Preot Vasile Chiţu

FIECARE E UN ZMEU ÎN MÂINILE

LUI DUMNEZEU

3

Moto:

„Toată lumea ca un zmeu, în mâinile lui Dumnezeu”

4

5

Prefaţă

M-am străduit să înmănunchez 100 de titluri între copertele acestei cărţi – ce formează un prim volum dintr-o vastă lucrare, care poate fi urmată şi de al doilea şi poate de al treilea, sau poate chiar mai multe. Literatura religioasă şi laică, română şi străină, oferă o bogată comoară de astfel de lecturi. M-am oprit la cele 100 de titluri pentru a forma un prim volum, care poate fi de real folos pentru profesorii diriginţi şi elevi, părinţi şi copii, soţi şi soţii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei şi în general tuturor celor ce vor căuta folosul lor. Toate categoriile sociale, care le vor cerceta, vor găsi ceva folositor pentru fiecare în parte, dacă nu toate, cel puţin o parte care-l priveşte în special. Mulţumim lui Dumnezeu că mi-a dat putere să trăiesc s-o văd tipărită. Mulţumim de asemeni tuturor celor ce m-au ajutat s-o dau tiparului: nepoatei mele, Maria-Lidia Nicolescu – corectoare şi care a pus-o pe calculator şi pe dischetă, şi tuturor celor ce ne-au ajutat la apariţia acestui volum. Tuturor acelora care vor citi-o le dorim să-şi caute articolul sau articolele care îi vizează, sau care pur şi simplu le-a plăcut şi să guste această plăcere citindu-le. Dacă măcar o parte dintre cei ce vor citi-o vor gusta din plăcerea lecturii, mă bucur că strădania mea n-a fost zadarnică.

Autorul

6

7

Minciuna

În mic dicţionar enciclopedic, Buc. 1972, găsim că „a minţi” înseamnă „a denatura în mod intenţionat adevărul; a spune minciuni”. Iar după „Dicţionarul Noului testament, părintele dr. Ioan Mircea, spune că „mincinos”, „minciună”,”a minţi” înseamnă „cuvânt sau faptă contrarie adevărului”. Pentru creştini, adevărul suprem este Dumnezeu. Minciuna este tăgăduirea adevărului şi vine de la diavol. „Spun adevărul în Hristos – zice Sfântul Pavel – nu mint”. (Rom. 9,1). Iar Sfântul Iacov, îndeamnă: „Nu minţiţi împotriva adevărului”. (Iacov 3,14), sau „Nu minţi pe alţii”(Col. 3,9); sau „lepădând minciuna, grăiţi adevărul” (Efes 4,25). Acestea şi alte texte, vorbesc de minciuna în cuvinte. Minciuna în faptă, ca necredinţă a celor care sunt chemaţi tocmai a-l mărturisi pe Dumnezeu. ”Dacă aş zice că nu-l ştiu (pe Tatăl), aş fi mincinos(Ioan 8,55) asemenea vouă”. Sau: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este”. (I Ioan 4,20) pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-l poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-l vede”. Anania şi Safira au minţit lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt şi au murit pe loc (Fp. 5, 3-4). S-a zis că minciuna are picioare scurte. Eu zic însă, că n-are picioare deloc. E ca şarpele ce se târăşte pe burtă.. E ca şarpele ce se strecoară printre oameni. Minciuna este şarpele care să târăşte printre pomii şi florile parfumate ale paradisului – simbol al diavolului – încolăcit după pomul oprit, vărsând otrava – ispitei în inima Evei – femeia lui Adam. „Şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui”. (Fac. 3,4,13, II cor. 11, 3) Arma şarpelui este veninul şi viclenia, minciuna şi înşelătoria. Domnul nostru Iisus Hristos, înfruntând pe farisei şi cărturari, îi numeşte: „Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osândă gheenei?” (Matei 23, 33). În apocalipsa (20,2) acelaşi că a fost prins şi legat de mii de ani”.

8

Balaurul, Satana, Şarpele s-a împotrivit şi lui Hristos şi lucrării Bisericii în lume. (Matei 4,1-10; 16,18) Iată ce este minciuna. Dar ea nu are, ci se târăşte, să împroaşte cu venin, adevărul, în faţă căruia, însă, se ofileşte, păleşte, se topeşte, moare.

Adevărul şi minciuna A doua zi după ce Eva a-ntins tovarăşului mărul. S-au întâlnit întâia dată, în rai, minciuna cu adevărul Şi-a zis atunci minciuna cea meşteră-n cuvânt: - Prietene, de-ai merge cu mine pe pământ

Şi n-ai căta-între oameni s-aprinzi a ta făclie. Am fi, cu fericirea prieteni pe vecie! Dar, auzind cuvântul ce glăsuia minciuna, Fugit-a adevărul de ea pe totdeauna … Ajunşi în omenire pe osebite căi: Pe vârfuri adevărul, minciuna tot pe văi, Au fost primiţi de oameni ca oaspeţi lor în case: Pe zdrenţe adevărul, minciuna, pe mătase! … Nu spun cum adevărul, din spini îşi avea cununa, drept, Era-mbrâncit afară, lovit cu pumnii-n piept Minciuna, totdeauna cu glas fermecător, Era mereu poftită de Regi la masa lor Şi-atunci, pornind cu ură, nemernica minciună, Acelor regi să spună Că adevărul cată cu oaste să-i înfrunte Şi să le smulgă, mâine Coroana de pe frunte, În temniţă de piatră, cu zidurile reci, Închis-au adevărul, să nu mai iasă-n veci!

Dar când lumina sfântă sta pusă sub obroc, Din cer veni un înger cu sabie de foc Şi temniţa de piatră, cu pala-i fulgerând, Ieşit-a adevărul, mai tare ca oricând…

Şi surâzând cel înger cu ochii plini de vis Pe temniţa de piatră, cu pala lui a scris: „Oricât ar sta cu regii-alături, oricât s-ar lăfăi-n Palate,

9

Clipita este înălţarea minciunii plină de păcate, Dar adevărul când se-nalţă, durează o eternitate!” Vasile MILITARU.

Adevăr şi minciună Au fost o data doi negustori. Unul din ei trăia numai cu

minciuna iar celălalt numai cu adevărul. Aşa că ajunsese lumea să le zică: unuia Minciună iar celuilalt Adevăr.

Minciună era cu mult mai bogat decât adevăr. - ei, prietene - zise într-o zi Minciună prietenului său Adevăr – ce

părere ai? Nu crezi tu oare, că în lumea asta-i mai bine de cel ce trăieşte numai cu minciuni, decât acela care trăieşte cu adevărul?

- Nu, răspunse Adevăr, nu cred. E adevărat, că de mai multe ori mai repede izbuteşti cu minciunile, dar nu trece mult şi vine ceasul părerilor de rău.

- Ia stai, Adevăr. Ştii că sunt de zece ori mai bogat decât tine. Uite ce! Întreabă toată lumea, dacă-i mai bine să trăieşti cu adevărul decât cu minciuna şi de ţi-o da dreptate, toată averea mea a ta să fie, iar de mi-o da mie dreptate, atunci tot ce ai tu astăzi, al meu să fie. Ce spui? Te prinzi?

- Nu. aşa prinsoare nu-mi place; tu vii cu rămăşag, în care norocul se vede bine că va ţine cu tine. Dacă am întreba pe Dumnezeu, zic şi eu c-ar mai merge … Dar … aşa, să-ntrebăm lumea, înseamnă să întrebăm pe cei care sunt de o părere cu tine. Şi la urma urmei, puţin îmi pasă de ce crede cealaltă lume.. Eu unul, am părerea mea şi asta mi-i de ajuns. N-am nici o nevoie de bogăţiile tale şi nu văd cam la ce mi-ar primejdui, aşa fără nici o pricină mult, puţinul avut, pe care mi l-am agonisit!

- Spune-mi mai bine, că ţi-e frică – răspunse Minciună – şi nu mai fă pe mândru!

- Văd bine că nu ne înţelegem – zise Adevărul - şi de aceea orice vorbă-i de prisos. Orice mi-ai spune n-ai să mă poţi face să trăiesc eu ca tine şi tot aşa, în zadar aş vorbi şi eu, căci n-am să te pot face să-ţi schimbi felul vieţii. Uite ce spun eu, eşti încă tânăr şi nici eu bătrân nu sunt. Dacă Dumnezeu ne-o dărui zile, vom ajunge poate să-vedem într-o zi, cum e mai bine.

10

- Fie şi aşa, frăţioare, cu toate astea nădăjduiesc, că tot mie să-mi dai dreptate – adaugă Minciună zâmbind.

- Adevăr nu răspunse. Se scurseră treizeci de ani. Adevăr şi Minciună îmbătrâniră. Şi iată că într-o zi întâmplarea îi aduse iar faţă în faţă.

De mult nu ne-am mai văzut, frate, zise Minciună. Nici nu mai nădăjduia să te mai întâlnesc vreodată … Ei, cum îţi merge? … Ai făcut avere?... Adevăr? Nu, n-am făcut – răspunse Adevărul. Dar … slavă Domnului, o duc destul de bine … E drept.. nu mai pot munci, căci sunt prea bătrân, dar Dumnezeu mi-a dat un băiat bun, care îngrijeşte acum toată casa. - n-ai decât un băiat? - Unul singur şi nici o fată. - Eu am şi băieţi şi fete şi cu toate că s mai mulţi, nu vor să mă

ajute nici unul.. Dar ceea ce-i mai rău, e că nu mă mai cinstesc cum se cade. Dumnezeu i-a înzestrat cu multă deşteptăciune, dar din nenorocire, n-au deloc inimă. Îmi risipesc fără nici o ruşine averea şi n-au cel puţin recunoştinţă că le-am dat tot avutul meu. O să s-leagă praful de averea mea, şi eu n-am nici o putere s-o împiedic. ”Să-facă ce-or vrea, îmi spun uneori, mai rău decât atâta, nici că se mai poate”. Dar nu numai de la copii mi se trag necazurile; toţi prietenii mei cei vechi, negustorii, toţi mă-nşeală şi mă fură, care cum poate mai bine; neamurile târâie întruna pe la tot felul de judecăţi … În scurt – bătrâneţea mea, frate, e tristă, nu-i deloc veselă. Adevăr şi Minciună, vorbiră cât mai vorbiră şi după aceea se

despărţiră. Sărace prietene, cum ai ajuns! Se gândi Adevăr, depărtându-se..

N-ai să mai spui că-i mai bine să trăieşti cu minciunile decât cu adevărul; ai înşelat pe alţii şi uite că pe tine te înşeală alţii. - şi prietenii şi neamurile şi chiar şi copii tăi. N-ai fost în stare să-

ţi deschizi ochii la vreme şi ai trăit şi tu ca toţi ceilalţi. Şi când mă gândesc, păcătosul de mine, c-a fost o vreme când

râvneam la traiul tău.. Acum văd că nu deştepţi decât milă, căci, cu toate bogăţiile tale, azi eşti sărac ca oricare altul ….

Lev Tolstoi

11

Munca este nobilă şi sfântă

„N-am mâncat de la nimeni pâine în dar, ci cu muncă şi cu trudă, am lucrat ziua şi noaptea, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi”. II Tes. 2,9 şi II Tes. 3,8

„Dacă cineva nu vrea să lucreze (muncească), acela nici să nu mănânce”. (II Tes. 3,10)

„Şi cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneală (munca)sa”. (I Cor. 3,8) Este o nobleţe veşnică şi chiar sfinţenie în Muncă. Oricât de necesar ar fi, oricât şi-ar uita înalta chemare, tot mai e nădejde în omul care munceşte într-adevăr şi cu seriozitate; numai în Trândăvie e veşnică deznădejde. Munca, oricât de închinată lui Mamona (zeul bogăţiilor la vechii sirieni) ar fi, este în comunicare cu Natura; Dorinţa reală de a face o muncă duce de la sine tot mai aproape de adevăr, de poruncile şi legile Naturii, care sunt adevărul. Cea din urmă Evanghelie pe lumea aceasta este: Cunoaşte-ţi munca ta şi fă-o. „Cunoaşte-te pe tine însuţi”; destul te-a chinuit acest biet „însuţi”, al tău; nu vei ajunge niciodată să-l „cunoşti”, cred. Nu te gândi că asta e treaba ta, să te cunoşti pe tine însuţi, eşti un individ incunoştibil: cunoaşte lucrul la care poţi munci şi munceşte ca un Hercules! Acesta va fi ţelul tău cel mai bun. Stă scris: „O însemnătate nesfârşită este în Muncă”; un om se desăvăXX pe sine însuşi muncind. Desişuri de păduri sălbatice sunt curăţite, frumoase lanuri şi cetăţi mândre se ridică în locul lor; şi tot prin muncă omul însuşi încetează de a fi o pădure sălbatică şi un pustiu nesănătos. Priveşte cum chiar în cele mai puţin importante feluri de Muncă, întregul suflet al omului se orânduieşte într-o armonie adevărată din clipa în care se aşează la muncă! Îndoiala, Dorinţa, Durerea, Remuşcarea, Mânia, Deznădejdea chiar, toate acestea, ca nişte câini ai Iadului stau împrejurul sufletului bietului muncitor cu ziua, ca şi al tuturor oamenilor; dar el îşi înfruntă cu vitejie liberă sarcina şi toatăhaita se linişteşte şi el se retrage mârâind departe de VIZIUNILE ei. Acum omul e om. Căldura blagoslovită a

12

Muncii, într-însul nu este oare ca focul purificator, în care orice otravă e arsă, şi chiar fumul acru prefăcut în flăcări strălucitoare şi binecuvântată?.. Orice muncă adevărată e sfântă; în orice muncă cu braţele, este ceva dumnezeiesc. Munca, vastă cât pământul, îşi are creştetul în cer ….

Binecuvântat este acela care şi-a găsit munca, să nu mai ceară altă binecuvântare. Are o muncă, un ţel în viaţă, l-a găsit munca, să nu mai ceară altă binecuvântare. Are o muncă, un ţel în viaţă, l-a găsit şi-l va urma!

Întocmai ca un canal ce curge liber, săpat cu o trudă nobilă prin mlaştină noroioasă a existenţei, ca un râu ce mereu se adânceşte, aşa curge şi creşte – scurgând toată apa amară şi putredă de la rădăcina celui din urma fir de iarbă; făcând în locul mlaştinii otrăvite o luncă verde şi mănoasă, cu pârâul ei limpede. Cât de binecuvântată pentru luncă, fie că râul şi valoarea lui e mică sau mare! Munca este viaţa; din adâncul inimii muncitorul se ridică. Forţa lui dăruită de Dumnezeu, sfânta şi cereasca esenţă a vieţii, suflată în el de Atotputernicul, din adâncul inimii îl deşteaptă pentru orice nobleţe, pentru orice, cunoaştere de sine însuşi” şi multe altele, îndată ce munca începe bine … Singura fericire a omului, după care a umblat vreodată omul viteaz, este a munci, a-şi împlini soarta lui de om … „Gândeşte-te la viaţă!” Da, gândeşte-te! Viaţa ta, chiar de ai fi cel mai sărman dintre fii pământului, nu este un vis zadarnic, ci o revelaţie solemnă. Este a ta; este tot ce ai spre a înfrunta veşnicia. Lucrează deci întocmai ca steaua „fără grabă, dar fără odihnă”.

Thomas Carlyle, Munca, sinceritate, tăcere.

13

Lupta împotriva limbii În Grecia veche era o tagmă de oameni cuvioşi şi chibzuiţi. Se numeau Pitagorrei. Cine vrea să intre in tovărăşia lor trebuia să facă legământ, că vreme de trei ani de zile n-are să vorbească. Numai după ce ar fi dat această probă, era socotit vrednic, să fie dintre-ai lor. Puteţi să vă daţi seama pentru ce era pusă condiţia aceasta? Fiindcă nimic nu-i mai greu pe lume decât să fii stăpân pe limba ta. Cine a încheiat-o cu asta, acela dovedeşte atâta tărie de suflet şi atâta stăpânire de sine, încât te poţi încrede în el şi-n lucrurile mari. E, atunci, un am liber, nu mai e robul unei mâncărimi de limbă. La ce bun toată bunătatea inimii, dacă limba, neferecată, nu ascultă de inimă, oricât de bună? Cele mai mari nenorociri din lume au fost stârnite de câte o limbă prea slobodă. Din pricina unui cuvânt de ocară uşuratic se împuşcă oameni unul pe altul şi se omoară, iar prieteni vechi se năruie adesea pentru câte o flecărie prostească. Când, acum un an de zile, vorbeam într-o clasă de lucrurile acestea, iată că o fetiţă mică suspină din adânc şi zise: „Ah, da!”. Dânsa făcuse însăşi încercarea, de câte nevoi se stârnesc pe lume dintr-o limbă nesupravegheată şi ce repede rosteşti un cuvânt, de care după aceea îţi pare rău amar. Şi nu-i cu adevărat trist, că un om în toată firea să fie adesea dus de nas de această fâşioară roşie, de carne şi ţinut sub epitropie! Ar trebui să nu lăsăm să ajungem aicea, iar pentru aceasta să ne îngrijim, că fiecare cuvânt pe care limba vrea să-l rostească, să fie adus înainte-ne pentru o cercetare temeinică. Cine nu face astfel, e ca un rege, care a dat guvernul pe mâna servitorilor săi. Cu toţii aţi învăţat poezia, în care se spune: Şi ţineţi bine limba Un cuvânt se rosteşte repede. O, Doamne! Nu te-ai gândit la rău! Celălalt însă pleacă plângând! Aduceţi-vă aminte de atâtea pe şi atâtea cazuri, când ai dat peste neajunsuri, fiindcă te-a luat gura pe dinainte; cele mai adesea, când eşti necăjit de altul şi te-apucă furia; atunci spui lucruri, cari după aceea îţi par atât de străine de tine. Încât nici nu le mai recunoşti. În toiul furiei socoteşti că-trebuie să zvârli vorba cea

14

urâcioasă, căci după aceea vei fi ferit o viaţă întreagă după cele ce ai spus într-un singur ceas. Ce este dar de făcut? Cel mai bun lucru ar fi să nu vorbeşti timp de trei ani de zile. Atuncea ai învăţat-o cu temei. Dacă va fi poate prea greu. Ce-ar fi însă, dacă puţini aţi întemeia odată o mică tagmă, în care va trebui ca fiecare tovarăş nou să facă legământul, ca vreme de o lună sa nu rostească nici un cuvânt, cât timp mânia şi supărarea mocnesc într-însul. Sau să nu răspundă la nici o jignire. Mai pe urmă apoi altă deprindere a limbii. Vă mândriţi totdeauna aşa de mult, dacă vă puteţi urca pe scara de frânghie de zece ani apoi şir şi dacă a veţi nişte muşchi de fier. Credeţi-mă însă, puterea unui bărbat stă mai mult în nişte muşchi de fier la limbă, decât în nişte braţe şi pulpe ca un atlet de circ. Ştiţi ce făcea Iuliu Cezar, spre a se feri de cuvinte pripite? Când îl năpădea mânia, număra totdeauna până la douăzeci, înainte de a răspunde. Acesta e un mijloc minunat şi-l recomand tuturor acelora dintre voi, care au nevoie. Acum încă un alt caz. Gândiţi-vă la versul: Celălalt însă pleacă plângând. Când se întâmpla acest lucru? Când suntem îmboldiţi să spunem glume proaste, sau vreun cuvânt jignitor în pofida unui camarad al nostru, numai ca ceilalţi să facă Haz. Sau când luăm pe cineva în bătaie de joc pentru vreun beteşug de care el nu-i vinovat, sau pentru vre-o greşeală de care el însuşi se ruşinează îndestul. O ştiu, de pe când eram eu însumi în şcoală: parcă ai să plesneşti, dacă trebuie să păstrezi în tine ceva cu haz, care ar mai putea să facă sânge rău altuia. Adesea însă îţi pierzi pe cei mai buni prieteni, mai crud decât mustrarea. Mai bine înghite în tine, sau cel puţin nu lăsa frâu slobod limbii tale, înainte de a te fi uitat de jur-împrejur, dacă nu cumva vei jigni, sau supăra pe cineva. Aceasta se cheamă cultura inimii. „Ţi se atrage prin aceasta luarea aminte asupra răului”. Asupra răului cui? Asupra răului nostru? Nu; flecăreala vorbeşte numai despre aceea ce alţii au greşit sau greşesc încă. Credeţi oare că vreunuia dintre noi îi foloseşte ceva, unul ne suflă în ureche că Lenuţa a minţit, mai deunăzi, pe mama ei, sau că fratele Mărioarei se întoarce în fiecare noapte acasă după douăsprezece? Nu ne foloseşte cu nimic. Dimpotrivă, cu cât mai mult rău de altul, cu atât ne închipuim noi înşine că suntem mai buni. Şi cu cât ciulim urechea

15

după-ale altora, cu atât mai puţin intrăm în noi înşine. Şi credeţi, că se vindecă cineva în urma flecărelilor! El n-aude nimic din toate acestea, căci totul se petrece în taină. Şi apoi ştiţi, care e partea cea mai rea! Deoarece flecăreala nu porneşte din dragoste, nimic nu-i este sfânt, aşa încât nu se opreşte numai la ce-i adevărat, ci schimonoseşte totul şi crede numaidecât orice, numai să fie ceva grozav. Sunt unele cumetre, care n-ar putea să ucidă o muscă; dar ca sa sugrume pe semenii lor cu încetul, în care timp le răpesc bunul lor nume şi din cea mai uşoară scăpare din vedere a lui să facă o istorie de tâlhari, asta sunt în stare. Ceea ce prietenul unui văr al lor a auzit de la nevasta lui, căreia i-a povestit slujnica ceea ce spălătoreasa a tras şi ea cu urechea pe la uşi, nimicurile astea le împrăştie mai de parte ca pe un adevăr veşnic, iar dacă la urma urmei istoria aceasta se întoarce înapoi la întâia cumătră, aceasta nu-şi mai recunoaşte odrasla ei însăşi. Da, râdeţi de asta. Mai ştiţi însă, că aceste cumetre au în slujba lor o întreagă armată: toate capetele seci, care împrăştie mai departe urâţeniile, fără să găsească nici un rău într-asta, ci numai pentru petrecerea lor şi a celorlalţi. De bună seamă cu toţii aţi citit vreodată prin gazete câte-o înştiinţare: „Lecuirea desăvârşirea a reumatismului, sub îngrijirea …” şi celelalte. Ştiţi, cum poate fi cineva tămăduit cu desăvârşire de obiceiul flecăritului? Iată cum: dacă ai ajuns să afli, cum eşti tu însuţi bârfit şi cum totul este aşa de răstălmăcit şi schimonosit, încât ţi se face părul măciucă de groază, că astfel de fotografii au fost scoase de alţi oameni după chipul tău. Acum însă am să vă spun încă un mijloc pentru înfrângerea limbii, după cum l-am spus şi băieţilor. Gândiţi-vă totdeauna la acest lucru: inima şi judecata voastră sunt împotriva flecăritului, limba e însă pentru flecărit. Prin urmare doi împotriva unuia. Limba deci cu ochii în patru. Acelora care vor să se cultive mai departe, le recomand atâta: faceţi-vă o regula, să nu răspândiţi la alţii vreo vorbă urâtă asupra unui om oricare ar fi. Iar dacă o prietenă a ta face aceasta întreab-o: „Săraca Lenuţo, te-a pus cineva să-împrăştii noroiul în juru-ţi? Oare nu faci şi tu multe lucruri, pe care le-am putea lua în numele de rău dacă nu te-am iubi şi nu te-am cunoaşte cum trebuie?”. Marele părinte al Biserici Augustin vorbeşte în scrierile sale despre mama lui, o femeie simplă din popor şi găseşte că fapta ei cea mai frumoasă a fost, că niciodată n-a istorisit mai departe lucruri jignitoare sau urâcioase. Ascultaţi ce spune:

16

„Dacă ura sa pătimaşă se revărsa, în faţa ei, în cuvintele învăpăiate despre o duşmancă, ce nu era de faţă, ea niciodată nu-i descoperea acesteia din urmă ceva din toate acestea, ci o vorbea numai de bine, ca să le aducă aşa împăcare”. Vedeţi, sunt de atunci două mii de ani aproape: toate flecăriile de pe acele vremuri departe s-au uitat, dar acestei mame credincioase fiul său i-a ridicat un moment veşnic şi cred, că nu-i nimeni printre voi, care să nu caute să ajungă la fel ca dânsa.

Dr. PR. W. FORSTER, Cartea Vieţii, Buc. 1925

1. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să se înfrâneze în întregime.

2. Dacă, dar, noi punem în gura cailor frâul ca să ni-l supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg.

3. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului.

4. Aşa şi limba: mic mădular este, dar lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde!

5. Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost de flăcările gheenei.

6. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească.

7. Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr: ea este plină de venin aducător de moarte.

8. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.

9. Din aceiaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie fraţii mei, să fie aşa.

10. Oare izvorul aruncă din aceiaşi vână şi apa dulce şi pe cea amară?

11. nu cumva smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţă de vie să facă smochine? Tot aşa, sărat nu poate să dea apă dulce.

12. Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândeţea înţelepciunii.

17

13. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului.

14. înţelepciunea această nu vine de sus, ci este pământească trupească, demonică.

Iacov. 3, 2-15.

Pantalonii cârpiţi În şcoala noastră era un băiat din părinţi săraci: acela purta o pereche de pantaloni peticiţi în aşa de multe culori încât toţi făceau glume nebuneşti asupra lor. Şi întotdeauna când credeam că acum s-a isprăvit, acum vine în sfârşit c-o pereche de pantaloni noi, iată că un petic mare măsliniu se arăta, din nou peste celelalte. La întoarcerea după vacanţă plăcerea noastră în curtea şcoli era să luăm la cercetare pantalonii lui Vasile, şi hohote straşnice de râs se auzeau răsunând, când vedeau că între timp se făcuseră şi mai bălţaţi. Cât de ruşine mi-i astăzi de hohotele acestea de râs! Nu era nici un gând rău la mijloc, ci un lucru prostesc şi nechibzuit. Noi vedeam numai peticele pestriţe, nu însă şi ce istorisesc ele: o lume întreagă a unei iubiri de mamă plină de îngrijiri ceasuri târzii din noapte petrecute în veghere şi multe lacrimi, şi toată obositoarei cârpeala făcea ca fiul ei să fie luat în bătăile de joc la şcoală. Cu ce sărăcăcioasă sumă de bani trebuia acesta mamă să facă faţă la toate nevoile casei şi cu ce frică trebuie să fi cusut, pentru că pantalonii să ŢIE şi anul viitor. Aceşti pantaloni erau de mii de ori mai de preţ decât cei mai frumoşi şi mai moderni pantaloni englezeşti du dunga lor fără cusur. Aţi auzit că astăzi se plăteşte adesea sute de mii de franci pentru tablouri de-ale vechilor maeştri, cari nu puteau să desemneze cum trebuie, puneau însă în schimb aşa de multă iubire şi evlavie în tablourile lor, încât şi astăzi, după atâtea sute de ani, eşti călduros mişcat şi atins până în fundul sufletului. Pantalonii peticiţi ai lui Vasile erau şi ei o lucrare de artă şi aşa de astăzi oricâte parale de dânşii, dacă ar fi puşi în vânzare, i-aş atârna de tablă ca o hartă şi v-aş arăta cu beţişorul o iscusinţă minunată a iubirii unei mame: câtă chibzuinţă, câtă îngrijire a întreţinut ea în această haină sărăcăcioasă, încât nici cel dintâi croitor din Paris n-ar putea s-o imite, ci ar trebui

18

să strige: Atâta răbdare n-are nici un croitor şi nici o maşină. Numai o mamă face acest lucru. Aveţi să înţelegeţi atunci de câtă prostie dai dovadă când râzi de aşa pantaloni. Cine poate să cârpească în acest chip nu e un om obişnuit, mama lui Vasile era o femeie fără seamăn şi acum, târziu, nu am decât o părere de rău că nu i-am cerut voie lui Vasile să-i facem o vizită. Când veţi întâlni vreodată nişte pantaloni aşa de cârpiţi, aduceţi-vă aminte că v-am istorisit astăzi. A înţelege obârşia unor pantaloni peticiţi şi ar putea să citeşti tot ce-i întreţinut în ei, este un lucru mai preţios decât a citi cărţi întregi cu istoria lumii şi decât a şti dea-firapăr obârşia munţilor, cărţi scuipă foc, pentru că nimic nu-i mai rău decât să râzi şi să-ţi baţi joc de-o mamă plină de iubire şi silinţă şi pentru că adevărata noastră cultură o arătăm, când nu râdem niciodată de ce nu trebuie. Pentru această cultură însă nu-ţi foloseşte la nimic nici istoria lumii, nici ştiinţele naturale, oricât preţ ar avea ele altminteri. La acesta ajungem numai prin propria noastră chibzuinţă asupra vieţii semenilor noştri. Dacă întâlneşti vreodată un băiat, peticit aşa frumos care se ruşinează de râsetele camarazilor săi, strigă-i numai atât: Tu fii mândru de mama ta; porţi pantalonii cei mai preţioşi din lume. Si nu-i adevărat? Acolo e ţesătura iubirii unei mame şi acesta e un lucru mai înalt şi mai frumos decât dacă ar fi tiviţi cu aur.

Dr. FR. FORSTER, Cartea Vieţii, Buc., pag. 134-136

19

Pământ mult Un măgar ca toţi măgarii, nici prea tânăr, nici bătrân, Care, oricât sta-n livadă, nu se satură de fân, Se plângea mereu, că cerul nu vrea şi, pe el să-l vadă. Şi să-i dăruie, pe poftă, mai întinsă, o livadă… Necurmându-şi astfel plânsul, Într-o zi veni – Împăratul patrupedelor la dânsul Şi punându-i la ureche două roşii flori de mac, Împăratu-i zise vesel, din îndemnul unui drac: - Iată, cerul mă trimite, dragul meu, să-ţi fac pe plac! Liber eşti să pleci în goană şi-un ocol cât vrei să faci, Prin fâneţele cu maci Şi oricât pământ vei prinde în ocol, pe unde treci, Căruit să-l ai pe veci! Eu te-aştept cu-ntreg Divanul … Hai, să-ţi văd picioarele!... Dar, ia seama, că se cere să te-ntorci de unde pleci, Până ce din zare încă nu apune soarele!... Fericit sorbind cu ochii a livezilor icoană A pornit măgaru-n goană. Şi, cum lumea fără margini o vedea sub slavă, roată, Tot mai mult zorea măgarul, să cuprindă roata toată, Fără să-nţeleagă, prostul care nu-nvăţase carte, Că, oricât el zarea să muta tot mai departe… Visuri însă cu duiumul făurea năroada-i minte: „Căpătând atâta versete de pământ înconjurat, Eu voi fi, de – acum–nainte, Cel mai mare-ntre măgarii lumii-ntregi şi mai bogat, Ba, măgarii au să-mi pună Şi cunună De - Împărat!...” Astfel, visele punându-i mii de aripi la copite, Ceea ce-l făcea să creadă că el zeu este-ntre vite, Aleargă aşa-n neştire, cuprinzând mereu livezi, până mult după nămiezi, Când simţi că foame cruntă îi cerea să stea pe loc, Să mănânce pe-ndelete … Dar zise c-ar fi, singur să-şi mănânce din noroc

20

Şi altfel, păcălit de foame şi cu gura scrum, de sete. Aleargă tot mai departe, de cuprinsuri să se-mbete!... Vrând să prindă însă-n roata-i şi trei lanţuri de porumb, La un timp simţi măgarul în copite, parca plumb Şi, ca să-şi încheie roata, până la-împărat în lunci, El văzu că mai e cale de trei ori cât pân-atunci; Mai văzu apoi cu groază cum că soarele de sus, Se coboară spre apus. Şi-a-nceput atunci măgarul, lac de apă, alb de spume, Goană, cum de când e lumea n-au văzut măgarii-n lume; Până când, nesăturatul, istovit de tot-de-tot, Începu să cadă-n bot; Se sculă şi …. Iar la drum, Începu să vadă verde … ca prin sită … ca prin fum … Iar când soarele stă în zare jumătate scăpătat Şi mai rămăsese-o verstă până la bunul Împărat, Cel măgar, simţind că însăşi răsuflarea i se curmă Si-adună puterea toată, deci, puterea cea din urmă, Cu vinele-otgoane, ca sărind ulucile având nările cât pumnul; ochii mari cât nucile, Se mai năpusti odată, În dorinţa lui zăltată Şi când soarele, cu-o geantă mai împurpură văzduhul, Cel măgar şi-atinse ţinta, dar căzu şi-şi dete duhul!... Atunci râse-ncornoratul, sa-l audă-întreg Divanul: - Îngropaţi măgaru-acesta, să vedeţi că, azi, când moare,

Din pământul ce cuprinse, n-o să-i trebuie, sărmanul, Decât doar, cât să-l cuprindă,, de la cap pân-la picioare!

Vasile MILITARU

21

Sărutul

După Dicţionarul limbii române, cuvântul sărut, sărutare derivă de la verbul a săruta care înseamnă a (se) atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilinţă sau ca o manifestare erotică, a (se) pupa.

Expresii: Sărut mâna, formulă de salut sau de mulţumire, adresat unei femei sau a unei persoane mai în vârstă. – Sărut dreapta, formulă de salut, adresată preoţilor, domnitorilor, boerilor, mai rar unei femei.

Iar după Dicţionarul enciclopedic, Bucureşti 1972, sărut este faptul de a săruta, sărutare, sărutat. Iar verbul a săruta însemnează a atinge cu buzele pe cineva sau ceva, în semn de afecţiune, de prietenie, de respect, de dragoste (fam.) a pupa. – Expresii: sărut mâna, formulă de salut adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă. Sărut dreapta, formulă de salut adresată preoţilor, domnitorilor, boierilor.

Şi după Pr. Dr. Ioan Mircea – Dicţionar al Noului Testament, Buc. 1984, sărutare – ca semn al dragostei, atât al celei profane, cât şi al iubirii curate, frăţeşti, „al dragostei creştine”; termenul se întâlneşte în Noul Testament, de şapte ori: - obicei evreiesc, prin care se dădea cinstea deosebită unui

oaspete distins, Lc.7,44 – „a zis lui Simion: O vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu mi-ai dat; ea însă cu lacrimi mi-a udat picioarele şi cu părul capului ei le-a şters. (Vezi Fac. 43,24: „Omul acela a băgat pe oamenii aceia în casa lui, şi le-a dat apă de şi-au spălat picioarele”. – fiind vorba de un vechi obicei al evreilor ca gazda să dea apă musafirilor să-şi spele picioarele).

- „sărutare sfântă” (Rom. 16,16: Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu „sărutare sfântă”.

- I Cor. 16,20: „Vă îmbrăţişează fraţii toţi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă.

- II Cor. 13,12: „Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. - I Tesal. 5,26: „Pe toţi fraţii îmbrăţişaţi-i cu sărutare sfântă”.

22

Este vorba de sărutarea frăţească, curată, între cei ce împărtăşesc aceiaşi credinţă în Domnul Hristos. - I Petru 5,13: „vă îmbrăţişează Biserica cea aleasă din Babilon,

(nume peiorativ al cetăţii Roma, capitala păgânismului). - Sărutarea lui Iuda dată în Grădina Ghetsimani, prin care a trădat

pe Învăţătorul şi Mântuitorul său.(Luca 22,48: „Iuda prin sărutare-l vinzi pe Fiul Omului”.

- Practica sărutării a intrat şi în cultul liturgic, în Sfânta Liturghie şi în sărutările creştine ale Bisericii, după mărturia Sfântului Iustin Martirul şi a Sfântului Chiril al Ierusalimului. Ea se practică până astăzi sub numele de „sărutare liturgică,

când preoţii slujesc în sobor Sfânta Liturghie, înainte de rostirea Crezului, după ce au sărutat, Cinstitele Daruri, ei se sărută, unul pe altul pe umeri, rostind primul: „Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunzând: „Este şi va fi”, încheind cel: „Totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin”. Este o sărutare ca expresie a păcii şi dragostei în Hristos pe care o trăiesc cei în aceeaşi credinţă şi cu aceleaşi sentimente.

