cavaler” şi ,,Ordinul Steaua României în grad de ofi ţer”352.

După Războiul de (Re)Întregire a urcat noi trepte ale ierarhiei militare, ocupând funcţii de comandă în mai multe unităţi de artilerie, iar timp de 8 ani (1823-1831) a avut o importantă contribuţie la dezvoltarea învăţământului de artilerie, pentru doi ani fi ind comandant al Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie „Carol I” de la Timişoara, în 1931 primind vizita şefului statului, Regele Carol al II-lea (vezi fotografi a din pagina următoare).

350 Dr. Ion Mitrea (Muzeul „Iulian Antonescu”, Bacău), - Generalul Vasile Mitrea - autor de manuale pentru învăţământul militar - în Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie nouă, vol. 1, partea II, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 371; Prof. Dr. Ion Mitrea, - Generalii Nicolae Dăscălescu şi Vasile Mitrea - consăteni, colegi de generaţie, şcoală, carieră militară şi destin - în Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, serie nouă, vol. 6, Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2008, p. 254; 351 General-locotenent Mircea Agapie, maior Dănuţ-Mircea Chiriac, maior Constantin Hlihor, maior Ion Emil – De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare. Comandanţi. Profesori. Absolvenţi (1889-1995) – Editura A.I.S.M., 1995, p. 185; 352 Prof. Dr. Ion Mitrea, - Generalii Nicolae Dăscălescu şi Vasile Mitrea- consăteni, colegi de generaţie, şcoală, carieră militară şi destin -, în Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, serie nouă, vol. 6, Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2008, p. 255.

258


La declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial generalul Vasile Mitrea îndeplinea funcţia de comandant al Brigăzii 7 Artilerie din Divizia 7 Infanterie Roman, fi ind trecut apoi în funcţia de şef al artileriei Corpului 10 Armată.

În condiţiile impuse de notele ultimative sovietice din iunie 1940, la 28 iunie a fost lăsat de

generalul Constantinescu, comandantul corpului, la Cernăuţi, ca reprezentant al guvernului român, pentru a prezenta ,,generalului bolşevic protestul pentru nerespectarea ritmului de înaintare în Bucovina la care se angajaseră prin Convenţie”. Urmare a protestului său a fost luat prizonier pentru scurt timp353. În ,,Foaia califi cativă” a generalului Mitrea, şeful său, comandantul Corpului 10 Armată, îl aprecia elogios şi conchidea că ,,i se poate încredinţa comanda unei Divizii de Infanterie la care îl propun şi înaintarea la gradul de General de Divizie”. La rândul său comandantul Armatei a 3-a a consemnat următoarele: ,,În zilele de criză, legate de evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, când comandanţii diferitelor grade au putut fi verifi caţi în ceea ce priveşte acele calităţi sufl eteşti ce cu greu se pot urmări în timpuri obişnuite, dar sunt foarte necesare unui comandant pe timp de război, generalul Mitrea, prin felul cum s-a purtat în misiuni delicate, ce l-au dus în mijlocul bolşevicilor, a probat curaj, simţ al datoriei şi spirit de sacrifi ciu. Îndeplinindu-şi în foarte bune condiţiuni serviciul obişnuit, cred că i s-ar putea încredinţa în mod provizoriu comanda de Divizie”354.

La 21 ianuarie 1941, generalul Vasile Mitrea a fost numit de conducătorul statului, Ion Antonescu, prefect al Poliţiei Capitalei, pentru ca peste numai câteva zile, la 25 ianuarie, să fi e demis, în împrejurări nu tocmai clare, fi ind repartizat la Comandamentul militar al Capitalei. Literatura de specialitate acreditează ideea că ,,pe timpul rebeliunii a avut o atitudine îndoielnică şi nemilitară faţă de un ofi ţer tanchist care şi-a făcut datoria şi trăsese în legionari”, precum şi dezacordului cu şeful statului, care ordonase intervenţia în forţă a poliţiei împotriva acţiunilor muncitorilor din unele întreprinderi bucureştene, răspunzându-i acestuia că ,,a urmat cariera militară nu pentru a reprima pe muncitori”355. Considerându-se nevinovat generalul Mitrea şi-a dat demisia din armată, dar la 29 iunie 1941 a fost reactivat şi mobilizat la Divizia 8 Infanterie, cu care se

353 Ioan Scutu, Constantin Hlihor – Complot împotriva României 1939-1947 – Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1994, p. 24; 354 Dr. Ion Mitrea (Muzeul „Iulian Antonescu”, Bacău), - Generalul Vasile Mitrea- autor de manuale pentru învăţământul militar -, în Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie nouă, vol. 1, partea II, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 372;355 Idem, pp. 372-373.

Generalul Vasile Mitrea îi dă raportul regelui Carol al II-lea

259


va distinge în luptele de la Odessa, din august-septembrie 1941, fi ind decorat cu Crucea de fi er germană. După 30 noiembrie 1941 a fost trecut la Corpul Teritorial Bucureşti, unde a rămas până la sfârşitul războiului.

După 23 august 1944 s-a implicat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, cu misiunea de a organiza mişcarea de rezistenţă armată din Moldova.

A fost arestat în mai 1946, acuzat de participare la complotare întru distrugerea statului, fi ind încarcerat în închisoarea Jilava. 5 ani mai târziu a decedat, în aprilie 1951, în această închisoare, după ce încă din 1950 intrase în greva foamei.

De-a lungul carierei a fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României” cu spade, în grad de cavaler, Ordinul „Steaua României” în grad de Ofi ţer, ,,Medalia Crucea Comemorativă”, ,,Crucea de Fier” (Germania).

Generalul Mitea a fost un excelent formator de opinie. Între publicaţiile sale de referinţă amintim: ,,Geografi a militară a României” (Timişoara, 1924); ,,Călăuză practică pentru tinerii ofi ţeri activi şi de rezervă din toate armele” (Timişoara-1931), ,,Ofi ţerul în societate” (Sibiu,1932), ,,Obligaţiuni sociale” (Bucureşti,1937), ,,Pedagogia instrucţiei militare” (Bucureşti,1940).

În vremea când a fost profesor la şcolile de artilerie din Timişoara a publicat lucrarea ,,Geografi a militară a României”, iar în perioada când a fost comandantul Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie ,,Regele Carol I” de la Timişoara a publicat o interesantă lucrare, cu o largă adresabilitate, intitulată ,,Călăuză practică pentru tinerii ofi ţeri activi şi de rezervă din toate armele”, urmată în chip fericit cu o alta, ,,Ofi ţerul în societate”, publicată la Sibiu, pe vremea când comanda Regimentul 36 Obuziere.

Lucrarea ,,Geografi a militară a României”, în fapt cursul întocmit şi predat în şcolile de artilerie de la Timişoara, este un autentic şi veritabil manual de geografi e a României, întocmit din perspectiva pregătirii viitorilor ofi ţeri de artilerie.

După ce în primul capitol este evidenţiată „importanţa elementelor geografi ce şi infl uenţa lor asupra operaţiunilor militare”356, autorul a tratat întreaga paletă a cadrului fi zico-geografi c şi economic al României şi implicaţiile asupra pregătirii şi ducerii operaţiilor militare. Astfel, în capitolele II-VI a tratat „Situaţia geografi co-militară, forma şi hotarele României, Orografi a, Hidrografi a, Clima şi Căile de comunicaţie ale României” şi a prezentat aspectele de interes pentru pregătirea viitorilor ofi ţeri de artilerie. În capitolul VII „Bogăţiile României” a analizat „bogăţiile solului şi subsolului,

356 Şcoala Specială a Artileriei – Geografi a militară a României. Curs rezumat întocmit şi predat în Şcoalele de Artilerie de Locot.-colonel V. Mitrea - 1924, Tipografi a Şcoalei Speciale a Artileriei, Timişoara, pp. 3, 4-14.

Carte a generalului, din 1931

260


industria, comerţul, fi nanţele” din perspectiva aportului acestora la capacitatea de apărare a ţării, iar în capitolul VIII a prezentat „Mijloacele de trai şi cantonament”, elemente importante din punctul de vedere al desfăşurării unor operaţiuni militare.

Din perspectiva pregătirii viitorilor ofi ţeri, foarte important este ultimul capitol, al zecelea „Consideraţiuni asupra apărării României”, care prezintă caracteristicile celor patru teatre de operaţiuni militare: „teatrul de Est, teatrul de Vest, teatrul de Sud şi reduitul Central-Podişul Transilvan”. Fiecare teatru a fost analizat din două ipoteze: ofensivă şi defensivă. Autorul arată că: „ ... pentru fi ecare ipoteză se analizează mai întâi factorii geografi ci atât la noi, cât şi la adversar, şi se deduce: baza de operaţie; zonele de adunare; liniile de operaţie cele mai avantajoase; obiectivul principal (armata inamică) şi obiectivele geografi ce importante. Odată stabilite liniile de invazie inamice, se studiază pentru fi ecare, poziţiunile sau punctele de oprire cele mai tari pentru apărare; se fi xează locul rezervelor tactice şi strategice şi se prevăd chiar manevrele cele mai favorabile apărării în diferitele situaţiuni”357.

Lucrarea „Călăuză practică pentru tinerii ofi ţeri activi şi de rezervă din toate armele“, apărută în colecţia „Biblioteca Şcoalei pregătitoare de ofi ţeri activi de Artilerie „Regele Carol I”, fondată în anul 1929 de locotenent-colonelul Potopeanu G.” (ce vremuri! se putea aşa ceva) este structurată în patru părţi: I. Rolul militar şi social al ofi ţerului; II. Sfaturi pentru purtarea în societate; III. Corespondenţa; IV Extrase din diferite legi şi regulamente, şi se constituie într-un adevărat cod de bună purtare pentru tânărul ofi ţer. Şi aceasta pentru că „Ofi ţerul fi ind un reprezentant al puterii statului, iar uniforma sa fi ind haina ţării, purtarea lui nu trebuie să ştirbească întru nimic prestigiul uniformei. Greşeala unui ofi ţer se răsfrânge asupra armatei, pe când greşeala unui civil rareori aduce scăderea prestigiului societăţii civile”358. Frumuseţea, căldura sufetească şi grija părintească ce emană din aceste sfaturi ne determină să prezentăm câteva citate, actuale şi astăzi, şi care arată harul pedagogic al generalului Mitrea, dar şi preocuparea sa pentru pregătirea viitorilor ofi ţeri care să facă cinste armatei şi, la rândul lor, să fi e buni educatori ai ostaşului român. Astfel, pregătind viitorul ofi ţer pentru a intra în corpul de cadre al unităţii unde va fi repartizat, îi sfătuia asupra unor obligaţii elementare faţă de camarazi: ,,Relaţiunile cu camarazii merită toată atenţiunea. După cum veţi cultiva aceste relaţiuni, veţi putea avea în ele un izvor de mulţumiri sau o cauză de neplăceri. Interesul serviciului şi interesul fi ecăruia cer o perfectă înţelegere între camarazi; pentru fi ecare în parte, ca şi pentru întreg corpul ofi ţeresc, buna înţelegere este o forţă şi un element de prestigiu. În fi ne, camaraderia constituie farmecul vieţii militare, iar în faţa societăţii ea este pilda solidarităţii generoase, temelia forţei morale a armatei. Fiţi totdeauna binevoitori din tot sufl etul, cu toată lumea. În toată activitatea voastră lăsaţi să se vadă un larg spirit îngăduitor. Fiţi drepţi pentru orice merit şi indulgenţi cu

357 Şcoala Specială a Artileriei – Geografi a militară a României. Curs rezumat întocmit şi predat în Şcoalele de Artilerie de Locot.-colonel V. Mitrea - 1924, Tipografi a Şcoalei Speciale a Artileriei, Timişoara, p. 146;358 Colonel V. MITREA - Călăuza practică pentru tinerii ofi ţeri activi şi de rezervă din toate armele - Timişoara, Tipografi a Şcoalei pregătitoare de ofi ţeri activi de artilerie, 1931, p. 67.

261


toate imperfecţiunile. Sinceritatea voastră să nu degenereze niciodată în asprime sau jignire. Nu uitaţi că le stă foarte bine tinerilor când sunt rezervaţi şi modeşti. Îndată după venirea voastră la corp, toţi cei mai vechi vă vor îmbia cu sfaturi, pe care se vor crede datori să vi le dea. Ascultaţi-le pe toate cu atenţiunea recunoscătoare. Pentru toate acestea se înţelege că nu trebuie să vă înăbuşiţi personalitatea şi să renunţaţi la opiniunile voastre când este vorba de idei personale, însă trebuie oarecare diplomaţie. Dacă vă plac glumele spirituale, faceţi-le cu măsură şi cu multă chibzuială, ca să nu jigniţi pe acei cari n-au această înclinare. Adevăratul glumeţ de spirit este numai acela care, fără încordare aparentă şi totdeauna în acord cu bunul simţ, reuşeşte ca societatea să-i atribuie calităţi spirituale, fără ca el să se arate prea nerăbdător de a le face cunoscute. Cei mai bogaţi, respectaţi amorul propriu al celor cu mijloace restrânse şi feriţi-vă de a deveni antipatici prin risipă şi lux nelalocul lui”359.

În capitolul de corespondenţă, generalul Mitrea a oferit sfaturi utile şi pertinente privind redactarea scrisorilor, adresarea felicitărilor, trimiterea invitaţiilor, folosirea cărţilor de vizită. ,,Forma exterioară a corespondenţei are o importanţă tot aşa de mare ca şi fondul. Dispunerea scrisului pe hârtie uşurează foarte mult cititul. Impresionează plăcut ochiul şi provoacă până la un punct buna dispoziţie a cititorului. Scrisul trebuie să fi e de mână, niciodată de maşină. El trebuie să fi e atât de frumos pe cât poate mai bine cel ce scrie şi foarte îngrijit; fără adăugiri, răsături, ştersături, pete de cerneală, grăsime etc., de mărime convenabilă şi uniformă, în tot cuprinsul scrisorii. Se va scrie întotdeauna cu cerneală neagră, nu colorată; se va scrie citeţ fără a alterna forma caracteristică a literelor, nici a prescurta cuvintele; denumirea gradelor, unităţilor, armelor se va scrie întotdeauna cu litere mari şi neprescurtate: general, colonel, căpitan, divizie, regiment, infanterie, artilerie etc.; niciodată nu se fac prescurtări, nici la titlu, de exemplu: D-le Căpit. sau Stimate D-le colonel etc., nici în cuprinsul scrisorii (decât cele obişnuite ca: a.c. anul curent); nu se scriu în cifre decât datele şi efectivele. Fără a îndoi hârtia, se lasă la o margine un sfert sau o treime nescrisă, necesară pentru adnotări, observaţii etc. Hârtia trebuie să fi e întotdeauna albă, sufi cient de groasă, de bună calitate, de formă pătrată şi de mărimea unui sfert sau jumătate de coală îndoită exact în două. Plicul, tot alb şi de aceeaşi calitate ca hârtia. Este bine a folosi plicuri cu căptuşeală de foiţă pe dinăuntru, care păstrează mai uşor secretul scrisorii”360.

,,Felicitările se scriu cu ocazia diferitelor sărbători, aniversări, an nou etc. Omul bine educat nu pierde nicio ocaziune de a-şi arăta sentimentele sincere care îl leagă de prieteni, camarazi, rude, mai marii lui. Stilul scrisorilor de felicitare este, desigur, în raport cu gradul de intimitate în care eşti cu cel pe care îl feliciţi. Pe un superior sau chiar o rudă mai în vârstă, e mult mai frumos a-l felicita printr-o scrisoare sau telegramă. În niciun caz prin carte poştală (nici chiar ilustrată ) sau carte de vizită. Pe un prieten apropiat, pe o rudă de aceeaşi vârstă, vei felicita însă prin carte poştală

359 Colonel V. MITREA - Călăuza practică pentru tinerii ofi ţeri activi şi de rezervă din toate armele - Timişoara, Tipografi a Şcoalei pregătitoare de ofi ţeri activi de artilerie, 1931, p. 63;360 Idem, p. 135.

262


ilustrată sau carte de vizită. În general, la Anul Nou şi zilele onomastice se felicită prin telegrame”361.

,,Invitaţiile se fac pe cartoane de scrisori sau cărţi de vizită. Ele pot fi tipărite, atunci când numărul invitaţilor e prea mare şi nu se pot scrie de mână, ca, de pildă, la o nuntă, botez, baluri şi pe care să se adauge numele invitatului. În general, faţă de o persoană mai în vârstă şi cu o poziţie socială înaltă, se trimite invitaţia printr-o scrisoare, în loc de carton sau carte de vizită. Invitaţia trebuie să cuprindă ziua, ora precisă, precum şi adresa celui care invită şi locul unde pofteşte pe invitat. La invitaţiile ofi ciale se adaugă ţinuta. Pentru un prânz mare, bal, serate, invitaţiile trebuie trimise cu cel puţin opt zile înainte, iar pentru o petrecere sau masă mai intimă cu trei sau patru zile. La orice invitaţie, fi e că mergem sau nu, trebuie să răspundem, mulţumind pentru invitaţie. Răspunsul trebuie să fi e scurt, arătând dacă venim sau nu. Dacă nu putem veni, arătăm motivul adevărat, fără a inventa diferite motive, sau vom arăta, pur şi simplu, părerea de rău că nu putem veni. Răspunsul este necesar în special când suntem invitaţi la masă, pentru ca gazda să poată şti pentru câte persoane trebuie să pregătească masa. La invitaţiile de nuntă, dacă nu mergem, se va răspunde printr-o telegramă de felicitare”362.

,,Cărţile de vizită sunt folosite în corespondenţele zilnice între intimi sau rude. De asemenea, mai sunt folosite: când facem o vizită şi anunţăm prin servitor, trimitem cartea de vizită; dacă nu găsim acasă persoana ce vizităm, lăsăm cartea de vizită, îndoind una din marginile mici; felicitări în diferite ocaziuni (nu însă pe cineva mai bătrân sau pe un superior). Forma cărţii de vizită este dreptunghiulară. Dimensiunea cea mai nimerită: 0,06/0,10. Cartonul de cea mai bună calitate, perfect de alb, niciodată colorat sau transparent, căci denotă prost gust. Scrisul poate fi tipărit sau litografi at. Este mai de gust litografi at, dar mai scump. Caracterele literelor nu prea mari, nici minuscule. Fără înfl orituri, stele sau chenare aurite. Plicul în care se pune cartea de vizită trebuie să fi e exact de aceeaşi mărime. De aceea, trebuie cumpărate odată cu cărţile de vizită. Denotă lipsă de gust cel ce pune o carte de vizită într-un plic mai mare, tot astfel cel care îndoaie sau strâmbă cartea, spre a intra în plicul prea mic. Atunci când prin carte de vizită răspunzi cuiva mulţumind sau rugând ceva, scrii începând dedesubtul numelui şi nu se mai iscăleşte la urmă. Atunci când se scrie între intimi, se poate scrie pe verso. Albeaţa imaculată a cărţilor de vizită trebuie păstrată întotdeauna. Nu poate fi folosită o carte de vizită murdară sau mototolită. Pentru aceasta, cărţile de vizită nu se ţin niciodată prin buzunare, ci se poartă întotdeauna în portcartes”363 .

Vom încheia scurta prezentare a acestei lucrări cu aprecierile distinsului pedagog militar privind o chestiune valabilă oricând şi pentru oricine, dar mai ales pentru ofi ţerul armatei române: ,,Onoarea este scopul cel mai înalt al vieţii morale; este sentimentul care îndeamnă pe omul moral a face numai binele şi a evita răul. Onoarea este mai scumpă decât însuşi viaţa, căci viaţa fără onoare nu are nicio valoare. … Dacă în

361 Colonel V. MITREA - Călăuza practică pentru tinerii ofi ţeri activi şi de rezervă din toate armele - Timişoara, Tipografi a Şcoalei pregătitoare de ofi ţeri activi de artilerie, 1931, p. 114;362 Ibidem p. 114363 Idem, pp. 115-116.

263


anumite ocaziuni îţi dai cuvântul de onoare că te vei ţine de promisiunea făcută, acesta să fi e cel mai sacru jurământ, peste care nu vei trece orice s-ar întâmpla”364.

Preocupările din această lucrare au fost aprofundate într-o alta, mai amplă, intitulată „Ofi ţerul în societate“, lucrare aprobată de Marele Stat Major cu Ordinul No. 3393 din 22.VIII.1931. Pornind de la constatarea ,,Corpul ofi ţeresc a făcut întotdeauna parte din ,,Elita Societăţii” şi tocmai această admitere tradiţională a ofi ţerilor în societatea cea mai bună, cere din partea lor foarte multe şi delicate obligaţiuni sociale”365, autorul a scris această ,,broşură cu scopul”: ,,să arate regulile generale pentru purtarea în societate: pe stradă, la vizite, la mese, la baluri, în sălile de spectacol etc., precum şi modul de a lucra corespondenţa particulară”366. Din multitudinea de reguli şi sfaturi am ales una care ne face să înţelegem coeziunea corpului ofi ţeresc din acele vremuri: ,,Nu este admis de tradiţie şi regulile militare, ca ofi ţerii din acelaşi corps au serviciu, să nu stea în relaţii de vizită între ei; această regulă devine cu atât mai riguroasă cu cât ofi ţerii sunt mai apropiaţi în grad sau funcţiune”367.

Lucrarea „Obligaţiuni sociale“ este în fapt ediţia a II-a, reintitulată, a lucrării ,,Ofi ţerul în societate”, regândită şi prezentată în două părţi: I. Reguli generale pentru purtarea în societate şi II. Reguli speciale pentru ofi ţeri, şi care, de această dată, are o arie de adresabilitate mult mai mare: ,,Cartea de vizită a cuiva îi dă numele; ţinuta şi atitudinea sa în societate îi arată gradul de cultură şi educaţia”368.

Apărută ca o necesitate pentru că „În toată cariera militară am simţit lipsa unor preciziuni, în ceeace priveşte procedeele militare (de instrucţie – N.N.)” lucrarea ,,Pedagogia instrucţiei militare” se bazează pe vasta sa carieră de ofi ţer şi pedagog militar, pe studiul unei vaste bibliografi i autohtone şi străine: V. Pârvan – ,,Datoria vieţii”, C. Rădulescu-Motru – ,,Curs de psihologie”, Colonel I. Manolescu – ,,Psihologia şi pedagogia militară”, Alexis Carrel – ,,Omul, fi inţă necunoscută”, Doctor Leon Wauty – ,,Psihologia soldatului în război”, Căpitan Boucher – ,,Psihologia militară”, dar şi pe directivele de instrucţie ale Marelui Stat Major din perioada 1934-1940 şi regulamentele de instrucţie ale armelor de bază – infanteria, cavaleria, artileria.

364 Colonel V. MITREA - Călăuza practică pentru tinerii ofi ţeri activi şi de rezervă din toate armele - Timişoara, Tipografi a Şcoalei pregătitoare de ofi ţeri activi de artilerie, 1931, p. 146;365 Ofi ţerul în societate – de colonel Mitrea V., comandantul Reg. 36 Obuziere, 1932, Tipografi a Şcoalei Speciale de Cavalerie, Sibiu, p. 3; 366 Idem, p. 4; 367 Idem, p. 30; 368 Generalul MITREA – Obligaţiuni sociale – Atelierele ziarului „UNIVERSUL”, 1937, p. 3.

Carte publicată la Sibiu, în 1932

264


În cuprinsul său au fost abordate probleme generale, precum „psihologia poporului român”, probleme punctuale gen „psihologia recrutului”, „psihologia mulţimii”, „principiile instrucţiei”, procedee metodice pentru „învăţarea instrucţiei fără arme”, a instrucţiei individuale „cu armele portative”, „instrucţiei cu armamentul greu”, „instrucţiei de luptă a soldatului”, „educaţia fi zică şi morală”, toate subsumate atingerii unui înalt nivel de instrucţie şi educaţie. „Tot secretul instrucţiei şi educaţiei este de a creia în oameni idei-forţe –idei gata să se realizeze”369. „Adevărata instrucţie este acea intrată în deprinderi”370, iar „O disciplină fermă, conştientă şi o temeinică educaţie morală constituie temelia întregii instrucţii”371, postulează distinsul pedagog.

Generalul Mitrea aprecia că timpul de instrucţie ar avea o împărţire efi cientă dacă ar fi structurat astfel372: educaţia morală – 6%, educaţia fi zică – 7%, instrucţia tehnico-tactică – 82% (instrucţia tehnică -13%, instrucţia

de luptă – 38%, instrucţia tehnică a tragerilor şi trageri – 22%, organizarea terenului – 4%, serviciul în campanie – 5%, instrucţia cu masca -2%), instrucţia teoretică -5%. De asemenea, destoinicul comandant susţinea că ,,Armata are mare nevoe de un Institut Psihotehnic militar care să studieze profi lele profesiunei militare pentru diferitele arme şi specialităţi, problemele de selecţie paralele cu recrutarea şi problemele de orientare după încorporare”373.

Alături de generalii Petre Vasiliu Năsturel şi Pion Georgescu a fost pe podiumul comandanţilor Şcolii de Artilerie scriitori militari, lăsând urmaşilor o interesantă operă psihopedagogică. A fost comandantul Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie, ca şi generalul Gheorghe Stavrescu, cu un destin tragic, sfârşind în închisorile comuniste, şi, ca şi generalii Ion Carlaonţ şi Platon Chirnoagă, comandanţi ai Şcolii de Aplicaţie a Artileriei, s-a împotrivit mersului sortit ţării după 23 august 1944.

369 Generalul V. Mitrea - Pedagogia instrucţiei militare – Tip. Ziarului „UNIVERSUL”, 1940, p. 59;370 Idem, p. 251;371 Idem, p. 231;372 Idem, pp. 242-244;373 Idem, p. 252.

Lucrare publicată în 1940

265


2.13. Afacerea Skoda şi tragedia generalului artilerist Dimitrie (Sică) Popescu

Un loc aparte în istoria personalităţilor artileriei îl ocupă generalul artilerist Dimitrie (Sică) Popescu. Acesta, în dubla sa calitate de Inspector General al Artileriei şi de secretar general al Ministerului de Război, a avut îndrăzneala de a face ceva pentru renaşterea artileriei, curaj pe care l-a plătit prea scump, cu preţul vieţii sale. Chiar dacă ancheta parlamentară şi procesul lui Bruno Seletzki au constatat că în „Afacerea Skoda” s-au produs lucruri nelegale, că s-a dat mită unor politicieni şi demnitari, inclusiv militari, dar niciodată dovediţi, generalul Sică Popescu nu poate fi încadrat în tagma şperţarilor, el murind sărac, fi ind un ,, om corect dar care nu a putut trăi din cauza invidioşilor şi mizerabililor”, aşa cum scrie pe crucea de la mormântul său, „cel mai dureros epitaf dintre cel care se pot afl a într-un locaş al păcii eterne”.

Scandalul „Afacerea Skoda”374 a început la 10 martie 1933, în timpul guvernării ţărăniste a guvernului Vaida-Voevod, când în urma unui denunţ anonim, autorităţile române au trecut la operarea unor controale fi nanciare la sediul reprezentanţei fi rmei Skoda la Bucureşti, reprezentată de Bruno Seletzki, sub motivul neplăţii unor impozite către statul român. La 20 şi apoi la 23 martie dr. Nicolae Lupu, plecat din Partidul Ţărănist la 19 februarie 1927, după ce a intrat în confl ict cu conducerea partidului (reînfi inţând Partidul Ţărănesc şi colaborând cu Partidul Naţional Liberal), a susţinut un discurs în Camera Deputaţilor, în care a facut publică ,,Afacerea Skoda”. La 28 martie 1933, generalul Sică Popescu, comandantul Corpului 1 Armată, fost Inspector General al Artileriei şi Secretar General al Ministerului Apărării, fi ind învinuit de ziarişti şi parlamentari de implicare în acest scandal, s-a sinucis conform presei vremii: „Aseară la ora 5 jumătate s-a împuşcat la Craiova generalul Sică Popescu. … şi-a tras un glonţ în tâmpla dreaptă, care a ieşit prin tâmpla stângă. Transportat la sanatoriul Dr. Albu … pe la ora 9, generalul şi-a găsit sfârşitul”375.

Din presa vremii376 am mai reţinut că: ,,Generalul moare sărac; el a fost un om sobru şi a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proieminent”. În scrisorile lăsate pentru mareşalul Prezan, generalul Condeescu, colonelul Aldea, şeful statului major al Corpului 1 Armată Craiova, şi soţiei, generalul îşi striga nevinovăţia, rugând să se spună subordonaţilor că ,,fostul lor şef nu a fost un şperţar, ci un om corect; (...) e nevinovat de tot ce i se pune în sarcină; a trăit cinstit, a luptat pentru ţară şi acum moare sărac”, iar calomniatorilor săi dr. Lupu şi generalul Amza le-a transmis să ia sumele luate de el ca şperţ şi le trimitea blestemul ca sângele său ,,să le ţâşnească în faţă de fi ecare zi pentru a le reaminti mişelia săvârşită”. Soţiei sale, Margareta Popescu, i-a cerut iertare pentru gestul făcut, pentru că urma să moară sărac şi „nu-i poate lăsa decât un teren cu

374 Mihai Chioveanu – Afacerea Skoda – în Sfera politicii, Anul VIII, nr. 84/2000, p. 17;375 Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 3;376 Ziarul Dimineaţa – an 29, nr. 9431/31 martie 1933.

266


care să-i plătească datoriile (...) şi 20 000 de lei, singurii bani agonisiţi (la percheziţia biroului său au fost găsiţi aceşti bani şi 6350 lei în portmoneu, ultima sa soldă)”. De asemenea, i-a cerut soţiei ca pe crucea sa să scrie: ,,Aici se odihneşte un om corect, dar care nu a putut trăi din cauza invidioşilor şi mizerabililor”.

Înţelegerea dramei generalului Dimitrie Popescu presupune în prealabil un scurt excurs în istoricul Afacerii Skoda377. Înainte de 1929, la 10 ani de la terminarea Primului Război Mondial, artileria noastră se găsea într-o stare deplorabilă, de haos care domnea nestingherit, din cauza faptului că toate partidele politice afl ate la putere în această perioadă nu făcuseră mai nimic pentru dotarea artileriei, a armatei în general378. „În timp de zece ani nu se întreprinsese nimic şi ne găseam, din punct de vedere al armamentului, exact în aceeaşi situaţie în care eram la încheierea păcii. Toate contractele de furnituri, intervenite între timp, se refereau la procurarea de muniţiuni pentru instrucţia trupei şi la încercarea de şemizare a unui număr de tunuri, încercare neizbutită. Încolo nicio achiziţiune de armament greu, nicio încercare serioasă pentru modernizarea armamentului existent, nicio măsură pentru conservarea muniţiunilor pe care le aveam dela foştii inamici, muniţiuni care însumau o valoare de câteva zeci de miliarde”379. „Astfel, în dotarea armatei se găseau câteva categorii de tunuri de câmp de diferite calibre (75 mm, 76,2 mm, 76,5 mm şi 77 mm), câteva categorii de obuziere de câmp ale căror calibre variau între 100 mm şi 127 mm (100. 105, 114,3, 121,9, 127) şi alt material greu de artilerie din care două categorii de tunuri (106,7 mm şi 150 mm) şi două de obuziere (150 mm şi 152 mm). Toate aceste piese, de modele foarte vechi (între 1885 şi 1914), proveneau din Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Rusia şi Anglia”380. Între anii 1929-1930 Ministerul Apărării Naţionale a studiat mai aprofundat problema dotării armatei cu armament modern, şi a început realizarea unui program mai elaborat de înzestrare. „Generalul Popescu Dumitru, Inspectorul General al Artileriei şi Secretar General al Ministerului Apărării Naţionale din 1929 şi 1930, a fost singurul care a văzut clar chestiunea armamentului şi a pus capăt sistemului nenorocit ce se practica înainte de venirea sa în capul artileriei”381.

În 1929, „guvernul de acord cu Înalta Regenţă, având în vedere situaţia politică externă, a hotărât să înzestreze armata cu material tehnic de care mai avea absolută nevoie”382. Conform hotărârii Comitetului Apărării Naţionale, în cursul lunii septembrie 1929,

377 Vezi Ioan Scurtu – Şperţuri, spionaj şi manevre politicianiste „Afacerea Skoda” – în Dosarele istoriei, nr. 7(23)/1998, pp. 35-42; Mihai Chioveanu – Afacerea Skoda – în Sfera politicii, Anul VIII, nr. 84/2000, pp. 16-20;378 General-maior Valerian Nestorescu – File din trecutul artileriei române moderne – Editura Militară, 1972, pp. 44-45;379 Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol. II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, p. 209;380 General-maior Valerian Nestorescu – File din trecutul artileriei române moderne – Editura Militară, 1972, p. 45;381 Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 – Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 213; (Documentul nr. 52 – Memoriu cu privire la modul cum s-a dotat armata noastră, după război, cu armament şi muniţii – întocmit de lt.-col. Şerbu Chirilă, ofi ţer în Direcţia Materialelor/M.Ap.N., la 26.04.1933, la cererea Consiliului de Război al C. 2 A. Ofi ţerul a fost şeful promoţiei 1911 a Şcolii de Artilerie Bucureşti – N.A. );382 Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 – Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 206.

267


o comisie prezidată de generalul de divizie Popescu Sică, secretar general şi inspector general al Artileriei, a vizitat Uzinele Schneider şi Skoda. Au fost vizitate numai aceste două uzine avându-se în vedere probabil, motive de ordin politic, care dictau ca importantele comenzi de armament ce erau proiectate, să se facă la una dintre aceste uzine, sau la amândouă, revenindu-se astfel la ideea guvernului din 1921 şi părăsită de toate guvernele care au urmat până în 1929.

La 1 octombrie 1929, generalul Popescu Sică a înaintat ministrului apărării naţionale, generalul Henri Cihoski, raportul nr. 5, privitor la vizitele făcute la Uzinele Schneider şi Skoda, în care se dau relaţii asupra caracteristicilor materialului ce au prezentat cele două uzine, conchizând că materialul Skoda era superior din punct de vedere tehnic şi mult mai ieftin, decât cel al Uzinelor Schneider, şi sublinia că tipurile de materiale Skoda au fost realizate în serie, pe când materialul Schneider a fost realizat numai ca prototip. Raportul s-a terminat cu informaţii asupra enormelor cantităţi de tunuri comandate Casei Skoda de către vecinii noştri (Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia). Ministrul apărării naţionale a prezentat acest raport Comitetului Apărării Naţionale, care a avut loc la începutul anului 1930. La 27 februarie 1930, Secretariatul General a făcut cunoscut – cu adresa nr. 138- Direcţiei Armamentului, că guvernul a hotărât cumpărarea de la Uzinele Skoda a 160 baterii de diferite calibre (indicate în ordin) cu muniţiunile aferente, în cantitate de circa 2 unităţi de foc şi i-a ordonat să întocmească contractul, având ca anexe, inventarele de compunere a bateriilor, precum şi caietul de sarcini: „Cu onoare se face cunoscut că, guvernul a aprobat cumpărarea de la uzinele Skoda a următoarelor materiale: 1.) 24 baterii câmp de 75 mm cu 48000 proiectile; 2.) 25 baterii antiaeriene 76,5 mm hippomobile cu 50000 proiectile; 3.) 66 baterii de câmp de 100 mm cu 52800 proiectile; 4.) 45 baterii obuziere de 150 mm cu 36000 proiectile. Veţi binevoi a întocmi contractul, având ca anexe, compunerea bateriilor, accesoriile fi ecărei baterii şi piese, precum şi caetele de sarcini. Acestea din urmă se vor stabili ulterior de către o comisie în acord cu Uzinele Skoda. P. Ministru General de divizie D. Popescu”383.

La 2 martie 1930, pe baza rezoluţiei ministrului apărării naţionale pusă pe proiectul de contract întocmit de Direcţia Armamentului: ,,Se vor întocmi toate formele legale pentru executarea comenzii” s-a întocmit raportul către Consiliul de Miniştri, semnat de Ministrul de Război , Ministrul de Finanţe, Inspectorul General al Artileriei şi Directorul Contabilităţii, iar prin J.C.M. nr. 400 din 14 martie 1930 s-a autorizat Ministerul Armatei să încheie cu Casa Skoda, un contract prin bună învoială, pentru furnizarea de material de artilerie, în valoare totală de 1.035.978.000 coroane, sau 5.190.249.780 lei, plata eşalonându-se în timp de 10 ani, prima rată fi ind de 60.120.000 lei. La 17 martie s-a semnat contractul (nr. 6102) de către ministru armatei şi reprezentanţii Uzinelor Skoda, contractul fi ind vizat de Ministrul de Finanţe, şeful Serviciului Contencios şi Consilierul Controlor de la Ministerul Armatei384. Contractul prevedea cumpărarea a 24 de baterii de câmp calibru 75 mm, 25 de baterii antiaeriene calibru 75 mm, 62 de baterii obuziere

383 Al. V. Casimir – Afacerea Skoda pe înţelesul tuturor – 1935, Tiparul Românesc, Bucureşti, pp. 36-47;384 Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 – Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 206.

268


calibru 100 mm şi 45 de baterii calibru 150 mm, în valoare totală de 5.148.810.660 lei. La câteva luni după darea comenzii la Uzinele Skoda, s-a dat o comandă importantă de armament şi la Uzinele Schneider (Franţa), constând în 45 de baterii de tunuri lungi calibru 105 mm.

„Trebuie avut în vedere că în toamna anului 1929, situaţia era de aşa natură că ne-am rugat de vecinii noştri (polonezi, cehoslovaci şi iugoslavi) să ne cedeze din materialele armatelor lor. Inspectorul Artileriei de atunci (generalul de divizie Dimitrie Popescu – N.A.), desigur că s-a opus categoric să mai adunăm fi arele vechi din Europa, cum se făcuse în trecut de mai multe ori şi a cerut să comande material modern. Având în vedere urgenţa, se tratase cu guvernul cehoslovac şi cel iugoslav, să ne cedeze în parte din materialul ce era în curs de recepţie la Uzinele Skoda. S-a renunţat însă la aceasta, pentru că se răspândise zvonul că vom primi materialul refuzat de aceste ţări la recepţie. Prin această renunţare, puteam să obţinem un material, mult mai bun conform caietelor de sarcini întocmite de noi”385.

Prin cele două contracte, cu fi rmele Skoda şi Schneider, se făcea un salt în înzestrarea artileriei, se crea pentru prima dată un sistem de artilerie modern, unitar, se reducea numărul calibrelor obuzierelor uşoare de câmp de la 7 la 1, artileria grea se limita la două categorii indispensabile, înlăturându-se multitudinea de modele existente în înzestrare, se crea o nouă categorie de artilerie, cea antiaeriană. De asemenea, armamentul de artilerie achiziţionat avea caracteristici tehnico-tactice performante la acea vreme (probate pe deplin în cel de-al Doilea Război Mondial, scoase din înzestrarea armatei după mai bine de 60 de ani, în urma aplicării Tratatului C.F.E. de la Viena).

Derularea contractelor, îndeosebi cel cu Skoda, a cunoscut o serie de greutăţi, de sincope, dând naştere la ceea ce s-a numit „Afacerea Skoda“.

În interpelarea sa – mai sus-menţionată – doctorul Lupu a spus, printre altele: ,,... contractul se face în secret, între compania Skoda şi ministerul armatei, unde titular era domnul general Henry Cihosky şi secretar general care a făcut raportul întreg, generalul Sică Popescu. Se face acest contract pentru prima dată fără consultarea organelor tehnice”386. Referitor la generalul Sică Popescu menţiona că: ,,... raportul domnului general Sică Popescu (este vorba de raportul găsit la reprezentanţa Skoda – N.A.), confi denţial şi secret adresat domnului ministru de război prin care acesta se justifi că că în calitatea ilegală de singurul tratator din partea guvernului a acestui contract a fost acuzat de a fi călcat regulamentul şi legea pe care era pus să le păzească. Pentru că secretarul general al Ministerului de Război era obligat să se supună, nu să păstreze contractul, să consulte Direcţia a VIII-a a armamentului. Când dumneata ai trecut peste această direcţie, orice bănuială îmi este permisă şi atunci opinia publică şi însăşi camarazii l-au acuzat de luare de mită”387.

385 Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 208;386 Ziarul Universul, anul 50. nr. 82/duminică 26 martie 1933 – p. 5;387 Idem, p. 6.

269


Că generalul Sică Popescu a fost acuzat pe nedrept, fără a se cunoaşte conţinutul documentelor, a reieşit la iveală ulterior, din activitatea de anchetă a comisiei parlamentare. Astfel, Armand Călinescu, în raportul depus în faţa ,,comisiunii de anchetă parlamentară în afacerea Skoda”388 a desfi inţat pur şi simplu acuzele aduse generalului Popescu. „S-a spus anume că generalul, inspector al artileriei ar fi lucrat singur. S-a pretins că acesta, deşi recunoscut ca ca unul dintre tehnicienii cei mai capabili şi, deşi şeful însuşi al organelor tehnice, s-ar fi mărginit la opiniunea lui personală şi că nu ar mai fi consultat pe nimeni. Ori, este admisibil să se construiască o legendă în contradicţie fl agrantă cu împrejurările de fapt? …în însuşi dosarul care cuprinde contractul se afl ă raportul nr. 4813 din 2 Martie 1930 al Direcţiunii armamentului, semnat de generalul Munteanu şi colonelul Drăgănescu, conducătorii Direcţiunii. … Raportul Direcţiunii conţine un examen foarte atent şi foarte amănunţit al chestiunii”389. „… s-a ridicat chestiunea caietelor de sarcini şi s-a obiectat că ele nu s-au întocmit odată cu contractul, ceea ce ar constitui un viţiu sau poate chiar o favoare făcută uzinelor. Ori, şi aici ne afl ăm în faţa unui exemplu de superfi cialitate cu care se examinează uneori chestiunile şi de uşurinţa cu care se trag concluziunile. … Caietul de sarcini nu se putea întocmi odată cu contractul, pentru simplul motiv că noi ceream mai întâi să se găsească prin experienţe o soluţiune tehnică, să se construiască un prototip şi numai după examinarea şi acceptarea lui, să se fabrice în serie”390.

Şi comisionul de 300 milioane lei, pretins a fi primit pentru încheierea contractului, a fost o legendă. „În vara anului 1931, noul ministru de război, d. general Ştefănescu-Amza, chiamă într-o zi în cabinetul său pe generalii Condeescu şi Sică Popescu. Fără menajamente spune că este în posesiunea unui document care probează că cu prilejul încheierii contractului Skoda uzinele Cehoslovace au plătit un comision de 300.000.000 lei. Cei doi generali se arată surprinşi şi contestă hotărât existenţa unei asemenea dovezi. Ministrul trage sertarul biroului său şi înfăţişează apoi o scrisoare pe care furnisorii din Praga o trimisese generalului Popescu în anul 1930, şi în care îi aducea la cunoştinţă că au vărsat suma de 300 milioane lei ce li s-a pretins. … Despre ce era vorba? Cu prilejul comenzilor făcute în Cehoslovacia, guvernul naţional-ţărănesc, care trata în acel timp un împrumut pentru înfi inţarea creditului agricol, a spus furnisorilor săi: noi comandăm la d-voastră pentru aproape 10 miliarde. Aceste sume vor ieşi dela noi din ţară. D-voastră trebue să ne acordaţi însă o compensaţiune. Vă cerem să subscrieţi o sumă la împrumutul nostru. … Generalul Popescu fusese însărcinat să aducă chestiunea la cunoştinţa uzinelor şi uzinele răspunsese că aderează la cererea noastră. Iată foarte limpede în ce consta legenda pretinselor comisioane de 300 milioane lei”. Pentru această calomnie „…Generalul Popescu, care se simţise vizat

388 Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol. II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, pp. 115-205;389 Idem, pp. 151-152;390 Idem, p. 155.

270


printr-o insinuaţiune atât de gravă, a cerut imediat satisfacţie şi a pretins ministrului să-i dea numele denunţătorului pentru a aduce calomnia în faţa justiţiei. … vedem în repetate rapoarte pe generalul Popescu revenind asupra acestei chestiuni şi pretinzând ferm să i se dea posibilitatea de a urmări pe calomniator.”391

Finalul „Afacerii Skoda”, declanşată de interpelarea Dr. Lupu, între timp reîntors la partidul naţional-ţărănesc, a fost persuasiv rezumat de Armand Călinescu: „După o pierdere de vreme de 4 ani de zile, s-a reluat comanda. … s-a menţinut vechiul furnizor, s-a menţinut vechile modele de tunuri, s-a schimbat numai volumul comenzii şi unele modalităţi de plată. … A rămas însă ceva: au rămas pasiunile politice deslănţuite sub forma acuzaţiilor calomnioase. … Cu ce preţ însă aţi obţinut deslănţuirea patimilor? Aţi obţinut deslănţuirea patimilor cu preţul desvăluirii în faţa străinilor a situaţiunii întregi a apărării noastre naţionale; cu preţul creării unei atmosfere păgubitoare în jurul corpului nostru ofi ţeresc. Este o crimă ce s-a făcut! ”392. Desigur, a fost condamnat la închisoare, 5 ani, Bruno Seletzki, dar Artileria şi Armata Română au pierdut un Om de mare valoare profesională şi probitate morală, generalul Sică POPESCU.

General de divizie Dimitrie (Sică) POPESCU393 – victimă a ,,Afacerii Skoda” s-a născut la 8 noiembrie 1874, în satul Colibaşi, judeţul Romanaţi. Datele biografi ce sunt extrem de persuasive pentru perceperea corectă a personalităţii sale. A urmat Şcoala Fiilor de Militari-Craiova, Liceul Sf. Luis-Paris, Şcoala Politehnică-Paris (1895-1897), Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie-Bucureşti (1897-1899), Facultatea de matematică-Chorlotenburg, Germania. A fost înaintat în grad astfel: sublocotenent-10 iulie 1895, locotenent-1 iulie 1898, căpitan-10 mai 1906, maior-1 aprilie 1913, locotenent-colonel-1 aprilie 1916, colonel-1 aprilie 1917, general de brigadă-1 aprilie 1919, general de divizie-31 martie 1929394. A îndeplinit următoarele funcţii militare: comandant de pluton şi baterie în Regimentul 2 Artilerie; comandant de

baterie elevi în Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină (1907-1913); comandant al Divizionului 5 Obuziere (1913-1914); membru în comisia de recepţie a armamentului din Franţa (1914-1919); comandant al Regimentului 41 Artilerie (1919-1922); comandant al Brigăzii 16 Artilerie (1922); directorul Arsenalului Armatei, şeful Direcţiei Artilerie din Ministerul de Război (1922-1925); comandant al artileriei Corpului 2 Armată (1925); şef al Direcţiei superioare a aeronauticii (1925-1926); comandant al Diviziei 20 Infanterie

391 Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol. II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, pp. 190-192;392 Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol. II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, pp. 282-283;393 Agapie, M., gl.mr., Ucrain, C., col.(r) dr., - Personalităţi ale artileriei române -, Editura Militară, Bucureşti, 1993, pp. 117-126; Adrian Stroea, Marin Ghinoiu- Din elita artileriei - , Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2012, pp. 259-261; Prof. Dumitru Botar-Caracal – Personalităţi militare din Romanaţi: Generalul de divizie Dumitru (Sică) Popescu – în Memoria Oltului, anul I, nr. 3/mai 2012, pp. 58-60; 394Anuarul ofi ţerilor din Armata Română pe anul 1929/1930 – p. 14.

Generalul Dimitrie (Sică) Popescu

271


(1926- 1929); inspector general al artileriei (1929-1932); comandant al Corpului 1 Armată (1932-1933).

Aşa cum am relevat deja, scandalul ,,Afacerea Skoda” a fost iniţiat de câţiva parlamentari şi ziarişti. După tragicul sfârşit al generalului, aceştia din urmă au încercat să repare nedreptatea comisă. În acest sens reproducem câteva consemnări din presa vremii din care am reţinut: ,,Generalul moare sărac; el a fost un om sobru şi a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proieminent”. Distinsul jurnalist Pamfi l Şeicaru nota: ,,Prima victimă a scandalului Skoda a fost generalul Sică Popescu, care redactase caietul de sarcini şi dusese negocierile tehnice. Un militar corect care nu avusese niciun amestec în tratativele comerciale; fusese bucuros că putea dota armata cu tunuri moderne. Când numele lui a apărut în ziare, s-a sinucis lăsând o scrisoare soţiei lui, vara lui Virgil Madgearu”. Reamintim că în biroul generalului au fost găsite două memorii şi patru scrisori adresate mareşalului Prezan, generalului Condeescu, fost ministru al apărării, colonelului Aldea, şeful de stat major al Corpului 1 Armată, şi soţiei, Margareta Popescu.

În toate cele patru scrisori, generalul şi-a strigat, pentru ultima dată, nevinovăţia. Astfel, în scrisoarea adresată mareşalului Prezan, a scris: „… vă adresez aceste rânduri pentru a vă spune domnule Mareşal că acuzaţiunea adresată mie de doctorul Lupu de la tribuna Camerei este o mişelie. De aproape 2 ani sunt tracasat şi sistemul meu nervos este distrus. Vă rog domnule Mareşal să se spună de la tribuna parlamentului ca să se caute toate băncile şi depozitele din lume pentru a se găsi sumele luate de mine ca şperţ. Sumele acestea să le ia doctorul Lupu şi generalul Amza; iar dacă nu se vor găsi şi nu

se vor găsi fi indcă nu au existat, sângele meu să le ţâşnească în faţă în fi ecare zi pentru a le reaminti mişelia săvârşită”395. Generalului Condeescu i-a scris, printre altele: „În faţa lui Dumnezeu declar încă o dată că de nicăieri nu am atins măcar un ban necum să iau bani în dauna ţării mele”, iar pe colonelul Aldea l-a rugat: „Să ştii şi să o spui la toţi că fostul dv. şef nu a fost un şperţar, ci un om corect cum cred că o ştiu toţi aceia cu care am servit, dar care nemai putând suporta mizeriile şi infamiile ce i se aduc de aproape 2 ani preferă să se ducă”. Soţiei sale, Popescu i-a cerut iertare pentru gestul făcut, pentru că moare sărac şi ,,nu-i poate lăsa decât un teren cu care să-i plătească datoriile (...) şi 20 000 de lei, singurii bani agonisiţi”. „Draga şi adorata mea Anette, Iartă-mă pentru durerea ce-ţi va produce moartea mea, nu purta doliu,

395 Ziarul Adevărul, anul '47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 6.

Generalul cu soţia (foto mormânt)

Generalul Sică Popescu(foto mormânt)

272


nu plânge şi păstrează-ţi toată energia pentru ca de câte ori vei deschide gura să fi e pentru a blestema pe Amza şi prietenul său colonelul Tănăsescu, iar ei şi familiile lor să nu aibă zilnic alţi bani de cheltuit decât aceia pe care i-am luat ca mită nu numai de la Skoda, dar de la toate fabricele pe unde am fost în cursul vieţii mele. …Puişorul tău. Vreau un serviciu religios simplu, la capela cimitirului şi fără discursuri. Pe cruce să se scrie: Aici se odihneşte un om corect, dar care nu a putut trăi din cauza invidioşilor şi mizerabililor General de divizie D. Popescu”396.

Soţia generalului a apărat cu îndârjire şi demnitate memoria soţului său, pe care îl ştia nevinovat, şi i-a înfi erat cu vehemenţă pe cei care l-au denigrat397: „…să reabilităm memoria soţului meu. …El a fost un martir, un nevinovat, un mare patriot, care şi-a iubit ţara, cum nu se poate mai mult. În ziua sinuciderii, eri, vorbind despre chestia Skoda, mi-a declarat: dacă aş fi chemat să fac aceeaşi comandă aş face-o la fel. Generalul Amza Ştefănescu şi colonelul Aristide Tănăsescu sunt marii vinovaţi şi criminali în această afacere”. Văduva generalului a continuat povestea afacerii Skoda: „Când a fost generalul Cihosky ministru al armatei era Secretar General şi Inspector general al artileriei, soţul meu tehnician de o valoare recunoscută şi necontestată. Întrucât la acea vreme se ventila teama unui război, i s-a cerut un raport asupra situaţiei armamentului şi ce ne-ar trebui spre completare. Soţul meu a scris acest memoriu, pe care l-a înmânat ministrului armatei şi care la rândul său l-a prezentat Consiliului de miniştri. De la Consiliul de miniştri memoriul s-a pierdut fără urmă şi nu s-a mai dat de rostul lui decât acum la Seletzki. Cum a ajuns acolo şi prin cine, asta rămâne să o spună cei ce o ştiu. În Consiliul de miniştri, în care s-a discutat memoriul, s-a hotărât ca soţul meu să fi e trimis să viziteze fabricile Skoda, Schneider şi Brun. Aceasta a fost în septembrie-octombrie 1929. S-a înapoiat în ţară şi a depus alt memoriu, după care au început tratativele fi nanciare şi technice, timp de 9 luni. La întrebarea cine purta aceste tratative (pusă de ziaristul N. Ciocârdia, la catafalcul generalului din locuinţa sa la Craiova – N.N.) doamna Popescu a răspuns: Virgil Madgearu, vărul meu. Scrieţi asta - a mai adăugat – şi guvernul Maniu”. Apoi „A plecat o comisie de recepţie compusă din colonelul Gică Ionescu, maiorul Cassian şi alţii care au găsit că tot ce se livrase de la fabrică era admirabil ca technică şi material nou. Rapoartele comisiei sunt foarte favorabile comenzii…”. Dar, „În 1931

396 Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 6;397 Ziarul Universul, anul 50. nr. 88/sâmbătă 1 aprilie 1933 – p. 11.

Mormântul generalului

273


când a venit din nou la ministerul armatei generalul Amza, mânat de invidie, ură şi intenţii machiavelice a căutat să pună beţe în roata comandei, înscenând toate mişeliile şi a trimis comisii peste comisii, toate plătite princiar ca să se oprească comanda, lucru ce a şi reuşit. Mai trebuie să adaug – că guvernul ca să acopere plata comenzii a voit a face o emisiune a creditului extern (Este vorba de creditul agricol. De fapt doamna Popescu a corectat ulterior această eroare. – N.N.), guvernul şi în special d. Madgearu a opinat că, deoarece Uzinele Skoda, cu o aşa de importantă comandă, ar putea să subscrie şi Cehoslovacia 2 milioane de lei la acest împrumut. Cum însă subscripţia s-a acoperit în ţară, s-a renunţat la cota din Cehoslovacia. Cu toate astea s-a spus că subscripţia ce trebuia să facă Cehoslovacia s-ar fi făcut, iar banii i-ar fi luat Sică şi Madgearu care i-ar fi împărţit între ei. Această manevră mişelească a fost a generalului Amza. De atunci a început înscenarea criminală: comanda nu e bună ci oneroasă. Şi, fi indcă a trebuit să fi e cineva care să tragă consecinţele a fost ales generalul Sică Popescu, mare patriot. E tot povestea acarului Păun. Iar când generalul Sică Popescu a vrut să înzestreze ţara cu artilerie, când de 10 ani nimeni nu făcuse nimic în această direcţie, s-au găsit chemaţi şi nechemaţi, fără scrupule şi cunoştinţe technice, politicieni care vor să-şi facă platformă, călcând în picioare cinstea oamenilor. Ei au acuzat de la tribuna parlamentului pe generalul Sică Popescu, om integru şi mare patriot, care a dovedit în cei 40 de ani de oştire cine este. Cunoscut în lumea fabricelor europene ca o capacitate nediscutabilă, corect şi patriot, a fost învinuit de politicieni fără scrupule, care nu pot să priceapă şi să cunoască calităţile acestui mare fi u al ţării şi i-au pângărit cinstea. Dar îl voi răzbuna”.

Ştiindu-se nevinovat generalul „A făcut multe memorii şi le-a trimis regelui, prinţului Nicolae, lui Iuliu Maniu, Lupu, Duca, Angelescu, Goga, ministrului armatei şi le-a arătat cum stă această chestiune, dar totdeauna s-a intercalat generalul Amza şi colonelul Tănăsescu, geniile lui rele, care s-au pus deacurmezişul. Şi acest stâlp al ţării, acest mare patriot n-a găsit niciun glas, care să-l susţie în parlament, nici chiar pe al ministrului armatei, care trebuie să fi e de drept apărătorul ofi ţerilor”. Convorbirea explicativă pe care a avut-o cu ministrul Samsonovici, cu puţin înainte de sinucidere, „n-a avut efectul pe care îl aştepta, din pricina generalului Gelu Petrescu, un om de casă al generalului Amza, un incapabil care a zădărnicit totul”. Ziarul Adevărul398 scria chiar că „În audienţa pe care a avut-o generalul Sică Popescu la Ministerul de Război acum câteva zile, i s-a comunicat că până la terminarea cercetărilor în afacerea Skoda i se va retrage comanda Corpului 1 de armată. Această veste l-a deprimat atât de mult încât l-a împins spre sinucidere”.

La sosirea la casa din Craiova, unde era depus trupul neînsufl eţit al generalului, a fratelui lui Virgil Madgearu, soţia generalului a răbufnit din nou: „Blestem din adâncul sufl etului meu îndurerat pe Virgil, care n-a apărat cum se cuvine onoarea bărbatului meu îngăduind mişelului de Amza să-i terfelească cinstea şi să-l pună la stâlpul infamiei. Blestemat să fi e pentru totdeauna fratele tău Virgil, care a tăcut continuu şi nu a rostit un cuvânt pentru apărarea soţului meu, când putea şi trebuia să facă acest lucru. Şi mai

398 Ziarul Adevărul, anul '47, nr. 15107/ duminică 2 aprilie 1933 – p. 3.

274


blestem pe Cihosky, pe Samsonovici şi încă o dată pe Virgil Madgearu, ca şi pe toţi care au îndrăznit să spună că bărbatul meu, omul sfânt şi mare patriot a luat mită”.

