Ocuparea şi neocuparea fiinţei umane în tranziţia prin viaţă

Vă propunem o nouă viziune asupra ocupării fiinţei umane, care să ţină seama de

relaţia dintre imperativele vieţii şi timpii umani ai tranziţiei prin viaţă:

ocuparea fiinţei umane în primii (şapte) ani de viaţă (acasă), când se instaurează

valorile fundamentale ce-şi pun amprenta asupra caracterului omului ca fiinţă socială.

„Neocuparea” în această perioadă echivalează cu „ nu ai cei şapte ani de acasă”, deficit de

caracter uman, ce numai poate fi compensat, se pare de nici o educaţie!

ocuparea fiinţei umane din perspectiva sădirii instituţionale, prin educaţie, a

cunoaşterii ştiinţifice, experienţei de viaţă şi credinţei în certitudinea speranţei; neocuparea, ca

abordare şcolară sau ca „ocupare de dragul ocupării” echivalează cu” unde educaţie nu e nimic nu

e”!

ocuparea fiinţei umane din perspectiva imperativului muncii, când se obţin veniturile

necesare manifestării alegerilor ca împliniri umane; neocuparea echivalând cu şomajul sau alte

forme de refuz, care transformă omul în întreţinut social;

ocuparea fiinţei umane din perspectiva apusului vieţii, când neocuparea productivă

trebuie înlocuită cu o ocupare de sens, generatoare de amintiri şi speranţe pentru generaţiile care

coexistă şi se succed;

ocuparea fiinţei umane din perspectiva responsabilităţii pentru ceea ce lăsăm după noi,

când neocuparea echivalează cu”moartea vie”, cu lipsa contribuţiei fireşti la continuitatea vieţii,

ca să nu mai vorbim de contribuţiile pe contrasens.

Fig. 6. O nouă viziune asupra ocupării fiinţei umane