S-a practicat şi se mai practică printre călugări şi chiar printre mireni, la slujbele din săptămâna luminată (dintre Paşti şi Duminica Tomii), la stihirile Paştelui, când la strană se cântă „Ziua Învierii”... după un tipic bine stabilit, iese preotul sau protosul cu Evanghelia, trec pe rând preoţii, apoi bărbaţii între ei şi femeile între ele. (Vezi Tipicul Bisericesc, tipărit în editura Institutului Biblic şi de misiune ortodoxă, Buc. 1976, Pag 183).

Ţinând seama de poziţiile familiare şi sociale ale persoanelor ce-şi dau sărutarea, aceasta poate fi dată: pe frunte, pe obraz, pe mâini, pe picioare, pe umeri.

Astfel tatăl îşi sărută fiii, pe frunte, bunicul îşi sărută nepoţii pe frunte; preotul îşi sărută fiii duhovniceşti «enoriaşii» pe frunte sau pe cap.

Copiii sărută mâna părinţilor, nepoţii pe a bunicilor. Credincioşii sărută mâna preotului, preotul, mâna episcopului.

Fraţii între ei se sărută pe obraz şi se îmbrăţişează. Preoţii între ei se sărută pe obraz şi se îmbrăţişează. Preoţii şi toţi credincioşii sărută piciorul sau mâna

Mântuitorului, sau Maicii Domnului, sau al altui sfânt sau sfântă, zugrăviţi în icoane.

23

Preotul nu sărută mâna femeilor, nici nu le zice « sărut mâna ». Singura femeie, căreia preotul îi zice « sărut mâna » şi i-o şi sărută este mama lui. El sărută numai mâna episcopului şi eventual unor preoţi mai în vârstă.

Nu se cuvine nimănui (preoţi sau mireni) să sărute buzele sau obrajii Mântuitorului, Maicii Domnului, sau altor sfinţi şi sfinte zugrăviţi în icoane. După cum, bunacuviinţă ne reţine să sărutăm pe buze sau obraz, pe preotul nostru, pe episcopul nostru, sau pe mitropolitul şi patriarhul nostru, tot aşa, aceiaşi bunăcuviinţă ne reţine să sărutăm buzele sau faţa sfinţilor din icoane.

Pe umeri se sărută preoţii când slujesc în sobor, înainte de rostirea Crezului.

Pentru îndrumarea credincioşilor la slujbele obişnuite, aş vrea să adaug. Când intră credinciosul în biserică se duce întâi la iconostas, pe care este icoana hramului sau sfântului din ziua respectivă. După ce se închină acolo, prin dreapta se opreşte la icoana Domnului Iisus, din dreapta uşilor împărăteşti. De acolo trece şi se închină la icoana Maicii Domnului, din partea de nord a uşilor împărăteşti. Apoi se întoarce la icoana din colţul de miazăzi a catapetesmei cu icoana hramului. Şi de acolo în colţul de nord al catapetesmei, de unde prin partea de nord, la icoana Maicii Domnului după masa cu anafora şi încheie cu iconostasul.

Apoi se aşează la locul său, de unde ascultă slujba cu atenţie.(a se vedea Liturghierul editat la Bucureşti -1980-pag. 82-84).

Preot Vasile Chiţu

24

Sinuciderea

Vrei să-ţi pui capăt zilelor? Dar aş dori să ştiu dacă ai început să trăieşti. Cum? Ai venit pe lume ca să nu faci nimic? Cerul nu ţi-a dat, odată cu viaţa şi o însărcinare pe care s-o duci la bun sfârşit? Dacă ai sfârşit lucrul tău de fiece zi, odihneşte-te apoi, nu te opreşte nimeni, dar să vedem, ce treabă ai făcut? Cu ce răspuns ai de gând să te înfăţişezi supremului judecător care îţi va cere socoteală de cum ţi-ai întrebuinţat timpul? Nenorocitule! Arată-mi un om cinstit care să se laude că a trăit destul, ca să aflu şi eu de la el cum trebuie să fi trăit cineva, pentru ca să aibă dreptul să o părăsească.

Tu te uiţi la răul ce este în lume şi zici: Viaţa este un lucru rău. Dar priveşte, caută în însăşi firea lucrurilor să vezi dacă găseşti ceva bun, care să nu fie amestecat cu ceva rău. Înseamnă aceasta că nu există nimic bun în univers? Poţi tu să amesteci ceea ce este rău prin natura sa cu ceva ce este rău numai din întâmplare?

Viaţa pasivă a omului nu înseamnă nimic şi este în legătură numai cu un trup, de care se va scăpa în curând, dar viaţa lui activă şi morală, care trebuie să se resimtă în toată fiinţa lui, constă în exercitarea voinţei. Viaţa este un chin pentru omul rău, căruia totuşi îi merg treburile bine, şi este un lucru bun pentru omul sărac, dar cinstit...

Ţi s-a urât să trăieşti şi spui: viaţa este un rău. Mai curând sau mai târziu are să-ţi treacă şi ai să spui: viaţa este un bine. Vei spune încă mai adevărat aceea ce crezi, dar judecata îţi va fi la fel de greşită, căci nu s-a schimbat nimic altceva decât tu însuţi. Schimbă-te deci chiar de astăzi, şi deoarece tot răul stă în reaua stare a sufletului tău, pune ordine în simţămintele tale tulburate şi nu pune foc la casă, pentru ca să scapi de grija gospodăriei.

Ce înseamnă zece, douăzeci, treizeci de ani pentru o fiinţă nemuritoare? Suferinţa şi plăcerea trec, se şterg ca o umbră: viaţa se scurge într-o clipită; ea nu este nimic prin ea însăşi; preţul ei atârnă de întrebuinţarea pe care i-o dăm. Numai binele pe care l-a făcut cineva rămâne şi prin el capătă viaţa o valoare. Nu mai spune deci că a trăi este un rău pentru tine, când numai de tine atârnă ca ea să fie un bine. Şi dacă este un rău că ai trăit, nu spune nici de data aceasta că-ţi este îngăduit să mori, căci este ca şi cum ai spune că-ţi este îngăduit să nu fii om, că-ţi este îngăduit să te răscoli contra celui care te-a făcut şi să înşeli menirea ta.

25

Sinuciderea este o moarte pe furiş şi ruşinoasă, este un furt făcut neamului omenesc. Înainte de a-l părăsi, dă-i înapoi aceea ce a făcut el pentru tine. - Dar eu nu ţin la nimic... sunt nefolositor lumii... - Filosof de o zi! Nu ştii tu că nu poţi face un singur pas pe

pământ, fără să dai peste o datorie de împlinit şi că orice om este trebuincios omenirii, prin însuşi faptul că există. Tânăr nesocotit, dacă mai ai în fundul inimii cel mai mic

sentiment de virtute, vino să te învăţ a iubi viaţa. Ori de câte ori vei fi ispitit s-o părăseşti, spune-ţi în inima ta: „Să fac încă o faptă bună înainte de a muri”. Apoi du-te de caută vreun sărac să-l ajuţi, vreun nenorocit să-l mângâi, vreun asuprit să-l aperi. Dacă lucrul acesta te va împiedica astăzi, el te va împiedica astăzi, el te va împiedica şi mâine, şi poimâine, toată viaţa.

J.J. Rousseau, „Emile”

Cimitirul tuturora Sărăcia nu-njoseşte Zice „intră” şi nu „ieşi”, Sufletele mari nicicând, Dar intraţilor le cântă: Dar nici aurul nu-nalţă „Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Pe cei josnici şi de rând.

Vasile Militaru Vasile Militaru

Că adevăraţii oameni Vorbe dulci la masa plină, Sunt prea rari, e taina firii, Omule să te mişte; Dacă n-ar fi şi scaieţii, Aurul în foc se-ncearcă, N-ar avea preţ trandafirii. Iar prietenii-n restrişte. Vasile Militaru Vasile Militaru Dacă ai de azi pe mâine, Pământule, cu-a tale laturi Totdeauna câte-o pâine, De toate poţi pe om să-l saturi, Dacă n-ai dureri în oase, Dar n-ai avut nicicând putere; Dacă ai un bun stomac Pe om să-l saturi de avere, Şi picioare sănătoase, Şi când pricepi că, oricât ai Nu te poţi numi sărac. Comori peste comori să-i dai,

Lui totuşi de ajuns nu-i sânt- Vasile Militaru Îl saturi cu niţel pământ! Vasile Militaru

26

Despre mersul la Biserică

Sfântul Ioan Hrisostom (Gură de Aur)

Nu ştiţi oare că Dumnezeu a ridicat bisericile, ca să fie în oraşe ca nişte porturi pe mare, unde să ne putem refugia de ameţeala zgomotului zilnic, ca să ne bucurăm de liniştea desăvârşită?

Aici n-avem să ne mai temem de furtuna valurilor, de încălcarea tâlharilor, de năvala răufăcătorilor, de vuietul vânturilor, de atacul fiarelor. Căci biserica este un port scutit de toate acestea, port duhovnicesc al sufletelor. Şi martori ai celor spuse sunteţi voi înşivă. Oricare dintre voi şi-ar deschide cugetul, va gasi aici multă linişte: nu-l mai supără mânia, nu-l mai arde pofta, nu-l mai roade invidia, nu mai e prins de orgoliu, nu-l mai frământă dorinţa vanităţii, ci toate aceste fiare se retrag: ascultarea Sfintelor Scripturi, întarindu-i prin auz în suflet, ca o măiastră cântare dumnezeească a adormit toate aceste patimi nesocotite.

Câtă jale deci, când, cu tot câştigul sufletesc ce avem de aici, vezi că mama noastră a tuturora, biserica, nu este continuu căutată şi cercetată !

Şi spune-mi: Ce petrecere de timp este mai necesară decât aceasta? Ce întâlnire mai folositoare? Şi ce te opreşte a veni aici?

Vei spune desigur, că te împiedică sărăcia, de a lua parte la această frumoasă adunare, dar pretextul nu este îndreptăţit.

Şapte zile are săptămâna, şi Dumnezeu ni le-a dăruit nouă pe toate şapte, fără să-şi dea Lui mai mult, iar nouă mai puţin sau să le împartă măcar pe jumătate.

Nu şi-a luat trei pentru El, ca să ne dea şi nouă trei, ci ţie ţi-a dat şase, iar pentru El a oprit una singură. Şi nu te înduri nici în această întreagă zi să te abaţi de la cele de rând, ci, ca şi cei care fură chiar lucrurile sfinte, îndrăzneşti şi tu să răpeşti această zi una, care este sfântă şi rânduită pentru ascultarea învăţăturilor sufleteşti, ca să o întrebuinţezi pentru grijile obişnuite.

Dar ce vorbesc despre ziua întreagă? Ci, cum a făcut văduva cu milostenia, fă şi tu cu timpul zilei: Aşa cum aceea a dat doi bănuţi şi a câştigat mult înaintea lui Dumnezeu, acordă şi tu două ceasuri lui Dumnezeu şi vei aduce în casa ta câştig de mii de zile.

27

Fiecare e un zmeu în mâinile lui Dumnezeu

Marele nostru poet Vasile Militaru, a fost interzis în epoca comunisto-atee, pentru singura vină de a fi român şi de a fi scris româneşte, murind în închisorile comuniste. Poeziile sale, de o frumuseţe rară, scrise într-o limbă neaoş românească, au fost interzise. Doar poezia „Mama”, care, pare-se, înduioşase şi cele mai reci inimi tiranice, răzbătuse „epoca de aur” şi căuta să-şi strecoare existenţa în veşnicia tezaurului cultural românesc. Şi aceasta, îşi ducea existenţa, fără a preciza autorul. Dar voia lui Dumnezeu era alta. Toate poeziile lui Vasile Militaru trebuiau redate culturii româneşti. Revoluţia română din 1989 avea să scoată de sub colbul uitării, la care fuseseră condamnate şi să le redea poporului român.

Între multele şi frumoasele sale poezii, mă voi opri la una care are, parcă, şi un dar profetic şi pe care poetul a intitulat-o „Zmeul lui Iisus”. În viziunea sa, Vasile Militaru îl vede pe Iisus, copil şi care ca orice copil – şi-a construit un zmeu, o jucărie, pe care l-a legat cu o sfoară lungă, lungă; şi i-a dat drumul să plutească în cele mai înalte sfere ale văzduhului, săltând plin de voioşie. Dar, la un moment dat, s-a rupt sfoara şi micuţul Iisus a rămas doar cu un crâmpei din ea, iar zmeul cu cealaltă parte de sfoară atârnată, a continuat, un timp să salte jucăuş, în sferele văzduhului. Şi, scăpat din mâinile creatorului său, s-a prăbuşit în bezna hăului sideral. Şi poezia concluzionează: „... că fiecare e un zmeu în mâinile lui Dumnezeu”.

Referindu-ne la poporul român, putem spune că, atâta vreme cât a păstrat legătura cu Creatorul, a plutit în sferele albastre ale unui cer însorit, ca şi zmeul lui Iisus. Când însă, vijelia vrăşmaşilor săi s-a pornit, a rupt sfoara zmeului şi acesta a început să plutească bezmetic, spre hăul genunilor. Poporul român a fost silit să îmbrace cămaşa de forţă a unui regim străin de sufletul său. Aproape o jumătate de secol a trebuit să îndure apăsătoarea cizmă a celor fără Dumnezeu. Dar a venit şi anul mântuirii 1989, anul revoluţiei. De la un capăt la altul al ţării, cu mic cu mare, românii au rupt zăgazurile împilării, cerând libertate. Mai întâi copiii, la care s-au adăugat tinerii, adolescenţii; bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, au ieşit cu

28

piepturile deschise în faţa tancurilor şi mitralierelor, cu flori şi lumânări aprinse în mâini, îngenunchind din loc în loc şi rostind într-un glas rugăciunea „Tatăl nostru”. Cu frunţile scăldate în lumină, cu suflete curate şi cu rugăciunea pe buze au pierit mulţi. Dar curajul şi atitudinea bărbătească aveau să mişte şi pe cei mai răi duşmani. Armata a trecut de partea revoluţionarilor. Mitralierele au amuţit, tancurile au dispărut.

Minune! Credinţa, rugăciunea, curajul neînfricat, au învins gloanţale, au învins armata. Poporul îşi căuta un viitor mai bun, fără asupriri, cu condiţii de viaţă mai umane, mai drepte şi fără împilări. Acest viitor se vrea clădit pe trecutul nostru sănătos, pe tot ce este românesc. Să ne întoarcem deci, către credinţa noastră creştină şi să reînnodăm legătura. Să ne întoarcem la sărbătorile creştine româneşti, la obiceiurile româneşti, la poeţii noştri, la cultura românească, limba vechilor cazanii. Să înnodăm firul trecutului nostru, pe care să construim cu adevărat un viitor fericit, vrednic de un popor cu suflet curat. Să înnodăm sfoara zmeului lui Iisus şi să nu uităm că „fiecare e un zmeu în mâinile lui Dumnezeu”.

Preot Vasile Chiţu

29

Cu ce gânduri şi cu ce sentimente trebuie să păşească o fată pragul căsătoriei?

Al. Vlahuţă Să nu te iubeşti prea mult pe tine. Oricât te-ai crede de

importantă, să ştii că lumea nu se învârteşte împrejurul tău. Fii tovarăş bun, celui ce-şi ia misiunea de a te face fericită. E o grea misiune asta, cu neputinţă de îndeplinit fără ajutorul tău.

Dacă vei aştepta fericirea ca un lucru care ţi se cuvine: dacă cele mai mari bucurii ale tale îţi vor fi smulse de dragoste lui, fără ca în darul acesta să fi pus şi tu ceva din sufletul tău, dacă vei lăsa ca frumoasa, bogata grădină a puterilor vieţii lui să se prefacă toată numai în buchete de flori pentru desfătarea ta de o clipă, flori de care nu vei fi îngrijit şi nici măcar nu te vei întreba de unde vin, flori pe care, adesea dărnicia lui, în zorul de a mai pune un zâmbet pe figura ta, le va smulge cu rădăcină cu tot; dacă în sfârşit, vei intra în viaţa ca un musafir, care vine numai să petreacă şi să aibă toate de-a gata, să ştii de la mine că n-ai să fii fericită. Ai să ai bucurii, bucurii de pomană şi de furat, bucurii de acelea de care au toţi egoiştii şi mişeii, dar fericită n-ai să fii. Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă. Şi, vezi tu ce lucru minunat se întâmplă cu fericirea asta: ca s-o dai, nu e nevoie s-o ai. Iar ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da. Aş dori ca ziua în care vei pricepe bine vorbele astea, să nu fie o zi de căinţă...

Trăinicia fericirii tale atârnă de chipul cum îţi vei înţelege şi construi viaţa. N-ai văzut atâtea case mari, frumoase, în zidurile cărora încet, încet se ridică umezeala, de jos din temelie? Aşa se ridică urâtul şi intră prin toţi porii şi prin toate încheieturile ei, într-o viaţă rău construită. Se ridică din însăşi dragostea pe care a fost întemeiată, când n-am ştiut să cerem dragostei decât răsfăţările ei. Şi-atunci începem să cârpim, să tencuim, să vopsim pe dinafară... pentru vedere. Căutăm tot felul de mijloace uşoare, ca să ascundem răul – niciunul ca să-l stârpim. O, lumea nu-i o sală de spectacol şi de petreceri. E un vast atelier de muncă, în care numai cei care vin să petreacă se plictisesc. Muncitorii, niciodată. N-au vreme... Cei care se uită prea mult în oglindă ajung de nu mai văd lumea din jurul lor. Orbesc nenorociţii.

30

Să nu minţi nici în glumă. Nici să te sulimeneşti vreodată, că şi asta e un lucru necinstit. Şi cinstea, ori e întreagă, ori nu e deloc. Jumătăţi de cinste nu există... Vezi ce grozăvii îţi spun? La o zi ca asta! Vai am văzut atâtea fericiri stricate numai din pricina greşitei înţelegeri a vieţii. Straşnic se răzbună adevărul. Păzeşte-te, să nu-l superi niciodată.

Nu te învăţa să trăieşti degeaba. Nu-ţi face cârji de milog din bunătatea sau îngăduirea altuia. Nimic de pomană, nici de la oameni, nici de la soartă. Plăteşte-ţi cinstit bucuriile vieţii. Necinstiţii îşi fac foarte rău socotelile. Ei sfârşesc totdeauna prin a plăti mai scump.

Vrei să fii puternică? Dă soţului tău toată puterea ta. Şi fii sinceră. Fii totdeauna sinceră. O minciună este totdeauna un contract cu diavolul. Ce fericire poate fi aceea care se reazemă pe un neadevăr? Presupun c-ai sta la masă cu mama unui copil mort pe neaşteptate, şi ea, neştiind, e veselă, face planuri mari pentru o viaţă ce nu mai e... tu ştii însă, tu-i ştii copilul mort, s-o auzi râzând, o vezi fericită. Ce e în inima ta? Cum răsună râsul acesta în sufletul tău? Ştii că peste câteva ceasuri, peste câteva minute, are să se deschidă uşa deodată şi are să intre grozavul adevăr. Spune, singur gândul acesta nu te înfioară? Iată, aşa e orice bucurie clădită pe neadevăr. Iar când însăşi conştiinţa ta se va pleca să ţeasă minciuni, pânza bucuriilor tale, să ştii bine, că din clipa aceea s-a hotărât pieirea ta. O înceată ură şi foarte mişelească sinucidere prin otrava minciunii. Asta are să fie.

Adevărul e ca Dumnezeu. Poate că e chiar Dumnezeu însuşi. N-ai nevoie numaidecât să-l cunoşti. Să crezi în El. Şi e ca şi cum l-ai avea pururea înaintea ochilor.

Dacă ai cultul adevărului, toate celelalte au să vie de la sine. Ai să ai şi curajul vieţii, căci în orice credincios este un viteaz. Şi ai să ai şi înţelepciunea ei, ca şi toate „revelaţiile” pe care le dă credinţa. Nici nu se socoti câtă fericire izvorăşte din simplul respect al adevărului.

Bunătatea alesului tău? Lasă-i întotdeauna doi paşi înaintea dorinţelor tale. Gândeşte-te că puterile lui au o margine; şi-acolo e cămara vrăjită din basme, în care tu niciodată nu trebuie să intri.

Ambiţia lui? Mân-o, fără s-o atingi cu biciul. Şi nu pierde din vedere că singura ei hrană e recunoştinţa ta. Fii pururea gata să te jertfeşti pentru el. Tu să te jertfeşti...

31

Nu cicăli, nu te uita peste umăr, nu vorbi înţepat, nu plânge lacrimi neînţelese şi niciodată nu lăsa întrebarea lui fără răspuns. Un ceas de tăcere înveninată nu e numai un ceas pierdut din iubirea voastră, dar şi o rană, o suferinţă adusă iubirii voastre. Şi suferinţele slăbesc, ucid în rate...

Şi câte ar mai fi de spus!...

Cu ce gând şi cu ce sentimente trebuie să păşească un băiat pragul căsătoriei

Al. Vlahuţă

... De la început cată să fii cu ochii deschişi asupra unui mare păcat, de care mai toţi ne facem vinovaţi, de îndată ce am intrat, cum se zice, în dordura însurătorii. Eterna fanfaronadă. Nu ştii ce ai mai face ca să dai viitoarei tale tovarăşe, tovarăşă pe viaţă, cât mai multe iluzii despre tine, despre puterile tale, despre capitalul pe care-l aduci tu în această binecuvântată de Dumnezeu tovărăşie.

Ca şi cum cea dintâi grijă a ta ar fi să-ţi pregăteşti un „faliment frumos”.

Ea, de cele mai multe ori, nu-i decât un copil – un copil răsfăţat, sălbatec, iubitor de lucruri strălucitoare şi zgomotoase, care costă bani mulţi şi n-aduc niciun folos, ba încă mai trag după ele şi fel de fel de alte pagube. Tu, pentru a te arăta grozav, îţi pui toate puterile şi mai mult decât puterile tale în serviciul capriciilor ei şi cumperi astfel o spumă de iubire, o spoială de plăceri – aperitive, cu ruina demnităţii tale şi cu destrămarea întregii tale vieţi.

Ia seama. Nu-ţi aşeza pe pământ mişcător temelia casei tale. Nu împărtăşi decât cu adevăr, cu sfântul adevăr, sufletul celeia pe care Dumnezeu ţi-a ales-o, pentru a fi mama copiilor tăi. Spune-i de la început, bărbăteşte, că tu nu vezi în ea o păpuşă, ci un om, tovarăş la bine şi la rău, muncitor alături de tine, un om întreg şi înţelept, pe care ţi s-ar părea că-l ofensezi dându-i flori, panglicuţe şi pietre preţioase, în ceasul cel mai serios al vieţii.

Şi mai întâi tu fii om. Nu face nici un hatâr deşertăciunii. Cu minciuna nu stai niciodată la tocmeală. Să ştii că ceea ce pierde mai mult pe un om, nu e atât otrava stricăciunii lui, cât amestecul acesta

32

de minciună şi de adevăr, în care vrea să trăiască, împotriva legilor elementare ale vieţii. Îngemănarea aceasta a minciunii cu adevărul constituie ceea ce în lumea formelor vii, se cheamă un monstru, şi se ştie că monştrii nu trăiesc. Deci, încă o dată, fii tu. Nu te înfăţişa sulemenit înaintea lui Dumnezeu.

Va să înţelegi sufletul acela închinat ţie, menit să facă una cu sufletul tău. Să înţelegi, ca un prieten, cu iubire adevărată, ca să-l poţi întări dacă e slab, şi pune pe calea cea bună, dacă e rătăcit. Tu trebuie să fii învăţătorul soţiei tale. Pentru aceasta însă cată să te porţi astfel, ca ea, în orice împrejurare, să vadă în tine un om drept. Să te asculte, nu cu teamă, ci cu deplină convingere ca să spui tu, e aşa. Încredere nemărginită să aibă în tine, în bunătatea ta, în iubirea ta, în cinstea ta şi în vrednicia ta. Să fie mândru a lupta lângă un viteaz ca tine, de a suferi prigonirile soartei şi de a înfrunta orice primejdie alături cu tine. Să te vadă mare şi puternic în ceasurile grele, mai ales în ceasurile grele. Să nu te preţuiască după succesele de afară, căci acelea nu sunt totdeauna reale şi arareori vin pe căi curate. În faptele tale, indiferent de cât îţi produc, în cugetul, în vorba şi în purtarea ta de fiecare clipă, acolo eşti tu. Acolo iubirea ei, cultul ei pentru tine trebuie să-şi găsească puteri de veşnică reînnoire. De aceea, gândeşte-te bine la tot pasul pe care-l faci, la tot cuvântul pe care-l rosteşti. Gândeşte-te că ea e martorul intern al vieţii tale, că ea ştie cum e sufletul tău adevărat. Şi în ziua când, pentru a dobândi un succes trecător, te vei înfăţişa cu un altfel de suflet, să ştii că, din momentul acela, între tine şi ea s-a deschis o prăpastie.

Nimic nu scoboară pe om ca lipsa de sinceritate. Minciuna, orice fel de minciună, e o mişelie. Numai robii mint. Da, numai robii mint.Un om liber, un om care preţuieşte libertatea lui nu minte niciodată. Din mândrie nu minte. Între cel ce a căzut învins apărând un adevăr şi cel care se făleşte c-a ieşit biruitor susţinând o minciună, care e adevăratul viteaz? Cu cine ai vrea să-ţi împarţi grijile şi speranţele vieţii tale?... Gândeşte-te bine la aceasta, de câte ori, în adâncimile întunecate ale sălbatecului ce a mai rămas în fiinţa ta, simţi că se mişcă iar şarpele minciunii. În robie, în frică, în minciună poţi să trăieşti ca individ, dar ca părtaş al unei unităţi sociale, Doamne fereşte.

Tu nu te întreba dacă vei câştiga destulă pâine pentru familia ta. Întreabă-te dacă vei găsi în tine destul adevăr, căci aceasta-i pentru familie ceea ce e lumina pentru floare.

33

Tu fă-ţi datoria: adică tot binele pe care-l poţi face. Nu te gândi la noroc şi nu te gândi prea mult la tine. Soţia ta să nu-ţi aducă noroc şi totuşi să te facă fericit. E destul să te înţeleagă şi la aceasta şi tu trebuie s-o ajuţi, dacă vrei să ai un sprijin în ea, nu o povară.

Al. Vlahuţă, „La gura sobei”

Puterea credinţei Iisus a cucerit inima omenirii prin iubire. Iubirea adevărată, mare, necondiţionată e taina tuturor fericirilor pământeşti şi cereşti numai iubirea apropie pe om de Dumnezeu. Cine iubeşte are credinţă. Numai credinţa învaţă iubirea. Credinţa e temelia sufletului omenesc. Din credinţă izvorăsc toate năzuinţele, toate puterile omului. Sufletul fără credinţă e ca o barcă fără cârmă(…) Fără credinţă omul nu poate înfăptui nimic in lume, nici chiar în domeniul realizărilor materiale. Credinţa e temelia nu numai a omului singuratic în mijlocul lumii, ci a întregii evoluţii umane. Progresul omenirii nu se poate susţine fără un pas înainte decât de mâna cu credinţă. Credinţa mare trebuie să aibă artistul când creează şi omul de ştiinţă când lucrează, şi omul politic când călăuzeşte mersul poporului. Pretutindeni credinţa întreţine focul sacru, ea înalţă idealurile, ea întăreşte inimile şi sporeşte răvnele, ea creează entuziasmul şi nădejdea. Credinţa e însăşi esenţa vieţii omeneşti. De aceea puterea ei n-are margini şi nu cunoaşte piedici. Omul cu credinţă mare în suflet izbândeşte totdeauna în lume. Credinţa străbate infiniturile şi le tălmăceşte, credinţa simte misterul şi-l pricepe. Ea e scânteia divină în om. Iisus a aşezat Biserica creştină pe stânca credinţei. Creştinismul e religia iubirii, dar şi mai mult a credinţei. Iubirea e o urmare sau un rezultat al credinţei. Iisus spune că cine crede se va mântui. Cuvântul care a fost la început, e credinţa cea atotputernică şi atotcuprinzătoare. Mântuitorul nostru a cerut înainte de toate credinţă. Prin ea cei săraci şi năpăstuiţi vor putea îndura viaţa

34

aceasta, prin ea cei puternici îşi vor înmuia inimile, prin ea cei însetaţi de mai bine vor dobândi fericirea. Şi în cursul veacurilor, credinţa e ieşit mereu din toate încercările. Dâre luminoase şi fapte mari n-au lăsat în urma lor decât oamenii şi popoarele pline de credinţă(…) Iar noi? Frământări de toate felurile ne încearcă, ne ispitesc. S-ar părea că prim vremuri de descompunere. Aparenţele sunt însă înşelătoare. Zbuciumările sunt numai la suprafaţă. Sufletul nostru e puternic şi plin de mari făgăduinţe, fiindcă e plin de credinţă. De două mii de ani am trăit numai prin credinţă şi numai prin credinţă am biruit. Vom birui şi criza trecătoarea de azi. Neamul românesc e un rezervor viu de credinţă vie. Viitorul e al nostru.

Din Magazin Istoric, nr. 12 (489), decembrie 2007, pag 4

Speranţa (nădejdea) Poetul englez Milton zice în opera sa Paradisul Pierdut „Toate, afară de iad, caută speranţa”. Aceste cuvinte sunt, pe cât de frumoase, pe atât de adevărate. Toate caută speranţa. Mai întâi copilul în leagăn. Ochiul tatălui şi al mamei, e îndreptat asupra copilului. Nu întreba părinţii ce o să ajungă copilul. Atât de multe poate fi un copil: părinţilor bucurie şi cinste, sau amar şi ruşine; un mare creştin sau un îngrozitor făcător de rele. O mamă a purtat în braţele ei un sfânt, alta un nelegiuit, un tâlhar şi un ucigaş. Totuşi speranţa stă lângă leagăn! De aceea părinţii nădăjduiesc pentru copilul lor numai binele. Toate caută speranţa: ea însoţeşte pe tânăr prin viaţă, îi dă curaj, răbdare, îl întăreşte la îndeplinirea de planuri îndrăzneşte şi-l împinge spre doruri înflăcărate, chiar să urce si un munte de greutăţi pentru a da peste fericire. Toate caută speranţa: Ea merge cu soldatul în război, usucă lacrimile pe care mama şi surorile le varsă la despărţire, păşeşte cu ea pe câmpul de luptă şi stă în mijlocul ploii de gloanţe cu ea lângă dânsul, şi chiar dacă tovarăşii lui cad de jur împrejur, el speră, şi speră să scape cu fericire din învălmăşeala luptei să vadă iar pe ai săi. Toate aleargă după speranţă: pe cel închis îl mângâie cu gândul că ar putea căpăta graţia (graţierea), că iar ar putea să ajungă slobod şi că ruşinea care apasă asupra numelui lui ar putea să se şteargă şi să fie vindecată de timp şi uitare. Toţi umblă după speranţă: pe exilatul în ţară străină, în Siberia, ce îl îndeamnă să uite ura şi mânia de care exilaţii sunt

35

plini de obicei, împotriva acelora care i-au exilat; pe aceştia ea îi face să ceară graţie (graţiere) şi s-o nădăjduiască. Toate caută speranţa: pe bolnavul de pe patul de zăcere, în spital, în coliba săracului, îl îndeamnă să aibă răbdare în suferinţe, îi pune înainte marile exemple ale martirilor şi toate durerile, toate suferinţele pe care ei le-au îndurat, pentru a se învrednici de împărăţia cerurilor.

Arhimadrit. Scribian, Curs de Teologie Morală

Dragostea

De-aş grăi în limbile oamenilor şi-ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţă să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubirea nimic nu sunt. Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte. Iubirea rabdă îndelung iubirea se dăruie, ea nu invidiază, ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă. Ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine-n seama răul. Nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură, Pe toate le suferă. Pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte pe toate le rabdă; Iubirea niciodată nu trece. Fie ele profeţiile: pieri –vor, fie limbile înceta-vor, fie ea ştiinţă: pieri-va.

(I Corinteni, 13,1-8) „Dragostea îi face pe oameni să se simtă egali.”

F. Dostoievski „Dragostea este sentimentul cel mai măreţ, care face minuni, care făureşte oameni noi, creează cele mai mari valori morale.”

A.S.Makarenko „Dragostea este o poveste străveche, dar care este întotdeauna nouă.”

Heinrich Heine „Acela care nu a iubit niciodată, înseamnă că nu a trăit niciodată.”

John Gay

36

Copiii trebuie să asculte de părinţi

PUIUL Ioan Al. Brătescu - Voineşti

Într-o primăvară o prepeliţă aproape moartă de oboseală – că venea de departe, tocmai din Africa – s-a lăsat din zbor într-un ian verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune beţişoare, foi uscate, paie de fân şi-a făcut un cuib de un muşuroi de pământ, mai sus, să nu i-l înece ploile. Pe urmă şapte zile dea-rândul, a ouat câte un ou, în tot şapte ouă mici ca nişte cofeturi şi a început să le clocească. Ai văzut cum stă găina pe ouă? Aşa stă şi ea, doar că ea în loc să stea în coteţ, stă afară în grâu şi plouă, plouă de varsă şi ea nu se mişcă, că nu cumva să pătrundă o picătură de ploaie la ouă. După trei săptămâni i-au ieşit nişte pui drăguţi nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcaţi cu puf galben ca pui de găină. Dar nici parcă erau şapte gogoşi de mătase şi au început să umble prin grâu după mâncare. Prepeliţa prindea câte o furnică, ori câte o lăcustă, le-o fărâmiţa în bucăţele mici şi ei, pic! Pic! Pic! Cu cioculeţele lor, o mâncau numaidecât. Şi erau frumoşi, cuminţi şi ascultători. Se plimbau primprejur mamei lor şi când îi striga: pitpalac! Repede veneau lângă ea. Odată prin iunie. Când au venit ţăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea mă-si, şi cum nu ştia să-zboare, haţ! L-a prins un flăcău sub căciulă. Ce frică a păţit, când s-a simţit strâns în palma flăcăului, numai e a ştiut: îi bătea inima ceasornicul meu din buzunar, dar a avut noroc de un ţăran bătrân, care s-a rugat pentru el.

- Lasă-l jos, mă Marine, e păcat de el, moare. Nu vezi că deabea e cât luleaua?

Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliţă şi-i spune ce a păţit, Ea l-a luat, la mângâiat şi i-a spus:

- Vezi ce va să zică să nu mă asculţi. Când re-i face mare o sa faci cum ăi vrea tu, dar acum că eşti mic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău.

37

Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul grâului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cu care se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu suferea de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziuă, când era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după amiază, când se potolea vipia (vipia, văpaia, arşiţa soarelui), ieşeau cu toţii pe mirişte; iar în nopţile răcoroase se adunau grămadă ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliţei. Încet, încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi şi pene şi cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecţiile de zbor se făceau dimineaţa spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea şi seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina pereţilor care se dădeau deasupra miriştei. Mama lor îi aşeză la rând şi îi întrebă: „Gata?” „Da”, răspundeau ei. „Una, două, trei!”, Frrr zburau cu toţii de la marginea lăstarului tocmai acolo lângă cantonul de pe şosea şi tot aşa îndărăt. Şi mama lor le spunea că-i învaţă să zboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuia s-o facă în curând, când o trece vara. „Şi o să zburăm pe sus de tot, zile şi nopţi şi o să vedem dedesubtul nostru oraşe mari şi râuri şi marea. Într-o după amiază, de la sfârşitul lui august, pe când puii se jucau frumos în mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi în sus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau. „Nero” înapoi! S-a auzit un glas strigând. Puii n-au priceput, dar mama lor, care înţelesese că e un vânător, a rămas încremenită. Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dint-acolo venea vânătorul după o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pământul şi cu nici un preţ să nu se mişte.