Deşi şi-a dorit o înmormântare sobră şi simplă, ministerul apărării şi artileriştii armatei au organizat înmormântarea generalului399 cu onoruri militare, fi ind obţinută şi aprobare din partea Bisericii. În ziua de 31 martie, la locuinţa sa din Str. Mina din Craiova, a avut loc serviciul religios, apoi sicriul aşezat pe afetul unui tun greu calibru 120 mm, tras de 8 cai, însoţit de familie, mulţi ofi ţeri subordonaţi, muzicile militare şi trupa ,,având în frunte elevii Şcolii Pregătitoare de Ofi ţeri de Rezervă de Artilerie, iar la urmă căte o companie, escadron şi baterie din toate unităţile de trupă din garnizoană” s-a deplasat la gară. ,,În faţa Comandamentului (Corpului 1 Armată – N.N.) cortegiul s-a oprit şi s-a ofi ciat o scurtă rugăciune. La gară, sicriul a fost ridicat pe braţe de ofi ţeri şi aşezat în vagonul mortuar care va fi ataşat la trenul de persoane ce pleacă din Craiova la ora 10 seara spre Bucureşti. Pe tot parcursul o mare mulţime era înşirată pe ambele trotuare”. Trenul cu sicriul generalului, însoţit de familie, prieteni şi foşti subordonaţi, a ajuns în Gara de Nord-Bucureşti a doua zi dimineaţa la ora 6 şi 15 minute, fi ind tras în faţa salonului regal. A avut loc un serviciu religios, la care au participat, printre alţii, mareşalul Prezan, generalul Samsonovici, ministrul apărării, generalii, Olteanu, Manu, Paul Angelescu , Gorski, inspectori generali, generalul Cihoski, fost ministru al apărării pe timpul semnării contractului cu Skoda, alţi generali, delegaţii constituite din câte patru ofi ţeri de la Marele Stat Major, inspectoratele generale ale armelor, ministerul apărării, secretariatul general, Şcoala Superioară de Război, Corpul 2 Armată, Corpul Vânătorilor de Munte, Divizia 4 Infanterie, Divizia 3 Cavalerie, Regimentul 2 Artilerie, Regimentul 2 Artilerie Grea, Arsenalul, Pirotehnia, Pulberăria, militari din toate colţu-rile ţării şi delegaţii ale celor două Şcoli Militare de Artilerie din Timişoara, conduse de colonelul Pion Georgescu şi căpitanul Valerian Nestorescu. Conform relatărilor din presa vremii, „În momentul când s-a cântat Vecinica lui pomenire soţia defunctului a leşinat”. Apoi sicriul a fost coborât din tren de ofi ţeri din Corpul 1 Armată şi „depus pe afetul de tun, împodobit cu tricolorul”, în faţa gării prezentând onorul parada comandată de generalul artilerist Marţian, directorul liceelor militare, formată din: o companie cu drapel şi muzica militară din Regimentul 2 Vânători Gardă nr. 9, o companie din Regimentul 21 Infanterie, o companie din Regimentul 1 Transmisiuni, o baterie din Regimentul 2 Artilerie, un escadron din Regimentul 9 Roşiori. Cortegiul funerar format din: un car plin de coroane, 16 coroane purtate de soldaţi, pernele cu decoraţii purtate de ofi ţeri superiori, preoţii, afetul de tun cu sicriul, membrii familiei şi trupele s-au deplasat la Cimitirul Bellu Militar pe traseul: Bd. Dinicu Golescu, Str. Ştirbey Vodă prin faţa Marelui Stat Major, Str. Câmpineanu, Calea Victoriei, Cheiul Dâmboviţei, Bd. R. Maria,Str. 11 Iunie, Str. Cuţitul de argint, Calea Şerban Vodă. Lentele erau ţinute de generalii artilerişti Paplica, Jiteanu, Schmidt şi Crassu, ajutaţi de coloneii Protopopescu, Glatz, Popescu Gheorghe şi Georgescu Pion, iar în jurul afetului era o gardă formată din elevi ai Şcolii militare de geniu. Conform dorinţei defunctului nu s-a ţinut nicio cuvântare.

399 Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15107/ duminică 2 aprilie 1933 – pp. 3, 6; Ziarul Universul, anul 50. nr. 89/duminică 2 aprilie 1933 – p. 11.

275


În necrologul publicat de Revista Artileriei în septembrie, după aprobarea dată de generalul Gelu Petrescu, inspectorul artileriei, se menţiona: ,,Armata, şi în special artileria, a pierdut pe unul dintre cei mai distinşi şi valoroşi tunari ai săi, pe generalul Sică Popescu, ostaş de mare seamă, care timp de 40 de ani a servit patria cu nemărginit devotament şi desăvârşită pricepere. (...) activitatea sa va servi de pildă camarazilor care îl regretă din tot sufl etul”.

De reţinut faptul că în acest scandal public armata şi-a apărat atât onoarea sa cât şi cinstea generalului Sică Popescu. În acest sens, presa vremii consemna următoarele: „Moartea tragică a generalului Sică Popescu a produs o profundă impresie în toate cercurile, dar mai ales în corpul ofi ţeresc, care avea o înaltă opinie despre destoinicia militară a defunctului şi despre integritatea caracterului său”400. Senatul, unde mai mulţi generali erau senatori, a reprezentat locul de unde armata şi-a apărat camaradul401. Generalul Henry Cihoski, ministrul apărării care a semnat contractul cu fi rma Skoda, în aprilie 1933, în şedinţa Senatului, a recunoscut: „Unul dintre cei mai valoroşi şi integri generali, generalul Sică Popescu, comandantul Corpului I Armată, şi-a găsit sfârşitul de câteva zile în modul cel mai tragic, nemaiputând suferi să fi e jocul invidiei şi răutăţii omeneşti, a nedreptăţii şi a calomniei. Întreaga armată îl plânge mult, iar cei care au avut fericirea să servească cu această PERLĂ a oştirii sunt adânc îndureraţi că vor purta în sufl et o rană nevindecabilă”. Iar mareşalul Prezan, destinatarul uneia dintre scrisorile generalului Popescu, tot în sedinţa Senatului, preciza: „Şi pentru că, domnilor, a venit vorba de regretatul general Popescu, în ce priveşte faptul că a fost acuzat, spunându-i-se că a luat parale şi că trebuie să plece, justiţia militară va vedea şi atunci că îi va aduce omagiul. Eu însă vreau să îi aduc un omagiu personal pentru modul cum a lucrat”.

400 Ziarul Adevărul, anul '47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 6;401 Prof. Dumitru Botar-Caracal – Personalităţi militare din Romanaţi: Generalul de divizie Dumitru (Sică) Popescu – în Memoria Oltului, anul I, nr. 3/mai 2012, p. 60.

276


2.14. Generalul de divizie Pion (Pavel Ion) Georgescu – expresie a probităţii morale şi profesionale

Distinsul viitor general s-a născut la 25 decembrie 1883, în Zănoaga, comuna Leu, judeţul Dolj. După efectuarea studiilor primare şi gimnaziale a urmat Colegiul naţional Carol I din Craiova, Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti, Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu (1904-1906, în promoţie cu viitorii generali de artilerie Gheorghe Buicliu, Traian Grigorescu, Paraschiv Dobre, Ion Carlaonţ) şi Facultatea de Matematică.

A urcat normal treptele ierarhiei militare, fără a arde etape profesionale, deţinând următoarele grade militare: sublocotenent-1 iulie 1906, locotenent-10 mai 1910, căpitan-1 aprilie 1914, maior-1 aprilie 1917, locotenent-colonel-1 aprilie 1920, colonel-28 septembrie 1926, general de brigadă-1 aprilie 1935, general de divizie-1942.

A îndeplinit cu deplină responsabilitate numeroase funcţii militare. Între cele mai reprezentative pentru strălucita sa carieră militară le amintim pe următoarele: profesor (12 ani) şi comandant al Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie din Timişoara (1926-1928), şef al Arsenalului armatei (1930-1931), comandant al Brigăzii 15 Artilerie din Chişinău, până în 1937, comandant al Diviziei 20 Infanterie din Tg. Mureş (1937-1939) şi al Corpului Teritorial 7 Sibiu.

Un loc aparte în activitatea profesională a generalului de divizie Georgescu Pion a reprezentat-o perioada desfăşurată în cadrul Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie. Meritele sale de ofi ţer-instructor au primit deplina recunoaştere odată cu numirea în funcţia de comandant al şcolii. Memorabil a rămas primul său ordin de zi pe unitate (Ordinul de zi nr. 17 din 1926), care reprezintă sinteza crezului său profesional: „Prin Înaltul Decret nr.3219/1926 fac

cunoscut ofi ţerilor, personalului civil, elevilor, reangajaţilor şi oamenilor de trupă ai şcoalei, că subsemnatul sunt înălţat la gradul de colonel şi întărit în comanda defi nitivă a Şcoalei Militare de Artilerie, pe ziua de 28 septembrie 1926. Pentru această înaltă demnitate cu care, Regele şi Ţara mea m-au onorat, mă angajez că voi conduce, învăţa, instrui, educa, administra şi lucra pentru înălţarea şi propăşirea crescândă a şcoalei de artilerie. Cu înţelegerea deplină a tuturor – din toate puterile minţii şi a sufl etului meu românesc …ajutat de o experienţă sigură, câştigată în şi cu fi ecare grad, chiar la aceste şcoale, ca instructor, educator, profesor, comandant de baterie, comandant de divizion, director de studii la elevi şi ajutor de comandant de şcoală în ultimul timp.

Generalul Pion Georgescu

Generalul Pion Georgescu

277


Nu cer – de la acei ce mă ajută şi ascultă – profesori, ofi ţeri instructori şi educatori, angajaţi, funcţionari şi soldaţi – decât îndeplinirea conştiincioasă a datoriei, încrederea deplină a fi ecăruia în el şi în noi toţi, că munca pusă în serviciul şcoalei pe lângă un câştig personal şi o muncă ce va fi răsplătită …

Pretind însă tuturor – pregătirea individuală de tot momentul… a elevilor ce ne sunt încredinţaţi a-i creşte şi pregăti pentru cariera militară – cu convingerea sigură de rolul ce avem ca educatorii educatorilor viitorilor ofi ţeri ai artileriei oastei noastre şi mai ales conştiinţa românească care să creeze, să armonizeze, să solidarizeze şi să pregătească viitorii ofi ţeri ca: oameni, ca valori militare şi buni români înainte de toate”402.

Generalul Georgescu Pion s-a preocupat în permanenţă de asigurarea unor condiţii optime de trai şi pregătire pentru elevi. În acest sens edifi cator este raportul său numărul 4003 din 1927 adresat eşalonului superior, în care se dovedeşte nemulţumit de condiţiile pe care le oferea vechiul local al şcolii din Timişoara: ,,insufi cient din punct de vedere al sălilor de studiu; ingrat din punct de vedere al curţii ce posedă; fără niciun confort din punct de vedere al construcţiei şi scopului afectat; rău înzestrat cu mobilier şi ustensilele necesare”403. În continuarea raportului solicita ferm atribuirea parcului Şcolii Pregătitoare de Artilerie, deţinut până la acea dată de Şcoala Specială de Artilerie, argumentând: ,,....e o nedreptate, e ceva neuman ca un parc de 6 hectare să stea gol şi elevii şcoalei pregătitoare să stea închişi pe un loc de 800 mp”404. Acest raport evidenţiază atât responsabilitatea sa deplină faţă de condiţiile de trai ale elevilor, cât şi curajul admirabil relevat de vehemenţa solicitărilor. Curajul său este evidenţiat, în acelaşi raport prin incriminarea modului de realizare a hrănirii: ,,în ceea ce priveşte hrana am făcut un raport documentat celor în drept, arătând crima ce comite statul, care e dator pe baza principiului suveranităţii să-şi întreţie Armata, înainte de a cheltui pentru altceva şi a nu nenoroci nişte copii...”405.

Generalul Georgescu Pion a fost un om cu alese calităţi: profesionist desăvârşit, moralitate ireproşabilă, oratorie admirabilă, patriotism vibrant, har educativ etc. Despre calităţile oratorice elevii spuneau că avea ,,...voce puternică şi verb tumultos ce răscolea prin cuvintele sale alese sentimentele auditorului”406. A rămas în conştiinţa afectivă a acestora pentru profundele sale pilde de viaţă, de comportament. Între cele mai sugestive le prezentăm pe următoarele: ,,nu frecventaţi pe parveniţii şi înavuţiţii vremii”; ,,nimic mai nedemn şi mai puţin onorabil decât a sluji un bogătaş, fi indcă e bogat”; ,,săraci dar demni rămâneţi”; ,,feriţi-vă de a lua aluri aristocratice şi ciocoieşti, care îndepărtează pe soldat ce trebuie să stea alături de voi”; ,,noţiunile de datorie nu se impun prin autoritate precum consemnele, ci de la inimă la inimă”; ,,devotamentul nu se comandă,

402 Arhiva M.A.N. – Registrul istoric al Şcolii Militare de Artilerie, vol. 1928-1938, inventar 4506, p. 105;403 Constantin Petrovici, Şcoala Militară de Ofi ţeri Activi de Artilerie ,,Ioan Vodă’’, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p. 69;404 Ibidem;405 Ibidem;406 Idem, p. 144.

278


ci se câştigă”; ,,să împiedicaţi insulta în armată”; ,,să împiedicaţi bătaia”; ,,dezvăluiţi pe comandanţii ce fură, lecuindu-i cum veţi putea de această boală a vremii”; ,,gradul nu cuprinde niciun privilegiu, ci e o onoare, dar şi o grea, serioasă şi continuă datorie”407.

Dovezile că a fost un iscusit pedagog, un distins educator şi un mare patriot sunt multe. Ca argument menţionăm că la 28 iunie 1926, la plecarea din şcoală a promoţiei a 33-a de elevi, înaintaţi la gradul de sublocotenent de artilerie, comandantul şcolii, colonelul Pion Georgescu, s-a adresat emoţionant absolvenţilor, spunându-le: „... ţara noastră România vă promovează pe ziua de 1 iulie 1926 la cel mai frumos şi cel mai iubit grad al treptei erarhii militare, la gradul de sublocotenent de artilerie. Primind gradul de sublocotenent de artilerie, să ştiţi că v-aţi înobilat, v-aţi fi xat loc în societate, şi aţi luat loc în rândurile noastre, devenindu-ne camarazi şi ajutoare nepreţuite. ... Primind dar epoletul de ofi ţer v-aţi luat angajamentul tacit că vă veţi devota absolut îndeplinirii datorii militare Naţionale ... Odată ofi ţeri sunteţi responsabili de viaţa armatei, de principiile sale de forţă şi de existenţa peste tot unde ea se găseşte şi de aceia din ziua când aţi pus epoletul de ofi ţer să ştiţi că sunteţi în serviciul de totdeauna şi peste tot. Naţia aşa ne vrea şi aşa trebuie să fi m. ... Gândiţi-vă că din clipa când aţi încins sabia şi voi, ca şi noi, comandanţii voştri ce ne-aţi cunoscut întâi, ne-am pregătit şi ne pregătim pe fi ece zi, cu îndărătnice fără margini, ca să ne facem datoria la ceasul greu; Noi ostaşii trebuie, la acel ceas, să biruim sau să murim pe locul hotărât de soartă şi să creştem aşa că nu trebuie să ne înfi oare nici-o clipă gândul că sub picioarele noastre poate fi mormântul care ne aşteaptă, ci din contră, să fi m întăriţi în ideia că nimic nu trebuie cruţat pentru a îndeplini rostul la care suntem chemaţi”408.

La fel de înălţător au răsunat cuvintele pilduitoare ale colonelului Pion Georgescu şi la festivitatea absolvirii Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie de către promoţia 1 iulie1927: „Haina de apărător, care vă va aşeza în rândurile noastre, uniforma cum zic croitorii, vă va aduce după ea respectul, la care noi toţi înaintaşii voştrii am ţinut; ridicând-o şi susţinând-o cu demnitate prin munca şi actele noastre, făcând-o iubită de ai noştri, temută şi admirată de vrăşmaşii noştri. Vă revine datoria ca această haină a apărătorilor patriei noastre s-o păstraţi neîntinată. ...Aţi făcut o carieră nu ca a oricărui

407 Locotenent-colonel Georgescu Pion, Un cuvânt la plecarea din Şcoală a promoţiei 33 de ofi ţeri de artilerie, ,,Pion“, Revista Artileriei, nr. 8/1926, pp. 12-14;408 Colonel Georgescu Pion – În serviciul Şcoalei Militare de Artilerie ca educator şi comandant 1926-1928. Cuvântări educative ocazionale – Timişoara, 1928, Tipografi a Şcoalei Militare de Artilerie – pp. 73-81.

Cartea„Cuvântări educative ocazionale“

(1928)

279


profesionist, care are şi el datorii de îndeplinit, dar o carieră căreia Dv. trebuie să vă consacraţi şi în care este angajată tacit Onoarea Dv. ca cea mai tare garanţie a îndeplinirei neşovăite a datoriei militare naţionale, da, datorie militară naţională, fi ind-că azi ca şi totdeauna şefi i militari ai armatei sunt şi şefi i naţionali ai popoarelor”409.

S-a preocupat cu multă pasiune de educarea aleasă a viitorilor ofi ţeri, de motivarea acestora pentru a-şi forma o solidă pregătire de specialitate şi o temeinică probitate morală. În acest sens, în vremea când a fost comandantul Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie „Carol I” a instituit un premiu, care îi va purta numele şi care se acorda „celui mai vrednic din promoţie, ales pentru: caracterul frumos şi însuşirile dovedite; educaţie morală şi militară distinsă; cultură generală şi specială constatată; idei tari, sentimente altruiste şi de bună învoire, dovedite”. Până în anul 1943 acest premiu a fost primit de16 absolvenţi410.

De reţinut faptul că a fost nu numai un strălucit dascăl în învăţământul militar. A fost şi un distins profesor de balistică la Institutul Politehnic din Timişoara.

Revenind la calităţile sale de valoros militar, reamintim că în Primul Război Mondial s-a remarcat în luptele de la Caşin şi Mărăşeşti. La Mărăşeşti, în ziua de 24 septembrie 1917, grupul de obuziere de sub comanda sa, ocupând poziţie de tragere înaintată, pe prima tranşee de apărare, executând o tragere de mare precizie, a dărâmat „Coşurile Fabricii de Zahăr” care serveau inamicului drept observatoare. În semn de

apreciere, infanteriştii au denumit extrem de măgulitor tranşeea de unde au tras obuzierele Bateriei a 4-a din Regimentul 29/4 Obuziere „Tranşeia Maior Pion”411.

Un loc important în cariera sa militară l-a ocupat perioada 1937-1939, când, cu gradul de general de divizie, a fost comandantul fortifi caţiilor de la Poarta Someşului. În această perioadă ostaşii Diviziei a 20-a Infanterie, în frunte cu comandantul lor, generalul Pion Georgescu, au mobilizat să

409 Colonel Georgescu Pion – În serviciul Şcoalei Militare de Artilerie ca educator şi comandant 1926-1928. Cuvântări educative ocazionale – Timişoara, 1928, Tipografi a Şcoalei Militare de Artilerie – pp. 81-85;410 Revista „Armata” nr. 11-12-13/ianuarie 1943, număr special de an nou;411 Colonel Pion Georgescu – Din activitatea artileriei române la Mărăşeşti. Tragere de precizie cu obuzierul de 127 mm. Dărâmarea coşurilor Fabricii de zahăr de la Mărăşeşti. 24 septembrie 1917 - Timişoara, 1927, Tipografi a Şcoalei Militare de Artilerie – pp. 20-21.

Lucrarea „Tragere de precizie cu obuzierul de 127 mm“

Eminescu, „scris“ pe dealul Comja

280


organizeze apărarea Porţii Someşului în faţa primejdiei fasciste. Animaţi de ferventul patriotism al generalului, s-au hotărât să depună împreună mărturie de credinţă întru cinstirea lui Mihai Eminescu, de la a cărui moarte tocmai se împlineau 50 de ani, ridicând un monument viu, din 10.000 de brazi, pe dealul Comja (altitudine 650 m.), din vecinătatea muntelui Gutâiului, cu inscripţia numelui poetului ,,Eminescu”. Peste ani, rememorând această acţiune, generalul menţiona: „Am hotărât atunci, ca în amintirea lui, şi în faţa centrului de rezistenţă ce lucram pe muntele Gutâiului (...) să-i ridicăm un monument viu, scriind literele numelui lui cu 10.000 de brazi aduşi din regiune şi de la aceeaşi înălţime (650 m altitudine, n.n.). Mai întâi am obţinut de la locuitorii comunei Seini-Racşa terenul – se-nţelege, convingându-i şi însufl eţindu-i şi pe ei pentru această idee... Am căutat apoi puieţii de brad în pădurile regiunii şi pepinierele ocoalelor silvice. Am dispus scoaterea brazilor şi am organizat transportul lor în târguşorul Seini, unde era postul de comandă al diviziei (cancelaria de la parterul şcolii „Alexiu Berinde”-n.n.), pentru ca de acolo, montându-i pe samare de cai şi catâri, să-i ridic la 650 m altitudine. Am săpat şi am amenajat terenul poienii. Am pus să se determine locul literelor prin profi lele făcute pe teren (...), să fi e văzute astfel din piaţa Seinilor, precum şi din diferite porţiuni ale şoselei naţionale şi căii ferate Baia Mare-Satu Mare. Treceam de la săparea tranşeelor pentru apărare, la aceea a unei tranşee mai puternice, aceea a plantării cu brazi în pământul de acolo, din ţara Oaşului, şi acolo, la Poarta Someşului, a numelui lui Eminescu, care ştiam şi eu, şi ei că este şi va rămâne cea mai straşnică fortifi caţie ce puteam ridica acolo...”. Ctitoria generalului Georgescu P. Ion („PION” – cum i se spunea, cetăţean de onoare al oraşului Seini, post-mortem) este încă vizibilă din avion, şi de pe Drumul European 58, în sensul de deplasare spre Satu Mare.

Faptele sale, dovadă a unui profund patriotism au continuat. În acest sens menţionăm că în anul de tristă amintire, 1940, generalul Pion Georgescu, în fruntea ofi ţerilor Corpului 7Teritorial, a ieşit în stradă, manifestând împotriva Dictatului de la Viena. Iată cum raporta prefectura poliţiei judeţului Sibiu despre această acţiune: ,,Astăzi, 1 Septembrie a.c., orele 12, premilitarii români din Sibiu, sub comandă, la care s-a ataşat mare parte din populaţia românească locală, în total circa 1000 persoane, au manifestat în faţa sediului Comandamentului Corpului 7 Teritorial Sibiu, contra cedării teritoriilor ardelene. Domnul General Georgescu Pion, Comandantul Corpului 7Teritorial, a apărut la fereastră şi a fost îndelung ovaţionat de către manifestanţi. Domnia sa a ţinut un mic discurs care însă din cauza aclamaţiilor nu a putut fi auzit de public. Cerându-i-se de manifestanţi să vină între ei,

Generalul la pensie, în vizită la Seini

281


Domnul General Georgescu s-a coborât în stradă unde a fost ridicat pe umeri de către cei prezenţi. Apoi, împreună cu alţi ofi ţeri, Domnia-sa a mers în fruntea manifestanţilor, parcurgând străzile oraşului”412.

Ataşamentul său puternic faţă de tot ceea ce defi neşte românismul a mai cunoscut şi alte forme onorante de manifestare, anume construirea în satul Seini (Satu Mare) a unei biserici ortodoxe şi ridicarea în localitatea Zănoaga a unui bust al lui Ştefan cel Mare.

După trecerea în rezervă a condus revista „ARMATA“ (1942-1945), revistă bilunară ilustrată, cu tematică militară, autorizată de Marele Stat Major, în care a scris o serie de articole, şi mai multe editoriale deosebit de valoroase : „Ostaşii României”, „Generalul de armată Petre Dumitrescu”, „Odessa. Stalingrad”, „Transnistria-pământul românilor”, „Pilda jertfi torilor”, „De înviere”, „De Ziua Eroilor România ia Pentru ONOR” , „După doi ani de război”, „Avionul şi efectele întrebuinţării lui”, „Marea înseamnă-Libertate-Putere”, „350 de ani de la urcarea lui Mihai Viteazul pe Tronul Ţării Româneşti”, „Care este problema noastră istorică şi etnografi că şi cum o putem deslega”, „La centenarul Artileriei româneşti”, „Ce să credem despre existenţa neamului nostru şi care va fi situaţia lui în lume”, „Marina noastră”, „Să fi m tari” etc.

412 Colectiv (coordonator principal general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al doilea război mondial – Editura Militară, vol. 1, 1989, p. 284; Colectiv (coordonator principal general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului român – Editura Militară, vol. VI-1989, p.343.

Generalul Pion Georgescu în vizită la Seini, împreună cu localnici

282


În 17 septembrie 1955, generalul Georgescu PION, la 72 de ani (foto: bătrânul general pe dealul Comja rememorând amintiri din perioada 1939-1940) a revenit pe dealul lui scump. A fost aşteptat în gară de un grup de pionieri cu fl ori şi cu mult entuziasm. Duminică,18 septembrie, la cinematograf s-a prezentat o şezătoare literară inspirată din creaţia eminesciană, pregătită de Mihai Bălaj, iar luni, un grup de intelectuali seineni l-au însoţit pe bătrânul general, pe Comja. În seara aceleiaşi zile, în semn de cinstire a sa, a fost organizată o masă comună. Despre reîntâlnirea cu aceste locuri şi cu oamenii lor, soţia generalului a afi rmat următoarele: „Ultima mare bucurie a soţului meu a fost posibilitatea de a vizita, în 1955, oamenii locului care i-au fost atât de dragi. Cu lacrimi în ochi ne-a povestit despre primirea entuziastă ce a fost făcută la Seini cu această ocazie…”.

În semn de recunoştinţă, o stradă din oraşul Seini îi poartă astăzi numele bravului general artilerist PION GEORGESCU.

Pe lângă articolele publicate, parte din ele mai sus-menţionate,opera generalului mai cuprinde următoarele creaţii: ,,În serviciul Şcoalei Militare de Artilerie ca educator şi comandant 1926-1928. Cuvântări educative ocazionale”(1928); ,,Ce aminteşte comandantul Marii Unităţi din Poarta Someşului” (1941); ,,Spiritul de jertfă al Artileriei române” (1943). Acestea sunt completate de o serie de cursuri predate în Şcoala de Artilerie: ,,Proectile şi Focoase”, ,,Efectele proectilelor”, ,,Armamentul portativ”, ,,Guri de foc. Studiul ţevii”, ,,Studiul afetului, Tracţiunea hypomobilă şi motorizată”. În acelaşi timp amintim şi diverse studii, deosebit de valoroase: ,,Ce s-a făcut la alţii şi ce ar fi de făcut la noi din punct de vedere artileristic”, ,,Studiul măririi câmpului de tragere horizontal la tunul de 76,2/75 prin dispozitivul (Pi-o-n) pivot osie nemodifi cate”.

Calităţile sale profesionale şi morale au fost răsplătite prin acordarea a numeroase ordine şi medalii române şi străine.

Din nefericire schimbările de regim politic din anul 1946 i-au afectat în mod nemeritat viaţa. A fost pus sub permanentă supraveghere de Securitate şi a fost arestat de mai multe ori.

Bravul şi distinsul general Pion Georgescu a trecut la cele veşnice în anul 1956.

Lucrare memorialistică (1941)

283


2.15. Inedita biografi e a generalului-colonelConstantin Gheorghe Popescu

Generalul-colonel Constantin Gheorghe Popescu, una dintre personalităţile importante ale instituţiei militare româneşti din prima jumătate a secolului trecut s-a născut la 8 septembrie 1893, în localitatea Corveşti, judeţul Dâmboviţa.

Atras de cariera armelor, a urmat în perioada 1912-1914 cursurile Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti, din strada Griviţei nr. 28. Ulterior, în perioada 1920-1922 a urmat Şcoala Superioară de Război.

Ca urmare a calităţilor profesionale a fost înaintat până la gradul de general-colonel. A fost înaintat în grad astfel: sublocotenent -1914, locotenent -1916, căpitan -1917, maior -1925, locotenent-colonel -1934, colonel -1939, general de brigadă - 1944, general de divizie -1946; general-colonel 1948.

A îndeplinit cu responsabilitate o multitudine de funcţii, unele de foarte mare răspundere în Ministerul de Război şi în ultima parte a carierei în Ministerul de Interne, după cum urmează: diferite funcţii în Regimentul 3 Artilerie (1914-1918), Regimentul 37 Artilerie (...), Regimentul 38 Obuziere (1924-1925); profesor la Şcoala de Aplicaţie a Artileriei din Timişoara (1925-1932); subşef de stat major în Regimentul 1 Apărare contra Aeronavelor (1934); şef serviciu în Arsenalul Armatei (1934-1935); comandant al Divizionului 1 şi şef al Biroului Instrucţie în Regimentul 39 Artilerie (1935-1937); comandant al Regimentului 32 Artilerie (1940-1942); comandant al artileriei Diviziei 1 Gardă (1942); comandant secund al Comandamentului operativ al Diviziei 1 Gardă (1942-1944); comandant al artileriei Corpului 5 Armată (1944); comandant al Comenduirii Pieţii Bucureşti (1944-1945); şef al Direcţiei Generale a Poliţiei (1945-1946); secretar general în Secretariatul General pentru Trupe din Ministerul de Interne (1947-1948); şef al Marelui Stat Major (1948-1950). De asemenea, a deţinut şi următoarele demnităţi: ministru adjunct în Ministerul Construcţiilor (1950-1952) şi deputat în Marea Adunare Naţională pentru regiunea Argeş (1948-1953).

Generalul-colonel Constantin Popescu a avut o carieră militară complexă şi o viaţă tumultoasă, interesantă. A participat la ambele confl agraţii mondiale, dovedind alese calităţi profesionale şi morale. În timpul Primului Război Mondial a luat parte, între altele, la memorabilele lupte de la Nămoloasa şi Mărăşeşti.

După Campania din 1916, dezamăgit de faptul că s-a acceptat armistiţiul cu Puterile Centrale şi se pregătea încheierea păcii, şi-a înaintat prin raport demisia pentru a se înrola în Franţa. A plecat fără a avea demisia aprobată, fi ind practic în postura de dezertor. A luptat până la fi nele războiului în armata franceză, în cadrul

Generalul

Constantin Gh. Popescu

284


Regimentului 101 Artilerie. Pentru profesionalismul şi curajul manifestat şi-a căpătat un deplin respect atât din partea şefi lor, cât şi a subordonaţilor francezi. Recunoaşterea meritelor sale s-a făcut şi prin decorarea cu „Crucea de Război franceză” şi „Crucea de Război italiană”.Reîntors în ţară la data de 29 iulie 1919, a fost reintegrat în armată, i s-a anulat acuzaţia de dezertor şi i s-a clasat dosarul în care era cercetat de Curtea Marţială a Corpului 3 Armată.

În perioada 1920-1922 a urmat cu rezultate superioare Şcoala Superioară de Război. Cu toate acestea directorul şcolii, generalul Nicolae Samsonovici, viitor şef al Marelui Stat Major, şi-a exprimat neîncrederea cu privire la posibilitatea exercitării de către căpitanul Constantin Popescu a unor funcţii de ofi ţer de stat major, ca urmare a temperamentului său. Se pare că nu a greşit, întrucât ca urmare a ,,disponibilităţii” sale de a rosti adevăruri incomode pentru personalităţile timpului, în baza ordinului Marelui Stat Major nr. 431 din 9 iunie 1924, a fost scos de pe ,,tabela A” în care erau menţionaţi ofi ţerii de stat major. Ca urmare a acestei măsuri a pierdut şi dreptul de a purta insigna distinctivă de ofi ţer de stat major şi a ocupat funcţii de mare răspundere în armată.

Caracter puternic, a trecut peste acest moment difi cil şi s-a afi rmat ca un foarte bun profesor de tactică generală şi director de studii în şcoala de aplicaţie a armei artilerie. Ca urmare a excepţionalelor calităţi intelectuale, a vastei culturi, a puternicei personalităţi şi-a dobândit un solid prestigiu în faţa cursanţilor care şi-au dezvoltat un autentic cult faţă de el.

A îndeplinit cu responsabilitate numeroase funcţii, între care şi pe cele de comandant al mai multor regimente. În acest sens amintim că, în timpului celui de-al Doilea Război Mondial a comandat Regimentului 24 Artilerie cu care a participat la Campania din Est, inclusiv la luptele de la Odessa.

Evenimentele de la 23 august 1944 au marcat o schimbare în cariera generalului Constantin Gheorghe Popescu care a primit o serie de funcţii importante. Astfel la 1 noiembrie 1944 a fost numit comandant al Comenduirii Pieţii Bucureşti. În acelaşi an a fost primit în partidul comunist. Este greu de spus dacă acest demers a fost expresia unor convingeri personale puternice sau a fost impus de noile realităţi politice. Spiritul său contestatar, iubitor de adevăr s-a mai făcut simţit o dată, la începutul anului 1945, când împreună cu alţi generali a redactat un protest faţă de şeful guvernului, generalul Rădescu.

Ascensiunea sa a continuat cu numirea în funcţia de secretar general în cadrul Secretariatului General pentru Trupe al Ministerului de Interne. Aceasta s-a datorat şi aprecierii pe care i-a purtat-o ministrul de interne, Teohari Georgescu. În această funcţie a acordat o atenţie sporită întăririi climatului de ordine şi disciplină în structurile subordonate. În acest sens a dispus luarea de măsuri preventive ferme, inclusiv coercitive. S-a preocupat de întărirea spiritului de corp, a relaţiilor camaradereşti dintre jandarmi, dar şi dintre aceştia şi grăniceri. A contribuit substanţial la îmbunătăţirea activităţilor structurilor subordonate.

285


Cea mai înaltă demnitate militară pe care a deţinut-o timp de aproape doi ani a fost cea de şef al Marelui Stat Major. Activitatea sa în această funcţie a fost determinată în bună măsură de imixtiunea puternică a organelor de partid în viaţa armatei. În acest sens amintim că a avut loc înlocuirea Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, în anul 1949, cu Direcţia Superioară Politică a Armatei şi Uniunii Tineretului Muncitor în armată. De asemenea, în această perioadă s-a amplifi cat procesul de epurare din armată a celor ce nu prezentau sufi ciente garanţii din perspectiva noii ideologii.

Ca urmare a faptului că nici el nu a mai inspirat sufi cientă încredere conducerii Partidului Muncitoresc Român, în data 18 martie 1950 a fost trecut în rezervă. Şi-a continuat activitatea în viaţa civilă, ca ministru adjunct în Ministerul Construcţiilor până în luna ianuarie 1952. Menţionăm faptul că şi-a continuat totodată, până în anul 1953, activitatea de deputat în Marea Adunare Naţională, începută în anul 1948.

Generalul-colonel Constantin Popescu a fost un ofi ţer emblematic pentru prima jumătate a secolului trecut. A fost temeinic pregătit profesional, a dovedit excepţionale calităţi de lider, a fost un adevărat formator de opinie. A manifestat admirabilă verticalitate faţă de şefi , disponibilitate pentru susţinerea unor puncte de vedere diferite de cele ale acestora. În acelaşi timp s-a dovedit a fi un ofi ţer demn, curajos, un foarte bun camarat, stimat şi îndrăgit de subordonaţi.

De-a lungul vieţii a fost decorat cu mai multe ordine şi medalii, atât româneşti, cât şi străine, între care amintim: ,,Coroana României”, ,,Steaua României”, ,,Steaua Republicii Populare Române” clasa a II-a, ,,Ordinul Apărarea Patriei” clasa a II-a, medalia ,,Victoria”, ,,Crucea de război italiană”, ,,Sfânta Ana” (rusească) şi ,,Crucea de Fier” clasa a II-a (germană).

286


2.16. Un martir al neamului românesc – generalul artilerist Ioan Răşcanu

S-a născut la 4 ianuarie 1874, la Cahul. Părinţii săi, Elefterie şi Elenea Răşcanu, s-au mutat nu peste mult timp în Vaslui, unde au activat ca profesori la Şcoala No. 1 de băieţi, instituţie de învăţământ pe care a absolvit-o şi Ioan Răşcanu cu media 10.

A urmat Şcoala de Ofi ţeri din Bucureşti (1891-1893, promoţia 36-a, fi ind coleg cu viitorii generali C. Găvănescu şi Gh. Dabija)413, Şcoala de Artilerie şi Geniu-Bucureşti (1895-1897 – şef de promoţie din 37 ofi ţeri), Şcoala Superioară de Război (1898-1900, pe care a absolvit-o ,,cu distincţiune”, fi ind coleg de promoţie cu viitorii generali Ernest Broşteanu, Ştefan Holban şi Ion Vernescu).

În aprecierea comandantului Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu, locotenent-colonel Ion Aronovici, la terminarea

şcolii, locotenentul Ion Răşcanu era caracterizat ca ,,Excelent ofi ţer din toate punctele de vedere, inteligent, disciplinat şi activ. Va face onoare ţării sale. ... ”414, iar în aprecierea locotenent-colonelului Leon Mavrocordat, comandantul Şcolii Superioare de Război, era descris: ,,Ofi ţer distins sub toate raporturile. A fost promovat în anul doi de studii, fi ind clasifi cat primul din 19 elevi”415.

A fost înaintat în grad astfel: sublocotenent-16 iulie 1893, locotenent-1 aprilie 1896, căpitan-10 mai 1903, maior-10 mai 1910, locotenent-colonel-1 aprilie 1914416, colonel-1 aprilie 1916, general de brigadă-1 septembrie 1917, general de divizie-1922, general de corp de armată (r)- 23 decembrie 1942.

A îndeplinit o multitudine de funcţii militare417: diferite funcţii în Regimentul 11 Artilerie (1893-1895, 1897-1898), Regimentul 4 Artilerie (1903-1904), Regimentul 7 Artilerie (1905-1906), Regimentul 2 Artilerie (1906), Marele Stat Major (1906-1907), Regimentul 8 Artilerie (1907); profesor la Şcoala de Artilerie şi Geniu-Bucureşti (din 1903), la Şcoala Superioară de Război (din 1906); ataşat militar în Germania (1907-1911); şef de cabinet al ministrului de război, Nicolae Filipescu (1911-1912); şef birou operaţii/Secţia I/Marele Stat Major (1911-1914); şef al Secţiei Operaţii/Marele Stat

413 Căpitan Nicolae Uică – Istoricul Şcoalei Militare de Infanterie de la anul 1847-1911 – Bucureşti, Tipo-grafi a George Ionescu, 1911, pp. 107-110;414 General de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain, colonel (r) Sandu Martinescu – Artilerişi pe treptele ierar-hiei militare – Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2006, p. 37;415 Idem p. 38;416 Ministerul de Război – Anuarul Armatei Române pe anul 1915- Bucureşti, 1915, p. 544;417 Colectiv – Miniştrii Apărării Naţionale – enciclopedie – Editura CTEA, Bucureşti, 2012, pp. 113-114.

Generalul Ioan Răşcanu

287


Major (1914-1916); ataşat pe lângă Statul Major francez (1916); comandant al Brigăzii. 15 Artilerie (1917-1918); comandant al Diviziei 1 Vânători (1 martie 1918 când trupele sale au înlocuiet în Basarabia trupele din subordinea generalului Broşteanu – fostul său coleg din Şcoala Superioară de Război); secretar general al Ministerului de Război (1 decembrie 1918-27 septembrie 1919); ministru de război (27 septembrie 1919- 28 noiembrie 1919, 1 decembrie 1919-2 martie 1920, 13 martie 1920-13 decembrie 1921)418. A demisionat din armată la 1 ianuarie 1922 şi s-a încadrat în Partidul Poporului.

În viaţa civilă a îndeplinit funcţii publice extrem de importante: ministru pentru Basarabia şi Bucovina (5 ianuarie-4 iunie 1927); comisar superior al guvernului în Basarabia şi Bucovina (1931); ministru de stat (22 iunie 1931-12 mai 1932, când „a arătat o deosebită grijă pentru ridicarea standardului de viaţă a populaţiei din această parte a ţării şi pentru prosperitatea vieţii economice, culturale şi sociale a Basarabiei în genere”419 şi a organizat Expoziţia Basarabiei de la Chişinău); primar al oraşului Vaslui (1938-1942); prefect al judeţului Vaslui; primar al Bucureştiului (14 noiembrie 1942 – 23 august 1944); deputat (ales în 1920, 1926, 1928, 1931); senator (ales în 1920, 1930).

Generalul Ion Răşcanu face parte din galeria marilor personalităţi militare date de Basarabia de Sud, alături de mareşalul Averescu şi generalul Arthur Văitoianu ai României, dar şi de mareşalul Timoşenco al URSS. De fapt, a şi fost un apropiat al celor doi generali români, cu generalul Văitoianu lucrând ca secretar general al Ministerului de Război şi ministru de război, iar cu generalul Averescu a lucrat ca ministru de război. Despre relaţia cu acesta din urmă Marghiloman menţiona că, în 1922 „lucrează din răsputeri în Moldova pentru Averescu”420, iar cu prilejul alegerilor din 1926 l-a însoţit pe acesta în turneul electoral din Basarabia, el însuşi fi ind cap de listă la Vaslui.

A fost decorat între altele cu: Medalia jubiliară „Carol I” (1906), Steaua României cls. a V-a (1909), Coroana României cls. a V-a (1910).

În semn de recunoştinţă pentru meritele sale ca edil, o stradă din Vaslui poartă numele ilustrului general artilerist Ion Răşcanu, dar, din păcate, în Bucureşti, unde de asemenea a fost primar, nu s-a întâmplat aşa ceva.

Şef al operaţiilor în Marele Stat Major şi Marele Cartier General (1913-1916). În perioada 1913-1914 a condus Biroul 3 Operaţii din Secţia a II-a, în 1915 a preluat conducerea Secţiei a III-a Operaţii a Marelui Stat Major, iar în 1916 a devenit şeful Secţiei I Operaţii din Marele Cartier General421. Prin Ordinul de zi nr. 4 din 15/28 august 1916 s-a stabilit în detaliu ordinea de bătaie a Eşalonului I al Marelui Stat Major. Pe bună dreptate se aprecia că, „La Secţia I Operaţii, colonelul Ioan Răşcanu era

418 Ion Mamina, Ion Scurtu – Guverne şi guvernanţi (1916-1938) – Silex, Casă de editură, presă şi impresariat, Bucureşti, 1996, pp. 232-233;419 Figuri contemporane din Basarabia, vol. I: N-Z - Editura „ARPID” Chişinău, 1939, p. 114;420 Alexandru Marghiloman – Note Politice 1897-1924, vol. V – Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafi ce „Eminescu” S.A. 1927, p. 187;421 Colonel Stelian Tudorache – În elita Armatei Române. Scurt istoric al Direcţiei Operaţii – Editura Nummus, Bucureşti, 1999, p. 100.

288


persoana cea mai indicată, cu experienţă îndelungată în Marele Stat Major, implicat nemijlocit în elaborarea proiectelor de operaţiuni, înclusiv a Ipotezei Z, pusă în aplicare la intrarea ţării în război”422.

Inspirata numire a sa în această funcţie a fost apreciată de specialişti: „După cum era de aşteptat, biroul de operaţii al Marelui Stat Major a jucat un rol esenţial în elaborarea Ipotezei Z. Şeful acestuia era locotenent-colonelul Ioan Răşcanu, al cărui nume apare pe fi ecare versiune a planului de război prezentată în perioada 1914-1916. Era cunoscut drept motorul Marelui Stat Major, un om inteligent şi „foarte capabil, trăind numai pentru serviciu”, cum spunea într-o evaluare făcută de informatorii austrieci. Un improvizator, el „găsea repede soluţii temporare la orice problemă”. Din nefericire, aceste improvizaţii, deşi necesare de multe ori, erau o slăbiciune caracteristică a armatei române”423. „În lipsa unui comandant sau adjunct capabil (la decretarea mobilizării din 15 august 1916 – N.N.), conducerea armatei a revenit în sarcina secţiei de operaţii, unde a rămas şef colonelul Răşcanu. Deşi recunoscut pentru priceperea sa în calitate de ofi ţer de stat major, capacitatea lui de a „conduce totul” a fost pusă sub semnul întrebării”424.

Despre activitatea sa din această perioadă, generalul Radu Rosetti, fost şef birou operaţii în Marele Stat Major, ne-a lăsat „mărturisiri” sincere şi extrem de interesante: „În aceeaşi cameră cu noi lucra şi locotenent-colonelul I. Răşcanu, şeful Secţiei, om muncitor, capabil şi un mare animator. Foarte inteligent, găsea repede soluţiuni momentane pentru orice problemă. Această uşurinţă de improvizare l-a dus însă la alcătuirea a o sumă de detaşamente şi grupe compuse din unităţi luate cam de peste tot ceea ce a făcut ca, precum se observă în istoricul ofi cial al războiului, la mobilizare, diviziile noastre să aibă o compunere foarte neomogenă şi în cele mai multe cazuri mult diferită de cea organică. Pe de altă parte aceeaşi uşurinţă de improvizare l-a dus la crearea de noi unităţi (al 4-lea batalion, batalioane de miliţii, crearea de divizii ad-hoc) pentru care nu aveam nici armament potrivit, dar, mai ales, nu aveam cadre bine pregătite. ... Răşcanu lucra cu generalii V. Zottu (şeful Marelui Stat Major), C. Christescu (subşef al Marelui Stat Major) şi D. Iliescu (secretar general al Ministerului de Război), prezentându-le proiectele diferitelor lucrări, alcătuite de obicei de dânsul personal, în special diferitele ipoteze. Aceste lucrări erau aproape întotdeauna aprobate tale quale. Rareori a primit vreo directivă. Odată lucrările aprobate principial, Răşcanu ni le trecea pentru lucru detaliilor ...”425.

Colonelul Nicolae Arghirescu, şeful Secţiei 2 operaţii din Marele Stat Major, aprecia că maiorul Ion Răşcanu „ În calitate de şef al Biroului operaţii a contribuit la rezolvarea problemei strategice în diferite ipoteze de război. Printr-o activitate neîntreruptă şi un devotament fără margini, a dat subalternilor săi cea mai frumoasă pildă de activitate şi muncă. Datorită acestei munci fără răgaz, care a fost impusă în Biroul operaţii 422 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 117;423 Glenn E. Torrey – România în primul război mondial – Bucureşti, Meteor Publishing, 2014, pp. 41-42;424 Idem pp. 59-60;425 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pp. 51-52.

289


s-a putut ajunge ca Marele Stat Major să dispună de patru ipoteze complet studiate. Prevăzător, ofi ţerul n-a încetat a avea studii necesare tuturor chestiunilor şi de aproape luarea tuturor măsurilor în legătură cu executarea operaţiilor eventuale şi cu forţe necesare”426.

Conform relatărilor generalului Radu Rosetti, după constituirea Marelui Cartier General, odată cu mobilizarea armatei din 15 august 1916, „După Iliescu, din punct de vedere ierarhic, venea colonelul I. Răşcanu. Acesta a urmat să fi e muncitorul sârguincios şi destoinic ce fusese şi înainte, găsind mereu soluţii momentane pentru a face faţă noilor situaţiuni ce se iveau aproape zilnic. Nevoia zilnică de a face faţă incidentelor locale ce se produceau au făcut, cred, ca să se scape din vedere oarecum planul general”427.

În zilele de 2/15-3/16 noiembrie 1916, împreună cu un alt artilerist, colonelul Vasile Rudeanu a reprezentat Marele Cartier General la conferinţa interaliată de la Chantilly, unde s-a căutat intensifi carea acţiunilor de coordonare a eforturilor de război ale Antantei428. Apoi, „la întoarcerea din Franţa, fi ind mutat, după cererea sa, la o unitate ce era să meargă pe front”429, cerere generată de nemulţumirea faţă de modul de lucru al generalului Dumitru Iliescu430.

În perioada cât a comandat Brigada 15 Artilerie „... roadele activităţii generalului Răşcanu au fost puse în evidenţă într-un mod lăudabil. Planul de acţiune al artileriei Diviziei 15 Infanterie reprezintă o lucrare de mare valoare care poate servi ca model de studiu, mai ales că a căpătat sancţiunea pe câmpul de luptă. În mare parte, mulţumită conducerii tehnice şi tactice a artileriei, Divizia 15 Infanterie a făcut faţă inamicului superior în număr, la desele atacuri executate în acest sector pentru a ocupa oraşul Mărăşeşti şi pădurea Răzoare. Tot timpul la baterii, pentru a controla lucrările tehnice, generalul Răşcanu a dat probă de curaj şi devotament. Distins sub toate aspectele, foarte muncitor şi energic şi cu multă tărie de caracter”431.

A făcut parte din delegaţia care a participat la semnarea armistiţiului de la Focşani (7 decembrie 1917).

În martie 1918, Divizia 1 Vânători, al cărei comandant era, a înlocuit la Chişinău şi Basarabia de mijloc Detaşamentul general Ernest Broşteanu, iar la 27 martie 1918 Detaşamentul General Ion Răşcanu se găsea la Chişinău, constituind trupele de paradă şi 426 General de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain, colonel (r) Sandu Martinescu – Artilerişti pe treptele ierarhiei militare – Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2006, pp. 39-40;427 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p. 103;428 Colectiv (coordonator principal – General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii primului război mondial – Editura Militară, Bucureşti, 1987, pp. 32-33;429 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p. 103;430 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 126;431 General de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain, colonel (r) Sandu Martinescu – Artilerişti pe treptele ierarhiei militare – Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2006, p. 40.

Colonelul Vasile Rudeanu

290


gărzile de onoare în timpul istoricului eveniment al Marii Uniri. „Generalul Ioan Răşcanu a adus o importantă contribuţie, alături de Daniel Ciugureanu, Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Ştefan Ciobanu, generalul Ernest Broşteanu, Alexandru Marghiloman, Pantelimon Halipa şi alţii, la unirea Basarabiei cu România, iar după Marea Unire a susţinut şi apărat, prin acţiuni şi misiuni de mare importanţă şi răspundere, integritatea teritorială şi unitatea naţională, a contribuit la buna gospodărire a provinciilor întregite”432.

Un loc important în biografi a generalului îl reprezintă faptul că a fost ministru de război în trei guverne. A devenit ministru după ce a fost secretar general al Ministerului de război (1 decembrie 1918-27 septembrie 1919), funcţie din care a cunoscut bine activitatea ministerului, semnând în numele ministrului decizii ministeriale importante pentru dezvoltarea armatei. Dăm ca exemplu, chiar pentru inedit, Deciziile ministeriale No. 874 din 3 iulie 1919 pentru înfi inţarea unei companii de porumbei călători la batalionul de specialităţi433, Decizia Ministerială No. 447 din 23 septembrie 1919 referitoare la trimiterea de ofi ţeri şi elevi români în Franţa pentru studii şi stagii, şi este posibil, să fi semnat şi o decizie ministerială privind înfi inţarea Şcolii Carelor de Asalt şi a primului batalion de acest fel la Mihai Bravu, dar, sigur, ca ministru de război, constatând o stare de lucruri necorespunzătoare la Mihai Bravu, a ordonat mutarea batalionului şi a şcolii la Târgovişte, în cazarma Regimentului 10 Roşiori, lucru realizat la 6 decembrie 1919434.

Deşi a fost ministru de război în trei guverne, ministeriatul său a adunat doar puţin peste doi ani, dar a rămas în istorie cu câteva realizări notabile, continuând activitatea predecesorului său, generalul Arthur Văitoianu.

Generalul Ion Răşcanu a semnat la 6 august 1920 Decizia Ministeriala nr. 466, referitoare la „Instrucţiuni pentru funcţionarea serviciului sanitar al Aeronauticii Militare” şi înfi inţarea Centrului Medical Aeronautic. Decizia a fost publicată în Monitorul Ofi cial nr. 111 la 21 august 1920 şi constituie actul de infi inţare al acestei instituţii, a patra din Europa la acea vreme, cu o organizare şi dotare conforme normelor aeronautice din acea perioadă.

La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, ministrul de Război, generalul Ioan Răşcanu, a susţinut Legea pentru organizarea clerului militar – prima lege de acest gen în istoria Bisericii şi a Armatei, pledând pentru „formarea unui corp preotesc militar activ“, cu caracter permanent, aşa cum s-a şi întâmplat în anii 1921 – 1948. De aceea, opinăm că actualul cler din armată are obligaţia morală de a se ruga pentru sufl etul său generos în raport cu biserica.

Desigur, a realizat şi alte lucruri importante pentru armată, din care evidenţiem doar câteva, alese la întâmplare: înfi inţarea secţiei de intendenţă în Şcoala Superioară de Război435, obţinerea cedării „pe veci a Palatului Artelor, Ospătăriei şi Culei din Parcul Carol pentru a construi un muzeu militar şi un Pantheon”436, înfi inţarea şcolii de şoferi (Braşov) pe

432 Prof. Dr. Nuţu Roşca – Închisoarea elitei româneşti. Compendiu – Sighetu Marmaţiei, 2006, pp. 160-161;433 Monitorul Oastei, Partea Ofi cială, No. 41/20 septembrie 1919, pp. 1499-1500;434 Colectiv (coordonator colonel Ion Drăgan) – Istoria armei tancuri din Armata României – Editura Militară, Bucureşti, 2001 pp. 54-65; 435 Monitorul Oastei, partea ofi cială, nr. 53/3 decembrie 1919, pp. 1985-1987;436 Monitorul Oastei, partea ofi cială, nr. 54/11 decembrie 1919, pp. 2140-2143.

291


lângă corpul de tracţiune automobilă437, obţinerea dreptului de împroprietărire a ofi ţerilor invalizi de război cu un lot de 25 hectare438, înfi inţarea Comandamentului Trupelor de Comunicaţii (cu o brigadă de comunicaţii pe apă şi uscat – 1 regiment pontonieri, 2 regimente căi ferate şi o brigadă specialităţi)439, redislocarea şcolilor militare pregătitoare, speciale şi de tragere ale armelor440, înfi inţarea Direcţiei 11 Tehnică şi a comitetului tehnic al materialelor de război care să „examineze şi refereze asupra materialelor şi mijloacelor tehnice cu cari trebuie să se doteze armata”441, înfi inţarea comandamentelor teritoriale pentru fi ecare corp de armată şi unul pentru Basarabia442, înfi inţarea Şcolii Speciale de Geniu şi a centrelor de instrucţie ale geniului (pioneri, corp de comunicaţii, legături şi transmisiuni)443, înfi inţarea Şcolii de Meseriaşi ai Aeronauticii de la Pipera (18 octombrie 1920), mutată în anul 1921 la Mediaş, reorganizarea marinei prin înfi inţarea Comandamentului Marinei Militare, înfi inţarea Comandamentului Trupelor de Munte, obţinerea legiferării comemorării eroilor căzuţi în război „în fi ecare an în ziua Înălţărei Domnului Nostru Isus Christos din luna Mai, când fl oarea este mai bogată”444 etc.445.

La 18 februarie 1920 generalul Răşcanu şi-a dat demisia din funcţia de ministru de război, menţionând că „declină orice răspundere asupra situaţiei militare, din cauza Marelui Cartier” pentru că „Marele Cartier (General – N.N.) nu este decât agentura partidului liberal pentru a teroriza guvernul”446. Dar, după instalarea guvernului Averescu, la 19 martie 1920 „principala măsură luată imediat a fost trecerea, a doua zi, la acţiunea de demobilizare a armatei, încetând astfel starea de război şi toate măsurile excepţionale. Mai mult decât atât, la 24 aprilie 1920, printr-un Decret-lege primul ministru a hotărât folosirea armatei în refacerea economică a ţării, urmând a fi constituită aşa-numita armată constructivă”447. De asemenea, reamintim că la 20 martie 1920 generalul Prezan „a primit înştiinţarea că, începând cu acea zi, chemarea dv. în activitate de serviciu încetează”448, Ministerul de Război condus de generalul Răşcanu, organizând o modestă sărbătorire a fostului şef al Marelui Cartier General, ministerul fi ind reprezentat de generalul artilerist Mircea Botez.

A fost iniţiatorul, împreună cu generalul Constantin Christescu, şeful Marelui Stat Major, al reînfi inţării revistelor militare după Primul Război Mondial. Ca ministru de război, generalul Răşcanu a cerut, printr-un ordin confi denţial (Ordinul nr. 2763 din 13 mai 1920),

437 Monitorul Oastei, partea regulamentară, nr. 47/4 octombrie 1919, pp. 289-290;438 Monitorul Oastei, partea regulamentară, nr. 49/30 octombrie 1919, pp. 297-299;439 Monitorul Oastei, partea regulamentară, nr. 50/ noiembrie 1919, pp. 301-302;440 Monitorul Oastei, partea ofi cială, nr. 33/29 iunie 1920, pp. 1637-1638;441 Monitorul Oastei, partea ofi cială, nr. 39/21 iulie 1920, pp. 1869-1870;442 Monitorul Oastei, partea ofi cială, nr. 45/8 septembrie 1920, pp. 2084-2086;443 Monitorul Oastei, partea ofi cială, nr. 56/13 noiembrie 1920, p. 1770;444 Monitorul Oastei, partea ofi cială, nr. 35/3 iulie 1920, pp. 2428-2432;445 Vezi şi Colectiv (Coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului român, vol. VI – Editura Militară, Bucureşti 1989, pp. 146, 150, 155, 163;446 Alexandru Marghiloman – Note Politice 1897-1924, vol. V – Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafi ce „Eminescu” S.A. 1927, p. 20;447 *** - Enciclopedia Armatei României – Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2009, p. 823;448 Petre Otu – Mareşalul Prezan. Vocaţia datoriei – Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 328.