-Eu o sa zbor, voi rămâneţi nemişcaţi; care zboară e pierdut. Aţi înţeles? Puii au clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptând în tăcere.

Se auzea fâşiitul unui câine, care alerga prin mirişte şi din când în când glasul omului:

- Unde fugi? Înapoi Nero!” fâşiitul se apropie – uite câinele: a rămas cu o labă în sus, cu ochii ţintă înspre ei

38

-„Nu vă mişcaţi”, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe. Câinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa de apropare de ei, încât văd cu i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! Cum îi bate inima. După câteva clipe prepeliţa zboară ras cu pământul, la doi paşi de botul câinelui, care o urmăreşte; vânătorul se îndepărtează strigând: „înapoi! Înapoi!”. Nu poate trage de frică să nu-şi împuşte câinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preţ să o prindă; iar când socoteşte ea că e în afara bătăii puştii, zboară repede spre lăstar. În vremea asta, puiul cel mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce şi trage era departe. O singura alică l-a a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până la lăstar: dar acolo de mişcarea aripei, osul, la început numai plesnit, a crăpat de tot, şi puiul a căzut c- o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând densitatea lăstarului şi văzând că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face truda de a căuta prin lăstar. Ceilalţi pui nu s-au mişcat din locul unde-i lăsase prepeliţa. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de puşcă şi glasul vânătorului strigând: „aporte”! (aduu-l). mai târziu căruţa s-a despărţit înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet, pocnetele şi strigătele s-au pierdut, s-au stins şi în tăcerea serii care se lăsase, nu se mai aude decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat şi răsare luna dinspre Cornăţel, au auzit desluşit glasul mamei lor chemându-i din capul miriştei: „Pitpalac! Pitpalac!”. Repede au zburat înspre ea şi au găsit-o.

Ea i-a numărat; lipsea unul. - unde e nenea? - Nu ştim – a zburat.

Atunci prepeliţa disperată a început să-l strige tare, mai tare, ascultând din toate părţile. Din lăstari a răspuns un glas stins: „piu! Piu!” Când l-a găsit, i-a văzut aripa ruptă, a înţeles că era pierdut; dar şi-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască. De atunci au început zile triste pentru bietul pui, se uita cu ochii plânşi cum fraţi lui se învăţau la zbor dimineaţa şi seara, iar

39

noaptea, când ceilalţi dormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă: - mamă, nu e aşa că o să mă fac bine? Nu e aşa că o să merg şi eu

să îmi arăţi cetăţi şi râuri şi marea? - Da mamă, răspundea prepeliţa, silindu-se să nu plângă. Şi a trecut vara. Au venit ţăranii cu plugurile de au arat miriştea; prepeliţa s-a mutat cu puii într-un ian de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii şi au întors locul; atunci s-au mutat în nişte pârloage din marginea lăstarului. În locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici şi posomorâte, a început să cadă bruma şi să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau cârduri întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări călătoare; iar în tăcerea nopţii friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toţi în aceiaşi parte, către miazăzi. În inima bietei prepeliţe era o lupta sfâşietoare. Ar fi putut să se rupă în două: jumătate să plece cu copii sănătoşi, cari sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămână cu puiul schilod, care se agăţa de ea cu disperare. Decât să-i moară toţi puii, mai bine numai unul, şi fără a se uita înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când cel rănit striga cu deznădejde: - „Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!”

A încercat să se târască după ei, dar nu a putut şi a rămas în loc, urmându-i cu ochii până au pierit în zarea despre miazăzi. Peste trei zile toată preajma era îmbrăcată în haina albă şi rece a iernii, după o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig. La marginea lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă stă

zgribulit de frig. După durerile grozave de până adineauri, urmează acum o

piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii … mirişte…. Un cărâmb de cizmă pe care se urca o furnică … aripa caldă a mamei. Se clătină într-o parte şi într-alta şi pică mort, cu degetele ghiarei împreunate ca pentru închinăciune.

40

„Temelia tuturor virtuţilor este dragostea părintească.” (Cicero) Ascultă fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale. Căci ele sunt ca o cunună plăcută pe capul tău şi un lanţ de aur de gâtul tău. SOLOMON

Toate pot dormi pe lume Prietenii ce te îmbie, Pân şi apa cea mai lată, Au cu pepenii-un comun: Numai ura dintre oameni Trebuie să-ncerci o mie Nu adoarme niciodată. Pân-să afli unul bunn.

Vasile Militaru Vasile Militaru „Familia este izvorul binecuvântării şi al blestemului popoarelor.” (Luther) „Dragostea de mamă este cea mai bună: dragostea de Dumnezeu este cea mai înaltă.” (Proverb German) „Tata şi mama în chip firesc primii noştri prieteni; ei sunt muritorii cărora le datorăm, cel mai mult.” (Silvio Pellico)

41

Iubirea încălzeşte şi luminează toate Carmen Sylva

... Dar cum se poate păzi flacăra sfântă a sufletului împotriva vijeliilor, a potopului de ploişti a nopţilor geroase ale vieţii? Una e numai flacăra care arde nesfârşit şi aceasta e: iubirea. Iubirea! Nu o izgoni de pe vatra inimii tale. Nu lăsa ca să se stingă vreodată. Păzeşte-o ca pe bunul cel mai mare al tău, căci ea e mai puternică decât vijelia şi decât gerul, mai puternică decât amăgirea ucigătoare, mai puternică decât potopul nemulţumirii şi al amărăciunii. Iubirea e flacăra veşnică, cea care încălzeşte şi luminează toate. Iubirea către Cel Prea Înalt, iubirea către chemarea noastră şi iubirea de oameni.

Niciodată nu suntem în stare să iubim îndeajuns. Să nu aştepţi, omule, că iubirea trebuie să ţi se întoarcă! Se întoarce oare raza înapoi la soarele de la care e pornită? Nu, căci ea e un dar dumnezeiesc. Nu, căci soarele poartă veşnic raze noi în flacăra sânului său. Răspândeşte iubirea cu prisosinţă, tu odrasla lui Dumnezeu, pentru că porţi în sânul tău sămânţa flăcării duhului celui dumnezeiesc, care din ea însăşi se hrăneşte, din ea însăşi se întăreşte şi luminează şi a cărei putere strălucitoare veşnică este! Lasă făclia ta să lumineze şi leapădă-te de orice frică! Va veni timpul, şi acela să fie totdeauna aproape de noi, în care făclia ta te va călăuzi pe tine însuţi, şi-ţi va lumina în noaptea morţii, ca să umbli singur pe calea ce duce la strălucirea cea veşnică, de unde ea a purces. Doamne, încinge-ne tu însuţi mijloacele şi ne găteşte pentru calea pe care ne-ai arătat-o! Învredniceşte-ne să ne deschidem urechile, ca să auzim glasul chemării tale! Aprinde în noi făclia, care să ne lumineze şi să ne încălzească pe noi şi tot ce este în jurul nostru! Hrăneşte-ne Tu însuţi cu suflarea dătătoare de viaţă a Duhului tău, flacăra iubirii, pentru ca nimic să nu o poată stinge, pentru ca vijelia să-i dea putere, pentru ca întristarea să o hrănească lin şi pentru ca îndoiala să nu o nimicească! Fă, Doamne, să nu deznădăjduim, şi să nu ne îndoim de chemarea noastră! Revarsă voinţa ta în inimile noastre, întăreşte mădularele noastre şi ne deschide ochii spre a vedea lumina de departe! Pune pe fruntea noastră pecetea acelor ce-ţi slujesc Ţie fără prihană şi în vecii vecilor! Amin.

42

Despre Dumnezeu zic unii, Dacă electricitatea Având mintea-ntunecată; Niciodată nu se vede, „Nu e Dumnezeu, că nimeni E vreo minte luminată Nu L-a văzut vreodată!” În puterea-i a nu crede? Auzindu-le cuvântul, O, necredincioşi, cu soarta Strig aceloraşi minţi strâmte: Cea mai vitregă şi tristă - „Nici a florilor mireasmă Dumnezeu e tot asemenea: Nu se vede, dar se simte!” Nu-l vedeţi, însă există!

Vasile Militaru

În genunchi strigând la Ceruri, Nu e strigăt în pustiu, Rugăciunea e ca ploaia: Îţi dă roadă mai târziu. Vasile Militaru

E Dumnezeu în orice floare. În orice spic, în orice pom, În toate razele de soare Şi-n tot ce vede bietul om... Şi orbii-L văd pe Dumnezeu, În largul necuprinsei firi, Dar, printre cei cu ochi, mereu Sunt orbi ce nu-L văd nicăieri.

Vasile Militaru

Cântec de Crăciun

Din an în an sosesc mereu La geam cu Moş Ajun E ger cumplit, e drumul greu Dar e-obicei străbun. E sărbătoare şi e joc În casa ta acum Dar sunt bordeie fără foc Şi mâine-i Moş Ajun

Azi cu bătrânii cânt în cor Colindul sfânt şi bun Tot moş era şi-n vremea lor Bătrânul Moş Crăciun. Şi-acum te las, fii sănătos Şi vesel de Crăciun Dar nu uita, când eşti voios Române, (Creştine), să fii bun.

Cum punem nume copiilor

Poporul român, de când se cunoaşte ca popor în istorie, obişnuia să pună copiilor nume de sfinţi din calendar: Ion, Gheorghe, Vasile, Dumitru, Constantin, Alexandru, Ştefan, Nicolae, Mihai, etc., iar pentru fete: Maria, Elena, Elisabeta, Floarea, Ana, Ioana, etc. De la o vreme (cca. 50 de ani), românii au renunţat la aceste nume şi au început să dea copiilor nou născuţi nume care nu mai au nimic românesc în ele. Sunt nume de artişti de cinema, de eroi din romanele străine sau nu mai ştim de unde, dar care nu au absolut nimic românesc în ele. Dimpotrivă. La prima vedere, s-ar părea că acest fenomen nu are nimic vinovat în sine, că ar fi o modă care ar trece ca orice modă. Dar la o mai atentă analiză, vedem că lucrurile nu stau tocmai aşa şi că ele sunt dirijate din umbră de undeva de duşmanii neamului românesc, cu scopul vădit de deznaţionalizare a noastră (a românilor) ca popor creştin ortodox. De pildă, numele sau prenumele de Ion era foarte răspândit la poporul nostru. Acest lucru l-a determinat pe marele nostru romancier, Liviu Rebreanu, să-şi intituleze unul din romanele sale: „Ion”. Generaţiile de tineri, pe la jumătatea sec. XX, refuză să mai pună acest (pre)nume copiilor lor, zicând că Ion ar însemna prost. Ştim însă că Ion vine de la grecescul iòs şi înseamnă fiu, nu prost. Pus înaintea unor nume de români ca: Brătianu, Corvin, Agârbiceanu, Budai-Deleanu, Slavici, Creangă, Brătescu-Voineşti, Cuza şi Ioan Valahul şi la mulţi alţii nu ne spun deloc că românii care au purtat acest prenume ar fi fost proşti, ci dimpotrivă. Desigur, vor fi fost şi unii români proşti care au purtat acest nume. Dar trebuie să ştim că în pădure mai sunt şi uscături. Dar nu uscăturile formează codrul (pădurea). Prenumele de Ion îi reunea pe miile de români de pretutindeni şi serbau ziua numelui toţi odată, la Sf. Ion (7 ianuarie). După dictonul: „împarte şi stăpâneşte”, Ionii românilor s-au împărţit în mii de români care după noile concepţii îşi serbează ziua naşterii, nu a numelui. La fel şi cu celelalte prenume.

44

Ion al nostru, al românilor, are corespondent la ruşi pe Ivan, la unguri pe Ianoş, la nemţi pe Yohan, la francezi pe Jean, la englezi pe John. Niciunul din aceste popoare n-a spus că acest prenume ar însemna prost şi ar trebui înlocuit cu altul. Dimpotrivă, ruşii au făcut şi fac eforturi să-i determine pe Ionii români (din Basarabia) să-şi schimbe numele din Ion în Ivan, ba uneori şi numele de familie (din Popa în Popov), etc. Acelaşi fenomen se observă şi la ungurii din Ardeal. Numai noi, românii, ne lepădăm de tradiţia noastră de veacuri. Închipuiţi-vă numai cum i-ar sta unui Wilhelm sau Bismark lângă un Popescu sau Ionescu, etc. Tot aşa putem spune şi de prenumele; Gheorghe purtat de un Coşbuc, de Asachi, Lazăr, Brătianu, etc; de Vasile purtat de Lupu, Pârvan, Alecsandri, Militaru etc.; de Nicolae purtat de marele istoric Iorga; de Mihai purtat de Eminescu, de M. Viteazu, de Sadoveanu, de Beniuc, de regele României, etc.; de Constantin purtat de Brâncuşi, de Brâncoveanu etc.; de Dumitru Cantemir, Brătianu etc; de Mircea cel Bătrân, de Eliade etc.; de Ştefan cel Mare, de O. Iosif etc.; de Petre Ispirescu şi alţii mulţi, mulţi români care n-au fost deloc proşti, ci dimpotrivă. Nu cred că vreun francez s-ar fi gândit măcar să schimbe pe Jean cu Ion, sau vreun neamţ pe Iohan cu Ion, etc. Atunci noi de ce s-o facem? Să ne întoarcem deci la ceea ce este al nostru românesc şi creştin ortodox, că acestea ne-au ţinut de am rezistat ca neam pe aceste locuri. Să dăm nume (prenume) copiilor noştri, pe care le-au purtat şi strămoşii noştri: Ion, Gheorghe, Mihai, Vasile, Nicolae, Constantin, Dumitru, Ştefan, Petre, Mirce, Grigore, Marin, Florea, Andrei. Şi la fete: Maria, Elena, Ioana, Elisabeta, Ana, Floarea, Gheorghiţa, Niculina, Constantina, Filofteia, Parascheva. S-a luat obiceiul de a se pune două, trei sau mai multe nume (prenume) aceluiaşi copil. Acest lucru nu se justifică în niciun fel şi nu face decât să îngenuncheze situaţia copilului, când va ajunge la maturitate. Deci, atenţie cum punem nume copiilor!

Preot Vasile Chiţu

45

Fraţii Domnului

Sau „fraţii lui Iisus: expresie prin care sunt numiţi ca „fraţi”: Iacov, Iosie, Simon şi Iuda, verii Domnului (Matei, 13, 55-56). Ei nu sunt fraţi de sânge, fiindcă Iisus a fost Unicul Fiu al Sfintei Fecioare Maria (Matei, I, 24), Luca (I,25-38). Aşa zişii „fraţii Domnului” erau „rude”, veri secundari sau „veri al doilea”. Faptul se explică prin aceea că limba ebraică era foarte săracă în cuvinte şi termenul de „frate” – „ah”, - se indicau toate gradele de rudenie, ca: fraţi buni, fraţi vitregi, fraţi de levirat (lege a poporului evreu, potrivit căreia, dacă murea fără a lăsa urmaşi, femeia lui trebuia să ia în căsătorie pe fratele (neînsurat) al fostului ei soţ, unchi, nepoţi şi strănepoţi, veri primari şi veri secundari, cumnaţi, etc. Ex. Avram era unchiul lui Lot, iar el nepot si se numeau „fraţi” (Fac. 11,27; 12,5;13,8,12;14,14-16). Chiar şi pe păstorii lor îi numeau „fraţi” (29,4) Iacov, nepotul lui Avraam, s-a căsătorit cu verişoarele lui – surorile Lia şi Rahela – fiicele lui Laban, nepot de frate lui Avraam, frate cu Nahor, deci veri de gradul doi, şi se numeau „fraţi”(Fac. 11,27;24,15,40;29,10,12,13; Num.,16,10). De asemenea Eleazar şi Kis erau fraţi, iar copiii lor s-au căsătorit – verii cu verişoarele lor – deşi se numeau „fraţi” (I Paral. (Cronici), 23,22). Mai erau apoi şi fraţii de levirat (cf. Matei, 22, 24-27). Aşa se explică şi textele în care întâlnesc expresiile: „fraţii lui Iisua”, sau fraţii Lui (Matei, 12,46,48-49;13,55-56; Marcu 3, 31-32; 6,3; Luca 8,19-21; Ioan, 2,12;7,3-5;Fapte, 1,14; I Cor. 9,5; Gal.1,19). În toate aceste texte este vorba de „rudele” sau „verii secundari” ai Domnului. Orice altă încercare de a explica această expresie şi gradul de frăţietate al lui Iisus cu aşa zişii „fraţii Lui” este departe de adevăr şi chiar blasfemică şi un sacrilegiu din partea celor care, considerându-i fraţi buni atacă fecioria Maicii Domnului. Proorocul Iezechil (44,2), în descoperirea ce i s-a făcut, o vede ca o „Poartă” sau „Uşă” – metaforă prin care se înţelege că este prefigurată Sfânta Fecioara Maria. Căci grăieşte: „Şi mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă; nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă”. Pe temeiul acestui text, pe cel din Isaia (7,14). Din Luca (1,30-35) şi Matei (1,20) unde îngerul vestitor îi spune Sfintei Fecioare că va zămisli pe Duhul Sfânt, sfinţii au dedus

46

dogma pururea fecioriei ei, de unde şi refrenul ce se cântă la Acatistul Bunei Vestiri: „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară”. Totuşi protestanţii raţionalişti şi toate secretele şi denominaţiunile derivate din protestantism, interpretând literal expresia „fraţii lui Iisus sprijiniţi şi pe o lată expresie: „până ce” – înţeleasă tot în felul lor săvârşesc blasfemia şi sacrilegiul de a o considera de Maria logodnica lui Iosif, mamă a celor numiţi „fraţii” Domnului, care nicidecum nu sunt fiii ei.

Iată textul pe care-l cităm după traducerea ediţiei britanice: Şi a luat el (Iosif) pe (Maria) nevastă-sa. Dar n-a cunoscut-o până ce ea a născut un fiu. Şi i-a pus numele Iisus (Matei, I,24-25)

Traducerea corectă este: „Şi a luat el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea (Iosif), (Maria) a născut pe Fiul său Cel Unul - Născut, Căruia i-a pus numele Iisus”. Că însuşi termenul de „nevastă” este o blasfemie şi un sacrilegiu, se vede din chiar textul versetului 18 de mai înainte, unde citim: ”Iar naşterea lui Iisus Hristos a fost: Maria mama Lui fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Matei 1,18). Iar expresia „n-a cunoscut-o până ce (sau până când, sau până) a născut, nu înseamnă că după aceea a cunoscut-o Iosif; ci că n-a cunoscut-o niciodată. Expresia „până ce” sau „până când” sau „până”, se întâlneşte adesea în Sfânta Scriptură şi chiar în vorbirea obişnuită cu înţelesul de „niciodată”. Aşa de pildă citim în primul caz după – traducerea britanică: „Şi Micol, fata lui Saul şi soţia lui David n-a avut copii până în ziua morţi ei” (II Samuel (II Regi), 6, 23). Dacă n-a avut copii până la moarte, înseamnă oare că după ce a murit a avut? Fireşte că nu. Şi tot aşa David spune „Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109(110),1. citat şi la Matei (22;44) Fapte (2,34-35), Evrei (1,13). Se înţelege că Fiul va şedea de-a dreapta Tatălui pururea, nu numai până va supune pe vrăjmaşii Lui. Sau „Căci El (Hristos) trebuia să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale (I Cor. 15,25). Oare după aceea El nu va mai împărăţi? Cine poate spune că nu? Apostolul Neamurilor, vorbind de Jertfa unică, universală şi răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos – faţă de jertfele vechi, aduse zilnic, dar care nu puteau ierta păcatele – spune: „Aceasta dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate, a şezut de-a pururi (în vecii vecilor) de-a

47

dreapta lui Dumnezeu. Şi aşteaptă până ce vrăjmaşii lui „(Evr. 10,12-13). Oare după această supunere a vrăjmaşilor nu va mai sta Fiul de-a dreapta Tatălui întru slavă?

Pr. Ioan Mircea, „Dicţionar al Noului Testament”, Buc. 1984, pag. 169-170

Cât de mult iubesc părinţii pe copiii lor şi cât suferă pentru ei Întâmplare

- Unu, dragă, unu singur. - Să-ţi trăiască! - Să dea Dumnezeu! Să trăiască sărăcuţul: dar mi s-a întâmplat

cu el o nenorocire mare. Ce mi s-a întâmplat mie, pe onoarea mea, ţi-o spun, să ferească Dumnezeu pe tot vrăjmaşul! Şi tocmai mie... Ia gândeşte-te, mă Iancule dragă, atâta copil aveam şi eu. Te uiţi colo la copiii de oameni săraci, cresc fără nicio grijă, iarna desculţi, neîmbrăcaţi, vara mănâncă poame verzi şi pe urmă se duc de se bălăcesc câte trei ceasuri la gârlă. Vezi pe câte un pici de cinci-şase ani că se duce cu trei cai să-i scalde – şi nu li se întâmplă nimic, trăiesc zdraveni şi ies derbedei ca să înfunde puşcăriile. Şi tocmai al meu... de, care puteam să-i dau şi eu o creştere cu averea pe care o am... Mare nenorocire, pe onoarea mea ţi-o spun!

Să vezi, acum un an m-am dus pe-o lună, colea la băi, la Pucioasa, cu nevasta şi cu copilul. Aveam eu trebuinţă de nişte băi, că mă cam doare piciorul stâng când se schimbă vremea. Acolo bine, frumos. Când ne întorceam în oraş, în oraş vărsat: se îmbolnăveau copiii pe capete. Zic neveste-mi (Pe ea s-o vezi, mă Iancule, n-o mai cunoşti... o umbră... Să mă ferească Dumnezeu de o nenorocire... D-aia-ţi spui, câte o dată...). Aşa-i zic: Dacă te-ai duce tu cu copilul la nenea, la Mărgineanca? Eu mă duc în oraş; îmi văz de treburi. Sâmbăta viu să văz şi Lunea dimineaţa mă-ntorc – până o mai pieri molima. La plecare – parcă îmi spunea mie inima ceva, pe onoarea mea ţi-o spui – zic: - Sico, să-ngrijeşti de copil, să nu i se întâmple ceva.

Pleacă nevasta şi eu viu în oraş. Asta era Luni. Să vezi, domnule, ce va să zică presimţirea, pe onoarea mea ţi-o spui.

48

Miercuri mă duc la gară, c-aveam de predat zece vagoane de lemne. Cum intru în gară, îmi aduc aminte că la frate-meu, la Mărgineanca, pe la spatele grădinii, trec vagonetele cu cărbuni de la mină. Zic ca omul care are numai un copil: „Aoleu, de nu s-ar duce pe-acolo”. Las pe contabil la gară şi mă-ntorc acasă să scriu nevestii să nu scape copilul din vedere. Găsesc acasă o scrisoare de la ea, că i-a părut bine lui frate-meu că era bine copilul şi ea. După prânz... să ferească Dumnezeu pe toţi vrăjmaşii, pe onoarea mea ţi-o spui... îmi aduce copilul învelit într-un tartan, pe braţe, fără simţire. Se-ntâmplase. Până atunci fusese acolo, se jucase pe nisip în grădină în ochii măsii... o clipă de nebăgare de seamă...” Lică! Lică!” aude un huruit de vagonete, pe urmă un ţipăt sfâşietor... copilul între şine, scăldat în sânge. Mă, Iancule, ce crezi tu c-am pătimit? Aşa eram eu de albit?... Că i-a tăiat mâna de la cot, mă Iancule... i-a tăiat mâna dreaptă de la cot. Lică al meu, îngeraşul meu... mă mir de unde mai am lacrimi să mai plâng, că nici nu l-a adormit, îi era frică doctorului... ce să adormi un sufleţel de cinci ani? Mă, Iancule, la urmă, pe când îl măcelărea doftorul, nu mai ţipa, gemea încetinel cu două şiruri mari de lacrimi, din ochii lui frumoşi, cari cereau îndurare... Mâna dreaptă de la cot... Care va să zică ciung pe toată viaţa... Şi-ncepuse să scrie, mă, Iancule! Îi am şi acuma placa şi condeiu lui... Crezi c-am închis ochii o lună de zile? Cum puneam capul pe pernă, mă sculam ca nebun... Ciung! Cum o să-l batjocorească copii la şcoală... şi pe urmă, mai târziu schilod toată viaţa... Ţi-aduci aminte, mă, Iancule, acum trei ani, când m-ai dus la Ateneu, în Bucureşti, de vorbea ăla. Zicea că deosebirea de căpetenie dintre dobitoace şi om, e că toate labele, dobitocul şi le întrebuinţează pentru umblat, pe când omul a însărcinat numai două cu umbletul, iar celelalte două le întrebuinţează să cucerească lumea şi îndemna părinţii să-şi înveţe copiii să ştie să facă ceva cu mâinile. Mi-a intrat mie în cap vorba asta, pe onoarea mea ţi-o spui. Şi unde-mi ziceam eu că o să-l învăţ să cânte din ceva, ori să zugrăvească, ori să sape în lemn. Că vedeam şi la mine ce cusur mare e să nu ştii să faci nimic. Mă uitam la nişte tâmplari cari mi-au făcut mie foişorul ăsta, tăiau şi cântau. Mare fericire să ştie omul să facă frumos cu mâna lui... şi vorbeam şi eu cu mă-sa, ziceam că cum o împlini şase ani, să-i arate şi

49

lui la clavir (pian). Şi acum poftim!... D-aia, pe onoarea mea spui, câteodată... De atunci s-a dus toată fericirea... am îngropat-o cu mânuţa lui, uite colo lângă salcâmul ăla... Nevastă-mea nu mai e aia veselă, nu mai vrea să meargă nicăieri- nu se mai vede cu nimeni, nu mai pune mâna pe clavir... De câte ori n-o prind cu ochii plânşi? De câte ori nu trebuie să mă opresc, să schimb vorba de teamă că în ce am de spus, să nu i se pară pe departe o mustrare pentru nebăgarea ei de seamă. Şi dacă spui, i se pare mustrare şi ştiu că după plecarea mea plânge; şi dacă mă opresc, pricepe şi o arde la inimă şi se topeşte. Sst! Uite-o, fă-te că n-o bagi în seamă şi să schimbăm vorba... ei bată-te să te bată! Care va să zică... bată-te să te bată! Bată-te sănătatea să te bată!...

Ioan Al. Brătescu-Voineşti

Dreptatea lui Solomon – Judecata a două mame

16. Au venit două femei desfrânate la rege (Solomon) şi au stat înaintea lui. 17. Şi a zis una din femei: „Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea. 18. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie, şi eram împreună, şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de noi amândouă. 20. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam, şi l-a pus la pieptul ei; iar pe fiul ei cel mort l-a pus la pieptul meu. 21. Dimineaţa când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort: iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, iată, acesta era fiul meu, pe care-l născusem.” 22. Iar cealaltă femeie a zis: „Ba nu, fiul meu e viu, iar fiul tău este mort!” Iar aceasta îi zicea: „Ba nu, fiul tău este mort şi al meu e viu!” Şi vorbeau ele aşa înaintea regelui. 23. Atunci regele a zis: „Aceasta zice: fiul meu este cel viu, iar fiul tău este cel mort; iar aceea zice: ba nu, fiul tău este cel mort şi al meu este cel viu.” 24. Apoi a zis Solomon: „Daţi-mi o sabie!”, şi i s-a adus regelui o sabie.

50

25. Şi a zis regele: „Tăiaţi copilul în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte!” 26. Şi a răspuns femeia al cărei fiu era viu regelui, - căci i se tulburaseră toate măruntaiele ei de milă pentru fiul ei: „Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!” Iar cealaltă a zis: „Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!” 27. şi regele a zis: „Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta-i mama Lui!”

Din Sfânta Scriptură: III Regi, 3, 16-27

Mama de Vasile Militaru

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe, Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi „Domn, cu multă carte!” A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag; Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag; Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a prins la piept, duioasă, Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă. Înlăuntrul casei mele, câtă brumă-am adunat Dă prilej bietei bătrâne să se creadă - într-un palat: Nu – ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare, Şi cu multă grijă, calcă doar pe-alături de covoare! Eu o-îndemn să nu ia seama şi să calce drept în lege, Că doare e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege, Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…. Mi-era dor de tine, maică…. Ţi-am adus vre-o zece ouă, „Niţel unt, iar colea-n traistă nişte nuci, vreo două sute”… Şi cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute: „Poate mor, că sunt bătrână şi-a prins dorul să mă îndrume Să mai văd odată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume! „Caierul mi-i pe sfârşite…. Mâine poate-şi curmă firul „Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul ……. Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă, „Cum pe-o margine de groapă bietul taică-tu m-aşteaptă…..

51

„Tu odorul mamii-n urmă să te-aduni cu fraţii-acasă, „Şi să-mparţi agonisirea după urma lui rămasă: „Lui Codin să-i dai pământul de la moară şi cu via; „Vaca şi-un pogon din luncă, maică, să le ia Măria; „Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre păraie; „Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Niculae, „Iară tu, ca mai cu stare decât fraţii zişi pe nume, „Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume… „Când şi când în miezul verii sau de Paşti să vadă satul „Cum îmi vine, ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul „Şi-având tihnă şi odihnă la venire sau la plecare, „S-aprinzi şi la groapă maichii câte-un pai de lumânare”... ………………………………………………………………… A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele, Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.

Mama cântată de poeţi

Mama (Cor) E aşa senină slava şi atâta pace-n aer Stau culcat şi torc într-una dintr-al gândurilor caier

1. Parc-o văd acas pe mama, Chip de sfântă-ntr-un pervaz Slabă, slabă, sărăcuţa, Şi cu lacrimi pe obraz. 2. Stă la geam şi toarce, tristă, Alb fuior din vechea furcă Stă la geam, dar gândul dânsei Trece văi şi dealuri urcă. 3. Şi gândind aşa la mine

Uită furcă şi fuior Şi c-un colţ de la maramă Şterge ochii binişor. Cuvinte de G. Rotică Muzică Ioan Chirescu

52

O, mamă... de Mihai Eminescu

O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi; Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi, La capul meu cu grijă, tu ramura s-o-ngropi, Asupra şi să cadă a ochilor tăi stropi, Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu... Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormântul să ni-l sape la margine de râu, Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu, De-a pururea aproape vei fi de sânul meu... Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

53

Mama de George Coşbuc

În vaduri ape repezi curg Şi vuiet dau în cale, Iar plopi în umedul amurg Doinesc eterna jale. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară Acolo, mamă, te zăresc Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard Iar flacăra lor geme, Clipeşte-abia din când în când Cu stingerea-n bătaie, Lumini cu umbre-amestecând Prin colţuri de odaie. Cu tine două fete stau Şi torc în rând cu tine; Sunt încă mici şi tată n-au Şi George nu mai vine. Un basm cu pajuri şi cu zmei Începe-acum o fată Tu taci şi-asculţi povestea ei Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des, Scapi fusul jos; nimic nu zici Căci gânduri te frământă Când fusul se desfiră... Spui şoapte fără de-nţeles. Te uiţi la el şi nu-l ridici, Şi ochii tăi stau ţintă. Şi fetele se miră.

54

Adevărata menire a femeilor

Care este menirea femeilor pe această lume? După părerea mea, ele sunt chemate să desăvârşească viaţa casnică în marginile cerute de legea lui Dumnezeu. Aceasta pentru orice stare socială. Sărace sau bogate, măritate sau libere, femeile au o înrâurire asupra vieţii casnice. Fericirea familiilor atârnă de ele în mare parte. Spunem viaţa casnică, spre deosebire de viaţa politică, funcţiunile publice, căci nu înţelegem nicidecum ca acţiunea femeilor să se restrângă la interiorul casei lor...

Această chemare este frumoasă... Să desăvârşească viaţa casnică, să o însufleţeşti, să o înfrumuseţezi, iată o mare şi aleasă ocupaţie. Femeile, după părerea mea, sunt învăţătoare înnăscute, căci, în vreme ce ele au în mâna lor moralitatea copiilor, stăpânitorii de mâine ai pământului, exemplul pe care îl pot da, farmecul pe care îl pot răspândi asupra menirii celorlalte vârste, le dau în fiecare moment mijloace de îmbunătăţire a vieţii.

În sânul gospodăriei se formează ideile şi moravurile care susţin sau pregătesc ruina instituţiilor. În organizaţia politică, tot ce nu se întemeiază pe adevăratele interese ale familiei, se prăpădeşte curând sau nu face decât rău. Aceste interese sunt în cea mai mare parte încredinţate femeilor, cu atât mai mult cu cât atenţia femeilor s-a îndreptat în altă parte. Deoarece, în ce priveşte viaţa materială, femeile au însărcinarea să se îngrijească de sănătate şi de păstrarea averii, iar în ce priveşte viaţa sufletească, ele sunt acelea care transmit şi însufleţesc sentimentele- viaţa sufletului, veşnicele imbolduri la fapte- le este hărăzit un rol obscur, poate, dar nemăsurat de mare, în necurmatele schimbări ale destinului, care se desfăşoară sub ochii noştri.

M-me Necker de Saussure

Şi erau acolo (pe Golgota, la răstignirea lui Iisus), multe

femei, privind de departe, urmaseră din Galileea pe Iisus slujindu-l. Între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a

lui Ioan, şi mama fiilor lui Zevedeu.(Matei 27, 55-56).

55

Femeia adulteră

3.Şi au adus la El (Iisus) farisei şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, punând-o la mijloc, 4. Au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; 5. Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? 6. Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-l învinuiască. Iar Iisus plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ. 7. Şi stăruind să-l întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. 8. Iarăşi plecându-se scria pe pământ! 9. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. 10. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâţii tăi? Nu te-a osândit niciunul? 11. Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi! De-acum să nu mai păcătuieşti.

(Ioan, 8, 3-11)

56

Cei trei naufragiaţi

Într-o mică insulă - nelocuită de nimeni- din oceanul Pacific, a naufragiat o corabie în care erau trei corăbieri – trei naufragiaţi. Corabia purtată de furtună pe valuri, s-a distrus total. Cei trei, abia şi-au salvat viaţa. Din corabie n-au putut salva nici o scândură. Toată a fost înghiţită de valuri. Şi atunci naufragiaţii porniră în cercetarea insulei, poate vor găsi vreun om, cu care să intre în legătură şi să vadă ce aveau de făcut. S-au asigurat că insula nu era locuită de nimeni. Atunci căutară ceva hrană. Găsesc ceva plante cu care şi-au astâmpărat foamea. Încep să-şi improvizeze şi ceva unelte de pescuit, cu care să prindă peşte pentru hrană.

Şi aşa şi-au dus viaţa. Neştiuţi de nimeni, decât de Dumnezeu. Erau creştini şi-şi aminteau că în ţara din care plecaseră,

locuitorii credeau într-un Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dar nu ştiau nici o rugăciune, de care însă aveau şi simţeau atâta nevoie. Atunci au improvizat o rugăciune – simplă şi scurtă, pe care o rosteau regulat: „Voi trei şi noi trei, mântuiţi-ne pe noi”. O rosteau destul de des şi observau că Dumnezeu îi întărea, îi ţinea sănătoşi, ba mai şi prosperau în îndeletnicirile lor. Le-a ajutat să-şi construiască şi o colibă, ba şi unele unelte de care se ajutau. Astfel ca viaţa să le fie mai uşoară şi mai plăcută.

La o oarecare vreme, iată că acostează în insulă o corabie. În corabie era şi un episcop misionar, care umbla prin acele insule, să creştineze pe locuitorii acelor insule.

Aici găsiră pe aceşti oropsiţi. Şi intrând în vorbă cu ei, episcopul îi întrebă şi dacă ştiu o rugăciune. Află episcopul că ei ştiau acea rugăciune improvizată de ei. Atunci episcopul îi întrebă: dar „Tatăl nostru” îl ştiţi? Răspunseră: nu. Şi episcopul încercă să-i înveţe rugăciunea „Tatăl nostru”. În scurtul timp cât a zăbovit pe insulă, reuşise să-i înveţe să rostească bine această rugăciune.

Misionarul însă, trebuia să plece în misiunea lui şi pe alte insule. Şi plecară cu corabia lor. Nu se depărtase bine corabia de ţărm, că naufragiaţii noştri,

rămaşi pe insula lor, începură să strige şi să facă semne disperate către corabia ce purta pe misionar.

57

Ce s-a întâmplat? Trebuie să fie ceva care-i determină pe naufragiaţi să strige după ei cu disperare. S-a întors corabia cu misionarul şi s-a apropiat de ţărmul insulei să vadă ce se întâmplase.

Naufragiaţii îl implorau pe misionar să-i mai înveţe „Tatăl nostru”, pentru că-l uitaseră.

Atunci episcopul le răspunse: Rugaţi-vă cum aţi învăţat voi. Numai să vă rugaţi şi să credeţi.

Preot Vasile Chiţu, scrisă în spital amintindu-şi un articol al

mitropolitului Antonie Plămădeală în „Telegraful Român”

La spovedanie

La un duhovnic vine un creştin să se spovedească şi zice: „- Părinte, am furat. - Şi ce-ai furat, taică? Obiectul furat era mare, mic, mai de preţ

sau mai puţin preţios...? - Părinte, am furat... am furat... (începu să se bălăbănească, vrând

să spună ce, dar simţea că vorba i se opreşte în gât) am furat.... o funie, părinte.

- Apoi, taică, să te duci să duci funia de unde ai furat-o şi să-ţi mărturiseşti păcatul, cerându-i iertare.

- Păi, să vedeţi, părinte, că de funie era legată... Şi iarăşi simţea că i se opreşte vorba-n gât). Îi era ruşine să-i dea drumul să iasă.

- Ce mai era legat de funie? – încearcă duhovnicul să-l ajute. - Era... era... era... o vacă, părinte.

Preot Vasile Chiţu, scrisă în spital

Oricine săvârşeşte un păcat, nu se ruşinează de el atunci când îl săvârşeşte, dar se ruşinează când îl mărturiseşte (când se spovedeşte).

58

Femeia e un înger

Credeam că numai eu gândesc cel mai frumos despre femeia-mamă, gospodină şi soţie. Grigore Alexandrescu a asemuit-o cu un înger. Dar nu m-am lăsat. Am zis de mai multe ori că femeia este un „Dumnezeu” mai mic, mai ales atunci când naşte oameni noi în lume, cum a zis Iisus, celeia care continuă viaţa pe Pământ, în forma în care suntem noi.

De aceea, Tudor Arghezi a catadicsit a spune: „Fiinţa cea mai artistică este femeia.”

Femeia este primăvara vieţii! Femeia este ghiocel imaculat izvorând frumuseţea de azur a pământului cel mahmur. Femeia este zâmbet de martie’n floare! Femeia este viaţă şi viaţa suntem noi.

La nesfârşiţi ani, tuturor femeilor din lume!

Prea Sfinţitul Calinic al Argeşului şi Muscelului, Argeş Expres, Apoftegme, 10 martie, 2008

Femeile mironosiţe

Preotul Dr. Ioan Mircea – în Dicţionarul Noului Testament, Bucureşti, 1984, pag. 156-159, referindu-se la Maica Domnului, o numeşte „fecioară”.

„Sfânta Fecioara Maria- logodită formal cu Iosif (Matei,1,18, Luca 1, 27), - care a zămislit de la Duhul Sfânt şi a născut pe Iisus Mântuitorul (Matei, 1,20,25; Luca 1, 34-35) a Cărui naştere nu i-a stricat fecioria. Ea a rămas şi în naştere fecioară şi după naştere, deci „Pururea fecioară”- cum o cântă Biserica şi cum a văzut-o proorocul Iezechil (Iez. 44,2); aşa au tâlcuit sfinţii părinţi acest text. Ea este între femeile mironosiţe care şedeau la piciorul Crucii pe care fusese răstignit Iisus.

Femeile mironosiţe au slujit lui Iisus şi apostolilor la întreţinerea misiunii lor (Luca 8,3); au fost prezente la patimile şi lângă Crucea Domnului (Matei, 27,55; Marcu 15, 40; Luca 23,49; Ioan 19,25) – cum am arătat şi mai sus.

Am luat parte la îngroparea Lui, ungându-I trupul cu miresme (Matei, 27,61; Marcu 15,47; Luca 23,55) au alergat

59

Duminică dimineaţa, la mormânt şi l-au găsit gol; întâlnind apoi pe Hristos înviat au fost primele vestitoare ale învierii Lui.

Ele au fost: Maria Magdalena, Ioana lui Huza şi Suzana, Maria lui Cleopa sau Maria, mama lui Iacov – verişoara Maicii Domnului.

Deosebit în Noul Testament se aminteşte de „femeia Samariteancă – ce s-a numit Fotinia, serbată în calendarele creştine la 26 februarie.

Preot Vasile Chiţu, după „Cei patru evanghelişti”, scrisă în

spital

Alexandru Macedon (336 – 323 î.e.n.)

A fost regele Macedoniei. A purtat o campanie împotriva

perşilor, ajungând până în Indii. A cucerit Fenicia, Egiptul, Babilonul, etc.

Se povesteşte despre el că înainte de moarte şi-a adunat sfetnicii şi le-a spus că atunci când îl vor îngropa, să-i lase o mână afară din groapă.

Întrebat de sfetnici de ce doreşte acest lucru, el a răspuns: Să vadă supuşii săi că deşi el cucerise atâtea ţinuturi, pleacă din această lume cu mâna goală, fără să ia nimic cu el în groapă.

„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi

întoarce în pământ” (Iov, 1,21)

Preot Vasile Chiţu, scris în spital

60

Al patrulea mag

Din tradiţie se spune că pe lângă cei trei magi care au venit din părţile Persiei, conduşi de stea, să-L găsească pe Iisus în Betleemul Iudeii şi să-I aducă: aur, smirnă şi tămâie, ar mai fi fost încă un al patrulea mag. Acesta n-a ajuns la timp la locul de întâlnire şi cei trei nu l-au mai aşteptat. Au plecat fără el.

Acesta văzând situaţia a plecat şi el, dar nu i-a mai ajuns pe cei trei. Ajuns la Betleem, a început să-L caute pe Iisus, dar tot Betleemul era cuprins de jale mare. Din porunca lui Irod, care se văzuse înşelat de magi, pornise măcelul în care aveau să fie tăiaţi cu sabia, crezând că între ei va ucide şi pe Iisus. Îngerul Domnului îl vestise însă pe Iosif să ia pruncul şi pe mama Lui, să plece în Egipt, până ce va trece urgia.

14000 de copii au fost ucişi în Betleem, (28 decembrie), dar Iisus a scăpat, sub ocrotirea Tatălui.

Cel de-al patrulea mag, se gândi să-L caute pe Iisus printre copiii tăiaţi din ordinul lui Irod. Căută însă în zadar, că n-a putut să-L găsească pe cel căutat. Reuşeşte totuşi să salveze câţiva copii din mâinile ucigaşilor şi-i redă mamelor lor.

A aflat însă că Iisus, dus de bătrânul Iosif şi mama Lui, fugiseră din faţa măcelului, în Egipt. Se hotărăşte să plece în Egipt. Îl căutară printre cei obijduiţi, printre sclavii care făceau, sub ameninţarea biciului, cele mai grele munci. Erau aceia care aduceau de la mari distanţe blocurile de piatră din care se construiau piramidele. Se amestecă printre ei, căutându-L pe Iisus. Zadarnic. Dar cât putu, încercă să le uşureze suferinţele acestora. Reuşeşte să scape pe unii din ei de loviturile biciului.

Cineva i-a spus că Iisus plecase în ţara Lui. S-a întors şi el, să-L caute din nou prin Betleem, prin

Ierusalim, sau oriunde îl mai ducea gândul că-L va găsi pe Iisus. Peste tot întâlnea oameni necăjiţi, asupriţi, obijduiţi, numai pe Iisus nu.

Peste 30 de ani L-a tot căutat şi nimic n-a putut afla. Când Iisus a fost judecat şi condamnat la moarte prin

răstignire, se afla şi el în Ierusalim. Auzi de toate acestea şi el.

61

Alergă să-L caute. Întâlni un alai de lume, plin de ură, care strigau „răstigneşte-L, răstigneşte-L” şi-L scuipau, şi-L batjocoreau, pe Cel condamnat, condus spre Golgota, locul de osândă. Se amestecă şi el în această mulţime nebună. Nu putea înainta să-L vadă pe osândit, pe care Îl căuta de peste 30 de ani, pentru că mereu era împins în afara convoiului.

Deodată se opri. Nişte ostaşi întindeau de o biată fată, vrând s-o batjocorească. Părăseşte alaiul, intervine şi salvează fata din mâinile ostaşilor. Alaiul, în drumul său s-a îndepărtat şi au ajuns pe Golgota. Grăbit, ajunse şi el la picioarele lui Iisus, pe care-L răstigniseră. În timp ce lumea a început să se împresoare, se apropie şi el de Iisus. Îl găsise. El era. A început să-I povestească. De 30 de ani te caut şi abia acum Te-am găsit. Şi Îi spuse cum l-a căutat în Betleem, printre copiii ce trebuiau ucişi şi nu L-a găsit, dar a salvat vreo câţiva copii de la moarte. Fu întrerupt de Iisus: ba M-ai găsit. Eu eram în acei copii salvaţi de tine. Şi magul continuă... Te-am căutat în Egipt, printre robii supuşi la munci grele, dintre care am salvat pe unii. Iar fu întrerupt. Iisus Îi zise: „M-ai cunoscut. Eu eram în acei robi pe care i-ai eliberat.”

Am venit din Egipt – continuă magul – şi am continuat să Te caut, printre mulţi, care erau în suferinţă: printre bolnavi, flămânzi, goi, fără adăpost, asupriţi, prigoniţi, dar nu te-am putut găsi. Eu însă, am ajutat pe unii dintre ei cum am putut.

Iisus iar îl întrerupe: „M-ai găsit. Eu eram în toţi obijduiţii pe care tu i-ai ajutat.”

Şi continuă magul, iată că abia acuma Te-am găsit. „Adevărat îţi spun că oricine hrăneşte un flămând, oricine dă

numai un pahar de apă unui însetat, sau dacă a cercetat un bolnav, sau a primit un străin, sau a cercetat pe cei din închisori, sau pe un gol l-a îmbrăcat, sau orice bine aţi făcut unui nenorocit al sorţii, Mie Mi-aţi făcut.”

Nimeni să nu aştepte să-L întâlnească pe Iisus pe străzi sau pe uliţele satului pentru a-I face vreuna din binefacerile amintite.

Pe El nu-L vom întâlni niciodată. Dar pe toţi obijduiţii îi vom întâlni mereu. Pe aceştia să-i ajutăm, că îl ajutăm pe El, pe Iisus.

Preot Vasile Chiţu, scris în spital

62

Credinţa După Dicţionarul Noului Testament, de Pr. Dr. Ioan Mircea,

Bucureşti, 1984, credinţa este puterea sufletească de a accepta, ca adevărate, datele învăţăturii de credinţă, ce nu pot fi înţelese raţional uneori, sau nu pot fi văzute cu ochii (Evrei 11,1). Credinţa creştină e condiţia esenţială în mântuire. Fără credinţă noi n-am putea înţelege multe din tainele Sfintei Scripturi.

De aceea ea stă la baza învăţăturilor creştine. Dar credinţa stă nu numai la baza Teologiei, ci în aceeaşi

măsură stă şi la baza ştiinţei. Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi aţi zice

muntelui acestuia să se mute în mare, aşa va fi. Sfântul Apostol Petru, când mergea pe mare avea credinţă şi

cum s-a îndoit a început să se scufunde şi să strige: „Doamne, scapă-mă!” Şi Domnul Iisus l-a prins de mână şi l-a certat: „pentru ce te-ai îndoit puţin, credinciosule?” Deci credinţa ne întăreşte şi prin ea putem face adevărate minuni.

Domnul Iisus, când săvârşea minuni, întreba: „Crezi că te poţi vindeca?”

„- Cred, Doamne, ajută credinţei mele.” Şi Domnul îi răspunde: „fie ţie după credinţa ta.” Prin credinţă cunoaştem anumite lucruri, pe care n-am avea

alt mijloc de a le cunoaşte. Prin credinţă cunoaştem că Dumnezeu a creat lumea din

nimic (lumea văzută şi nevăzută). Prin credinţă cunoaştem că Dumnezeu a dat lui Moise tablele legii. Prin credinţă cunoaştem că Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său, în lume să se nască din Fecioara Maria şi să fie răstignit pe Cruce, pe Golgota, pentru mântuirea neamului omenesc. Că a înviat a treia zi, s-a înălţat la cer, s-a arătat lui Saul (Pavel) pe drumul Damascului, făcând din prigonitor al creştinilor, - „Apostolul Neamurilor”.

Prin credinţă, mulţimea mucenicilor, a cuvioşilor, au mărturisit pe Hristos, şi au pătimit pentru El, până la moarte.

Prin credinţă a dăinuit poporul român (ca şi alte popoare) de-a lungul veacurilor şi va dăinui până la sfârşit.

63

Credinţa stă la baza teologiei şi învăţăturii creştine. Dar, dacă luăm bine seama, credinţa stă şi la baza ştiinţei.

Cea mai exactă dintre ştiinţe, matematica (aritmetica, geometria) se bazează tot pe credinţă. Pentru că ce este în ultimă analiză, infinitul numerelor (pozitive şi negative) sau punctul, linia, care stau la baza geometriei şi a căror existenţă nu se poate dovedi, decât prin credinţă.

La baza fizicii stă atomul sau alte particule în care le-au împărţit oamenii, fără să fi putut careva să ne arate acest lucru decât tot prin credinţă. Atomul se impune atât de imperativ, că nimeni nu-l poate nega, dar nici dovedi, decât prin credinţă.

Adevărurile istorice trebuie să le credem aşa cum ni le consemnează cronicile. Noi nu avem posibilitatea să cercetăm dacă a avut loc lupta de la Termopile, şi trebuie să credem că lucrurile stau aşa cum le-au consemnat cronicarii vremii.

La fel în geografie, nu trebuie să ne ducem personal într-o localitate de pe glob ca să credem că ea există, ci trebuie să credem că ea există aşa cum ne-o descriu cei ce au fost acolo şi au văzut.

Deci credinţa stă la baza teologiei şi a ştiinţei.

Preot Vasile Chiţu, scrisă în spital

64

Maria care s-a numit Marin La o mânăstire de călugări din Orientul Apropiat a venit un

tânăr care a spus că-l cheamă Marin, exprimându-şi dorinţa de a fi primit în mânăstire, să se călugărească. Tânărul, frumos la înfăţişare, plin de vigoare, plăcu stareţului şi-l primi în mânăstire. I-a dat şi diferite ascultări, pe care Marin le îndeplinea cu voie bună.

Între timp, în mânăstire trebuiau făcute nişte lucrări ce nu puteau fi acoperite numai din veniturile mânăstirii. Atunci stareţul – după obiceiul timpului, se hotărî să facă o colectă, în afara mânăstirii – printre mireni. Găsi potrivit pentru această ascultare, pe Marin, care primi ascultarea bucuros.

Şi iată-l pe Marin, întărit cu toate patalamalele, cu scrisori ale stareţului către diverşi cunoscuţi din lumea laică a satelor şi oraşelor prin care trebuia să treacă Marin, în împlinirea ascultării încredinţată.

Străbătând satele şi oraşele, Marin ajunse în reşedinţa unei provincii. Marin se prezentă la curtea guvernatorului, prezentându-se chiar acestuia. Aici Marin se bucură de toată înţelegerea, şi fu bine primit. Noaptea era găzduit acolo.

Guvernatorul avea o fată care, prin purtările ei, nu-i făcea deloc cinste tatălui său.

Aceasta avusese ceva relaţii cu un bărbat şi rămăsese însărcinată.

Văzându-l pe Marin tânăr şi frumos, îşi zise: „iată momentul când pot să scap de ruşine şi să-l învinuiesc pe Marin” că el ar fi înşelat-o în timpul când acesta găzduia acolo. Când Marin se pregătea să plece mai departe în împlinirea ascultării sale, fata se duse la tatăl său şi-i povesti toată întâmplarea inventată de ea.

Atunci, guvernatorul făcu cunoscut stareţului. Stareţul l-a dat afară din mânăstire pe Marin şi l-a obligat să

crească copilul pe care-l va naşte fiica guvernatorului. Marin ieşi din mânăstire şi îşi construi la poarta mânăstirii o

mică colibă. Acolo hotărî să crească şi copilul. Şi el neîntrerupt lua parte la slujbele ce se oficiau în mânăstire, iar în timpul dintre slujbe se îndeletnicea cu lucrul mâinilor, ca să poată hrăni copilul.

Încet, încet, copilul crescu mare şi începu să-l ajute pe Marin în îndeletnicirile lui.

65

Mulţi din călugării mai bătrâni care cunoşteau povestea lui Marin trecuseră din această viaţă. Alţii mai tineri, care veniseră la mânăstire după aceea nu mai ştiau nimic din povestea lui Marin. Aşa că uitarea începuse să pună stăpânire peste acest eveniment şi nimeni nu mai pomenea nimic despre el.

Marin ajunse la bătrâneţe. Şi când îşi dete obştescul sfârşit, cei ce l-au înmormântat au constatat că Marin fusese Maria.

Preot Vasile Chiţu, după „Proloage”, scris în spital

Tocmai de aceea nu

Oamenii foarte supărăcioşi spun adesea:

- Nu pot nimic în privinţa asta, sunt straşnic de nervos, dă-te, te rog trei paşi mai înapoi. Da, trupul tău este nervos, aceasta este drept, omului însă i s-a

dat sufletul, spre a nu fi supus trupului. Prin Pădurea Neagră, din nişte cocioabe ţărăneşti, cu totul şubrezite şi clătinându-se de vânt, se uită adesea pe fereastră cel mai voios chip de fată cu nişte obraji ca trandafirul şi flori involte râd pe la geamuri. Tot aşa dintr-un locaş de nervi gârbov şi supărăcios poate să privească în afară sufletul cel mai senin din lume, numai să năzuiască la aceasta, sau să întâlnească pe cineva în viaţă, care să se uite cu veselie în faţă-i şi să-i şoptească în ureche: - Nu te lăsa în voia acestei tiranii a nervilor; arată odată cine este

în casă. Tu ai mai multă putere decât toţi nervii la un loc. Cunoaşteţi istoria lui Demostene şi isprava cu gângăveala lui.

Eu îmi închipui lucrul astfel: când era copil şi-l întreba cineva ce vrea să se facă, el răspundea: - Un mare orator popular, după care hohote obşteşti de râs. - Tu cu limba ta greoaie şi cu gângăveala asta!...

Atunci băiatul se înfurie şi-şi zise: - Aha! Aşadar trupul să hotărască asupra chemării mele şi nu

eu?... Tocmai de aceea nu!

66

Şi o luă spre ţărmul mării, unde făcu pregătirile pe care le cunoaşteţi cu toţii şi aduse vrerea la îndeplinire. Tocmai fiindcă avea beteşuguri trupeşti a fost atât de mare, căci îţi trebuie o putere de voinţă îndoită să birui împotrivirea. Acelaşi lucru şi cu nervozitatea. Cine are nervi supărăcioşi, nu este pentru aceasta câtuşi de puţin osândit la supărăciuni; e vorba numai să spună trupului său: „Tocmai de aceea nu!” Mai pe urmă poate să ajungă chiar un erou al stăpânirii de sine, poate s-o ducă mai departe decât cei cu desăvârşire sănătoşi, tocmai fiindcă trebuie să se desfăşoare atâta tărie, chibzuinţă şi supraveghere, spre a rămâne biruitor în luptă. Iar pentru această biruinţă adesea mai primeşte încă o răsplată la care nici nu se aşteaptă. Nervii se pot lecui şi ei, dacă sufletul nu li se supune lor, ci rămâne dârz şi liniştit. Sufletul este cel mai bun aşezământ de tămăduire a nervilor. El îţi mai dă acea linişte, care vine dinăuntru şi care-i mai însemnată decât toată liniştea din afară. Cu această pace a sufletului se pot lecui chiar beteşugurile grele, cu toate că unele se trag din moşi strămoşi. Slavă învingătorului! Mai este o istorie cu un împărat german, din care se pot învăţa multe. Acesta suferea de-o înţepenire a braţului stâng şi din această pricină se temea, că n-are să ajungă un bun călăreţ, căci, spre a fi stăpân pe un cal, ai nevoie de toate membrele. El îşi zise însă: „Tocmai de aceea nu!”. Se încordă deci îndoit şi-şi puse toată puterea voinţei sale să-şi acopere lipsurile trupeşti şi ajunse unul dintre cei mai buni călăreţi din armată. Stă pe cal c-o uşurinţă şi c-o siguranţă pe care mulţi alţii n-o dobândesc, cu toată întrebuinţarea nestânjenită a tuturor membrelor lor. Pentru ce? Pentru că sufletul şi voinţa numai împotrivirea trupului sunt îmboldite spre fapte mari. Cine are lipsuri şi slăbiciuni, nu trebuie niciodată să creadă că acum chemarea lui este să ajungă numaidecât un molău. „Tocmai de aceea nu!” În el dormitează cu mult mai mult chemarea de erou. Îi va fi dată o sarcină mare, care astfel nu-i hărăzită celor sănătoşi şi fără cusur. Iar sarcinile mari fac pe oameni mari. „Tocmai de aceea nu !”

Dr. Fr. W. Forster – „Cartea vieţii”, Bucureşti, 1925, pag. 25-27

67

Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie mi-aţi făcut

Matei 25,40

Undeva, trăia un om cu frică de Dumnezeu, care tocmai citise aceste cuvinte, din Evanghelia după Matei, care i-au răscolit sufletul. Se hotărî să ajute şi el un urgisit de soartă. Căuta un prilej să treacă la acţiune. Într-o zi, la poarta lui se opri un cerşetor îmbrăcat în nişte zdrenţe înnodate, de te mirai cum se ţin pe el. Creştinului nostru i se făcu milă de el. Îşi aminti că avea în casă un costum de haine nou. Se hotărî să-i dea acest costum zdrenţuitului de la poartă. Cerşetorul se uită mirat şi nu înţelegea ce se întâmplă. Niciodată în viaţa lui nu primise de la cineva un costum de haine nou. Privea mirat la binefăcătorul său şi parcă nu-i venea să creadă hainele primite erau ale lui... da, ale lui. - Te văd că eşti mai mult gol. Zdrenţele ce le porţi nu-ţi mai pot

acoperi trupul istovit. Schimbă-le cu hainele astea. Ameţit de nedumerire cerşetorul rămase un timp mut. Nu ştia ce se întâmplă cu el şi nu ştia ce să facă. Oare visa sau toate acestea se întâmplau aievea? Era nebun de fericire... Nimeni până acum nu i-a dat nişte haine

şi el n-avea cu ce să-şi procure. Zdrenţele de pe el le adunase de prin gunoaie, aruncate de alţii.

Şi acum să îmbrace nişte haine noi... Şi le primise de la un om ca şi el, ca şi ceilalţi care-i înconjoară.

Într-un hohot de plâns, căzu involuntar, la picioarele binefăcătorului său. Vroia să i le prindă să le spele cu lacrimile lui, să le sărute... Buimăcit, bâjbâia ca într-o beznă. Se vedea într-o stare pe care n-o mai trăise până acum.

Îşi schimbă zdrenţele şi porni săltând de bucurie pe uliţa satului... Vecinii care asistaseră la cele petrecute, îl urmărea şi-i înţelegeau

bucuria. Îl urmăriră să vadă ce face. Mai încolo, uliţa se sfârşea într-o încrucişare de uliţe. Acolo era şi

crâşma satului. Aci, mai mulţi „gură-cască” îşi stingeau necazurile cu un păhărel de băutură.

68

Aci se opri şi cerşetorul nostru, îmbrăcat în hainele cele noi. Privi în urmă pe uliţa pe care venise. Nu mai era nimeni. Nici binefăcătorul său nu mai era. Toţi se retrăseseră în gospodăriile lor pentru a-şi vedea fiecare de treburile lui.

Un gând i se năzări. Ce-ar fi dacă şi el – ca şi toţi „gură-cască” din crâşmă şi-ar fi udat gâtul cu un păhărel?... Gândea ca aceasta îi va aduce un plus de fericire. Intră în crâşmă, se aşeză la masă dintr-un colţ şi ceru un păhărel, pe care însă n-avea cu ce-l plăti. Bău. I-a plăcut. Mai cere unul şi altul şi al treilea şi al patrulea şi a început să nu mai ştie cât a băut. A adormit pe masă. Apoi căzu sub masă. Crâşmăriţa se duse la el să-i plătească consumul. Dar bani, de unde?...

Pune să-l dezbrace să-i vândă hainele cele noi, ca să poată să-şi scoată banii pe consum.

Rămase gol-puşcă, pentru că nu mai avea nici zdrenţele cu care venise.

Vestea celor întâmplate în crâşmă se răspândi în tot satul şi ajunse şi la urechile binefăcătorului celui zdrenţuit. Acesta începu să regrete că îmbrăcase un ticălos.

Se căia, îl mustra cugetul pentru fapta sa. Ar fi vrut ca cerşetorul să aibă alte purtări, nu să vândă hainele cumpărate de el, cu bani munciţi de el. Nu mai putea face nimic în faţa acestei situaţii, dar îi părea rău pentru ce făcuse. Şi se frământa tot, pentru greşeala ce nu se mai putea repara.

Căuta o ieşire, dar n-o găsea. Cu aceste gânduri se culcă să se odihnească şi să scape şi de părerile de rău ce-l urmăreau ca un coşmar. Prindea să aţipească. Aţipi şi avu un vis ciudat...

Se făcea că s-a întâlnit cu Domnul Iisus, care era îmbrăcat cu costumul pe care el îl dăduse cerşetorului... Şi Domnul Iisus îi spunea: „vezi ce bine îmi vine costumul de la tine?”...

Îşi aduse aminte de cuvântul Scripturii: „Gol am fost şi m-aţi îmbrăcat” (Matei 25, 36)...

- Doamne, când Te-am văzut gol şi te-am îmbrăcat? (25,38) - Întrucât ai îmbrăcat pe acel cerşetor, pe Mine m-ai îmbrăcat... Şi

vei merge în viaţa veşnică”... (Matei 25,46). -

Preot Vasile Chiţu, scris în spital

69

Nenea Gheorghe Floroiu-Şuici

Nenea Gheorghe Floroiu era un gospodar din Şuici. Să nu vă închipuiţi că avea ceva care să-l scoată din rândul consătenilor săi. Era un om liniştit, trăia în pace cu toată lumea. Era în „rândul lumii”, căsătorit cu copii – trei la număr: două fete şi un băiat pe care i-a ajutat Dumnezeu să şi-i căpătuiască.

În ale bisericii nu era nici bigot, nici ateu; nici prea cald, nici prea rece. Căldicel.

Nu prea venea la biserică la slujbele din sărbători, dar ţinea toate datinile şi obiceiurile creştineşti.

În schimb, nu lipsea de la nici o înmormântare. Ţinea să fie prezent la slujbele de înmormântare ale consătenilor lui.

Nu ştiu din ce raţiuni făcea astfel, în nici un caz nu venea după pomană, ci intrase în obiceiul său.

Într-o toamnă – prin câşlegiul (1) (intervalul de timp dintre 15 august, Sfânta Maria Mare şi 14 noiembrie - lăsatul secului de Crăciun), se îmbolnăveşte nenea Gheorghe.

Cineva- dacă îmi aduc bine aminte – fiul său, Dode, a venit să mă cheme să-l spovedesc şi împărtăşesc. Era la un ceas, două, după masă.

M-am dus imediat. L-am găsit într-o stare proastă. Parcă nici nu mai putea vorbi.

I-am citi cele ale spovedaniei şi am încercat să-l determin să-şi mărturisească păcatele. Dar n-am înţeles mai nimic din spovedania sa. Am înţeles că-şi depăna ultimele clipe de viaţă şi l-am întrebat:

- Vrei să te împărtăşeşti?... Mi-a răspuns: „Nu”... Am crezut că la ora aceea mâncase ceva sau poate luase ceva

medicamente şi l-am întrebat din nou: - Poate vrei să vin dimineaţă să te împărtăşesc. Mi-a răspuns scurt şi hotărât: „Nu, părinte.” Ce trebuia să mai stărui? Am vrut să plec Dar mă întâmpină soţia: - L-aţi împărtăşit, părinte? - Nu! Nu vrea!

70

Cum se poate?... şi a început să stăruie pe lângă el, să-l convingă să se împărtăşească.

Dar nenea Gheorghe a rămas neclintit în hotărârea sa. Nu şi nu.

A venit şi fiul său, la fel. Am plecat acasă fără să mă mai fi întors nici a doua zi. A trecut câşlegiul, a venit lăsatul secului de Crăciun, a venit

şi a trecut şi Paştele, şi Rusaliile, şi Sfânta Maria Mare... În toamna următoare, tot prin câşlegiul de toamnă, într-o zi,

pe la aceleaşi ore de după-amiază – ca şi anul trecut, iar a venit cineva să mă cheme, că nenea Gheorghe Floroiu este bolnav. M-am dus. L-am găsit mult mai bine ca anul trecut. L-am spovedit. Şi şi-a mărturisit păcatele limpede şi cu voce tare.

L-am întrebat dacă vrea să se împărtăşească.... Mi-a răspuns: „Da”... L-am întrebat: vrei acum sau dimineaţa? Cu aceeaşi hotărâre: „Acum, până dimineaţă e prea mult.” L-am împărtăşit şi am plecat acasă. După plecarea mea a

chemat imediat un vecin să-l bărbierească. Vecinul a venit – povesteşte el: „Pe când îl bărbierisem pe

un obraz, mi-a zis: „- Dă mai repede că trebuie să plec!” „Mi s-au muiat şi mâinile şi picioarele şi tremuram tot. Am

zorit şi l-am bărbierit. După aceea s-a aşezat în pat şi a cerut: „Aduceţi o lumânare că mor”. I-au aprins o lumânare şi îndată şi-a dat obştescul sfârşit. A murit spovedit, împărtăşit şi cu lumânare, cum se cădea unui bun creştin.

Au trimis pe cineva după mine, să ne anunţe că nenea Gheorghe Floroiu a murit. Să-i tragem clopotul.

A urmat înmormântarea. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Preot Vasile Chiţu, scris în spital

71

Florica Bucătaru În comuna Şuici, pe Valea Podenilor, la marginea satului,

locuia împreună cu moş Ştefan- soţul ei, Floarea Bucătaru. N-aveau copii. Dincolo de casa ei care mai de grabă era o cocioabă – mai era casa pădurarului. Apoi începea pădurea. În jurul casei, o curticică împrejmuită cu un gard din beţe de salcie.

Nu avea nici un fel de animal, nici câine, nici pisică. Erau săraci lipiţi pământului.

Toată averea lor era casa (cocioaba) cu o singură odaie şi trei, patru găini pe care le ţineau cu ei în casă.

Una din găini- după spusele bătrânei, o ţinea ca să-şi plătească contribuţia la parohie. Ouăle pe care le lua de la acea găină la ducea la cooperativă şi banii pe care-i căpăta pentru ele îi ducea la biserică să nu rămână de râsul satului.

S-o auzi pe Florica văitându-se de sărăcie, ferit-a sfântu’! Ea trăia din ce primea de la consăteni. Duminică, după ce

ieşea de la biserică trecea pe la unii din consăteni să-i vadă. Azi pe la Ancuţoiaia, mâine pe la Niculina, poimâine pa la Apostolescu, pe la Budanca, pe la Plăianca, etc., şi în aşa fel încât să nu se ducă prea des pe la unii şi pe la alţii deloc. Alegerea celor ce-i vizita o făcea ea singură, după criterii numai de ea ştiute.

Faptul este ă toţi o ştiau şi o primeau. Nu plictisea pe nimeni. Nu cerea nimic de la nimeni, dar toţi îi dădeau ba un pumn de mălai, ba o mână de fasole, ba o bucată de brânză, ba un litru de lapte sau cine mai ştie ce avea la îndemână gospodarul respectiv. La Paşti un ou roşu, la Crăciun o bucată de carne.

Zicea: „bogdaproste” şi se ducea cu ele acasă să le împartă cu moş Ştefan.

Lemne?... Cât era mai în putere, îşi aducea singură, cu croznia, surcele din pădure. Mai târziu când puterile o părăsiseră, se milostivea câte un vecin mai în stare şi-i târa câte o cărucioară de surcele.

Ea nu se plângea că n-are. Mulţumea lui Dumnezeu că-i dă tot ce-i trebuie.

În sărăcia ei, era mulţumită că avea ce mânca azi. Pentru mâine nu se îngrijea şi Dumnezeu n-o lăsa.

Preot Vasile Chiţu, scrisă în spital

72

Un exemplu de viaţă sfântă dat de un biet cerşetor

Lumânărică C. Negruzzi

Vă aduceţi aminte de un sărac pe care îl întâlneaţi, sunt acum

doi ani1, pe uliţe, prin pieţe, pe la biserici, cerşind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stânga?

Lumânărică nu mai este! – Dar cine era el şi care fu solia lui aici jos? Singur o ştia. De îl întrebai de unde este: „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama, când m-a luat, mi-a zis: Niţă, dragul meu! Să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la bisericele. Atâta ştiu, atâta fac.”

Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică până în ziuă colinda toate bisericile împărţind lumânări şi cerşetorind, nu pentru dânsul - lui nu-i trebuia nimic- ci pentru alţii.

La un schit sărac lipseşte clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace până ce nu-şi câştigă plata. Curând arama sfântă va răsuna în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşetor.

O biserică n-are veşminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină zdrenţăroasă ce abia îi acoperă goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămaşă; peste un ceas nu o mai are; a dat-o altuia, pe care îl socoteşte mai nevoiaş decât dânsul.

Vedeţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu deznădejdea în inimă? Înconjurată de şapte copii ce plângeau de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului unde nu i se dete voie a împărţi nici fărâmiturile cu câinii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genunchi. Lumânărică o vede, o mângâie şi a doua zi aduce o vacă; aceasta, săturând cu laptele ei pe flămânzii copii, introduce iarăşi bucuria în bietul bordei.

1 Scrisoarea a XIII-a a lui C. Negruzzi este scrisă în luna martie 1843

73

Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte ale acestui sfânt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşetor, îndemnat de plecarea (înclinarea sufletească) sa şi de o stăruinţă puternică, a zidi până şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare câţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loji la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pântecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colţ din moştenirea copiilor voştri?

Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, veşminte, ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.

Într-o zi, trecând pe lângă o biserică, am văzut norod strâns şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericii sta un mort învelit cu giulgiu.

Biserica era luminată şi împodobită ca pentru un mare bogat şi un arhiereu, înconjurat de un numeros cler, slujea prohodul. Nu se vedea nicio rudă, niciun prieten vărsând la lacrimi mincinoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele sicriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repauzatului, se vedea întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.

În momentul acesta, arhiereul apropiindu-se, dezveli pe mort şi însemnând pe faţa lui semnul crucii, zise cuvintele acestea:

-”Doamne, odihneşte sufletul robului Tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.”

Pătrunşi de marea puternicie a morţii, am plecat capul şi privind icoana Mântuitorului ce sta pe pieptul mortului, am zis:

-”Doamne, Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică!”