292


Marelui Stat Major al Armatei să studieze iniţierea unei reviste pentru a dezvolta şi răspândi cultura în armată449. „Războiul recent, scoţând în relief învăţăminte noi şi punând în discuţiune idei de mare însemnătate asupra armatei viitorului, în toate ţările conducătorii militari ca şi oameni de stat, prin marile cotidiene, prin reviste de educaţie cetăţenească, cât şi prin reviste militare, îşi spun cuvântul asupra tuturor chestiunilor la ordinea zilei privind apărarea naţională, organizarea şi pregătirea armatei de mâine în raport cu nevoile timpului. La noi, presa şi puţinele reviste nu agită de loc sau foarte puţin asemenea chestiuni. Articole izolate şi la mari intervale de timp, ce apar pe ici pe colo, nu sunt de niciun folos din cauza valorii îndoielnice a revistelor şi gazetelor în care sunt publicate. O bună revistă de largă cultură militară la care să colaboreze toate valorile de seamă atât din sânul armatei, cât, şi din afară, ar umple un gol ce astăzi este atât de puternic simţit atât în lumea militară, cât şi în cea civilă. Ca consecinţă, cu onoare vă rog, să binevoiţi, a lua de îndată în studiu creiarea unei reviste care să răspundă din toate punctele de vedere acestui gol. Baza de plecare în studiul ce se va face va fi popularizarea ideilor: „Armata de mâine” şi „Naţiunea înarmată” realizate cu concursul reciproc al iniţiativei private şi ofi cialităţii. Un program general de activitate va fi întocmit şi înaintat subsemnatului, însoţit fi ind de un deviz al cheltuelilor ce ar necesita această revistă”450.

La 7 iunie 1920 generalul Răşcanu a aprobat propunerile Comitetului Consultativ al Statului Major, întrunit în ziua de 17 mai 1920 sub preşedinţia şefului Marelui Stat Major, generalul artilerist Constantin Christescu, iar printr-o Decizie Ministerială s-a înfi inţat pe lângă Marele Stat Major revista „România Militară”. Ulterior, graţie acestei iniţiative au reapărut şi revistele armelor: infanterie, artilerie, cavalerie, geniu, antigaz etc. Peste ani, pe drept cuvânt, în semn de recunoştinţă, Revista Militară din anul 1939 a publicat fotografi a generalului Răşcanu, cu menţiunea „Ministru de Război, iniţiatorul reînfi inţării în anul 1920 a României Militare”.

Împreună cu primul ministru, generalul Alexandru Averescu a coordonat realizarea edifi ciilor încoronării regelui Ferdinand, Catedrala Încoronării de la Alba Iulia şi Arcul de Trimf din Bucureşti.

În anul 1921 l-a însoţit pe mareşalul Badoglio în vizita sa la Iaşi, când a decorat oraşul cu medalia „Victoria”.

În timpul guvernării Averescu, când a deţinut funcţia de ministru de război a fost acuzat de unele nereguli la minister451. După căderea guvernului Averescu şi venirea la putere a guvernului liberalilor, noul ministru de război, în nedesminţita tradiţie dâmboviţeană, a adus atacuri generalului Răşcanu, susţinând că armata se găsea într-o stare haotică, bugetul pentru exerciţiul fi nanciar 1921/1922 fi ind – potrivit acestuia - întocmit superfi cial, iar la minister s-au produs şi unele fraude. La aceste acuze, generalul a răspuns publicând o

449 Din trecutul „României militare” – Bucureşti, 1939, pp. 262-269;450 Idem p. 265;451 Petre Otu – Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda – Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 312.

293


broşură452, în care a dat „explicaţiuni asupra acestor aprecieri defavorabile”, arătând că „munca ce s-a desfăşurat la ministerul de război în ultimii doi ani şi jumătate a fost muncă titanică, pentru binele instituţiei şi al ţărei”, susţinând, în acelaşi timp, şi o serie de „idei valoroase privind organizarea armatei, astfel încât ea să corespundă noilor condiţii”453.

În apărarea sa, generalul Răşcanu a prezentat o serie de realizări, enumerate şi de noi mai sus, conchizând că „armata noastră, din punctul de vedere al organizărei sale, nu se afl ă într-o stare haotică, ci se prezintă cu vechea organizare din perioada a 2-a a războiului, cu care a luptat victorios la Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti şi Buda-Pesta, organizare care a fost îmbunătăţită în decursul anilor 1920-1921, dar are nevoie acum să fi e reorganizată,- conform experienţei războiului şi conform situaţiunei noastre fi nanciare şi politicei externe din jurul nostru ... reorganizare ce fusese anunţată în Mesagiul de deschidere a Parlamentului, la 29 Noembrie 1921, neputându-se efectua în iarna 1921-1922, prin faptul căderei guvernului Averescu şi disolvarea Parlamentului ...”. După ce a trecut în revistă realizările din domeniul instrucţiei, rezolvările din domeniul politicii de personal, îndeosebi al înaintărilor în grade de ofi ţer superior, starea materialului din dotare, de diferite categorii a concluzionat că „azi, armata noastră, poate fi cu drept cuvânt considerată, aici în Orientul european, ca un factor de forţă ...”, dar „pentru ca să existe progres, trebue să fi e continuitate de lucru şi tendinţa necurmată de a se îmbunătăţi şi perfecţiona, ceia ce există.”. Referindu-se la bugetul armatei pe exerciţiul fi nanciar 1921-1922 a arătat că datorită situaţiei grele a statului, Ministerul de Război a trebuit să facă „o reducere de circa 350.000.000, faţă de cheltuelile anului precedent, cu promisiunea fermă însă, că, spre fi nele exerciţiului bugetar, de îndată ce veniturile statului vor creşte, ... se vor aloca noi fonduri ministerului de război, sub formă de credite suplimentare sau extraordinare”, economie care „nu s-a putut obţine decât reducânduse efectivul de pace al armatei la 160.000 de oameni, şi punându-se în serviciu toate echipamentele şi materialele de diferite categorii, rămase disponibile, în depozitele armatei, după război”. După ce a pledat ca nevinovat privind aşa-zisele fraude de la minister, generalul Răşcanu a admis că „Desigur se vor fi comis şi greşeli pe timpul administraţiei mele ...”, subliniind că „În ceia ce priveşte bănuiala ce s-ar fi putut răspândi asupra cinstei mele personale, ea se poate uşor înlătura, când se va şti că eu am ieşit din armată, după 30 ani de serviciu, mai sărac, poate, decât eram în momentul când am intrat în armată, ca sublocotenent. Nu am nici bani, nici proprietăţi; ... Nu am nimic altceva decât sărăcia, cea ce constitue pentru mine o mândrie, un puternic argument ce-l pot opune defăimărilor ce mi se aruncă ...”. În fi nal a cerut că „Dacă sunt învinuiri de adus şi răspunderi de suportat, ele nu pot să cadă decât numai asupra mea, ca unul ce am avut toate îndatoririle şi toate drepturile, prin poziţiunea ce am avut în stat ”.

În această broşură însă, generalul Răşcanu a emis şi unele idei de valoare privind viitorul armatei. Astfel, el a susţinut idei novatoare privind organizarea armatei în consens

452 Din publicaţiile ziarului „Îndreptarea” – Starea actuală a armatei noastre şi activitatea Ministerului de Război sub conducerea gen. Răşcanu. Răspuns unei campanii de presă – Bucureşti, Atelierele „Poporul” bd. Elisabeta No. 27, 1922;453 Colectiv (Coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului român, vol. VI – Editura Militară, Bucureşti 1989, p. 274.

294


cu noile condiţii postbelice: „Armata noastră are însă nevoie de o complectă organizare, urmând să se introducă toate învăţămintele trase din marele război, trebuind în acelaş timp să se adapteze noua organizare, atât situaţiunei fi nanciare cât, şi situaţiunei politice externe, creiată în jurul ţărei noastre după război, - ţinându-se seamă şi de noile curente sociale peste cari nu se poate trece”. În acelaşi timp a atras atenţia că „Reorganizarea unei armate, - după un mare război ca acel recent, care a adus după sine mari şi fundamentale schimbări de diferite naturi, - sociale-politice-economice-militare etc., este o operă considerabilă şi care cere timp, deci nu se poate face prea în pripă ...”. Criticat pentru avansările de ofi ţeri superiori, după avalanşa de avansări din 1917, generalul Răşcanu s-a opus „licenţierii” (concedierii) acestora, susţinând menţinerea acestora, pentru că cei în cauză pot fi folosiţi pentru „activitatea extra-regimentată, ... în mobizare vor încadra unităţile noi creiate, ... vom avea să încadrăm cu ofi ţeri superiori de carieră valoroşi şi în curent cu ştiinţa, toate centrele de instrucţie pentru recruţi ...”, mai ales că prin această măsură s-ar realiza o economie „care este o sumă infi mă faţă de un buget ce se urcă la peste 1 şi jum. miliarde lei”. Privind înzestrarea cu armament şi alte materiale a armatei, sesizând că „materialul în general este foarte disparat, căci posedăm un mare număr de sisteme şi modele” a susţinut că acesta trebuie „adaptat unei noi cerinţe, deduse din ultimele experienţe ale războiului”. De asemenea, generalul Răşcanu a apreciat că misiunea fundamentală a armatei, de apărare a fruntariilor ţării, rămânea valabilă, ea trebuind extinsă: „În special, trebue să se ţină seama încă de un mare principiu, că armata este o mare şcoală a naţiunei – şi trebue să i se dea mijloacele pentru a putea executa acest rol. Armata nu mai poate fi considerată, fi gurat vorbind, ca o cazarmă, ci cazărmile trebuie să fi e adevărate şcoli”.

Generalul Răşcanu a avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea oraşului Vaslui, ca primar al acestuia (1938-1940). După mai multe mandate de deputat şi senator, generalul Răşcanu a ajuns primar al Vasluiului, având în minte exemplul amiralului japonez Togo, eroul de la Port Arthur din războiul ruso-japonez din 1904-1905. „Era şef de cabinet al lui Nicu Filipescu, pe vremea când marele român, aşa civil cum era, fusese adus să conducă departamentul războiului. Într-o zi, maiorul Ion Răşcanu a fost delegat să însoţească în vizita sa prin România pe mareşalul japonez Togo, eroul dela Port Artur, pe acel fi u al Ţărei Soarelui, care, după o viaţă glorioasă ce-i dădea dreptul la multe alte satisfacţii, a acceptat să fi e la bătrâneţe primarul urbei sale natale, un orăşel cu câteva mii de locuitori. Acel strălucit exemplu de devotament civic i-a rămas în minte primarului de astăzi al Capitalei, care nu s-a dat în lături,timp de cinci ani, să gospodărească orăşelul Vaslui cu cei 14.000 locuitori ai săi, deşi mai înainte fusese de cinci ori ministru”454.

Generalul Răşcanu, primar în orăşelul unde s-au mutat părinţii săi şi unde el a început şcoala „a fost, fără doar şi poate, unul dintre cei mai apreciaţi primari pe care i-a avut, de-a lungul istoriei, municipiul Vaslui. Graţie spiritului său gospodăresc şi realizărilor

454 M. Dragomir – Un an de activitate – în Gazeta municipală, Anul XII, nr. 600/12 decembrie 1943, p. 1.

295


sale,bătrânii spun despre generalul Răşcanu că a fost cel mai exemplar primar al vasluienilor din toate timpurile”455.

Generalul Răşcanu a rămas în memoria vasluienilor pentru o serie de lucrări edilitare, realizate sau începute în mandatul său456. „O primă realizare de mare folos obştesc este construirea palatului Primăriei, ... noua primărie va fi nucleul viitorului centru civic al oraşului, ... ”. „O altă problemă importantă realizată tot prin stăruinţa d-lui general Răşcanu ... este complectarea reţelei de alimentare cu apă. ... s-au executat noui lucrări de captare în regiunea Delea, unde se va realiza un debit de 700 metri cubi zilnic, atât cât dau celelalte două surse existente dela Ghiţoc şi Vasluet.” Prin grija generalului Răşcanu s-au ridicat două biserici noi, „Sf. Niculae din Cartierul militari” şi ,,Cuvioasa Parascheva”, al cărei ctitor este, alăturându-se celorlalte două, una ctitorită de Ştefan cel Mare, iar cealaltă realizată după unirea lui Cuza. Pentru că „în tot oraşul Vaslui nu se găseşte un singur hotel acceptabil pentru a putea primi în condiţiuni civilizate călătorii...”, primăria a cumpărat casa proprietate a moştenitorilor Bastacky, pe care a transformat-o, „întemeind astfel hotelul comunal demn de obrazul oraşului”. „În timpul primariatului său de aproape cinci ani, d. General Răşcanu a refăcut pavagiile multor străzi din oraş”, după bulevardul Mihail Kogălniceanu şi alte străzi „se mai lucra în condiţiuni occidentale, cu calupuri, bulevardul Regele Ferdinand, artera de legătură între centru şi cazarma veşnic gloriosului regiment 25 Racova”.

Tot el este cel care a construit Monumentul „Eroilor Neamului“ din Cimitirul Eternitatea şi cel care sistematizează Grădina Publică din Vaslui, actualul Parc Copou. Meritele sale pentru realizările mai sus-menţionate au fost în mod onorant elogiate în diferite lucrări :„Osemintele aceluia care cucerind primul redan din faţa Griviţei a pecetluit fapta cea mare a ruperii lanţurilor, reamintind zilele lui Ştefan cel Mare, se odihnesc astăzi în frumosul mausoleu al eroilor din 1877 şi 1916 construit după proiectul şi stăruinţa d-lui general Răşcanu. ... Este acel mausoleu din cimitirul Vasluiului, cea dintâi faptă mare de gospodărie a d-lui general de corp de armată Ion Răşcanu, pentru că numai aducerea aminte a trecutului nostru mare, şi, respectul pentru măreţia jertfelor înaintaşilor ne pot apăra Ţara şi Naţia astăzi, când trăim cea mai grea încercare din toată istoria Poporului Român”457. „... mausoleul este un adevărat altar al gloriei naţionale şi al vitejiei vasluienilor”458. Generalul Răşcanu a crezut – conform propriilor declaraţii –

455 Ionuţ Balaban – Ion Răşcanu sau cum trebuie să fi e un primar adevărat pentru vasluieni – în adevărul.ro, 15 februarie 2013, ora 09.41; Vezi şi Andreea Lupşor – Primari de legendă ai oraşelor din România – în historia.ro, 20.02.2013;456 Vezi m.d. (M. Dragomir – N.N.) – Zidiri şi prefaceri în Vaslui. Fapte din activitatea d-lui general Ion Răşcanu - în Gazeta municipală, Anul XII, nr. 594/31 octombrie 1943, pp. 1-2; 457 M. Dragomir – Renaşterea edilitară a oraşului Vaslui. Înfăptuiri în cea de-a doua capitală a lui Ştefan cel Mare – în Gazeta municipală, Anul XII, nr. 590/3 octombrie 1943, p. 2;458 General Răşcanu – Discurs ţinut de iniţiatorul construirii mausoleului eroilor din Vaslui, în ziua inaugurării solemne a acelui mausoleu, la 11 noembrie 1934 – Tipografi a Universul, Bucureşti, p. 6.

296


în necesitatea şi importanţa realizării monumentului vasluian, afi rmând că „în interiorul acestui mausoleu am înhumat osemintele eroilor a două războaie: Ale războiului pentru independenţa României Mici şi ale războiului pentru întregirea României Mari, în hotarele ei milenare şi fi reşti”459.

Generalul Răşcanu are totodată meritul de a fi contribuit la buna gestionare a problemelor administrative ale Bucureştiului, ca primar general al Capitalei în perioada 1942-1944. Potrivit presei timpului „Domnul general de corp de armată Ion Răşcanu a venit în fruntea Primăriei Capitalei în împrejurări foarte grele pentru această instituţie chinuită. ... A fost desemnat atunci (după moartea subită a primarului, generalul

intendent Constantin Florescu – N.N.) un om încercat, care nu îndeplinea în acele grave momente administrative decât rolul de primar al oraşului Vaslui. Generalul Răşcanu n-a acceptat noua demnitate înainte de a se informa asupra greutăţilor ce apasă pe umerii unui primar general al Capitalei .... ”460.

La instalarea ca primar general al Capitalei, generalul Răşcanu, în cuvântul său, după ce a declarat în mod solemn că „voi păzi cu toată sfi nţenia jurământul depus şi-mi voi îndeplini îndatoririle funcţiunei mele cu toată râvna şi conştiinciozitatea, cu toată energia şi pasiunea dăruindu-mi întreaga mea fi inţă şi sacrifi cându-mi la nevoie, chiar şi viaţa”461, a creionat programul său de acţiune, subliniind atât principiile sale de muncă, precum şi direcţiile de acţiune şi obiectivele de realizat. Astfel, spunea generalul Răşcanu, „voi ţine seama de imperativele, cari astăzi mai mult ca oricând se impun, şi anume: România este numai şi numai a Românilor; satisfacerea marilor interese naţionale şi obşteşti trebue să aibă prioritate înaintea intereselor individule, oricare ar fi ele. Întâi, Naţiunea şi Obştea şi apoi individul”. Pentru aceasta, „întregul personal al Primăriei Municipiului Bucureşti va presta o muncă de război pe frontul intern. ... trebue să muncim în ritmul muncei de război pentru a fi cât de puţin la înălţimea jertfei de care dau dovadă fraţii noştri cari-şi sacrifi că viaţa pentru binele nostru”. Ca primar general şi-a propus „să mă apropii cât mai mult de populaţia Capitalei, ... să satisfac toate cererile şi să înlătur orice nereguli

459 General Răşcanu – Discurs ţinut de iniţiatorul construirii mausoleului eroilor din Vaslui, în ziua inaugurării solemne a acelui mausoleu, la 11 noembrie 1934 – Tipografi a Universul, Bucureşti, p. 3;460 M. Dragomir – Un an de activitate – în Gazeta municipală, Anul XII, nr. 600/12 decembrie 1943, p. 1;461 Instalarea noului Primar General al Capitalei – în Gazeta municipală, Anul XI, nr. 550/6 decembrie 1942, p. 4.

Monumentul „Eroilor Neamului“ din Vaslui

297


dovedite sancţionând fără milă toate abaterile ... Voi fi drept cu toată lumea, dar şi sever. Voi constata greşelile, le voi observa şi atunci când ele se repetă le voi sancţiona ... ”, astfel încât „să fac din Municipiul Bucureşti un organism viu şi operant, ...”. Obiectivul fundamental al activităţii sale a fost „elaborarea planului de sistematizare a Capitalei, lucrare epocală, menită să asigure urbanistica şi înfrumuseţarea Capitalei pentru aproape 50 de ani de aci înainte”, precum şi „a asigura curăţenia, buna edilitate şi estetica Capitalei, ... să fac din Bucureşti, Capitala Regatului, un oraş curat şi bine întreţinut ...”.

Şi generalul Răşcanu a trecut cu deplină responsabilitate la treabă, implicându-se în

problemele primăriei, fi e ele mari ori mici. Astfel: a emis directive pentru funcţionarea primăriei şi chiar norme pentru manipularea dosarelor în primărie; a dat dispoziţii şi a făcut apeluri la populaţie pentru cultivarea cu zarzavaturi a terenurilor virane; a dispus participarea cetăţenilor - inclusiv a evreilor -la deszăpeziri, la realizarea curăţeniei, udarea plantaţiilor şi fl orilor (spaţiile verzi), civilizarea oraşului etc.; a coordonat realizarea intrărilor şi ieşilor din capitală prin zece noi căi de comunicaţie (şosele de penetraţie): Roşu-Chiajna, Colentina-Ştefăneşti, Bucureşti-Domneşti, Bucureşti-Măgurele, amenajarea regiunii Plumbuita, construcţia Halelor Obor, realizarea exproprierilor pentru noul abator comunal, înfi inţarea parcului de vite la abator etc.; se implică în acţiuni caritabile şi altele. A rămas în istoria Capitalei prin realizarea bulevardului Brâncoveanu (denumirea nouă a unei porţiuni din Bd. Brătianu) şi a gândit un plan cincinal de lucrări pentru Capitală.

La 27 iunie 1943 a inaugurat Rondul Scriitorilor din Parcul Cismigiu, iar la 4 septembrie a pus piatra de temelie a construcţiei podului de beton de peste lacul Floreasca („lungime 46 metri, lăţime 24, 2 linii de tramvai, înălţimea deasupra apei

4 metri”), construit cu fondurile primăriei, prin munca gratuită a unui detaşament de pioneri militari.

De asemenea, trebuie menţionat că Bulevardul Brâncoveanu, porţiunea de 750 m (Spitalul Colţea-Bd. Maria) din bd. Brătianu, a fost inaugurat, odată cu dezvelirea Statuei Brâncoveanu, la 27 noiembrie 1943, în prezenţa ministrului afacerilor interne, generalul Dumitru Popescu, a generalului Ion Răşcanu şi a conducerii primăriei Bucureşti. Laudativ, presa timpului menţiona: „Cu totul obiectiv ... vom arăta că realizarea bulevardului

inaugurat eri se datoreşte ... mai cu seamă, d-lui general de corp de armată Ion Răşcanu, care a ştiut să găsească şi fondurile necesare, şi energia trebuincioasă acestor mari lucrări. ... Domnul general de corp de armată Ion Răşcanu a executat lucrările de

Relatare în presă despre instalarea generalului Ion Răşcanu ca primar al

capitalei

298


străpungere în partea cea mai grea a bulevardului, adică în blocul de case dintre fosta str. Bazaca şi bulev. Maria. Totalul imobilelor expropriate şi demolate pentru străpungerea noului bulevard care primeşte numele marelui voevod Brâncoveanu se ridică la 111 (una sută unsprezece), fi ind cel mai mare număr de case dărâmat până acum în Capitală, pentru realizarea unor artere de circulaţie. Costul total al exproprierilor se ridică la 373.685.516 lei. De pe urma dărâmărilor au rămas 18.710 m.p. teren care s-a încorporat bulevardului şi mai multe terenuri ce vor fi vândute la licitaţie ulterior, realizându-se după evaluarea actuală, 300 milioane lei. Întinderea totală a bulevardului nou, socotită dela statuia Brătianu (actualul rond de la Piaţa Universităţii, statuia fi ind demolată de comunişti – N.N.), până la fosta piaţă a Romei (actualul pasaj Latin, cu statuia

Lupoaica – N.N.), este de 400 metri, iar de aici şi până la bulevardul Maria (Bd. Coposu, complexul de magazine Unirea – N.N.) de 350 metri”462. (Astăzi acest bulevard poartă denumirea de I.C. Brătianu, fi ind singura porţiune ce mai aminteşte de vechiul bulevard Brătianu ce începea la Piaţa Lascăr Catargiu – azi Piaţa Romană.).

„Nu se poate cere unui primar să răstoarne Capitala într-un singur an, în anul de

război pe care d. general Răşcanu l-a împlinit zilele trecute, pentru că sarcina sa este

imensă. Examinând însă activitatea sa din cele 12 luni expirate, putem afi rma cu toată

convingerea că activitatea Primarului general de astăzi răspunde marilor comandamente

ale vremurilor, pe care domnia-sa le împlineşte strălucit. Terminarea în scurtă vreme a

bulevardului Brâncoveanu, desăvârşirea modernizărei şoselelor de penetraţie, construirea

şi refacerea a numeroase localuri de şcoli primare, creiarea parcului de vite dela abator,

toate celelalte realizări pornite sau în curs de înfăptuire, denotă că Primăria Capitalei

a apucat pe căi bune menite să o ducă la un progres nebănuit. Şi pentru că ziua bună

se cunoaşte de dimineaţă, mai sunt şi alte semne că primariatul d-lui general Răşcanu

se va impune ca o epocă de mari realizări. Sunt acele câteva probleme puse de domnia-

sa, ce nu pot scăpa unui cunoscător. Discutarea perimetrului Capitalei şi a planului de

sistematizare, acţiunea de colaborare între administraţia comunală şi locuitori, atacarea

programelor de lucru pe trei perioade de câte cinci ani, toate acestea sunt preocupări cari

ies din cadrul obişnuit al administraţiei mărunte comunale. Cu energia sa nedesminţită de

vechi ostaş, primarul nostru general va şti să încrusteze pe tabla de onoare a Primăriei

Capitalei o inscripţie care să se impună temeinic viitorimei”463.

462 Înaugurarea bulevardului Brâncoveanu – în Gazeta municipală, Anul XII, nr. 598/28 noiembrie 1943, p. 4;463 M. Dragomir – Un an de activitate – în Gazeta municipală, Anul XII, nr. 600/12 decembrie 1943, p. 1; Un an de gospodărie a Capitalei – în Monitorul comunal al Primăriei Municipiului Bucureşti, nr. 49/5 decembrie 1943, p. 3.

Primarul Ion Răşcanu

299


Generalul Răşcanu a fost un om al ordinii şi disciplinei, ca primar general al capitalei fi ind autorul multor reglementări inedite, de la udatul spaţiilor verzi pe timpul arşiţei, curăţirea trotuarelor de zăpadă, până la regulamentele de ordine interioară din primărie. Pentru rigoarea şi precizia caracteristice artileriştilor, dar şi pentru spiritul de ordine reproducem normele pentru manipularea dosarelor: „1. Orice dosar care se înaintează spre soluţionare sau aviz, fi e autorităţilor superioare, fi e unei direcţiuni, se va şnurui, numerota şi parafa. 2. Şnuruirea, numerotarea şi parafarea nu se vor face decât după ce toate actele ce compun dosarul se vor aranja în ordine cronologică, începând cu cel mai vechi act. 3. În adresa sau raportul de înaintare al dosarului se va specifi ca în mod obligatoriu numărul total al fi lelor ce compun dosarul. 4. Direcţiunile vor căuta ca în cercetarea lor să menţină ordinea cronologică a dosarului, anexând raportul sau avizul lor după studiere ca în ultimă fi lă. 5. Toate aceste dosare vor fi dotate şi cu un opis lipit pe verso copertei, în care se vor trece toate piesele ce compun dosarul, cu numărul şi data înregistrării”464.

Scrisoare adresată generalului Şt. Sachim, primar al Sectorului II

În pofi da meritelor sale excepţionale în exercitarea demnităţilor publice militare şi civile – mai sus-menţionate – a fost arestat în 1950, ca fost demnitar interbelic, şi mai ales ca apropiat al mareşalului Ion Antonescu pe vremea primariatului Bucureştilor, şi încarcerat la Sighet, în celula 72. „Viaţa generalului Ioan Răşcanu s-a stins într-o celulă sumbră din penitenciarul sighetean în ziua de 25 februarie 1952. Este al douăzeci şi unulea decedat din rândul marilor demnitari care au fost aduşi acolo în detenţie.La data morţii avea vârsta de 78 de ani o lună şi 21 de zile. Actul de moarte al lui Ioan Răşcanu are numărul 121, actul de verifi care a morţii nr. 34 din 25 februarie 1952, iar certifi catul de moarte, care a fost anulat, are seria Mc. Nr. 370571. Cele mai multe date din actul de moarte nu corespund realităţii”465. Ca toţi cei care s-au stins la Sighet „a fost îngropat în ascuns, noaptea, undeva în cimitirul Săracilor, cimitirul fără de morminte şi cruci”466 de la Cearda, lângă Sighetul Marmaţiei.

464 Gazeta municipală, Anul XII, nr. 577/4 iulie 1943, p. 4;465 Prof. Dr. Nuţu Roşca – Închisoarea elitei româneşti. Compendiu – Sighetu Marmaţiei, 2006, p. 162;466 Prof. Dr. Nuţu Roşca – Închisoarea elitei româneşti. Compendiu – Sighetu Marmaţiei, 2006, p. 71.

300


2.17. Generalul-erou Alexandru Ioaniţiu – un brav artilerist

Între personalităţile artileriei ce merită a fi evocate se numără şi cea a unui erou căzut pe frontul războiului românilor contra bolşevismului, generalul de divizie „post-mortem” Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General al Armatei în campania de dezrobire a românilor căzuţi sub ocupaţia ciumei roşii. Nu vom insista pe aspectele formării sale militare şi artileristice, creionate în lucrarea noastră „Din elita artileriei”, ci vom evidenţia, mai ales acele aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi activitatea sa, activitatea de şef al Marelui Stat Major, de teoretician militar, percepţia personalităţii sale în ochii colegilor, şefi lor, prietenilor, în general a militarilor, creionând astfel deopotrivă pe omul şi militarul Alexandru Ioaniţiu.

S-a născut în data de 2 februarie 1890, la Botoşani şi a trecut în trista lume a umbrelor în data de 17 septembrie 1941, în urma unui tragic accident pe aeroportul din Baden, Crimeea.

Generalul Ioaniţiu, în cariera sa de peste trei decenii, a îndeplinit o diversitate de funcţii: didactice, de cercetare, de stat major, de şef şi de comandant până la cel mai înalt nivel. Ascensiunea sa profesională s-a datorat temeinicei pregătiri şi moralităţii de excepţie, bucurându-se de aprecieri elogioase din partea şefi lor săi. Vom exemplifi ca folosindu-ne de aprecierile a două personalităţi militare recunoscute. Astfel, în 1928, comandantul Diviziei 1 Munte, viitorul general Paul Teodorescu, ajuns comandant al Şcolii Superioare de Război, subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naţionale şi ministru al Aerului şi Marinei, îl aprecia pe locotenent-colonelul Alexandru Ioaniţiu, comandant al Divizionului 2 Tunuri Munte Codlea, astfel: „Este un ofi ţer cu o cultură militară şi generală întinsă, cu multă voinţă, conştiinciozitate şi putere de muncă”467. Foarte sugestivă este şi aprecierea elogioasă a şefului Marelui Stat Major din anul 1934 (generalul Antonescu) despre colonelul Alexandru Ioaniţiu: „Este un ofi ţer de elită. Are o cultură superioară. Toate lucrările sale sunt clare şi foarte precise. Va face o splendidă carieră”468.

De fapt, de tânăr s-a afi rmat ca un ofi ţer deosebit, fi ind şeful promoţiei sale în Şcoala de Artilerie, iar în Războiul de (Re)Întregire comandând Bateria a 6-a din Regimentul 3 Artilerie, primul regiment al Artileriei române, înfi inţat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, s-a afi rmat în luptele din Dobrogea, din perioada 15 august – 1 noiembrie 1916, de la Neajlov, din zilele de16-20 noiembrie 1916 şi în cele de la Mărăşeşti din anul următor, 1-6 august 1917. Conform documentelor vremii, în toate acţiunile de luptă a dat

467 Colonel dr. Teofi l Oroianu – Generalul de divizie post-mortem Alexandru Ioaniţiu – în Revista Document, anul I, nr. 1/1998, p. 49;468 Colectiv, Şefi i Statului Major General Român, 1859-2000, Editura Europa Nouă, Bucureşti 2001, p. 224.


301


dovadă atât de profesionalism, cât şi de curaj. La luptele din Muntenia, bravul Regiment 3 Artilerie participă la bătălia de pe râul Neajlov în sprijinul Diviziei 9 Infanterie, unde „se evidenţiază artileriştii bateriei 6, comandată de locotenentul Alexandru Ioaniţiu”469.

De remarcat faptul că generalul Alexandru Ioaniţiu s-a bucurat de o profundă apreciere din partea generalului Ion Antonescu, fapt ce i-a infl uenţat decisiv cariera. Astfel, în condiţiile grele ale anului 1940, acesta a apelat la o serie de personalităţi, tehnocraţi, magistraţi şi militari, „nepătaţi politic” pentru a „salva ţara” de la dezastru. Între aceştia s-a afl at şi generalul Alexandru Ioaniţiu, numit la 6 septembrie 1940 în funcţia de şef al Marelui Stat Major. Extrem de interesant este discursul rostit de generalul Ion Antonescu la învestirea sa în această funcţie: „Ioaniţiu, după cum vezi din istoria tuturor popoarelor, şeful Marelui Stat Major este răspunzătorul absolut de pregătirea de război a unei armate, faţă de ţara lui şi faţă de istorie. Guvernele sunt răspunzătoare din punct de vedere politic, dar şeful de Stat Major răspunde faţă de naţiune, prin însăşi onoarea lui”470.

Conform ordinelor generalului Antonescu, generalul Alexandru Ioaniţiu în calitate de şef al Marelui Stat Major a condus cu înţelepciune şi rigoare procesul de reorganizare a armatei, ale cărei structuri au fost afectate profund de rapturile teritoriale din anul 1940. De asemenea, cu sprijinul Misiunii Militare Germane din ţară a iniţiat şi un program realist de dotare cu tehnică militară şi de revigorare a pregătirii pentru luptă a armatei.

Astfel, sub coordonarea sa, Marele Stat Major a întocmit Proiectul de reorganizarea armatei471, care după ce a fost aprobat, la 5 octombrie 1940, de către conducătorul statului, generalul Antonescu, s-a dat ordinul de punere în practică a acestuia. Principiile de bază şi ideile directoare care au stat la reorganizarea armatei au fost, printre altele: „Cadrul general de mobilizare va fi restrâns la ceea ce ne poate da disponibilităţile în oameni, material, rechiziţii şi resurse pentru a ajunge la o armată în care personalul, materialul, instrucţia şi întreţinerea să fi e raţional echilibrate. Se vor organiza mari unităţi omogene şi mobile care să dispună în organica lor de mijloace necesare

469 Colonel Simion Asandei – Urmaşii tunarilor de la reduta Griviţa – Editura Militară, Bucureşti, 1974, p. 44;470 Oroian Teofi l, Generalul de divizie post-mortem Alexandru Ioaniţiu, Revista Document, nr.1, 1998, p. 49; 471 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994, pp. 289-293.

Împreună cu mareşalul Ion Antonescu

302


câmpului de luptă modern. ... Mijloacele de luptă moderne ... care actualmente lipsesc aproape complet, vor intra succesiv în organica marilor unităţi pe măsura procurării materialelor. ... Reorganizarea armatei se va face în mod treptat pentru a păstra tot timpul capacitatea operativă a marilor unităţi şi a putea face faţă în orice moment evenimentelor neprevăzute”472. În urma acestor măsuri, la 1 aprilie 1941, ordinea de bătaie a armatei de uscat cuprindea: 3 comandamente de armată, 5 comandamente de corp de armată, 20 de divizii (18 de infanterie, 1 de gardă, 1 blindată), Corpul de munte cu brigăzi mixte munte şi Corpul de cavalerie cu 6 brigăzi473. Privind planul de înzestrare a armatei, Germania, devenită principalul furnizor de armament al României, livrase, până la 1 iunie 1941, 80 de tunuri de câmp, 178 de tunuri antiartilerie, 669 de tunuri antitanc, Bofors, 255 de tunuri Schneider, 39 de avioane de vânătoare şi alte materiale de război474.

În ceea ce priveşte planurile de război, generalul Alexandru Ioaniţiu a coordonat activitatea de refacere a Planului general de apărare cu accent pe frontul din est, şi a elaborat noi instrucţiuni şi directive operative ce vizau cu precădere graniţa de est a ţării. Astfel, prin Directiva operativă nr. 35 pentru comandanţii Armatelor 3 şi 4475, se stabilea că „Scopul operaţiunilor pe frontul de est este a interzice pătrunderea forţelor sovietice în Moldova şi a asigura condiţiuni favorabile pentru trecerea ulterioară la ofensivă.”, iar „Apărarea va avea un caracter activ, concentrând de la început toate mijloacele asupra inamicului, în scopul de a-i răpi libertatea de acţiune şi a trece ulterior la ofensivă pentru a-l nimici”. Este de remarcat că până în iunie 1941”... directivele operative elaborate de Marele Stat Major au vizat în exclusivitate scopuri defensive, ... Înaltul comandament naţional şi-a axat în exclusivitate eforturile în direcţia organizării apărării teritoriului afl at sub jurisdicţia statului român”476.

De asemenea, a colaborat cu partenerul german la pregătirea Planului de operaţii al Grupului de Armate „Generalul Ion Antonescu” format din Armatele a 3-a şi a 4-a române şi Armata a 11-a germană. În Ordinul de operaţii pentru executarea Ipotezei „Munchen”477 privind ofensiva forţelor germano-române, dat la 28 iunie, se menţiona că „acţiunea principală va fi executată de forţele româno germane ale Armatei 11 germană care va trece Prutul în sectorul Ţuţora-Badragi şi va ataca în direcţia generală Vinniza. ... Armata 4 română are misiunea să acopere pe dreapta operaţiunile Armatei 11 germană, să cureţe şi să ocupe Basarabia”.

472 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994, pp. 294-295; 473 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, vol. I – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 318;474 Colectiv (coordonatori: Colonel dr. Alesandru Duţu, Conf. univ. dr. Mihai Retegan) – Armata română în al doilea război mondial, vol. 1, Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941) – Editura Militară, Bucureşti, 1996, pp. 73-75; 475 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994, pp. 296-300;476 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, vol. I – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 318;477 Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994, pp. 302-303.

303


Încercarea ratată a Armatei a 4-a de a cuceri „din mişcare” Odessa, care a determinat deosebiri de vederi între generalul Alexandru Ioaniţiu şi comandantul Armatei, generalul Ciupercă, privind concepţia operativă, fără a se ajunge la o „criză” de comandament (totuşi, generalul Ciupercă a fost schimbat de la conducerea Armatei la 9 septembrie). Astfel, în raportul adresat mareşalului Antonescu, generalul Ioaniţiu argumenta de ce nu era de acord cu propunerile Armatei a 4-a: „1. Reorganizarea propusă nu schimbă deloc valoarea combativă totală a armatei; în schimb, amestecă unităţile şi face ca unele divizii să dispară aproape complet ca forţă combativă. 2. În manevra propusă, ... regruparea forţelor cere mult timp. 3. Soluţia de a ataca pe o singură direcţie, cu un grup de 6 divizii, pe una din cele două porţi, ... permite apărării să concentreze rezistenţa, reacţiunile ofensive şi toate rezervele asupra atacului principal ... În cele două porţi, spaţiul de pătrundere este prea mic pentru 6 divizii cu artileriile suplimentare ce li s-ar afecta. 4. Ideea de a concentra aproape tot pe un spaţiu restrâns şi a rămâne cu forţe puţine pe restul frontului este riscantă dacă inamicul încearcă o contramanevră”478.

Conform noii directive operative„ I. Ofensiva contra Odessei va fi reluată în dimineaţa de 10 septembrie, în scopul ca: - Într-o primă fază să se suprime ieşindul pe care frontul inamic îl face la vest de Dalnik... – În faza a 2-a să se rupă frontul inamic între Gliniakova şi Dalnik şi între Dalnik şi Tatarka ...II.1. Corpul 1 Armată ... 2. Corpul 11 Armată ... va ataca cu grosul forţelor între Dalnik şi Tatarka pentru a pătrunde spre Odessa. 3. Corpul 3 Armată ... pătrunde prin spaţiul dintre marginea de sud a satului Kobacenko şi marginea de nord a satului Dalnik, în direcţia generală Odessa. 4. Corpul 4 Armată ... III. Majoritatea artileriei grele va fi grupată în zona Corpului 11, de unde se poate bate mai devreme Odessa şi fl anca inamicul din faţa Corpului 3 Armată”479. De altfel, privind modalităţile de folosire a artileriei se făcuseră precizări anterioare: „I. Operaţiunile în curs contra Odessei au caracterul unui război de poziţie ... În acest gen de operaţii sprijinul masiv şi continuu al focului de artilerie este o condiţie principală de reuşită a atacului. ... a) Artileria trage mult, dar risipit, în loc să concentreze violent şi masiv focul asupra obiectivelor atacate de infanterie şi exact, şi la timp pe aceste obiective. ... b) tragerile artileriei trebuie sincronizate cu înaintarea infanteriei, care, la rândul ei, este datoare să se lipească de focul artileriei ...c) ... este necesar să se împingă secţii sau baterii de însoţire imediată în spatele infanteriei ... II. Focul artileriei trebuie bine pregătit de fi ecare eşalon de comandament. ... Încă o dată se atrage atenţia asupra unui fapt esenţial, şi anume, ca artileria să tragă violent şi masiv asupra obiectivelor principale, adică asupra acelora care se opun progresiunii atacului şi să nu împrăştie focul peste tot. III. Oricât de bine ar trage artileria, ea nu poate cuceri singură terenul. ...Organele de foc care nu au putut fi distruse sau neutralizate de artilerie trebuie bătute cu mijloacele de foc ale infanteriei, adică cu armamentul automat, brandt-urile şi materialul anticar, acesta din urmă putând şi trebuind să fi e utilizat şi ca tun de infanterie”480.

478 Colectiv (coordonator: General-colonel Dumitru Ciofl ină) – Şefi i Marelui Stat Major Român 1941-1945. Destine la răscruce – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 65;479 Idem pp. 68-69; 480 Idem pp. 66-67.

304


Personalitate complexă, generalul a fost nu numai un strălucit comandant şi ofi ţer de stat major, ci şi unul dintre importanţii teoreticieni militari români ai primei jumătăţi a secolului XX. Pentru meritele sale în domeniul istoriografi ei şi al strategiei militare, generalul Alexandru Ioaniţiu a fost ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România (din 20 decembrie1936)481. Între lucrările sale reprezentative amintim:

„Războiul României (1916-1918), volumul I-II – 1928-1929”;

„Pentru generaţiile de azi şi de mâine. Virtuţile neamului în lumina războiului nostru naţional”-1930;

„Elemente de strategie”, lucrare scrisă împreună cu generalul Ion Sichitiu– 1936;

„Călăuza ofi ţerului. Strategie şi tactică aplicată”, elaborată împreună cu gl. Ion Sichitiu şi colonelul Ion Cernăianu – 1936;

„Contribuţia comandanţilor de Artilerie în organizarea unei manevre ofensive. Defensiva şi manevra focurilor de artilerie în spiritul noului regulament al noilor

unităţi”, elaborat împreună cu cei doi coautori menţionaţi mai sus.

„Lucrarea militară de căpetenie a generalului Ioaniţiu este „Istoria războiului pentru reîntregire” (corect „Războiul României (1916-1918)” – N.N.) în care, pe lângă cunoştinţele sale tactice şi strategice, autorul şi-a dat toată măsura talentului său de scriitor şi a simţămintelor sale de mare român”482, lucrarea fi ind considerată, chiar şi în perioada comunistă, alături de monografi ile elaborate de Constantin Kiriţescu şi G.A. Dabija, „adevărate instrumente de lucru în elaborarea multor lucrări de specialitate pe aceeaşi temă”483.

Între abordările sale teoretice cele mai însemnate menţionăm: susţinerea necesităţii elaborării unei doctrine naţionale, anticiparea trăsăturilor viitoarelor războaie şi importanţa factorului volitiv în succesul acţiunilor militare.

481 Elena Botez – Academia de Ştiinţe din România şi istoricul ei - în NOEMA, vol. VI/2007, p. 109;482 Universul, an 58, nr. 255/sâmbătă 20 septembrie 1941, p. 9;483 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului român, vol. VI – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 287.

Lucrarea „Războiul României

(1916-1918)“

Carte scrisă împreună

cu generalul Ioan Sichitiu (1936)

305


Lucrarea „Pentru Generaţiile de azi şi de mâine. VIRTUŢILE NEAMULUI. În lumina războiului nostru naţional”, scrisă împreună cu colegul său de clasă, viitorul general Petre Vasilescu, s-a vrut un instrument la îndemâna comandanţilor pentru cultivarea forţei morale a luptătorilor, „această forţă invizibilă, sălăşluită în adâncul sufl etelor, căci, ori câtă valoare s-ar da celorlalţi factori care contribuie la victorie (autorii au în vedere: pregătirea materială a războiului, pregătirea profesională a comandanţilor şi a luptătorilor, concepţia şi pregătirea primelor operaţiuni – N.N.), nu putem renunţa la acela fără de care nu se poate”484. Prin intermediul unor Înalte Ordine de zi ale Regelui Ferdinand, Ordine de zi ale comandanţilor de armate, extrase din rapoartele corpurilor de trupe, în lucrare sunt prezentate exemple de eroi din Războiul de (Re)Întregire, a căror fapte de arme sunt grupate în următoarele categorii: „Curajul; Bravura; Devotamentul; Spiritul de sacrifi ciu; Abnegaţiune; Iniţiativă; Camaraderie; Dragostea de şefi ”, menite a dezvolta forţa morală a armatei care „are la baza ei cultivarea virtuţilor ostăşeşti ale neamului”.

Apreciat ca unul dintre teoreticienii de seamă din perioada interbelică în problemele de strategie militară485, în lucrarea „Elemente de strategie”, scrisă împreună cu un alt artilerist, fost şef al Marelui Stat Major, generalul Ioan Sichitiu, s-a analizat şi s-au emis judecăţi de valoare privind pregătirea militară a naţiunii. Chiar numai din enumerarea capitolelor acestei cărţi (de o relativă întindere – 432 de pagini), ne dăm seama de importanţa problemelor şi nivelul înalt de abordare a acestora: „I. Obiectul şi domeniul strategiei. Metode de studiu a strategiei. Caracterul viitorului război; II. Politica şi strategia. Pregătirea şi conducerea politică a războiului; III. Principiile Războiului; IV. Doctrine strategice; V. Direcţiunea războiului şi organizarea comandamentului de căpetenie; VI. Planul de război; VII. Acoperirea, mobilizarea şi concentrarea; VIII. Formele conducerii războiului; IX. Manevra strategică; X. Formele manevrelor strategice ofensive; XI. Formele defensivei strategice şi contramanevrele ei”. Pornind de la abordarea teoretică potrivit căreia „activitatea strategiei începe din timp de pace prin pregătirea de război a armatei şi naţiunei şi continuă pe timp de război, prin conducerea superioară a operaţiunilor şi a întregei activităţi care se desfăşoară în serviciul războiului, în spatele armatei”486 se concluzionează că „Pregătirea de război a naţiunei şi armatei este, dar, o operă de strânsă colaborare între conducerea politică şi cea militară şi ea trebuie să urmărească realizarea aspiraţiilor politice şi naţionale ale statului”.487 Tot ca o măsură practică este şi concluzia conform căreia „Capul statului – sau un împuternicit al său – trebuie să exerciteze şi în timp de pace şi în timp de război comanda de căpetenie a armatei. Statul Major General al armatei trebuie să fi e

484 Lt.-Col. Ioaniţiu Alexandru şi Vasilescu I. Petre - Pentru Generaţiile de azi şi de mâine. VIRTUŢILE NEAMULUI. În lumina războiului nostru naţional – Timişoara, Tipografi a Şcoalei pregătitoare de ofi ţeri activi de Artilerie „Regele Carol I”, 1930, p. 2;485 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului român, vol. VI – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 280;486 General de divizie Sichitiu Ioan, Colonel Ioaniţiu Alexandru – Elemente de strategie – Atelierele „Cartea Românească”, Bucureşti, p. 7;487 Idem p. 25.

306


organul prin care comandantul de căpetenie îşi exercită prerogativele sale: pregătirea armatei pentru război şi conducerea militară a operaţiilor. Ministerului Apărării Naţionale îi rămâne sarcina întreţinerei, administraţiei şi dotării armatei şi alimentărei războiului (efective şi materiale). Este un organ politic, subordonat guvernului. Sarcina de a armoniza activitatea Statului Major General cu aceea a Ministerului Apărării Naţionale şi a celorlalte departamente, revine Consiliului superior al apărărei ţării care, după natura problemelor, va lucra sub preşedinţia şefului de guvern, sau însuşi a capului statului”488.

Prodigioasa sa carieră militară l-a plasat fără putere de tăgadă în elita armatei române. A condus remarcabil acţiunea de restructurare şi dotare a armatei (1940-1941) şi de pregătire a ţării pentru război. De asemenea, a coordonat activitatea trupelor române în luptele pentru eliberarea Basarabiei (1941).

Generalul Alexandru Ioaniţiu a încetat din viaţă în data de 17 noiembrie 1941, în urma unui stupid accident de aviaţie, fi ind lovit de elicea unui avion pe aerodromul din Badem. „.... Mareşalul porneşte într-o dimineaţă, împreună cu generalul Ioaniţiu, cu două avioane Fieseler şi aterizează ambii la Baden, unde se afl a postul de comandă înaintat al Armatei 4 care conducea operaţiile asupra Odessei. Ambii se dau jos din avioane, iar Ioaniţiu mergând spre Mareşal pe drumul cel mai scurt a trecut pe sub elicea avionului său, care se oprise complet din mişcare. Când însă a ajuns sub elice, un rest de gaze i-a mai dat acesteia un impuls şi elicea, începând instantaneu o învârtire violentă, a lovit puternic pe Ioaniţiu în cap, acesta căzând jos şi decedând după puţin timp. Nenorocirea a lovit puternic pe Mareşal, lăsându-l foarte abătut”489.

Generalul se deplasase pe frontul din Odessa, în scopul organizării ofensivei Armatei a 4-a. A fost avansat post-mortem la gradul de general de divizie şi înmormântat în data de 19 septembrie în Bucureşti, la Cimitirul „Ghencea Militar”. Presa vremii a consemnat cu durere şi tristeţe dispariţia prematură a şefului Marelui Cartier General al armatei. Cotidianul Universul scria: „A murit la datorie unul dintre cei mai valoroşi şi mai distinşi comandanţi ai oştirii româneşti, generalul Ioaniţiu. Tânăr încă, abia împlinise 51 ani, a fost numit şeful marelui stat major în august 1940, iar în ziua decretării mobilizării îndeplinea funcţia de şef al marelui cartier general al trupelor de ocupaţie. Jertfe grele şi dureroase trebuie să facă neamul românesc spre a-şi apăra ogorul, credinţa şi continuitatea, dar dreptatea sfântă a cauzei pentru care luptăm dă acestor sacrifi cii înaltul simbol al îndemnului ce duce ţara la izbândă. Ofi ţeri sau soldaţi, românii toţi urmează pilda înaintaşilor şi comandamentul dragostei de ţară, graţie cărora vom obţine victoria ce va da ţării certitudinea viitorului. Ţara întreagă se descoperă în faţa nouei jertfe căzută la datorie şi numele generalului Ioaniţiu va rămâne mereu înscris în cartea neamului, durere vie pentru o prea năprasnică şi timpurie pierdere a unui element de care oştirea avea atâta nevoie!”490. Tot ziarul Universul informează că „Rămăşiţele pământeşti au fost aduse în ţară”, la ceremonialul militar şi religios

488 General de divizie Sichitiu Ioan, Colonel Ioaniţiu Alexandru – Elemente de strategie – Atelierele „Cartea Românească”, Bucureşti, pp. 97-98;489 Constantin Pantazi – Cu Mareşalul până la moarte. Memorii – Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 140;490 Moartea generalului Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General, în Universul, an 58, nr .255/sâmbătă 20 septembrie 1941, p. 1; Vezi şi Generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Stat Major, a murit pe câmpul de luptă, în Timpul, an V, no. 1569/sâmbătă 20 septembrie 1941, p. 1.

307


desfăşurat pe aeroportul Băneasa, participând Mihai Antonescu, Maria, soţia mareşalului Antonescu, membri ai guvernului, generalul Ciupercă, precum şi numeroşi militari. Cu acest nefericit prilej, ziarul Timpul a publicat şi un articol cu „Datele biografi ce ale generalului Alex. Ioaniţiu”491. Trupul neînsufl eţit al generalului-erou a fost depus în sala de intrare de la Marele Stat Major din strada Ştirbei-Vodă. Au stat alături de sicriu familia (Sofi a-soţie, Radu-Mihai, Cezar, Emil-Miluţă, George-fi i, Solange-Sofi a-Cleopatra şi Aurelia-Rica-fi ice), ofi ţeri din Marele Stat Major, prieteni şi cunoscuţi. De asemenea, se arată că defunctul a fost avansat la gradul de general de divizie „post-mortem”, decorat cu Crucea de Cavaler a Ordinului „Mihai Viteazul”, iar conducătorul Germaniei, Adolf Hitler, i-a acordat Crucea de Fier cls. I şi cls. a II-a.

În ziua de 19 septembrie a avut loc înmormântarea generalului-erou, presa vremii scriind pe larg despre „Înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale generalului Al. Ioaniţiu”, despre „Trista solemnitate din aula Marelui Stat Major şi ceremonia de la cimitirul militar Ghencea”492; de asemenea, a reprodus discursurile funebre rostite la catafalcul celui dispărut. În aula Marelui Stat Major, la ora 10, a fost ofi ciată o scurtă slujbă religioasă de către parohul bisericii „Cuibul de barză” şi trei preoţi. La solemnitatea înmormântării de la Cimitirul Militar Ghencea au participat Mareşalul Antonescu, cu soţia sa Maria, reprezentantul Regelui, membrii guvernului, reprezentanţii Armatei române şi germane, misiunile diplomatice şi ataşaţii militari ai ţărilor aliate, „un public foarte numeros”. Slujba religioasă a fost ofi ciată de Arhiereul Veniamin Pocitan şi un sobor de preoţi. La sicriul aşezat pe un afet de tun a fost evocată personalitatea marelui general493.

Mihai Antonescu a rostit un mişcător cuvânt de adio. Între altele a spus: „Închinarea pe care i-o fac regele şi mareşalul, ţara întreagă este cea mai bună mărturie a meritelor desăvârşitului şef al Marelui Stat Major şi al Marelui Cartier General al armatei noastre, este cea mai autentică mărturisire a umanităţii respectului şi iubirii pe care a avut-o totdeauna”. De asemenea, a afi rmat că generalul Ioaniţiu a fost „un ostaş între ostaşi, loial între loiali, credincios între credincioşi”. De asemenea, a prezentat mesajul transmis mareşalului de către Adolf Hitler, în care se menţiona între altele că: 491 Timpul, an V, no. 1569/sâmbătă 20 septembrie 1941, p. 3;492 Universul, an 58, nr. 256/duminică 21 septembrie 1941, p. 1, 3; Vezi şi Timpul, an V, no. 1570/duminică 21 septembrie 1941, pp. 1, 3; 493 România Militară, Nr. 10/octombrie 1941, p. XVII-XXIV; Vezi şi Universul, an 58, nr. 256/duminică 21 septembrie 1941, pp. 1, 3; Timpul, an V, no. 1570/duminică 21 septembrie 1941, pp. 1, 3.

Mormântul generalului Alexandru Ioaniţiu

308


„Soarta v-a răpit pe cel mai valoros tovarăş de luptă şi şef al Statului Major”, expresie a aprecierii pe care i-a purtat-o generalului Alexandru Ioaniţiu.

În cuvântarea sa, generalul Constantin Pantazi, subsecretar de stat pentru armata de uscat la Ministerul Apărării Naţionale, a spus: „De copil, din liceul fi ilor de militari din Iaşi, şi-a manifestat însuşiri deosebite intelectuale, dând la iveală factura unei inteligenţe ieşite din obicinuit, cu vădite exteriorizări de atenţie, înţelegere imediată şi putere de sinteză. Intelectualitatea îi era dublată de un caracter constant, cu simţiri delicate, stăpânite de un temperament calm. Inteligenţa naturală şi-a autorizat-o repede, printr-o cultură adâncită şi o instruire asiduă, controlate mereu de realitatea unui spiritualism superior şi conştient. ... A terminat şcoala superioară de război în condiţiuni strălucite, fi ind după aceasta întrebuinţat numai în funcţiuni de mare răspundere. ... A fost apoi ani dearândul şeful de stat major al cursului de comandament, la care se cristalizează învăţământul conducerii războiului, la viitorii generali. ... A muncit cu tenacitate fi ecare clipă, la reorganizarea armatei, reintroducerea disciplinei şi renaşterea moralului, fi ind colaboratorul cel mai intim al gândurilor, îndemnurilor şi înfăptuirilor Mareşalului, în domeniul militar. ... Şi a rămas tot timpul vieţii sale pământeşti calm, stăpân pe el şi neînchipuit de modest. ... atât pentru armată, cât şi pentru românime, generalul Ioaniţiu s-a născut în anul 1890 şi nu va muri niciodată”.

Şi reprezentanţii germani au evocat personalitatea marelui dispărut: „Noi îl cinstim şi ca om şi ca soldat. Personalitatea lui militară se înalţă mult peste obişnuit. Un mare tăcut – un mare gânditor. ... Un om mare ne-a părăsit. Un mare soldat nu mai este. O moarte de soldat, cu victoria în faţă, încheie viaţa sa.” (General de divizie Speidel). „Un ostaş drept şi mare, cu un caracter ferm, în mărimea lui un om totuşi modest, un camarad nobil ... ” ( General Hauffe).

Generalul Nicolae Mazarini, subşeful Marelui Stat Major (în fapt şeful Marelui Stat Major, partea sedentară – N.N.), a încheiat şirul cuvântărilor cu un vibrant omagiu adus colegului de promoţie de şcoală militară, din care am reţinut: „În toată cariera lui a fost un om excepţional; elev al liceului militar din Iaşi, scris cu litere de aur pe placa de onoare a liceului; general, scris cu litere de aur în cartea de onoare a neamului. Între aceste două inscripţii, o carieră mereu strălucitoare, o muncă mereu neobosită, o blândeţe mereu înţelegătoare, o operă mereu ziditoare şi, ca o cunună, un caracter mereu nedesminţit. ... ca şef de stat major la cursul de comandament, pune şi acolo peceta personalităţii sale pe roadele unei activităţi bogate, sintetizate teoretic în lucrarea „Studiul strategiei” ale cărui idei se verifi că azi matematic în acest mare război. ... în Septemvrie 1940 este numit şef al Marelui Stat Major al armatei. Tânăr şef. Dar stimat şi apreciat fără rezervă de mai marii săi în grad şi consfi nţit cu bucurie şi satisfacţie de camarazi şi subalterni. Se găsise omul pregătit să ajute Comandamentul de căpetenie, cerut parcă de intuiţia naţională a vremurilor grele ce veneau. Activitatea lui a fost prodigioasă. A fost ajutorul de prim ordin în redeşteptarea, în redresarea morală şi materială a oştirii noastre. Ceea ce s-a realizat în acest an ţine de miracol. ... Războiul de azi, care este examenul fără cruţare al Armatei, a consfi nţit opera de creaţie şi organizare la care generalul Ioaniţiu a avut partea lui însemnată”.

309


În continuare, generalul Mazarini a adus un elogiu omului Alexandru Ioaniţiu: „Blând şi modest, generalul Ioaniţiu creia în jurul lui acea atmosferă caldă de simpatie în care se simţea parfumul culturii lui, inteligenţa fără ostentaţie, bunătatea fără slăbiciuni, înţelegerea fără a umili, delicateţea fără manierism şi acel dar nedefi nit cu care Dumnezeu înzestrează pe anumiţi oameni aleşi de El. Cu aceste însuşiri de om şi de ostaş, el a condus, încărcat de dragostea lor, pe ofi ţerii subalterni prin acele mrejuri fi ne, ca o vrăjire, cu cari numai marii şefi îşi exercită forţa lor mistică şi ajung la rezultate nebănuite. ... Prin puterea exemplului, generalul Ioaniţiu n-a murit”.