Poate voiţi să ştiţi cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşetorului?

Într-o dimineaţă, o doamnă văduvă – al cărui nume îl voi tăcea respectând frumoasa ei faptă – găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică.

Şi văduva îngropă pe sărac!

C. Nerguzzi, după Pr. I. Mihălcescu şi Emilian Vasilescu, Educaţia Morală prin lecturi, Bucureşti, 1934, vol. I, pag. 169-171

74

Rugăciune

Octavian Goga

Rătăcitor cu ochii tulburi, Alungă patimile mele, Cu trupul istovit de cale, Pe veci strigarea lor o frânge Eu cad neputincios, Stăpâne, Şi de durerea altor inimi În faţa strălucirii tale, Învaţă-mă, Stăpâne-a plânge În drum mi se deschid prăpăstii Nu rostul meu de-a pururi

pradă Şi-nnegură se-mbracă zarea, Ursitei maştere şi rele, Eu în genunchi spre tine caut; Ci jalea vreunei lumi,

Părinte, Stăpâne, orânduie-mi cărarea! Să plângă-n lacrimile mele. În pieptul zbuciumat de doruri Dă-mi tot amarul, toată truda Eu simt ispitele cum sapă, Atâtor patimi fără leacuri, Cum vor să-mi tulbure izvorul Dă-mi viforul în care urlă Din care sufletu-mi s-adapă. Şi gem robiile de veacuri, Din valul lumii lor mă smulge Demult plâng umiliţii-n

umbră Şi cu povaţa ta-nţeleaptă Cu umeri gârbovi de

povară... În veci spre cei rămaşi în urmă, Durerea lor înfricoşată Stăpâne, văzul meu îndreaptă. În inimă tu mi-o coboară. Dezleagă minţii mele taina În suflet seamănă-mi

furtună, Şi legea farmecelor firii Să-l simt în matca-i cum se

zbate, Sădeşte-n braţul meu, Stăpâne, Cum tot amarul se revarsă Tăria urii şi-a iubirii. Pe strunele înfiorate. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi cum pe bolta lui aprinsă, Şi zvonul firii-ndrăgostite. În smalţ de fulgere aprinsă, Dă-i raza soarelui de vară Încheagă-ţi glasul de aramă, Pleoapei mele ostenite. Cântarea pătimirii noastre.

Octavian Goga, Poezii

75

Ţara mea de Ioan Neniţescu

Acolo unde-s’nalţi stejari Acolo unde întâlneşti Şi cât stejarii’nalţi îmi cresc Cât ţine ţara-n lung şi-n lat Flăcăi cu piepturile tari, Bătrâne urme vitejeşti Ce moartea’n faţă o privesc. Şi osul celor ce-au luptat; Acolo unde-s stânci şi munţi Şi unde vezi mii de

mormane Şi ca şi munţii, nu clintesc Sub care-adânc s’au îngropat Voinicii cei cu peri cărunţi Mulţime de oştiri duşmane, În dor de ţară strămoşesc; Ce cu robia ne-au cercat; Acolo unde-i cer senin Şi unde dorul de moşie Şi ca seninul cer zâmbesc Întotdeauna drept a stat, Femei ce poartă l’al lor sân Şi bărbăteasca vitejie Copii ce pentru lupte cresc; A’mpodobit orice bărbat; Acolo este ţara mea Acolo este ţara mea Şi neamul meu, cel românesc! Şi neamul meu, cel

românesc! Acolo eu să mor aş vrea, Acolo eu să mor aş vrea, Acolo vreau eu să trăiesc! Acolo vreau eu să trăiesc!

76

După faptă şi răsplată Glasul Dreptăţii

de Krummacher, tradusă de Emilian Vasilescu

Un om bogat, cu numele Săvoiu, porunci servitorilor să alunge

dintr-una din multele sale case, pe o biată văduvă cu cinci copii, pentru că nu putea să plătească chiria.

Când veniră servitorii, mama spuse strâmtorată: „Ah, îngăduiţi-mă puţin; poate că stăpânul vostru are să aibă milă de noi; vreau să merg la el şi să-l rog.”

După aceea merse cu patru dintre copii (căci unul zăcea bolnav) la omul bogat şi toţi îl rugară fierbinte ca să nu-i izgonească. Săvoiu însă spuse: „Nu pot să-mi schimb porunca; rămâne aşa cum am hotărât; plătiţi-vă datoria”.

Mama plânse amarnic şi zise: „Vai! Lasă-mă cel puţin sub acoperiş, până se face sănătos copilul meu cel bolnav”. Săvoiu întoarse spatele nenorocitei mame şi bieţilor copii, care plângeau, se rugau şi îngenuncheau la pământ înaintea lui. Nepăsător, merse în pavilionul din grădină ca să se odihnească, aşa cum era obişnuit.

Era însă o după masă înăbuşitoare şi niciun fir de aer nu se mişca. Pe lângă grădină curgea la vale un râu. Pe neaşteptate, Săvoiu auzi de pe mal un freamăt de vânt, a cărui răcoare se întinse; lui însă îi sună ca plânsul copiilor şi al bietei văduve, şi începu să fie neliniştit pe pernă. În curând, râul începu să vâjâie mai tare; lui i se păru că stă pe ţărmul unei întinse mări bântuită de valuri şi se rostogoli pe perna de fulgi. Când ascultă din nou, răsună din depărtare tunetul unei furtuni ce se iscase; atunci crezu că aude glasul dreptăţii. Se sculă, merse la servitori şi le porunci să deschidă casa bietei văduve. Dar ea plecase cu copiii în pădure şi nu putea fi găsită nicăieri. Între timp vijelia se apropiase. Săvoiu tremura la auzul bubuiturilor puternice ale tunetelor şi umbla de colo până colo ca un fugărit, plin de teamă şi nelinişte.

A doua zi află că copilul bolnav murise în pădure şi mama cu restul copiilor găsise găzduire în altă parte. Săvoiu începu să urască grădina, cu pavilionul şi perna şi îi fu groază de întunericul liniştit al nopţii. Curând după aceea căzu într-o boală grea. În aiureala

77

căldurilor pomenea totdeauna freamătul trestiei, vâjâitul râului şi mugetul înăbuşit al furtunii. Astfel îşi dădu sufletul.

De Krummacher, „Parabole”, tradusă de Emilian Vasilescu

Minciuna

„A minţi înseamnă a denatura în mod intenţionat adevărul; a spune minciuni.” – Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1972.

Mincinos, minciună, a minţi – cuvânt sau faptă contrare adevărului.

Pentru creştini, adevărul suprem este Dumnezeu. Minciuna este tăgăduirea adevărului şi vine de la diavol.

„Spun adevărul în Hristos – zice Sfântul Apostol Pavel - nu mint.” (Rom. 9,1)

„Nu minţiţi împotriva adevărului! „(Iacov, 3,14) „Nu vă minţiţi unii pe alţii!” (Col. 3,9) „Lepădând minciuna, grăiţi adevărul” (Efes. 4,25) Acestea şi alte texte vorbesc de minciuna în cuvinte. Minciuna în faptă, ca necredinţa celor care sunt chemaţi

tocmai a-L mărturisi pe Dumnezeu. „Dacă aş zice că nu-L ştiu (pe Tatăl), aş fi mincinos asemenea vouă”(Ioan, 8,55); sau:

„Dacă zicem că n-avem păcat, Îl facem mincinos (I Ioan 1,10), pentru că n-a crezut mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său” (I Ioan,5,10) sau „Dacă zice cineva iubesc pe Dumnezeu, iar fratele său îl urăşte, mincinos este...”(I Ioan, 4,20) pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-l poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vede.”(Ioan, 3,12).

Anania şi Safira au minţit lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt şi au murit pe loc. (Fap.5,3-4)”

Pr. Ioan Mircea – Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984, pag. 299

S-a zis că minciuna are picioare scurte. Eu zic: N-are picioare deloc. E ca şarpele. Se târăşte pe burtă printre pietre şi ciulini, ferindu-şi capul să nu-i fie zdrobit şi încercând prin limba-i bifurcată să-şi împrăştie veninul- otrava.

Minciuna este şarpele care se târa printre pomii şi florile paradisului – simbol al diavolului, încolăcit după pomul oprit, prin

78

limba bifurcată – a aruncat otrava ispitei în inima Evei. „Şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui.” (Fac. 3,4,13; II Cor. 11,3)

Arma şarpelui este veninul şi viclenia. Domnul nostru Iisus Hristos, înfruntând pe farisei şi

cărturari, îi numeşte „Şerpi”, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?” (Matei, 23,33)

În Apocalipsă (20,2), acelaşi „balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul sau satana”, se spune că a fost prins şi legat de mii de ani.

Balaurul, Satana, Şarpele s-au împotrivit şi lui Hristos şi lucrării Bisericii în lume. (Matei, 4,1-10, 16,18). Iată ce este minciuna. Dar ea nu are picioare, ci se târăşte să împroaşte cu venin, adevărul, în faţa căruia păleşte, se topeşte.

Preot Vasile Chiţu

Trebuie să ne supunem voinţei şi hotărârilor patriei

Patria e mai scumpă, mai însemnată şi mai sfântă decât mama şi tatăl şi decât toţi ceilalţi străbuni şi are mai mare cinste şi trecere decât aceştia, nu numai în faţa zeilor, ci şi în faţa oamenilor cu judecată. Şi când e aspră şi mânioasă cu noi, trebuie doară s-o stimăm şi să ne plecăm în faţa voinţei ei şi s-o ascultăm cu supunere mai mult decât pe părinţii noştri, şi deci, sau s-o îmbunăm sau să facem ceea ce ne porunceşte. Şi dacă ne spune să suferim ceva, apoi trebuie să suferim în linişte, fie că ne loveşte, fie că ne aruncă în închisoare, fie că ne trimite în război, unde putem fi răniţi sau ucişi.

Peste tot locul trebuie să o ascultăm, căci aşa e cu dreptate. Şi niciodată nu se cuvine să ne dăm la o parte sau să fugim sau să părăsim locul nostru, fie în luptă, fie în faţa judecăţii, ci să rămânem acolo şi să facem ce ne-a orânduit statul şi patria noastră, după cum e şi lucru firesc şi cu dreptate. Căci nu e doară plăcut nici nu e cu dreptate să jigneşti, să te împotriveşti cu forţa mamei sau tatălui, precum patriei...

Platon

79

Comoara Episcopului Nichita Preot Vasile Chiţu

Se povesteşte că episcopul Nichita era un foarte bun

gospodar şi avea milă de săraci. Unii dornici de îmbogăţire pe orice cale, s-au dus la el să-i

ceară ajutor. - „Măi... zise episcopul – am o grădină în care este îngropată o

comoară. N-am pe cine pune să caute comoara. Voi nu ştiţi pe nimeni care să facă lucrul ăsta?

Când auziră tinerii de comoară, se priviră între ei şi cu inima plină de bucurie că în curând vor deveni bogaţi, se grăbiră să-i răspundă: - Noi o căutăm, numai să ne spui unde-i grădina. - Staţi puţin să chem pe cineva care să vă arate grădina şi să vă

spună ce trebuie să faceţi. Dar când doriţi să vă apucaţi de lucru?

- Chiar de astăzi, răspunseră într-un glas tinerii. Imediat veni unul din ascultătorii episcopului, pe care l-a lămurit şi l-a trimis cu tinerii să le arate grădina care nu era prea departe. Şi episcopul îi mai spuse să vestească pe bucătar să le trimită la vremea potrivită hrană din destul. Şi după ce-şi făcură rost de unelte cu care să sape grădina, porniră visând la comoară. Săpară în prima zi până seara târziu, fără să afle nimic a doua zi şi a treia zi la fel. Sleiseră de puteri, dar nici gând de vreo comoară. Se prezentară la episcop să-i spună: - N-am găsit nicio comoară. Episcopul întrebă: - Mai aveţi de săpat? - Mai este un colţ, la o margine. - Săpaţi-o şi pe aia că acolo trebuie să fie. Săpară toată grădina şi încă destul de adânc, dar comoară, ioc. Episcopul care pregătise plata muncii lor, ieşi puţin afară din cameră şi apoi se întoarse cu banii, zicându-le: - Iată comoara! Prin muncă se câştigă orice comoară!

Pr. Vasile Chiţu

80

Albina, porumbiţa şi vânătorul

O albinuţă harnică şi micuţă ca o alice care zboară din floare în floare pentru a culege mierea cea dulce, nu ştiu cum, din întâmplare, a căzut într-un pârâiaş pe care se scurgea un firicel de apă subţirel. Poate că ea căuta puţină apă. Dar firicelul de apă ce-şi făcea loc printre frunze şi pietricele şi îi udă aripioarele şi se zbătea singură să iasă din această situaţie.

Aripioarele se îngreunau tot mai mult de apă, ba şi firicele de nisip sau de mâl adus de apă.

Nimeni n-o vedea să-i dea o mână de ajutor. Şi totuşi, cineva care are grijă de cele mai mici gâze n-a

uitat-o nici pe albinuţa noastră. Era Dumnezeu care ştie toate şi vede toate. Ştia că albinuţa pe lângă miere mai adună şi ceara pe care o transformă în faguri în care depune mierea şi din care bunii creştini fac lumânările pe care le aprind în biserică spre slava Atotputernicului Dumnezeu.

El îi trimise şi albinuţei salvator. O porumbiţă cuminte şi drăgălaşă era urmărită de un vânător.

Furişându-se prin tufişurile ce creşteau pe malurile pârâului, ajunse într-un copac ale cărui ramuri se întindeau chiar deasupra albinuţei. Cu inima cât un purice şi tremurând de frica de a nu fi descoperită privea atent în jos. Văzu albinuţa zbătându-se fără şansă de salvare. Cu ciocul ei gingaş, rupse o frunză şi-o lăsă să cadă... Frunza căzu exact lângă albinuţă, care folosi frunza ca pe-un colac de salvare. Bâjbâind cu picioruşele ca nişte ace izbuti să se urce pe frunza zvântată... Încercă să-şi scuture aripioarele...

După câtva timp încercă să zboare... Simţi că poate să-şi ia zborul şi se înălţă în văzduh...

Dar în zborul ei s-a izbit de o mână de om... Era mâna vânătorului care tocmai întinsese puşca şi ţintise porumbiţa, înfipse alicea, acul său în mâna vânătorului care tocmai apăsa pe trăgaci...

Vânătorul de durere, vrea să-şi tragă mâna de pe puşcă involuntar, trase trăgaciul şi puşca îi scăpă din mână... Alicele trecură pe lângă porumbiţă se duseră în gol şi porumbiţa săltă voios prin copaci, zbură, împăcată că şi-a salvat viaţa salvatorului vieţii ei... Vânătorul plecă spre casă cu mâna umflată ca un butoi...!

Pr. Vasile Chiţu

81

Patria Nichifor Crainic

În mărul ce se pârguie pe creangă Noi ţi-am gustat pământul roditor, Din zvonul dus pe câmpuri de-o talangă Ţi-am respirat neţărmuritul dor. E sânul tău de mamă, pâinea moale Şi laptele domoalelor cirezi, Iubim albastrul fum în rotocoale Că tu ai fost deprinsă să visezi. Ai frământat credinţi nemuritoare În sângele focoşilor băieţi, Cari –au cules pe buze de fecioare Sărutul mândrei tale frumuseţi. Profetic luminezi peste dezastre Cărări ce-n zări de răsărituri pier La glasul clopotelor noastre, Ne ridicăm cu tine către cer. Îţi lămurim pe lespezi de morminte Sculptatul grai din timpul glorios În straturile vechi de oseminte Îţi numărăm al jertfelor prinos. Trecutul adormit şi viitorul În clipa care bate le-mpreuni; Când fericiţi lipim la piept feciorul, Îmbrăţişăm într-nsul pe străbuni. Prin veacurile moarte-n suferinţă Te-am ridicat în slăvi pe-al nostru scut Şi zămislim eterna ta fiinţă Din fiecare trudă pusă-n lut. Prin voi răsufli’n marile elanuri,

82

Tu gemi când sângerările ne dor; Ci-n veştejirea noastră dorm noianuri De vieţi ce-or înflori la vremea lor. Sus cupa morţii cu dureri amare! Sorbind-o te voi binecuvânta; Ca râurile contopite-n mare, Noi vom muri în nemurirea ta.

Banii, rudele şi faptele bune înaintea judecăţii lui Dumnezeu

Trei prieteni Herder, Parabole, trad. De Emilian Vasilescu

Să nu te încrezi în nici un prieten, până ce nu-l pui mai întâi

la încercare. La masa plină cu bucate găseşti mai mulţi prieteni decât când te afli pe pragul puşcăriei.

Un om avea trei prieteni. Pe doi dintre ei îi iubea grozav de mult; cel de-al treilea nu-i era nici plăcut, nici neplăcut, cu toate că acesta îi voia numai binele.

Odată fu chemat omul nostru în faţa judecăţii, fiind învinuit pe nedrept că ar fi făcut o mare faptă rea. „Care dintre voi”, spuse el, „voieşte să-mi fie martor, căci sunt învinuit amarnic şi regele este făcut foc pe mine”?

Primul dintre prieteni îşi ceru iertare numaidecât că nu putea să meargă din cauza altor treburi. Al doilea îl însoţi până la uşa judecătoriei; aci se răzgândi şi plecă înapoi, fiindu-i teamă că se va mânia judecătorul pe el. Al treilea, pe care se întemeiase mai puţin, merse înăuntru, vorbi pentru el şi mărturisi nevinovăţia lui cu atâta voie bună, că judecătorul îl achită şi-i dădu şi despăgubiri.

Trei prieteni are omul în lume. Cum se poartă ei în ceasul morţii, când Dumnezeu îl cheamă în faţa judecăţii? Banii, cel mai bun prieten al lui, îl părăsesc cei dintâi şi nu merg cu el. Rudele şi prietenii îl însoţesc până la marginea gropii şi apoi se înapoiază fiecare la casa sa. Al treilea prieten sunt faptele lui bune. Numai ele îl însoţesc până la tronul Judecăţii; ele merg înainte, vorbesc pentru el şi află milă şi îndurare.

83

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea

Feciorul împăratului

Un împărat se chibzuia cu sfetnicii săi. O provincie

îndepărtată din împărăţia sa se răzvrătise împotriva împăratului, îi necinstise numele şi se lepădase de el. Sfetnicii împărăţiei erau adunaţi în divan şi mai marele oştirilor se înfăţişă înaintea împăratului şi zise: „Dă-mi şi eu voi aduce pe răzvrătiri la ascultare”. Împăratul însă clatină din cap. Se sculă atunci marele vornic şi zise: „Voi da poruncă aspră ca de acum înainte cine va nesocoti numele tău să plătească cu capul şi să i se ia şi averea”. Împăratul clătină din nou din cap şi zise: „La ce mi-ar sluji să am o ceată de sclavi ce tremură, dar pândesc prilejul în tot momentul, să scape de mine?” Sfetnicii amuţiră... Dar iată că unicul fecior al împăratului, prinţul moştenitor, se plecă înaintea împăratului şi zise: „lasă-mă pe mine să mă duc la ei şi-i voi întoarce la ascultare”. Împăratul mirat întrebă: „Cum socoteşti să faci aceasta?” Prinţul grăi: „Le voi povesti de dragostea şi îndurarea ta şi de slava împărăţiei tale. Nu voi conteni cu iubirea mea pentru ei până ce nu-i voi scoate din rătăcire, până ce flacăra dragostei nu se va aprinde din nou în sufletele lor reci”.

Atunci împăratul privi îndelung şi cu duioşie în ochii iubitului său fiu zise: „Mergi şi poartă grijă de cei căzuţi. Numai dragostea ta îi va putea izbăvi şi lega din nou şi strâns inimile lor de mine.” Şi s-a dus departe feciorul, în ţara răzvrătită şi nu ştia de odihnă, numai să caute pe cei pierduţi şi să întoarcă la Tatăl pe cei rătăciţi. Preţul plătit a fost scump – căci a trebuit să-şi dea viaţa pentru el – dar pentru aceasta biruinţa a fost mai strălucită.

„E uşor de înţeles cine e împăratul şi cine feciorul.”

Spurgeon – trad. De Pr. I. Mihălcescu

84

Boii

Ară Sandu la ogoare, de aproape-o săptămână... Apa Morţilor aleargă pe-ale dealurilor coame... Plugul lui acum pe brazdă e culcat aşa-ntr-o rână. Căci pe el veni să-l cheme lângă car o sfântă foame... Soarele e la amiază şi văzduhul e fierbinte... Fierul plugului, în soare, fulgeră din bolovani... Cu vreo câteva cotoare de coceni pe dinainte, Lângă plug, cu ochii-n zare, rumegă cei doi plăvani; Şi pe când, flămânzi aproape, îşi păzesc pe brazdă plugul, În privirea lor mâhnită şi umilă se adună Toate miile de doruri care-i ard purtându-şi jugul. Dar pe care niciodată nu au cum să ni le spună...

Vasile Militaru

În al meu cămin niciunul Nu-i prieten cu tutunul! Cine mi-e prieten bun Nu m- afumă cu Tutun; Nici se supără c-o spun!

Vasile Militaru, Poezii laice, vol. „Imnul Neamului”, Ed. Lumină din Lumină, 2002

85

Între avocaţi

Era un avocat care prin meseria de avocat îşi acumulase o adevărată faimă. Toată lumea care avea vreun proces mai greu îl căuta pe el ca apărător. Astfel că pe lângă faima ce-şi câştigase îşi acumulase şi o frumuşică avere.

Acesta avea un fiu pe care din copilărie l-a îndrumat spre aceeaşi meserie. L-a ajutat în şcoala primară, în liceu, dar mai ales în facultatea de Drept.

Ştiind din bătrâni că meseria „se fură, nu se învaţă”, adeseori îl lua cu el la tribunal să-l asiste şi pe el, dar şi pe alţi avocaţi ajunşi celebri, când aceştia pledau în procese grele, ca şi fiul său să poată „fura ceva” de la aceştia.

Încât, fiul său şi-a însuşit o cultură generală temeinică, dar şi una de specialitate, de profesie.

După ce şi-a luat licenţa, numai cu calificative bune, ajutat şi de tatăl său, s-a înscris în baroul avocaţilor de la un tribunal. Bucurându-se de faima de „bun avocat” a tatălui său, dar şi de deosebitele merite personale, lumea a început să-l caute, tot mai mult.

Cei cărora le câştiga vreun proces, îndemnau şi pe alţii să-l ia pe el dacă vor să câştige procesul.

Azi aşa, mâine aşa, avocatul tată nu mai putea veni la tribunal şi pe toţi clienţii care-l căutau şi acasă îi îndruma la fiul său. Ocupat cu multele procese ce le avea de apărat, se întâlnea tot mai rar cu tatăl său.

Şi-ntr-o zi, când îşi găsi puţin timp liber, se duse să-l vadă şi pe bătrânul tată, tot mai mult reţinut la pat de o boală nemiloasă care i-a curmat şi zilele.

Avocatul –tată îl întrebă pe fiul său: „ce mai e pe la tribunal?” Mi-am căpătat faima de bun avocat. Şi-i povesti cum numai

ieri pledase într-un proces foarte greu, care în alte împrejurări ar fi durat ani de zile. El le-a câştigat după a doua sau a treia înfăţişare.

- „Fiule, îl întrerupe bătrânul, nu eşti un bun avocat!... Eu cu un asemenea proces te-am întreţinut în şcoala primară, în liceu, în facultate, şi ţi-am aranjat şi un loc bun în baroul avocaţilor... Nu te grăbi!”

Pr. V. Chiţu

86

Poveste chinezească Undeva, într-o pajişte minunată, înconjurată de păduri

umbroase, crescuse o iarbă deasă şi grasă al cărei deliciu, numai caii îl puteau gusta.

De nu ştiu unde, apărură doi cai: unul la un capăt al pajiştei şi al doilea la celălalt capăt, şi păşteau liniştiţi, mulţumind proniei că le-a îndrumat paşii către o aşa fericire. Nu visaseră niciodată să dea peste o aşa bunătate de iarbă. Aveau de păscut mai multe zile, ba chiar ar mai fi putut invita şi pe alţi confraţi, fără să se işte vreo urmă de invidie între ei.

Din hăţişurile pădurii, din jurul pajiştii, iată că apăru un cuc. Văzând pe cei doi cai cum pasc nepăsători de ce se întâmplă în jurul lor, i se năzări un gând: ce-ar fi dacă el ar interveni între ei, să le strice liniştea?... Şi fără întârziere, se aşeză între urechile unuia dintre cai. Şi începu să-i şoptească: de ce nu te apropii de celălalt, că ai putea constata că celălalt cal paşte iarbă mai verde, mai grasă şi mai delicioasă. De ce să nu paşti şi tu din aceea?... Calul începu să se apropie de confratele lui...

Atunci, cucul, zbură înte urechile celuilalt, şoptindu-i aceleaşi cuvinte.

Şi aşa, se apropiară caii, unul de altul şi în inima lor începu să încolţească invidia. Fiecare dintre cai începu să dea crezare cucului şi începură să se certe, că nu le mai ajungea iarba.

Cucul zbura de la unul la altul îndemnându-i la ceartă, până când cearta se transformă într-o bătaie de copite, de săreau scântei. Până când, în înverşunarea bătăilor de copite a cailor şi întărâtările cucului, acesta fu prins de lovitura unei copite şi... căzu, cucul, fără suflare.

Aşa sfârşesc intriganţii.

Povestită de Pr. Vasile Chiţu, după o revistă

87

Gura lumii Într-o bună dimineaţă, Una dintre raţe, tocmai cea mai vorbăreaţă raţă, Dădu buzna la găină, Ca vecină, Şi i-a spus, cu groază-n suflet, prin al ei aprins mac-mac Că-n zăvoi, Un biet răţoi, într-o clipă blestemată, a-nghiţit un ac! Milostivă şi găina şi-a lăsat cei zece pui Şi s-a dus la nişte gâşte, în grădină sub gutui:

- Săriţi iute, că răţoiul a-nghiţit pe lac un cui! Gâştele au dat năvală, însă una dintre ele A trecut pe lângă turma oilor de pe vâlcele Şi plângând amar, le-a spus:

- Săriţi iute, că răţoiul a-nghiţit pe lac un fus! Oile porniră-n goană şi-ntr-un glas cu mieii lor. Behăiau nenorocirea în auzul tuturor. Dar berbecul, ce-ntre ele se credea cel mai isteţ! În galop, s-a dus la turma unor porci cu părul creţ Şi le spuse, plângăreţ:

- Săriţi iute, că răţoiul a-nghiţit un făcăleţ! Cei vreo două mii de porci, Graşi, de nu puteai din baltă cu prăjina să-i întorci Ca trăsniţi de-această veste, îşi pierduseră bieţii firea Şi-au zburat, spre locul unde s-a-ntâmplat nenorocirea. Însă „Ghiţă”, cel mai tânăr şi mai plin de-al milei har, Dădu fuga la măgar Şi, găsindu-l într-o luncă, Rupt de muncă, Adică dormind pe-o vatră de aglici şi de sulfină. „Ghiţă”, doborât suspină:

- Sări, măgare, că răţoiul a-nghiţit azi o prăjină! Auzind aşa măgarul, a pornit, cu fruntea cruntă Şi, cum drumul prin pădure drumuia pe lângă-o nuntă, Miri fiind, un ţap ca neaua şi-o căpriţă mică brună, Lupul, nun, iar vulpea nună, Se opri-ntre ei măgarul şi făcând privirea roată, A strigat cu toată gura, să-l audă nunta toată:

88

- Fraţilor, vă cer iertare că, pe faţa tuturor Când surâde-atâta soare, eu trag umbra unui nor: Jos, lângă zăvoi, răţoiul, mâncând azi nişte pilaf, A-nghiţit, nenorocitul, un lung stâlp de telegraf! Şi cu stâlpu-nfipt în pântec şi-n gâtlej, plutind pe ape, El aşteaptă ajutorul tuturor, de pot să-l scape! Glăsuind aşa măgarul, cu de plânset ochii scurşi, Într-o clipă nunta toată, mii de lupi, de vulpi, de urşi, Mii de cerbi şi căprioare, Bufniţe şi huhurezi, Mii de pupeze, cu pene cum la alte zburătoare Nu mai vezi, O porniră într-o goană, cu măgarul spre zăvoi, Unde... soarta nemiloasă doborâse pe răţoi Însă cei plecaţi în fugă de la nuntă, de la cântec, N-au răzbit pân-la răţoiul urgisit, cu stâlpu-n pântec Că-mprejuru-i, până-n zare, într-o uriaşă roată, Fierbeau, câte orătănii vieţuiesc pe lumea toată. Fără chip să se urnească, înainte sau-napoi, Dornici toţi să vadă chinul sărăcuţului răţoi!... În amurg veni şi eul, într-un car cu de-aur roate, Şi fiind el Împăratul orătăniilor toate, Tot norodul, într-o clipă, la o parte s-a tot dat, Făcând loc, precum se face pentru oricare-Împărat Şi-Împăratul văzu astfel cum, pe malul celui lac, Năbuşit de orătănii, un răţoi privea buimac!...

- Ce-ai păţit? Grăi-Împăratul, când aproape fu de-ajuns, Iar răţoiul a răspuns:

- Din ce spune hărmălaia, doar atât e adevăr: Că pe lac, azi dimineaţă, înghiţii un fir de păr! Leul a grăit, în clipa următoare, către gloată:

- Câte spune gura lumii!... Lume gureşă, netoată, Am pierdut orice nădejde, să te fac din mică mare Şi nu m-ar mira, de-ai spune c-ai văzut şi-n apă praf, Când probezi că eşti în stare: Dintr-un fir de păr subţire – să faci stâlp de telegraf!

Vasile Miltaru, „Curcubee peste veac”– Fabule, Editura

„Lumină din lumină”, Bucureşti, 1997

89

Şase pui şi-o biată mamă Mai de mult o rândunică avea-n cuibu-i şase pui. Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui; De cu zori pornea săgeată, căutând pe deal şi văi, Hrană pentru puii săi Şi-n iubirea-i nu odată S-a culcat ea nemâncată, Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând; Dintre pui, s-adoarmă vreunul ars de sete sau flămând, Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici, Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici, Şi n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare, Până când, pe fiecare pui nu l-a-nvăţat să zboare, Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub soare, Rândunica istovită, a căzut în cuib bolnavă Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui, Zise celor zece pui: Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui. Aripile rău mă dor Şi nici vorbă să mai zbor... Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi, Şi găsesc într-una hrană pentru voi... Astăzi, fiindcă sunt bolnavă, dragii mamei, se cuvine, Mari cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine Şi ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob. Fiecare să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob; Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine Până când o să vrea Cerul să mă facă iarăşi bine... Ascultând cuvântul mamei au zburat cei şase pui Şi-au adus, vreo şase zile, fiecare bobul lui... Mai departe însă puii, beţi de-ai slăvilor înalt, Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, N-a mai dus niciunul bobul şi, uitata mucenică, A murit atunci de foame cea mai bună rândunică. Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă.

90

Orişicui ai sta s-o spui. Că o mamă îşi hrăneşte, şase, opt sau zece pui, Însă zece pui adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.

Vasile Militaru, „Curcubee peste veac”, Ed. „Lumină din Lumină”, Bucureşti, 1997

Eroului necunoscut Te plâng, Erou necunoscut, (Şi poate frate-tău te plânge), Că, după ce-ai fost Ţării scut Şi i-ai fost dat întregul sânge, Prin vitejia ta, de care în veci aminte ne-om aduce, Tu n-ai putut, ca tot creştinul, să ai la cap măcar o cruce!... Te-a blestemat cumva măicuţa ce te-a ţinut, copil, la sân; Să dormi sub lespedea de piatră în veci de veci ca un păgân?... Ce blestem a căzut pe tine aşa de crunt şi de hain, Mormântul tău să n-aibă Cruce ca orişice mormânt creştin? Prin sita genii mele plânsă, te văd, la Mărăşeşti în lunci Cum faci în pripă semnul crucii şi-n focul luptelor te-arunci; Ca un arhanghel în mânie Loveşti cu sabia de foc Şi piept, cu pieptul tău să ţie, N-au toţi vrăjmaşii la un loc!... Şi-ai biruit în semnul crucii făcut din creştinesc îndemn... Şi-acum, deasupra frunţii tale, n-ai dreptul la al crucii semn?!... O, sfânt viteaz, - în miez de noapte, a tale oase Glorioase, Să lase cripta fără Cruce şi să pornească mânioase, Strigoi – să zgâlţâie de piept Pe cei ce – ticăloşi la suflet – nu-ţi dau măcar la Cruce drept! Şi dacă, totuşi, scumpe frate, Te vor lăsa fără dreptate Cei ce, pe urma jertfei tale, şi-au făurit apoi palate, Să blestemăm pe cei ce Crucea la sfântul tău mormânt n-o vor; Ca-n veci să n-aibă parte de Cruce pe mormântul lor!...

Aprilie 1937, Vasile Militaru, „Imnul Neamului”, Editura „Lumină din Lumină”, Bucureşti, 2002

91

Providenţa. bondarul

Ieri seară, la ora şase şi jumătate, ora când se merge la masă, văzui pe jos în cameră, ceea ce văd în fiecare primăvară: albine moarte. Lucrul acesta mă face totdeauna să sufăr. Bietele vietăţi intră la mine dimineaţa când deschid ferestrele. În timpul zilei, crezând că nimic nu le împiedică ieşirea, se reped la geamurile camerei, se izbesc în toate părţile spre miazăzi, spre miazănoapte, spre răsărit, spre apus, până ce, seara, istovite de oboseală, cad şi mor.

Dar ieri, pentru albine, era un vârtos bondar care, voinicul nu era mort, ci plin de viaţă; se năpustea din toate puterile în ochiurile de geam, ca un mare nătărău ce era.

- Tu, dragul meu, îi zisei, degeaba eşti zdravăn; dacă nu-ţi viu eu în ajutor, s-a isprăvit şi cu tine; înainte de a înnopta vei fi mort şi când voi merge la culcare astă seară, dacă am să caut cu lampa în mână să văd ce s-a făcut cu tine, voi găsi trupul tău fără viaţă, întins lângă cele ale albinelor. Haideţi! Ca împăratul Titus, am să însemnez ziua aceasta printr-o binefacere, am să scap viaţa acestei insecte!

Deschisei o fereastră şi cu şervetul, gonii bondarul într-acolo; dar el fugea mereu de cealaltă parte.

Atunci încercai să-l prind, aruncând şervetul pe el. Când bondarul simţi că vreau să-l prind, îşi pierdu capul cu totul; se repezea înfuriat în geamuri, ca şi când ar fi voit să le spargă, îşi revenea puţin în fire şi se repezea din nou, străbătând camera în toate părţile zăpăcit, deznădăjduit, nebun...

- Ah, vrei să mă prinzi! Ah! Vrei să-mi răpeşti libertatea, tiranule! Despotule! Călău înspăimântător! N-ai să mă laşi tu-n pace? Eu sunt fericit, pentru ce mă prigoneşti?

După multă osteneală reuşii să-l fac să cadă, şi apucându-l prin şervet, fără să vreau, îl strânsei cam tare. Oh! Cum ar fi vrut să se răzbune; împungea cu acul, micul său corp nervos se strângea sub degetele mele, îşi aduna cele din urmă forţe ca să mă înţepe. Dar eu, fără să mă liniştesc de turbarea şi de împotrivirile lui, întinsei mâna pe fereastră şi scuturai şervetul. Bondarul, buimăcit o clipă, îşi luă zborul şi se avântă-n zări.

Ei, bine! Am scăpat un bondar, am fost providenţa lui; dar (aceasta este învăţătura istorisirii mele) bondari proşti ce suntem noi toţi, nu ne purtăm noi tot asemenea faţă de providenţa lui

92

Dumnezeu? Noi avem micile noastre planuri nechibzuite, vederile noastre înguste şi scurte, dorinţele noastre puternice, a căror împlinire nu este cu putinţă, după care, dacă am umbla, am fi cu siguranţă pierduţi. Fără să vedem mai departe decât vârful nasului nostru, cu ochii aţintiţi asupra unui scop apropiat, mergem înainte cu o încăpăţânare deznădăjduită, alergăm de parcă am fi ieşiţi din minţi; vrem să izbutim, să biruim, spunem noi, adică să mergem să ne spargem capul de o piedică pe care n-o vedem.

Şi când Dumnezeu, care vede tot şi care vrea să ne mântuie, se împotriveşte planurilor noastre, începem să zbârnâim şi noi, murmurăm prosteşte, aruncând vina pe providenţă. Nu înţelegem de la început că, dacă providenţa ne prigoneşte, dacă răstoarnă planurile noastre şi ne face să suferim atât, o facem pentru ca să ne deschidă zările nesfârşite. Noi îi opunem înţelepciunea noastră, prostia noastră şi mica noastră filosofie.

Victor Hugo, din revista „Duminica ortodoxă”

Adevărul este uşa raiului.

Proverb românesc

Îngăduinţă şi respect faţă de celelalte religii Jules Simon

Mai este nevoie să amintim... că respectul pentru conştiinţa altuia

şi pentru religia lui este o mare datorie? Este îngăduit să discuţi credinţele pe care nu le împărtăşeşti, şi chiar în anumite împrejurări, eşti obligat s-o faci; dar trebuie ca atunci când o faci, să nu ai alt scop decât adevărul şi binele sufletelor. Poţi să discuţi, zic, dar nu să blasfemiezi sau să scandalizezi. Este un spectacol dureros să vezi oameni pioşi, filosofi, întrebuinţând ocara şi bârfirea contra celor care nu împărtăşesc credinţele lor.

Ocara dă naştere ocării; ea supără, revoltă, nu face pe nimeni să-şi schimbe credinţa. De care sentiment frumos poate fi cineva împins când ocărăşte pe un om pentru credinţa lui? Nu este dorinţa de a-l lumina; nici pentru a feri pe alţii de greşeala în care el a căzut.

93

Cuvintele urâte, silniciile, nu pot servi nimănui ca argument. Dacă ele ar dovedi ceva, ar fi, desigur, contra celui care le rosteşte şi contra credinţei lui, care strecoară în suflet un duh de ură în locul unui duh de dragoste. Când cineva este convins deplin că stăpâneşte adevărul, poate să plângă pe cei care nu-l cunosc, dar nu-i poate urî.

Datoriile noastre faţă de religia altcuiva nu se mărginesc numai la îngăduinţă. Îngăduinţa este numai o datorie negativă, despre care vom spune că, fiind obligatorie pentru toată lumea, ea este obligatorie în special pentru filosofi, pentru că libertatea este însuşi principiul filosofiei. A cere pentru sine libertatea de a gândi şi a n-o da altora, înseamnă să adaugi o inconsecvenţă la o greşeală. Dar nu este destul să fii îngăduitor cu religiile; trebuie să le respecţi. La urma urmei, ce este o religie, chiar când este greşită, dacă nu un semn de respect faţă de Providenţă? Şi în ce stă pietatea, chiar rău îngăduită, dacă nu o revărsare de sentimente mărinimoase, care nu pot lua naştere decât într-un suflet recunoscător? Noi nu credem în misiunea lui Mahomed; totuşi care este curajosul acela, care ar îndrăzni să blasfemieze pe profet, când este de faţă un musulman? Cine este acela care nu s-ar simţi mişcat, dacă ar intra într-o moschee şi ar vedea o întreagă mulţime însufleţită de un sentiment de pietate fierbinte? Orice sforţare, prin care un suflet tinde a se îndrepta spre Dumnezeu, are ceva sfânt... Când o corabie se găseşte pe mare, ameninţată de furtună şi când moartea pare a se apropia, toţi călătorii se descoperă şi pronunţă numele lui Dumnezeu în acel moment suprem.

Se poate ca ei să aparţină tuturor religiilor de pe faţa pământului; dar oricare ar fi deosebirile dintre teologiile lor, pe Dumnezeu îl cheamă în ajutor atunci, deoarece omul are numai un singur tată, să nu uităm că poate fi adorat în toate limbile.

Jules Simon

Veşnicia Sfintei Scripturi Gustav Theodor Fechner

Am fost cândva într-un oraş plin de case şi palate de cărămidă,

de piatră, de marmură, construite toate pentru anumite scopuri şi după anumite reguli, trainic lucrate şi covârşindu-se una pe alta prin

94

frumuseţe. În mijloc se află însă o veche colibă sărăcăcioasă, necorespunzătoare nici unui scop omenesc, plină de spărturi, de găuri şi de unghere întunecoase. În ea nicio parte nu se potrivea cu alta. Lipseau scoabe, grinzi, stâlpi; o adevărată minune că se mai putea ţine. Râsei de colibă, rămăşiţa unei vremi, pe jumătate barbară, într-un aşa frumos şi bogat oraş, şi zisei: Mâine va fi ţărână. Şi când veni din nou, peste o sută de ani, ţărână erau toate casele şi palatele dimprejur, ţărână sau reclădite şi altele stau împrejur pe alt loc, după o regulă nouă şi pentru noi scopuri. Vechea colibă sta în mijloc, pe vechiul loc, neschimbată, cu spărturile, cu găurile şi ungherele ei întunecoase, aceiaşi ca şi cum dintele vremii, care roade toate, s-ar fi rupt în ea. Şi încă o dată, peste o sută, şi iarăşi peste o altă sută de ani, fu acelaşi lucru, vechea colibă tot aceiaşi, împrejur totul nou. Atunci zisei: puterea lui Dumnezeu o ţine. Şi din case şi palate ieşeau bolnavi şi osteniţi şi zăceau pe străzi şi nu se puteau însănătoşi şi niciun doctor nu le putea ajuta, iar cine intra în colibă, care însăşi părea că are nevoie de doctor, se însănătoşea şi se înveselea. Atunci zisei: aci sălăşluieşte puterea mântuitoare a lui Dumnezeu. Şi când intrai în colibă, văzui pe cineva, care-şi punea mâinile pe bolnavi şi osteniţi, şi aşa se vindecau. Recunoscui pe Hristos.

Vechea colibă de nimic bună pentru scopuri omeneşti, rău înjghebată după regulile omeneşti, cu spărturile, găurelele ei întunecoase, cu scoabe, grinzi, stâlpi lipsă, este Sfânta Scriptură, văzută cu mintea omenească. Ce mai e în ea de respectat? Ce n-a fost luat în derâdere? Cum mai poate ea păstra un loc pe bogata piaţă a scrierilor frumoase, modern dispuse, pline de limpede înţelepciune omenească, cu fraze bine alcătuite şi documentate? Se poate ea măsura măcar cu vreuna din ele? Şi totuşi, toate scrierile, cele mai frumoase şi cele mai înţelepte, care se bizuiesc pe veşnicia învăţăturii lor, trec, fac loc altora, cu altă învăţătură nouă, iar Scriptura rămâne şi va trăi bătrână, şi spiritul lui Hristos, ca Domnul şi păzitorul ei, va înveseli şi însănătoşi, întotdeauna pe toţi cari vor veni la El, bolnavi şi osteiţi, din cauza rătăcirii lor, îndelungate în afară de El.

Gustav Theodor Fechner, tradusă de Pr. I. Mihălcescu

Religia este totdeauna cea mai bună garanţie pe care o putem

avea pentru moravurile oamenilor.(Montesquieu)

95

Glasul Adevărului

-Du-te şi spune-le cele ce ochii tăi au văzut! -Nu mă vor asculta, Doamne. -Nu te îngriji de asta! Cei buni te vor asculta; şi cuvântul tău,

săpat dar nevăzut, în inimile celorlalţi, li se va arăta cu totul viu când focul mâniei mele îi va pătrunde.

-Doamne, ştii bine, sunt bătrân, fără putere şi fără glas. Îngăduie credinciosului tău supus să se odihnească puţin înainte de a pleca. Căci nu va trece mult şi el nu va mai fi.

Dar tocmai de aceea n-ai vreme de pierdut; tocmai fiindcă asfinţitul se apropie, trebuie să te grăbeşti. Nu căuta odihna acolo unde nu este; că va veni la vremea ei. Adu-ţi aminte de acei care, culcându-se în mormânt şi-au pus sabia sub cap; sabia este căpătâiul celor tari.

Voi merge, Doamne, oriunde vei voi Tu să merg; voi îndeplini cu sfinţenie aceea ce tu-mi vei porunci: voi lupta pentru dreptatea ta până la ultima mea răsuflare.

-Mergi, dar, şi nu avea teamă de nimic. Voi fi lângă tine cu puterea mea, voi pune în graiul tău şi pe buzele tale ceea ce vei trebui să înştiinţezi.

Pământul e acoperit c-un abur de crime; voi trimite vijelia, ca să le măture.

Oamenii înrăiţi se desfătează întru isprăvile lor pline de cruzimi şi de nedreptăţi; ei cred puterea lor întărită pe vecie. Am poruncit unui viermişor să-i înţepe rădăcina; mâine, copacul va fi uscat până-n vârf. Ziua mea s-apropie – iat-o că soseşte.

Vorbeşte tiranilor; varsă ameninţările mele în urechile lor; îngheaţă-le sufletul de spaimă; - Acesta să le fie chinul cel dintâi.

Ei au spus că nu exist;- vor afla acuma că sunt! Vorbeşte asupritorilor; învăleşte-i cu plânsetele, cu gemetele, cu ţipetele victimelor lor; să le audă în somnul lor şi să le audă şi în veghea lor; să le vadă rătăcind împrejurul lor ca pe nişte palide fantome, ca pe nişte umbre învineţite. Această spăimântătoare vedenie să-i urmărească pretutindeni şi să nu se depărteze de dânşii nici ziua, nici noaptea. Şi în ceasul amurgului, când se duc la serbările lor nelegiuite, să simtă pe carnea lor pipăitul acelor fantome vinete, acelor stafii înfricoşătoare, şi să se înfioare de groază!...

96

Vorbeşte apoi celor asupriţi şi obijduiţi; spune-le că ochiul meu veghează asupra lor, că glasul suferinţelor lor s-a ridicat până la mine, că voi schimba glasul lor de restrişte în glas de veselie.

Spune-le că, ajunşi prada răilor, a nemernicilor, a egoiştilor şi a hainilor, ei îi vor birui pe aceştia până la sfârşit, prin dreptate şi prin dragoste.

Ah! Dacă s-ar putea ca răutatea omenească să nimicească întreg universul, universul întreg ar renaşte dintr-o singură lacrimă a celui drept...

Vorbeşte tuturor acelor cari suferă şi care plâng, tuturor acelor care umblă în calea binelui şi a dreptăţii, tuturor acelor care le doresc şi care în rugile lor îmi înalţă dorinţa cea mai înaltă, zicând: Vie împărăţia ta – şi spune-le: Va veni, am făgăduit-o în numele meu însumi...

Fiu al viitorului, adună biruinţe, pregăteşte cântări pentru a sărbători venirea dreptăţii, a binelui şi a adevărului. De pe acum copilaşii zâmbesc în leagănul lor, căci l-au zărit în viersurile lor profetice...

Şi Satana, în fundul întunericului, se cutremură la o împietrită groază; el a descoperit un semn ameninţător, ceva măreţ, strălucitor şi falnic, ca umbra mâniei mele.

Lamenais - tradus de Scarlat Georgescu

Datoria creştinului N.Berdeaev

În orice moment al vieţii sale, creştinul trebuie să năzuiască spre

perfecţiune, asemenea perfecţiunii Tatălui Ceresc, spre împărăţia lui Dumnezeu. Întreaga viaţă a creştinului trebuie să stea sub acest steag; „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” Nu se poate paraliza voinţa către perfecţiune, către dreptatea lui Dumnezeu, către Împărăţia lui Dumnezeu, pe motiv că natura omului e păcătuitoare, şi că perfecţiunea nu poate fi atinsă pe pământ.

Omul trebuie să realizeze dreptatea lui Dumnezeu, independent dacă ea se va realiza în toată plenitudinea vieţii sau nu. Măcar cât de puţin de ar realiza dreptatea lui Hristos pe pământ, măcar de ar realiza-o omul numai un ceas în viaţa sa, ea trebuie să fie totuşi

97

înfăptuită. Dacă este o ipocrizie necontenită imputarea ce se face oamenilor că nu se realizează creştinismul în viaţă şi apoi pe acest motiv se neagă creştinismul, nu este mai puţină ipocrizie şi renunţarea de a realiza dreptatea lui Hristos, pe motiv că este tot una, nu poate fi înfăptuită. Adevărata cale este sforţarea de a realiza dreptatea lui Hristos şi a căuta împărăţia lui Dumnezeu, fără a condamna pe alţii, pe aproapele nostru...

Creştinismul e realizabil şi sfinţii părinţi au îndemnat întotdeauna lumea către trezire spirituală. Conştiinţa creştină vede greutăţile ce stau în calea perfecţiunii în viaţă, ea ştie că Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila. Creştinismul ne îndeamnă să pornim mai întâi din interior spre exterior, şi nu invers. Pe nicio cale exterioară de violenţă nu se poate ajunge la perfecţiunea vieţii personale nici sociale, e necesară renaşterea interioară spirituală. Dar renaşterea interioară spirituală este o operă a libertăţii şi a harului, şi nicidecum a necesităţii prin constrângere. Creştinii perfecţi şi societatea creştină perfectă nu se poate realiza nici prin unul din mijloacele constrângătoare. E necesară schimbarea reală a sufletelor oamenilor. Din faptul că oamenii poartă nume de creştini, din faptul că ei mărturisesc credinţa creştină, încă nu reiese că ei mărturisesc că ei au şi ajuns la viaţa perfectă. Realizarea desăvârşirii creştine este o problemă vastă şi anevoioasă. Abia foarte puţini nevoitori se ridică la înălţimea vieţii creştine perfecte...

Adevărata realizare a creştinismului, a dreptăţii lui Hristos, câteodată li se pare oamenilor ca ceva mai presus de putere, peste nădejde.

Creştinismul însuşi ne învaţă că numai cu puterile omeneşti el nu poate fi realizat în viaţă. Însă ceea ce este cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Cel ce crede în Hristos, ştie că însuşi Hristos e cu dânsul, şi că are chemarea să realizeze dreptatea lui Hristos în viaţă împreună cu însuşi Hristos, Mântuitorul său.

N. Berdeaev, Traducere de ieromonahul Iraclie. Tinerii au nevoie de ajutorul religiei, ca să practice în chip

statornic virtutea, până ce ea devine pentru ei o obişnuinţă; ceea ce este cel mai important lucru trăinicia ei. Franklin

FĂRĂ DUMNEZEU NU PUTEM REALIZA O ADEVĂRATĂ

VIAŢĂ OMENEASCĂ

98

Azilul de noapte

În povestirea „Azilul de noapte” a lui Maxim Gorki este o scenă, în care locatarii unui azil de noapte rusesc se trezesc dimineaţa, şi în care lepădaţii şi pierduţii aceştia îşi cască unul după altul existenţa lor fără rost. Deodată se ridică dintre ei un mahomedan, spre a-şi face – cu faţa întoarsă către răsărit – rugăciunea de dimineaţă. El îngenunche sărbătoreşte înaintea lui Alah, înaintea adevărului unei lumi superioare, care tronează deasupra acestei mărunte lumi a deznădejdii judecând, mângâind şi desăvârşind. El stă de vorbă cu Dumnezeu, i se dă Lui, se lasă binecuvântat de El, ca de razele unui soare de dimineaţă. Părăsiţii se adună în jurul lui şi-l privesc în faţă ca un amestec de curiozitate, de prismă, de superioritate şi de sfială. Ei nu înţeleg, cum e cu putinţă, ca în caverna unui azil de noapte să se gândească cineva la Dumnezeu şi totuşi, se coboară asupra lor un dar de a crede într-o lume a luminii mai presus de orice întuneric.

Ca în acel azil de noapte, aşa o duc oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu din lumea modernă. Am pierdut pe Dumnezeu şi ne pare cu neputinţă ca lumea aceasta cufundată să se mai poată ridica vreodată la suprafaţă şi totuşi, cu câtă dornică sfială privim la cei ce stăruiesc în credinţă. Zi de zi simţim tot mai mult ce am pierdut. Mulţi oameni moderni nu sunt în stare să-şi dea seama ce înseamnă credinţa în Dumnezeu. Ei consumă încă, inconştient, din merinda unor siguranţe ce au pierdut demult orice teren în sufletul lor. Acesta-i adevărul înfăţişat de Nietzche în fragmentul său, „Omul nebun”. Omul nebun vine cu felinarul în târg, vrând să lămurească pe oameni asupra a ceea ce a pierdut el într-adevăr, dar ei nu pricep ce vrea el. „Unde e Dumnezeu?” strigă el. Iată ce vreau să vă spun. L-aţi omorât, voi şi eu. Cu toţii suntem ucigaşii lui. Dar cum am făptuit noi aceasta? Cum am putut bea toată apa mării? Cine ne-a dat buretele să ştergem tot orizontul? Ce-am făcut când am despărţit acest pământ de soarele lui? Încotro se mişcă el acum? Încotro mergem noi? Ne depărtăm de toţi sorii? Nu ne prăbuşim neîncetat, înapoi, înainte, în lături, în toate părţile? Mai există un sus şi un jos? Nu rătăcim noi oare ca prin deşertul unui nesfârşit nimic? Nu ne înghite spaţiul gol? S-a răcit atmosfera? Nu vine veşnic noaptea, tot mai multă noapte? Nu trebuie oare să aprindem felinarele ziua în amiaza mare? N-auzim încă paşii cioclilor, care îngroapă morţii?”

99

Aci tăcu nebunul şi privi din nou la ascultătorii săi. Tăcură şi ei, uitându-se la el cu mirare. În sfârşit, el îşi trânti felinarul de pământ aşa de tare, că se sparse în bucăţi şi se stinse. „Vin prea de timpuriu – zise el – încă nu-i vremea. Evenimentul extraordinar este încă pe drum rătăceşte, n-a pătruns încă în urechile oamenilor...”

Omul modern, care s-a eliberat de Dumnezeu, crede că a scăpat de un tiran. El nu vede că şi-a pierdut cetatea puternică a libertăţii sale, căzând fără încetare în mii de robii. „Cine n-are stăpân pe Dumnezeu, are mulţi stăpâni”, zice un vechi proverb ebraic. În orice caz, tocmai observarea stării sufleteşti a omului modern arată, câtă nesiguranţă lăuntrică în orientarea vieţii şi câtă nestatornicie faţă de influenţele externe, a izvorât din prăbuşirea credinţei în Dumnezeu. Dispariţia ideii de Dumnezeu din suflet nu înseamnă pretutindeni şi o imediată descătuşare a forţelor inferioare. Ea înseamnă însă fără îndoială zăpăceală în lumea vieţii spirituale, preponderenţă a capriciului faţă de seriozitate, a lucrului trecător, faţă de ceea ce-i etern; pe scurt, încetarea respectului şi ascultătorii faţă de cele mai adânci adevăruri moştenite ale vieţii omeneşti şi faţă de cea mai înaltă destinaţie a sufletului. Aceasta însă aduce cu sine şi despărţirea oricărei simţiri, gândiri şi vieţuiri, de adevăratele izvoare ale vieţii rodnice şi creatoare. Ceea ce nu se face cu putere de sus, rămâne vas de pământ nears în foc. În „Divina Comedie” a lui Dante, ateul Farinata zace într-un sicriu aprins. Tăgăduitorii de Dumnezeu au adesea un zel cu adevărat aprins şi totuşi zac în sicriu, adică lucrul lor rămâne nerodnic, cum nici n-a pornit dintr-un asemenea centru. Ei rămân cufundaţi în abstracţii şi iluzii, se pierd în superficialitate şi nici pe alţii nu-s în stare să-i conducă la esenţa lucrurilor.

A crede în Dumnezeu înseamnă a vedea clar ceea ce este esenţial în viaţă şi a i se conforma eroic.

Fireşte, sunt şi mărturisitori ai lui Dumnezeu, care zac în sicriu, după cum sunt necredincioşi aparenţi, în sufletul cărora, inconştient, au prins rădăcini elemente de adevărată credinţă în Dumnezeu, încât le-ar lipsi reculegerea şi lumina superioară a vieţii conştiente în Dumnezeu şi a cunoaşterii Lui, cu toate binecuvântările ei fără seamăn, sunt totuşi mai aproape de izvoarele vieţii divine, decât simpli mărturisitori morţi. „Dumnezeu vede – şi aici- inima omului.”

Cu cât se vrăjmăşeşte omul mai aspru cu realitatea vieţii şi cu natura descătuşată, cu atât mai lămurit va simţi, că numai cu ajutorul Creatorului ne putem ridica mai presus de viaţă. „În singurătatea

100

Africii – mărturisesc Henry Stanley– a prins rădăcini religia în sufletul meu şi anume în aşa măsură, încât a ajuns călăuza şi stăpânitorul meu spiritual. Numai cu o convingere religioasă putem realiza un progres real şi esenţial. Ea ne dă sprijin şi putere. Fără ea, aşa numitul progres este găunos şi nestatornic. Fără credinţă în Dumnezeu suntem aruncaţi într-o mare nesiguranţă, căci ce este pământul nostru, faţă de formidabilul univers al lumilor din spaţiul nemărginit?...

În evoluţia personalităţii există un moment hotărâtor, când copilul zice „eu” întâia dată. În acest moment hotărâtor, omul se desparte conştient de lumea înconjurătoare. Şi mai important este momentul, în care eul spiritual, conştient de misiunea sa, se desparte de eul organic, iese din orice amestec confuz cu lumea externă şi înţelege clar ce trebuie să fie ascultător şi ce trebuie să fie suveran în fiinţa omului.

Această evoluţie nu se poate realiza integral decât cu ajutorul ideii de Dumnezeu...

Fr. W. Forster. Traducere de N.Colan

101

Gloria şi bogăţiile vieţii acesteia sunt trecătoare

O poartă de zidit Cavalerul Gérard de Kempis era foarte bogat şi grozav de orgolios. Puţin timp după ce terminase clădirea măreţului său palat, cheamă toţi prietenii şi vecinii săi la o mare petrecere. La sfârşitul ospăţului ce-l dădu în cinstea musafirilor, mesenii băură de mai multe ori în cinstea lui şi-l ridicară până-n slăvile cerului cu laudele lor. Cum cavalerului îi plăcea mult să fie măgulit, oricine-şi poate închipui plăcerea pe care o simţea, văzându-se socotit de prieteni ca cel mai fericit om pe lume. Printre musafirii lui, totuşi, un om rămânea tăcut. Când urările se sfârşiră, omul acesta luă cuvântul: - Domnule cavaler, zise el, pentru ca fericirea dumitale să fie

deplină, trebuie să nu treci cu vederea un lucru – un lucru de mare preţ.

- Şi ce anume? Întrebă cavalerul. - Trebuie să pui să se zidească una din porţile palatului

dumitale. La auzul acestor vorbe, mulţi dintre meseni începură să râdă şi Gérard însuşi părea să creadă că bietul om înnebunise. Voind totuşi să dezlege nodul acestor cuvinte stranii, întrebă: - Despre care poartă vrei dumneata să vorbeşti? - Despre aceea prin care va trece într-o zi coşciugul dumitale,

răspunse celălalt. Aceste cuvinte mişcară pe gazdă şi pe oaspeţii săi, şi cavalerul căzu pe gânduri. Îşi dădu seama atunci de preţul bunurilor pieritoare şi începu să întrebuinţeze cum se cuvine bogăţiile şi viaţa sa.

Din revista Le Relèvement

102

Darurile Domnului De Vasile Militaru

Într-un colţ frumos de luncă, Sta odată un voinic... Toţi sătenii, mare, mic Împrejur cădeau de muncă, Dar voinicul de mai sus, Ziua întreagă dormea dus, Fără a lucra nimic. Iar când se trezea din somnu-i totdeauna lung şi greu, Cal voinic, în gura mare, suduia pe Dumnezeu. - Am pierdut un sfert din viaţă de când mila ta aştept, Căci, nerod, crezui ce preoţii din Altare pururi spun: „Dumnezeu e drept şi bun! Să te am în faţă, Doamne, ţi-aş striga cu mâna-n piept: Unde-ţi este bunătatea? Cum eşti milostiv şi drept, Când de-atât amar de vreme Sufletul din mine geme, Pururi mila ta cerând-o în genunchi, cu ochii uzi. Făr’ ca tu, din a ta slavă, să mă vezi sau să m-auzi?... Cum eşti drept, când dai atâtor oameni, aur şi castele, Fericiri care-i înalţă până dincolo de stele, Pe când mie Tu nu-mi dai, Să trăiesc de azi pe mâine, Decât coaja de mălai Care-o dai oricărui câine? Ce păcat fără pereche am putut cândva să fac, De mă ţii de-atâta vreme fără seamăn de sărac?... I-a răspuns atunci un şarpe, de sub nişte flori de mac: Omule, de vrei tu galbeni, o căldare-acum să ai, Îmi dai voie, mâna dreaptă de la umăr să ţi-o tai?... - Mâna dreaptă? zise omul, dar ce crezi c-am băut laur?... N-aş primi să-mi taie dreapta, nici pe-o butie de aur!... - Două butii îţi dau frate, dacă mintea-ţi nu-i nătângă Şi mă laşi să-ţi taie, nu dreapta, ci încalte, mâna stângă! - Să rămân schilod pe viaţă? Să mă facă lumea „ciung”?...

103

Chiar cu şapte buţi de galbeni să mă-mbii şi tot te-alung! - Atunci şapte buţi de aur îţi voi da, şi-acum socot Că primeşti şi-o să-mi dai voie, în schimb ochii să ţi-i scot! - Ochii mei? Să vreau cu ochii, pentru aur, să mi-i scoată Şi să nu mai văd atâtea câte sunt în lumea toată? Să mă-nghită noaptea neagră în adânc pe totdeauna Şi să nu mai văd de-apururi: cerul, soarele şi luna?... Eşti nebun tu, bade şarpe şi de-ncerci a doua oară Să-mi ceri ochii, oricât aur mi-ai da-n schimb pe-a lor comoară Dreapta mea, cu-această bâtă, într-o clipă te omoară! - Bine, de nu-mi dai nici ochii, iată, vorba mea se schimbă: Îţi dau zece buţi cu galbeni, pe netrebnica ta limbă... Cred că nu mai ai ce zice şi că târgul s-a făcut!... - Să-mi tai limba, zici, tu, şarpe?, ca măgarii-apoi să rag Şi să nu mai pot eu spune ce mă doare, ce mi-e drag? Pleacă, şarpe, cât mai iute, că te tai cu-acest baltag!”... - Am să plec, dar mai-nainte, fiindcă eşti aşa sărac, Cea din urmă încercare, orice-ar fi, eu tot mai fac; Uite-ţi dau, eu nestemate, Nouăzeci de mii de saci, Pentru-ntreaga sănătate Câtă ai... Aşa mă placi?... Poţi să ai orice pe lume, însă pururea să zaci... Drept răspuns, atunci voinicul ridică baltagu-n sus, Însă şarpele, scuipându-l, la-mpietrit şi-apoi i-a spus: - Vezi, nemernică făptură, vierme păcătos ce eşti Cât de bun a fost cu tine cel din slăvile cereşti? Nu ţi-a dat comori de aur, nici măriri şi nici castele, Cum zici tu c-a dat la alţii, să-i înalţe pân-la stele, Dar atâta de bogat, Că n-ai vrut să dai nimica schimb, pe marile-mi comori, Ba ai vrut să-mi vii de hac... Iată dar că tu n-ai drept, Pe Cel Sfânt să-l iei de piept Şi să-l strigi că eşti sărac!

Vasile Militaru, „Curcubee peste veac”, Fabule, Editura „Lumină din lumină”, Bucureşti, 1997

104

Fiţi pregătiţi pentru ceasul cel din urmă

Trâmbiţa judecăţii

Din viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf

Era demult un împărat mare şi slăvit. Şi se întâmplă de trecea odată în trăsură poleită, cu boieri şi slugi, precum se cuvine împăraţilor. Şi întâlni doi oameni cu haine proaste şi rupte şi murdare şi cu feţele supte şi negre. Şi ştia împăratul, cum că trupurile lor se topiseră de post şi de nevoinţe multe. Deci, cum îi văzu, sări din trăsură şi se închină lor până la pământ şi sculându-se, îl îmbrăţişară şi cu dragoste, îl sărută. Iar boierii şi slugile nu sufereau aceasta, socotind, că lucru care nu se cuvine slavei împărăteşti, a făcut. Însă neîndrăznind a-i imputa pe faţă, ziseră unui frate ce avea împăratul, să-i spună să nu mai facă ocară înălţimii împărăţiei lui. Iar acela grăind frăţâni-său, împăratului, îi imputa de acea faptă fără rost. Iar împăratul îi răspunse, dar frăţâni-său nu înţelese. Şi avea acel împărat obiceiul acesta: când vrea să facă cuiva judecată de moarte, trimitea pristavul la poarta acelui om, cu un fel de trâmbiţă făcută într-adins pentru acel lucru, al cărei glas auzindu-l oamenii, ştiau toţi că este cineva rânduit spre moarte. Deci când fu seară, trimise împăratul trâmbiţa cea cu glas de moarte, să buciume. Cum auzi acela, se părăsi de a gândi să mai aibă zile şi se apucă de-şi făcu diată de întocmire a casei lui şi toată noaptea se griji de moarte, iar dimineaţa se îmbrăcă în haine negre, de jale, cu soţia şi feciorii şi merse la uşile palatului împărătesc, plângând şi jeluindu-se. Şi-i băgă împăratul înăuntru şi văzându-l jelindu-se îi zise: „O, neînţelepte şi nesocotite, dacă te speriaşi până într-atâta de pristavul frăţâni-tău, care îţi este frate de trup şi de o cinste, căruia nimic nu ai greşit cum îmi aduseşi ieri imputare, că am sărutat pe pristavii lui Dumnezeu, cari cu mai mare glas decât Trâmbiţa vestesc mie moartea şi înfricoşata întâmpinare a Stăpânului meu, căruia multe şi mari greşeli mă ştiu, că am greşit?”

Din ”Viaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf”, Ediţia Casei Şcoalelor,

revăzută de Pr. I. Mihălcescu

105

Cele zece porunci ale igienei

Iată cele zece porunci ale igienei, afişate în toate şcolile suedeze. Noi am putea să le folosim, făcând la fel cu acest popor.

1. Aerul curat, zi şi noapte, atât de necesar sănătăţii, este cel mai bun apărător contra bolilor de plămâni.

2. Mişcarea şi viaţa: Faceţi în toate zilele exerciţii în aer liber, lucrând şi plimbându-vă; aceasta mai ales dacă sunteţi nevoiţi să staţi mult pe loc.

3. Beţi şi mâncaţi cumpătat şi simplu. Acela care, în loc de alcool bea apă şi lapte, şi mănâncă fructe, câştigă sănătate şi-şi măreşte puterea de muncă şi fericirea.

4. Grijile înţelepte ale zilei: Întăriţi-vă contra frigului prin spălarea cu apă rece zilnic şi faceţi o dată pe săptămână o baie caldă, în toate anotimpurile. Vă întreţineţi astfel sănătatea şi vă feriţi de răceală.

5. Îmbrăcămintea nu trebuie să fie nici prea călduroasă, nici prea strâmtă.

6. Locuinţa trebuie să fie cu faţa la soare, uscată, spaţioasă, curată, luminoasă, plăcută şi confortabilă.

7. Ţineţi curăţenie desăvârşită în toate lucrurile: aerul, hrana, apa, pâinea, rufăria, hainele, casa, toate trebuie să fie curate; sufletul de asemeni. Acesta este cel mai bun apărător contra gripei, tifosului şi bolilor contagioase.

8. Munca regulată şi intensă este cel mai bun apărător contra bolilor sufleteşti şi trupeşti; ea este mângâierea în nenorociri şi fericirea în viaţă.

9. După muncă, omul nu-şi găseşte odihna şi distracţia în petrecerile zgomotoase. Nopţile sunt pentru dormit. Orele de libertate trebuiesc date familiei şi mulţumirilor sufleteşti.

10. Prima condiţie a unei adevărate sănătăţi este o viaţă rodnică prin muncă şi înnobilată prin fapte bune şi bucurii sănătoase.

Dorinţa de a fi un bun membru al familiei tale, un bun lucrător în cercul tău, un bun cetăţean în patria ta, dă vieţii o valoare nepreţuită.

Din revista La Solidarité Sociale

106

Munca, răbdarea şi deprinderea sunt uneori mai de folos corpului decât hrana

Ierburile sfinte I. M. Râureanu

A plecat într-o zi împăratul la vânătoare. Pe drum, cum l-a

apucat furtuna şi ploaia, trase la o colibă sărăcăcioasă, ca vai de ea. Acolo, înăuntru, împăratul dădu de nişte copii care şedeau în

jurul unei străchini cu fiertură. Îmbucau copiii cu plăcere dintr-însa, de ţi-era mai mare dragul să-i priveşti. Obrajii le erau rumeni şi bucălaţi.

- Cum e cu putinţă – întrebă împăratul pe muma lor – ca să mănânce cineva cu atâta poftă nişte mâncare atât de simplă şi pe deasupra să fie atât de frumos la faţă şi atât de sănătos ca copiii dumitale?

- Să trăieşti, Măria Ta! Răspunse mama copiilor, mâncarea lor nu e proastă, căci are în ea trei feluri de ierburi: mai întâi e munca, pentru că trebuie să-şi câştige hrana lucrând, a doua e răbdarea, fiindcă până la vremea mesei nu le mai dau nimic să mănânce şi a treia este deprinderea, pentru că i-am învăţat să se mulţumească cu ce au, fără să cunoască alte bucate mai bune.

Împăratul, când ieşi, îi dete o pungă mare cu bani. Munca cu a ei povaţă Pe copii la bine-nvaţă.

I.M. Râureanu, „Povestiri”, editat de Casa Şcoalelor.

107

Sănătatea trupească, urmare a sănătăţii morale

Grăuntele de Leon Tolstoi

Cândva, nişte copii au găsit într-o văgăună un lucru de mărimea

unui ou de găină. Lucrul avea de-a-lungul său o brăzdătură, astfel că semăna cu un bob de grâu.

Un om ce trecea pe acolo, văzu lucrul, îl cumpără de la dânşii pe cinci copeici, îl duse la oraş şi-l vându împăratului ca pe un lucru rar.

Împăratul adună pe învăţaţi şi le ceru să caute a şti ce fel de lucru era acela: ou era, sau grăunte? Învăţaţii cercetară, cercetară şi nu izbutiră nimic.

Lucrul stătea pe un pervaz de fereastră. Veni o găină, ciuguli colo, ciuguli dincolo, văzu lucrul, îl ciocăni cu ciocul şi făcu o gaură; lucrul acela era deci un grăunte, toată lumea văzu că aşa era. Şi învăţaţii cunoscură că era un bob de grâu.

Împăratul se minună; adună din nou pe învăţaţi şi le porunci să cerceteze pentru ce bobul acela era aşa de mare. Învăţaţii căutară în mintea lor, căutară în cărţile lor; nu găsiră nimic; la urmă ziseră către împăratul:

- Măria Ta, nu-ţi putem da un răspuns mulţumitor. În cărţile noastre nu scrie nimic în privinţa asta; trebuie să întrebăm pe ţărani; poate că bătrânii lor să le fi arătat cum se poate cultiva acest fel de grâu.