Alexandru Ioaniţiu – omul şi militarul. A fost un general, cu o funcţie de mare răspundere în stat, nedrept de puţin cunoscut. Timp de 45 de ani, în perioada comunistă, nu s-a scris nimic despre el, fi ind doar amintit, în ultimii ani, ca teoretician militar de valoare. După 1989 au apărut mai multe articole biografi ce. Credem că ar merita mai mult. În evocarea de faţă aducem în atenţie percepţia sa în câteva eseuri apărute în publicaţii militare în anii războiului în care el a căzut ca un EROU.

În numărul din luna octombrie 1941 al revistei „România Militară”, al cărui preşedinte al Comitetului de redacţie a fost în ultima perioadă şi vechi colaborator pe parcursul carierei sale militare, a publicat un emoţionant necrolog494, din care vom prezenta ample extrase. „Destinul a smuls fulgerător din fruntea „României Militare” pe preşedintele ei cel mai destoinic. Lovitura neaşteptată, cruntă şi necruţătoare a îndurerat adânc inimile tuturor intelectualilor noştri militari. ... fi indcă generalul Alexandru Ioaniţiu nu era numai maestru în domeniul artei şi ştiinţei militare, ci era şi un mare creator în domeniul înalt al gândirii şi al realizărilor intelectuale. Operele sale zămislite începând încă din pragul carierii, când alţii la vârsta lui nu renunţau încă la sburdălniciile tinereţii, sunt modele de gândire şi creaţie, cari cinstesc şi înalţă la treapta clasicismului tânăra noastră literatură militară şi naţională. ... Generalul Alexandru Ioaniţiu era în adevăr, cum admirabil l-a caracterizat unul dintre marii comandanţi ai armatei germane, „un mare tăcut, un mare gânditor”. Era un erudit şi un înţelept al oştirii. Scânteerea sa intelectuală, pornită din fi brele adânci ale cugetării, simţirii şi realizărilor constructive, cumpănită şi pătrunzătoare, se manifesta ca un torent năvalnic încă din adolescenţă. Numele său a rămas excepţional încrustat în forul de studii al tuturor şcoalelor noastre militare. ... Ştiinţa şi arta, tehnica şi istoria militară, pilaştrii cardinali ai armatelor moderne, erau stăpânite măiestrit de marele defunct, creind opere cari vor supravieţui timpurilor”.

În continuare, prezentând aportul generalului Ioaniţiu la dezvoltarea ştiinţei

494 România Militară, Nr. 10/octombrie 1941, pp. XI-XVI.

Împreună cu generalul Ion Antonescu

310


şi artei militare româneşti, la cristalizarea doctrinei militare naţionale, în necrolog se arăta: „Era partizanul convins al ideei că marile principii clasice ale ştiinţei şi artei militare, când merg în acord cu progresul vremii, vor avea în viitor valoare permanentă. ... Generalul Alexandru Ioaniţiu, studiind istoria războaielor în toată întinderea şi adâncimea ei, stabileşte principii cari aruncă lumini noui în domeniul vast al ştiinţei şi artei militare. ... înfruntând curentele de după război, când întreaga noastră doctrină militară era împrumutată, rosteşte adevărul că elaborarea doctrinară a unei armate, dacă nu e alcătuită cu prudenţă şi în acord cu realităţile neamului şi oştirii naţionale, este nu numai nepotrivită, dar chiar primejdioasă. ... Doctrina militară românească, după marele defunct, nu trebuia să fi e alta decât aceea isvorâtă din realităţile noastre militare, politice şi naţionale, adică aceea care va pregăti armata pentru războiul de mişcare. ... Inteligenţa sa robustă, calmă şi pătrunzătoare, limpede ca o sinteză, întrezărea prin viziunile sale echilibrate, progresul tehnic ce va infl uenţa adânc arta conducerii trupelor pe cîmpul de luptă. Era partizanul convins al adaptării oştirii noastre la progresul modern, dar, pătrunzând în toate domeniile realităţile noastre militare şi naţionale, nu se sfi a a spune că întărirea oştirii implică să nu renunţăm nici la mijloacele noastre proprii, ci dimpotrivă, să le cultivăm, să le desvoltăm şi să le dăm întregul lor potenţial în organismul oştirii şi apărării noastre naţionale. Progresul vremii, mijloacele şi aptitudinile proprii, erau tripticul pe temeiul cărora veneratul dispărut preconiza întărirea oştirii şi pregătirea naţiunii pentru război. Motorizarea oştirii în special, - amintea distinsul gânditor, - va schimba profund structura organică a armatelor şi mişcarea trupelor pe câmpul strategic. ... Victoria va aparţine adversarului care va dispune de mai multă energie morală şi cerebrală şi de mai multe mijloace de distrugere”.

Necrologul a evidenţiat şi aplicarea generalului către istorie, în special către istoria militară naţională. „Intelectual de mari proporţii, Generalul Alexandru Ioaniţiu, pe lângă marile probleme ale oştirii şi apărării naţionale, se avânta în tainele adânci ale istoriei, de unde, din isvoarele ei pline de învăţământ, pătrundea realităţile trecutului şi desprindea din nebuloza lor adeseori haotică, luminoase orientări în zările viitorului. Istoria noastră militară şi naţională era în deosebi ţinta înclinaţiunilor sale fi reşti. Era adversarul neînduplecat al acelor intelectuali care, neputându-se menţine în cadrul înălţător al analizei, obiectivităţii şi adevărului istoric, închideau ochii asupra lor, cultivând în schimb critica sau pamfl etul, cari nu numai că nu aduc nici un fel de contribuţie la cunoaşterea adevărului, dar adumbresc valoarea operei şi coboară demnitatea intelectuală. ... Operele sale istorice, premiate de Academia Română, sunt modele de analiză, interpretare şi restabilire ale adevărului istoric ... Impunătoarea sa operă asupra războiului nostru de reîntregire va supravieţui ca şi adevărul însuşi ... Studiind aşa, dar în toate domeniile viaţa noastră militară, politică şi naţională în legătură


311


cu războiul reîntregirii neamului nu se sfi eşte a rosti tragedia şi nedreptăţile istorice pe cari veacuri dearândul le-au suferit Românii”.

„Generalul Alexandru Ioaniţiu, înfruntând destinul cu liniştea şi nobleţea gândurilor sale limpezi, era masivul care întrupa toate virtuţile noastre naţionale şi ostăşeşti. Moldovean de obârşie, falnic şi ager ca pârcălabii lui Ştefan, descendent dela isvoarele genialităţilor româneşti din cari au răsărit un Eminescu, Iorga, Enescu, a cinstit şi înălţat locul de origine şi istoria noastră militară şi naţională. A murit ca un erou cu faţa la focarul răsăritean, pe care l-a înfruntat cu acea bravură intelectuală şi morală, care cinsteşte totdeauna pe omul care l-a rostit şi pentru care şi-a dăruit gândul şi viaţa, trecând alături de marii eroi ai tuturor timpurilor, cari ne-au păstrat hotarul”.

Un fost elev al său de la Şcoala de Artilerie, afl ată în pribegie la Iaşi-Botoşani, în anii Războiului de (Re)Întregire, consternat de moartea profesorului şi comandantului său, scria: „...stăm împietriţi de durere la vestea năprasnică a trecerii întru cele veşnice - a desăvârşitului ostaş – Generalul Alexandru Ioaniţiu, fostul şef al Marelui Stat Major şi al Cartierului General al Armatei din războiul Sfânt al dezrobirei şi întregirei. Un taciturn, închis în sine, meditativ, om al cărţii, de o mare putere de pătrundere şi sinteză, uriaş cu sufl et de copil, de o serafi că bunătate, aşa s-a legat de sufl etul nostru, al promoţiilor de „teterişt” ce l-am avut profesor şi comandant de Tactica Artileriei şi Tactica Generală, în Şcolile dela Iaşi şi Botoşani pe timpul marelui război trecut în 1916-1918. ... Comandant ce impunea respect, admiraţie şi chiar iubire spontană, ce nu se precupeţeşte. ... Pe front ... în iarna de pomină a lui 1917, când se pregăteau marile ofensive de spargerea frontului românesc. Profesorul Alex. Ioaniţiu nu şi-a părăsit o clipă elevii,- proaspeţii cadeţi-plutonieri, ce primeau botezul luptelor aevea,- făcând aplicaţia pe teren a cursurilor teoretice, - Comandantul nu ne-a slăbit o clipă din ochi, mai ales pe cei ce am avut norocul de a-i mai fi şi ulterior sub ordinele sale, - în regimente. ... Nu arareori au ajuns până la noi ecouri ale faptelor sale – reliefate de alţii şi împrejurări, - contrar voinţei acestui excesiv de modest om, pe cât era de înzestrat, crestând pe răbojul amintirilor noastre succesele ce reporta: Maiorul, Locotenent-colonelul şi colonelul în trecere pe la Şcoala de Artilerie, Direcţia Armamentului,Şcoala de Război; apoi ca general- luând chiar comanda Şcoalei Superioare de Război, de unde a trecut ca şef al Marelui Stat Major, - în toamna când Mareşalul Antonescu lua frâele conducerii ţării amputate, afl ată în covalescenţă, cu armata abia scrâşnindu-şi durerea mândriei sale rănite, cu tinereţi viforoase, puse în slujba altora, pe căi greşite, în loc de a se dărui Patriei.Iar Mareşalul l-a miruit pe el – pe generalul tânăr Ioaniţiu, cu conducerea Statului Major, ce avea să reorganizeze armata – ridicându-i potenţialul de război – care înseamnă: şi armament (scule), dar şi pregătire a elementului uman,- călirea sufl etească. Ce au făcut Ei într-un singur an stă mărturie în marea probă a luptelor de epopee-scrisă dela Prut până spre Nistru,- impunând chiar duşmanului respect pentru faptele de arme ale soldatului român, care s-a acoperit de glorie nepieritoare. ... sub zidurile Odesei- a fost să se prăbuşească stejarul falnic – Moldoveanul cu sufl et de aur – Alexandru Ioaniţiu ... ”495.

495 Inginer Locot. Rez. Cezar Cristea – Evocări: Memoriei Generalului Alexandru Ioaniţiu – în revista „România Militară”, nr. 11-12/Nov.-Dec. 1941, pp. 73-75.

312


La un an de la începerea războiului sfânt al României pentru întregirea hotarelor sale şi a trupului sfârtecat prin rapturile teritoriale din vara anului 1940, revista ARMATA, diriguită de bravul artilerist şi patriot, generalul Pion Georgescu, avea să scrie într-un excelent editorial despre generalul-erou: „Generalul Alexandru Ioaniţiu, într-adevăr, era din rasa celor refugiaţi necontenit în ei înşişi: măsura cu care îşi cumpănea cuvintele destăinuia vocaţia autentică a acestui soldat dăruit cu o pătrunzătoare inteligenţă militară, refractară la retorică şi emfază. Domeniul lui era tăcerea,- pentru că misiunea lui era să gândească. Sunt minţi a căror luciditate face vizieră spre orizonturile bătăliilor: cu graiul său auster, generalul Alexandru Ioaniţiu era predestinat să călăuzească de pe estrada veghei sângeroasa caznă a ostaşilor frământaţi cu oţelul şi cu ţărâna. Destinul a vrut totuşi ca şi acest Şef de Stat-Major, prin misiune şi prin ordin păstrat departe de primejdiile morţii, - să împărtăşească soarta trăgătorilor din prima linie. Este cea mai augustă încununare a unei maturităţi, a unei cariere, a unei biografi i de soldat.În cartea de mâine a Neamului, pagina care va însemna această jertfă va reţine smerenia generaţiilor viitoare: sacrifi ciul unui Şef de Stat Major consacră frăţia ostaşului de front cu ofi ţerul care concepe şi ordonă. Este o nouă fuziune sufl etească, ursită să încoroneze frăţia celor fără galoane cu cei cu mândri epoleţi,... Minte clară, - energie calmă, - pe măsura acestor crâncene vremuri, - generalul Ioaniţiu are parte de o moarte militară: o moarte verticală, - ca aceea hărăzită atâtor tineri din actualele valuri de luptători, toţi pasionaţi să se avânte în cumplitul corp-la-corp cu primejdia, toţi năpăstuiţi în asalturi după senină deliberare. Înfrăţire între vârste, înfrăţire cu trupa, - iată semnifi caţiile jertfei generalului Ioaniţiu”496.

Tot în paginile revistei ARMATA, un coleg de şcoală militară, rememora personalitatea de excepţie a generalului-erou: „În marea galerie a conducătorilor de oşti, căzuţi la datorie, cari, prin modul cum s-au comportat pe timpul desfăşurării războiului nostru de reîntregire – atât la comandă, cât şi în execuţie – au dat adâncime de mileniu, strălucitei epopei, scrisă cu sânge, de atâţia viteji ai neamului, numele generalului Alexandru Ioaniţiu, Cavaler al ordinului „Mihai Viteazul” – „MARELE TĂCUT”, cum l-au botezat şefi i armatei aliate germane – va rămâne, deapururi neşters, pentru cei cari vor veni după noi, ca exemplu de înţelepciune, de capacitate, de calm şi de voinţă. În tot timpul carierei sale ostăşeşti – şi, încă de pe băncile liceului militar dela Iaşi – Generalul Ioaniţiu a stat, mereu, tot în frunte. În promoţia de sublocotenenţi de artilerie, 1910 – recunoscută ca una dintre cele mai strălucite, pe care le-a avut, vreodată, această armă – el s-a menţinut, tot printre fruntaşi, alături de eminenţii generali, cari ilustrează, astăzi, oştirea noastră: Potopeanu, Stoenescu, Schmidt şi alţii, deopotrivă de valoroşi. Sfi nţind – pretutindeni pe unde a trecut – locul pe care l-a ocupat, în desfăşurarea carierii sale, şi dând, totdeauna, cea mai înaltă expresiune, comenzilor pe care le-a exercitat, ca şi funcţiunilor pe care le-a îndeplinit, Generalul Ioaniţiu, - înălţat şi în cel din urmă grad, tot în mod excepţional, prin aplicarea acelui articol, din legea de înaintare, care detaşează, cu câteva luni, de cei mai buni din promoţie, pe cei mai merituoşi dintre aceştia – a ajuns, la vârsta de numai 50 de ani,

496 Armata. Revistă bilunară ilustrată, nr. 3/10 iulie 1942.

313


Şeful Marelui Stat Major General al armatei, primind să ia, curând după aceea – odată cu intrarea noastră în războiul de reîntregire – pe umerii săi sdraveni, răspunderea celei mai înalte – dar şi celei mai grele – însărcinări, în timp de război: Şefi a Marelui Cartier General. Generalul Ioaniţiu – Secundul Comandantului de Căpetenie al armatelor româno-germane de pe frontul românesc – a fost acela care alături de Comandantul de Căpetenie, a condus la isbândă, trupele româno-germane, recucerind pământurile strămoşeşti: Basarabia şi Bucovina, şi tot el este acela care, stând, mereu, alături de acelaşi mare Comandant, a pregătit căderea Odessei şi cucerirea Transnistriei, comandând cea mai mare parte din operaţiuni. Pentru marii comandanţi de oşti, cuvintele multe sunt de prisos; faptele lor vorbesc, mai mult şi mai strălucitor, decât oricine şi decât orice. De Generalul Alexandru Ioaniţiu, Şeful Marelui Cartier General al armatelor desrobitoare româno-germane, de pe frontul românesc, va vorbi, mai cu temei decât o putem face noi, prietenii şi contemporanii lui, istoria războiului nostru de reîntregire, căci „Marele Tăcut” a intrat, pentru totdeauna, în istoria acestui război. Noi, camarazii lui de clasă şi prietenii cari l-au apreciat şi iubit, în mod cu totul deosebit, mândri de a-l număra printre membrii promoţiei noastre, îi vom păstra, neclintit, o ştearsă şi frumoasă amintire”497.

Generalul Alexandru Ioaniţiu, mândria oştirii noastre, căzut pe frontul răsăritean, a mers pe urmele străbunilor, înscriind prin faptele şi viaţa proprie, un înălţător capitol de istorie. Era predestinat să stea necontenit la posturi de răspundere, călcând pe urmele marilor noştri intelectuali şi conducători de oaste. Născut în anul 1890, în Botoşanii lui Mihail Eminescu şi Nicolae Iorga, înzestrat cu virtuţi în adevăr superioare, era sortit să urce treptele cele mai înalte din ierarhia oştirii. Numele său încă din aura adolescenţei a rămas la Liceul militar din Iaşi încrustat cu litere de aur pe placa de onoare a liceului, ca apoi toate gradele carierii să şi le ia numai la excepţie. ... s-a prăbuşit în plină ascendenţă a virtuţilor sale creatoare. Era de trei ori, deşi tânăr, veteran al războiului. Întâia oară, în avântul tinereţii, a luat parte la liniştirea focarului de război al Balcanilor. Războiul întregirii îl pune la treapta eroismului nostru ostăşesc. A înfruntat pretutindeni primejdiile morţii. Astfel, în una din marile încleştări cu adversarul, comandând bateria şi când infanteria vrăjmaşă îl atacă violent, primind ordinul de retragere, nu-l execută; ci prin încordări supraomeneşti continuă mai departe lupta, neretrăgându-se decât atunci când ordinul, transformat în ameninţare, îi întrerupe avântul, înscriind prin virtuţile proprii o strălucită faptă de eroism. A treia oară, în fruntea Marelui Cartier General, prin pregătirea oştirii şi conducerea operaţiilor, a contribuit la înfrângerea vrăjmaşului şi restabilirea dreptăţii noastre istorice în aceste locuri. Inteligenţa sa scânteetoare şi echilibrată, studiile sale tactice şi strategice, unite cu experienţele vii în cadrul realităţilor, desvoltate în tot timpul carierii, îi pregăteau posturile cele mai înalte în instituţia oştirii. ... Gândea mult şi vorbea puţin. Ideologia sa însă răscolea spiritele, captivând şi orientând. Era un pisc de munte în care zadarnic loveau furtunile necruţătoare ale vieţii. ... Era un titan al

497 General Vasilescu Petre – Generalul Ioaniţiu – în Armata. Revistă bilunară ilustrată, nr. 11-12-13/1 ianuarie 1943, p. 13.

314


bunătăţii intelectuale şi sufl eteşti. Era Românul dela străvechile noastre obârşii etnice care întrunea la un loc, într-un admirabil mănunchiu fi zic şi sufl etesc, toate virtuţile pe care le înălţa la simbolul năzuinţelor noastre militare şi naţionale. ... Era atât de adâncit în propria lui conştiinţă, atât de preocupat de conducerea şi desfăşurarea oştirii pe câmpul de luptă încât a căzut eroic, la 17 Septembrie 1941, înaintea Bătăliei dela Odessa, cu faţa la vrăjmaşul dela răsărit şi cu gândul la isbânda de mâine. A trecut în lumea nefi inţei cu gândul senin şi conştiinţa deplină în dreptatea eternă a românismului întreg. Şi dacă tragicul destin l-a despărţit mult prea devreme de luptătorii săi, spiritul său va străluci necontenit, ca o podoabă a virtuţilor noastre ostăşeşti, în cartea oştirii şi conştiinţa tuturor generaţiilor”498.

În memoriile sale, scrise în închisoarea Văcăreşti, generalul Constantin Pantazi, fost ministru al apărării naţionale, ne-a lăsat un memorabil portret al generalului-erou: „Ioaniţiu era un om de o mare şi reală valoare; foarte inteligent, instruit, calm, cu mare putere de muncă. Tot timpul îl însoţea pe generalul Antonescu şi era foarte greu să stai alături de acesta şi să fi i cu el în relaţii bune, însă găsise mijlocul de a înlătura orice fel de divergenţe; avea un carnet şi însemna în el toate observaţiile ce le făcea Antonescu şi toate ordinele ce-i spunea să dea. Un singur lucru îl stânjenea pe Ioaniţiu, acela că nu putea fuma lângă Antonescu. Când se întorceau la comandament şi se despărţeau pentru lucru, Ioaniţiu spunea zâmbind: „Mi-a dat domnul Mareşal de lucru pentru trei luni”. Apoi împărţea lucrul, dădea explicaţiile necesare şi dădea numai ordinele ce găsea el că trebuie să trimită şi le alcătuia astfel cum aprecia că este posibil să fi e executate. El era destinat de Ion Antonescu, în cazul morţii sale sau a imposibilităţii de a-şi continua misiunea, să urmeze la conducerea statului; ... Era o deosebire fundamentală între Antonescu şi Ioaniţiu: primul avea o misiune considerată înnăscută şi deci el ordona oricând şi oricui, fi indcă pentru îndeplinirea misiunii toţi trebuiau să i se supună; Ioaniţiu avea modestia omului superior şi neîncrederea, câteodată, a omului de subtilitate intelectuală”499. „Generalul Ioaniţiu, în afară de superioritatea şi distincţiunea intelectuală, avea un caracter ferm; era un adevărat bărbat. Cu el Mareşalul nu putea fi niciodată enervat, fi indcă era dezarmat de manifestarea calmă şi liniştea cu care inteligenţa acestui om funcţiona în orice împrejurare, oricât de grea ar fi fost. Era cea mai bună completare care se putea face temperamentului vulcanic al Mareşalului”500.

498 An. Tomiţă Răzaşul – Generalul Alexandru Ioaniţiu – Extras din „România Militară” nr. 3-4/martie-aprilie 1944;499 Constantin Pantazi – Cu Mareşalul până la moarte. Memorii – Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, pp. 134-135;500 Idem p. 140.

315


2.18. Un destin la răscruce – generalul de armată „post-mortem” Florea Ţenescu

După publicarea lucrării istoricului Gheorghe Buzaru „Hitler, Stalin, Antonescu”, în care autorul îşi pune întrebarea de ce şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a prezentat în Consiliul de Coroană din 27 iunie, cifre exagerate ale forţelor adverse, deşi instituţia pe care o conducea estimase corect, cu alte ocazii, în rapoarte interne, capacitatea de luptă a sovieticilor, tot mai multe voci, mai ales în mediul on-line, atacă virulent personalitatea generalului Ţenescu. Fără a fi avocaţii generalului, care, trebuie să recunoaştem, a fost un strălucit teoretician militar, dar care din nefericire a picat examenul practicii, am căutat să reliefăm aspecte mai puţin cunoscute din activitatea sa, să prezentăm personalitatea sa aşa cum a fost, cu lumini şi umbre, cu bune şi rele, să-i întregim biografi a sa, sumar creionată într-o altă lucrare a noastră, Din elita artileriei.

S-a născut la 1 aprilie 1884, la Turnu-Măgurele, judeţul Teleorman.A urmat Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie-Danzig, Germania (1902-1904, şef

de promoţie), Academia Tehnică-Charlottemburg, Germania (1905-1908, absolvită cu distincţia „Lauda Împăratului”), Şcoala Superioară de Război (1909-1911, avându-i colegi, printre alţii, pe Ion Antonescu şi Ion Sichitiu, foşti şefi ai Marelui Stat Major, Constantin Ilasievici, fost ministru de război, Gheorghe Florescu, comandant al Grupului de Vest (Armata 1)). Clasifi cările sale la toate instituţiile de învătământ pe care le-a urmat, relevă fără echivoc calităţile sale intelectuale incontestabile.

A fost înaintat până la cel mai înalt grad militar501, astfel: sublocotenent-15 ianuarie 1903, locotenent-1 octombrie 1906, căpitan-1 octombrie 1911, maior-1 noiembrie 1916, locotenent-colonel-1 septembrie 1917, colonel-1 aprilie 1920, general de brigadă-10 mai 1930, general de divizie-1aprilie 1937, inspector general de

501 Ministerul Apărării Naţionale – Anuarul ofi ţerilor activi ai Armatei Române pe anul 1940 – Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940, p. 13.

Generalul Florea Ţenescu

Generalul Ţenescu, şeful Marelui Stat Major

316


armată-1 februarie 1939; general de corp de armată – 1 aprilie 1940, general de armată „post-mortem” – 13 iunie 1945, începând cu 9 aprilie 1941.

A îndeplinit următoarele funcţii militare: comandant de baterie în Regimentul 12 Artilerie; ataşat militar la Sofi a (1914-1916); ofi ţer în Secţia operaţii din Marele Cartier General (1916-1917); ofi ţer de ordonanţă şi adjutant al regelui Ferdinand (1917-1919); profesor la Şcoala Superioară de Război (1919-1924, 1926-1927); comandant al Regimentului 38 Obuziere Timişoara (1924-1926); şef de stat major la inspectoratul general de armată ,,Petala” (1928-1949); consilier tehnic la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1929-1930); comandant al Brigăzii 4 Artilerie (1930-1931); subşef al Marelui Stat Major (1931-1933); comandant al Diviziei 8 Infanterie Cernăuţi (1933-1937); director al cursului pentru generali (1937-1938); comandant al Corpului 4 Armată Iaşi (1938-1939); şef al Marelui Stat Major (01.02.1939-23.08.1940); comandant al Grupului de Armate Moldova (23.08-10.09.1940).

Cariera sa a fost marcată decisiv de faptul că la consiliile de coroană din 26-28.06.1940, din considerente de ordin strict militar, a susţinut acceptarea notelor ultimative sovietice prin care se solicita cedarea Basarabiei. Ca urmare, nu peste mult timp- la 10 septembrie 1940 - a fost scos din cadrele active ale armatei, prin decretul generalului Antonescu, imputându-i-se că a contribuit la diminuarea prestigiului ofi ţeresc şi la pierderea graniţelor.

Desigur, măsura era surprinzătoare şi durerea a fost adânc simţită de generalul Ţenescu, care i-a scris generalului Antonescu, dezvinovăţindu-se de acuzele aduse, cerându-i explicaţii pentru măsura ce i s-a aplicat. Generalul Antonescu i-a răspuns tot printr-o scrisoare, în care, între altele, se putea citi: „Iubite Florea, Nimeni în ţara aceasta nu te poate cunoaşte mai bine şi să-ţi preţuiască valoarea profesională. Poţi să-ţi închipui cât de greu mi-a fost să-ţi aplic această măsură şi ţie. Dar, te rog să mă crezi - frate dacă mi-ai fi fost, frate, tot astfel aş fi procedat. Deplâng din inimă soarta care te-a aşezat în acest post de mare răspundere într-o situaţie dramatică pentru ţară. Fatalitatea a făcut ca tu să cazi victimă. Cu regretul infi nit că a trebuit să mă despart de tine în aceste vremuri cumplite pentru ţară, îţi păstrez în inima mea acea admiraţie şi caldă prietenie. Generalul I. Antonescu”502.

Şi astfel, Generalul Florea Ţenescu a căzut victima principiului suportării consecinţelor de către cel ce ocupă un post înalt, într-un moment de nereuşită, când se caută şi trebuie să se găsească vinovaţi.

Ca urmare a schimbărilor produse după război, prin Decretul nr. 1887 din 13 iunie 1945, în baza Legii nr. 271 din 11 Aprilie 1945, a fost înălţat la ,,gradul de general de armată ,,post-mortem”, pe data de 9 Aprilie 1941 ... ca unul ce a decedat în epoca dela 6 Septemvrie 1940 la 23 August 1944, în urma unui act de violenţă suferit pentru atitudinea de demnitate şi devotament, pe care a avut-o când s-a opus la intrarea Ţării în războiul contra U.R.S.S.”503.

502 www.scrieliber.ro – Principialitatea Mareşalului Ion Antonescu;503 Monitorul Ofi cial, Anul CXIII, Nr. 135, Luni 18 Iunie 1945, p. 6095.

317


De remarcat faptul că a fost decorat cu mai multe distincţii, între care amintim: ,,Coroana României” în gradele de ofi ţer, cavaler, comandor, mare ofi ţer şi mare cruce, ,,Steaua României” în gradele de ofi ţer şi comandor, ,,Sf. Stanislav” cls. a II-a cu spade-Rusia, ,,Sf. Vladimir” cls. a IV-a cu spade-Rusia, ,,Sf. Mauriciu şi Lazăr” în grad de ofi ţer-Italia, ,,Legiunea de onoare” în gradele de cavaler şi comandor-Franţa, ,,Sf. Sava” cls. a III-a şi a II-a-Iugoslavia, ,,Meritul Militar Bulgar” Marea Cruce, ,,Tezaurul sacru” în grad de comandor-Japonia şi altele.

Generalul Florea Ţenescu a fost un distins gânditor şi teoretician militar. Între lucrările de referinţă, elaborate şi publicate, amintim: ,,Istoria militară” (Studii critice), 240 p., 1919, ,,Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui” vol. I-III (I-282 p., II-328 p., III-336 p.), 1921-1922 şi ,,Rezumatul cursului de cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui”, 1919. De asemenea, a desfăşurat o apreciată activitate ca membru corespondent în cadrul Academiei de Ştiinţe a României, Secţiunea „Geniu militar cu aplicaţiune la apărarea naţională”504, afi rmându-se cu valoroase lucrări de teorie şi strategie militară505.

A fost un strălucit profesor la Şcoala Superioară de Război între anii 1919-1924 şi 1926-1927, unde a predat cursuri de Tactică generală, Strategie şi Istorie militară. În anul 1919 a iniţiat Cursul de strategie, moment important în stimularea interesului ofi ţerilor pentru abordarea acestui domeniu, iar lucrarea sa, „Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui” a reprezentat prima lucrare de strategie din armata română, deschizând drumul spre alte studii din aceeaşi arie problematică506. Aceasta, elaborată în trei volume, cu aproape 1000 de pagini, reprezintă „cea mai valoroasă lucrare a generalului Ţenescu şi una din cele mai bune ale întregii gândiri militare româneşti, un adevărat manual pentru multe generaţii de ofi ţeri de comandă şi stat major.”507, fi nd structurată în trei părţi: Partea I – Cunoştinţe generale asupra războiului; Partea a II-a – Strategia (Pregătirea şi conducerea superioară a războiului); Partea a III-a – Tactica generală (Execuţia războiului). De remarcat că lucrarea a fost aprobată de Marele Stat Major, iar volumul I (partea I şi II) a fost prefaţat de generalul Alexandru Lupescu, iar partea a III-a (volumele II şi III) de generalul Constantin Christescu, ambii artilerişti, foşti profesori la Şcoala Superioară de Război, destoinici şefi ai Marelui Stat Major.

Despre prima parte ,,Cunoştinţe generale asupra războiului”, autorul arăta că ,,este dezvoltată numai în mod general şi numai atât cât este în legătură cu părţile următoare. Cunostinţele ce coprinde sunt necesare ofi ţerilor de toate gradele şi în tot timpul”508. În concepţia generalului Ţenescu, ştiinţa războiului se deosebea de alte

504 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului român, vol. VI – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 249;505 Idem p. 280;506 Col. dr. Emil Ion – Şcoala Superioară de Război şi Academia Militară (1889-1989) – Editura A.I.S.M., Bucuresti 2002, pp. 64-66, 82-84;507 Otu, P., col. dr., Oroianu, T., col. dr., Ion, E., lt.-col., - Personalităţi ale gândirii militare româneşti – vol. I, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1997, p. 273; 508 Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. I – Bucureşti, Tipografi a Şcoalei Militare de Artilerie, 1921, p. 9.

318


discipline ştiinţifi ce, deoarece se întemeia pe elemente din alte ştiinţe (psihologie, morală, drept etc.) şi în permanenţă lua în calcul un element totdeauna mobil, puţin cunoscut (inamicul) şi factorul nou şi surprinzător (omul, conducătorul politic şi militar). ,,Deşi ştiinţa războiului se bazează pe principii fi xe şi imuabile (ca şi orice ştiinţă), totuşi, ca şi orice ştiinţă aplicată cuprinde într-o măsură mai mare sau mai mică şi o parte de artă. Precum avem spre exemplu ştiinţa şi arta arhitecturii, sculpturii, picturii etc., tot astfel avem şi ştiinţa şi arta războiului. ... Ambele concură la acelaşi scop, se întregesc şi se infl uenţează reciproc. ... arta războiului e ceva propriu fi ecărui comandant şi se capătă numai prin practica principiilor ştiinţei războiului şi prin experienţa proprie. A trata deci arta războiului în mod teoretic în şcoală e ceva nenatural”509.

În abordările sale teoretice, generalul Ţenescu aprecia că ,,Este greu dacă cercetăm cu amănuntul cauzele unui război să spunem că este numai o singură cauză. Totdeauna se va vedea că interesele de dominaţiune politică şi teritorială sunt unite cu cele de ordin economic, adeseori cu chestiuni de ordin naţional, cultural, religios sau surplus de populaţiune. Interesul economic a fost amestecat însă întotdeauna şi se pare că în timpul din urmă a luat preponderenţă, alături de realizarea aspiraţiunilor naşionale”510. ,,Datoria politicei în război este să cunoască perfect de bine şi să aprecieze la justa valoare armata, precum şi succesele sau insuccesele militare. Greşeala cea mare este a clădi pe baze nesigure sau neconforme adevărului”511. Concepţia generalului Ţenescu se apropia de cea a lui Clausewitz privind războiul care ,,se poate considera deci ca o continuare a politicii şi se poate defi ni că este ultimul mijloc violent la îndemâna politicii, pentru a-şi impune voinţa. El este, în acelaşi timp, un act social, fi ind un produs inevitabil al relaţiilor dintre state. Este un act brutal pentru că se bazează pe forţă”512.

Partea a doua ,,coprinde cunoştinţe mai înalte, dar generale privitoare la Pregătirea de război a unei armate în întregimea ei şi cunoştinţe speciale pentru Conducerea superioară a războiului, cunoştinţe cari în totalul lor sunt coprinse sub

509 Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. I – Bucu-reşti, Tipografi a Şcoalei Militare de Artilerie, 1921, p. 33;510 Idem p. 15;511 Idem 1921, p. 31;512 Idem p. 16.

Cartea „Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui“ (1921)

319


numele de Strategie”513. Potrivit opiniei generalului Ţenescu principiile fundamentale care ar asigura o reală şi efi cintă conducere superioară a războiului sunt: ,,a) unitatea de comandament, o hotărâre colectivă fi ind totdeauna târzie şi mediocră; b) permanenţa, care asigură formarea şi pregătirea comandamentului, cunoaşterea reciprocă şi legătura între conducere şi execuţie; c) continuitatea, care asigură dirijarea pregătirii şi conducerii războiului după principii stabile şi sigure; d) ierarhia, care asigură puterea ordinelor, legătura între comandamente şi răspundere; e) iniţiativa şi libertatea de acţiune proprie, care asigură repeziciunea hotărârilor şi se bazează pe curajul răspunderii personale; f) doctrina unică, bazată în special pe aprofundarea şi aplicarea principiilor războiului, care asigură „valoarea uniformă totală” a comandamentului unei armate”514.

În viziunea generalului Ţenescu, de conducerea superioară a războiului trebuie să răspundă Comandamentul Suprem format din Marele Stat Major şi Ministerul de Război, ambele deopotrivă de importante, dar cu responsabilităţi diferite: ,,Ministerul de Război are dar în pregătirea de război a armatei un rol politic şi administrativ, Marele Stat Major un rol pur de comandament; ambele sunt în strânsă legătură şi trebuie să fi e în perfectă unitate de vederi”515. Conform generalului Ţenescu ,,însărcinările” Marelui Stat Major ar trebui să fi e: ,,1. Stabilirea (în parte) resurselor teritoriului. 2. Adunarea elementelor (numai recrutarea şi rechiziţiile). 3. Organizarea Armatei. 4. Instruirea Armatei (partea pură). 5. Mobilizarea Armatei. 6. Serviciul de informaţii şi contrainformaţii. 7. Studiul teatrelor de operaţiuni posibile. 8. Planul de campanie. 9. Acoperirea mobilizării şi concentrărei armatei. 10. Concentrarea Armatei. 11. Transporturile de mobilizare, acoperire şi concentrare. 12. Organizarea serviciilor dinapoi ale Armatei şi de pe zona interioară (numai partea de comandament). 13. Proectul de operaţii. 14. Revederea periodică a operaţiunilor de pregătire a Armatei pentru Război”516.

Partea a treia a lucrării ,,se referă la principiile şi regulile pentru executarea operaţiunilor marilor unităţi de luptă pe teatrul de operaţiuni şi în câmpul tactic”, volumul II cuprinzând ,,toate părţile ştiinţei execuţiei războiului sau Tacticei generale”517, iar volumul III ,,se referă la operaţiunile cele mai principale ale execuţiunei războiului, adică la ,,Bătălie şi Luptă”, căci ele formează mijlocul cel mai simplu şi cel mai sigur pentru a atinge scopul militar al războiului (distrugerea forţei armate inamice) şi prin aceasta şi scopul său politic (impunerea voinţei proprii)”518.

513 Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. I – Bucureşti, Tipografi a Şcoalei Militare de Artilerie, 1921, p. 9;514 Idem p. 123;515 Idem p. 114;516 Idem pp. 114-115;517 Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. II – Bucureşti, Tipografi a Militară a Ministerului de Război, 1922, p. 6.518 Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. III– Bucureşti, Tipografi a Militară a Ministerului de Război, 1922, p. 5.

320


În concepţia generalului Ţenescu ,,Tactica este o parte a ştiinţei războiului, în strânsă legătură cu strategia, cu care se infl uenţează reciproc. ... tactica se ocupă propriu-zis cu execuţiunea măsurilor dictate de strategie şi în special cu execuţia bătăliei”519.

Abordând problema scopului militar al războiului, adică distrugerea inamicului, generalul Ţenescu arăta că acesta se realizează în principal prin luptă şi bătălie. ,,Lupta este acţiunea de nimicire prin arme a două trupe duşmane când se întâlnesc. Ea este acţiunea unei singure unităţi de o singură armă sau a unei mari unităţi de luptă inferioară (divizie, divizie de cavalerie, corp de armată sau corp de cavalerie) în timpul bătăliei sau o angajare de importanţă secundară, care se desfăşoară într-un scop determinat în afara câmpului de bătălie decisivă. Lupta este elementul constitutiv al bătăliei. Bătălia este totalitatea mai multor lupte de intensitate variabilă, simultane sau succesive, alăturate, juxtapuse sau suprapuse în timp şi spaţiu, al căror rezultat fi nal şi poate defi nitiv (suma algebrică) este victoria sau înfrângerea noastră. Bătălia esta actul decisiv şi esenţial al războiului prin care cei doi beligeranţi caută să se zdrobească reciproc, distrugându-şi forţele vii, armate, materiale, morale.. Bătălia este acţiunea unei mari unităţi de luptă superioară (armată, grup de armate sau totalitatea forţelor) contra unui grup important de forţe inamice (majoritatea sau totalitatea lor) sau o angajare de importantă mai mare, sau chiar dacă se desfăşoară în afara câmpului de bătălie principal”520.

Concluzia autorului, la fi nalul celor trei volume este că ,,baza ştiinţei războiului este formată din cele 3 principii fundamentale – acţiunea şi reacţiunea, economia forţelor şi libertatea de acţiune- şi că aprofundarea acestor principii împreună cu corolariile lor, precum şi aplicarea lor continuu la cazuri concrete face să se nască treptat în armată şi unitatea de doctrină”, iar ,,Rolul comandamentului în această operă este covârşitor, el formând creerul acestui organism complex numit armata; el secondând acţiunea politică; el pregătind armata pentru război; el conducând-o în război ... Comandamentul este oglinda armatei”521.

Vârful exprimării sale profesionale l-a reprezentat exercitarea funcţiei de şef al Marelui Stat Major Român (1 februarie 1939 – 23 august 1940). A îndeplinit această funcţie circa un an şi jumătate, într-o perioadă tulbure, atât pe plan extern, cât şi intern, când la conducerea ţării s-au perindat şapte guverne, o perioadă dramatică pentru România, când a suferit mari mutilări teritoriale. Deşi recunoscut ca un distins teoretician şi doctrinar militar, cu experienţă de comandă la diferite eşaloane, totuşi a pierdut examenul practicii, ca de altfel, întreaga conducere superioară a ţării şi clasă politică din acea vreme.

519 Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. II – Bucureşti, Tipografi a Militară a Ministerului de Război, 1922, p. 7;520 Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. III– Bucureşti, Tipografi a Militară a Ministerului de Război, 1922, p. 8;521 Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. III– Bucureşti, Tipografi a Militară a Ministerului de Război, 1922, pp. 332-333.

321


Marele Stat Major, sub conducerea generalului Florea Ţenescu, a condus activitatea de transpunere practică a măsurilor adoptate de statul român pentru apărarea ţării sub impactul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial şi al creşterii pericolului revizionist, care viza şi ţara noastră, atât din est, cât şi din vest şi sud. Analizând situaţia politico-militară a ţării, generalul Florea Ţenescu aprecia că „În perioada actuală de tensiune politică – pentru a nu fi surprinşi de evenimente – va trebui să menţinem sub drapel un număr cât mai mare de oameni instruiţi, astfel ca unităţile să poată fi trimise imediat acolo unde nevoia o cere”, fi ind necesară „sporirea efectivelor marilor unităţi ce intrau în acoperirea fronturilor de vest şi sud”522. Prin aplicarea măsurilor propuse se asigura: „la vest, posibilitatea de a concentra din primul moment majoritatea marilor unităţi, parte activă destinate a opera pe acest front (11 divizii de infanterie, 3 brigăzi mixte de munte, 1 divizie de cavalerie, în loc de 6 divizii de infanterie, 3 brigăzi mixte de munte, 1 divizie de cavalerie, cum se prezintă situaţia în prezent), vom avea deci un puternic grup de forţe şi vom scurta la jumătate durata concentrării forţelor; ... la sud, vom putea grupa, din primele momente, 3 divizii de infanterie şi 1 brigadă de cavalerie pentru acoperirea Dobrogei şi Dunării (la est de Olt)”523.

În condiţiile creşterii presiunilor revizioniste, anexării Transcarpatiei de către Ungaria, Marele Stat Major a dispus, la 14 martie 1939, completarea efectivelor la părţile active ale marilor unităţi de pe frontul de vest, la 17-20 martie a ordonat mobilizarea marilor unităţi ce aveau misiunea de acoperire a frontierei de sud, iar la 21 martie s-a ordonat chemarea tuturor oamenilor de la marile unităţi de pe fronturile de nord-vest, vest şi sud, precum şi pentru alte 4 divizii din interior524. Aşa cum se arată în memoriul Secţiei Operaţii din Marele Stat Major: „În faţa acestor realităţi, România, hotărâtă a-şi apăra frontierele, a decis completarea efectivelor părţilor active la unităţile de pe frontul de vest (Corpul 6 armată, Corpul 7 armată, brigăzile 1,2, 3 munte şi Divizia 1 cavalerie) şi la 15 martie a constituit un grup de siguranţă spre Ucraina carpatică până la intrarea în dispozitiv a Grupului operativ Maramureş în curs de concentrare spre Ucraina carpatică.”525, iar la 21 martie reacţia militară a României s-a concretizat, conform aceluiaşi memoriu în „chemarea totală a oamenilor de la marile unităţi de pe frontul de nord-vest, vest şi sud, a 4 ½ divizii de infanterie din interior (diviziile 3, 13 şi de gardă pentru vest şi Divizia 10 infanterie şi Brigada mixtă de grăniceri pentru sud) şi a Diviziei 2 cavalerie de pe frontul de Est”526.

522 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 184;523 Ioan Talpeş – România în faţa expansiunii Germaniei Naziste şi a atacurilor revizioniste (1938-1939) – în Revista de istorie, tomul 29, septembrie 1976, pp. 1308-1309;524 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 927-928;525 Ioan Talpeş – România în faţa expansiunii Germaniei Naziste şi a atacurilor revizioniste (1938-1939) – în Revista de istorie, tomul 29, septembrie 1976, p. 1312;526 Idem pp. 1312-1313.

322


Când regele Carol al II-lea a început să ia în serios o alianţă cu Germania, generalul Ţenescu, la mijlocul lunii aprilie 1939, îl avertiza pe acesta că ,,la izbucnirea războiului provocat de forţele Axei, România „ar trebui să aibă asigurat din prima zi sprijinul efectiv al Poloniei, Iugoslaviei, Greciei, Turciei şi eventual al URSS-ului (cel puţin material.)”. Deşi puterile aliate aveau să înfrunte iniţial puterile centrale ale Axei de pe picior de egalitate, argumenta şeful Marelui Stat-Major, timpul ,,va lucra în defavoarea” Axei, iar Aliaţii vor avea foarte curând ,,o superioritate copleşitoare” ca forţă umană şi materială, ,,date fi ind imensele resurse ale americanilor, ale sovieticilor şi ale vastelor imperii coloniale ale Angliei şi Franţei”. De aceea, indiferent de ,,difi cultăţile cu care s-ar confrunta iniţial”, ca unul dintre Aliaţii victorioşi, România va avea asigurate atât capacitatea de reconstrucţie, cât şi locul de drept în lumea postbelică”527. Marele Stat Major aprecia că un confl ict generalizat era posibil în trei ipoteze: „1. Confl ictul generalizat ia naştere din atacul italo-german asupra României şi ţărilor balcanice, în scopul de a adăuga la stăpânirea Europei centrale pe aceea a Peninsulei Balcanice pentru asigurarea resurselor necesare puterilor centrale şi pentru a face faţă blocus-ului anglo-francezo american. 2. Confl ictul generalizat debutează prin atacul german asupra Poloniei (concomitent sau nu cu o acţiune italiană în Balcani). 3. Confl ictul generalizat ia naştere din atacul italo-germano-spaniol în contra Franţei şi coloniilor franceze”528. Marele Stat Major susţinea necesitatea ca România să „dispună de minimum 31 divizii de infanterie (complet organizate şi dotate) şi să-şi organizeze complet apărarea aeriană a teritoriului”529.

După desfi inţarea statului polonez, conducerea superioară politico-militară aprecia că este posibilă o agresiune concentrică asupra României, cu forţe însemnate, iar „România a început să redistribuie trupele pentru a asigura frontul de Est” unde „Uniunea Sovietică s-a constituit şi ea într-o ameninţare militară principală”530. Încă din 25 august 1939, se aprecia că „În ipoteza unei pătrunderi germane în Galiţia, Marele Stat Major a luat în considerare posibilitatea unui atac de la nord asupra României”, motiv pentru care Divizia 8 Infanterie a intrat în dispozitiv de acoperire pe frontiera de nord. La 10 septembrie 1939 Marele Stat Major a transmis Armatei 3, dislocată în partea de est a României, Directiva nr. 6 în care erau precizate misiunile marilor unităţi din subordine: împiedicarea pătrunderii forţelor germane pe văile Siretului şi Prutului; interzicerea forţării Nistrului şi întârzierea înaintării trupelor sovietice în adâncimea teritoriului naţional531. Măsuri similare s-au întreprins şi în partea de vest

527 Larry L. Watts – Aliaţi incompatibili. România, Finlanda, Ungaria şi al Treilea Reich – Editura Rao, 2014, pp. 107-108;528 Ioan Talpeş – România în faţa expasiunii Germaniei Naziste şi a atacurilor revizioniste (1938-1939) – în Revista de istorie, tomul 29, septembrie 1976, pp. 1321-1322;529 Idem p. 1322;530 Larry L. Watts – Aliaţi incompatibili. România, Finlanda, Ungaria şi al Treilea Reich – Editura Rao, 2014, p. 109;531 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 259.

323


a ţării (completarea efectivelor până la încadrarea de război a marilor unităţi din zonă, constituirea Grupului de armate nr. 1 – Armatele 1 şi 4 – cu misiunea de a interzice înaintarea inamicului în interiorul arcului carpatic, între valea Dornei şi frontiera iugoslavă), precum şi în Dobrogea (ocuparea dispozitivului de apărare de către marile unităţi dislocate în zonă cu misiunea de a respinge un eventual atac al forţelor bulgare)532.

Plecând de la premisa rezistenţei, încă din septembrie-octombrie 1939, factorii de decizie militari au elaborat o concepţie strategică de apărare a Basarabiei, generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, considerând că întregul grup de armate din Est trebuia retras în dreapta Prutului, urmând ca în Basarabia să rămână doar elemente de acoperire. O asemenea soluţie, viabilă din punct de vedere militar, ar fi limitat pierderile şi ar fi oferit timp forţelor din apărare să se concentreze asupra direcţiilor de atac, avea certe dezavantaje de ordin politic, creând impresia de abandon al Basarabiei, lucru nedorit de autorităţile de la Bucureşti.

După intrarea trupelor sovietice în acţiune, Marele Stat Major a trecut, începând cu 17 septembrie 1939, la redislocarea marilor unităţi într-un dispozitiv de apărare circular, cele mai multe forţe fi ind destinate pe părţile de vest, nord şi est ale dispozitivului de apărare, precum şi la sporirea efectivelor marilor unităţi la statul de război şi încadrarea celor constituite, fi ind mobilizati circa 760 000 de rezervişti şi rechiziţionate însemnate cantităţi de materiale şi cai533.

Sporirea incidentelor la frontiera româno-sovietică, începând cu mijlocul lunii aprilie 1940, l-a determinat pe generalul Florea Ţenescu, ca la 23 mai 1940, să prezinte la Palatul Regal un memoriu în care arăta: „Pactul ruso-german lasă Rusiei posibilitatea de a ataca Basarabia. Este ultimul moment pentru ca guvernul să comunice Marelui Stat Major dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această alternativă depinde pregătirea dispozitivului de apărare sau evacuare în timpul util a materialului militar şi a bunurilor mobile. Răspunsul impune extremă urgenţă”534.

La 15 iunie 1940, după ce Marele Stat Major a hotărât mobilizarea tuturor contingentelor de rezervişti, efectivele armatei române se ridicau la 1 195 336 de soldaţi şi gradaţi, 15 383 ofi ţeri activi şi 16 611 de rezervă, 26 153 de subofi ţeri activi şi 7 601 de rezervă, constituite în 32 de divizii de infanterie, 4 1/3 de cavalerie, 4 brigăzi mixte munte, 1 brigadă motorizată, 1 brigadă fortifi caţii535.

În mai 1940, autorităţile politice şi militare de la Bucureşti au trecut la întocmirea planurilor de evacuare a teritoriilor revendicate de sovietici, intitulate codifi cat „Tudor-1940” şi „Mircea-1940”536. Ambele planuri preconizau că, „în principiu, organele militare şi administrative nu părăsesc teritoriul lor decât atunci 532 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 260;533 Idem pp. 260-261;534 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 1103;535 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 264;536 Dr. Constantin Corneanu – România şi geopolitica Marilor Puteri. 29 iunie 1940 – în www.aesgb.ro.

324


când trupele operative sunt pe punctul de a-l evacua în întregime”. Planurile „Tudor-1940” şi „Mircea-1940” urmau să fi e defi nitivate până la 1 iunie 1940. Evoluţia evenimentelor din Basarabia a împiedicat fi nalizarea şi punerea în aplicare a acestor planuri de evacuare.

„Ecoul ocupării Poloniei prin atacul Germaniei şi al U.R.S.S. se stinsese oarecum. Temerile arătate de Marele Stat Major român se concretizaseră prin crearea unui comandament de armată – a IV-a – la Iaşi, sub comanda generalului Ionescu-Ţiganu (Ştefan Ionescu, fost sef al Marelui Stat Major – N.N.) şi având ca şef de Stat Major pe generalul Gh. Rozin. În cadrul planului acestei armate se prevedea o rezistenţă în Bucovina şi acoperire pe Nistru, iar grosul de rezistenţă în masivele Corneşti şi Dealul Mare, cu ideea opririi sovieticilor la sud de Chişinău, pe Nistru, Răut şi Prut”537.

Ultimul nostru strigăt de alarmă l-a dat generalul Florea Tenescu în noaptea de 25/26 iunie 1940 când a prezentat Palatului regal următoarea notă: „Începând din această noapte, la ora 24, pregătirile ruse sunt încheiate şi ofensiva rusă poate fi deslănţuită în orice moment. Marele Stat Major aşteaptă ordine”538.

Marele Stat Major prevedea ca o eventuală bătălie de apărare împotriva forţelor sovietice să se dea pe Prut: „Când eram subsecretar de stat la Apărarea Naţională, în 1939, luam legătura cu şeful Marelui Stat Major, care era Ţenescu, şi ideea lui strategică era următoarea: o acoperire tare pe Nistru, iar grosul trupelor pe Prut, unde Ţenescu voia să dea bătălia”539.

A desfăşurat şi o susţinută activitate diplomatică militară. Astfel, „semnarea la 23 februarie (1939 – N.N.) a protocolului confi denţial de prelungire a convenţiei de alianţă defensivă româno-iugoslavă încheiată la 7 iunie 1921 reprezenta un act diplomatic nu lipsit de importanţă pentru România”540.

S-a preocupat ca în cadrul tratativelor româno-anglo-franceze să fi e stabilite condiţii tehnice indispensabile unei colaborări militare efective, aşa cum îl informa, la 30 aprilie 1940, pe ministrul afacerilor străine: „În ceea ce priveşte contactul cu M.St.M. al Marilor Puteri garante împreună cu sau fără Turcia şi Grecia, acest contact prezintă un deosebit interes sub următoarele două aspecte: pentru a sonda şi cunoaşte intenţiile şi posibilităţile lor de asistenţă în diverse ipoteze, şi, mai ales, pentru a determina şi pregăti (în măsura impusă de păstrarea secretului şi de necesităţile noastre) condiţiunile de asistenţă pe care avem interesul a le pretinde. Evident că interese de ordin politico-militar impun azi cea mai severă discreţiune pentru aceste contacte, dar aceasta constituie o chestiune de procedură”541.

537 George Magherescu – Adevărul despre Mareşalul Antonescu, volumul I – Editura Păunescu, 1991, p. 38;538 www.procesulcomunismului.com539 Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise – Generalul Gheorghe Mihail. Cuvânt pentru viitorime – Editura Paideia, Bucureşti, 2004, p. 91;540 Ioan Talpeş – România în faţa expansiunii Germaniei Naziste şi a atacurilor revizioniste (1938-1939) – în Revista de istorie, tomul 29, septembrie 1976, p. 1309;541 Colectiv (coordonator principal General-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară a poporului român, vol. VI – Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 330.

325


Generalul Florea Ţenescu şi cedarea Basarabiei. În faţa cererilor ultimative ale Uniunii Sovietice de cedare a Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei din 26 iunie regele Carol al II-lea a întrunit Consiliul de Coroană la 27 iunie ora 12, în care şeful Marelui Stat Major, generalul Ţenescu, expunând situaţia militară a subliniat că, „dacă suntem obligaţi să luptăm pe 3 fronturi, mergem la dezastru sigur, că chiar aşa ne va fi greu, fără nici un ajutor de nicăieri, de a rezista”542. Acelaşi punct de vedere îl susţinuse, împreună cu ministrul apărării, generalul Ilcuş, la întâlnirea cu Regele din dimineaţa aceleiaşi zile. Întrebat de starea armatei, generalul Florea Ţenescu a răspuns: „Avem muniţii numai pentru 15 zile şi aviaţie mai mult decât insufi cientă”. De altfel, tot atunci a replicat: „Mă acuzaţi pe mine?- atunci vă întreb eu, ce aţi făcut timp de 20 de ani pentru ţară şi armată? Care sunt aliaţii mei? Cu cine avem tratate de amiciţie sau ajutor militar? De la cine şi pe ce graniţă îmi intră armament, muniţii dacă dau bătăliile? Voi da patru lupte despre care va vorbi Europa şi în cinci zile voi avea ruşii la Turnu Severin. Eu îmi dau demisia şi trec la post de apărător al ţării. Dumneavoastră numiţi alt şef al Marelui Stat Major. Sunt artilerist şi cunosc în cele mai mici amănunte înzestrarea armatei, armamentul ei, posibilităţile de rezistenţă. Eu refuz să duc ţara la un dezastru”543.

De altfel, într-o analiză a Marelui Stat Major, Secţia 2 (Informaţii), din 19 iunie 1940, referitor la situaţia internaţională şi la posibilele intenţii şi posibilităţi ale sovieticilor se aprecia: „ar putea îndreptăţi Rusia Sovietică să-şi îndrepte atenţia sa şi asupra României, propunându-şi să respingă pe români din Basarabia şi Bucovina şi eventual chiar să ducă frontul pe Carpaţii Răsăriteni ... Sovietele îşi pot imagina o asemenea eventualitate ca foarte posibilă, dacă se vor hotărî să atace România, cu maximum de forţe disponibile (42-50 divizii infanterie + 12 divizii cavalerie + 15 brigăzi mixte munte + 20 brigăzi aviaţie)”544.

Despre cele două Consilii de Coroană, Regele Carol al II-lea a consemnat: „Şeful Marelui Stat Major, fără a da un aviz (S. N.), a expus situaţia noastră militară a cărei concluzie era că, dacă suntem obligaţi să luptăm pe 3 fronturi, mergem la dezastru sigur, că chiar aşa ne va fi greu, fără nici un ajutor de nicăieri, de a rezista. S-a mai pus chestiunea că este important de a ne păstra armata intactă pentru zile poate şi mai negre”545. Gheorghe Tătărescu, primul ministru de atunci, avea să relateze, la 1 mai 1943, că generalii Ţenescu şi Ilcuş ,,în fraze sobre, expun un punct de vedere comun: de va fi nevoie, armata se va bate, dar se va bate într-o disproporţie de forţe care nu poate lăsa nici o îndoială asupra sfârşitului De asemenea, mai menţiona şi că: ,,O expunere completă şi, în acelaşi timp, impresionantă a situaţiunii create a fost făcută de şeful Statului Major, generalul Ţenescu, care, după ce a declarat că armata îşi va face datoria, a stăruit 542 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 117;543 Cf. General de brigadă (r) Dr. Constantin Ucrain, Colonel Viorel Ciobanu – Personalităţi militare din Teleorman – Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2002, p. 23;544 - Istoria Statului Major General Român. Documente. 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 285;545 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 117.

326


asupra inegalităţii forţelor ce aveau să se înfrunte. El a pus în lumină capacitatea de luptă, instrucţii şi utilaj a Armatei Sovietice şi a conchis că armata noastră ar putea rezista câtăva vreme, retrăgându-se pe Siret, numai dacă ar putea conta pe sprijinul ulterior al unei mari armate aliate, pusă în mişcare de crearea unui front politic, care ar crea un nou front militar. Fără de acest sprijin, şeful Statului Major este de părere să acceptăm ultimatumul, pentru a nu fi obligaţi să cedăm mâine mai mult decât ceea ce ni se cere azi”546.

S-a pus şi se pune întrebarea dacă în vâltoarea evenimentelor din 1940 se putea face mai mult, când ,,... România cu politica ei bună sau rea, cântăreşte doar cât un fulg”547. ,,Prin urmare cedăm, căci nu avem ce face, ameninţaţi din trei părţi cum suntem, fără de ajutor dela nimeni, cu un Occident în descompunere, cu Balcanii indiferenţi şi Germania ce ne sfătuieşte să câştigăm timp prin negocieri. Chiar dacă ne-am apăra, rezultatul ar fi acelaşi, mai curând sau mai târziu, în plus cu o Ţară complet ruinată”548.

Între răspunsurile interesante la această întrebare se numără şi cel al lui Grigore Gafencu: „Am fost „singuri” fi indcă cei care ar fi putut să ne sprijine nu aveau interesul să o facă (orice am fi dres acum sau înainte), şi fi indcă cei care ne-au sprijinit întotdeauna nu mai erau în viaţă”549. Generalul Platon Ghirnoagă menţiona la rândul său că nu existau soluţii: „Făcând apel la sprijinul diplomatic german şi italian, încă din primele ore ale ultimatumului, amândouă aceste puteri au sfătuit guvernul român să cedeze. Această atitudine a fost decisivă în hotărârea pe care România urma să o ia faţă de ultimatumul rusesc. Izolarea ei fi ind completă, nu i-a rămas altă soluţie decât să accepte condiţiile Rusiei”550.

Gheorghe Tătărescu, primul ministru aprecia: „În faţa acestui ultimatum nu erau decât două soluţii: rezistenţa sau acceptarea. Rezistenţa era soluţia cea mai fi rească; era soluţia instinctului, soluţia bărbăţiei. Rezistenţa era actul refl ex al unui neam conştient de drepturile sale şi de misiunea sa istorică. Dar rezistenţa însemna nu numai un război inegal, dar un război în care armata noastră nu putea arunca în luptă toate forţele, întrucât avea de apărat şi alte fronturi ameninţate şi în împrejurări în care orice ajutor devenise iluzoriu şi asigurarea oricărei linii de retragere imposibilă. Rezistenţa însemna, în cazul cel mai bun, irosirea forţelor noastre armare. Prin această irosire se încurajau însă alte agresiuni, care, în îmrejurările din luna iunie, puteau crea ţării noastre o situaţie cu totul gravă. ... Am hotărât acceptarea care lăsa deschise toate căile viitorului preferând-o rezistenţei, care, deschizând drumul şi altor agresiuni împotriva României, putea pune în primejdie fi inţa însăşi a statului român. Am hotărât

546 Gheorghe Buzatu – Hitler, Stalin, Antonescu, [vol. I] – Editura Societăţii Culturale, Ploieşti, Mileniul III, 2005, pp. 57-58;547 Grigore Gafencu – Jurnal. Iunie 1940-iulie 1942, vol. I – Editura Globus, Bucureşti, 1991, p. 23;548 G. I. Duca – Cronica unui român în veacul XX, vol. II – Colecţia „Memorii şi Mărturii”, Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1984, p. 273;549 Grigore Gafencu – Jurnal. Iunie 1940-iulie 1942, vol. I – Editura Globus, Bucureşti, 1991, p. 31;550 General Platon Chirnoagă – Istoria politică şi militară a răsboiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941 -23 august 1944, Ediţia II, revizuită şi adăugită de autor – Editura Carpaţii, Traian Popescu, Madrid-Espana, p. 45.

327


acceptarea, pentru a menţine întacte forţele armatei noastre, necesare apărării altor drepturi contestate ale neamului nostru”551.

Chiar mareşalul Antonescu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 noiembrie 1943, a recunoscut că „Noi am pierdut graniţele datorită acestui dezechilibru european, nu din cauza domnului Tătărescu sau a altuia. Aceasta a făcut ca Rusia să ceară şi să ia şi de la noi şi de la Finlanda”552.

Doi apropiaţi ai mareşalului Antonescu aveau să expună, în memoriile lor, aprecieri pertinente privind posibilitatea înfruntării militare a vecinului de la răsărit. Astfel, colonelul Magherescu aprecia: „Românii nu se puteau bate fără a avea spatele asigurat”553; „Consiliul de Coroană convocat de urgenţă a dovedit că armata este gata să lupte, dar că rezistenţa în faţa puhoiului rusesc ar fi fost de scurtă durată. Prefăcută în teatru de luptă, Moldova ar fi suferit distrugeri catastrofale. Jertfele trupelor ca şi ale populaţiei civile s-ar fi soldat, în cele din urmă, cu un eşec total, singurul efect fi ind de ordin moral: comportarea demnă în faţa năvălitorilor, apărarea „Porţilor Europei”554. Iar generalul Pantazi, în memoriile sale scrise în închisoare, menţiona: „Ţara Românească îşi făcuse pregătiri de apărare şi începuse şi organizarea de fortifi caţii în Basarabia, iar în toamna lui 1939, regele Carol, însoţit de dl. Tătărescu, primul său ministru, fac o vizită la Chişinău, unde Regele pronunţă un discurs războinic, arătând o deplină încredere în forţele militare ale României. Sigur, se făcuseră sacrifi cii pentru înzestrarea armatei, însă un atac rusesc, în izolarea în care ne afl am atunci, era imposibil de parat şi acest fapt era simţit de toţi ostaşii care priveau discursul Regelui ca o simplă manifestare diplomatică, armata fi ind fără nivelul necesar unui război contra unui adversar atât de puternic”555.

Istoricul Gheorghe Buzatu, pe baza unor documente scoase la iveală de istorici din Chişinău556, a susţinut că generalul Ţenescu a exagerat evaluând „(după varianta Petre Andrei) la peste 140 de divizii valoarea forţelor reunite ale U.R.S.S., Ungariei şi Bulgariei” şi separat forţele sovietice la „100 de divizii de infanterie, 20 brigăzi de cavalerie, 7 divizii motorizate”, motiv pentru care „Noi îl bănuim pe generalul român de tentativă de dezinformare a participanţilor la şedinţa Consiliului de Coroană”557. Având în vedere fi e şi numai cele mai sus-menţionate, nu putem să-l bănuim pe generalul Ţenescu de trădare prin dezinformare şi nici nu putem fi de acord cu poziţia unor istorici militari potrivit căreia generalul Ţenescu „... într-un moment crucial pentru ţară, a dovedit că nu era demn pentru funcţia pe care o ocupa. ... Cu siguranţă, indiferent de decizia politică luată, printr-o asemenea atitudine ar fi salvat onoarea armatei”558.

551 Cf. Dr. Mircea Muşat – 1940. Drama României Mari – Editura Fundaţiei România Mare, 1992, pp. 84-85;552 Cf. Ioan Scurtu, Constantin Hlihor – Complot împotriva României – Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1994, p.29;553 George Magherescu – Adevărul despre Mareşalul Antonescu, volumul I – Editura Păunescu 1991, p. 93;554 Centrul European de Cercetări Istorice Veneţia – Antonescu, Mareşalul României, şi răsboaiele de reîntregire, volumul I – Editura NAGARD, Veneţia, 1986, p. 56; 555 Constantin Pantazi – Cu mareşalul până la moarte. Memorii – Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 76;556 Gheorghe Buzatu – Hitler, Stalin, Antonescu, [vol. I] – Editura Societăţii Culturale, Ploieşti Mileniul III, 2005, p. 58;557 Idem p. 60.558 Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 217.

328


Un adevăr incontestabil îl reprezintă faptul că „Variantele de agresiune împotriva României au avut un caracter strict secret şi au fost aduse la cunoştinţa executanţilor doar în ziua de 19 iunie 1940 ... Deşi acest plan n-a putut fi cunoscut de factorii politico- militari din România, intenţiile de atunci ale Uniunii Sovietice erau evidente”559.

Generalul Pantazi, care a devenit Ministru de Război în guvernarea Antonescu, arată în memoriile sale: „În cazul unui atac al Rusiei, armata noastră îi opunea 21 de divizii, dispuse pe o linie întărită mai mult cu lucrări de câmp (în text: lucrări care nu erau gata - n. ed.) ... Comandamentul era constituit din 2 armate (în text: Armata general Ciupercă la sud şi Armata general Iacobici la nord – n. ed.), constituite în grup de armate sub comanda generalului Ilasievici. ... În ziua de 23 iunie 1940, Rusia are deja concentrate forţe puternice de-a lungul Nistrului, organizate într-un dispozitiv ofensiv cuprinzând 30 de divizii, cu foarte multă artilerie şi tancuri (10-12 brigăzi de tancuri)”560.

Retragerea fără lupta a armatei a avut consecinţe dureroase asupra moralului ostaşilor de toate gradele. „Dar, aşa cum era de aşteptat în astfel de condiţii, o demoralizare profundă şi generală a pus stăpânire pe diviziile noastre în timpul retragerii lor grăbite. Noi, la Ministerul de Externe, primeam un val continuu de proteste din partea şefului de Stat Major, raportând un număr considerabil de incidente, numeroase cazuri de moarte şi răniri, chiar cazuri de sinucideri printre ofi ţerii care trebuiau să se supună fără apărare ilegalităţilor Armatei Roşii. Înaltul nostru comandament insista să fi e revocat ordinul care interzicea să nu se tragă în orice condiţii şi în orice împrejurări. S-a dovedit că a fost mult mai mult decât se putea cere în mod rezonabil oricăror trupe să îndure. Dar primul ministru şi ministrul afacerilor străine stăruiau faţă de şeful de Stat Major să facă imposibilul şi să se menţină ferm. Nu trebuia cruţat nici un efort pentru a evita să i se ofere guvernului sovietic chiar şi cel mai slab pretext pentru depăşirea liniei pe care el însuşi o trasase”561.

Generalul Gheorghe Mihail, care l-a înlocuit pe generalul Ţenescu la comanda Marelui Stat Major, la 23 august 1940, a exprimat critici dure privind modul cum s-a desfăşurat evacuarea militară din Basarabia şi implicit la activitatea predecesorului său: „Această evacuare a Basarabiei în zilele de 27, 28, 29 iunie 1940, s-a făcut în mod catastrofal. La auzul că trebuie evacuată Basarabia în trei zile s-a stârnit o panică generală, ofi ţeri, trupă, fi ecare căuta să scape din Basarabia, să treacă dincolo de Prut”562.

Această degringoladă s-a produs şi din cauza faptului că ministrul Apărării, generalul Ilcuş, a impus generalului Ţenescu schimbarea concepţiei de apărare „şi anume ca tot grosul să fi e trecut peste Prut, pe Nistru, şi, bătălia, să se dea acolo, pe Nistru, în Basarabia, ... dacă s-ar fi menţinut ideea lui Ţenescu, s-ar fi găsit în Basarabia numai

559 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor – Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru – Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1992, p. 49;560 Constantin Pantazi – Cu mareşalul până la moarte. Memorii – Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 78;561 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a – Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 1145;562 Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise – Generalul Gheorghe Mihail. Cuvânt pentru viitorime – Editura Paideia, Bucureşti, 2004, pp. 90-91.

329


acoperirea, care ar fi fost evacuată. Însă, ultimatumul rusesc a surprins grupul de armate al lui Ilasievici în timpul mişcării. În timp ce trecea peste Prut să se ducă la Nistru, în executarea ideeii noi pe care o impusese Ilcuş lui Ţenescu”563. Şi generalul Mihail a fost critic referitor la şeful Marelui Stat Major: „A fost slab Ţenescu. A acceptat punctul de vedere al lui Ilcuş şi a dat ordin de mutare pe Nistru. Şi, în timpul când era mişcarea asta, a venit ultimatumul. Şi, atunci, vezi dumneata, grosul tot mergând înainte şi, acum, în trei zile, toţi, fără poduri, înapoi toţi. Dacă ai ideea să organizezi o rezistenţă pe Nistru, apoi, în spatele lui, la Prut, trebuia să faci la poduri, că peste podurile astea trec trupe, trec aprovizionările, muniţiile şi celelalte. Ori, când a trecut grosul spre Nistru, erau două-trei poduri, ce să treci tu cu două armate în trei zile pe podurile astea, şi în retragere! Asta a fost situaţia catastrofală a evacuării Basarabiei”564.

Dramatismul retragerii a fost menţionat şi de Duca: „Retragerea din Basarabia şi Bucovina s-a efectuat cu panică, de-o parte din pricina populaţiunii evreieşti, care a tăbărât cu furie pe ai noştri, şi pe de alta, din cauza trupelor Sovietice, cari au intrat mai devreme, luând prizonieri soldaţi şi ofi ţeri Români, prădând, ucigând”565. Platon Chirnoagă a evidenţiat că: „Armata română a evitat orice confl ict şi a acceptat în disciplină, umilitoarea situaţie de a se retrage fără luptă şi de a nu răspunde la actele de provocare ale armatei ruse”566.

Chiar dacă pentru armată retragerea a fost un episod dureros, ea a rămas demnă, aşa cum remarca primul ministru Gheorghe Tătărescu: „Aduc în numele ţării un omagiu de recunoştinţă armatei care a vegheat până ieri la hotarele Nistrului şi căreia i-am impus cea mai dureroasă jertfă: să se retragă fără de luptă şi să cedeze pământ românesc. Recunoştinţă ofi ţerilor şi trupei, care şi-au înfăşurat cu strângere de inimă drapelele şi stindardele şi care au executat fără de murmur ordinul dureros dat în numele raţiunii superioare a conservării Statului”567.

Pamfi l Şeicaru a fost extrem de dur cu generalul Florea Ţenescu. Faimosul ziarist de la Curentul, scria: „În politică nu există fatalitate, ci concluzia pedepsitoare a greşelilor săvârşite. Fiecare general care a comandat o armată şi a pierdut bătălia este gata să prezinte toate explicaţiile, spre a dovedi de ce trebuia să piardă bătălia, - uitând însă că i se încredinţase comanda spre a câştiga o victorie, nu spre a sfărâma armata într-o ruşinoasă înfrângere. Şi începând de la cel mai umil grad, oricine poate oferi explicaţii; viaţa înregistrează doar faptul mutilării ţării ... În faţa acestui sufl et al Naţiei, şmecherii

563 Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise – Generalul Gheorghe Mihail. Cuvânt pentru viitorime – Editura Paideia, Bucureşti, 2004, p. 93;564 Idem pp. 93-94;565 G. I. Duca – Cronica unui român în veacul XX, vol. II – Colecţia „Memorii şi Mărturii”, Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1984, p. 274;566 General Platon Chirnoagă – Istoria politică şi militară a răsboiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941-23 august 1944, Ediţia II, revizuită şi adăugită de autor – Editura Carpaţii, Traian Popescu, Madrid-Espana, p. 45;567 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor – Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru – Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1992, p.75.

330


să se dea la o parte! Şi repede!...”568. „Naţiei să i se dea legiuitele socoteli de cei ce-au fost în posturi de comandă, ca fi ecare să fi e răsplătit după fapte”569. „Toată lumea s-a scuturat de orice răspundere ... toate aceste greşeli vor trebui sancţionate: toate incapacităţile, toate incorectitudinile, toate formele de manifestare ale relei credinţe pedepsite. Şi pedeapsa să fi e cât mai cruntă ...”570. De altfel, acesta a cerut ca generalul Ţenescu să fi e trimis în faţa plutonului de execuţie 571.

Generalul Florea Ţenescu a decedat la 9 aprilie 1941, ora 11,45, în locuiţa sa din Calea Plevnei 135. Generalul Ion Antonescu i-a organizat funeralii naţionale, presa vremii relatând despre acestea. Asfel, ziarul ,,Universul”, care îl atacase dur în vara anului 1940, a publicat biografi a distinsului general572, precum şi desfăşurarea funeraliilor, de la care reţinem573: ,,La locuinţa defunctului s-a ofi ciat un serviciu religios la ora 3 d.a. În jurul catafalcului pe care era sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale generalului Ţenescu se afl au numeroase coroane şi jerbe de fl ori. Se remarcă în primul rând coroana depusă de M.S. Regele, apoi cele depuse de membrii familiei, rudele, armata, Marele Stat Major, regimentul Dorobanţi şi altele. Serviciul religios a fost ofi ciat de P.S. arhiereu Veniamin Pocitan Ploieşteanul, vicarul Patriarhiei, înconjurat de un sobor de preoţi. ... Au asistat la trista ceremonie familia şi rudele, apoi domnul colonel adjutant Pastia, reprezentantul M.S. Regelui Mihai; domnul locotenent-colonel Alexandru Marin, reprezentantul conducătorului statului; domnul General Iacobici, ministrul apărării naţionale; o delegaţie de ofi ţeri generali printre acare domnii general Tătăranu, Jack Popescu, Ştefl ea, Partenie, Mayarini, Gheorghe Radu, prefectul poliţiei capitalei, precum şi o numeroasă delegaţie de ofi ţeri superiori şi inferiori de la toate unităţile şi serviciile din garnizoană. Onorurile au fost date de un batalion cu drapel şi muzică din infanterie, un escadron călare o baterie înhămată din artileria grănicerească şi muzica regimentului grăniceri”. Generalul artilerist Mazarini, subşef al Marelui Stat Major, a ţinut o cuvântare în care a elogiat personalitatea defunctului, arătând: ,,Vestea pierderii generalului de corp de armată Ţenescu Florian a străbătut ca un fulger inimile noastre, căci nu era de aşteptat ca un ostaş plin de viaţă şi tinereţe să fi e răpit atât de timpuriu din mijlocul nostru. Calităţile superioare cu care a fost dotată fi inţa lui, l-a făcut să se evidenţieze de la primii paşi făcuţi în viaţă. Îl vom găsi astfel clasifi cat întâiul în toate şcoalele pe cari le frecventează până la gradul de sublocotenent, grad pe care îl dobândeşte în armata germană în urma studiilor sale temeinice”. Apoi, ,,sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale generalului Ţenescu a fost ridicat de pe catafalc de camarazi şi aşezat pe un afet de tun fi ind acoperit cu drapelul tricolor. Panglicile au fost ţinute de generalii Gheorghiu, Gheorghiaş, Dumitrescu

568 Pamfi l Şeicaru – Naţia se încruntă – în Curentul, anul XIII, No. 4451, joi, 4 iulie 1940, p. 1;569 Pamfi l Şeicaru – Legiuitele socoteli să fi e date Naţiei – în Curentul, anul XIII, No. 4460, sâmbătă, 13 iulie 1940, p. 1;570 Pamfi l Şeicaru – Durerea tăcută – în Curentul, anul XIII, No. 4467, sâmbătă 20 iulie 1940, p. 1;571 Colectiv (coordonatori - Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 212;572 Universul, anul al 58-lea. No. 98, sâmbătă 12 aprilie 1941, p. 9; 573 Idem p. 9.

331


şi Negulescu.... Cortegiul a parcurs: calea Plevnei, b-dul Elisabeta, calea Victoriei, Planşeul Dâmboviţei, b-dul Regina Maria, str. 11 Iunie, str. Cuţitul de Argint şi calea Şerban Vodă până la cimitirul Bellu. Aici cortegiul s-a oprit. Sicriul a fost apoi ridicat de ofi ţeri generali şi purtat pe umeri până la cavoul familiei. Aici s-a ofi ciat un scurt serviciu religios. După aceea colonelul Cantuniari (comandantul Şcolii Superioare de Război – N.N.) a scos în evidenţă personalitatea generalului Florian Ţenescu, care a fost profesor al şcoalei predând tactica, istoria militară şi strategia. În încheiere d-sa a arătat pierderea pe care o are armata prin dispariţia prea timpurie a unui vrednic slujitor al ei şi durerea pe care o încearcă foştii săi elevi şi camarazi. După aceea sicriul a fost coborât în cripta familiei unde a fost înhumat”.

Reţinem şi portretul creionat de profesorul Constantin N. Tomescu după moartea generalului: ,,În cei 38 de ani ca ostaş, generalul Florea Ţenescu a purtat cele mai mari şi mai de răspundere sarcini şi a păşit până în vârful piramidei militare, mereu cinstit de camarazi.Totuşi, în anii cei de pe urmă, de frământări politice interne, de greşite atitudini, de neînţelegere pentru cuvenita pregătire şi înzestrarea solidă a Armatei, când şi unele raporturi diplomatice s-au înnăsprit, generalul suferea mult. Întreg sufl etul său îl pusese în slujba Patriei, a stat treaz la înaltele datorii şi asculta ca un desăvârşit ostaş, fără însă să dea înapoi, vroind să salveze moştenirea noastră naţională, dar nu s-a mai putut. ... Eşi din cadrele scumpei lui oştiri, înzăbrănit în lacrimi şi aproape ucis de suferinţi, se voia că nu-şi mai putea duce voios sarcina vieţii. ... durerile sufl eteşti îl topiau, moralul i-a scăzut, deşi vroia să creadă în dreptatea Neamului şi în restabilirea ei, totuşi nu mai afl a înviorare, nu mai era el omul dârz şi întreg, gata să reintre în luptă. O simplă răceală banală, a fost de ajuns să doboare o statură atât de voinică, pentru că puterile lui sufl eteşti nu se mai agitau, nu mai reacţionau, şi astfel, în amiaza zilei de 9 Aprilie şi-a închis ochii, liniştit şi cu conştiinţa de datorii împlinite aici pe pământ, iar în ziua numelui său, în Duminica Floriilor şi la capătul săptămânii mari a Patimilor, care l-ar fi emoţionat din nou şi poate-l remontau, a fost aşezat în locul cel de veşnică şi supremă odihnă, cu o mişcătoare ceremonie religioasă şi militară”574.

Desigur, putem admite că generalul Florea Ţenescu a fost omul regelui Carol al II-lea, aşa cum au fost toţi cei pe care i-a pus în înalte funcţii, mai ales în timpul dictaturii regale. Dar, în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că, la judecata istoriei, a „căzut” între cei care sunt pro-Carol al II-lea şi cei pro-Antonescu, ambele tabere acuzându-l, mai mult sau mai puţin

574 Constantin N. Tomescu – Generalul de corp de armată adjutant regal Florea Ţenescu – Tipografi a şi Legătoria „Văcăreşti”, pp. 5-6.

Mormântul generalului

332


temeinic, de slăbiciune, pentru a-şi apăra idolul. Faptele sale însă demonstrează că în acele condiţii a căutat să-şi facă datoria de bun român, şi, în sprijinul afi rmaţiei noastre aducem cel puţin două aspecte: memoriul adresat Palatului privind soarta Basarabiei – apărare sau evacuare, dar, mai ales, poziţia demnă din Consiliul de coroană când şi-a anunţat demisia. „În pofi da acuzaţiilor ce i s-au adus în 1940, şi ulterior, generalul Ţenescu a pus la dispoziţia conducerii armatei şi de stat singurele opţiuni posibile, în anii 1939-1940, în măsură să salvgardeze unitatea teritorială şi independenţa României. Prezumţia sa că aliaţii vor câştiga războiul mondial şi că locul ţării este alături de ei va fi confi rmată de istorie la patru ani după stingerea din viaţă a acestui distins stat-majorist şi teoretician militar”575.

Fotografi i de la mormântul generalului Florian Ţenescu şi al soţiei sale Constanţa-Angela (1898-1977) din Cimitirul Bellu Ortodox, fi g. 59-22

575 Colectiv (coordonatori - Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu) – Şefi i Statului Major General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 215.

333


2.19. Un martir – generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu

S-a născut la 16/29 iunie 1884, în comuna Căciuleşti (azi sat în comuna Girov), judeţul Neamţ, în familia cu nouă copii a lui Ioniţă şi Ecaterinei Dascălu (numele de Dăscălescu a fost schimbat după anul 1900). Dintre cei nouă copii, 4 fete şi 5 băieţi, fetele şi un băiat au murit de timpuriu, iar un alt băiat a murit în timpul studenţiei. Nicolae Dăscălescu a fost cel mai mic dintre cei trei rămaşi în viaţă.

Şcoala primară a început-o în satul vecin, Gura Văii, cu învăţătorul Teofănescu, şi a terminat-o în Căciuleşti, după înfi inţarea şcolii în această localitate, cu părintele Grosu. Apoi a urmat renumitul liceu Petru Rareş din Piatra Neamţ, secţia reală, unde, pe lângă cursuri, potrivit propriilor declaraţii, a ,,... studiat preparând cu un leu şi cincizeci de bani pe lună (cinci centime pe zi)”576. Cu banii strânşi în liceu a putut să plătească taxa de cal (opt sute de lei) şi să se înscrie la Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti (1906-1908), făcând parte dintr-o promoţie selectă care a dat armatei 8 generali: Aurel Aldea, Vasile Mitrea (consăteanul său, coleg de şcoală primară şi liceu), Dumitru Vrăjitoru, Ştefan Dumitrescu, Emanoil Leoveanu, Ştefan Costescu, Constantin Bellea şi, bineînţeles Constantin Dăscălescu. De altfel, pentru rezultatele sale excelente la învăţătură a fost distins cu ,,Medalia jubiliară Carol I”. Şi la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1909-1911) a obţinut rezultate dintre cele mai bune, media sa fi ind de 8,35, cu o sutime mai mică decât a consăteanului său, Vasile Mitrea. Ca urmare a rezultatelor superioare la învăţătură, la 30 iulie 1911 a fost avansat „la alegere” (la excepţional) la gradul de locotenent.

După eşecul la examenul de admitere în Şcoala Superioară de Război din anul 1915 şi după respingerea participării la un nou examen de admitere în 1919 (din cauza depăşirii vârstei de 35 de ani), în noiembrie 1921 fost admis la Şcoala Superioară de Război pe care a absolvit-o în anul 1923, în promoţia care a mai cuprins generalii artilerişti, Petre Antonescu, Ioan Dimulescu, Titus Gârbea, Gheorghe Liteanu, Carol Schmidt şi Ioan Sion, precum şi generalii Corneliu Carp, Mihail Cămăraşu, Radu Korne, Vintilă Davidescu, Mircea Dimitriu, Polihron Dumitrescu, Gheorghe Georgescu, Cristache Georghiu, Romulus Ioanovici, Constantin Iordăchescu, Radu Niculescu-Cociu, Marin Manafu, Constantin Pantazi, Traian Stănescu, Nicolae Tătăranu, Dumitru Tudosie.

A fost înaintat în grad astfel: sublocotenent-1 iulie 1908, locotenent-30 iulie 1911, căpitan-1 aprilie 1916, maior-1 septembrie 1917, locotenent-colonel-23 mai 1923, colonel-1 octombrie 1929, general de brigadă-1 aprilie 1937, general de divizie-iunie 1940, general de corp de armată-1942.

576 N. Dăscălescu – Nicolae Dăscălescu generalul soldat – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 13.

Generalul Nicolae Dăscălescu

334


A îndeplinit cu responsabilitate o impresionantă diversitate de funcţii militare: comandant de pluton în Regimentul 8 Artilerie (1908-1909, 1911-1916); comandant de baterie şi de divizion în Regimentul 4 Artilerie (1916-1919); comandant al Regimentului 4 Artilerie (1919-1920); şef de stat major la Divizia 14 Infanterie; şef birou studii în Ministerul de Război (1920-1921); ofi ţer cu problemele de administraţie la Regimentul 4 Artilerie (1923-1924); şef de birou (stagiu de încercare) la Marele Stat Major (1924-1925); subşef de stat major al Corpului 5 Artilerie (1925); şef de stat major la Comandamentul Trupelor Aeronautice (1925-1931), inspector al Aeronauticii Române (1931-1932); comandant al Regimentului 1 Artilerie Antiaeriană (1932-1933); şef de stat major al Corpului 3 Artilerie (1933-1936); comandant al Brigăzii 12 Artilerie din Ismail (1936-1937); secretar general al Ministerului Apărării Naţionale (1937-1938); comandant al Brigăzii 1 Artilerie Antiaeriană (1938-1939); comandant al Diviziilor 25 Infanterie (1939-1940), 20 Infanterie (1940) şi 21 Infanterie (1940-1941); comandant al Corpului 2 Armată (1941-1945); comandant al Armatei 4 (ianuarie-februarie, martie-mai 1945).

De-a lungul impresionantei sale cariere militare a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii, între care menţionăm Ordinul ,,Sf. Ana” cls. a III-a, ,,Coroana României” cls. a IV-a, cu spade, în grad de ofi ţer, cu panglica de Virtute Militară, ,,Crucea comemorativă a războiului 1916-1918” cu baretele Ardeal, Carpaţi, Bucureşti, Târgu-Ocna, Medalia Aeronautică, Ordinul ,,Mihai Viteazul” (propriul ordin al mareşalului Antonescu primit în Războiul de Întregire, care l-a luat de pe pieptul său şi l-a prins pe pieptul generalului Dăscălescu), Crucea Ordinului ,,Vulturul German”, Ordinul ,,Steaua României” cu spade în grad de Mare Ofi ţer, cu panglica de Virtute Militară, Ordinul ,,Coroana României” cls. a III-a, ,,Cruciada împotriva comunismului”. De asemenea, ca urmare a participării la cel de-al doilea Război Balcanic, în funcţia de comandant al bateriei a 3-a din Regimentul 8 Artilerie Roman, a fost distins cu Medalia „Avântul Ţării”.

Generalul şi-a făcut pe deplin datoria faţă de ţară, participând la toate cele trei războaie din secolul trecut. În Războiul de Întregire, a îndeplinit funcţiile de comandant de baterie şi divizion în Regimentul 4 Artilerie. A participat la luptele din Transilvania (1916), în timpul retragerii în Câmpia Română şi de la Coşna şi Cireşoaia (1917), precum şi la campania din Ungaria (1919). S-a făcut remarcat în luptele din Ardeal la eliberarea localităţilor Odorhei, Miercurea Ciuc, Sovata, în cele de la Grădinari, Buturugeni, Ciorogârla, Otopeni, precum şi cele din Moldova, la Cuşna, Cireşoaia şi Slănic, participând cu acelaşi succes şi la campania din Ungaria.

La 24 august/6 septembrie 1916, în bătălia de la Miercurea Ciuc, bateria căpitanului Nicolae Dăscălescu ,,a decis soarta luptei prin distrugerea mitralierelor, incendierea unei păduri şi mai ales prin baterea cu success a unui şanţ de fl ancare ce ţinuse în loc Brigada 14 infanterie, cu care a colaborat timp de mai bine de şapte ore”, motiv

335


pentru care bravul artilerist a fost decorat cu ,,Coroana României“ clasa a V-a în grad de cavaler577. În bătălia de la Praid-Sovata (16/29 septembrie-20 septembrie/3 octombrie) căpitanul Dăscălescu a organizat ingenios poziţiile de tragere pe dealul Benzet la Sovata, susţinând cu foc întăririle trimise Diviziei 8. Mai apoi, în retragerea pe frontieră, a luptat cu bateria în ariergardă, la Diaconeşti lângă Asău, până când retragerea bateriei sale a fost tăiată. Conform consemnărilor ulterioare, ,,printr-o deplină orientare asupra terenului bazată pe cunoştinţele anterioare căpitanul Dăscălescu reuşeşte să-şi salveze bateria”578.

În timpul primei bătălii de la Oituz, Divizia 7 Infanterie din care făcea parte şi bateria căpitanului Nicolae Dăscălescu a fost transferată pe frontul de sud pentru a participa la bătălia Bucureştiului. La 20 noiembrie/3 decembrie, când părţi din Divizia 7 Infanterie acţionau în sectorul Neajlovului şi Argeşului inferior, bateria căpitanului Dăscălescu, afl ată în compunerea detaşamentului Cezar Mihăilă, cantonat la Buturugeni, când inamicul ameninţa să înconjoare satul, „acţiunea fericită a acestui inimos ofi ţer decide soarta detaşamentului”, bateria deschizând un foc zdrobitor, pironind la pământ infanteria inamică timp de mai bine de trei ore579.

După pierderea bătăliei Bucureştiului şi începerea retragerii generale spre Moldova, căpitanul Dăscălescu a avut o comportare sclipitoare. Astfel, când Regimentul 4 Artilerie, afl at la mijlocul lunii decembrie în apropiere de Focşani, încerca să ocupe poziţii de tragere sub presiunea inamicului, în zona Podul Lacului (la vest de localitatea Coteşti), ,,numai autoritatea şi exemplul personal al ofi ţerului N. Dăscălescu au salvat de la o pierdere sigură materialul de război”, iar la sfârşitul lunii decembrie, la fi xarea frontului pe râul Suşiţa, în luptele de la Clipiceşti, Vităneşti, Găgeşti, a adus strălucite servicii, ca observator general al regimentului, prin acţiuni militare precise şi hotărâte întreprinse pe baza observaţiilor sale580.

În perioada aprilie-iunie 1917, după oprirea inamicului şi reorganizarea armatei, inclusiv a Regimentului 4 Artilerie, căpitanul Nicolae Dăscălescu a acţionat cu bateria sa în sectorul Caşin, la Pralea, ca baterie antiaeriană în apărarea Diviziei 6 Infanterie, la 9/22 mai 1917 fi indu-i atribuită doborârea unui avion inamic. La începutul lunii iulie, Divizia 7 Infanterie a fost transferată în rezerva Armatei 1. În perioada 23 iulie/5 august-14/27 august bateria căpitanului Dăscălescu a luat parte la luptele de pe valea Slănicului. Revenind în compunerea Armatei a 2-a, a participat la luptele din pasul Oituz, evidenţiindu-se în legendarele confruntări din 27 august/9 septembrie de la Coşna şi Cireşoaia. Pentru faptele sale de luptă şi eroismul dovedite pe câmpul de luptă, la începutul lunii septembrie, când se afl a la comanda Divizionului 1 Tunuri de 75 mm (franceze) din Regimentul 4 Artilerie, căpitanul Nicolae Dăscălescu a fost avansat la excepţional la gradul de maior.

577 N. Dăscălescu – Nicolae Dăscălescu generalul soldat – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 23;578 Idem p. 25;579 Idem p. 26;580 Idem p. 27.

336


Marele istoric Gheorghe I. Brătianu, ofi ţer de artilerie, participant la Războiul de (Re)întregire, a oglindit în chip strălucitor trăirile sale de pe front, în bătălia de la Oituz, cu Regimentul 4 Artilerie, în cartea sa de istorie trăită ,,File rupte din cartea războiului“581, unde găsim şi o impresionantă descriere a omului şi ofi ţerului de artilerie Nicolae Dăscălescu. (Armistiţiu. Decembrie 1917) ,,De ziua sfântului Nicolae, ziua maiorului nostru, mare petrecere în adăpostul său. Deşi e armistiţiu, deşi n-a mai călcat pe acasă din prima zi a mobilizării, maiorul Dăscălescu (viitorul general, comandant de armată pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial – N.N.) a rămas pe front. Cât timp un singur soldat de sub comanda lui nu va fi putut pleca în permisie la ai săi, el nu înţelege să-şi părăsească unitatea. Ca şi căpitanul unui vas, pe timp de furtună. De fapt, familia lui suntem noi. Războiul, această grozavă încercare, spulberă toate făţărniciile şi arată fi rea adevărată a fi ecăruia. După atâtea decepţii, nu e o mare bucurie să descoperi că el nu vădeşte numai slăbiciuni şi ticăloşii, dar şi virtuţi? Rare-ori un simţ mai înalt al datoriei şi al dreptăţii s-a împerecheat cu o mai desăvârşită simplicitate, cu o mai prietenească modestie. Astfel de caractere îţi mai redau încredere în armată şi în omenire. Nu-i de mirare că în jurul lui se va strânge astăzi tot sectorul”.

După a doua mobilizare a armatei din noiembrie 1918, maiorul Nicolae Dăscălescu a trecut cu divizionul său în Transilvania, îndreptându-se spre Topliţa, la începutul lunii mai 1919 ajungând la Tisa. Şi în această perioadă a avut o comportare destoinică, ,,în urmărirea inamicului infanteria noastră a pus atâta încredere când ei ştiau că maiorul Dăscălescu conducea tragerile de artilerie.”582, fi ind cu Coroana României clasa a IV-a ,,pentru bravura şi destoinicia cu care şi-a condus unitatea în luptele cu maghiarii la Hădat şi Also-Sopor la 16-17 aprilie”.

Un loc aparte în cariera sa militară de excepţie îl ocupă participarea la al Doilea Război Mondial. A participat la luptele de eliberare a Basarabiei, la Ţiganca şi Epureni, apoi la luptele de la Odessa şi Cotul Donului. La începerea războiului pentru România, la 22 iunie 1941, generalul Dăscălescu comanda Divizia 20 Infanterie la Alba Iulia de unde a fost mutat la comanda Diviziei 21 Infanterie cantonată în zona Bârladului, pe care a comandat-o în perioada 30 iunie – 8 noiembrie 1941. Cu Divizia 21583 a acţionat pentru eliberarea Basarabiei, participând la luptele de la Ţiganca şi Epureni (6-12 iulie), urmărirea inamicului spre Cetatea Albă (16-27 iulie) şi la realizarea siguranţei Nistrului în sectorul Ciuburciu-Burgaz (27 iulie – 8 august), iar după trecerea Nistrului (16 august), a luptat la Beleaevka

581 Gheorghe I. Brătianu - File rupte din cartea războiului – Bucureşti, Editura „Cultura naşională”, Pasajul Macca, 2, pp. 148-149;582 N. Dăscălescu – Nicolae Dăscălescu generalul soldat – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 34;583 Duţu, A., col. Dr., Dobre, F., Loghin, L., col. (r) dr., - Armata română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic – Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pp. 188-189.

Generalul Nicolae Dăscălescu

337


(17-20 august), Vakarjani (21 august-1 septembrie, când capacitatea diviziei a fost redusă sub 40%) şi la vest de Dalnik (4-7 octombrie). La 26 octombrie divizia sa a fost readusă în ţară. La 19 iulie, cu prilejul inspecţiei făcute la punctul de comandă al diviziei, la Hârtoape, conducătorul statului, generalul Antonescu, decorat cu propriul Ordin ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, pe care la rândul lui îl primise de la regele Ferdinand la podul de la Tisa.

A participat la eliberarea Dobrogei de sub controlul trupelor germane, la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de la Sângiorgiu şi Oarba de Mureş şi, ulterior, a continuat ofensiva pe direcţia Luduş, Cehu Silvaniei, Satu Mare. Pe teritoriul Ungariei a condus acţiunile ofensive ale Corpului 2 Artilerie pentru forţarea Tisei, iar în Cehoslovacia a comandat Armata a 4-a română în memorabilele lupte de la Roznava, Banska-Bystrica şi Kremnica.

La 8 noiembrie 1941 a fost numit comandant al Corpului 2 Armată, pe care l-a comandat, cu mici întreruperi, până la 2 martie 1945584. În perioada 20 decembrie 1941-iulie 1942, Corpul 2 Armată a preluat atribuţiile Comandamentului Militar Odessa şi a asigurat apărarea litoralului între Bistru şi Bug, iar până la începutul lunii octombrie a asigurat paza litoralului între Berdiansk şi Taganrog. În perioada 13 octombrie-18 noiembrie 1942 a desfăşurat o apărare activă între valea Ţariţa şi valea Ţuţkan, pentru a interzice ofensiva inamicului dinspre Cernîşevskaia. După ce inamicul a pătruns în sectorul Diviziei 14 Infanterie (19 noiembrie), Corpul s-a apărat pe râul Cir până la 28 decembrie când a primit ordin să se retragă la sud-vest de Doneţ, unde a acţionat până la 5 februarie 1943. În luptele din Cotul Donului şi de pe Doneţ, Corpul 2 Armată a înregistrat mari pierderi umane şi materiale şi a fost adus în ţară la 8 aprilie 1943, primind misiunea de pază a zonei fl uviale şi maritime Galaţi, Constanţa şi frontiera cu Bulgaria.

Ziua de 23 august 1944 l-a găsit pe generalul Dăscălescu la Constanţa, la comandamentul Diviziei 9 Infanterie. În perioada 24-29 august Corpul 2 Armată a împiedicat scurgerea de forţe hitleriste din Dobrogea spre Bulgaria sau în Muntenia, desfăşurând cu succes lupte la Constanţa, Topraisar, Negru Vodă, Hârşova Cobadin, Tulcea, Cernavodă şi pentru anihilarea bateriei de artilerie de coastă „Tirpitz” de la Agigea. La 29 august a fost chemat la Bucureşti la Înaltul Comandament Sovietic, unde a participat la şedinţa de punere a bazelor colaborării militare viitoare sovieto-române, fi ind numit comandant al Armatei a 3-a (29 august-10 septembrie), ce s-a desfi inţat la sfârşitul lunii septembrie. La 10 septembrie a fost numit, din nou, comandantul Corpului 2 Armată în subordinea Armatei a 4-a, cu care a participat la luptele pentru eliberarea Ardealului, îndeosebi pentru forţarea Mureşului în zona Oarba de Mureş, Iernut (Dealul Sângeorgiu), urmărirea inamicului pe direcţia Luduş-Bonţida (9-12 octombrie), Jibou (13-17 octombrie), Cehul Silvaniei (17-19 octombrie), sus Satu Mare, la 25 octombrie depăşind frontiera cu Ungaria.

584 Duţu, A., col. Dr., Dobre, F., Loghin, L., col. (r.) dr., - Armata română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic – Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pp. 108-111.

338


Pentru eliberarea Ungariei, generalul Dăscălescu a condus Corpul 2 Armată în luptele pentru curăţirea teritoriului dintre frontiera cu România şi Tisa (25 octombrie-1 noiembrie), apărarea pe Tisa între Szabolcsveresmart şi Paszab (2-27 noiembrie), trecerea Tisei şi forţarea Bodrogului, traversarea munţilor Hegyalja, ajungând la 18 decembrie la graniţa ungaro-cehoslovacă.

În perioada 18 decembrie 1944-11 ianuarie 1945, Corpul 2 Armată a participat la operaţia de apărare a Armatei a 4-a din zona Sena-Turna, acţionând la fl ancul stâng al armatei în sectorul Turna, Brezova. În perioada 12 ianuarie-1 iunie 1945 (mai puţin perioada 18 februarie-2 martie) generalul Dăscălescu a comandat Armata a 4-a, conducând operaţiile ofensive „Roznava” (12-31 ianuarie), „Zvolen-Banska Bystrica” (10 februarie-26 martie),

cucerirea munţilor Fatra Mare (26 martie-11 aprilie), Fatra Mică şi Carpaţii Albi (12-27 aprilie), înaintarea în lungul Moravei (27 aprilie-6 mai) şi spre Praga (8-12 mai).

În pofi da meritelor excepţionale din întreaga carieră militară, sfârşitul războiului a marcat în mod nedrept începerea dramei generalului Nicolae Dăscălescu. La 1 iunie 1945 printr-o telegramă fulger generalul a fost anunţat că a fost schimbat de la conducerea Armatei a 4-a, urmând a fi pensionat, deşi la începutul lunii martie fusese înştiinţat că va fi trecut în rezervă pentru limită de vârstă la 29 iunie (ziua sa de naştere – stil nou). Era efectul atitudinii critice a generalului faţă de politizarea armatei. Întors în ţară, la Bucureşti, nici măcar nu a fost invitat să participe la parada militară de la 23 august. Decepţionat de „recunoştinţa” noii puteri, în septembrie s-a întors în satul său natal, unde a început reparaţia bătrânei case părinteşti. La 19 noiembrie 1945 a fost chemat la Tribunalul poporului pentru a fi audiat în cazul Ordonanţei privind represaliile de la Odessa din 1942. După alte două audieri, deşi a fost găsit nevinovat, la 9 septembrie 1946 i s-a pus averea sub sechestru şi a fost acuzat ca fi ind criminal de război, iar la 5 decembrie a fost achitat. În apărarea sa generalul Nicolae Dăscălescu arată: „Dacă învinuirea ce mi se impută ar fi reală, atunci marii aliaţi din est nu m-ar fi ales special şi nu mi-ar fi arătat atâta încredere la comanda celei mai mari unităţi, Armata 4, chemându-mă ca comandant al Armatei 4, în războiul contra ungaro-germanilor. Ei ar fi procedat cu mine cum au procedat cu alţi comandanţi români despre care aveau

Mormântul generalului de la Piatra Neamţ

339


informaţii că au făcut abuzuri, refuzându-le clar colaborarea. Or, în primele zile ale lui decembrie 1944 am fost chemat la comandamentul Grupului de Armate ruse, unde mi s-a spus categoric de către comandantul Grupului de armate, general Jmacenko, în faţa interpretului, căpitanul Glavce, că mi-a cercetat amănunţit tot trecutul meu, care este aşa de favorabil, încât mă găseşte că sunt singurul general care voi comanda Armata 4 română, la care comandă am fost numit de către marii aliaţi în momentul când Armata 4 era în cea mai grea situaţie şi apoi confi rmat de autoritatea română. Dacă aş fi fost vinovat de faptele ce mi se impută, marii aliaţi din est nu mi-ar fi dat această încredere absolută şi posibilitatea să câştig atât de numeroase mari bătălii, dintre care patru (Roznava, Kremniţa, St. Martin, cu renume mondial şi banska Bystrica, unde am fost grav rănit şi neevacuat). Nu mi-ar fi trimis cu avioane cei mai mari medici să mă vindece. Comandamentul suprem, prin însuşi generalismul Stalin, nu m-ar fi onorat cu ordine de zi şi citaţii pe toată armata rusă, cum dovedesc cu ziarele ce le prezint. Moscova n-ar fi tras în onoarea mea mii de lovituri de tun, cum nu s-a tras pentru nici un alt general român. Dacă ar fi planat asupra mea cea mai mică vină, România şi guvernul său nu mi-ar fi încredinţat greaua şi nobila misiune prevăzută la art. I din Armistiţiu, de a câştiga prin lupte şi cu sacrifi ciul vieţii independenţa şi suveranitatea ţării noastre. Astăzi, robul liniei I, timp de 10 ani de război, în cele trei războaie trecute sau după expresia chiar a marilor aliaţi din Est, „generalul care caută moartea cu lumânarea şi n-o găseşte” este adus în judecată pentru crimă de război, fără măcar o cercetare, ca primă şi grea sentinţă. Acest general stă însă cu fruntea sus şi senină, că şi-a împlinit cu conştiinţă datoria către oştire, ţară şi Tron ...”585.

La 3 noiembrie 1948 şi-a pierdut dreptul de pensie pentru „atitudine antidemocratică şi reacţionară”, sentinţă rămasă defi nitivă la 4 aprilie 1949. Calvarul său total nemeritat a continuat. La 21 noiembrie 1951, cazul său a fost redeschis, generalul fi ind ridicat de la casa din Căciuleşi şi încarcerat la Jilava. Cercetările în dosarul său, pentru „crime de război”, au început în noiembrie 1953, iar eliberarea sa din detenţie s-a produs la 8 octombrie 1955, conform Decretului 421. Ca urmare, „generalul în retragere Dăscălescu I. Nicolai, fost comandant al Armatei 4 române, pensionar fără pensie şi fost muncitor agricol”, după ce a semnat memoriul său la ieşirea din închisoare, s-a retras la Piatra Neamţ, găsind adăpost la una dintre nepoatele sale, Virginia Teodorescu, purtând cu mândrie „numai uniforma de soldat al armatei române”586.

Pe timpul detenţiei pământul moştenit de la părinţi i-a fost confi scat pentru „părăsire de domiciliu”. În ianuarie 1956 a fost repus în drepturile de pensie. A făcut nenumărate demersuri pentru redobândirea unor drepturi de proprietate, fără rezultate însă. La solicitările conducerii de stat şi a armatei de a participa la activităţi festive a

585 Florica Dobre, Alesandru Duţu – Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, Vol. I, 29 august 1944-28 decembrie 1946 – Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000, p. 285;586 N. Dăscălescu – Nicolae Dăscălescu generalul soldat – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 211.

340


refuzat permanent, chiar dacă a fost decorat cu Ordinele „Apărarea Patriei” clasa I şi „23 August ” clasele I şi II.

S-a stins din viaţă în zorii zilei de 28 septembrie 1969. Sicriul cu corpul neînsufl eţit al bravului general artilerist a fost depus în holul Casei de cultură a sindicatelor din Piatra Neamţ, fi ind înmormântat la 30 septembrie, cu toate onorurile cuvenite unui erou naţional. „Sicriul cu corpul neînsufl eţit a fost transportat pe un afet de tun spre cimitirul Eternitatea din Piatra Neamţ. La ceremonia funebră au participat o serie de bătrâni generali care-l cunoscuseră şi reprezentanţi ai autorităţii locale. L-au condus pe ultimul drum peste 10 000 de oameni”587.

Astăzi numele său este purtat de Brigada 1 Rachete Sol-Aer, de o stradă din Piatra Neamţ, iar în cimitirul din Piatra Neamţ sculptorul Marius Butunoiu a cioplit în piatră un monument pentru generalul artilerist.

De asemenea, în faţa Comandamentului Diviziei 4 Infanterie ,,Gemina”, continuatoarea tradiţiilor Armatei a IV-a, al cărei ultim comandant a fost generalul Nicolae Dăscălescu în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost ridicat prin eforturile Comandamentului Armatei a IV-a ,,Transilvania”, în anul 1995 şi dezvelit în anul 1996, un monument dedicat marelui erou.

587 N. Dăscălescu – Nicolae Dăscălescu generalul soldat – Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 227.

Statuia generalului din faţa Diviziei 4 Infanterie „Gemina“

341


2.20. Caporalul Radu Enache. Drama unui erou neştiut

Caporalul Radu Enache este unul dintre cei peste 150.000 de militari – morţi, răniţi şi dispăruţi – ce dau dimensiunea tragediei suferită de Armata Română la Cotul Donului. Este unul dintre miile de români dispăruţi pe front, metamorfozaţi simultan în eroi ai patriei şi în tragedii pentru propriile familii.

Despre drama acestui minunat om am avut şansa să afl u întâmplător, în preajma Zilei Artileriei (10 noiembrie 2013), de la nepoata sa, doamna Alina Harabagiu care, cunoscându-mi pasiunea pentru istorie, mi-a prezentat corespondenţa caporalului Radu Enache cu familia, din perioada 1937- 1942, păstrată cu multă grijă şi respect. Profund impresionat de tragismul destinului său, dar şi de calităţile sale de român autentic, iubitor necondiţionat de ţară, am apreciat că Radu Enache, rămas în marea oaste a eroilor anonimi, merită ca după mai bine de şapte decenii să fi e adus în atenţia cititorilor.

De regulă, elogiem şi venerăm elitele, lucru fi resc de altfel, dar îi uităm în mod nedrept pe cei mulţi, pe oamenii simpli, cu nimic mai puţin iubitori de neam şi ţară şi mai puţin merituoşi în înfăptuirea idealurilor naţionale.

Redactarea prezentei abordări este fundamentată în principal pe emoţionanta corespondenţă din timpul satisfacerii stagiului militar şi mai ales de pe frontul din est, purtată cu cei dragi de acasă, în anii mai sus menţionaţi. Iată că, de această dată, documentele de studiu şi investigaţie nu sunt-reprezentate ca de obicei de înscrisuri ofi ciale, ci de unele înscrisuri personale, redactate în condiţiile dramatice ale războiului, pe front, acolo unde întrebarea shakespeariană -a fi sau a nu fi - are cea mai profundă semnifi caţie.

Radu Enache s-a născut, în anul 1913, în localitatea Deduleşti, din fostul judeţ Râmnicu Sărat. A avut o copilărie marcată de multe lipsuri, dat fi ind faptul că a rămas orfan de tată de la o vârstă fragedă. Tatăl său, Constantin Enache, este unul dintre cei pe a căror supremă jertfă s-a clădit eroica izbândă de la Mărăşeşti din vara anului 1917.

Radu Enache împreună cu soţia – Voica,cu primii doi copii – Ionică, respectiv Alexandru

şi mama sa – Gherghina

342


El a intrat dramatic în onoranta oaste a eroilor din cer, lăsând responsabilitatea grea a creşterii celor cinci copii, soţiei sale Gherghina. În pofi da greutăţilor, aceasta nu s-a recăsătorit, dedicându-şi întreaga existenţă copiilor săi.

Radu a fost căsătorit cu Voica – născută în anul 1916 şi trecută la cele veşnice în anul 1997 – care i-a dăruit patru copii: Ionică (născut în 1936), Alexandru (născut în 1938), Joiţa (născută în 1941 – mama doamnei Harabagiu Alina) şi Vergilia (născută în 1942). De remarcat faptul că la momentul încorporării pentru efectuarea stagiului militar, tânăra familie nu avea decât un copil. Naşterea celorlalţi trei copii relevă cu puterea de netăgăduit a faptelor, importanţa şi utilitatea permisiilor şi a concediilor din perspectivă demografi că, inclusiv în vreme de război, atât pentru militar, cât şi pentru familia sa.

A efectuat serviciul militar în Regimentul 28 Artilerie din Râmnicu Sărat, unitate cu care a participat şi la Campania din est. Această unitate de obuziere, înfi inţată la data de 1 septembrie 1914, a participat la Campania din est în cadrul Brigăzii 5 Artilerie, din compunerea Diviziei 5 Infanterie.

Corespondenţa purtată de Radu Enache cu familia, din perioada în care acesta a slujit patria sub drapel este impresionantă nu numai din perspectiva dimensiunii sale sentimentale, ci şi a modului în care aceasta refl ectă modul de percepere a războiului şi a determinărilor sale din perspectiva unui simplu ostaş.

Între elementele de formă ce caracterizează întreaga sa corespondenţă se evidenţiază scrisul caligrafi c, îngrijit, remarcabil pentru un om simplu, truditor al pământului. De asemenea, trebuie remarcat respectul deosebit purtat soţiei, relevat inclusiv prin modul de menţionare a adresantului cărţilor sale poştale: ,,Doamnei Voica Enache”... Doamnei sale s-a adresat în toate scrisorile cu una dintre măgulitoarele şi pline de iubire expresii:,,Scumpa mea soţie”, respectiv ,,Dragă Voica”. Soţia a reprezentat alături de copii, de mamă şi de fraţi universul său spiritual. Nu există scrisoare din care să nu rezulte dragostea faţă de aceştia, dorinţa de a avea cât mai multe veşti despre ei.

De asemenea, a dorit să-i informeze în permanenţă cât mai mult cu putinţă despre sine. În acest sens, în cartea poştală scrisă în data de 2 octombrie 1940 menţiona: ,,Scumpa şi mult iubita mea Voicuţă, ţi-am scris cu litere mai mici, ca să-mi ajungă, să scriu mai mult. Tot aşa să-mi scrii şi mătăluţă…”. A dorit să afl e în permanenţă veşti despre toţi cei dragi, despre starea gospodăriei, despre mersul lucrărilor agricole.

Carte poştală trimisă soţiei.La adresa destinatarului a scris „România Mare”

343


Este evident că a fost un îndrăgostit de glie, de familie şi în primul rând de soţie, căreia în 25 septembrie 1941 îi scria: ,,Dragă Voică, mă cuprinde un dor de dumneavoastră nemaipomenit”.

Dar înainte de toate, Radu Enache a fost un iubitor de Dumnezeu şi de ţară. Doresc să menţionez că a dorit să împărtăşească iubirea sa sinceră faţă de tot ce-i românesc şi celor dragi lui. Astfel, în data de 17 februarie 1937, a trimis acasă o carte poştală cu imaginea unuia dintre simbolurile renaşterii spiritului românesc din secolul al XIX-lea, poetul şi revoluţionarul Andrei Mureşianu (1816-1863). Înscrisul de pe cartea poştală este semnifi cativ pentru perceperea sentimentelor sale de bun român: ,,Vă trimit şi această ilustrată ca amintire, cu multă dragoste”.

Carte poştală cu imaginea revoluţionarului Andrei Mureşianu, trimisă în data

de 17 februarie 1937 celor de acasă (faţă-verso)

Cel mai elocvent exemplu pentru susţinerea patriotismului său îl reprezintă faptul că, menţionarea adresei destinatarului cărţilor poştale, după eliberarea Basarabiei, se încheie cu înscrisul emoţionant: ,,România Mare”. Comentariile sunt de prisos. Este evident că artileristul Radu Enache a fost pe deplin conştient de menirea sa, că participarea la luptele pentru eliberarea Basarabiei reprezintă contribuţia la refacerea României Mari. De asemenea, a fost conştient de riscurile războiului şi de faptul că acesta îi poate conferi oricând calitatea de erou. Astfel, într-o emoţionantă scrisoare din data de 25 septembrie 1941, de pe front, scrisă pe o foaie a unui document tipizat folosit de observatorii de artilerie, menţiona: ,,Dacă oi avea zile să scap, iar dacă nu sunt erou al Patriei şi sunt pomenit în toate sărbătorile de la Biserică”. Personal ne-am bucura nespus dacă numele său ar fi pomenit, la ceas de creştină sărbătoare, în biserica din satul natal.

344


Această scrisoare cu valoare de document, adresată celor apropiaţi sufl etului său (Scumpa mea Soţie, Mamă şi Copilaşi) a fost înmânată familiei de către sergentul Vasile Neculai, bunul său camarad – cum îl numea – din localitatea învecinată, Topliceni. Scrisoarea reprezintă în fapt o autentică şi inedită corespondenţă de război. Ea exprimă, între altele, modul în care ostaşul român a perceput marea bătălie de la Odessa, principala bază terestră, navală şi aeriană de unde se puteau lansa de către U.R.S.S. atacuri asupra României. Cucerirea Odessei a avut loc la data de 16 octombrie 1941, după două luni de teribile lupte.