Împăratul puse de chemară un ţăran foarte bătrân, ca să-l întrebe. Omul se apropie cu greutate, rezemându-se în cele două cârje; nu

mai avea dinţi şi barba o avea albă. Împăratul îi arătă bobul de grâu, dar bătrânul, deşi se vedea bine,

privi lucrul şi-l pipăi. - Tătucule, îi zise împăratul, ai putea să-mi spui de ce folos

este asemenea fel de grâu? Poate că ai semănat în ţarina ta, poate că în viaţa ta ai cumpărat asemenea grâu?

Unchiaşul însă aproape îşi pierduse auzul, ba încă şi pricepea cu mare greutate. Răspunse:

108

- Nu, niciodată n-am semănat în ţarina mea asemenea grâu, niciodată n-am secerat – şi n-am cumpărat niciodată aşa ceva. Când cumpăram grâu, totdeauna bobul era foarte mic. Ar trebui întrebat bătrânul meu, poate că ar putea să spuie unde creşte planta care poartă asemenea rod.

- Împăratul porunci să se aducă tatăl uncheaşului. Fu găsit şi-l aduseră în faţa împăratului. Acest om umbla numai cu o cârjă, avea încă ochii teferi, şi barba o avea căruntă. Împăratul îi arătă bobul de grâu şi-l întrebă ce lucru era acela. Bătrânul privi cu luare aminte.

Împăratul zise: - Tătucule, nu cumva ştii, de ce folos poate fi bobul acesta?

Poate că ai cumpărat la fel în viaţa ta? - Nu, răspunse bătrânul, n-am semănat vreodată în ţarina mea

asemenea bob, nici n-am secerat şi nici n-am cumpărat, pentru că pe vremea mea banul nu era cunoscut încă. Pe atunci fiecare mânca din pâinea lui şi dăruia din ea celor care n-aveau, dacă se întâmpla. Asemenea grâu nu ştiu unde o fi crescând. Totuşi, am auzit pe tată-meu zicând că pe vremea lui, grâul era mult mai din belşug, dădea bobul mult mai mare şi era mult mai spornic. De toate acestea întrebaţi pe tatăl meu.

Împăratul porunci să i se aducă tatăl acestui unchiaş. Fu găsit şi adus în faţa împăratului. Acest din urmă unchiaş era voinic, avea ochii vioi şi nu purta cârje. Vorbea limpede şi barba abia îi cărunţea. Împăratul îi arătă bobul de grâu; bătrânul privi bobul de grâu din toate părţile.

- E multă vreme, zise dânsul în sfârşit, de când n-am mai văzut grâu aşa de mare.

- Duse bobul la gură, îl cercă în dinţi şi grăi: - Da, acesta e. - Tătucule, zise împăratul, spune-mi în ce parte de loc şi pe ce

timp creştea astfel de grâu. Poate că ai semănat, sau ai secerat sau ai cumpărat însuţi asemenea grâu.

Unchiaşul răspunse: - Pe vremea mea, nu era altfel de grâu decât din acesta; cu

asemenea grâu ne făceam pâinea şi trăiam. - Tătucule, de ce nu-mi spui dacă ai secerat singur asemenea

grâu sau dacă numai l-ai cumpărat? Bătrânul zâmbi:

109

- Pe vremea mea nimenea nu cunoştea păcatul de a cumpăra pâine, sau de a o vinde, şi nimeni nu ştia ce e banul. Toată lumea mânca pâine până se sătura.

- Tătucule, zise împăratul, spune-mi unde era ţarina ta şi unde semănai asemenea grâu?

- Împărate, răspunse bătrânul, ţarina ea era pământul lăsat de Dumnezeu oamenilor. Ogorul meu era pământul pe care-l lucram; pe vremea aceea, pământul nu era al nimănui şi nu se ştia ce este avutul meu sau al altuia. Ce era al meu sau al altuia era rodul muncii fiecăruia.

- Răspunde-mi încă la două întrebări, zise împăratul: mai întâi, spune-mi cum putea să crească grâul aşa de minunat pe acele timpuri şi pentru ce astăzi e aşa de mărunt? Al doilea, cum se făcea că nepotul tău merge în două cârje, feciorul tău cu o cârjă, pe când tu eşti încă verde şi voinic, pasul tău e neşovăielnic şi înfăţişarea ta vrednică? Privirea ta e vie, ai dinţi buni, glasul răsunător şi bărbătos. Tătucule, spune-mi pentru ce toate acestea?

- Toate acestea, răspunse bătrânul, pentru că oamenii de astăzi nu mai trăiesc din însăşi munca lor, şi pentru că se pizmuiesc între dânşii. Odinioară era viaţă, trăiau cu teamă şi cu dragoste de Dumnezeu. Atunci nu aveai decât ce era al tău, dar nu aveai nicio trebuinţă de ceea ce era al altuia.

Leon Tolstoi, „Povestiri populare”, traducere de I.Bârseanul, Biblioteca Minerva

110

Bogăţia şi veselia de Petre Ispirescu

Peste drum de palatul unui om bogat era bordeiul unui muncitor

de pământ. Cu cât casa bogatului sclipea de avuţie, cu atât bordeiul muncitorului sclipea de sărăcie.

Stăpânul bordeiului avea 7 copii – 5 băieţi şi 2 fete; toţi mari, toţi ajunşi de-nsurat şi de măritat.

Bogatul avea doi copilaşi. Copiii muncitorului erau rumeni şi sănătoşi; copiii bogatului

gălbioşi şi bolnăvicioşi. Când se lumina de ziuă, omul ieşea din bordei şi după dânsul toţi

flăcăii lui, unul după altul, mergeau la lucrul câmpului. Femeile rămâneau acasă, şi vedeau de rostul mâncării şi de-ale îmbrăcămintei. Când era gata mâncarea de-amiază, toate mergeau cu merinde la câmp şi-ntindeau o masă, cât pe colo, pe iarbă, de-ţi venea să te aşezi şi tu lângă dânşii, când îi vedeai.

Seara, când se întorceau de la munca câmpului, - după ce cinau- bătrânul lua fluierul, căci ştia să zică din fluier, îi trăgea nişte doine de te adormeau; apoi întorcând-o, trăgea nişte cântece de joc, câte vreo bătută, câte o oltenească, şi băieţii cu fetele jucau şi tropăiau de parcă numai ei erau pe lume.

În casa bogatului era muţenie, nu s-auzea nimic. Se ducea şi bogatul după trebi şi când se-nturna, se-nchidea în

vreo odaie şi acolo scria tot ce făcuse ziua, socotea şi iar socotea, până târziu noaptea. Era o tăcere de parcă nu locuia nimeni; încolo toate odăile erau luminate, dar atâta tot.

De multe ori bogaţii nu se puteau odihni din pricina celor din bordeiul de peste drum, atâta erau de veseli şi neastâmpăraţi.

Nevasta bogatului pizmuia fericirea săracului şi grăi bărbatului său:

- Omule, ce atâta posomorâre, atâtea griji şi atâtea socoteli în care te cufunzi toată nopticica? Nu-i zi lăsată de Dumnezeu, în care să te văd vesel şi cu chef. Până când vei fi aşa? Uită-te peste drum în bordeiul săracului, cum domneşte veselia.

- Ei, nevastă, Dumnezeu nu dă de toate omului, căci s-ar prăpădi n-ar mai avea ce dori. Nouă ne-a dat bogăţie şi aşteptăm veselie; celor de peste drum le-a dat veselie şi aşteaptă bogăţia. Tot

111

ce doreşte omul, nu poate dobândi de-odată. Şi am să-ţi dau o dovadă.

A doua zi se sculă de dimineaţă omul cel bogat şi iese din casă. El pândea în drum pe stăpânul bordeiului, şi când se-apropie de dânsul, îi zise:

- Vecine, ai cunoscut pe răposatul tată-meu? - Da, cucoane, l-am cunoscut. - Ei, căutând printre hârtiile lui, am dat peste una în care era scris

„să se dea vecinului de peste drum 1000 de galbeni, că-i om harnic şi cinstit, fără dobândă, fără nimic: să fie dator însă să înapoieze, când o putea şi câte cât se va înlesni.” Astăzi împlinesc dorinţa tatălui meu. Punându-i în mână o pungă cu 1000 de galbeni, se duse. Muncitorul cum se văzu cu bani, adună toţi copiii şi începu să se laude, ce fel de om şi cum a fost în tinereţile lui. Dovada cea mai bună e, că vecinul cel răposat i-a lăsat 1000 de galbeni.

Iată-i. Îi numără, socotiră şi nu era lipsă. Erau 1000 în cap. S-au pus la sfat: ce să facă cu banii. Unul zicea una, altul alta. Unul zicea să ia o moşie în chirie. - Ca să fii arendaş trebuie să ştii carte, să faci socoteli, să stai cu boierii şi zapciul la taifas. Nu-i de noi. - Ba să mergem la târg să deschidem o dugheană. Ba să mergem să ne facem zarafi (schimbători de bani). Din una, din alta s-apucară la sfadă. De unde pân-aici era veselie mare-n bordeiul lor, de când intrase mia de galbeni în casa lor, parcă intrase dracul neunirii şi al zarvei. Nici tu cântare, nici tu jocuri, nici tu nimic.

Femeia muncitorului se luă de gânduri: - Bărbate, de când a intrat diavolul acesta de aur în casa

noastră, pace nu mai este; - şi luând punga cu totul o aruncă într-un râu, ce curgea aproape de coliba lor.

Copiii, cum văzură una ca asta toţi săriră în gârlă şi începură a căuta punga cu galbeni; să se înece oamenii şi mai multe nu; iar de lăsat nu ne lăsară până nu găsiră punga şi o scoaseră afară.

- Ştii ce? Grăi moşneagul: Ca să fie pace, am să iau jumătate din bani şi jumătate să-i împărţiţi între voi. Aşa mi se pare a fi drept.

Când auziră copiii aşa, toţi săriră cu ciudă, că de ce moşneagul vrea să ia mai mult. Ce să tot lungim vorba? Două-trei zile, cât trecură până să-şi facă

planurile şi să se învoiască ce negoţ să facă, bordeiul lor era pustiu.

112

Nimeni nu mai era cu chef, nu avea gust de cântat, de jucat, de râs, ci toţi tot chibzuiau şi puneau la cale lucruri ce-au rămas baltă.

Bogatul îşi chemă nevasta în seara dintâi şi-i zise s-asculte la veselia oamenilor din bordei. Ea nu auzi nimic.

A doua seară şi a treia, tot aşa. Se miră şi ea: când a patra zi dimineaţa, văzu pe vecinul lor cel sărac că vine la dânşii.

- Cucoane, fă-ţi o pomană cu noi şi primeşte darul înapoi. De când a intrat diavolul acesta în bordeiul meu, pacea n-am mai văzut-o cu ochii. Ia-ţi banii şi fii sănătos! Dumneata cu bogăţia dumitale, eu cu veselia ce am învăţat.

Şi întorcându-se la casa lui, cu toţii au început viaţa de mai înainte, să muncească, să cânte şi să se desfete.

Bogăţia iese pe fereastră, veselia intră pe uşă.

De Petre Ispirescu din „Poveşti morale”, vol. II, de Simion T. Kirileanu – Biblioteca pentru popor a Casei Şcoalelor

„Banu-i ochiul dracului.”

Proverb

113

Nu hainele fac pe om, ci mintea şi purtarea lui Sandule, nici să-ţi pese....

Am citit, dragă Sandule, scrisoarea pe care un suflet prea

milostiv ţi-o trimite de Paşti, ca să te consoleze că n-ai haine noi. Să fie oare adevărat că-ţi pare aşa de rău şi că ai plâns când conaşul Jean, uitându-se la tine cu dispreţ, te-a întrebat: „De ce n-ai haine noi?” Dar atunci nu mai eşti băiatul cuminte pe care-l cunosc eu. Şi când aş şti una ca asta, te-aş trece şi pe tine în droaia de secături, de care niciun neam de pe pământ nu poate fi scutit şi mi-aş căta de drum. Eu însă am cu totul altă idee şi despre tine şi despre însemnătatea hainelor noi în viaţa unui copil. Şi de aceea m-am hotărât să-ţi trimit scrisoarea asta, ca să te scot din unele nedumeriri şi chiar păreri greşite ce-ţi va fi putut strecura în sufletul tău de copil scrisoarea de la Paşti, care, într-altele îţi spune că: „În lumea, în mijlocul căreia te-ai născut şi trăieşti, hainele gata ar putea susţine astfel de idei...

Nu, Sănducule dragă, tu să nu crezi aşa ceva. Adică la drept vorbind, atârnă de ce vrei tu să fii şi de ce vrei să faci în lumea asta.

Dacă vrei să fii un rob al formelor şi al tuturor deşertăciunilor, un mulţumesc sclivisit, preocupat de micul cârlionţ de pe frunte, ca de cea mai însemnată notă personalităţii lui, atunci – ştiu şi eu? – poate că şi hainele vor aduce unele mulţumiri în golul vieţii tale netrebnice. Dar, în schimb, de câtă fericire adevărată nu va rămânea străin sufletul tău! Fă-ţi idee: încorsetat, cu gâtul înţepenit în sugrumarea celui mai înalt guler, în care a putut moda vreodată să-njuge un cap de găgăuţă, cu mintea la cravată, la lustrul ghetelor şi la ce efect vor face nişte mustăţi din cele afară de încârligate, ce poţi să mai vezi din lumea în care te vei învârti, făr să-i bănuieşti rostul? Nu vei vedea şi nu vei şti decât fardul vieţii. Viaţa ta însăşi dichisită, preparată la oglindă, nu va fi decât o păpuşărie, o spoială de viaţă. Vei fi un actoraş fără talent, care-şi va dumica sufletul în roluri. Şi-n loc să trăieşti bine, vei juca prost. Vei juca rolul fantelui de salon, îţi vei lua poze afectate şi aere melancolice, îţi vei da ochii peste cap, vei ameţi vreo biată fată cu zestre, vei face pe logodnicul pe soţul, pe părintele de familie şi pe omul serios, cu aceeaşi gravitate de porunceală, care a fost pururea uniformă de mare ţinută a prostiei.

114

Şi tu vei fi sigur că nimeni nu-ţi pricepe şireteniile şi te vei îngâmfa de laudele ce-n bătaie de joc ţi se vor aduce şi vei îmbătrâni în minciună şi-n deşertăciune.

Nu vei cunoaşte nimic din frumuseţile firii, nimic din adevărurile ei, nimic din darurile vieţii. Vei fi netotul care pe vârful muntelui, în cel mai larg orizont, îşi scoate oglinjoara din buzunar, pentru a-şi admira „fasonul” mustăţilor şi pieptănătura, iar în mijlocul unui şes de curând cosit îşi duce la nas batista parfumată cu paciulie (plantă din Indiile orientale, ce conţine un ulei eteric). Dacă te ispiteşte aşa ceva, dacă eşti încredinţat că viaţa n-are niciun scop şi nicio datorie şi că, de pe urma ta, nu trebuie să se-aleagă nimic, atunci, Sandule dragă, plângi şi din toate puterile cere, ca mama ta săracă, „să-şi ia bucăţica de la gură”, cum o sfătuieşte scrisoarea de la Paşti, să facă ce-o şti şi să-ţi cumpere numaidecât haine noi. Dar tu nu poţi fi aşa de prost. Cu totul altfel de copil eşti tu şi de aceea îmi şi place mie să stau de vorbă cu tine.

Eu cunosc pe cineva, care tot aşa, când era mic, umbla desculţ şi trenţăros la şcoală şi nu se credea pentru asta întru nimic năpăstuit, sau vrednic de dispreţul celorlalţi; iar când îi aducea biată măiculiţa lui câte-o vechitură de căpătat, era foarte bucuros. Niciodată n-a râvnit la hăinuţele noi ale altora. Paştele îi aduceau destule daruri în florile pomilor, în razele soarelui şi-n farmecul de neuitat al zilelor de vacanţă. A ştiut să se bucure din toată inima de ceea ce-i putea da viaţă, viaţa lui de copil sărac şi niciodată n-a cerut mai mult. A învăţat bine, a fost modest şi cuminte, a gândit gânduri frumoase, care-l făceau să se simtă uneori mai fericit decât un fecior de prinţ, (or fi oare, în adevăr, aşa de fericiţi feciorii de prinţ?) şi astfel prin munca lui, numai prin munca şi vrednicia lui, s-a ridicat încet şi sigur, tot mai sus, tot mai în lumină, până a ajuns departe, mult mai departe decât băieţii bogaţi, care se grozăveau cu hainele lor noi, şi nu voiau niciodată să-l primească în jocurile lor. Dar el n-a păstrat nimănui ură pentru asta; căci era un suflet ales şi sufletele alese nu urăsc. Un suflet ales! Nu-ţi face idee ce podoabă e aceasta. Eu o socotesc printre minuni podoaba asta, nu pentru că e aşa de rară, dar pentru că e o mare putere făcătoare de bine, cu adevărat o bucăţică din puterea dumnezeiască. Şi ceea ce e mai frumos, e că minunea asta se poate realiza în copilul unui măturător de stradă, precum e foarte posibil să nu se realizeze cu feciorul unui împărat. Şi-mi povestea odată omul acesta cu suflet ales, cât le-a simţit el de

115

stângaci şi de scăzut în cele dintâi haine noi pe care le-a îmbrăcat. I se părea că toată lumea numai la el se uită. Şi umbla, parcă era împiedicat. Iar ceea ce-l plictisea mai rău, era că nu mai putea gândi liber. Parcă i se întunecase mintea deodată, un sentiment aproape dureros de nelinişte, de frică neînţeleasă îl stăpânea. Era în clasa a cincea de liceu şi-a simţit atunci toată primejdia pe care o aduce firii şi vieţii omeneşti preocuparea de haine; ceasurile pe care le pierzi gătindu-te la oglindă şi după aceea umblând să te arăţi cu ce te-ai gătit şi întrebându-te mereu ce efect produci, sunt ceasuri sterpe în care nicio cugetare serioasă nu poate încolţi, în care tu nu eşti decât un manechin, care se învârteşte pentru a fi privit. Şi astfel, o bună parte din viaţa ta se risipeşte în nimicuri şi trage pe cealaltă. Astea mi le spunea cunoscutul meu, cu acea convingere caldă, care dă sufletului adevărul. Şi omul acesta bogat, căci munca şi rânduiala sfârşesc prin a da bogăţie, îşi amintea c-un fel de fior, nu zilele de sărăcie şi de haine ponosite, de care niciodată nu i-a fost ruşine, ci tulburarea şi grija prostească pe care i le dăduse cel dintâi surtuc nou, atingerea aceea de o clipă, a firii lui drepte, cu deşertăciunea. E un om mare azi; mai mult decât atât, e un om de treabă. Dar, să-l vezi aşa numai pe dinafară, şi să nu ştii cine-i, două parale nu dai pe el.

Acum tu nu te apuca să-ţi tăvăleşti hăinuţa nouă pe care vei avea-o şi să-ţi verşi dinadins călimara pe ea, ca să te arăţi grozav pe partea cealaltă. Fii băiat de înţeles; uită-te bine în inima ta şi fii sincer cu tine... Fă-ţi un suflet curat, dacă vrei să fii tare şi în tăria ta să te simţi fericit. Nu te întreba la fiecare pas ce-o fi zicând lumea de tine.

Cel care mereu se dichiseşte, ca la fotograf, şi-şi studiază mişcările şi s-ascultă când vorbeşte, îşi bate joc de el şi de firea lui. Vrea cu orice preţ să se facă păpuşă, când Dumnezeu l-a lăsat să fie om. Ce mare păcăleală e să fii fudul! Trăieşti numai o spumă de viaţă, de-aceea boită.

Vrând s-amăgeşti pe alţii, te-amăgeşti pe tine. Grozave trebuie să fie bătrâneţile celor care toată viaţa n-au făcut decât să se gătească, să pozeze şi să-şi schimonosească firea!...

Sănducule dragă, tu lasă-ţi inima ta să se deschidă în voia lumii şi frumuseţilor de-afară; bucură-te de albastrul cerului, de argintul strălucitor al norilor şi de florile pământului, care şi pentru desfătarea ta s-au înnoit de Paşti; bucură-te de bucuria altora şi nu te mai gândi mereu la tine. Să fii om de ispravă, un semănător de fericire, asta-i

116

tot ce ţi se cere şi tot ce poate fi mai însemnat pe lume. E singurul scop pentru care ţi s-a dat viaţa. În colo, nici să-ţi pese. Poartă-ţi firea pe care o ai şi haina pe care o ai şi nu căuta niciodată să pari altceva decât ceea ce eşti. Înţelegi tu, Sandule, toate câte ţi le-nşir eu aici?

Pune scrisoarea asta bine şi mai citeşte-o, aşa, peste vreo doi, trei ani. Şi dacă ai un prieten de seama ta, citeşte-i-o şi lui.

A. Vlahuţă, „La gura sobei”

A doua tinereţe de A. Vinet

Regimul cel mai potrivit pentru tinereţea, sănătatea sufletului,

este o viaţă regulată şi chiar aspră. Numai sufletele robuste sunt capabile de o adevărată dragoste. Viaţa sufletului se macină şi se risipeşte în emoţii, care n-ar trebui să fie în viaţă decât un fel de accent într-o cuvântare. Cine ştie să iubească mai bine decât omul datoriei, al virtuţii? Pentru aceasta există, către sfârşitul vieţii, o a doua şi încă mai bună tinereţe decât prima o tinereţe mai proaspătă, deşi mai puţin vioaie decât aceea a primilor ani. Comoara inimii, păstrată cu băgare de seamă, se revarsă atunci ca de la sine. Stăpân pe drumul tău şi sigur că vei merge totdeauna pe el, îţi îngădui ochilor câteva ochiri asupra priveliştilor pe care multă vreme ţi le-ai refuzat.

Te grăbeşti şi ţi-e sete de viaţă; vii să te aşez, nou venit, plin de mirare copilărească şi vrednică de respectat, la ospăţul vieţii, unde atâţia alţii s-au aşezat încă din revărsatul zorilor; sufletul, îngăduitor de data aceasta cu sine însuşi, se deschide pentru toate impresiile curate, se uneşte cu toate gusturile cinstite, are dragoste pentru toate dorinţele alese; şi această tinereţe târzie ruşinează bătrâneţea prea timpurie a atâtor suflete, poate distinse, pe care abuzul emoţiilor le-a sleit de puteri înainte de vreme.

A. Vinet, din „Revue Suisse”

Trebuie să ţinem în bună stare sănătatea corpului, ca să păstrăm

pe aceea a spiritului. Vauvenargues

117

Chiar şi animalele sunt recunoscătoare

Leul recunoscător După Bibliotecă, ianuarie 1920

Un sclav, anume Androcles, fugise de la stăpânul său într-un

codru, ş acolo locuia într-o peşteră. Deodată auzi un înfricoşat răget de fiară sălbatecă.

La gura peşterii se arată îndată un leu, de care nu mai era cu putinţă să scape. Nenorocitul om socoti că acum va fi sfâşiat, însă fiara se apropie încet de el, fără cel mai mic semn de vrăjmăşie ori mânie, ci răcnind jalnic, ca şi cum ar fi vrut să i se roage de ajutor. Androcles prinse curaj, din aceste semne, şi căută mai îndeaproape la înfricoşatul său oaspe.

El văzu că leul şchioapătă şi că avea o rană la un picior. Văzând buna purtare a leului, Androcles se duse fără de frică la

dânsul şi, luându-i piciorul rănit, începu a-i umezi rana cu scuipat, ca un doctor.

Atunci văzu că un spin fără seamăn de mare străbătuse un călcâi al leului.

Androcles trase spinul afară şi apăsând umflătura, îi curăţi rana, iar leul suferi cu mare răbdare această durere. Simţind apoi că-i era mai uşor, începu a sări şi a alerga roată, jur împrejur, bătu încoace şi încolo cu coada-i înfricoşată şi linse mâinile şi picioarele doctorului său.

Din această clipă, Androcles se făcu oaspetele leului şi niciodată leul nu ieşea la vânat, fără să nu aducă acasă toate cele răpite, pe care le împărţea cu binefăcătorul său.

Într-această sălbatică stare, Androcles trăi câteva luni. Mai pe urmă, căzu în mâinile unor ostaşi înarmaţi care-l căutau. Aceştia îl duseră legat la stăpânul de la care fugise. Pentru această fugă, Androcles a fost osândit să fie dat la lei. Şi

astfel au lăsat un leu să flămânzească mai multe zile, ca să-l sfâşie mai cumplit.

Sosind acum timpul, nenorocitul sclav este adus în mijlocul circului, unde trebuia să fie pradă fiarei sălbatice. Şi multe mii de oameni stau de jur împrejur, aşteptând înfricoşata înfăptuire. Deodată se auziră nişte răcnete groaznice.

118

Toţi privitorii se înfiorară când văzură ieşind un leu cu ochii înfocaţi. Atunci, de jur împrejur se făcu o tăcere jalnică. Ochii tuturor priveau să vadă cumplitul sfârşit al celui hotărât spre jertfă. Dar întristarea poporului se schimbă curând într-o mare mirare, văzând că leul, în loc să sfâşie pe cel ce-i era dat spre pradă, se culcă la picioarele lui şi se linguşeşte, ca un câine credincios pe lângă stăpânul său.

Cârmuitorul ţinutului aceluia porunci lui Androcles să dezlege taina acestei nemaipomenite întâmplări. Androcles începu atunci a povesti înaintea întregului popor adunat, cum petrecuse viaţa sa în codru şi cum se împrietenise cu leul.

Toţi privitorii se bucurară de aceasta, văzând că şi fiarele cele mai sălbatice, prin mulţumire, se domesticesc şi capătă simţuri de om. Atunci toţi într-un glas se rugară de căpetenia ţinutului să ierte pe Androcles şi acesta nu numai că-l iartă, ci îi mai dete în dar şi leul, care, într-acest chip, l-a scăpat de moarte de două ori.

După Biblioteca, ianuarie, 1920

119

Mândria şi nerecunoştinţa celor care trăiesc pe spinarea altora

Vâscul De I. Agârbiceanu

Într-o poiană largă cât o grădină, trăia singuratic un stejar bătrân.

Jur împrejur, se pierdea până departe-n zări, pădurea întunecată. Stejarul purta povara multor veacuri în coroana sa puternică, rotundă şi vastă. Trunchiul său uriaş era îmbrăcat în coaja aspră crăpată, ţesută de pârâiaşe adânci, încurcate. Rădăcinile sale cuprinseseră în cursul vremii, în raza lor, întreaga poiană. De nuiele lemnoase şi sure, ieşite la suprafaţa pământului pe alocurea, te împiedici plimbându-te prin iarba aspră a poienii, printre florile sălbatice şi buruienile cu corolă mică, dar cu miros tare de loc sălbatic; cele mai multe dintre rădăcini se coboară însă adânc în pământ, împletindu-se în reţele şi noduri de humă neagră.

Dacă vreo vijelie ar fi reuşit să smulgă pe secularul copac, el ar fi dus cu sine în zbor tot pământul poienii, până la mari adâncimi, atât de straşnic se împământeniseră şi se ţesură rădăcinile în pământ.

Dar stejarul rămase veacuri întregi neclintit din locul lui, deşi furtuni cumplite s-au năpustit adeseori asupra lui, să-l smulgă. Ghinda, sămânţa din care a răsărit, a fost plină de sevă, de putere şi de sănătate.

Popoare întregi de păsări s-au odihnit pe crengile lui, şi multe cuiburi a purtat pe ramurile sale.

Adăpostul ce l-a dat cu atâta dărnicie popoarelor de păsări, i-a adus însă şi sămânţa pierzării; pe multe ramuri, dintre cele mai înalte, dintre cele ce se scăldau mai mult în lumina soarelui, se încuibaseră tufele vâscului parazit.

Multă vreme stejarul nu luă în seamă pe oaspetele nepoftit, care trăia în seva sa, se scălda în lumină şi căldură, poelindu-şi cu atâta semeţie frunzele pieloase, de un verde închis, ca solzii de reptilă.

Vâscul răsări din sămânţa ce-o lepădau păsările adăpostite de copac, crescu tot mai mare, tot mai viguros şi ici şi colo, în tufe

120

rotunde ca nişte buchete. Din seva stejarului sugeau tot mai multă hrană, astfel că unele ramuri începură să se usuce.

Unele tufe de vâsc se uscară odată cu ramul din care trăiau, dar altele noi se năşteau într-un chip tot atât de nelegiuit ca şi cele uscate.

Călătorii care treceau prin pădure se abăteau şi prin poiană să vadă stejarul secular. Îl admirau şi mulţi i se închinau, căci pe vremea aceea erau oameni care se închinau şi la arbori. Erau părinţi care se închinau şi îşi aduceau şi ei copiii să le arate copacul şi din pilda lui, să-i înveţe cum poate cineva trăi mult, şi că viaţa noastră nu trebuie s-o preţuim fără margini, căci iată şi un copac trăieşte mai mult decât un om.

Copiii fură aceia care observară mai întâi şi tufele de vâsc şi crengile uscate. Ei se mirară de frunzele acelea iloase, de ramurile fără ţesătură, lemnoase, şi-i întrebară pe părinţi:

- Sunt acelea florile stejarului? - Nu, sunt paraziţii stejarului, boala lui, răspunseră bătrânii. - Pentru aceea se usucă ramura pe care se ivesc, ziseră copiii. - Da, sug hrana copacului, răspunseră bătrânii. Vâscul însă trăia de atâta vreme pe stejar, încât nu mai avea

cunoştinţă că e un parazit. Vâscul se credea stejar, ba încă partea cea mai bună a lui, căci trăia numai în înălţimi, în lumină şi căldură. De mult credea că într-adevăr, el e floarea şi rodul cel mai ales al stejarului.

Şi de aceea, când auzi mai întâi această convorbire dintre copii şi bătrâni lângă tulpina stejarului, vâscul se supără, se simţi adânc ofensat şi zise:

- Dreptatea e de partea copiilor, nu a bătrânilor. Eu sunt floarea şi rodul stejarului. Şi fiindcă sunt partea cea mai aleasă din el, mintea şi inima lui, daţi-mi voie să vorbesc eu în numele lui. Mie mi se cuvine.

- Dacă este aşa, spune pentru ce se usucă crengile copacului? întrebară bătrânii.

- Pentru că seamănă cu voi, e prea bătrân, şi voi ştiţi că nimic nu poate trăi veşnic în lume.

- Dar atunci, pentru ce se usucă chiar numai ramurile pe care creşte vâscul?

- Pe care creşte floarea şi fructul? Orice tendinţă spre desăvârşire se plăteşte scump în viaţă. Ca să ne producă pe noi, stejarul a trebuit să-şi epuizeze aceste ramuri. Voi sunteţi rămaşi de

121

lume şi se pare că nu ştiţi că orice pas nou al civilizaţiei nu se poate face decât printr-o sleire de forţe. Noi suntem semnul de viaţă şi de desăvârşire a copacului, noi îi vestim lumii valoarea lui puterea lui de viaţă, şi pentru slujba ce i-o facem, el e prea mulţumit cu noi. Nu vedeţi că-i împodobim cele mai multe ramuri şi că el e mândru de aceasta?

- Dar din ce trăieşti tu, tufă de vâsc, de-ai căpătat o atât de înaltă deşteptăciune? Nu vedem să ai rădăcini care să atingă pământul.

- Nu-i nevoie de rădăcini în pământ, pentru ca să trăieşti. Din pământ îşi trage hrana numai partea cea mai josnică, atât din om cât şi din copac, trupul sau trunchiul. Eu mă hrănesc din căldură şi lumină. De aceea mi-e şi scârbă să ating pământul.

Copiii se uitau miraţi, fericiţi, la bătrâni. Lor le părea foarte frumoasă şi atrăgătoare teoria vâscului. Părinţii văzură şi clătinară trişti din cap.

Unul din bătrâni se urcă în copac, dezlipi de pe creangă o tufă de vâsc, o aruncă şi ea căzu moale la pământ, cu ramurile acelea fără tărie, fără inimă, care se îndoiau în toate părţile, cu frunzele pieloase ca nişte solzi. O agăţară într-o prăjină lungă şi prăjina o înfipseră în pământ.

- Acum să te vedem dacă poţi tu trăi numai din căldură şi lumină. Puseră pe copii să se urce pe rând şi să vadă rana din rana din care desprinseseră vâscul.

Plecară acasă şi după câteva zile reveniră. Vâscul se uscase. - Copii, să primiţi învăţătura: fără rădăcină în pământ, nici om,

nici copac nu poate trăi. Care trăiesc altfel sunt paraziţi, boală. Aşa spuseră bătrânii.

Copiii hotărâră să cureţe de vâsc întreg stejarul. Dar multe tufe, cele mai puternice, nu le ajunseră.

- Pentru ce nu se scutură copacul de tufele acestea, întrebară copiii. Nu poate?

Multă vreme n-au mai venit copiii cu părinţii lor prin poiană. Multe crengi se uscaseră, supte de vâsc, şi tufe noi presărau ramurile. Copacul era atât de trist acum, cu multe crengi uscate, care nu căzuseră încă, cu tufele acelea soioase, pe ele. Era trist şi nu mai cânta în nicio noapte, ci părea că în tăcere îşi săpa tot mai adânc rădăcinile. Îl durea inima, îl dureau braţele: simţea că prea multă sevă i-au supt de vâsc.

122

Într-o seară, cerul se întunecă spre asfinţit, norii se grămădeau pe sus, ca nişte balauri ce se zvârcoleau, o vijelie cumplită se stârni. Jur împrejur vuia pădurea bătrână, pregătindu-ne de luptă, numai stejarul din poiană stătea neclintit. Respira numai rar şi se înţepenea parcă mai tare în pământ.

Când spaima furtunii îi zburli coama de frunze, stejarul şopti: - Grozavă eşti, mare ţi-e puterea, dar de mult te aşteptam. Lupta ţinu c-o furie nepotolită până la răsăritul soarelui. Crengile

uscate trosneau, erau împrăştiate cu zgomot până departe; tufele de vâsc se dezlipeau una după alta, duse de aripile vântului.

Acum, vâscul recunoscu fiinţa lui de parazit şi se rugă ca un laş: - Ţine-mă pe mine, că eu nu te-am supt ca tufele dinspre apus!

Gemea cu deznădejde vreo tufă de pe ramurile de la răsărit ale stejarului.

- Păstrează-mă pe mine, că eu n-am fost lacomă ca tufele dinspre răsărit, plângea cu josnicie vreo tufă dinspre apus, gata să se dezlipească din ramura din care trăia.

- Din aceeaşi sămânţă aţi răsărit, vă ştiu prea bine. Mi-e scârbă de voi, gemea stejarul. Gemea pentru că în luptă îşi frânsese multe crengi sănătoase.

Dar când îi sărută soarele, el nu mai avea pe trup nici tufe de vâsc, nici crengi uscate, nimic străin.

- De acum începe viaţa nouă stejarul, spuseră bătrânii copiilor, când veniră iar în poiană, peste câteva zile. Nu plângeţi pentru ramurile verzi, rupte. Îi vor creşte altele, mai puternice.

I. Agârbiceanu, „Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu”

123

Roadele modestiei

Viţa de vie De Herder

În ziua facerii lumii, se lăudau pomii, unii faţă de alţii,

mândrindu-se fiecare cu însuşirile sale. „Pe mine m-a sădit Domnul”, zise cedrul cel înalt, „tăria şi mirosul frumos, puterea şi viaţa lungă le-a adunat în mine”. „Iehova mi-a rânduit bunătăţi drept binecuvântare, spuse palmierul cel cu umbra deasă, „folosul şi frumuseţea le-a unit el în mine”. Mărul zise: „Ca un mire printre flăcăi strălucesc eu printre pomii pădurii”. Şi mirtul spuse: „Cum stă trandafirul printre ghimpi, aşa stau eu printre tufişurile mici de statură”. Astfel se lăudară toate, măslinul şi smochinul. Chiar şi stejarul şi bradul.