Despre aceasta Radu Enache scria: ,,Dacă vă uitaţi pe hartă vedeţi frumosul şi marele port la Marea Neagră, Odessa, unde se dau lupte înverşunate, ce nu au fost nici la Mărăşeşti”. Comparând cele două bătălii, menţiona: ,,La Mărăşeşti a ţinut trei zile şi trei nopţi. Însă aici luptele sunt mult mai îngrozitoare”. În continuarea scrisorii şi-a exprimat convingerea potrivit căreia, ,,Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu toate sforţările armatelor româno-germane o să învingem”... .

Despre evoluţia acţiunilor de luptă din Campania din Est, menţiona că dacă în Basarabia riposta sovietică a fost puternică doar în ,,patru puncte mai grele: Mândreşti, Zăicana, Hârtopu Mare şi Movila Spânzuraţilor… în Rusia este peste tot”. Impresionant este locul şi momentul în care a aşternut pe hârtie aceste rânduri: ,,Dragă Voica, această scrisoare am scris-o în tranşee, cu aparatul la ureche, dând comenzi de tragere. Încotro apuci şi încotro te uiţi numai bubuieli de tot felul de arme şi de tunuri”.

Foaia unui document tipizat de artilerie folosită de caporalul Radu Enache pentru a scrie familiei în data de 25 septembrie 1941 (faţă-verso)

345


În acest cadru sinistru, copleşitor, dominat de zgomotul armelor, de mirosul inconfundabil de praf de puşcă, însingurarea lui Radu Enache – exprimată sugestiv în scrisoare – era fi rească, de înţeles: ,,Acum sunt strein şi sunt al nimănui ca puiul cucului”. Mai mult decât atât, era convins că nu toţi îi pot înţelege starea de spirit, deoarece ,,cine este acasă nu ştie ce-i războiul”. Finalul scrisorii evidenţiază o dată în plus dragostea ce o poartă celei ce i-a dat viaţă: ,,Voică, mama ce face, că tare dor mi-e de ea. Că tare mult ţinea la mine şi la toată gospodăria mea”.

Nostalgia şi deznădejdea l-au cuprins, se pare, de multe ori pe caporalul Radu Enache. Nu numai războiul cu dramatismul său ineluctabil le-a generat, ci şi lipsa veştilor de la sufl etul său pereche. În 8 noiembrie 1942, după o lună în care n-a primit nicio veste de la soţie, îi scria: ,,îţi scriu pentru ultima dată această scrisoare că văd că m-ai uitat cu totul; dacă vrei mai scrie-mi de acum, dacă nu, nu”. Evident că întreruperile în comunicarea epistolară a celor doi s-a datorat condiţiilor grele de război şi nicidecum unor cauze subiective. În această scrisoare, din 8 noiembrie 1942, Radu Enache a adus la cunoştinţa familiei faptul că ,,pe ziua de 15 octombrie m-a făcut caporal”. Informarea familiei despre acest eveniment din viaţa sa ostăşească refl ectă atât respectul faţă de gradul militar, cât şi bucuria înaintării în grad. Cu aceeaşi bucurie, în scrisoarea din 25 septembrie 1942 îşi anunţase familia că ,,după atâtea lupte şi fi ind ostaş bun, ţara m-a decorat cu Bărbăţie şi credinţă”.

A fost permanent conştient de constrângerile fi nanciare şi materiale ale familiei. De aceea nu a dorit să-i fi e o povară pe timpul satisfacerii stagiului militar şi al participării la cel de-al Doilea Război Mondial. În septembrie 1937, pe timpul satisfacerii stagiului militar îi scria soţiei că atunci când îl va vizita, la Regimentul 28 Artilerie, să-i aducă ,,un litru de ţuică şi ceva mâncare”. La fel de modest a fost în solicitări şi când se afl a pe front. Prin cartea poştală transmisă la 30 septembrie 1941 solicita: ,,rog să-mi trimiteţi prin poştă fl anela, căciula, una pereche ciorapi de lână, mănuşi şi o pereche de obiele subţiri, 10 pachete de ţigări plugare, o sticlă de ţuică şi două cutii de chibrituri”. Impresionant cu cât de puţin putea să aibă starea de mulţumire materială!

Ultima scrisoare primită de Voica Enache de la soţul ei datează din 10 noiembrie 1942. Ca o stranie coincidenţă, a scris această ultimă carte poştală chiar în ziua în care sărbătorim Artileria Română, armă în care şi-a făcut datoria cu cinste şi devotament faţă de ţară.

Caporalul Radu Enache a fost dat dispărut de război de două ori. După prima înştiinţare a familiei a revenit acasă, apoi a plecat înapoi pe front, dispărând pentru totdeauna în încleştarea de la Cotul Donului. Ultimele informaţii primite de familie despre caporalul Radu Enache au fost contradictorii, evident niciuna confi rmată, plasându-l în categoria dispăruţilor. Una dintre informaţii a fost oferită de fratele vitreg al soţiei, un anume Iliescu, potrivit căreia Radu Enache a decedat într-un spital militar de campanie din Iaşi, după ce fusese grav rănit la Cotul Donului. Cea de-a doua, furnizată de un camarad dintr-un sat vecin, menţionează decesul său în luptele de la Cotul Donului. Destinul său trist a învăluit în durere pentru totdeauna familia, îndeosebi soţia, copiii şi mama.

346


Doamna Joiţa Muşat, fi ica lui Radu Enache, prezentată participanţilor la activitatea aniversară desfăşurată cu prilejul Zilei Artileriei în data de 10 noiembrie 2013, la Muzeul Militar Naţional „Ferdinand“

Doamna Joiţa Muşat, fi ica lui Radu Enache, în mijlocul participanţilor la activitatea aniversară desfăşurată cu prilejul Zilei Artileriei în data de 11 noiembrie 2013,

la Cercul Militar Naţional

În 30 septembrie 1941, referitor la întoarcerea sa acasă îi scria soţiei că aceasta are o condiţionare majoră – dorinţa divină: ,,dacă o vrea Bunul Dumnezeu o să ne întâlnim iarăşi”. Şi Bunul Dumnezeu a avut alte planuri cu el, dramatice pentru soţie, pentru copii. Referitor la aceştia din urmă, menţionez că l-au cunoscut mai mult din fotografi i, aşa cum Radu Enache îi recomanda soţiei: ,,Băieţii dacă întreabă de mine, arată-le fotografi a în părete”.

În fi nal dorim să evidenţiem că prin corespondenţa sa cu familia a reuşit între altele, involuntar, să fi ltreze experienţa dură a războiului cu sensibilitatea ţăranului român chemat să fi e soldat şi să o redea spre luare aminte celor ce nu au trăit-o.

De aceea cititorule, te rugăm să-l cuprinzi pe caporalul erou Radu Enache, cu gândul bun al admiraţiei, şi să aprinzi în sufl et candela recunoştinţei pentru sufl etul său.

347


2.21. Familii celebre de artilerişti

De-a lungul timpului numeroase familii de artilerişti au servit ţara sub drapel cu profesionalism şi dăruire. Unele dintre acestea, nu puţine la număr, au dat strălucire artileriei române moderne, impunându-se în conştiinţa afectivă a camarazilor de armă şi nu numai. Dintre acestea dorim să aducem în atenţia cititorilor următoarele familii: Coandă, Grigorescu, Sichitiu şi Carlaonţ.

Constantin şi Henri COANDĂUna dintre familiile de mare notorietate, nu numai pentru artilerişti, ci pentru

întreaga naţiune română, a fost cea a generalului Constantin Coandă şi a fi ului său, marele inventator, de renume mondial, Henri Coandă.

Generalul Constantin Coandă s-a născut la 4 martie 1857, la Craiova. A fost unul dintre cei cinci copii ai lui Mihalache Coandă. De reţinut faptul că fratele său Ion (Iancu) Coandă a fost şi el un strălucit militar, deţinând gradul de amiral, fi ind între altele comandant al celebrului Bric „Mircea”.

Constantin Coandă a fost un elev strălucit. A absolvit cu rezultate remarcabile Şcoala Militară de Ofi ţeri (1875 – 1877) şi Şcoala Specială de Artilerie de la Fontainbleau (1880 – 1883). Pe lângă studiile militare a absolvit şi Facultatea de Matematică din Paris, unde l-a avut coleg pe celebrul viitor savant şi prim-ministru al Franţei, Paul Poileve.

La Paris l-a cunoscut pe medicul Gustave Danet, un apropiat al emigranţilor români, cu a cărui fi ică, Aida Danet s-a căsătorit. Împreună au avut şapte copii (cinci băieţi şi două fete) între care şi Henri Coandă. De remarcat faptul că fi ica sa Maria s-a căsătorit cu un militar, Andrei Popovici, fost coleg cu Henri la Şcoala Fiilor de Militari care a devenit general-maior şi a condus Grupul II Aeronautic pe frontul de la Mărăşeşti.

Tânărul sublocotenent Constantin Coandă are meritul de a fi participat la Războiul de Independenţă, la duelurile de artilerie de pe malurile Dunării, de la Rahova şi la luptele de la Griviţa şi Plevna. Pentru că a fost rănit, dar şi pentru vitejia sa incontestabilă a fost decorat cu „Virtutea Militară de război”.

În anul 1913, ca urmare a recunoaşterii profesionalismului său, a făcut parte, după cel de-al Doilea Război Balcanic, din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Bucureşti.

În timpul Primului Război Mondial, în vara anului 1916 a fost trimis de statul român ca ministru plenipotenţial pe lângă Marele Cartier Rus. Ca urmare a izbucnirii revoluţiei bolşevice, generalul a fost arestat şi condamnat la moarte, fi ind însă salvat de armata germană. În anul 1917, împreună cu locotenent-colonelul Constantin Pietraru, a organizat Corpul Voluntarilor Români din Rusia, de la Darniţa - Kiev, al cărui comandant a fost, reuşind aducerea în ţară a 450 de ofi ţeri şi elevi aspiranţi şi a 8063 de soldaţi şi gradaţi români transilvăneni din armata austro-ungară, prizonieri în Rusia.

De-a lungul carierei militare a îndeplinit excelent o diversitate de funcţii între care amintesc: ataşat militar la Berlin, Viena şi Paris (1888-1892), comandant al Corpului 5

348


Armată, secretar general al Ministerului de Război (1902-1904), comandant al Cetăţii Bucureşti (1910-1911) şi mai ales cea de inspector general al artileriei (1909-1910, 1911-1916).

A fost nu numai un excelent comandant, ci şi un valoros teoretician. Între lucrările sale de referinţă amintesc: „Cursul de artilerie” (1884) şi „Proiectile şi focoase” (1884).

Generalul Constantin Coandă a fost nu numai un servant al artileriei şi oştirii,ci şi al întregii naţiuni române. A fost preşedintele Consiliului de miniştri şi ministru de externe în perioada 24 octombrie – 11 noiembrie 1918. Din această postură a contribuit la înfăptuirea României Mari. În anul 1920 a fost şeful Comisiei de organizare a încoronării regelui Ferdinand I la Alba Iulia. Ca membru al Partidului Poporului a deţinut funcţia de preşedinte al Senatului României în două legislaturi (1920-1921 şi 1926-1927).

Toate acestea relevă faptul că generalul Constantin Coandă a fost o personalitate complexă: militar de excepţie, diplomat şi om politic de succes.

Fiul său, locotenentul Henri Coandă (1826-1972), al doilea născut dintre cei şapte copii ai generalului, a fost un ilustru savant. A urmat cursurile primare la Şcoala comunală Petrache Poenaru, gimnaziul şi primele trei clase de liceu la Colegiul Naţional „Sfântu Sava”, Şcoala Fiilor de Militari de la Iaşi (1900-1903), Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti (1903), Şcoala de Război din Charlothenburg şi Institutul Manteforo din Liege (1909).

Cu gradul de sublocotenent şi locotenent şi-a desfăşurat activitatea ca ofi ţer de artilerie în Regimentul 2 Artilerie. Ulterior, atras de aeronautică, s-a dedicat acestui domeniu unde s-a impus prin realizările sale legendare. În acest sens menţionez că în anul 1910 a inventat şi brevetat propulsorul turbină. Acesta a fost vedeta „Salonului de locomoţie Aeriană” din Paris din acel an. Primul zbor cu avionul cu reacţie a avut loc în 1910, pe Câmpul de la Issi Moulineaux, Paris.

Fundamentarea „Efectului Coandă” a făcut-o după studii îndelungate, prin brevetarea sa în Franţa, la 10 octombrie 1934. De asemenea, a contribuit la dezvoltarea aviaţiei şi prin proiectarea şi realizarea de avioane militare: „Coandă biplan nr. 3”, „Coandă nr. 3 Saint-Chamond 1915”, „Coandă nr. 4 Sio-Delaunacy – Belle Ville 1916” şi „Coandă nr. 5”.

Între celelalte invenţii revoluţionare ale sale se numără: sania-autovehicul cu două locuri, prezentată la Salonul auto de la Paris din 1910 şi tunul fără recul realizat patru ani mai târziu. De asemenea, a conceput o farfurie zburătoare şi un tren suspendat.

După Primul Război Mondial, aria preocupărilor sale s-a extins, abordând studiile geologice în domeniul petrolului, studierea tehnologiei producerii betonului, a construcţiilor realizate din prefabricate etc.

Henri Coandă s-a reîntors în ţară în anul 1970 unde a dobândit titlul de membru al Academiei Române şi Preşedinte al Institutului pentru Creaţie Ştiinţifi că şi Tehnică. De o excepţională apreciere s-a bucurat nu numai în ţară, ci şi în străinătate. Sugestiv este faptul că în anul 1960 U.N.E.S.C.O. i-a atribuit ordinul „Meritul pentru cercetări ştiinţifi ce în grad de cavaler”.

349


Este evident că cei doi artilerişti, tată şi fi u, prin întreaga lor activitate şi creaţie s-au afi rmat ca personalităţi de excepţie ale neamului românesc.

Eremia şi Traian GRIGORESCUCei doi generali – tată şi fi u - s-au impus în conştiinţa oştirii române pentru calităţile

lor de excepţie.Tatăl, generalul Eremia Grigorescu (1863-1919) a fost una dintre cele mai mari

personalităţi militare ale secolului XX. S-a născut la 28 noiembrie 1863 în localitatea Târgu Bujor din judeţul Galaţi. În pofi da difi cultăţilor materiale, ca urmare a decesului mult prea timpuriu al tatălui, a fost un elev eminent, cu o logică impecabilă. După susţinerea bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Medicină şi de Ştiinţe din cadrul Universităţii din Iaşi. Atras de cariera armelor, a renunţat după un an la studiile universitare şi s-a înscris la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, pe care a absolvit-o al treilea în promoţie.

În data de 15 noiembrie 1886 s-a căsătorit cu profesoara de matematică Elena Arapu, prima femeie absolventă a Universităţii din Iaşi. Împreună au avut 5 copii între care şi viitorul general de artilerie Traian Grigorescu.

În timpul în care a fost ataşat militar pe lângă Comitetul Artileriei Franceze Saint Thomas, sublocotenentul Eremia Grigorescu a urmat şi cursurile de matematică ale Universităţii din Sorbona.

De-a lungul timpului, a fost implicat în procesul de înzestrare a armatei. Astfel, a făcut parte din comisia de recepţie a puştilor şi carabinelor de tip „Mannlicher”, precum şi a pulberii de fum comandată la fabrica Troisdorf din Koln. Această din urmă experienţă i-a permis să pună bazele pulberăriei Dudeşti, al cărui director a fost în perioada 1899-1903.

Între funcţiile deţinute, un loc aparte îl reprezintă cea de comandant al Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie şi Geniu din Bucureşti, din perioada 1907-1910. De asemenea, a comandat Brigada 3 Artilerie şi Divizia 14 Infanterie (1915), precum şi Corpul 5 Teritorial, transformat ulterior în Divizia 15 Infanterie. A condus admirabil această divizie în marea bătălie de la Oituz, sub legendara lozincă „pe aici nu se trece”.

Momentul de cea mai înaltă glorie militară l-a trăit în ultima parte a eroicei bătălii de la Mărăşeşti, din vara anului 1917. De menţionat că în timpul Războiului de Reîntregire a trăit o frumoasă poveste de dragoste cu Elena Negropontes, în conacul acesteia din Oituz, cu care a avut un copil şi care mai apoi i-a devenit soţie.

Pentru aproape o lună de zile, în 1918 generalul a deţinut şi portofoliul de ministru de război.

Din nefericire, generalul Eremia Grigorescu, cel căruia Ferdinand I i-a spus după memorabila victorie de la Mărăşeşti „Generale, dumneata întrupezi gloria!” a trecut la numai 56 de ani, la data de 21 iulie 1919, la cele veşnice.

Fiul său Traian Grigorescu a fost şi el atras de nobila meserie a armelor. A absolvit cu rezultate superioare Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi (1901-1904), Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină (1904-1906), Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie (1907-1909) şi Şcoala de Război (1919-1920).

350


A urcat treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent (1906) la cel de general de divizie (1940). A îndeplinit cu maximă responsabilitate o diversitate de funcţii: comandant de subunitate de artilerie (1906-1916); şef de cabinet al ministrului de război (1918-1919); subşef de stat major al Corpului 5 Armată şi al Diviziei 8 Infanterie (1921-1924); comandant al Liceului Militar „Ştefan cel mare” din Cernăuţi (1924-1928); comandant al regimentului 11 şi 2 Artilerie, comandant al Brigăzii Artileriei de Gardă (1933-1937); comandant al Diviziei 13 Infanterie (1937-1938).

De remarcat faptul că a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic şi la Primul Război Mondial. În urma luptelor de la Turtucaia a fost luat şi ţinut prizonier între anii 1916-1918.

Are meritul de a fi fost primul comandant al Liceului Militar „Ştefan cel Mare” de la Cernăuţi, a cărui tradiţie este purtată astăzi de Liceul Militar „Ştefan cel Mare” de la Câmpulung-Moldovenesc.

A deţinut şi onoranta funcţie de adjutant regal la Casa Militară Regală, între anii 1930-1933. De asemenea, a condus şi şcoala constituită special la palatul regal pentru viitorul rege Mihai. Această activitate a determinat arestarea sa în perioada 1952-1953. În data de 15 septembrie 1952 a fost dus la Colonia Midia, alături de alţi intelectuali. Ultimile informaţii despre el provin din perioada reţinerii în Colonia Lumina. Din nefericire nu se cunosc data, locul şi împrejurările trecerii la cele veşnice.

Ion şi Nicolae SICHITIUCei doi fraţi, născuţi în comuna Schela Rugi din judeţul Gorj au fost eminenţi

ofi ţeri de artilerie. Ambii au avut un sfârşit dramatic: primul în închisoarea Aiud, cel de-al doilea pe front, în Primul Război Mondial.

Generalul de corp de armată Ion Sichitiu (1878-1952) a absolvit: Şcoala Fiilor de Militari din Craiova, Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină (1897-1899, şef de promoţie), Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu – Charlothemburg, Germania (1902-1904), Şcoala Superioară de Război (1909-1911). Această ultimă instituţie de învăţământ a absolvit-o ca şef de promoţie, avându-i colegi pe iluştri viitori generali Ion Antonescu şi Florea Ţenescu.

A fost un valoros comandant de subunitate de artilerie. A îndeplinit funcţii extrem de importante între care amintesc: şef de cabinet al generalului Constantin Prezan la Marele Cartier General (1911-1914); şef al Secţiei Operaţii din Marele Stat Major (1918-1920); comandant al comandamentului Trupelor Aeronautice (1930-1932); comandant al Comandamentului Forţelor Aeriene (1932-1935); comandant al Corpului 1 Armată (1935-1937); şef al Marelui Stat Major (01.02 – 01.11.1937).

Generalul de armată Ion Sichitiu a avut o exprimare profesională ireproşabilă în toate funcţiile deţinute. A dovedit profesionalism atât ca artilerist, cât şi ca ofi ţer de stat major, şef de cabinet şi profesor în Şcoala Superioară de Război. În perioada 14 ianuarie 1941 – 19 martie 1942 a deţinut funcţii de ministru al agriculturii şi domeniilor. La aceasta din urmă dată a demisionat din guvern, în semn de protest faţă de trecerea Nistrului către armata română.

351


A îndeplinit onoranta funcţie de şef al Marelui Stat Major într-o perioadă grea, de agravare a situaţiei politice internaţionale. Are meritul de a fi elaborat noi planuri de redimensionare şi de înzestrare a acestuia.

Deşi a fost profesor la Şcoala Superioară de Război a reuşit să se afi rme nu numai ca un foarte bun pedagog, dar şi ca unul dintre cei mai valoroşi gânditori militari români. Opera sa lăsată generos posterităţii însumează o diversitate de abordări ale artei militare. Între lucrările de referinţă amintim: „Corpul de armată în bătaie” (coautor colonelul Popescu David); „Contribuţia ofi ţerilor de artilerie în organizarea unei manevre ofensive” (împreună cu maiorii Gavrilescu şi Teodorescu); „Defensiva şi manevra focului de artilerie” (împreună cu maiorii Gavrilescu şi Teodorescu); „Operaţiunile în munţi, studii, exemple, acţiuni pe hartă” (coautor maiorul Ignat Virgil); „Detaşamentele, conducerea şi acţiunile lor” (împreună cu maiorii Ignat Virgil şi Lăcusteanu Aurel); „Călăuza ofi ţerului”; „Elemente de strategie” (coautor colonelul Ioaniţiu Alexandru); „Refl exiuni asupra operaţiunilor armatei poloneze în războiul cu Germania”.

În contextul schimbărilor politice de după război, în data de 24 septembrie a fost arestat, judecat şi condamnat la 6 februarie 1948, la 10 ani de temniţă grea şi confi scarea averii. Şi-a găsit în mod nedrept sfârşitul în închisoarea Aiud, în data de 25 aprilie 1952.

Fratele său mai mic, maiorul Nicolae Sichitiu, a avut o temeinică pregătire, realizată atât în ţară, cât şi în străinătate, unde a absolvit celebrul Liceu St.Louis din Paris, şi Şcoala Politehnică din acelaşi oraş.

A participat eroic la Primul Război Mondial. În luptele de la Perşani a fost grav rănit la mâna stângă, fi ind declarat inapt pentru front. A solicitat reîntoarcerea la divizionul său, fără a primi avizul comisiei medicale. La insistenţele sale a primit comanda Regimentului 83 Infanterie, rămas fără comandant. La data de 23 noiembrie 1916, pe când contraataca în fruntea regimentului pe înălţimile de la nord de Băicoi, a căzut eroic la datorie. Maiorul erou Nicolae Sichitiu este un exemplu de curaj, de devotament şi iubire de ţară, din nefericire prea puţin cunoscut în societatea românească.

Ion şi Dumitru CARLAONŢAu fost doi iluştri artilerişti. Viaţa şi cariera lor militară au avut multe similitudini.

Ambii s-au născut în aceeaşi localitate, comuna Miculeşti, judeţul Gorj, primul la data de 19 octombrie 1885, iar cel de-al doilea la 28 octombrie 1888. Ambii au urmat cursurile Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie şi Geniu din Bucureşti (Ion le-a absolvit în 1904, iar Dumitru în 1908) şi ale Şcolii Superioare de Război. La această din urmă instituţie de învăţământ au fost colegi de promoţie, în perioada 1919-1920. Ambii ofi ţeri şi-au început cariera militară în Regimentul 5 Artilerie, la comanda unei secţii de artilerie. Ulterior au îndeplinit în mod remarcabil o multitudine de funcţii. De reţinut că amândoi au fost comandanţi de brigadă de artilerie şi de Corp de armată.

Fără a minimaliza importanţa celorlalte funcţii, dorim să relevăm că în calitate de comandant al Şcolii Speciale de Artilerie din Timişoara (1928-1933) şi al Centrului de Instrucţie al Artileriei (1937), generalul de divizie Ion Carlaonţ a contribuit substanţial la dezvoltarea învăţământului de artilerie. De asemenea, a avut o contribuţie importantă la elaborarea normativelor specifi ce în armă. Un exemplu sugestiv în acest sens a fost

352


lucrarea „Tehnica tragerilor de artilerie”. Ultima sa funcţie înainte de trecerea în rezervă la 6 august 1940 a fost cea de comandant al Diviziei 11 Infanterie. În anul 1948, a fost arestat ca urmare a implicării şi conducerii Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia. La 21 iunie 1949, Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat pe generalul de divizie Ion Carlaonţ la 15 ani de temniţă grea, 10 ani de degradare civilă şi plata cheltuielilor de judecată, în valoare de 10000 lei. Ca urmare a condiţiilor dure de detenţie din închisoarea Aiud s-a stins din viaţă la data de 6 februarie 1952.

Şi fratele său mai mic, generalul de divizie Dumitru Carlaonţ, a avut o carieră de excepţie. Cea mai importantă funcţie deţinută de acesta a fost cea de secretar general al Ministerului de Război. Ultima funcţie exercitată înainte de trecerea în rezervă a fost cea de Comandant al Corpului 1 (7) Armată Teritorial. După trecerea în rezervă a fost arestat de patru ori, judecat şi achitat de două ori. A fost cercetat fără întrerupere aproape 16 ani pentru acuzaţii ce nu au putut fi dovedite, anume participarea la masacrarea evreilor la Iaşi. După mulţi ani de anchete, în pofi da vârstei de 73 de ani şi a stării precare de sănătate, a fost condamnat la 21 martie 1960 la 7 ani de închisoare corecţională, la 4 ani de interdicţie corecţională şi confi scarea totală a averii pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Ca urmare a recursului, sentinţa i-a fost redusă la data de 3 mai 1960, la 1 an şi două luni de închisoare, şi a fost pus în libertate, deoarece fusese arestat în februarie 1959. A fost eliberat din închisoarea Jilava la data de 12 mai 1960.

Generalul de divizie Dumitru Carlaonţ a decedat 10 ani mai târziu, la 2 iulie 1970, în Bucureşti. Soarta sa a fost în fi nal mai bună decât a iubitului său frate, generalul de divizie Ion Carlaonţ, decedat cu 18 ani în urmă, în închisoarea de la Aiud.

Succinta prezentare a personalităţii de excepţie a membrilor acestor patru familii ilustre de artilerişti ne relevă că în pofi da meritelor admirabile, recunoştinţa societăţii nu a fost pe măsură, patru dintre ei, adică jumătate, cunoscând ororile puşcăriilor. În acelaşi timp am putut lesne constata că întreaga viaţă a acestora a fost subscrisă dorinţei de exprimare profesională de excepţie, participării la înfăptuirea idealurilor naţionale.

353


2.22. Un strălucit om de ştiinţă, un pasionat inovator – colonelul doctor inginer Ioan Pană

De-a lungul timpului, artileria a dat ţării o pleiadă de spirite alese, de personalităţi ce au marcat profund evoluţia a numeroase domenii de activitate. Între aceştia se regăseşte şi colonelul doctor inginer IOAN PANĂ, un specialist de mare valoare, cu contribuţii excepţionale în domeniul cercetării ştiinţifi ce cu aplicabilitate în domeniul militar şi nu numai. Personalitatea sa complexă, fundamentată pe o temeinică pregătire generală şi de specialitate, a fost dublată de o moralitate impecabilă, impresionantă. De aceea, sideraţi de viaţa şi exprimarea sa profesională, încercăm să-l aducem în atenţia cititorilor, convinşi fi ind că este un autentic model de muncă, responsabilitate şi devotament faţă de ţară.

S-a născut la data de 26 august 1921 în localitatea Lugoj, ca fi u al lui Ioniţă Pană şi al Zoei Ioniţă. Tatăl său, de profesie tehnician, a participat la Primul Război Mondial, luptând inclusiv la Mărăşeşti. De asemenea, a participat la Campania din 1919-1920 din Transilvania şi Ungaria, pentru consfi nţirea voinţei naţionale exprimată la 1 decembrie 1918.

Colonelul doctor inginer Ioan Pană a avut o solidă pregătire, fi ind de-a lungul timpului un strălucit elev şi student. Şi-a desfăşurat studiile primare în perioada 1928-1932, în localitatea Slănic Prahova, unde tatăl său a condus o fabrică de ipsos, distrusă de catastrofalul cutremur din 1940. Ulterior a urmat Liceul ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Buzău şi Liceul Militar ,,D.A. Sturza” din Craiova, pe care l-a absolvit în anul 1940.

După fi nalizarea cu rezultate foarte bune a liceului, atras fi ind de ştiinţele exacte, a dorit să urmeze cursurile unei facultăţi de matematică şi fi zică. Lipsa suportului fi nanciar, dar şi dragostea faţă de armată l-au determinat să se înscrie la examenele de admitere la Şcoala Militară de Ofi ţeri Activi de Artilerie, proaspăt mutată de la Timişoara la Piteşti. A fost elev al acestei presti-gioase instituţii de învăţământ militar, în perioada 1 septembrie 1940-10 mai 1942. Împreună cu părinţii, sora (medic) şi fratele (inginer)

Colonelul dr. ing. Ioan Pană

354


Dornic să-şi ridice nivelul de pregătire tehnică, tânărul căpitan Ioan Pană şi-a îndreptat paşii în anul 1949 către Academia Tehnică Militară, înfi inţată chiar în acel an, unde a fost admis prin concurs. A absolvit academia în 1953, făcând parte din prima sa promoţie.

Perfecţionist desăvârşit, a urmat, în perioada 1961-1965, Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, iar mai apoi cursurile Facultăţii de Fizică din Bucureşti.Ca urmare a schimbării unor reglementări cu privire la „scutirea de frecvenţă la cursuri” nu şi-a mai susţinut licenţa la această din urmă facultate. De remarcat faptul că în acelaşi an în care a susţinut examenul de admitere la fi zică, a dat examen şi la Drept, unde de asemenea a fost admis. Ca urmare a pregătirii juridice a dobândit astfel calitatea de „expert tehnic juridic”.

Eforturile sale de continuă ridicare a nivelului de cunoaştere, de pregătire profesională au fost încununate în anul 1985 de obţinerea titlului ştiinţifi c de doctor, la Institutul de Mecanica Solidelor al Academiei Române. Teza cu tema „Contribuţii privind reducerea uzurii ţevilor armamentului clasic” a fost realizat sub prestigioasa îndrumare ştiinţifi că a distinsului profesor universitar doctor docent inginer Dan Pavelescu. Prin această inedită lucrare, a contribuit la dezvoltarea teoretică şi practică a unor aspecte tehnice importante, legate de gurile de foc: încălzirea ţevilor armamentului din cauza tragerilor, uzura prin trageri şi eroziunea ţevilor armamentului, predeterminarea durabilităţii la trageri a acestora etc.

Este remarcabilă setea sa continuă de cunoaştere subscrisă convingerii potrivit căreia „mai bine să înveţi aparent degeaba, nesilit de nimeni, decât să nu înveţi deloc să te privezi de cunoaştere, să te iroseşti”.

A obţinut primul grad de ofi ţer, de sublocotenent, la data de 10 mai 1942, după absolvirea Şcolii Militare de Ofi ţeri Activi de Artilerie, al 34-lea în promoţie, din 194 de absolvenţi. La examenul de absolvire, a îndeplinit funcţia de ochitor la tragerile de apreciere a colegilor săi, trăgând peste 300 de proiectile, fapt ce i-a afectat pentru toată viaţa auzul, mai exact perceperea sunetelor de înaltă frecvenţă.

Celelalte înaintări în grad au avut loc după cum urmează: locotenent-1943; căpitan-1945; maior-1949; locotenent-colonel-1955 şi colonel în 1961.

Şi-a început cariera de ofi ţer îndeplinind funcţia de comandant al unei baterii de tragere, de obuziere Skoda,

Elev la liceul militar

Tânăr sublocotenent de artilerie

355


calibru 100 mm, model 1934 (bifl eş) din Regimentul 1 Artilerie din cadrul Diviziei 1 Blindate. Despre această divizie afi rma că „era cea mai bună mare unitate a ţării, avea puterea de foc echivalentă a două, trei divizii”. Debutul profesional s-a produs pe front, ca urmare a participării sale cu regimentul mai sus-menţionat, la Campania din Est şi mai apoi la luptele din 1944 din Moldova. A fost unul dintre participanţii la luptele de la Cotul Donului.

În anul 1944, deşi era încadrat comandant baterie de tragere, a îndeplinit atribuţiile funcţiei de comandant de baterie. A trăit timp de aproape 3 ani grozăviile războiului. În toată această perioadă grea a avut ca sprijin moral Noul Testament dat de mama sa la plecarea pe front şi încurajarea tatălui, potrivit căreia: „nu toţi cei ce merg pe front mor“.

Multe amintiri de pe front i-au rămas vii în minte, despre eroism, suferinţe şi moarte. Dar şi unele plăcute, ca de pildă faptul că a fost naşul de botez al unui copil aparţinând unei familii de ruşi din oraşul Mospino, care a primit sfântul botez din partea preotului militar al regimentului său.

În cadrul acţiunilor militare din Moldova din anul 1944, după întoarcerea armelor împotriva germanilor a fost subiectul unei întâmplări hazlii. Chiar de ziua sa, 26 august, a fost silit de un tânăr militar rus să-i dea cizmele. Lipsit de posibilitatea de a-şi procura încălţăminte s-a deplasat a doua zi împreună cu doi camarazi în comuna Răcoasa din judeţul Putna, la un renumit meşter local, moş Marin Iordache, care i-a confecţionat o pereche de opinci, cu care a ajuns de altfel la Bucureşti.

O întâmplare din zilele imediat următoare datei de 23 august 1944 i-a marcat în mod benefi c existenţa, atunci când militarii regimentului său au fost luaţi prizonieri de către sovietici. La activitatea de triere a ofi ţerilor de restul personalului, tânărul sublocotenent Ioan Pană, neavând însemnele de grad pe umăr, a avut fericita inspiraţie de a asculta îndemnul unui subordonat de a nu-şi declina identitatea de ofi ţer. În acest fel a evitat arestarea şi trimiterea în prizonierat. Despre camarazii ce n-au avut şansa sa şi au fost luaţi prizonieri nu a mai afl at niciodată nimic. Ulterior, împreună cu militarii nereţinuţi de sovietici s-a deplasat din zona Sapoca (Buzău) până la Mărgineni (Dâmboviţa), unde se găsea partea sedentară a unităţii sale.

Sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945 l-au găsit la comanda Companiei 10 Cernica, subunitate afl ată în subordinea Inspectoratului General al Artileriei, destinată depozitării şi păstrării pieselor de artilerie.

Din luna martie 1945, până la sfârşitul războiului a participat cu Regimentul 3 Artilerie Gardă din Brigada 7 Artilerie la luptele din Cehoslovacia. Pentru modul ireproşabil în care s-a exprimat profesional pe front comandantul regimentului colonelul Pişculescu l-a apreciat ca „cel mai bun dintre cei foarte buni”. Această expresie l-a impresionat pe tânărul ofi ţer de artilerie, motiv pentru care a folosit-o peste ani în aprecierea de serviciu a multora dintre subalternii săi din cadrul Institutului de Cercetări Ştiinţifi ce al Ministerului Construcţiilor de Maşini.

356


La întoarcerea în ţară de pe front s-a numărat printre cei ce au defi lat pe sub Arcul de Triumf din Bucureşti.

Până în anul 1948 şi-a continuat activitatea la Regimentul 3 Artilerie Gardă. La fi nalul acestui an a fost mutat pentru o scurtă perioadă de timp la Marele Stat Major, până în anul 1949 când, cu gradul de căpitan a fost admis prin examen la Academia Tehnică Militară. După absol-virea acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior militar şi-a desfăşurat activitatea la Comandamentul Artileriei şi mai apoi la Direcţia Înzestrării Armatei, de unde a fost mutat în 1968 la Institutul de Cercetări Ştiinţifi ce din cadrul Ministerului Cons trucţiilor de Maşini. Aici, în calitate de cercetător ştiinţifi c şi responsabil de compartiment ştiinţifi c a contribuit la dezvoltarea produselor cu destinaţie militară. A lucrat în această prestigioasă instituţie de cercetare ştiinţifi că până în luna noiembrie 1984, când la vârsta de 63 de ani a fost pensionat. Ca urmare a prestigiului profesional, timp de 9 ani de zile a fost conducătorul delegaţiei de specialişti români pentru cercetări ştiinţifi ce şi experimental-constructive în cadrul CAER. A avut o contribuţie importantă la reprezentarea ştiinţifi că foarte bună a statului român în această organizaţie. A răspuns de planul ştiinţifi c al participării la acest organism ştiinţifi c şi de activităţile aferente desfăşurate la institutele şi uzinele de profi l.

De remarcat faptul că prin atribuţiile funcţiei sale a coordonat activitatea din punct de vedere al producţiei cu destinaţie militară de la: Fabrica Chimică Orăştie, Combinatul Chimic Victoria, Combinatul Chimic Făgăraş, Combinatele siderurgice Hunedoara, Nădlag, Reşiţa, Câmpia Turzii, Uzina Mecanică Cugir, uzina METROREX.

A fost un cercetător ştiinţifi c de succes, apreciere susţinută persuasiv de 7 invenţii brevetate şi de 18 perfecţionări tehnologice în domeniul armamentului şi muniţiilor, respectiv al produselor chimice (petroliere).

A realizat excelente studii şi cercetări experimentale destinate creşterii durabilităţii la tragere a gurilor de foc. A realizat tubul combustibil pentru lovituri de artilerie neacuplate, reducând substanţial consumul de metal în producţia de muniţie. A realizat un foarte util material pentru protecţia tancurilor împotriva radiaţiilor gamma şi neutronice. De remarcat că prima sa invenţie a fost realizarea cartuşului reactiv pentru pistolul de semnalizare calibrul 26 mm.

Împreună cu membrii unei delegaţii române

357


Aşa cum am evidenţiat mai sus, căutările sale ştiinţifi ce au vizat şi domeniul chimiei. Împreună cu inginerul Varodi Ernest a realizat în premieră „ulei din nisipuri bituminoase”, destinat funcţionării tehnicii militare la temperatură extrem de scăzută (-60° C). Acest ulei special a fost ulterior folosi t şi la fabricarea de unsori speciale pentru utilaje destinate să funcţioneze la temperaturi deosebit de scăzute. Acest succes are în spate numeroase deplasări în Munţii Apuseni, mai exact în zona Derna-Tătăruş, unde se găsesc aceste nisipuri bituminoase, sute de ore de calcule, zeci de nopţi nedormite.

Despre această excepţională invenţie, scrie extrem de laudativ, căpitanul Gheorghe Bogdan în articolul „Inginerul inovator”, pe prima pagină a ziarului armatei, „Apărarea Patriei” din 10 octombrie 1958. Despre „uleiul din nisipuri bituminoase” ziaristul militar consemna: „…noul produs nu îngheaţă nici la 60 de grade sub zero, este un ulei fi n şi rezistent şi se foloseşte nu numai în armată ci şi în industrie”588. De asemenea, între altele, referitor la inventator menţiona: „…datorită muncii şi capacităţii sale, conştienciozităţii de care dă dovadă în toate împrejurările, locotenent-colonelului inginer Pană I. Ioan a reuşit să aducă statului în numai câţiva ani de zile o economie de circa 4 milioane de lei”589.

Această idee a obţinerii uleiului rezistent la temperaturi foarte scăzute i-a venit în timpul războiului, mai exact în decembrie 1942, când din cauza temperaturii scăzute, uleiul a îngheţat, făcând tehnica inutilizabilă. Dorinţa de găsire a unui remediu la această disfuncţie l-a urmărit permanent, iar invenţia sa a apărut ca urmare a unei preocupări personale, nu a unei sarcini de cercetare ştiinţifi că stabilită de armată.

Între realizările sale ştiinţifi ce se numără şi „inhibatorii”pentru legătura elastică, destinaţi prevenirii coroziunii suprafeţelor neacoperite cu lichid ale acesteia.

Un model pentru colonelul inginer dr. Ioan Pană a fost însăşi soţia sa, Milcan Marta, născută la 14 octombrie 1923 şi trecută la cele veşnice în data de 26 aprilie 2008. A fost o elevă şi o studentă eminentă. A absolvit ca şefă de promoţie Liceul „Dr. Anghelescu” din Buzău şi tot ca şefă de promoţie, în anul 1950, Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Şi-a perfecţionat pregătirea prin studii doctorale, obţinând titlul de doctor în medicină, cu onorată apreciere „magna cum laude”.

Ca urmare a excelentei pregătiri profesionale i s-a propus să intre în învăţământul superior, propunere extrem de măgulitoare pentru vârsta sa, pe care însă a declinat-o convinsă fi ind că „locul tânărului medic nu este la catedră, ci lângă patul bolnavului”.

588 Ziarul Apărarea Patriei, nr. 239 din 10 octombrie 1958;589 Idem.

Soţia sa, dr. Marta Milcan

358


S-a afi rmat ca un renumit medic pediatru ce şi-a desfăşurat activitatea la mai multe unităţi spitaliceşti bucureştene, între care Spitalul „Grigore Alexandrescu” şi Spitalul „Elias”, unde a lucrat aproape 35 de ani.

Respectul profund faţă de soţie, faţă de notorietatea numelui său l-a determinat să insiste ca după căsătoria din 10 august 1956 aceasta să nu-şi schimbe numele de familie.

După decesul soţiei a vorbit despre aceasta mereu cu lacrimi în ochi, cu pioşenie şi adâncă gratitudine. Între altele, într-o confesiune a menţionat „N-am meritat-o. A fost prea deşteaptă, prea bună, prea frumoasă”.

Anul 1984, anul trecerii în rezervă, nu a reprezentat şi încetarea activităţilor sale profesionale. Dimpotrivă, le-a dat o nouă dimensiune, o nouă formă. Astfel, în perioada 1985-1989 şi-a desfăşurat activitatea de cercetare la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Sectoare Calde din Ministerul Metalurgiei. De asemenea, ca urmare a vastei experienţe inginereşti a desfăşurat şi o prestigioasă activitate didactică, la Universitatea Valahia din Târgovişte, la Facultatea de Inginerie şi ca lector la Academia Română, în perioada 1999-2008.

Personalitate complexă, dinamică, a făcut parte din numeroase asociaţii şi organizaţii profesionale. Este membru al „Asociaţiei Ofi ţerilor în Rezervă şi în Retragere” şi al„ Asociaţiei Veteranilor de Război din România”. De mai bine de 4 decenii este membru al ,,Asociaţiei Generale a Inginerilor din România”. Deţine titlul de membru fondator şi membru de onoare al „Asociaţiei Evaluatorilor din România”, precum pe cele similare ale „Corpului Experţilor din România“. S-a afi rmat şi ca un activ şi respectat membru al „Comitetului Român de Istoria şi Filosofi a Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei Române”. Colonelul doctor inginer Ioan Pană s-a numărat şi printre membrii fondatori ai Colegiului Naţional de Apărare. De asemenea, este membru al „Societăţii Române de Tribologie”.

Aprecierea de care s-a bucurat şi încă se bucură în mediile militar, academic şi ingineresc este refl ectată de numeroase decoraţii, brevete şi diplome de excelenţă şi de merit, precum şi de prezentări laudative, în o serie de publicaţii între care menţionăm „Observatorul Militar” şi „Univers ingineresc”.

În semn de preţuire, la sediul central al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România (AGIR), colonelul doctor inginer Ioan Pană a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii venerabilei vârste de 90 de ani. Despre personalitatea sa admirabilă au vorbit prof. dr. ing. Mihai Mihăiţă - preşedintele AGIR, dr. ing Lixandru Miltiade - preşedintele Corpului Experţilor Tehnici din România, dr. ing. Camelia Petrescu - Universitatea Politehnică Bucureşti, inginerul Gabriel Kevor Kian - Institutul de cercetări şi Proiectări de mecanică, generalul prof. univ. Doru Safta - Academia Tehnică Militară şi colonelul inginer (r) Nicolae Petre. Cu acest prilej, în semn de adâncă recunoştinţă, i-a fost oferită „Medalia Asociaţiei Generale a Inginerilor din România”, pentru activitatea deosebită în cadrul asociaţiei şi pentru contribuţia adusă la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii româneşti.

359


De altfel, de-a lungul timpului a primit numeroase diplome şi medalii, ca expresie a recunoaşterii meritelor sale la dezvoltarea cercetării ştiinţifi ce naţionale. Dintre acestea amintim „Diploma de excelenţă” ce i-a fost oferită în anul 2003 de către Gheorghe Matache, secretar de stat în Ministerul Apărării Naţionale, pentru contribuţia adusă timp de patru decenii la cercetarea, proiectarea şi realizarea, în industria de apărare, de sisteme de armamente şi tehnică militară. Ca decan de vârstă al primei promoţii al Academiei Tehnice Militare, a primit cu ocazia aniversării a 60 de ani de la absolvirea acestei instituţii „Diploma de excelenţă” din partea Ministerului Apărării Naţionale şi „Diploma în honorius” din partea Academiei Tehnice Militare şi exemplele pot continua.

A fost decorat cu numeroase ordine şi medalii. Fără a minimaliza importanţa celorlalte, vom aminti doar Medalia „Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial, 1941-1945” oferită de preşedintele României, Emil Constantinescu, pentru serviciile militare aduse statului român în timpul războiului.

Dincolo de aprecierea exprimată la nivel instituţional faţă de colonelul doctor inginer Ioan Pană rămâne însă respectul profund ce i-l poartă toţi cei ce l-au cunoscut. Profesionalismul său ireproşabil, probabilitatea morală de excepţie, setea extinsă de cunoaştere, vasta cultură generală impresionează profund. Rar ai şansa de a întâlni o astfel de personalitate. Fascinează prin profunzimea fi lozofi ei de viaţă, prin claritatea ideilor, prin eleganţă oratorică, prin admirabila memorie care sfi dează vârsta de 94 de ani. Şi nu în ultimul rând, trebuie relevată modestia atipică vremurilor pe care le trăim. Acestei din urmă calităţi i se datorează probabil faptul că în pofi da meritelor indiscutabile nu a depăşit, aşa cum ar fi meritat pe deplin, gradul de colonel. Întrebat de ce crede că nu a fost înaintat la gradul de general, după o carieră militară de excepţie a răspuns dezarmant de sincer: „N-am dat din coate!”.

360


2.23. ,,Honor et probitas“. Deviza familiei colonelului de artilerie Gheorghe Văsescu

Între descendenţii unor vechi familii aristocrate, care şi-au intersectat în mod fericit destinul cu artileria se numără şi colonelul Gheorghe Văsescu. Acesta provenea dintr-o distinsă şi respectată familie boierească din nordul Moldovei, cu notabile tradiţii liberale.

Tatăl său, Alexandru Văsescu, născut la 20 noiembrie 1820, la Fălticeni a fost un ilustru jurist şi om politic. Fiu al spătarului Ioniţă Grigoriu, cel ce mai târziu şi-a reluat vechiul nume al familiei, Văsescu, a benefi ciat de o aleasă educaţie, desăvârşită prin studiile efectuate la Facultatea de Drept din Paris (1840-1842). După absolvirea facultăţii a revenit în ţară unde s-a înscris în magistratură, ca judecător. Şi-a desfăşurat activitatea la tribunalele din Suceava (1846-1848), Neamţ (1850) şi Iaşi (1850).

Din acest ultim an menţionat, până în 1859, când în urma realizării unirii celor două principate române a devenit membru al Comisiei Centrale de la Focşani şi-a desfăşurat activitatea ca avocat.

Alexandru Văsescu a fost şi un apreciat om politic de orientare liberală. De reţinut faptul că în 1867 a făcut parte din Guvernul C.A. Creţulescu, deţinând portofoliul fi nanţelor. De asemenea, a fost senator de Dorohoi în anul 1866 şi deputat, reprezentant al aceleiaşi urbe, în perioada 1867-1868.

Mama sa, Ortansa Văsescu provenea, de asemenea, dintr-o veche familie moldavă. Tatăl acesteia, Vasile Morţun era un intelectual rasat, cu studii de litere şi fi lozofi e la Bruxelles. Constantin Graur l-a caracterizat extrem de laudativ: „era mare orator, fi n literat, adorator al artei, om de inimă, a fost un cuceritor şi cucerea în toate clasele sociale” . Vasile Morţun a fost atras de idei socialiste pe care le-a descoperit pe timpul studiilor în străinătate. În bibliografi a sa un loc aparte îl ocupă faptul că a condus reuşita „Contemporanul” şi a fost ministru al Lucrărilor Publice. I-a asigurat fi icei sale Ortansa Văsescu o educaţie aleasă, dezvoltându-i aplecarea către artă şi limbi străine.

Prezentarea succintă a câtorva aspecte despre părinţii săi, despre familiile din care aceştia proveneau, relevă fără echivoc determinarea nobilă, intelectuală a ascendenţei sale.

Colonelul de artilerie Gheorghe Văsescu, fi u şi nepot de ministru s-a născut la 26 iunie 1856 la Botoşani. A benefi ciat de o aleasă educaţie. A fost absolvent al Şcolii Politehnice din Paris (1877-1879) şi al Şcolii de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu de la Fontainbleau – Franţa (1879-1881), instituţie în care s-au format multe din elitele artileriei române.

A fost un valoros ofi ţer de artilerie. A fost înaintat în grad după cum urmează: sublocotenent - 6 august 1879, locotenent - 20 august 1881, căpitan - 24 aprilie 1885, maior (în rezervă) - 28 noiembrie 1906, locotenent - colonel (în rezervă) - 21 iunie 1913, respectiv colonel (în rezervă) -1 decembrie 1916590.

Şi-a început cariera militară îndeplinind funcţia de comandant de baterie. Şi-a desfăşurat activitatea în mai multe regimente de artilerie. Ca urmare a temeinicei pregătiri artileristice, s-a bucurat de aprecierea eronată a comandanţilor şi şefi lor săi. A fost şi o

590 Col. prof.univ.dr. Adrian Stroea, Col(r) Marin Ghinoiu, Din elita artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012, pag. 335.

361


excepţie, colonelul Dimitrie Dimitrescu Maican, comandantul Regimentului 6 Artilerie (1883-1885), care nu-l percepea ca pe un valoros militar şi-l considera în mod ironic a fi mai degrabă un „funcţionar civil”. Colonelul Dimitrie Dimitrescu Maican şi Colonelul Gheorghe Văsescu au un numitor comun în carierele lor: ambii au fost comandanţi ai „Şcolii de artilerie”. Primul exercitând această funcţie în perioada 1882-1883, fi ind al doilea comandant din istoria şcolii, iar locotenent-colonelul Gheorghe Văsescu în perioada 1916-1917. De reţinut că distinsul colonel Dimitrie Dimitrescu Maican a contribuit la formarea primei promoţii a instituţiei de învăţământ mai sus-menţionată (1883), formată din 13 ofi ţeri de artilerie şi 10 ofi ţeri de geniu.

În anul 1893, locotenentul Gheorghe Văsescu a avut şansa de aşi îmbunătăţi pregătirea profesională prin participarea în Franţa alături de alţi camarazi la manevrele din luna septembrie ale Corpurilor 7 şi 8 Armată.

Între activităţile sale merituoase se numără şi detaşarea de către generalul Ştefan Fălcoianu la exerciţiile de testare prin trageri a cupolelor cuirasate ale fortifi caţiilor Cetăţii Bucureşti, realizate sub conducerea renumitului general belgian Alexis Brialmont. La această activitate s-a distins prin profesionalism şi responsabilitate primind aprecieri elogioase din partea tuturor şefi lor, inclusiv a locotenent-colonelului Panait Wartiadi, comandantul Regimentului 2 Artilerie (devenit ulterior general); acesta l-a apreciat şi a regretat că „anumite obligaţii îl fac indisponibil pentru armată”591. Într-adevăr, în luna mai 1886 a fost disponibilizat la cerere, dar reprimit în armată în acelaşi an, în cadrul Marelui Stat Major.

La 1 octombrie 1886 a fost detaşat ca ataşat militar în Franţa şi Belgia. Pe lângă activităţile de reprezentare militară, specifi ce funcţiei de ataşat militar, a coordonat participarea la studii a militarilor români trimişi la pregătire în cele două ţări mai sus- menţionate şi s-a ocupat de achiziţionarea de materiale de război. De asemenea, s-a preocupat de însuşirea şi transmiterea experienţei militare franceze, armatei române.

După încheierea misiunii la 1 decembrie 1889 s-a retras din nou din cadrele active, dar a fost mobilizat ca ofi ţer de rezervă pentru a participa la Campania din 1913 din Bulgaria. A mai activat în Ministerul de Război, în cadrul Direcţiei 3 Artilerie şi în comanda Comandamentului Corpului 5 Armată.

Un loc aparte în cariera sa îl ocupă, aşa cum arătam, faptul că în perioada 1916-1917 a îndeplinit funcţia de comandant al Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu, instituţie evacuată din Bucureşti la Iaşi şi Botoşani, ca urmare a ocupării capitalei de către armatele Puterilor centrale. De reţinut faptul că a preluat comanda şcolii de la colonelul Paul Angelescu, cel ce a devenit nu peste mult timp general şi mai apoi ministru de război (1927-1928; 1936-1937). Se pare că numirea în această funcţie s-a datorat nu numai profesionalismului său, ci şi foarte bunelor relaţii cu generalul Vauillemin, membru al delegaţiei franceze din România condusă de generalul Henry Mathias Berthelot.

După exercitarea acestei funcţii a revenit în viaţa civilă devenind liberal de Dorohoi, unde poseda moşia Coţuşca. Despre această moşie a scris între alţii, poetul şi ziaristul francez Andre Bellessort în cartea „Roumanie contemporaine” publicată la Paris în 1905, un întreg capitol. Referitor la „monsieur Vasesco” scria că este „un vechi elev al Şcolii Militare de la Fontainbleau, ofi ţer demisionar şi deputat care s-a consacrat agriculturii”.

591 Maria Georgescu, Căpitan Chistophe Midan, Un exemple de operation bilaterale. Les attaches militaires en Roumanie et roumains en France (1860-1940), Editura Militară, Bucureşti, 2003, pag. 206.

362


De asemenea, menţiona: „sunt uluit de parcursul său, grădinile şi viţele sale, dar mai ales de liniştea care domneşte peste acestă oază de linişte”.

Indiscutabil colonelul Gheorghe Văsescu a făcut parte din elita societăţii. Cu el şi cu familia sa s-au relaţionat de-a lungul timpului iluştri conaţionali. De reţinut că medicul familiei Văsescu (al părinţilor ofi ţerului) a fost Şerban Eminovici, fratele marelui nostru poet naţional. Între prietenii din copilărie îl regăsim şi pe viitorul mare savant Nicolae Iorga. Peste ani, Nicolae Iorga a menţionat în memoriile sale momente din copilăria sa din Botoşani, din distinsa casă Văsescu de pe strada Belvedere, astăzi Unirii (după moartea colonelului casa a fost vândută de urmaşi Ministerului Învăţământului).

De reţinut faptul că în perioada în care a fost comandant al Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu, locotenet-colonelul Gheorghe Văsescu l-a chemat pe vechiul său prieten Nicolae Iorga să le vorbească viitorilor ofi ţeri despre nobilele lor îndatoriri, acelea „de a ajuta cu sacrifi ciul lor total la refacerea patriei îmbunătăţite”.

Un alt prieten apropiat al colonelului Gheorghe Văsescu a fost Ionel Brătianu. Despre această frumoasă şi sinceră amiciţie a celor doi, începută pe timpul studiilor la Paris a scris Sabina Cantacuzino, fi ica cea mai mare a lui Ion C. Brătianu.

Se impune a menţiona faptul că notorietatea familiei Văsescu a fost conturată şi de Ilie Văsescu, fratele colonelului Gheorghe Văsescu. Acesta a fost prefect de Dorohoi în timpul Răscoalei din 1907 (ultima mare răscoală din Europa). A militat pentru prevenirea crizei,şi mai apoi pentru soluţionarea paşnică a acesteia. Din nefericire, demersurile acestuia nu au fost luate în seamă şi nici sprijinite ulterior de autorităţile centrale. De la acesta a moştenit, colonel Gheorghe Văsescu, Casa din Botoşani.

Revenind la aceasta din urmă, amintim că are meritul de a fi ctitorit împreună cu fratele său Ilie Biserica din Coţuşca, sfi nţită la 3 mai 1892. De asemenea, a ctitorit şi Biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe”, în satul Horodiştea, cea mai nordică localitate a ţării, unde la începutul secolului XX nu exista locaş de închinăciune. Biserica a fost sfi nţită în anul 1904.

Distinsul colonel Gheorghe Văsescu a trecut la cele veşnice la Paris, în anul 1925. Nicolae Iorga, prietenul său din copilărie a publicat în „Neamul românesc” un emoţionant necrolog. Între altele, menţiona: „Creat la şcoala franceză, a fost mult timp ataşat militar al României în Paris . . . Din vechea sa carieră iubită a păstrat o rectitudine de caracter, o loialitate în relaţiile personale, un fond de cavalerism”.

Colonelul Gheorghe Văsescu a avut 3 copii: Viorica, Marieta şi Alexandru. Fără a minimiza personalitatea celorlalţi, apreciem că o contribuţie la dezvoltarea renumelui familiei l-a avut Viorica Văsescu devenită Agarici prin căsătorie, născută la 24 februarie 1886 la Dămineşti.

Ca toţi înaintaşii săi, de trei generaţii, şi-a desăvârşit educaţia în străinătate. Împreună cu familia l-a urmat pe tatăl său Gheorghe Văsescu, la Paris, în perioada în care a fost ataşat militar. A urmat cursurile, ca internă, a faimosului Institut „Les Ruches” (tradus – stupii de albine), înfi inţat de celebrul psiholog Marie Claire Souvestre (fi ica scriitorului Emile Souvestre).

Viorica Văsescu s-a căsătorit, după absolvirea studiilor, cu Ion C. Agarici, proaspăt inginer agronom, licenţiat al Universităţii Charlottenburg. Acesta a avut o importantă contribuţie la dezvoltarea scientistă a agriculturii româneşti. Bun român, are meritul de

363


a fi înfi inţat şcoala primară din Călugăreni. Din nefericire a decedat timpuriu, la numai 47 de ani, în 1927. Astfel, Viorica a rămas văduvă, cu trei copii: Gheorghi (născut în 1911), Constantin zis şi Costăchel (născut în 1912) şi Vasile (născut în 1913).

Viorica nu s-a mai căsătorit, dedicându-şi viaţa creşterii copiilor şi activităţilor sociale şi caritabile. Aceste acţiuni au debutat chiar în anul decesului soţului. La 30 septembrie 1927 a donat Şcolii primare „Costache Morţun” din satul Drăgeşti suma de 500 lei pentru efectuarea de reparaţii.

Din anul 1928 s-a dedicat cu dragoste şi energie acţiunilor caritabile din oraşul Roman, preluând de la Cornelia Morţun funcţia de preşedinte a Filialei Societăţii Naţionale de Cruce Roşie. De asemenea, a făcut parte din Comitetul de Sprijin al Orfelinatelor din Oraşul Roman şi, timp de 23 de ani, a fost preşedintă a Comitetului de Sprijin a Şcolii nr. 1 din acelaşi oraş.

Ca şef al Filialei oraşului Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, a intervenit energic, curajos la autorităţile locale la 3 iulie 1941, pentru îmbunătăţirea tratamentului evreilor transportaţi cu „trenul morţii” de la Iaşi la lagărul de la Călăraşi.

Gestul său de un umanism profund, a evidenţiat totodată puterea excepţională de a trece peste teamă şi prejudecăţi. Viaţa multor evrei din acel transport i se datorează. Comunitatea evreiască din România şi din Israel a dat peste ani o profundă apreciere gestului său. Astfel, pentru a o ajuta să trăiască în condiţiile confi scării locuinţei şi a lipsei de venit, Federaţia Comunităţilor evreieşti din Bucureşti i-a oferit o rentă viageră. De reţinut că multă vreme şi-a câştigat existenţa numai prin ţinerea de lecţii particulare de engleză, franceză şi germană, limbi pe care le vorbea la perfecţie.

Viorica Agarici a încetat din viaţă la 19 februarie 1979, la venerabila vârstă de 93 de ani. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu în cavoul unor rude, al familiei Pillidi.

În semn de preţuire, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat post-mortem titlul „Drept între popoare”.

După anul 1989 a venit şi deplina sa reabilitare şi cinstire. Astfel, numele său a fost acordat unei străzi din Roman, în anul 2005 i s-a ridicat un bust în gara din Roman (autor, sculptorul Florin-Mircea Zaharescu), iar la 16 mai 2011 i s-a atribuit titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Roman. De asemenea, la 28 martie 1995, personalitatea sa de excepţie a fost evocată în Parlamentul României de Alexandru Safran, rabinul şef al Comunităţii evreieşti din România.

Şi cei trei fi i ai săi au fost intelectuali rasaţi, buni români. Din păcate au cunoscut în mod nemeritat vitregiile generate de schimbările de după cel de-al Doilea Război Mondial. Atât Gheorghe, cât şi Constantin au fost privaţi de libertate, iar Vasile a avut domiciliul forţat. De reţinut că ţăranul Constantin/Costăchel Agarici a servit patria sub tricolor în război ca pilot (nu trebuie confundat cu legendarul pilot Constantin I. Agarici cu care era văr primar).

Acest excurs în ascendenţa şi în descendenţa colonelului de artilerie Gheorghe Văsescu arată că toţi reprezentanţii acestei familii şi-au subscris viaţa şi activitatea pe deplin devizei de pe blazonul său – „HONOR ET PROBITAS”.

364


2.24. Despărţirea de generalul Mihail-Eugeniu Popescu

20 iunie 2013 va rămâne ca o zi neagră pentru artileria română. Este ziua în care a murit mult prea devreme generalul Mihail-Eugeniu Popescu, ultimul inspector general al Artileriei, fost şef al Statului Major General. Inima lui, bună şi mare, l-a trădat.

Fără teama de a greşi afi rmăm cu toată convingerea că dispariţia sa a reprezentat o pierdere uriaşă pentru oştire, deoarece a fost cel mai bun şef al Statului Major General de după 1989, dacă nu de după 1944. Titan al Artileriei, stea a Armatei Române, pe care a dus-o în N.A.T.O., a fost un om de mare omenie, stimat şi apreciat de toţi cu care a servit patria sub drapel.

Pentru a percepe pe deplin ce a însemnat pentru armată generalul Mihail-Eugeniu Popescu vom evoca succint câteva aspecte defi nitorii ale biografi ei sale. S-a născut la data de 1 aprilie 1948, în satul Cârlogani (judeţul Olt). A absolvit Liceul Militar ,,Dimitrie Cantemir” din Breaza (1966), Şcoala Militară Superioară de Ofi ţeri Activi „Nicolae Bălcescu” Sibiu, specialitatea Artilerie şi Rachete (1969, ca şef de promoţie pe şcoală) şi apoi Academia Militară din Bucureşti, secţia artilerie (1973, tot ca şef de promoţie).

Ulterior a urmat Cursul Postacademic Superior de Stat Major (1984), Colegiul Naţional de Apărare (1993), Cursul intensiv de cunoaştere a limbii engleze (1997), Cursul NATO pe probleme de apărare pentru generali de la Roma (1997). A obţinut în anul 1995 titlul ştiinţifi c de Doctor în ştiinţe militare.

După absolvirea Şcolii de Ofi ţeri, a activat ca ofi ţer de artilerie, îndeplinind cu profesionalism numeroase funcţii de comandă, cum ar fi : comandant de pluton la Brigada 17 Artilerie din Bârlad şi la Centrul de Instrucţie al Artileriei din Ploieşti (1969-1971), comandant de divizion obuziere-tunuri şi locţiitor al comandantului Brigăzii 8 Artilerie din Focşani (1973-1981), comandant al Regimentului 315 Artilerie de la

Şimleul Silvaniei (1981-1982), locţiitor al comandantului şi şef al artileriei Diviziei 81 Mecanizată (1982-1984), locţiitor al comandantului şi şef al artileriei Armatei a 4-a, cu comandamentul în garnizoana Cluj (1984-1992), inspector general al artileriei (1992-1993), inspector pentru artilerie la Inspectoratul Statului Major General (1993-1997).

În anul 1997, generalul de brigadă (cu o stea) Mihail-Eugeniu Popescu a fost numit în funcţia de şef al Direcţiei Doctrină şi Instrucţie din Statul Major General. La data de 1 decembrie 1997, a fost înaintat la gradul de general de divizie (cu 2 stele), fi ind numit, prin ordin al ministrului apărării, în funcţia de şef al Statului Major al Trupelor de Uscat (1997-2000).

Generalul Mihail-Eugeniu Popescu

Şeful Statului Major General

365


În această perioadă, a fost înaintat la gradul de general de corp de armată (cu 3 stele) la 1 decembrie 1999, iar la data de 31 octombrie 2000, a fost înaintat în gradul de general de armată şi numit în onoranta funcţie de şef al Statului Major General al Armatei Române. În aceată funcţie, preocuparea sa fundamentală a fost aceea de a transforma armata, astfel încât aceasta să răspundă criteriilor de aderare la NATO. Şi eforturile nu au fost zadarnice, la data de 21 noiembrie 2002, cu prilejul Summitului NATO de la Praga, secretarul general al Organizaţiei Nord-Atlantice, lordul George Robertson, anunţând invitarea României şi a altor şase state de a se alătura Alianţei. Protocoalele de aderare la NATO a celor şapte state invitate la Summitul de la Praga au fost semnate la Reuniunea extraordinară a Consiliului Nord-Atlantic din 26 martie 2003. În anul 2004, generalul Popescu a devenit membru al Comitetului Militar al NATO.

Între realizările sale din acea perioadă fastă trebuie menţionată şi inaugurarea la data de 2 aprilie 2004, împreună cu ministrul apărării naţionale, Ioan Mircea Paşcu, a sistemului tip videoconferinţă prin care conducerea Ministerului Apărării Naţionale a dobândit posibilitatea de a comunica sistematic cu detaşamentele de militari români afl aţi în misiune în teatrele de operaţii din Irak, Afganistan şi Balcani. Dar momentul de apogeu al carierei sale l-a reprezentat participarea, la 15 aprilie 2004, la ceremonia organizată cu prilejul admiterii a şapte noi state, între care şi România, în Alianţa Nord-Atlantică în oraşul belgian Mons.

La data de 25 octombrie 2004, generalul cu patru stele Mihail-Eugeniu Popescu a fost eliberat din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, fi ind trecut în rezervă. În perioada 2004-2008 a fost senator de Vâlcea.

Decesul prematur al generalului i-a şocat pe toţi foştii camarazi. Acesta a survenit la casa sa de vacanţă din Vatra Dornei. În ziua de 22 iunie, sicriul cu corpul neînsufl eţit al generalului Mihail-Eugeniu Popescu a fost depus la Cercul Militar Naţional, unde au venit să-şi ia rămas bun şi să depună coroane şi fl ori mulţi dintre cei care l-au iubit şi stimat, i-au fost şefi s-au subordonaţi, ori i-au fost aproape: de la colegul de şcoală din Cârlogani la preşedintele Ion Iliescu, delegaţii ale categoriilor de forţe ale armatei, ale unor unităţi militare, veterani de război, foşti colaboratori apropiaţi.

A fost înmormântat în Cimitirul Militar Ghencea în ziua de Rusalii (23 iunie 2013). Trei ex-miniştri ai apărării, Ioan-Mircea Paşcu, Gheorghe Tinca şi Niculae Spiroiu

au onorat, cu prezenţa lor, ceremonia de înhumare a celui mai îndrăgit lider militar postdecembrist. Toţi ex-şefi i Statului Major General, de după decembrie 1989, de până atunci – cu excepţia lui Dumitru Ciofl ină, afl at departe de lumea camarazilor săi - au participat la eveniment: Vasile Ionel, Constantin Degeratu, Mircea Chelaru, Eugen Bădălan, Gheorghe Marin. A rostit cuvântul de adio, generalul-locotenent dr. Ştefan Dănilă, cel care exercita funcţia de şef al Statului Major General din 28 decembrie 2010.

În interiorul mausoleului, lângă catafalc, mama, soţia, fata, ginerele şi fratele celui care a fost generalul Mihail-Eugeniu Popescu au avut decenţa să primească pe fi ecare dintre cei care au venit să salute, pentru ultima dată, pe militarul care le-a marcat existenţa.

Ulterior, pe platoul din faţa mausoleului s-a desfăşurat serviciul religios, ofi ciat de şase preoţi militari. La catafalc s-au succedat gărzi de onoare formate din generali

366


şi amirali ale celor trei categorii de forţe armate. Pe o parte a platoului stăteau şefi i Statului Major General şi foştii colegi. Pe cealaltă garda de onoare. În mijloc, lângă sicriu, familia îndoliată.

Un strigăt de jale a înfi orat cernita asistenţă. Era al mamei ce-şi îngropa fi ul, cel de care era mândră o ţară. S-a uitat la groapa unde el avea să plece defi nitiv şi a spus: ,,Mamă, ia-mă şi pe mine cu tine”. Zeci de coroane şi fl ori l-au înconjurat în acea zi tristă pe generalul Mihail-Eugeniu Popescu. A fost ultimul onor la general. Ultima gardă de onoare la catafalc, pildă de spirit de corp, a fost garda compusă din şefi i postdecembrişti ai Statului Major General: - Vasile Ionel, Constantin Degeratu, Mircea Chelaru, Eugen Bădălan, Gheorghe Marin, Ştefan Dănilă.

Conform tradiţiei recent instituite, după ce sicriul cu corpul neînsufl eţit a fost introdus în locul de veci, soţia celui mai popular general postdecembrist a primit Tricolorul, pe care scria, cu litere de aur: generalul Mihail-Eugeniu Popescu. Aşa cum se cuvenea, drapelul a fost înmânat de generalul-locotenent dr. Ştefan Dănilă. A urmat clipa imprevizibilă… Mama generalului Popescu a preluat Tricolorul, de la soţia fi ului ei şi l-a sărutat. Gest fără precedent, în ceremonialurile militare postdecembriste. În mod paradoxal, prin moartea sa, generalul Popescu i-a adunat pe cei care l-au iubit şi pe unii dintre cei care s-au temut de el, sau chiar i-au făcut rău.

Pentru a înţelege deplin personalitatea sa, trebuie avut în vedere şi ceea ce nu se ştie sau ce nu s-a vrut a se recunoaşte generalului Mihail-Eugeniu POPESCU. În acest sens aducem în atenţia cititorului următoarele:

1. La momentul numirii sale, în fruntea Statului Major General, nu mai erau bani pentru soldele, salariile şi pensiile achitate de Ministerul Apărării Naţionale. S-a dus la Palatul Cotroceni şi a primit din partea preşedintelui sprijinul adecvat, ca să îi fi e alocate fondurile necesare.

2. În ziua când a poposit în biroul SACEUR, comandantul suprem al forţelor aliate din Europa, generalul respectiv l-a primit cu răceală, având probabil prejudecata că are în faţă un simplu... militar din Est. Asta l-a enervat pe generalul Popescu, care după ce i-a explicat gazdei sale ce are de gând să facă pentru modernizarea Forţelor Armate

Şefi i Statului Major General, ultima gardă de onoare la catafalc

367


Române, a încheiat cu cuvintele: ,,Dacă nu reuşesc asta îmi dau demisia!” Uluirea s-a putut vedea pe chipul SACEUR! Imediat i-a chemat la el pe principalii colaboratori, alţi generali aliaţi, cărora le-a spus că aşa ceva nu a mai întâlnit în cariera sa militară. A urmat un dejun de lucru, amical, pe timpul căruia generalii de la Mons i-au arătat un respect real, oaspetelui venit din România. Un general mai hotărât decât citiseră în dosarul de pregătire a vizitei...

3. Împreună cu ministrul apărării, Ioan-Mircea Paşcu, au iniţiat măsurile minime care să facă posibilă invitarea în NATO. Atunci când a venit preşedintele Ion Iliescu, dintr-o vizită efectuată în Asia, l-au aşteptat împreună la aeroport. Ministrul l-a informat pe preşedinte că trimiterea unui batalion operativ, în Afganistan, ar însemna îndeplinirea ultimei exigenţe privind invitarea în NATO. Iliescu l-a întrebat pe generalul Popescu dacă armata poate face asta. Acesta a răspuns afi rmativ. Atunci, preşedintele Ion Iliescu a dispus: ,,Dacă acesta este preţul intrării în NATO luaţi măsurile necesare”.

4. Atunci când guvernul condus de Adrian Năstase „uitase“... de fondurile necesare armatei, generalul Mihail Popescu a avut curajul să afi rme, la o conferinţă de presă, că în asemenea condiţii, unele misiuni nu mai pot fi îndeplinite. A fost chemat de urgenţă la Palatul Victoria. Statul Major General fi erbea, deoarece generalul Popescu nu a făcut decât să dezvăluie o tristă realitate. Bine informat asupra consecinţelor imediate ale unei probabile destituiri, în condiţiile în care şeful Statului Marelui General devenise – şi a rămas şi acum! – CEL MAI POPULAR GENERAL POSTDECEMBRIST, abil, Adrian Năstase s-a limitat la o discuţie cei drept tensionată, dar fără alte urmări.

5. Împreună cu ministrul Ioan-Mircea Paşcu, cu care a făcut o bună echipă, au iniţiat adevărate tururi de forţă în teatrele de operaţiuni militare, unde existau subunităţi ale Forţei Expediţionare Româneşti, adică spaţiul ex-iugoslav, Irak şi Afganistan. Pe timpul acestor desanturi ale liderului civil şi ale celui militar, generalul Popescu avea obiceiul să profi te de scurtele pauze pentru a fi printre camarazi, soldaţi, gradaţi, subofi ţeri, pe care îi asculta cu atenţie, sub pretextul unei ţigări fumate cu... talpa oştirii. Multe ordine ulterioare le-a dat ţinând cont de opiniile celor care îi apreciau francheţea. Şi căldura umană, marcată de un râs inconfundabil, sănătos.

6. În timpul momentelor de răgaz, când se afl a în Statul Major General, poposea, neanunţat, în câte un birou. Ca simplu camarad. Atunci vroia să afl e ce mai fac familiile interlocutorilor săi. Ce greutăţi au. Cu ce îi poate ajuta. De altfel, muncea de dimineaţa până la ore târzii, în noapte. Primea pe toţi cei veniţi la uşa sa. Ştia să asculte semenii…

7. Nu i-au plăcut aroganţii. Dar a ţinut la aceia care-i spuneau corect lucrurile. Şi mai avea o calitate extraordinară. Uneori, sub presiunea evenimentelor şi a unor informaţii unilaterale, mai reproşa, câte ceva, unui ofi ţer. Când a doua zi constata că lucrurile stăteau altfel decât fusese iniţial informat, îl chema pe cel vizat şi avea tăria să îşi recunoască eroarea umană. Câţi ca el?... CONCLUZIA: Sub comanda generalului Mihail-Eugeniu Popescu, Statul Major General a avut perioada cea mai stabilă, previzibilă şi dinamică, din toată epoca postdecembristă.

Cariera sa militară de excepţie a fost apreciată elogios de-a lungul timpului de către camarazi. O frumoasă şi realistă evocare, un autentic laudaţio a personalităţii generalului Mihail-Eugeniu Popescu a postat pe un blog fostul său coleg, generalul

368


Stan Petrescu, motiv pentru care o înserăm în continuare. „De la Cârlogani de Olt, la Breaza cadeţilor cu năsturei auriţi, din Sibiul Guşteriţei, spre Bucureştii Academiei de Război, apoi urmând Ardealul şi toată garnizoana România, Popescu Mihail-Eugeniu nu a ratat nicio părticică dintr-o carieră militară de excepţie.

De la funcţia de comandant de pluton de artilerie şi până la demnitatea de Şef al Statului Major General, acest minunat ostaş nu a avut odihna necesară spre a-şi ocroti viaţa în faţa miilor de curioşi cotidieni, închinându-şi ultima fărâmă a scurtei sale existenţe Armatei Române, ca o ultimă ofrandă pe altarul patriei, pe care a iubit-o cu toată fi inţa sa, fără crâcnire şi fără obidă.

Frumosul „oltean nebun” şi bolnav de bucuria de a fi militar a pus în fruntea ambiţiilor sale datoria de a servi ţara lui şi a noastră, de a fi exemplul pentru toţi militarii pe care i-a comandat cu osârdie şi iubire.

A fost militarul reper, de-a lungul carierei sale, pentru toţi camarazii săi, înnobilat de Bunul Dumnezeu cu dragoste de oameni, dragoste faţă de cătane, caracterul său uimitor de frumos şi echilibrat, aducând, adesea, printre noi, executanţii, acea blândeţe fermă, aproape molipsitoare, căreia te supuneai din convingere, în executarea oricăror ordine pe care le-ar fi dat.

A fost un om şi un comandant drept, pentru că a iubit dreptatea, imparţialitatea şi fi inţa umană, a fost bun pentru că bunătatea l-a condus către inimile tuturor subordonaţilor săi, captivându-i în chip fi resc, adeseori a dat dovadă de indulgenţă, nu pentru a ierta, ci pentru că avea darul de a şti că fi ecare dintre noi avem slăbiciuni, a cochetat cu blândeţea şi afecţiunea pentru a genera încredere în masa de luptători şi a nu-i şubrezi moralul, pentru orice gest mişcător şi-a exprimat recunoştinţa-i proverbială spre a crea mai multă bunătate şi coeziune printre oameni, a fost un soldat modest nepereche şi lipsit de acel orgoliu păcătos care revoltă fi inţa umană, n-a jignit, ci a dojenit, nu a fost răzbunător pentru a nu trezi furiile din oameni, nu a cunoscut ura şi nu a ultragiat fi inţa umană, nu s-a situat pe poziţii de superioritate camaraderească, făcând bine celor ce-l supărau, a fost rezervat şi potolit în cuvânt deşi, uneori, spunea, în mod răspicat, adevăruri care dureau, rostindu-le fără perdea şi fără eufemisme, a fost temperat şi avea un chip cuminte, chiar frumos, recomanda tuturor cumpătarea şi îndepărtarea oricărui exces, care ar fi condus la umilirea şi distrugerea fi inţei umane, a fost un admirabil cetăţean, adevărat soţ şi părinte, trăind cu convingerea că România trebuie apărată cu sacrifi ciul suprem, pentru că acest sacrifi ciu este necesar pentru siguranţa păcii şi neamului nostru, pentru asigurarea bunăstării materiale şi spirituale a fi ecărui român, şi-a apărat familia,

Generalul, primind raportul

369


pentru că aici se afl au fi inţele scumpe inimii sale. Dar, în această Românie postdecembristă, unde, de peste două decenii hoarde de canalii şi ticăloşi au inventat şi au exersat „democraţia hoţiei absolute”, mândria neamului românesc, ARMATA NAŢIONALĂ, a fost batjocorită în chipul cel mai josnic de către politicieni abjecţi, fi indu-i redusă capacitatea de reacţie, dincolo de orice închipuire, generalii ei cei mai de preţ, fi ind trimişi în puşcării, ori puşi la index de către inşi şi guverne năimite, judecaţi de către o justiţie nu oarbă, ci analfabetă juridic, sau făcută preş de şters duşumele putrede, de către o presă cinică, sălbatecă şi aservită, instruită şi manipulată din cabinetele negre ale altor centre de putere, străine tuturor românilor. Ne mor generalii armatei nu în războaie, ci răpuşi de politică şi politicieni saltimbanci, care s-au cocoţat în vârful politichiei, sfi dând şi erodând, cu neruşinarea caracteristică fanariotismului dâmboviţean, coloana vertebrală a României - Armata. Minunatul oştean, care a fost Generalul Popescu Mihail-Eugeniu, a plecat la cele veşnice, patria lui, şi-a mea, şi-a ta, şi-a noastră, refuzându-i, în ultimii ani, fericirea. Şi-atunci, minunatul nostru comandant al oştirii, s-a depărtat de ţara lui într-o tăcere absolută, spre a nu o tulbura niciodată, spre a nu-i reproşa nimic, pentru că în caracterul acestui brav oştean nu-i va găsi nimeni, niciodată, vreo undă de adversitate. El, plecând – dincolo de Styx – cu resemnarea demnă a unui luptător care a ars continuu pentru ţara lui, necerându-i acesteia, în schimb, niciun fel de serviciu. Să sperăm, că această moarte fulgerătoare – a unuia dintre cei mai mari generali ai prezentului - va genera, în masa de militari, acea solidaritate de corp, acea camaraderie strânsă, de care au nevoie toţi militarii activi şi în rezervă şi care să atragă atenţia acestor diriguitori, afl aţi vremelnic la butoanele politicii, că dacă sună goarna şi armata nu este pregătită, nu are un moral bun şi este lipsită de solidaritate, de coeziune, zadarnice vor fi toate“.

În fi nal, rezumativ, conchidem: generalul Mihail-Eugeniu POPESCU a strălucit în artilerie, fi ind ultimul ei inspector general, căreia către fi nele carierei i-a ridicat Monumentul din Parcul Eroilor, a fost sclipitor ca şef al Forţelor Terestre şi a încheiat cariera militară apoteotic, din cea mai înaltă funcţie militară, cea de ŞEF al Statului Major General.

Articol scris de autorii prezentei cărţi şi publicat în revista „Artileria Modernă Română“

370


2.25. Pete în istoria artileriei (cazurile generalului Alexandru Anghelescu şi colonelului Dimitrie Dumitrescu Maican)

La sfârşitul lunii ianuarie 1888, ziarul Epoca, ofi cialul Partidului Conservator, afl at în opoziţie, a început să intensifi ce dezvăluiri privind ,,Scandalul de la Ministerul de Resbel”, minister condus de însuşi primul ministru, nimeni altul decât Ion C. Brătianu, preşedintele liberalilor, partid afl at la putere de 12 ani. Acest caz, cunoscut sub numele de ,,Cazul fraţilor Maican”, urmând ,,Afacerii Anghelescu” i-a vizat pe colonelul Dimitrie Dumitrescu Maican, comandantul Brigăzii 2 Artilerie din Bucureşti, pe fratele său, generalul Nicolae Dumitrescu Maican, comandantul Flotilei şi pe generalul artilerist Alexandru Anghelescu, comandantul Corpului 3 Armată Galaţi, fost ministru de război. Obiectul acestui caz l-a constituit mita luată de aceştia în achiziţionarea de proiectile pentru artilerie, a crucişătorului Elisabeta şi a unor furnituri pentru armată.

În luna februarie acelaşi ziar a relatat pe larg, aproape zilnic, deapre ,,Cazul fraţilor Maican”, suprapus peste un altul, ,,Cazul generalului Anghelescu”, şi nu a încetat să acuze guvernul Ion C. Brătianu de hoţie şi furt. Deşi în ambele cazuri era vorba despre mituire, în fapt, au fost trei ,,cazuri” diferite: cazul colonelului Maican de mită la comenzile de obuze din perioada 1877-1878, cazul generalului Maican şi al generalului Anghelescu privind mita în comanda crucişătorului Elisabeta şi cazul generalului Anghelescu privind mita în comenzile cu furnituri (cisme). Dureros este însă că a fost implicată armata, deşi nu armata, ci doar nişte corupţi au fost pătaţi, căci dezvăluirile au început din interiorul armatei, mai mulţi ofi ţeri raportând ministrului, însuşi primul ministru I.C. Brătianu, cerându-le efectuarea de anchete. În continuare ne vom opri asupra aspectelor, de altfel mai puţin cunoscute, ce vizează implicarea celor doi artilerişti, colonelul Maican şi generalul Anghelescu.

Chiar dacă între sursele de documentare am folosit relatările unui ziar, Epoca, ofi cial al unui partid, Partidul Conservator, afl at în luptă politică cu partidul afl at la putere, Partidul Liberal, totuşi faptele, din păcate, au fost reale şi apreciate ca atare atât de justiţia militară în cazul colonelului Maican, cât şi de justiţia civilă în cazul fostului ministru Anghelescu.

Cazul colonelului Dimitrie Dumitrescu Maican Înainte de a prezenta cazul de corupţie al colonelului

Dimitrie Dumitrescu Maican, vom reliefa câteva aspecte din biografi a sa. S-a născut la 14 martie 1843. A urmat Şcoala Militară de Ofi ţeri - Bucureşti (1862-1864, ca şef de promoţie)592, la absolvire (10 iulie 1864) fi ind înaintat sublocotenent şi repartizat în Regimentul de artilerie. (A fost coleg de şcoală cu

592 Căpitan Nicolae Uică – Istoricul Şcoalei Militare de Infanterie de la 1847 – 1911 – Bucureşti, Tipografi a George Ionescu, 1911.

Colonelul Dimitrie Dumitrescu Maican

371


viitorii generali Iacob Lahovary, Makarovitsch Gheorghe, Stoica Nicolae, Panait Warthiady, Constantin Brătianu, Alexandru Tell – N.N.). A fost avansat locotenent - 2 octombrie 1867, căpitan-8 aprilie 1870, maior-1874, locotenent-colonel-1877, colonel-1882. A îndeplinit funcţii militare importante: ajutor al directorului Stabilimentelor de artilerie (1871-1975); comandant al artileriei judeţene/Divizia 1 Teritorială (1875-1876); şef de stat major al Detaşamentului Slăniceanu (1877); comandant al Şcolii de Ofi ţeri (1879-1883); comandant al Şcolii Speciale de Artilerie (1882-1883); comandant al Regimentului 6 Artilerie ( 1883-1885); ajutor al inspectorului general al artileriei (1885-1886); comandant al Brigăzii 2 Artilerie/Corpul 2 Armată (1886-1888).

Primele relatări despre cazul de corupţie apărute la sfârşitul lunii ianuarie 1888, în ziarul Epoca, după ce în decembrie avusese loc o interpelare parlamentară, menţionau că: ,, …furtişagurile au început încă de la 1877; colonelul Maican, care nici nu a luat parte la acţiunile de la Plevna, dar care rămăsese la Bucureşti însărcinat fi ind cu cumpărarea obusurilor, a cerut caselor din străinătate care furnizau obusurile ca să majoreze preţul obusurilor cu sume înseminate … Se zice că sumele câştigate în modul acesta de colonelul Maican, s-ar urca la PESTE DOUĂ MILIOANE”593. Apoi, aproape zilnic, ziarul a relatat despre ,,Afacerea Maican”. Între relatările cele mai sugestive menţionăm următoarele: „În toiul campaniei electorale: o bombă! Marele scandal de la Ministerul de Război, în care sunt implicaţi colonelul Maican, comandantul unei brigade de artilerie şi generalul Maican, comandantul fl otilei. Un căpitan Dimancea (ofi ţer de artilerie, inventatorul revolverului tip Dimancea – N.N.) întră în posesiunea unor acte compromiţătoare pentru ambii fraţi şi amândoi sunt acuzaţi de trafi curi mari, iar toate aceste documente le comunică colonelului Sergiu Voinescu”594. „Colonelul Popescu se înţelese cu colonelul Voinescu şi ei traseră mai multe copii după acele scrisori ale lui Broadwell, pe care acesta din urmă le remise d-lui Brătianu, în timpul vacanţiilor Crăciunului. Primul ministru neluând nicio măsură în timpul vacanţiilor, căpitanul Dimancea se făcu nerăbdător şi povesti afacerea camarazilor săi. Atunci se întruniră cei 12 colonei la d. Colonel Horbatzki. Dar în dimineaţa aceleaşi zi când are loc întrunirea ministrul de Resbel numise o comisiune de anchetă compusă din trei generali pentru a examina afacerea”595. „În seara de 28 Ianuarie, 12 coloneli se întrunesc şi închee un proces-verbal prin care se leagă să nu dezarmeze până ce, în această gravă cestiune, nu se va face lumină, deplină justiţie. Aceşti 12 coloneli erau: Horbaţky, Sergiu Voinescu, Poenaru, Popescu, Iacob Lahovary, Argintoianu, Kiriţescu, Carcaleţeanu, Brătianu, Bădulescu, Grămăticescu şi Carp (spre cinstea lor, 5 erau artilerişti – N.N.)”596.

593 Epoca, anul III, No. 652, sâmbătă 30 ianuarie (11 februarie) 1888, p. 1;594 Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată 1885-1900, vol. II – Bucureşti, Editura ziarului „Universul” Soc. Anonimă, 1928, p. 54;595 Epoca, anul III, No. 707, a doua ediţiune, vineri 1 (13) aprilie 1888, p. 1.596 Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată 1885-1900, vol. II – Bucureşti, Editura ziarului „Universul” Soc. Anonimă, 1928, p. 55.

372


Căpitanul Haralambie Dimancea, care se pare că îl cunoştea pe Broadwell, a declarat, ca martor, la procesul generalului Maican că vroia să ia aceste scrisori „ca să le divulge ... să mă duc la colonelu Maican ca să-l intimidez şi astfel să dea adesiunea sa pentru revolveru meu”597. Despre aceste aspecte Constantin Bacalbaşa a consemnat: „Se vede din scrisorile găsite cum că amândoi Maicani întreţineau corespondenţă cu un oarecare Broadwell, cetăţean american, pentru furnituri militare. Colonelul Maican chiamă pe Broadwell la Bucureşti ca să trateze din vreme şi-i comunică în scris că sunt şanse mari de câştig, deoarece urmează să se facă mari comenzi. În această scrisoare colonelul Maican anunţă că pe viitor scrisorile sale vor fi semnate Louise. Generalul Maican este grăbit să pue mâna pe bani, de aceea îi cere mereu lui Broadwell şi stăruitor. Broadwell îi răspunde că fratele său colonelul e mai dibaciu, dacă va fi mereu atât de pretenţios va sfârşi prin a se compromite”598.

Coloneii Carp şi Algiu au fost numiţi instructori în cazul Maican. Reprezentantul casei Armstrong, Broadwell, pe timpul audierilor a declarat că ,,asupra tuturor comandelor caselor ce reprezenta, colonelul Maican primea o comisiune de 5 % din preţul acelor comande”599. De asemenea, în presă s-a relatat că şi de la Casa Kramer şi Buholtz colonelul Maican a luat ,,o sumă însemnată de bani pentru a nu refuza recepţiunea prafului de puşcă care erea de o calitate inferioară probei depuse”600.

La dosarul colonelului Maican s-au afl at mai multe scrisori primite de la Broadwel sau trimise acestuia, incriminatoare pentru el. Astfel în scrisoarea din 28 februarie 1877 Broadwel îi scrie, printre altele: „Negreşit recunosc aici ajutorul d-tale prietenesc şi sper că deja aceste modele sunt pe drum şi că va rezulta de aici o bună comandă prin d-ta de asemenea proiectile ... Cu speranţa că vei fi în stare a trimite la Carjsruhe o mare comandă de proiectile, pentru benefi ciul nostru mutual, Sunt al d-tale ...”, adăugând în P.S. „O copie dupe contractul d-v. cu Krupp, pentru noile baterii de 8 ar fi tot ce aşi putea dori mai mult şi fără îndoială, tot atât de convenabil pentru d-ta. Nu ştii căt de recunoscător am să-ţi fi u”601. În altă scrisoare din 6 iunie 1877, în condiţiile în care partea română dorea schimbarea termenelor de plată a comenzilor făcute, respectiv la plecarea şi sosirea comenzilor în loc de „tot 15 zile de la primirea certifi catului de inspecţiune”, Broadwell îi scria lui Maican: „Te rog a regula această chestiune cât se poate mai curând, şi cu cât va fi mai curând îţi voi trage onorabil asupra-ţi un cec de 15.000 lei. Poţi fi sigur de deplina mea loialitate către d-ta întru cât priveşte comisioanele d-tale în toate afacerile ce-mi poţi trimite”. În aceeaşi scrisoare, referindu-se la o comandă de tuburi de cartuşe pentru armele de infanterie, scria: „Sper că vei fi în stare a arunca

597 Epoca, anul III, No. 706, a doua ediţiune, joi 31 martie (12 aprilie) 1888, p. 2;598 Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată 1885-1900, vol. II – Bucureşti, Editura ziarului „Universul” Soc. Anonimă, 1928, p. 54;599 Idem, p. 3;600 Idem, p. 3;601 Idem, p. 1.

373


toate sau cea mai mare parte din aceste afaceri în mâinile mele, pentru benefi ciul nostru mutual”602. La scrisorile lui Broadwel, colonelul a răspuns măgulitor, semnând de cele mai multe ori Louise, dar şi cu numele său.

Ziarul Epoca, în lupta sa cu „colectivitatea” (N.N. – partidul liberal) şi în special cu Ion C. Brătianu, în articol „Elevii D-lui Brătianu” l-a portretizat pe colonelul Maican astfel: „Elevul Colonel Maican este depărtat de generalul Florescu de la Pyrotechnia armatei unde, deşi nu era superior, şi nu putea dispune de nimic, totuşi se simţea apucăturile lui rele. El este trimis la Craiova în artileria teritorială spre al feri de or-ce ispită. Mutarea sa este din Februarie 1875. D. Brătianu, îl cheamă imediat la 9 Martie 1877 în capul serviciului armelor speciale la Ministerul de Răsboi; îl face locotenent-colonel peste or-ce rând, şi îi formează educaţia aşa de frumos în cât acum l-a adus a acoperi de ruşine armata întreagă. Frumos elev a făcut!”603. Iar Constantin Bacalbaşa a scris peste ani: „Generalul Maican era o fi re simpatică şi lipsită de răutate, în schimb fratele său colonelul era un om rău care nu cunoştea ertarea. Era cunoscut că, într-o seară, ştiind că un căpitan din artilerie juca banii regimentului al cărui casier era, a jucat contra lui, i-a câştigat o mare sumă, iar a doua zi i-a făcut inspecţia casei. Căpitanul a fost judecat, osândit, degradat şi şi-a încheiat cariera la închisoarea Văcăreşti”604.

În articolul „I.C. Brătianu complicele Maicanilor” ziarul Epoca a citat din raportul colonelului Carp următoarele: „La sfârşitul anului 1878 se observă că obusurile predate de d-nu Broadwel se spărgeau când abia eşau din tun. După resbel se vorbea foarte mult de obusurile proaste, de comandele făcute de Broadwel, de relaţiunile care existau între acesta şi colonelul Maican, de moşiile ce acesta cumpăra”. În fi nalul articolului s-a concluzionat cu amărăciune: „Cu toate acestea nicio urmărire nu se începe în contra lui Maican, CARE FU NUMIT COLONEL ÎN 1882, APOI COMANDANT AL UNEI BRIGADE DE ARTILERIE ŞI PĂREA CHEMAT LA CEA MAI STRĂLUCITĂ ÎNAINTARE”605.

Presa vremii a semnalat că raportorul special în cazul colonelului D. Dimitrescu Maican, colonelul artilerist Ion Carp, şeful Arsenalului Armatei, ar fi dorit închiderea dosarului pe motiv că vina s-a prescris (trecuseră peste 10 ani, 1877-1888). Presa însă a replicat cu „art.593 care consideră ca acte întreruptive de prescripţiune or-ce acte de instrucţiune sau de urmărire”, în acest caz existând acte de instrucţiune la Ministerul de Război încă din aprilie 1878 când regimentele de artilerie au primit ordin „să facă constatări” privind „obusurile care fac obiectul urmărirei colonelului Maican”606.

602 Epoca, anul III, No. 657, a doua ediţiune, sîmbătă 6 (18) februarie 1888, p. 3;603 Idem, p. 2;604 Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată 1885-1900, vol. II – Bucureşti, Editura ziarului „Universul” Soc. Ano-nimă, 1928, p. 55;605 Epoca, anul III, No. 707, a doua ediţiune, vineri 1 (13) aprilie 1888, p. 1.606 Epoca, anul III, No. 675, a doua ediţiune, joi 25 februarie (8 martie)1888, p. 3.

374


Iar abuzurile la care se făcea referire au fost prezentate explicit tot în presă :„Faptele relevate prin actul de acuzaţiune contra d-lui colonel Dimitrescu Maican şi pe care se întemeiază trimiterea colonelului înaintea consiliului de rezbel pentru corupţie şi mituire sunt trei: furnitura obuzurilor, aceea a gloanţelor şi o aprovizionare de furagiu”607.

În şedinţa de judecată a colonelului Maican de la Consiliul de Război al Corpului 2 Armată din Bucureşti, condus de generalul Radovici, colonelul Algiu, numit înalt comisar regal special în acest proces, a insistat pe considerente de ordin moral „ce atinge atât de greu imaculata onoare a armatei române” arătând că „din actele afl ate la dosar reese că colonelul Maican a fost amestecat în toate furniturile armatei noastre pe timpul resbelului; şi ne aducem aminte cum, după învingerea turcilor, ofi cierii otomani, fraternizând cu ofi cierii români, le ziceau: Bine, cardaş, dar obuzele voastre sunt dovleac sadea”608. Totuşi, Consiliul de Război a admis „ prescripţiunea în ceea ce priveşte crima de mituire” pentru obuze şi cartuşe şi l-a judecat în continuare pe colonelul Maican pentru delictul de înşelăciune privind afacerea cu furaje. Din nou, colonelul Algiu a fost vertical şi şi-a făcut datoria, dovedind „cu acte că acuzatul a contravenit ordinului şi instrucţiunilor categorice pentru aprovisionarea furagiului şi în omniputinţa sa, a dat în întreprinderea unor samsari aprovisionarea cu ovăz în valoare de 200.000 lei, fără avizul corpului ...”, iar „compturile de misiuni (pentru controlul calităţii fânului la faţa locului, deplasările „făcându-se” cu trăsuri particulare – N.N.) ale colonelului Maican, ca acelea de 90 de zile sunt fantastice şi inadmisibile, întru cât s-a constatat că colonelul Maican în acest timp n-a lipsit o singură zi din capitală”609. Ca urmare, „Consiliul deliberând în secret, în unanimitate pronunţă: Da, acuzatul este vinovat de faptul de înşelăciune; şi în consecinţă îl condamnă la un an închisoare, una mie lei amendă şi 400 lei cheltuieli de judecată”610.

La rândul său, Constantin Bacalbaşa a consemnat cu acurateţe că în fi nalul procesului, la jumătatea lunii martie, Consiliul de Război al Corpului 2 Armată din Bucureşti (generalii Cernat, Creţeanu, Arion, Radovici, Fălcoianu), l-a condamnat pe colonelul Maican „ la 1 an închisoare şi 1000 lei amendă -pedeapsă minimă- pentru concusiune şi escrocherie”611. De reţinut faptul că împotriva colonelului Maican s-a pronunţat şi Consiliul de Război de la Corpul 1 Armată Craiova (preşedinte – generalul Constantin Anghelescu), „unde a fost trimis din nou procesul colonelului Maican, îl osândeşte la 2 luni închisoare, peste anul la care fusese osândit în Bucureşti şi în plus la degradare”612.

607 Epoca, anul III, No. 691, a doua ediţiune, duminică 13 (25) martie 1888, p. 3;608 Epoca, anul III, No. 696, a doua ediţiune, vineri 18 (30) martie 1888, p. 2;609 Ibidem, p. 2;610 Ibidem, p. 2;611 Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată 1885-1900, vol. II – Bucureşti, Editura ziarului „Universul” Soc. Anonimă, 1928, p. 65;612 Idem, p. 70.

375


A urmat recursul judecat la Consiliul de revizuire. Despre acesta, ziarul Epoca menţiona: ,,Consiliul de resbel, înaintea căruia colonelul Maican a compărut alaltăieri la Galaţi a menţinut pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare, dar a schimbat pedeapsa degradaţiunei înaintea frontului în aceia mai uşoară a piederii gradului”613.

Conform Decretului No. 1770 din 4 iunie 1888 ,,Colonelul D. Dimitrescu Maican, comandantul brigadei II de artilerie, se sterge, pe ziua de 25 Mai 1888, din controalele armatei, ca unul ce, prin sentinţa judecătorească rămasă defi nitivă, a fost condamnat la 1 an şi 3 luni închisore, precum şi perderea gradului, conform art. 2 din legea posiţiei ofi cierilor”614. Din raportul ministrului de război pentru susţinerea proiectului de decret reţinem că prin sentinţa Nr. 133 din 24 Mai 1888, Consiliul de Război de pe lângă Corpul III de armată a condamnat pe colonelul D. Dimitrescu Maican ,,la 1 an şi 3 luni închisore cu perderea gradului, incapacitate de a ocupa funcţiuni publice, perderea dreptului la pensiune şi purtarea ordinelor şi medalielor ţărei şi străine, în virtutea art. 254 c.j.m., 144 c.p.c., 132 şi 129 c.j.m. pentru faptul de mituire”615.

Averea colonelului Dimitrie Dumitrescu Maican a produs urmări peste ani, unele chiar neplăcute. Astfel, după Primul Război Mondial, interesul opiniei publice a fost aţintit de duelul616 dintre Lascăr D. Zamfi rescu (fi ul scriitorului şi politicianului Duiliu Zamfi rescu) şi căpitanul (r) D.D. Maican (fi ul colonelului Maican), din iarna anului 1921, ,,din pricina curţii pe care ambii o făceau unei anume domnişoare J.B.P.”. Lascăr, care moştenise spiritul combativ al tatălui său şi pasiunea pentru arme, a făcut câteva aluzii cu privire la ,,originea neortodoxă a averii lui Dumitrescu Maican”, ducând la ieşirea pe teren cu pistolul şi la moartea impulsivului Lascăr. Ca urmare a acestui trist dezdozdământ al duelului, Dimitrie Dumitrescu Maican a fost condamnat la două luni închisoare corecţională, potrivit art. 259 din Codul Penal. Din păcate, la ieşirea din penitenciar acesta s-a sinucis.

Menţionăm că, în anul 1886, colonelul Maican, cu bani deturnaţi, a cumpărat617 de la Sofi a Solomon – fosta Ghika, precum şi de la Ştefan Borănescu drepturile indivize de codevălmaş pentru circa 24.000 de hectare de pădure din zona Nehoiu-Buzău, devenind codevălmaşi cu moşnenii. Ecaterina Maria Maican, moştenitoarea familiei colonel Maican, în 1945 a făcut un act de donaţie, de peste 18.000 ha, către Academia Română, în care recunoştea că le stăpâneşte în devălmaşie cu moşnenii buzoieni, şi, în aceeaşi zi, a vândut Societăţii ,,Moroieni” întreaga masă lemnoasă şi o treime din terenurile indivize. Ulterior, această pădure a fost luată în exploatare de statul român, pentru ca în 2009 Academia Română să redevină proprietarul celor peste 18.000 de hectare de pădure de pe raza localitaţilor Gura Teghii, Siriu, Brăeşti şi Nehoiu, în baza donaţiei mai sus-menţionată, făcută, în anul 1945 de urmaşii colonelului Maican.

613 Epoca, anul III, No. 754, a doua ediţiune, vineri 27 mai (8 iunie) 1888, p. 2;614 Monitorul Ofi cial, No. 53, miercuri 8 (20) iunie 1888, p. 1285;615 Idem, p. 1286;616 www.historia.ro – Scandalurile moderne de odinioară (III);617 www.romanialibera.ro – În ce păduri vor să vâneze academicienii.

376


Cazul generalului Alexandru AnghelescuŞi pentru generalul Alexandru Anghelescu, înainte de

a prezenta cazul său de corupţie, vom reliefa câteva aspecte din biografi a sa. S-a născut la 4 septembrie 1836, în Bucureşti, fi ind văr cu alt general, ministru de război, generalul Constantin Anghelescu. A urmat Şcoala de Ofi ţeri din Bucureşti (1854-1856), pe care a absolvit-o al 9-lea din 26 absolvenţi, printre colegii săi numărându-se, printre alţii, viitorii generali Slăniceanu Gheorghe, Barozzi Constantin, Anghelescu Gheorghe, Budişteanu Alexandru, Fălcoianu Ştefan, Pencovici Eustaţiu etc.618.

A deţinut următoarele grade militare: sublocotenent-7 aprilie 1856, locotenent-11 septembrie 1858, căpitan-21 decembrie 1860, maior-24 ianuarie 1865, locotenent-colonel-26 aeptembrie 1868, colonel-1 ianuarie 1871, general de brigadă-1881, general de divizie- ...

A exercitat atribuţiile următoarelor funcţii militare: funcţii de comandă şi stat major în prima baterie şi primul regiment ale artileriei române (1856-1871); comandant al Rezervei de artilerie şi al Marelui parc (1876-1877); comandant al Regimentelor 2 şi 4 Artilerie (1877); comandant al Diviziilor 2 şi 4 Infanterie (1877); comandant al Artileriei Armatei de operaţii (1877); comandant al Diviziei de rezervă (1877-1878); ministru de război (27.02.1886-05.11.1887); comandant al Corpului 3 Armată (1887-1888). Menţionăm că în perioada 1872-1876 nu a fost militar în activitate. La 29 februarie 1872, fi ind comandant al Regimentului 2 Artilerie, a fost trecut în neactivitate prin retragerea funcţiei619, comandant de regiment fi ind numit ajutorul său locotenent-colonelul Henrih Herkt (cel care a fost avansat colonel la 6 iulie 1872 - N.N.). De reţinut faptul că a comandat Divizia 4 Infanterie în atacul redutei Griviţa 1 şi primul atac al redutei Griviţa 2. A demisionat din armată la 8 februarie 1888.

Generalul Alexandru Anghelescu a fost schimbat din funcţia de ministru pentru unele nereguli în achiziţionarea de furnituri militare, dar greutatea procesului său a fost mituirea în cazul crucişătorului „Elisabeta”. Ulterior schimbării din funcţia de ministru a fost silit să-şi dea demisia din armată. Acest aspect a fost consemnat cu rigoare de Constantin Bacalbaşa: „Prin Decretul regal No. 216 din 8 februarie 1888, după propunerea făcută de d. ministru secretar de stat la departamentul de rezbel prin raportul No, 2348 s-a primit demisiunea din armată a generalului de brigadă Anghelescu Alexandru, comandantul Corpului III de armată, pe ziua de 8 februarie 1888”620.

618 Căpitan Nicolae Uică – Istoricul Şcoalei Militare de Infanterie de la 1847 – 1911 – Bucureşti, Tipografi a George Ionescu, 1911. p. 15;619 Ministerul de Resbel – Anuarul Armatei Române pe anul 1872 – p. 456.620 Epoca, anul III, No. 661, a doua ediţiune, miercuri 10 (22) februarie 1888, p. 3.

Generalul Alexandru Anghelescu

377


Demisia sa a fost forţată de o serie de evenimente. În acest sens menţionăm că: „La deschiderea Camerei, Nicolae Fleva adresează, pe această chestie, o interpelare primului-ministru, în acelaşi timp cere dosarele furniturilor dela Ministeru de Război. Ion Brătianu refuză să le dea declarând că: „opoziţia vrea dosarele pentru ca inamicii ţării să vadă secretele apărărei noastre naţionale”. Frază nenorocită care stârneşte o furtună îngrozitoare. ... În ziua de 20 Noembrie Fleva îşi dezvoltă interpelarea. ... Însă dosarerele au fost refuzate. Şeful guvernului apără pe generalul Anghelescu spunând că este o somitate militară. În urmă e nevoit să consimtă la alegerea unei comisii de anchetă parlamentară”621.

Ziarul Epoca s-a alăturat celor ce au pus umărul la înlăturarea generalului din armată. Într-un întins articol, intitulat „I.C. Brătianu şi armata”, a creionat critic portret profesional al generalului Alexandru Anghelescu: „... Să trecem la al doilea, generalul A. Anghelescu. Acesta, pe timpul roşilor (liberalilor N.N.) a jucat tot-da-una un rol însemnat ... Astfel în 1866, ca Maior, a fost director general în Ministerul de Resboi, în care timp a furat în cât a speriat chiar pe însuşi d. Brătianu, şi ceia ce fura mânca cu femeile publice, într-un mod scandalos. La declararea resboiului, d. Brătianu l-a găsit în neactivitate, de 5 ani. Îl readuce în activitate, raportează decretul prin care fusese pus în neactivitate, dându-i vechimea – fapt de o ilegalitate monstruoasă – şi-i încredinţează după trecerea Dunărei, Comandamentul Diviziei a 4-a active, de şi erau alţi coloneli mai capabili, mai vechi şi mai buni de cât dânsul. În timpul resboiului a dat dovezi de o nepricepere fenomenală, cu toate că colonelul

Voinescu ce i se dase ca şef de stat-major, căuta să-l acopere în tot ce făcea. Nenorocitul atac din 7 Octombre 1877, care s-a dat pe când Anghelescu sta la masă, a fost lovitura sa cea mai mare, şi cu toată opunerea sfruntată a d-lui Brătianu, Regele a ordonat să i se ia comanda şi să părăsească Bulgaria. Ei bine, al doilea general numit după resboi, a fost generalul A. Anghelescu, cu toate că alţi bravi coloneli, care plătiseră cu persoana lor aveau adevărate merite la asemenea răsplată! O sfi dare, dacă nu o batjocură pentru armată, pentru acei ce nu se închinau d-lui Brătianu! Mai la urmă, de şi d. Brătianu îl ştia capabil de toate turpitudinile îl numeşte Ministru de Resboi ... Anghelescu, face ca ministru cea ce era deprins să facă – dar sigur fără să împartă cu alţii – Brătianu se supără şi-l dă afară din Minister. Îl numeşte însă Comandant de

621 Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată 1885-1900, vol. II – Bucureşti, Editura ziarului „Universul” Soc. Anonimă, 1928, p. 51.

Generalul Alexandru Anghelescu

378


corp de armată, şi la prânzul ce Regele dă armatei, Anghelescu este aşezat d-a dreapta Regelui! Sărmană armată, Brătianu vorbeşte în numele tău!”622.

Implicarea generalului Anghelescu în cazul crucişătorului ,,Elisabeta” a ieşit la iveală, aşa cum se arăta în actul de acuzare, ,,cu ocaziunea instrucţiunei procesului dinaintea tribunalelor militare contra fostului general N. D. Maican, fost secretar general al ministerului de resbel, pentru delictul de mituire în afacerea comenzei încrucişătorului „Elisabeta” pentru fl otila română, s-a dat peste urme şi indicii grave de mituire în aceiaşi cestiune şi în privinţa fostului ministru de resbel Al. Anghelescu”623. Într-un alt număr al ziarului Epoca se menţiona: „... în cestiunea încrucişătorului, hoţia cea mare a fost făcută de gen. Maican şi mai ales de gen. Anghelescu. Noi afi rmăm că s-au furat bani în această afacere de cei doi ofi ţeri sus numiţi şi că culpabilul cel mare este gen. Anghelescu, care în această împrejurare a tras pe sfoară pe gen. Maican. Suma luată de gen. Anghelescu, ca bacşiş e de 25.000 de franci ... Văzând că cu ocazia afacerii fraţilor Maican s-a pomenit şi de dânsul gen. Al. Anghelescu speriat de denunţurile ce se fac, s-a dus acum patru zile la d. Broadwel să-i restitue cei 25.000 de franci”624.

Conform actului de acuzare a generalului Anghelescu, comisarul Broadwell, reprezentantul casei Armstrong, văzând că secretarul general al Ministerului de război a preferat casa rivală Thames, la 22 martie 1887 s-a dus acasă la generalul Anghelescu, ,,cu care s-a înţeles a-i da o sumă de 50.000 lei în două rânduri, adică jumătate în ziua în care se va sub-scri contractul pentru darea comenzii încrucişătorului, iar jumătate când se va acorda casei Armstrong şi concesiunea armamentului acelui încrucişător”625.

Reprezentantul casei Armstrong, Broadwell, pe timpul audierilor în procesul colonelului Maican a declarat că ,,generalul Anghelescu i-a restituit suma de 25.000 lei ce-i dedese ca mulţumire pentru acordarea unei comande”626.

Conform hotărârii din 7 decembrie 1888, Înalta Curte de Justiţie l-a declarat pe ,,d. Alexandru Anghelescu fost ministru de resbel, culpabil că în această calitate a luat mită de la comisionarul Broadwell pentru a da comanda încrucişătorului ,,Elisabeta” casei Armstrong. … că a violat art. 45 şi 49 din legea comptabilităţei generale a Statului dând concesiunea plumbului şi cositorului fără publicitate, licitaţie nici garanţie. … că a violat art. 45 din legea comptabilităţei dând concesiunea cismelor fără publicitate nici licitaţie. … pentru neluarea de garanţie la darea comenzei încrucişătorului ,,Elisabeta”, fi ind paritate de voturi rămâne achitat în virtutea art. 35 din legea asupra responsabilităţei ministeriale”, şi l-a condamnat ,,… la închisoare corecţională pe termen de trei luni, la 5000 lei amendă şi la incapacitatea d-a mai ocupa funcţiuni publice fără perderea dreptului la pensiune. Statuând asupra concluzielor partei

622 Epoca, anul III, No. 680, a doua ediţiune, marţi 1 (13) martie 1888, p. 2;623 Epoca, anul IV, No. 905, a doua ediţiune, miercuri 30 noiembrie (12 decembrie) 1888, p. 1;624 Epoca, anul III, No. 656, a doua ediţiune, vineri 5 (17) februarie 1888, p. 1;625 Epoca, anul IV, No. 906, a doua ediţiune, joi 1 (13) decembrie 1888, p. 1;626 Epoca, anul III, No. 663, a doua ediţiune, vineri 12 (24) februarie 1888, p. 3.

379


civile şi apreceiând condamnă pe Alex. Anghelescu la 30.000 lei despăgubiri civile în favoarea ministerului de resbel pentru furniture plumbului şi a cismelor”627.

Conservatorii, în lupta lor cu liberalii, au comentat această decizie extrem de triumfător în paginile ziarului Epoca: „Cei patru-spre-zece înalţi judecători ai celei mai înalte puteri a statului, cei patru-spre-zece înalţi judecători pe care legea-i declară impecabili, a zis la 7 Decembrie 1888: Da, d. Alexandru Anghelescu, fost ministru de resbel, este culpabil că în această calitate a luat mită de la concesionarul Broadwell pentru a da comanda încrucişătorului „Elisabeta” casei Armstrong ... Da, ex-generalul Anghelescu este culpabil că a violat art. 45 şi 49 din legea comptabilităţei generale a Statului, dând concesiunea plumbului şi a cositorului, dând concesiunea cismelor fără licitaţie”. În articolul invocat se concluziona: „Procesul judecat de Înalta Curte a dovedit că toate călcările de legi cu neţinerea licitaţiilor s-au făcut prin consiliul de miniştri, care a semnat din preună cu ex-generalul Anghelescu dispoziţiuni ce violează legea comptabilităţei”. Articolul se încheia cu o întrebare cu evident iz politic „Fostul general e osândit pentru acest fapt; dar tovarăşii lui ce fac?”628.

Satisfacţia conservatorilor a căpătat o dimensiune superioară atunci când a constatat efectele sentinţei asupra generalului, relatate de soţia acestuia: „... această sentinţă l-a omorât! Este în pat grav bolnav suferind de o afecţiune a inimei, care mult mă tem să nu-i cauzeze moartea ... Şi când mă gândesc că soţul meu e cu desăvârşire nevinovat; n-a putut să fure, n-a furat, e prea loial ca să-şi calce onoarea, să-şi păteze numele! N-am crezut niciodată că se vor găsi judecători care să-l condamne. Nu pot să vă descriu starea lui după condamnare. A fost lovit până în adâncul sufl etului! Dar supliciul lui nu este de astă-zi; el durează de un an de zile. Un an de acuzaţiuni, şi soţul meu nu s-a plâns nimănui. Guvernul asta care a ţinut să pedepsească un partid pentru hoţiile sale, un partid murdar ... Soţul meu plăteşte pentru întregul partid colectivist. Şi

ce partid, de hoţi, domnul meu. Nu vă puteţi închipui cât am stăruit pe lângă bărbatul meu să nu primească portofoliul ministerial ce i se oferea! Slăniceanu, Dabija sunt toţi victima lui Ion Brătianu ... ”629.

Conform presei vremii, generalul Alexandru Anghelescu ,,a adresat Capului Statului o cerere de graţiere, dar se crede că, cel puţin

627 Epoca, anul IV, No. 913, a doua ediţiune, vineri 9 (21) decembrie 1888, p. 3;628 Epoca, anul IV, No. 914, a doua ediţiune, sâmbătă 10 (22) decembrie 1888, p. 1;629 Idem, p. 2.

Crucişătorul „Elisabeta“

380


pentru moment, cererea sa va rămâne fără rezultat favorabil”, iar ,,condamnatul va fi astăzi condus la închisoarea de la Văcăreşti”630 .

Alexandru Anghelescu a decedat la9 septembrie 1911, într-un adânc anonimat, doar ziarul Universul publicând următorul anunţ: „D-na Maria A. Angelescu, soţia îndurerată, are onoarea a face cunoscut încetarea din viaţă a soţului ei iubit fostul general Alexandru Anghelescu decedat după o lungă şi grea suferinţă, în etate de 75 ani. Prietenii şi cunoscuţii care vor să-i dea o ultimă salutare sunt rugaţi să asiste la serviciul religios ce se va ofi cia la capela Cimitirului Bellu, în ziua de Duminică 11 Septembrie, ora 3 jumătate p.m., unde se afl ă depuse rămăşiţele pământeşti. Acesta se consideră drept orice invitare”631. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox.

630 Adevărul, an I, No. 98, ediţia II, duminică 11 Decembrie 1888, p. 2;631 Universul, an XXIX, nr. 249, duminecă 11 septembrie 1911, p. 3.

Mormântul generalului Alexandru Anghelescu

381


2.26. Un trădător de neam şi ţară – colonelul artilerist Victor Verzea

Colonelul artilerist Victor Verzea şi-a făcut loc în două enciclopedii româneşti, e adevărat în puţine cuvinte, dar, din păcate, ca un personaj negativ. În enciclopedia Minerva din 1930, despre el se consemna: ,,Victor Verzea a fost un colonel român ardelean de origină. În timpul neutralităţii înaintea intrării noastre în război i se încredinţează importantul post de director general al poştelor şi telegrafelor, în care calitate s-a pus în slujba puterilor centrale. La declararea războiului a rămas fără ordin pe teritoriul ocupat, primind demnitatea de primar al capitalei. Dat în judecată a fost condamnat la moarte, iar după terminarea răsboiului i s-a schimbat pedeapsa în închisoare pe viaţă”632. Enciclopedia Cugetarea din 1940 prezenta cam aceleaşi lucruri, dar din capul locului afi rma că Victor Verzea a fost ,,colonel român şi trădător”, prezentând apoi date despre avansarea sa în diferite grade militare633. În articolul de faţă ne propunem, ca adunând informaţii disponibile în diferite surse, să reconstituim biografi a acestui ofi ţer de artilerie, care a rămas o pată în istoria armei noastre.

Născut la 5 decembrie 1865, ,,ardelean din Săcele, [...], a trecut în Regat, unde a urmat Şcoala Militară de Ofi ţeri”634, pe care a absolvit-o în 1886, fi ind înaintat sublocotenent la 1 iulie şi repartizat în arma artilerie, iar în 1888 a absolvit Şcoala Specială (de Aplicaţie) de Artilerie, clasifi cat al cincilea din doisprezece ofi ţeri, fi ind coleg cu viitorii generali Alexandru Lupescu şi Radu Toroceanu. A fost înaintat în grad astfel: locotenent-30 august 1889, căpitan-1 ianuarie 1894, maior-10 mai 1903635. În perioada 20 decembrie 1894-10 decembrie 1895 a fost disponibilizat, „ca măsură disciplinară”636, când a dezertat, fugind la Bruxelles, cu o dansatoare. În anul 1892, cu doi ani înainte de dezertare era încadrat în Regimentul 2 Artilerie. După reprimirea în armată, şi-a desfăşurat activitatea la Pirotehnia Armatei, în anul 1906 devenind

632 Minerva. Enciclopedie română – Cluj, 1930, Editura Comitetului de redacţie al Enciclopediei române Minerva, p. 952;633 Lucian Predescu – Enciclopedia României. Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri – Editura SAECULUM I.O. şi Ed. VESTALA, Bucureşti, 1999, p. 895;634 Lucian Boia – „Germanofi lii”: elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial – Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 75;635 Anuarul Armatei Române pe anul 1905, p. 427;636 Lucian Predescu – Enciclopedia României. Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri – Editura SAECULUM I.O. şi Ed. VESTALA, Bucureşti, 1999, p. 895.

Colonelul Victor Verzea

382


subdirectorul acesteia. Despre cariera sa militară, colonelul Victor Verzea afi rma că un loc important în cadrul acesteia l-a reprezentat perioada în care a exercitat funcţia de comandant de baterie: „Am comandat Bateria a 4-a din Regimentul 10 artilerie,

timp de 4 ani de zile – şi era cea mai frumoasă şi mai bună din Regiment”637. A fost avansat colonel la 10 mai 1914, în 1915 fi gurând ca ofi ţer de rezervă la Regimentul 10 Artilerie638.

Se impune a menţiona faptul că aşa cum în carieră s-a dovedit a fi fost un arivist, nici în căsnicie nu a fost lipsit de interese. Potrivit relatărilor vremii, „Pentru satisfacerea

tendinţelor de parvenire, s-a căsătorit cu fi ica generalului Tamara (Gheorghe Tamara, intendentul general al Armatei - N.N.)”639.

De-a lungul timpului, colonelul Victor Verzea a îndeplinit câteva funcţii importante în administraţie. A fost director general al Poştelor în perioada 30 decembrie 1910-16 octombrie 1912 în guvernarea conservatoare, când „Conducerea sa a fost

caracterizată printr-o bună şi dreaptă administraţie, neinfl uenţată de cauze din afară,

printr-o deosebită grijă de buna stare a personalului, tradusă în fapt prin legea de

organizare (adoptată în martie 1912 – N.N.)”640. În perioada 1914-1916, în guvernarea liberală, a îndeplinit funcţia de şef al serviciului telegrafo-poştal în campanie şi în zona interioară, şi, în fapt, funcţia de director general al Poştei Române. În anul 1913 a fost numit „comisar guvernial la Banca Naţională a României”641. Pe timpul ocupaţiei germane, în perioada noiembrie 1916- iunie 1917 a fost primar general al Capitalei.

Ca urmare a colaborării cu ocupanţii capitalei, la 4/17 august 1917, „Curtea

Marţială a condamnat pe Locotenent-colonelul Victor Verzea, directorul general al

Poştelor, la moarte şi degradare militară, pentru trădare de patrie”642.La începutul anului 1919, în condiţiile intransigenţei opiniei publice faţă de cei

rămaşi în teritoriul ocupat, colaboratori ai Puterilor Centrale, colonelul Victor Verzea a fost rejudecat de Curtea Marţială a Corpului 2 Armată şi condamnat la degradare militară şi la pedeapsa cu moartea. A fost apărat de renumitul avocat Ionel Perieţeanu, din a cărui pledoarie am reţinut cererea adresată completului de judecată de „a privi

faptele imputate colonelului Verzea astfel cum vor fi privite de toţi, după ce totul se va

calma, după ce iarăşi vom reintra în viaţa tihnită şi normală. ... Transmiteţi viitorimei

637 Colonel Victor Verzea – Răspuns calomniatorilor mei – Bucureşti, Tipografi a „Gutemberg” Josef Gobl, 1918, p. 5;638 Anuarul Armatei Române pe anul 1915, p. 310;639 C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu – Fapte din umbră, vol. II – Editura Politică, Bucureşti, 1977, p. 98;640 Constantin N. Minescu – Istoria Poştelor Române. Originea, desvoltarea şi legislaţiunea lor – Bucureşti, Imprimeria Statului, 1916, p. 651;641 Revista economică, an XV, Nr. 8, Sibiu, 22 februarie 1913, p. 122;642 Dr. Vasile Bianu – Însemnări din războiul României Mari. Tomul I de la mobilizare până la pacea din Bucureşti – Cluj, Institutul de Arte Grafi ce „Ardealul”, 1926, p. 170.

383


o sentinţă conformă cu aşteptările ei, chiar dacă ar fi să dezamăgiţi optica pasională şi nedreaptă a prezentului”643.

În ziua de 6 mai 1919 a avut loc degradarea militară publică a colonelui Victor Verzea644. Convinşi fi ind de curiozitatea fi rească a cititorilor faţă de acest inedit eveniment, prezentăm o succintă descriere a evenimentului, publicată de către ziarul Adevărul: „Ieri la orele 10 dimineaţa a avut loc pe platoul de la Cotroceni degradarea colonelului Victor Verzea. Erau de faţă trupe din toate unităţile afl ate în Capitală. Asista de asemeni foarte mult public dornic de astfel de spectacole. D. Paul Eşanu, grefi erul Curţii Marţiale a citit sentinţa de condamnare la muncă silnică pe viaţă a colonelului Verzea, după care d. maior Criveanu a rupt osânditului epoleţii în sunetele unui marş funebru. Verzea era extrem de palid şi se observau sforţările ce făcea pentru a- şi păstra calmul. După ce a fost purtat prin faţa soldaţilor aşezaţi în careu, a fost urcat într-un automobil închis şi transportat sub paza santinelelor şi a gardienilor închisorii la Văcăreşti. Mulţimea cu expansivitatea ei de totdeauna l-a huiduit”645.

Sentinţa de condamnare a sa la moarte nu a fost pusă în aplicare deoarece, la 9 aprilie 1920 a fost emis Decretul nr. 1547 privind amnistia infracţiunilor comise de cei chemaţi sub arme pe timpul războiului, iar la 4 mai acelaşi an, prin Decretul nr. 2009 au fost amnistiate infracţiunile comise de civili pe timpul războiului. La 13 septembrie 1922 se putea citi în ziarul Adevărul, la rubrica „Comurtări şi reduceri”: „Pedeapsa cu moartea dată condamnatului Victor Verzea şi comutată în muncă silnică pe viaţă se reduce la 15 ani muncă silnică”646.

Opţiunea de a colabora cu ocupanţii străini surprinde, deoarece în trecut se alăturase celor ce se înregimentaseră în lupta pentru afi rmarea românismului în Transilvania. Încă din tinereţe a aderat la modelul cultural al societăţilor secrete care luptau pentru cauza naţională, pe când era elev în clasa a II-a secundară la liceul din Beiuş, alăturându-se lui Aurel C. Popovici, viitorul gânditor al ideologiei federaliste şi doctrinar al ideii naţionale, întemeind o societate literară clandestină, pentru care a fost sancţionat. Acesta a reprezentat în fapt momentul trecerii Carpaţilor şi înscrierii la Şcoala de Artilerie. În 1884 l-a reîntâlnit pe A.C. Popovici la Bucureşti, cu care a organizat ,,… o nouă societate secretă, intitulată ,,Societatea revoluţionară română”, la care Verzea i-a cooptat, fără să ştie unul de altul, pe alţi doi apropiaţi ai lui A.C. Popovici: Alexandru Vaida-Voevod şi Iuliu Maniu”. Scopul acestei noi societăţi era explicit prezentat în jurământul membrilor săi: ,,eliberarea din sclavie a românilor din Transilvania”647.

643 Vasile Nistor – Mari avocaţi ai României – Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 21-22;644 Unirea, an XXIX, no. 98, Blaj, Miercuri 14 mai 1919, p. 4; 645 Adevărul, an XXXII, No. 10766/mai 1919, p. 2;646 Adevărul, an XXXV, No. 11802/miercuri 13 septembrie 1922, p. 2;647 Casile Crişan – Aurel C. Popovici (1863-1917) – Editura Altip, Alba Iulia, 2008, p. 21.

384


În acest context trebuie relevat faptul că Victor Verzea a jucat şi „un rol tot aşa de puţin limpede şi onorabil” şi în tratativele de împăcare româno-maghiare, mergând de mai multe ori la Budapesta, prezentându-se „ca un om de încredere al regelui” şi insinuând că „regele Carol cere cu orice preţ împăcarea Românilor (din Ardeal – N.N.) cu Ungurii şi că Bucureştii vor abandona defi nitiv pe Românii din Transilvania în cazul când acest acord nu va reuşi”648.

Înţelegera personalităţii destul de contradictorie a colonelului Victor Verzea este posibilă prin formularea răspunsului la fi reasca întrebare: cine a fost cu adevărat Victor Verzea şi mai ales de ce se face vinovat? În mod logic răspunsul trebuie formulat pornind de la cele mai persuasive desrieri ale colonelului, şi a faptelor sale, făcute de-a lungul timpului. Asfel, menţionăm că Mircea Bălan l-a caracterizat succint după cum urmează: „Victor Verzea era în anii neutralităţii şeful serviciului român de spionaj. Rămas în Capitala ocupată el îşi va trăda ţara şi va fi condamnat în contumacie de guvernul de la Iaşi. Trădarea lui V. Verzea a fost o lovitură dureroasă, pentru că deţinea mari secrete, de importanţă vitală pentru România”649.

La rândul lor, istoricii Vasile Măieran şi Dan Dulciu relatează următoarele: ,,Colonelul de artilerie Victor Verzea a fost scos din armată în 1908, pentru divulgarea unor secrete militare ce fuseseră folosite împotriva ministrului de Război, generalul Averescu, de către preşedintele Partidului Conservator, Al. Marghiloman. În 1913, Partidul Conservator venind la putere, Victor Verzea a fost numit director general al Poştelor. Rămas în această funcţie, cu mici intermitenţe, până în noiembrie 1916, acest individ odios a desfăşurat o intensă activitate în favoarea Germaniei şi a Austro-Ungariei”650.

În accepţiunea incriminatului Victor Verzea însă, lucrurile au stat cu totul altfel. În încercarea de a da răspunsul cuvenit „calomniatorilor” săi, colonelul consemna: ,,Cu toată perspectiva frumoasă ce aveam în armată n-am putut trece peste o nedreptate ce mi se făcuse cu prilejul unor avansări şi mi-am dat demisia la începutul anului 1908. ... După ce am demisionat din oştire am luat direcţia ,,Sămănătorului”, împreună cu Aurel C. Popovici, marele luptător şi patriot, de care mă leagă o sfântă prietenie. Cu începere de la 3 August 1908 am publicat în ,,Sămănătorul” o serie de articole asupra stării sufl eteşti a armatei, asupra organizărei, asupra înaintărilor etc. ... etc. ..., crezând că voi putea face să înceteze clicile politice, schimbările continue ale legei de înaintare, arivismul, care rodeau camaraderia şi subminau moralul oştirei”651.

648 Ion Rusu Abrudeanu – Pacostea rusească- note istorice, impresii, documente şi scrisori în legătură cu războiul nostru – Bucureşti, Atelierele grafi ce SOCEC&Comp., Societate anonimă, 1920, p. 41;649 Mircea Bălan – Istoria trădării la români, vol. II, De la Mihai Viteazul până astăzi, ediţia a III-a – Editura Eurostampa, Timişoara, 2006, p. 333;650 Vasile Măierean, Dan Dulciu - O istorie a criptologiei româneşti – Editura RAO, 2010, p. 24; 651 Colonel Victor Verzea – Răspuns calomniatorilor mei – Bucureşti, Tipografi a „Gutemberg” Josef Gobl, 1918, p. 8.

385


Articolele sale din Sămănătorul (,,Starea sufl etească şi materială a armatei noastre” din numerele 32/3 august şi 33/10 august şi ,,Înaintările în armata noastră” din numerele 34/17 august şi 49/30 noiembrie 1908) au prezentat probleme cunoscute şi dezbătute în revistele militare ale acelor vremuri. Desigur, motivaţia scrierii acestor articole a fost evident patriotardă, articolele nefi ind nici virulente, nici spectaculoase prin dezvăluiri. În acelaşi timp autorul a dorit să inducă ideea că aceste articole sunt izvorâte din nemulţumirea profundă a armatei faţă de o stare de fapt arhicunoscută. ,,Retrăgându-mă din armată după 22 ani de serviciu militar, am o datorie de conştiinţă aceea de a expune sincer neajunsurile acestei nobile instituţii care reprezintă puterea statului românesc şi întruchiparea aspiraţiilor neamului nostru întreg. Ceea ce voi expune mai jos, sunt ideile şi simţămintele tuturor camarazilor, cari îşi iubesc sincer ţara şi meseria şi cari ar dori să vadă oştirea noastră la înălţimea morală cea mai desăvârşită şi cu o organizare şi conducere din cele mai bune”652.

Astfel, Verzea arată că ,,În timpul celor din urmă 15 ani, bugetul Ministerului de Război, operă personală a fi e-cărui ministru, a ţinut loc de lege de organizare şi de lege a cadrelor pentru diferitele unităţi. Prin aceste bugete s-au înfi inţat unităţi şi grade în comandamente”653. ,,Prin urmare, din cauza lipsei de stabilitate şi continuitate în organizarea, administrarea, conducerea şi instrucţia, oştirea noastră suferă de neajunsuri morale şi materiale ...”654. Privitor la înaintările din armată arată că ,,Mai fi ecare ministru a venit cu o nouă lege de înaintare sau cu o modifi care interesată a unor articole din această lege”655. În următoarele două articole, dedicate special înaintărilor din armată, colonelul Victor Verzea a relatat situaţii şi cazuri prezentate de revistele militare ale vremii. Astfel, a reluat problema înaintării greoaie, întârziată a ofi ţerilor din armele tehnice – artileria, geniul – faţă de infanterie unde înaintările erau mult mai rapide, motiv pentru care, lucru cunoscut de altfel, mai mulţi ofi ţeri din arma geniu au trecut la infanterie, precum Constantin Prezan, Vasile Zottu, Arthur Văitoianu etc. De asemenea, a relatat cazul arhicunoscut al colonelului de artilerie Ion Perticari, inventatorul unui tun românesc cu tragere repede, care, neputând fi avansat general din lipsa funcţiilor în artilerie, şi-a dat demisia din armată. Ne permitem să afi rmăm faptul că nici astăzi problemele reiterate de colonelul Victor Verzescu, îndeosebi aceea a înaintării în gradele prevăzute pentru generali şi amirali nu sunt pe deplin racordate la principiile meritocraţiei.

Referindu-se la acuzele ce i-au fost aduse cu privire la implicarea în scandalul care a dus la înlăturarea generalului Averescu din funcţia de ministru de război, Victor Verzea

652 Maior V. Verzea - Starea sufl etească şi materială a armatei - în Sămănătorul, an VII, no. 32/3 august 1908, p. 739;653 Idem, p. 740;654 Idem, p. 742;655 Idem, p. 742.

386


arată: ,,Articolele mele din ,,Sămănătorul” au fost reproduse de presa conservatoare. Cu această ocazie am avut onoarea să fi u prezentat d-lui Al. Marghiloman, şi m-am înscris în partidul conservator. După înscrierea mea mai mulţi camarazi – fără ca eu să le cer – îmi semnalau unele neregularităţi ce pretindeau că se petrec în oştire, rugându-mă să le dau publicităţii. ... Era de datoria mea ca om politic să arăt toate acestea, şefului meu d. A. Marghiloman, în urma cărora D-sa a făcut cunoscuta interpelare”656. Referitor la aceste aspecte, istoricul militar Petre Otu a menţionat că I.I.C. Brătianu considera prezenţa lui Averescu în guvern incomodă şi nu vedea cu ochi buni apropierea acestuia de Take Ionescu, şi, prin urmare, s-a trecut la eliminarea lui din guvern. „Liberalii i-au strecurat lui Alexandru Marghiloman informaţii confi denţiale despre unele lipsuri ce se manifestau în armată. Se pare că dosarul a fost luat de la minister şi dus liderului conservator de către Victor Verzea, ofi ţer de tristă memorie, care a fost descoperit ulterior că făcea spionaj în favoarea Puterilor Centrale”657.

Extrem de critic faţă de colonelul Victor Verzea s-a manifestat şi istoricul Alexandru Popescu. Acesta menţiona: ,,Dintre agenţii în slujba spionajului austro-ungar, cel mai important a fost colonelul Victor Verzea, care, în calitate de şef al serviciilor poştale, a transmis ambasadorului Austro-Ungariei, contele Ottokar Czernin, şi celui german, Von Busche, codul de descifrare a telegramelor, copii ale corespondenţei comandanţilor militari şi a oamenilor politici”658. „Odată cu intrarea trupelor Puterilor Centrale în Bucureşti, pune la dispoziţia acestora instalaţiile telefonice şi telegrafi ce. Ca răsplată pentru serviciile sale, Verzea este numit de autorităţile de ocupaţie primar al Bucureştiului”659.

Pentru istoricul în vogă Lucian Boia, Victor Verzea ,,A ajuns colonel şi director la Pirotehnia armatei, după care a demisionat din armată, pentru a se ocupa cu exploatarea propriilor vii, pe care le primise de zestre. Cu legături atât la conservatori, cât şi la liberali, a fost numit de Brătianu, în timpul neutralităţii, director general al Poştelor. Totul părea să-i reuşească. Mergea însă spre dezastru. Adept al teoriilor lui A.C. Popovici şi convins de victoria Puterilor Centrale, a rămas, sub pretext de boală, în Bucureştiul ocupat, îndeplinind şi funcţia de primar al Capitalei între 11 decembrie 1916 şi 1 noiembrie 1917. Pentru un militar şi un înalt funcţionar public, a fost un act de trădare”660.

656 Colonel Victor Verzea – Răspuns calomniatorilor mei – Bucureşti, Tipografi a „Gutemberg” Josef Gobl, 1918, pp. 9-10;657 Petre Otu – Mareşalul Alexandru Averescu militarul, omul politic, legenda – Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 74;658 Dr. Alexandru Popescu - Diplomaţii şi spionajul (III) – în Ziarul Financiar/29 iunie 2007; 659 Dr. Alexandru Popescu - Din istoria universală a spionajului (VI). România – în Ziarului Financiar/ 27.05.2011;660 Lucian Boia – „Germanofi lii: elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial” – Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 75.

387


Referitor la obsesiva întrebare-Dar de ce s-a făcut vinovat Victor Verzea?- un sintetic dar cuprinzător răspuns îl dau Vasile Măieran şi Dan Dulciu:

,,– a cules şi a transmis spionajului acestor ţări informaţii cu caracter militar, pe care le obţinea intrând, prin natura funcţiei, în birourile Marelui Cartier General, având şi aprobarea de a obţine date despre orice operaţiune militară proiectată de strategii armatei române;

– toate telegramele cifrate ale armatei, Externelor şi serviciilor de informaţii erau citite zilnic de el, iar datele culese astfel le transmitea germanilor. În plus, le-a dezvăluit acestora şi sistemele de cifrare folosite;

– a exceptat de la cenzură corespondenţa deschisă internă şi externă, precum şi coletele pentru străinătate, dând astfel posibilitatea spionilor să-şi transmită cu uşurinţă mesajele codifi cate sau cifrate;

– toate ofi ciile telegrafi co-poştale afl ate la comandamentele militare din teritoriu aveau dispoziţii să îi comunice operativ localităţile unde erau dislocate trupele şi deplasările acestora, date pe care le transmitea spionajului german;

– a cenzurat corespondenţa şi a interceptat convorbirile telefonice ale celor mai importante personalităţi politice şi militare, inclusiv ale generalului Averescu, toate mişcările militare proiectate de Marele Cartier General ajungând să fi e cunoscute de inamic;

– în contextul retragerii spre Moldova, la sfârşitul lui noiembrie 1916, a primit ordin să distrugă instalaţiile telefonice şi telegrafi ce, să evacueze personalul în Moldova şi să transporte acolo cele opt milioane de lei afl ate în seifurile Poştei. Victor Verzea nu a făcut nimic din toate acestea, ci a predat ocupanţilor instalaţiile şi o parte din bani, restul oprindu-l pentru el.

Ca răsplată pentru toate aceste ticăloşii, nemţii l-au numit, în timpul ocupaţiei, primar al Bucureştilor”661.

Publicistul şi patriotul ardelean Ion Rusu Abrudeanu, care a refuzat să se înroleze în armata austro-ungară şi s-a refugiat în România, analizând spionajul austro-ungar în România, care prin corupţie a recrutat români ardeleni stabiliţi în Vechiul Regat, a facut la rându-i un dur rechizitoriu colonelului artilerist Victor Verzea, pe care l-a găsit vinovat de trădare în favoarea inamicului.

661 Vasile Măierean, Dan Dulciu - O istorie a criptologiei româneşti – Editura RAO, 2010, p. 72.

Anunţ publicitar comercial al lui Victor Verzea

388


„Cazul colonelului Victor Verzea este tipic şi dureros. Fiu de preot din Săcelele Braşovului, acest spion şi trădător şi-a făcut studiile militare la Bucureşti, pe cheltuiala statului. Simpatic, viu şi inteligent, reuşise să facă repede o carieră militară ... În anul 1914, Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului român, îl numeşte director general al poştelor şi telegrafelor, post de mare încredere, iar, după izbucnirea războiului european, îl însărcinează cu conducerea spionagiului din Ardeal şi Ungaria, ca pe unul care avea întinse relaţiuni şi cunoştinţe cu oamenii de acolo. Rezultatul se cunoaşte: Acest individ mizerabil a înşelat toate aşteptările şi nădejdile ce se puseseră într-însul. Fără nici un scrupul de conştiinţă, în loc să-şi slujească ţara, el s-a vândut Austriacilor şi în toamna anului 1916, când cu retragerea guvernului şi a armatei române în Moldova, Victor Verzea, sub pretext fals de boală, a rămas în teritoriul ocupat, unde s-a pus pe faţă în serviciul duşmanului cutropitor”662. Publicistul ardelean a fost de-a dreptul revoltat de ceea ce el a numit „abominabila trădare a colonelului Victor Verzea, ...pentru că în calitate de director al poştelor şi telegrafelor, cumulând în acelaş timp şi direcţia acestui serviciu din zona interioară de operaţiuni militare, a predat în mâinile duşmanului întregul nostru plan de război, comunicându-i totodată şi toate mişcările de trupe ordonate în dosul frontului de către cartierul nostru general”663. Mai mult decât atât, pentru el „Mintea omenească rămâne încremenită în faţa trădării acestui ofi ţer, băiat de preot din Săcele, lângă Braşov, care o viaţă întreagă a trăit necontenit în cercurile celor mai nerăbdători iredentişti ai românilor de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, pentru ca în clipa cea mai supremă a neamului său să-i dea lovitura de graţie, el, care spunea în toate părţile cu câtă aviditate aşteaptă ceasul unităţei naţionale a tuturor Românilor!”664.

Şi academicianul general Radu R. Rosetti ne-a lăsat „mărturisiri” importante despre Victor Verzea. Astfel, el a relatat despre întâlnirea pe care a avut-o cu acesta, la 13/26 februarie 1915, din însărcinarea generalului Iliescu Dumitru care convenise cu „Verzea ca, în clipa mobilizării noastre, românii din cuprinsul Ungariei să execute oarecari distrugeri spre a îngreuna mult comunicaţiile armatei austro-ungare. Studiasem chestiunea pe hartă în amănunţimi şi am dat lui Verzea o notă prin care arătam ce distrugeri trebuiau făcute în momentul prielnic. Ele erau de trei feluri: - distrugerea liniilor telegrafi ce şi telefonice ce plecau din toate oraşele din Transilvania, Banat şi Crişana, anume arătate în notă; - distrugerea podeţelor mai mari de 10-15 metri şi a podurilor pe liniile ferate: valea Mureşului, Haţeg-Caransebeş, Cluj-Oradea, Dej-Jibou, în sectoare anume arătate (în defi leuri); - distrugerea podurilor de pe Tisa. Verzea şi-a luat îndatorirea de a le pune la cale. După ce cunoaştem acum

662 Ion Rusu Abrudeanu – Păcatele Ardealului faţă de sufl etul Vechiului Regat. Fapte, documente şi facsimile – „Cartea Românească”, Bucureşti, 1930, pp. 427-428;663 Idem, p. 120;664 Idem, p. 120.

389


purtarea acestui trădător (care numai puţine luni după luarea acestui angajament – la 30 iunie 1915 – lăsa pe Al. Marghiloman să înţeleagă că dacă Brătianu ar merge cu Rusia, el nu-l va urma, adică va trăda), neexecutarea a niciuneia din aceste distrugeri, deşi a avut 19 luni pentru executarea lor şi a fost de mai multe ori la Viena şi Budapesta în acest interval, este un indiciu mai mult despre vinovăţia lui”665.

De altfel, şi în timpul războiului Victor Verzea a trădat. Tot generalul Radu Rosetti a relatat despre bănuiala sa că telefonul direct de la Marele Cartier General cu primul ministru I.I.C. Brătianu, de existenţa căruia nu ştiau decât câteva persoane, inclusiv Verzea, era ascultat. „Firul acestui aparat fusese instalat cu mare îngrijire pentru a fi izolat de orice fi r. ... De fapt de vreo două ori am auzit, atât Brătianu cât şi eu, alte voci pe dânsul. Am trimis să se cerceteze cauza: S-a raportat de Verzea ... că nu s-a găsit nimic. De atunci însă am căpătat convingerea că există undeva o derivaţie şi că Verzea nu era străin de cunoştinţa existenţei acelei derivaţii şi poate că o folosea chiar”666. La 15/28 noiembrie 1916, pe timpul bătăliei pentru Bucureşti, generalul Rosetti a consemnat un alt moment de trădare din partea lui Verzea. „La celelalte greutăţi, ca aceea a relei funcţionări a reţelei telefonice, se adaugă acelea ce le face colonelul Verzea Grupului Prezan, nepunându-i la dispoziţie aparatele „Hughes” necesare, din care o bună parte au fost lăsate mai târziu de Verzea în mâinile adversarului. Căpitanul I. Antonescu repede pe acest nemernic şi vrea să-l aresteze. Iliescu mă cheamă şi-mi spune să liniştesc pe Antonescu. A fost o greşeală de a nu lăsa ca Verzea să fi e arestat”667.

Pentru I.G. Duca, Victor Verzea, cu care a colaborat la implementarea măsurilor de cenzură la poştă la declararea mobilizării, nu era iniţial un trădător. Despre acesta şi despre faptele sale a consemnat în memoriile sale următoarele:„de curând numit director al poştelor după recomandaţiile lui Iliescu (au fost colegi la Şcoala de Ofi ţeri – N.N.) ... nimic în atitudinea lui nu părea suspect, îl ştiam ardelean, se arăta drept un partizan înfocat al intervenţiunii noastre şi un om plin de cele mai patriotice sentimente”668. Totuşi, „nenorocitul de Verzea”669, „plin de curtenii şi de sârguinţă”670, „culmea culmilor, Verzea, directorul poştelor, Ardeleanul care în timpul neutralităţii condusese serviciul nostru de spionaj, rămas la Bucureşti la ultimul moment, cu toate că trebuia să vină printre cei dintâi la Iaşi, era în slujba vrăjmaşului”671.

665 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p. 72;666 Idem, p. 95;667 Idem, p. 155;668 I.G. Duca – Amintiri politice, vol. I – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen 1981, p. 263;669 I.G. Duca – Amintiri politice, vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen 1981, p. 7;670 Idem, p. 25;671 I.G. Duca – Amintiri politice, vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, München 1981, p. 151.

390


Că totul a fost făcut de colonelul Victor Verzea premeditat, vedem din însemnarea lui Marghiloman, dar şi din „mărturisirile” generalului Rosetti, care a primit însărcinarea generalului Iliescu, îngrijorat de soarta lui Verzea „greu bolnav, a rămas în Bucureşti şi că este în primejdie de a fi împuşcat sau spânzurat de unguri, dacă e găsit acolo” de a organiza evacuarea acestuia. „După cum este cunoscut, Verzea a fost destul de sănătos spre a primi postul de primar al Bucureştilor ce i-a fost oferit de comandamentul trupelor de ocupaţie”672.

Aşa cum am mai menţionat, judecat de Curtea Marţială a Corpului 2 Armată, colonelul Verzea a primit pedeapsa cuvenită, fi ind ,,condamnat la moarte, cu pedeapsa comutată după război în închisoare pe viaţă, a fost eliberat câţiva ani mai târziu, în 1925. Izolat, evitat de toţi, şi-a pus capăt zilelor”673.

Avocatul şi omul politic Vasile Cancicov a sesizat corect degringolada din justiţia românească privind soarta trădătorilor de ţară. „Curţile Marţiale în Moldova au căzut în ridicol. După ce în cursul campaniei au fost de o severitate rară, condamnând la moarte şi executând sentinţele, au început acum să judece din nou pe cei condamnaţi în lipsă pentru trădare şi toţi sunt scoşi basma curată şi achitaţi. ... Aceste multiple achitări miroase însă a ordin guvernamental cu ceva triplu extract de parfum Mackensen; cei mai îndrăzneţi au cerut revizuirea şi li s-a acordat. ...Se zice că în curând Verzea va cere şi el revizuirea. De ce nu ? Puţină îndrăzneală şi s-a făcut”674. Această situaţie a fost posibilă în guvernarea Marghiloman, după pacea de la Bucureşti, când germanii, în convenţia relativă la amnistie au introdus o obligaţie numai pentru România, potrivit căreia „România se obligă a da deplină amnistie supuşilor ei, pentru purtarea lor politică în timpul războiului, sau pentru purtarea lor militară bazată pe motive politice”, situaţie în care intra şi trădătorul Victor Verzea675.

Şi omul politic I.G. Duca a sesizat problemele din justiţie, din perioada imediată după revenirea de la Iaşi. În acest sens consemna: ,,În legătură cu ordinea publică am avut în acea perioadă două probleme delicate de rezolvat: aceea a dezertorilor şi aceea a oamenilor politici care pactizaseră cu inamicul. În momentul retragerii în Moldova, mulţi soldaţi au profi tat de dezordinea ce domnea pentru a nu-şi urma unităţile şi a se întoarce acasă. Pe temeiul strictei aplicări a legilor militare, aceşti oameni trebuia să fi e pedepsiţi cu cea mai mare asprime. Erau însă aşa de numeroşi încât pedepsirea lor devenea o imposibilitate materială. Pe de altă parte, lipsa oricărei sancţiuni era iarăşi cu neputinţă, ar fi fost un rău exemplu ... Cât priveşte oamenii politici care au pactizat

672 General Radu R. Rosetti – Mărturisiri (1914-1919) – Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p. 159;673 Lucian Boia – „Germanofi lii”: elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial - – Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 75;674 Vasile Th. Cancicov – Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic 13 august 1916 – 31 decembrie 1918, Volumul II – Bucureşti, Atelierele Societăţei „Universul”, 1921, p. 511;675 Idem, p. 432.

391


cu inamicul, primul nostru simţământ, când ne-am întors de la Iaşi a fost să procedăm

fără întâtziere la pedepsirea lor ... Ne-am izbit însă repede de trei difi cultăţi: de Rege,

de Brătianu şi de criteriul precis în stabilirea vinovăţiilor. Regele s-a opus formal la

o politică de sancţiuni ...”676. Şi omul politic a justifi cat, într-un fel, aceste difi cultăţi: ,,Ca să fi m drepţi, trebuie să recunoaştem că la un moment dat – după armistiţiul de la

Focşani şi după iscălirea preliminariilor de la Buftea – Regele se slujise, dacă nu de

toţi, cel puţin de o mare parte a exponenţilor politicii germanofi le. Îi venea deci greu

să-i considere acum trădători şi inamici ai patriei ... Brătianu ... socotea că fi ind marele

învingător al procesului politic ce se desfăşurase în ultimii patru ani, avea datoria să se

arate mărinimos faţă de adversarii săi învinşi ... I se părea că osândirea celor vinovaţi desigur de purtarea lor ar fi micşorat totuşi strălucirea izbândei lui. Amnistia, uitarea

şi iertarea i se înfăţişau ca singurele gesturi ce putea face ... În fi ne, ... era greu de

stabilit în fi xarea răspunderilor un criteriu precis şi drept. Unde începi şi unde sfârşeşti era o întrebare la care cu anevoie puteai răspunde. ... La urma urmei, care era hotarul

colaborărilor permise şi al celor nepermise cu inamicul?”677.

Ca atare, ,,... am lăsat ca sancţiunile tuturor vinovaţilor războiului şi al ocupaţiei

să le dea opinia publică, conştiinţa naţională a generaţiilor de astăzi şi verdictul istoric

al generaţiilor de mâine”678. Militarii însă, deşi ,,... populaţia şi îndeosebi ţărănimea

neputând, cu drept cuvânt, să înţeleagă cum este posibil ca cei care şi-au făcut vitejeşte

datoria pe front şi cei care au dezertat, au stat acasă şi s-au îmbogăţit în slujba

inamicului, să fi e trataţi în acelaşi fel ”, cei ,,certaţi cu legile militare cădeau ipso facto

sub rigorile jurisdicţiunilor militare”.

Orice ar fi , nu putem fi de acord cu părerea istoricului Lucian Boia: ,,Trădătorul

acesta, om de altfel cu calităţi ieşite din comun, a fost un patriot român. A văzut

însă lucrurile altfel, iar cazul său, împins la extrem (asemănător într-un fel cazului

Slavici), ilustrează complexitatea situaţiei românilor transilvăneni, ignorată în genere

de o istoriografi e mult simplifi catoare679. Nu suntem de acord, chiar dacă admitem

că ,,Justiţia militară, prin forţa lucrurilor, a judecat prea repede şi prea unilateral,

în momente grele, când severitatea excesivă îi apărea ca o datorie, cu riscul chiar de a

jigni dreptatea”680.

676 I.G. Duca – Amintiri politice, vol. III – Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, München 1982, pp. 161-162;677 Idem, pp. 162-163;678 Idem, p. 163;679 Lucian Boia – „Germanofi lii”: elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial – Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 75;680 Gr. Damian – Chestia Verzea revine la ordinea zilei – în Adevărul, an XXXV, No. 11821/luni 2 octombrie 1922, p. 3.

392


Desigur au fost şi voci care au luat apărarea colonelului Victor Verzea. Şi au fost chiar voci de mare tonalitate în societatea românească, ca de pildă Nicolae Iorga. Despre opinia acestuia referitoare la colonelul Verzea, ziarul Adevărul din 2 octombrie 1922, consemna: ,,Neamul Românesc de aseară aduce o surpriză: d. N. Iorga publică un articol intitulat ,,Cazul Verzea”. Surpriza constă în faptul că d. Iorga n-are siguranţa deplină a vinovăţiei fostului colonel. D-sa declară că vina ,,poate fi încă supusă discuţiei ,,întrucât “cazul Verzea cere noui constatări”. Faptele pe cari se întemeiază d. Iorga, d-sa le scoate dintr-o broşură editată de familia colonelului Verzea ...”681. Probabil că distinsul profesor Iorga uitase de atitudinea acestuia la căderea Turtucaiei, când colonelul Verzea i-a răspuns ,,... scurt şi expresiv. Expresiv nu numai pentru teribila ştire pe care o transmitea, dar şi pentru starea de spirit a cui vorbia, răpezit şi brusc, cu intonaţia care arată că i s-a îndeplinit o profeţie sau că e bucuros de rezultatul pe care-l aştepta: Ei, ce să fi e? A căzut Turtucaia”682.

681 Adevărul, an XXXV, No. 11821/luni 2 octommbrie 1922, p. 3; 682 Nicolae Iorga – O viaţă de om. Aşa cum a fost, volumul 2 – Lupta – p. 228.

393

BIBLIOGRAFIE

150 de ani de la înfi inţarea artileriei române moderne – sesiune de comunicări – Inspectoratul General al Artileriei, Bucureşti, 1993.

1843-1968. 125 de ani de la înfi inţarea artileriei române moderne -Buletinul artileriei, nr. 3/1968, număr festiv.

1917 pe frontul de est, coordonatori V.F. Dobrinescu, H. Dumitrescu, Editura Vrantop, Focşani, 1997.

Adevărul, An XVIII, No. 6035/joi 8 iunie 1906 şi No. 6036/vineri 9 iunie 1906.Adrian Stroea, Gheorghe Băjenaru, Artileria română în date şi imagini, Editura

Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010.Agapie, M., gl.lt., Chiriac, D.-M., mr., Emil, I., mr., Hlihor, C., mr., - De la Şcoala

Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare. Comandanţi-Profesori-Absolvenţi (1889-1995) – Editura A.I.S.M., 1995.

Agapie, M., gl.mr., Ucrain, C., col.(r) dr., - Personalităţi ale artileriei române -, Editura Militară, Bucureşti, 1993.

Alexandru Marghiloman, Note Politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafi ce Eminescu S.A., 1927.

Andrei Potcoavă – Războiul pentru independenţă. 1877-1878. Valenţele comunicării prin timbru (II)-Editura Sitech, Craiova, 2007.

Anuarul Armatei Române pe anul 1905.Anuarul ofi ţerilor activi din Armata Română pe anul 1923/1924.Apostol, V., gl. mr. dr., Ucrain, C., gl. bg. (r) dr., - Militari în slujba ştiinţei şi

culturii - Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2002.Averescu, A., mareşal – Notiţe zilnice de război, vol. 1 – Editura Militară, Bucureşti, 1992.Batalli Ion, „Generalul Ion Emanoil Florescu, un precursor al armatei române

moderne” în „Studii şi materiale de muzeografi e şi istorie militară”.Biblioteca Judeţeană ,,Alexandru şi Aristia Aman” Craiova – Repere spirituale

româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj.Burcin, O., col. Dr., Zodian, V., lt. Col., Pandrea, A. – Seniorii confl agraţiilor

mondiale. De la Hitler la Antonescu, de la E. Grigorescu la M. Berthelot. Dicţionar militar-sec. XX – Editura ,,Viaţa arădeană”, Arad, 1997.

C. Bezviconi – Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972.C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu – Fapte din umbră, vol. II – Editura Politică,

Bucureşti, 1977.C.G. Costa-Foru, Impresii de la Groapă. Generalul Christescu, „Adevărul”,

an XXXVI, nr. 12041, luni 12 mai 1923.

394


Căpitan M. Mărgăritescu – Şefi i Armatei Române. Generali şi colonei în activitate – Tipografi a Curţii Regale, 1904.

Casa de cultură Seini - MIHAI BĂLAJ (1909 - 1976) Pagini biografi ce.Căzănişteanu, C., Zodian, V., Pandrea, A. – Comandanţi militari. Dicţionar –

Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.Cercul Publicaţiilor Militare – Anul XIII, No. 15-16/19 mai 1902, No. 21/20

octombrie 1902, No. 25-26/24 noiembrie 1902, No. 29-30/15 decembrie 1902.Ceremonia înmormântării generalului Alexandru Candiano-Popescu Eroul de la

Griviţa, Bucureşti, Tipografi a „Voinţa Naţională”, 1901.Cf. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în al Doilea Război

Mondial (1941-1945) Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999.Cf. Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, Amintiri din Războiul Independenţei

1877-1878, Bucureşti, Tipografi a Modernă „Cultura”, Societatea Colectivă, 1915.Col. conf. univ. dr. Adrian Stroea, Lt. col. Gheorghe Băjenaru, Istoria artileriei în

date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010.Col. dr. Emil Ion – Şcoala Superioară de Război şi Academia Militară

(1889-1989) – Editura A.I.S.M., Bucuresti 2002.Col. prof. univ. Dr. Adrian Stroea, Col. (r) Marin Ghinoiu, Şcoala Militară de Artilerie,

130 de ani de existenţă. Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti 2012.Col. prof. univ. Dr. Adrian Stroea, Col. (r) Marin Ghinoiu, Din elita artileriei. Editura

Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti 2012.Colectiv (coordonator colonel prof.univ.dr. Adrian Stroea) - Enciclopedia artileriei

române, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2014.Colectiv (coordonator principal general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria

militară a poporului român – Editura Militară, vol. VI-1989.Colectiv (coordonator principal general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în

anii celui de-al doilea război mondial – Editura Militară, vol. 1, 1989.Colectiv (Coordonator-General-locotenent (r) Avram Cătănici) – Şefi i Statului Major

General – enciclopedie – Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2014.Colectiv (coordonatori- Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu) – Şefi i Statului Major

General Român 1859-2000 – Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001.Colectiv, 165 de ani de existenţă a artileriei române moderne, Editura Centrului

Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008.Colonel (r) Constantin Chiper - Cronica militară a judeţului Vaslui – Iaşi, Editura

PIM, 2012.Colonel adjutant Florea Ţenescu – Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul

lui, vol. I-III – Bucureşti, 1921-1922.Colonel Alexandru I. Lupaşcu-Stejar, Din războiul României în lumina adevărului,

f.l., f.e., 1921.

395


Colonel Ch. Crăiniceanu, Impresiuni din resboiu 1877-1878, Bucureşti, Tipografi a G.A. Lăzăreanu.

Colonel Simion Asandei, Urmaşii tunarilor de la reduta Griviţa, Bucureşti, Editura Militară, 1974. Ministerul de Război, Anuarul ofi ţerilor şi drapelelor Armatei Române cărora li s-au conferit Ordinul „Mihai Viteazul”, Bucureşti, Atelierele Grafi ce Socec&Co.

Colonel Stelian Tudorache – În elita Armatei Române. Scurt istoric al Direcţiei Operaţii – Editura Nummus, Bucureşti, 1999.

Colonel Victor Verzea – Răspuns calomniatorilor mei – Bucureşti, Tipografi a „Gutemberg” Josef Gobl, 1918.

Comandor D. Zaharia, Generalul Christescu, „Adevărul”, anul XXXVI, nr. 12045, vineri 18 mai 1923.

Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine; amintiri din vremea celor de ieri, vol. III(5), ediţia a 2-a revăzută şi îngrijită de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2008.

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. 2, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, 1989.

Cornel I. Scafeş, Ioan I. Scafeş – Cetatea Bucureşti. Fortifi caţiile din jurul Capitalei. 1884-1914 – Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2008.

Cronica participării Armatei Române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878 – Editura Militară, Bucureşti, 1977.

Cuvântările Regelui Carol I, (volumul I), 1866-1886, ediţie îngrijită de C.C. Giurescu, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939.

Dan Cernovodeanu - Ştiinţa şi arta heraldică în România - Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

Dosare ale participării României la primul război mondial, vol. I, Editura Globus, Bucureşti, 1991.

Dosarele istoriei, nr. 7 (35)/1999.Dr. Alex. Manolescu, Zile de glorie. Amintiri de la Mărăşeşti. Conferinţa d-lui

comandor aviator Andrei Popovici, „Epoca”, nr. 2254, duminică 9 august 1936.Dr. Ion Zadik, Epopeea Mărăşeştilor, „Revista de Istorie Militară”, nr. 4-5

(32-33)/1995.Duţu, A., col. Dr., Dobre, F., Loghin, L., col. (r) dr., - Armata română în al Doilea

Război Mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic – Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

Figuri contemporane din Basarabia, vol I: N-Z - Editura ,,ARPID” Chişinău, 1939.Florian Gheorghe, Mihai Popescu, conf. dr. Ion Rotaru (coord.)- Prezenţe militare în

ştiinţa şi cultura românească. Mic dcţionar – Editura Militară, Bucureşti, 1982.

396


Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

G. Bezviconi, Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972.Gândirea militară românească, nr. 4/1992.General de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain, colonel (r) Sandu Martinescu –

Artilerişti pe treptele ierarhiei militare – Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2006.General de brigadă Dr. Eugen Popescu, Rolul, misiunile, întrebuinţarea şi conducerea

artileriei din perspectiva integrării euroatlantice a Armatei României, Bucureşti, Editura Militară, 2002.

General de divizie dr. Vasile Apostol, general de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain – Miniştri de război (1848-1947) - Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2001.

General-locotenent (r) prof. univ. dr. Iulian Topliceanu, General de brigadă (r) Dr. Constantin Ucrain – Artileria română. Personalităţi. Vol. I - Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2006.

General N. Stoika, Amintiri din Răsboiul Independenţei 1877-1878, în „Revista Artileriei”, nr. 5/1911.

General P.V. Năsturel, Contribuţiuni la istoria artileriei române, Bucureşti, Stabiliment de Arte Grafi ce „Universala”, 1907.

Generalul Alexandru M. Fălcoianu, Amintiri din răsboiul ruso-româno-turc din 1877-1878, Bucureşti, Institutul de Arte Grafi ce C. Spetea, 1912.

Generalul Coandă. Cuvântări la moartea sa, Bucureşti, 1932.Generalul G.A. Dabija, Armata Română în războiul mondial (1916-1918),

volumul IV, Tipografi a „Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1937.Generalul Radu Rosseti, „Un uitat. Generalul Ion Emanoil Florescu”, Bucureşti,

1937.Georgescu, H., - Dicţionar enciclopedic militar (C-D) – Editura Academiei de Înalte

Studii Militare, Bucureşti, 1997.Gheorghe Istrate - PĂDUREA EMINESCU, în revista Pro-saeculum, nr. 5/2003.Grigore Caraza – Aiud însângerat (cap. VIII).Historicul Regimentului 3 de Artilerie, Volumul I-iu, 1860-1887, Brăila, Anteia

Tipo-Lit. P.M. Pestemalgioglu, 1887.I. Achimescu, Guard de artilerie – Jubileu de 25 ani al Proclamării Independenţei –

Bucuresci, Tip. „Viitorul”, Nicolae N. Voicu, Str. Mihai-Vodă, 17, 1902.I. Batalli, col. dr. V. Mocanu, col. I. Strujan, O valoare militară, în Pe aici nu se trece!,

Editura Militară, 1976.I.G. Duca, Amintiri politice, vol. II – Colecţia „Memorii şi mărturisiri”, Jon Dumitru-

Verlag, München, 1981.Ilustraţiunea Armatei, anul I, nr. 9-10/1 iulie-1 august, 1919.Ion Giurcă, Maria Georgescu – Statul Major General Român (1859-1950). Organizare

şi atribuţii funcţionale – Editura Militară, Bucureşti, 2012.

397


Ion Mamina, Ion Scurtu – Guverne şi guvernanţi (1916-1938) – Silex, Casă de editură, presă şi impresariat, Bucureşti, 1996.

Ion Pavelescu, Adrian Pandrea, Eftimie Ardeleanu, Prezan – memorialistul, „Revista de istorie”, tomul 39/1986, nr. 12/decembrie.

Ion Pavelescu, Adrian Pandrea, Eftimie Ardeleanu, Proba focului. Ultima treaptă spre Marea Unire.

Ionel Batalli, Generalul Constantin Christescu – personalitate a armatei române, în „Studii şi materiale de muzeografi e şi istorie militară”, Muzeul Militar Central, nr. 13/1980.

Istoria militară a poporului român, coordonator general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

Istoria Statului Major General Român. Documente. 1859-1947 – Editura Militară, Bucureşti, 1994.

Jurnalul naţional, 25 ianuarie 2010.Locotenent-colonel Eftimie Ardeleanu, Adrian Pandea, Din „dosarul secret al

mareşalului Prezan, „Revista de istorie militară”, nr. 6 (40)/1996.Locotenent-colonel Ştefan Negoescu, Istoricul Regimentului 1 Artilerie „Regele

Carol I” 80 de ani de glorioasă existenţă, Timişoara, Tipografi a Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie „Regele Carol I”.

Loghin, L., col. (r) dr., Lupăşteanu, A., col. (r), Ucrain, C., col. Dr. – Bărbaţi ai datoriei – 23 august 1944-12 mai 1945. Mic dicţionar – Editura Militară, Bucureşti, 1985.

Lt. Colonel Ştefan Negoescu – Istoricul Regimentului 1 Artilerie „Regele Carol I” 80 de ani de glorioasă existenţă – 1940, Tipografi a Şcoalei Ofi ţeri de Artilerie „Regele Carol I”, Timişoara.

Lucian Predescu – Enciclopedia României – Cugetarea – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri – Editura Saeculum I.O.&Ed. Vestfala, Bucureşti, 1999.

M. Mărgăritescu – Şefi i armatei române – Tipografi a Curţii Regale, 1904.Maior Andrei B. Miclescu, căpitan Mihail I. Focşeneanu, Istoricul Artileriei

Române, extras din „Revista Artileriei”, nr. 5-10/1942, Piteşti, Tipografi a Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie „Regele Carol I”.

Maria Georgescu, Căpitan Christopher Midan, Un exemple de cooperation bilaterale, Les attaches miliatres en Roumanie et roumains en France (1860-1940), Editura Militară, Bucureşti, 2003.

Melania Petcu – Activitatea generalul Petre Vasiliu Năsturel, în Studii şi materiale de muzeografi e şi istorie militară, MMC, nr. 2-3/1970.

Minerva. Enciclopedie română – Cluj, 1930, Editura Comitetului de redacţie al Enciclopediei române Minerva.

Ministerul de Război, Anuarul Armatei Române 1 ianuarie 1870, Bucureşti, Tipografi a Curţii Princiare, 1870.

398


Miniştrii Apărării Naţionale – enciclopedie – Editura CTEA, Bucureşti, 2012.Mircea Muşat, Ion Ardeleanu – România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a –

Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum I.O. &

Editura Vestfala, Bucureşti, 1999.N. Dăscălescu – Nicolae Dăscălescu generalul soldat – Editura Militară, Bucureşti, 1995.N.D. Popescu – Istoria războiului româno-ruso-turc şi a Neatârnărei României 1877-

1878 – Ediţiunea IV-a, Jubiliară, revăzută, adăogită şi ilustrată, Bucureşti, Editura Librăriei N. Steinberg, Str. Gabroveni nr. 10, 1902.

Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise – Generalul Gheorghe Mihail. Cuvânt pentru viitorime – Editura Paideia, Bucureşti, 2004.

Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.Nicolae Puică – Albumul apărătorilor independenţei.Otu, P., col. dr., Oroianu, T., col. dr., Ion, E., lt.-col., - Personalităţi ale gândirii

militare româneşti – vol. I, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1997.Pagini din gândirea militară universală, vol. III, De la războiul Crimeii la cel de-al

Doilea Război Mondial – Editura Militară, Bucureşti, 1988.Petre Otu, Teofi l Oroianu, Gheorghe Nicolescu, „Şefi i Statului Major General

român”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001.Petrovici, C., col. (r), - Şcoala militară de ofi ţeri activi de artilerie ,,Ioan Vodă” –

Editura Militară, Bucureşti, 1976.Pincu Pascal, Obştea evreiască din Roman, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001.Prof. Dr. Nuţu Roşca – Închisoarea elitei româneşti. Compendiu – Sighetu Marmaţiei,

2006.Radu R. Florescu, „Generalul Ion Emanoil Florescu –organizator al armatei române

moderne”, Editura Militară, Bucureşti, 2004.Registrul istoric al Centrului de Instrucţie al Comandamentului Artileriei Forţelor

Armate, 1952, Dosar RIJO-2, nr. 193, vol. I.Regulamentul asupra serviciului de garnisoana, Bucureşti, Institutul de arte grafi ce

Carol Gobl, 1898.Revista Armatei aprilie 1913.Revista Armatei, februarie 1911.Revista Artileriei – Anul XVI, iunie 1902, număr festival, 10 şi 15 mai 1902.Revista Artileriei, iulie-august 1906.Revista Artileriei, anul I (serie nouă), nr. 1/1998, număr festiv.Revista Artileriei, august 1898.Revista Artileriei, iunie 1893.Revista Artileriei, mai 1911.Revista Artileriei, noiembrie 1909.

399


Revista Artileriei, septembrie 1932.Revista Artileriei, septembrie 1933.Revista Artileriei, volum jubiliar (50 ani)/februarie-martie 1938.Revista DOCUMENT, nr. 1 (39)/2008.Revista România Militară, mai 1923 şi septembrie 1923.România Militară mai 1911; octombrie 1911.Romulus Seişanu, A murit generalul Christescu, „Universul”, anul XLI, nr. 121,

sâmbătă 12 mai 1923.Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, Editura Albatros, vol. 1,

Bucureşti, 1993.Samoilă Gheorghe, Dor de oameni, Editura STEF, Iaşi, 2011.Şcoala de Ofi ţeri. Promoţia XXX (1887), Tipografi a Bucovina, Bucureşti, 1934.Secretariatul General. Tradiţie şi noutate. 100 ani – Bucureşti, 2000.Stănculescu, V., Ucrain, C. - Istoria artileriei române în date – Editura Ştiinţifi că şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1988.Stelian Popescu, Generalul Christescu, „Universul”, anul XLI, nr. 122, duminică

13 mai 1923.Ţara noastră, director Octavian Goga, anul IV, nr. 19, 13 mai 1923.Tucă, F., col. dr., Cociu, M., Chirea, F., dr. - Bărbaţi ai datoriei – 1877-1878.

Mic dicţionar – Editura Militară, Bucureşti, 1979.Ucrain, C., gl. bg. (r) dr., Ciobanu, V., col.‚- Personalităţi militare din

Teleorman – Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2002.Ucrain, C., gl. Bg. (r) dr., Scrieciu, L.,col. Conf. Univ. Dr., Ene, N., – Personalităţi

militare româneşti, vol. I – Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2005.Unirea Poporului, anul V, nr. 20, Blaj, la 27 Mai 1923.Valeria Bălescu, Mausoleul de la Mărăşeşti, Editura Militară, Bucureşti, 1993; Vezi şi

Alexandru Oşca, Florica Dobre, Un general nedreptăţit Constantin Christescu, „Magazin istoric”, anul XXXIV, serie nouă, nr. 8(401)/august 2000.

Vasile Novac, Generali argeşeni, vol. I, Editura Nova Internaţional, Piteşti, 2006.Vezi „Revista de istorie”, tomul 39/1986, nr. 10/octombrie, nr. 11/noiembrie, nr. 12/

decembrie.Victor Stănculescu, Constantin Ucrain, Istoria artileriei române în date, Bucureşti,

Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, 1988.Vladimir Zodian, Adrian Pandea, Mihai V. Zodian, Enciclopedie de istorie militară

universală, Editura Militară, Bucureşti, 2006.William Manchester, Armele lui Krupp, Editura Politică, Bucureşti, 1973.Ziarul „Dimineaţa”, nr. 5930/12 mai.Ziarul „Dimineaţa”, nr. 9431-9434, 31 martie-3 aprilie.

400

Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executatela Centrul tehnic-editorial al armatei sub comanda nr. 736/2015

Bd. Ion Mihalache 124-126, sector 1, Bucureşti

E-mail: [email protected]

Tel.: 021-224.26.34

Fax: 021-224.26.34

file din istoria artileriei tipo - forter.ro

Documents