Numai viţa de vie tăcea şi se pleca la pământ. „Mie”, îşi zise ea sieşi, „pare că nimic nu-mi este dat să am: trunchi şi crăci, şi flori şi roade; dar aşa cum sunt, am să nădăjduiesc şi să aştept”. Se plecă în jos şi ramurile ei plânseră.

Nu aşteptă şi nu plânse mult şi iată, omul veni la ea. Văzu o creatură slabă, o jucărie în bătaia vânturilor, care şedea întinsă la picioarele sale, având nevoie de ajutor.

Cu milă ridică pomişorul cel fraged şi-l întinse peste chioşcul său. Acum adierile de vânt se jucară vesel cu coardele viţei; arşiţa soarelui îl pătrunse broboanele verzi şi tari, pregătind în ele mustul cel dulce; băutură înveselitoare pentru oamenii rupţi de oboseală. Împodobită cu struguri bogaţi, viţa se plecă în curând către stăpânul său şi acesta preţui mustul ei înviorător şi o socoti prietena sa.

Pomii cei mândri o pizmuiau acum, căci mulţi şedeau fără roade. Ea însă se bucura plină de mulţumire pentru statura sa mică şi pentru umilinţa sa până la sfârşit.

De aceea, mustul ei înveseleşte şi acum inima oamenilor întristaţi, ridică curajul slăbit şi înviorează pe cei amărâţi.

Nu te descuraja, tu, cel părăsit, şi aşteaptă cu răbdare. Dintr-o tulpină nebăgată în seamă izvorăşte mustul cel dulce. Coardele slabe dau naştere băuturii înviorătoare a pământului.

Herder, „Parabole”, traducere de Emilian Vasilescu

124

Medici şi spitale

Medicii sau doctorii sunt amintiţi în istoria omenirii din cele

mai vechi timpuri. Astfel la Marcu 5,20 şi Luca 8,43 se vorbeşte de femeia cu

scurgere de sânge de doisprezece ani, care „îndurase mult, de la mulţi doctori, cheltuindu-şi toate ale sale, şi în loc de a se fi vindecat, îi mergea din rău în mai rău.

Sfântul Luca 4,23, relatează despre neîncrederea ce i-o arătase Mântuitorului compatrioţii Săi din Nazaret, faţă de misiunea Sa supranaturală mesianică. El se foloseşte în acest moment de un proverb care zice:

„- Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că ai făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.” Iisus este doctorul cel mare, care vindecă toate bolile. Proverbul la care se referă Iisus era ca o parabolă care circula la evrei, încă din Vechiul Testament. Iisus care era Doctorul tuturor bolilor, aminteşte de acest proverb pe care-l citează Iisus aici vrea să arate tocmai acest lucru., arătând contemporanilor Săi că El cunoştea şi respecta şi Legea Vechiului Testament. Proverbul este amintit de Iisus, tocmai să arate contemporanilor Săi că El cunoştea şi respecta Legea Veche. Vrea să arate că acest proverb se referă tocmai la El care era Doctorul Cel Mare, la Care se referă acest proverb. Amintind de acest proverb, El vrea să arate contemporanilor Săi, că El este Doctorul cel Mare, El fiind Doctorul tuturor bolilor, Cel amintit în Vechiul Testament, spre a fi recunoscut de contemporanii Săi, ca atare.

Ultimul text este cel din Coloseni, 4,14, unde Sfântul Apostol Pavel aminteşte de unul din colaboratorii săi apropiaţi: „Luca, doctorul cel iubit” care deşi era evanghelist, era numit şi „doctorul cel iubit”. Luca studiase medicina.

125

Despre prietenie

Amiciţia nu este alt lucru decât deplina înţelegere asupra tuturor lucrurilor divine şi umane, unită cu un sentiment de bunăvoinţă şi de iubire şi îmi pare că, afară de înţelepciune, oamenii n-au primit nimic mai bun de la zei.

Unii preferă bogăţiile, alţii sănătatea, unii puterea, alţii plăcerile. Acest sentiment din urmă este demn de oamenii proşti; cât pentru celelalte bunuri, sunt nesigure, trecătoare şi atârnă mai puţin de calculul nostru decât întâmplările norocului. Sunt cuminţi cei ce pun adevăratul noroc în virtute, dar virtutea însăşi este aceea care leagă şi păstrează prietenia, care la rându-i nu poate trăi fără ea...

Mai întâi, poate fi o viaţă de trăit, după cum zice Ennius (1) (unul dintre cei mai vechi poeţi latini, născut în anul 240 înainte de Hristos), aceea care nu se reazemă pe iubirea reciprocă a unui amic? Ce este mai dulce decât a avea un prieten căruia să-i poţi spune toate, ca ţie însuţi? Cum ar fi pentru tine roadele unei mari prosperităţi, dacă n-ar avea pe nimeni care să se bucure ca tine? Cât pentru cele potrivnice, le vei îndura cu greu de nu vei avea un amic, care să sufere mai mult decât tine. În sfârşit, toate celelalte lucruri ale dorinţelor noastre, au fiecare folosul lor practic: bogăţiile, ca să te foloseşti de ele; puterea ca să ai curtezani; onorurile ca să fii lăudat; sănătatea ca să nu fii lipsit şi să îndeplineşti uşor sarcinile corporale. Prietenia conţine şi mai multe lucruri; încotro te vei întoarce, ea îţi stă în faţă, nu este gonită nicăieri, niciodată afară din vreme, niciodată supărătoare. Nici focul, nici apa, după cum se zice, nu se întrebuinţează mai mult decât prietenia.

Nu vorbesc de prietenia de rând, sau obişnuită, care cu toate acestea are farmecele şi foloasele ei, ci de prietenia adevărată şi perfectă, ca aceea a oamenilor care puţini la număr sunt. Ea dă strălucire viitorimii, ea îmblânzeşte relele potrivniciei, împărtăşindu-le...

Mi se pare de asemenea că a lega prietenie pentru scop interesat, este a rupe acestei legături ceea ce are mai plăcut. Ceea ce ne formează, nu este atât folosul ce-l avem de la prietenul nostru, ci iubirea lui personală, căci tot ce ne vine de la dânsul ne este plăcut, pentru că porneşte din bună inimă. Cu atât mai mult trebuie ca

126

sărăcia să cultive prietenia, cu cât cei care, prin bogăţie, prin renumele lor şi mai cu seamă prin virtutea lor, cea mai sigură garanţie, au mai puţină trebuinţă de altul şi tot ei sunt chiar cei mai generoşi şi cei mai mari binefăcători...

Să lămurim acum, care sunt marginile şi să explic până unde merge prietenia. Găsesc trei păreri deosebite, pe care nu le aprob: întâia voieşte ca noi să fim pentru amicii noştri ceea ce suntem pentru noi înşine; a doua, ca iubirea noastră pentru dânşii să fie întocmai ca a lor pentru noi; a treia, să nu preţuim pe amicii noştri decât cât ne preţuim pe noi înşine. Nu pot aproba niciuna din aceste maxime. Mai întâi, prima nu e adevărată, aceea care ne spune că trebuie să fim către amicii noştri ceea ce suntem pentru noi înşine.

Câte lucruri nu facem pentru amicii noştri, care nu le-am face pentru noi! Să te rogi, să îndemni pe un om pe care îl dispreţuieşti, să te superi cu amărăciune pe altul şi să-l urmăreşti cu violenţă. Făcând aşa pentru propria noastră cauză, ar fi înjositor; a o face pentru un amic este foarte cinstit. Deseori, un om de bine îşi neglijează apărarea intereselor sale sau le sacrifică el însuşi pentru acele ale amicului său, chiar în propria lui pagubă.

A doua opinie este aceea care cunoaşte amiciţia ca măsură potrivită de servicii şi de bunăvoinţă.

Aceasta ar însemna că faci din prietenie o idee înjositoare şi foarte îngustă, de a te sili să ţii cumpăneală de toate câte primeşti şi câte dai.

Adevărata prietenie îmi pare mai mare şi mai generoasă, ea nu ţine socoteală deloc de ceea ce dă, sau a luat mai mult. Când dai unui amic, nu trebuie niciodată să te îngrijeşti că ai dat prea mult, sau că pierzi ceva, sau că-ţi cade jos.

A treia limită este cea mai rea din toate, vrea să nu preţuieşti pe amicul tău decât cât te preţuieşti pe tine însuţi. Dar sunt mulţime de oameni ale căror suflete timide şi descurajate nu se încearcă deloc să aştepte o soartă mai bună. Ar fi oare datoria unui amic de a cugeta ca el? Nu trebuie, dimpotrivă, să faci toate putinţele, să-i deştepţi curajul pierdut şi să-i arăţi speranţele celor mai dulci gânduri?

Iată care sunt limitele în care putem închide prietenia. Moravurile amicilor să fie totdeauna curate; o deplină înţelegere de avere, de cugetare, de voinţă, să existe totdeauna între dânşii...

Cicerone - „Despre prietenie”, tradus de N. Dima

127

Să iertăm greşelile aproapelui nostru Sfântul Ioan Hrisostom

„De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc

vă va ierta vouă greşelile voastre; iar de nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile.” (Matei VI, 14-15)

Dar noi nu trebuie numai să iertăm, ci să şi uităm; întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.

Iar dacă tu gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decât un om, care de-a pururea este mânios?

Îndată ce el nu mai vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o rană adâncă. Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei neîmpăcaţi, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat; dar fiindcă afară de aceasta încă şi pedepsele cele veşnice aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decât a-şi găti cineva chinul şi aici în cealaltă viaţă a se nenoroci şi aici şi dicolo, cu socotinţa că-şi răzbună asupra vrăjmaşului său?

Nu zice: vătămarea suferită e prea mare. Nu este acesta temeiul pentru care tu eşti atât de neîmpăcat şi aşa îndelung ţii mânia, ci temeiul cel adevărat stă în aceea, că tu nu gândeşti la propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui Dumnezeu.

Sau crezi tu, că este ceva ruşinos, ca tu mai întâi să fii gata la împăcare? Socoteşti tu într-adevăr că este ruşine a câştiga folosul acestei preveniri? Dimpotrivă, este ruşine pentru tine, când tu aşa îndelung rămâi încătuşat de patimă şi aştepţi până ce vătămătorul va cere iertare. Aşa, aceasta este pentru tine ruşine şi vătămare totodată. Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare, acela are dintru aceasta încă şi folosul şi câştigul cel ceresc. Ierţi tu, atunci când vătămătorul cere iertare, apoi el, iar nu tu, are folos din aceasta, căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu, ci numai din plăcerea către alţii. Dacă tu dimpotrivă, înainte şi fără ca vătămătorul să-ţi vorbească de aceasta, fără a te ruşina, te

128

apropii de dânsul şi laşi la o parte mânia ta, atunci fapta cea bună rămâne întreagă pe seama ta şi vei avea câştigul deplin de la aceasta. Dar poate tu zici: am fost foarte adânc, foarte însemnat jignit, vătămat, prădat, clevetit. Totuşi, păzeşte-te de a-ţi răzbuna singur, mai vârtos lasă lui Dumnezeu răzbunarea, el va apăra afacerea ta, mult mai bine decât poţi tu dori.

Tu eşti dator numai a te ruga atacator, iară ceea ce are să se întâmple cu aceasta Dumnezeu a rezolvat sieşi. Încă nici să doreşti rău atacatorului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului. Iară dacă noi ne rugăm pentru atacatorii noştri şi ne împăcăm cu ei, totuşi Dumnezeu nu-i va ierta până ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-i iartă pentru propriul lor folos. Pre tine el te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă; iar pe dânşii îi pedepseşte, pentru ca ei să nu se facă mai răi. Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, cari zic, ci numai pentru aceea ei nu iartă pe atacatorul lor, pentru ca să-i facă încă mai rău şi pentru a nu întărâta mândria lui.

El adaugă: îndeobşte se socoteşte slab cel ce face întâiul pas spre împăcare şi voieşte a se pune la cale cu vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna priveghează, cunoaşte gândurile şi tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu tine rob, numai dacă judecătorul, care are să te judece în acea lume, este mulţumit cu tine. Socoteşti tu însă într-adevăr că potrivnicul tău, prin mlădioaşia ta, s-ar face încă mai rău prin aceasta, ci mai vârtos atunci, când tu nu te împaci cu dânsul?

Şi chiar de-ar fi cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va lăuda întru inima sa bunătatea, blândeţea şi înţelepciunea ta.

Dacă el, cu toată iertarea ta, totuşi rămâne întru răutatea sa, atunci trage asupră-şi cea mai mare pedeapsă a lui Dumnezeu.

Aşadar, nu grăi acele cuvinte reci: „Eu nu pot cel dintâi a întinde mâna de împăcare, ca să nu socotească protivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui şi să se facă încă mai semeţ către mine.” Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc şi fără judecată, care se lasă a se ameţi de socotinţa oamenilor. Crede cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare, dacă tu ai prevăzut aceasta şi totuşi ai răbdat toate pentru frica lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cine se împacă, spre a fi lăudat de oameni, acela singur îşi răpeşte tot câştigul dintru aceasta.

Sfântul Ioan Hrisostom, Predici traduse de episcopul Melhisedec

129

Groza Vasile Alecsandri

Galben ca făclia de galbenă ceară Ce-aproape-i ardea Pe-o scândură veche, aruncat afară, De somnul cel veşnic Groz-acum zăcea; Iar după el nime, nime nu plângea! Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare, La el se uita. Unii făceau cruce; alţii, de mirare, Cu mâna la gură capul clătina Şi-ncet lângă dânsul îşi şopteau aşa: „El să fie Groza cel vestit în ţară Şi-n sânge-ncruntat! El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nicio grijă de negrul păcat Au stins zile multe şi legea-au călcat!” Un moşneag atuncea, cu o barbă lungă, La Groza mergând, Scoase doi bani netezi din vechea pungă, Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând, Mai făcu o cruce şi zise plângând: „Oameni buni! An* iarnă, bordeiu-mi arsese, Şi pe-un ger cumplit, Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese; N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit, Şi nicio putere!...eram prăpădit! Nu aşteptam alta din mila cerească Decât a muri, Când creştinul ista, Domnu-l odihnească! Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi S-aproape de mine calul îşi opri.”

130

„Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române, Fii piept bărbătesc, Na să-ţi cumperi haine şi casă şi pâine...” Şi de-atunci copiii-mi, ce-l tot pomenesc, Oameni buni! De-atunce în tihnă trăiesc.” Şi sărutând mortul, bătrânul moşneag Oftă şi se duse cu-al său vechi toiag Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale: „Dumnezeu să ierte păcatele tale!” *An = a se înţelege în

Vasile Alecsandri, „Opere complete”, Poezii

Este mai multă fericire a da decât a primi. Faptele Apostolilor

De faci astăzi cuiva bine, mâine de la altu-ţi vine. Proverb românesc

Fii mut când ai dat, vorbeşte când ai primit.

Zgârcenia

Cum a murit un mare zgârcit George Coşbuc

Un negustor de vinuri, odată, adunase o avere mare, toată în

bani, precum de obicei fac zgârciţii: vrea să vadă bani, aur strălucind, pe care să-l dezmierde şi la care să se uite cu ochii scurşi de drag, ceasuri întregi. El a adunat banii, ducând lipsă viaţa întreagă, îmbrăcându-se prost, mâncând pâine goală şi dormind fără saltea şi fără foc.

131

Bănuitor, ca toţi zgârciţii, cel mai mic zgomot în odaie îl făcea să tremure. Veşnic cu grija că i se vor fura banii, el a chemat într-o zi un meşter să-i facă o ascunzătoare adâncă sub pivniţă, cu uşă de fier şi cu un mecanism ascuns.

Meşterul, după ce a jurat că nu va spune nimănui, a început să lucreze, sub ochii zgârcitului, şi a făcut într-adevăr o ascunzătoare minunată. A arătat zgârcitului unde are să apese pe un cui de-abia văzut, ca să deschidă zăvorul uşii. Zgârcitul a cercetat toate cu de-amănuntul, a învăţat meşteşugul, a deschis uşa şi pe dinafară şi a plătit, nu fără părere de rău, suma cuvenită lucrătorului.

Acolo, în beciul său, se-ascundea în toate zilele zgârcitul, se închidea înăuntru şi, ştiindu-se singur, îşi număra banii şi se uita la ei şi-i săruta, şi iar îi număra şi-i făcea fişicuri. Dar într-o zi, pe când era cu ochii la aur, i se stinse lampa, şi n-avu chibrituri la el. El vrea să iasă. Dar nu găsi cuiul zăvorului. Căută, căută el, nimic. În neliniştea lui, vrea să rupă zăvorul, să spargă. Toate erau însă de fier şi lucrate solid. Ce i s-a întâmplat de acum, vă puteţi închipui. El urlă din toate puterile după ajutor, dar din fundul acestui beci adânc, nimeni nu-l putea auzi.

Au trecut mai multe zile şi oamenii, nemaivăzându-l, au început să se mire.

Vestea despre dispariţia lui s-a răspândit prin tot oraşul şi a ajuns şi la urechea meşterului care-i făcuse beciul. Acesta, bănuind cam ce-ar putea fi, că s-ar fi stricat adică zăvorul şi a prins pe zgârcit în beci, s-a dus la parchet şi a spus secretul. Procurorul se duse la casa zgârcitului cu meşterul şi află pe zgârcit mort de foame şi d sete pe grămada lui de aur, cu ochii ieşiţi din cap.

Grozavă moarte au cei îngropaţi de vii, când se deşteaptă în coşciug şi nu mai pot ieşi dintr-însul. Asemenea moarte a avut zgârcitul acesta. Dar şi el, şi toţi cei ca el, care au ruşinoasa patimă a zgârceniei dusă aşa de departe, nu sunt vrednici de altă moarte.

George Coşbuc, „Coşbuc povestind copiilor”

132

Trudeşte, făcătorule de bine

Semănătorul Al. Vlahuţă

Păşeşte-n ţarină semănătorul Şi-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă într-un noroc viaţă nouă, Pe care va lega-o viitorul. Sunând grăunţele de bulgări, plouă Speranţa, dragostea lui sfântă, dorul De-a-mbelşuga cu munca lui ogorul, Le seamănă cu mâinile-amândouă. Trudeşte, făcătorule de bine, Veni-vor, roiuri, alţii după tine, Şi vor culege rodul-bogăţie. Tu fii soldatul jertfei mari, depline; Ca dintr-un bob să odrăslească mia, Cu sângele tău cald stropeşte glia!

Al. Vlahuţă, „Din istoria literaturii române”, de Gh.

Adamescu

„Zgârcenia pierde tot pentru că voieşte să câştige tot.” La Fontaine

133

Dragostea pentru pământul ţării noastre

Felix (1) cuvânt latin, care înseamnă îmbelşugat, bogat, roditor, fericit, norocos. Romanii numeau Dacia – Dacia Felix (pentru ei, ţara aceasta este vrednică de toată iubirea şi de închinarea noastră.

De aceea, dragii mei, luaţi seama: Unde a îngenuncheat Traian, îngenuncheaţi şi voi, cei care aşi

apucat din nou hotare largi ca cele din vremea lui Ulpiu Traian. Colindaţi tot pământul nostru, ca să-i cunoaşteţi preţul şi

frumuseţea şi să-l iubiţi din adâncul inimii voastre, să-l iubiţi şi voi, cărturarii, cum îl iubesc plugarii, păstorii şi toţi cei care în fiecare an răscolesc ţarina lui binecuvântată.

Aduceţi-vă aminte de vorba soldatului căzut în luptă pentru întregirea hotarelor. Când a văzut că e aproape să închidă ochii, s-a rugat de cei dimprejur să-i împlinească încă o dorinţă: să-l aşeze cu capul spre Argeş!

Duios şi adânc cuvânt! Întorceţi-vă oriunde veţi fi, cu ochii spre acest scump pământ, pe

care de mai bine de două mii de ani au trăit, au muncit, au luptat şi-au murit părinţii noştri. În ţărâna lui s-au coborât ei. Tot în ea vom coborî noi, cei de azi: apoi veţi veni mai târziu... şi voi, şi pe toţi ne va primi întocmai ca o mamă, în braţele sale, spre odihna de veci.

Gândiţi-vă la ceasul cel din urmă al lui Dan Căpitan de plai. O singură dorinţă mai avea: să treacă Nistrul îndărăt, să mai sărute o dată pământul ţării care i s-a părut că tresare şi-l cunoaşte...

Daţi-vă bine seama, că acest pământ e într-adevăr una cu trupul poporului român. Precum el este al nostru, tot aşa noi suntem ai lui.

Ridicaţi-i în sufletele voastre un altar de veşnică dragoste. Fiţi mândri că soarta v-a legat viaţa tocmai de ţinutul cel mai prielnic traiului omenesc...

Copii şi tineri, suiţi cât mai des potecile munţilor. Ascultaţi Mioriţa. Trageţi cu urechea la doinele care se aud din desişul codrilor şi veţi înţelege îndată ce comoară de simţire se ascunde în sufletul poporului nostru.

Veţi vedea acolo, în sănătoasa primitivitate a stânelor, că românul, chiar când e îmbrăcat cu cămaşa fiartă în zăr, şi otrăvită cu

134

omeag, are o inimă aleasă şi datini de care nu le dă şi nu trebuie să le dea pe ale nimănui.

Iubiţi tineri, întorceţi-vă totdeauna ochii cu dragoste spre pământul şi poporul românesc.

Din mare şi până la munte, aveţi de stăpânit o ţară fără pereche în lume.

De la puternicul Decebal, care a pierdut tronul şi viaţa, dar „n-a pierdut curajul”, şi până la vitejii care între Siret şi munţii Vrancei au frânt oştirea năvălitorilor, comandată de cel mai iscusit general al duşmanilor, am dat dovezi că se nasc şi în poporul românesc oameni care ştiu să apere acest pământ.

Crucile semănate printre brazii şi fagii codrilor noştri ne spun lămurit că avem pe cine să ne bizuim şi cu cine să ne fălim.

Dar eu nu vă îndemn la semeţia care adoarme, ci dimpotrivă, la grija care ţine mereu treaz. Chiar cea mai frumoasă grădină, dacă rămâne dezgrădită şi neîngrijită, ajunge în curând o pârloagă păcătoasă.

Degeaba frumuseţea şi avuţia pământului! Degeaba deşteptăciunea poporului, dacă românul nu va fi

puternic şi nu rămânea neclintit în hotărârea de a trăi între hotarele sale cu fruntea sus în faţa oricui.

O ţară nu poate dăinui şi nu se poate înălţa decât prin sufletul poporului ei, iar sufletul poporului de mâine este aşa, cum e creşterea copilăretului de azi.

Pe cine se va sprijini mâine-poimâine tot ce s-a urzit pe pământul acesta de la Traian şi până în zilele noastre?

Răspund cu un singur cuvânt: pe voi. Dacă vă veţi lăsa mai jos decât copiii bulgarilor, ai ungurilor, ai sârbilor, ai ruşilor şi altor vecini, zadarnic au muncit şi s-au jertfit părinţii, bunii şi străbunii voştri.

Sufletul şi braţul vostru, oţelite prin muncă, sunt singura nădejde că vom apăra ce am dobândit şi vom dobândi ce ni se mai cuvine, biruind vitejeşte toate greutăţile care ne aşteaptă.

Noi, cei care ne coborâm spre seara vieţii, n-avem şi nu putem avea altă speranţă decât în vrednicia celor veniţi după noi.

Simion Mehedinţi, „Ce trebuie să cugete un român despre

ţara şi naţia română”

135

Patria şi patriotismul Delavrancea

Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care

răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existenţa lui şi-l face să moară de bună voie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care nu-i va cunoaşte şi nu-l vor cunoaşte?

Patria este înlăuntrul nostru şi-o ducem cu noi peste ţări şi peste mări, şi numai când suntem departe şi în singurătate, ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, şi nu găsim mângâiere decât în restrişte şi în lacrimi.

Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri. Când pomenim de Călugăreni, Rovine, sau Valea-Albă, ne cutremurăm, uităm de noi şi nu trăim decât în aceia care au fost odinioară, ostaşi, căpitani şi voievozi!

Un fulger de închipuire pe dinaintea ochilor, şi ne simţim aievea în rândul plăieşilor, în fruntea oştilor cu barda, cu ghioaga, cu buzduganul, sporind şirurile eroilor care ne-au apărat ţările noastre.

Iluzia se revarsă asupra zilei de astăzi, şi simţim cum cresc batalioanele de piotă2, excadroanele de călăraşi şi roşiori, înmulţindu-se cu voinici uscaţi, pletoşi, cu iţari şi cu sarici în spinare. Visul acesta dispare. Şi bucuroşi primim constatările realităţii, generaţiile ies una din alta şi se duc pe rând, numai obârşia stă pe lume ca matca fără sfârşit.

Patria nu vine de la pământ, nici din vreo lucrare a câmpului, nici din vreo abstracţiune, nici dintr-o noţiune concretă, de la pater3, de la patres4, din părinţi, moşi, strămoşi. Părinţii, moşii şi strămoşii ne sunt patria noastră, ei care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni, sunt adevărata noastră patrie.

2 Piotă = pihotă = unitate militară de infanterie ( din pol. Piechota, ucr. Pihota, rus. Pehota) 3 Pater = tată ( cuvânt latinesc) 4 Patres = părinţi (cuvânt latinesc)

136

De aceea patriotismul este simţământul activ şi covârşitor al generaţiilor actuale, care binecuvântează părinţii, moşii şi strămoşii, mai mult ca pe ele, adeseori învrăjbite în vrăjmăşii, dar totdeauna unite în amintirea celor din trecut.

Mi-aduc aminte că acum 30 de ani, Renan5 ţinu o conferinţă la Sorbonadespre „Patrie”. Parcă-l văz Ras şi plin în obraji, c-o bărbie răsfrântă peste guler. Iluminat de un surâs de bunătate şi de îndoială. În ultima analiză, el se opreşte la limbă. Limba hotărăşte despre patrie şi naţionalitate. Unul de-ar rămâne dintr-o patrie zdrobită, care să-i vorbească limba şi patria va exista. Conferinţa se sfârşi în aplauze extraordinare, conferinţa celui mai mare meşter al prozei din secolul al XIX-lea.

Era mai mult o aluzie la Alsacia şi Lorena (provincii franceze, care au fost sub stăpânirea germană).

Neapărat, este expresia fundamentală şi o patrie, trebuie să fie mai întâi religia strămoşilor, sfânta cuminecătură a sufletelor, calda adoraţiune a acelor care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase. Aceasta este partea determinantă şi hotărâtoare a Patriei.

Să ne închipuim – Doamne fereşte! – să ne închipuim că în urma unui cataclism, din noi n-ar rămâne decât vreo 20.000 de cetăţeni. Şi să ne închipuim că toţi aceşti cetăţeni ar fi de origine proaspătă. Nici unul băştinaş. Cam ce fel de Patrie ar mai exista? Limba, pe care ar vorbi-o n-ar fi decât un mijloc de translaţiune a daraverilor între ei.

Fără trecut, fără bani şi străbuni, fără eroi legendari, fără generali glorioşi, fără cântăreţi inspiraţi, fără morţii lor în apropiere, cu părinţii, moşii şi strămoşii lor îngropaţi aiurea, n-ar mai fi decât o embolie6 şi patria noastră ar fi pierdută.

În noi trăiesc morţii noştri, în voi vom trăi noi, voi veţi trăi în urmaşii voştri. Orice am face, nu scăpăm de legea de aramă, care ne apleacă fatal în faţa trecutului...

Pe la 1868, eram copil şi ne jucam de-a soldaţii în uliţa Vergului. Toţi eram în uniformă, mai toţi în cămaşă, cu capul gol, cu picioarele goale, zgâriate şi rănite în cioburi de sticlă. Toţi cu nuiele, ca nişte

5 Ernest Renan, învăţat istoric şi filosof francez ( 1823 -1892), cunoscut la noi mai ales prin scrierea sa intitulată „Viaţa lui Iisus”, al cărui stil este de o mare frumuseţe 6 Embolie = astuparea unui vas sangvin, printr-un corp străin, chiag sangvin, nodul grăsos sau bulă gazoasă. În vase mari produce moartea subită.

137

săbii. În frunte, Trică al găitănarului – mult mai mic ca noi, c-o tobă enormă legată c-o baeră pe după gât, un fel de vas de tinichea, ruginit şi scofâlcit – unde o găsise nu ştiu – pe care o bătea cu două beţe, scrâşnind din dinţi – o bătea cu atâta furie, că-i scânteiau văpăi din ochi. Trică toboşarul era sufletul nostru, avea o patrie de apărat şi-o apăra dând semnalul, în zile de sărbătoare, la revărsatul zorilor. Aveam o patrie, şi nimeni nu ne pomenise de patrie. Noi existam în ea, ea exista în noi. Ne preparam fără să ştim, fără să vrem, instinctiv, ca să ne punem în serviciul patriei, despre care nu aveam nicio idee, nicio scăpare, nimic, absolut nimic. Într-o zi căzu grav bolnav Trică toboşarul. Eu mă furişai să-l văz. Era singur. Şi s-a ridicat pe jumătate din plapumă şi mi-a întins mâna. Ardea ca o sobă încinsă. Şi mi-a zis cu un glas domol: „De-oi muri, tu s-o iei din cui şi s-o baţi bine”.

Şi două lacrimi curseră din ochii lui albaştri de roşcovan. Soarta ne-a despărţit. Eu într-o parte, şi el în alta. Nu l-am mai văzut. L-am pierdut.După 40 de ani, într-o zi, trecea pe podul Mogoşoaia un alai solemn. Muzici şi soldaţi. Armata pierduse pe unul din cei mai străluciţi colonei de Stat major şi pe un aghiotant regal. Era Trică toboşarul de altădată, era colonelul Trică Antonescu.

Copii, dacă comparaţi pe un plăieş din munţii Moldovei sau al Munteniei, cu un cărturar plin de învăţătură, la ce rezultat aţi ajunge din punctul de vedere al patriei şi al patriotismului? Veţi auzi pe omul cult vorbind despre patrie, despre datoriile cetăţeanului faţă de ea, dar nu veţi înţelege din cuvintele meşteşugite ale lui, mai mult decât aţi înţelege din muţenia plieşului din Moldova sau din Muntenia. Plăieşul tace şi-şi face datoria. Patria stă în instinctul lui de conservare a neamului. Alţii s-o cânte. El o va apăra. Cum furnicile şi albinele adună din toate părţile pentru îmbelşugarea comunităţii, aşa şi oamenii, strâng, adună, lasă moştenitorilor, şi în realitate îmbogăţesc patria. Furia cu care albinele mor pentru îmbogăţirea stupului, este imaginea cea vie a oamenilor în războaiele dezlănţuite.

Copii, uitaţi-vă la Patria cea mai elocinte (este vorba de Franţa, care intrase în marele război, în momentul când Delavrancea îşi ţinea discursul) din lume, ascultaţi şi nu veţi auzi niciun murmur de împotrivire.

Franţa a amuţit în faţa năvălirii oarbe a duşmanilor, a amuţit şi s-a ridicat, eroică şi mare ca să-şi apere drepturile, onoarea, drapelul şi

138

pământul. Copilul măcelarului din piaţă, cu urmaşul nobilului din vremea lui Henric al IV-lea, stau alături, luptă alături, şi mor alături, cuprinşi de frenezia morţii, a morţii glorioase pentru patrie.

Ce s-au făcut socialiştii marxişti? Unde sunt nihiliştii care tăgăduiesc tot? Unde sunt comuniştii care desfiinţează societăţile? Sunt toţi în aceleaşi rânduri, pentru salvarea Franţei. Toţi sunt martiri şi eroi! Toţi au uitat principiile şi convingerile, toţi – antimilitarişti şi antisociali – căci în fundul fiinţei omeneşti, trăieşte instinctul de Patrie!

Copii, învăţaţi din fiorul care a cuprins Franţa şi-a înălţat-o în iubirea lumii, cum se apără scumpele amintiri ale trecutului, cum trebuie să murim pentru ţara părinţilor, a moşilor şi a strămoşilor noştri...

Delavrancea – Fragment din discursul ţinut tineretului la

Ateneu, în ziua de 24 ianuarie 1915

Rugăciune De Mihai Eminescu

Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor: Din valul ce ne bântuie, Înalţă-ne, ne mântuie, Privirea adorată Asupră-ne coboară, O, maică preacurată Şi pururea fecioară Maria.

Mihai Eminescu – „Poezii”

139

Adevărata sarcină a oricărui popor

Voiţi să izbutiţi? Lamennais

Voiţi să izbutiţi? Faceţi totul ce este bine prin mijloace bune. Nu amestecaţi puterea care îndrumează dreptatea şi dragostea

creştină, cu violenţa, adică cu silnicia brutală, crudă şi sălbatecă. Voiţi să biruiţi? Gândiţi-vă la fraţii voştri tot atât cât vă gândiţi şi

la voi înşivă: cauza lor să fie cauza voastră, binele lor, binele vostru, răul lor, răul vostru, durerea lor, durerea voastră. Să nu vă vedeţi înşivă şi să nu vă simţiţi decât în fraţii voştri; nepăsarea voastră pentru dânşii să se prefacă în simpatie adâncă şi egoismul vostru în devotament. Atunci nu veţi mai fi nişte indivizi împrăştiaţi, despărţiţi, răzleţiţi, din care câţiva inşi adunaţi laolaltă şi mai bine uniţi să facă tot ce voiesc; atunci veţi fi unul şi când veţi fi unul, veţi fi toţi, veţi fi totul.

Şi de aici încolo cine se va pune de-a curmezişul vostru, între voi şi ţelul ce voiţi a-l atinge? Răzleţi cum sunteţi în vremea de faţă – fiindcă fiecare nu se îngrijeşte decât de sine, de scopurile sale personale – vă opune pe unii altora, vă stăpâneşte pe unii printr-alţii dar când nu veţi avea decât o voinţă, un interes, o lucrare obştească, unde-i forţa care să vă biruiască? Dar înţelegeţi bine care e sarcina voastră; căci într-altfel totdeauna vă veţi potmoli.

Nu-i vorbă, ca să vă faceţi în chip individual o soartă mai bună, căci atunci masa, mulţimea, obştia, ar rămâne în suferinţă şi nimic n-ar fi schimbat pe lume;; binele şi răul ar domni într-însa în aceeaşi proporţie ca şi mai înainte, numai că ele ar fi distribuite, în privinţa persoanelor, în chip deosebit; unul s-ar urca, altul s-ar coborî – şi-atâta tot.

Nu-i vorba de a pune stăpânire în locul altei stăpâniri. Ce vrem să ştim cine stăpâneşte? Orice stăpânire îşi are clasele ei deosebite, prin urmare privilegii, prin urmare o adunătură de interese care se lovesc cap în cap, şi – pe temeiul legilor făurite de clase înalte, spre a-şi asigura foloasele poziţiunii lor superioare – jertfirea tuturor sau aproape a tuturor pentru câţiva.

140

Poporul e ca îngrăşămintele pământului în care ele prind rădăcină.

Sarcina voastră e mare, iat-o: aveţi a forma familia universală, a zidi cetatea lui Dumnezeu, a realiza în chip progresiv, printr-o muncă neîntreruptă şi fără preget, opera sa în omenire.

Când iubindu-vă unii pe alţii ca fraţii, vă veţi purta şi vă veţi trata deopotrivă ca fraţii; când fiecare, cătând binele său în binele tuturor, va uni viaţa sa de viaţa tuturor, interesele sale de interesele tuturor, fiind neîncetat gata a se devota pentru toţi membrii obşteştii familii, cum şi aceştia fiind gata în tot momentul de a se devota pentru dânsul, cele mai multe din relele sub povara cărora geme neamul omenesc vor dispare, precum pâcla care acoperă văzduhul se risipeşte la ivirea soarelui, şi ceea ce Dumnezeu voieşte, se va împlini, căci voinţa lui este ca iubirea, unind puţin câte puţin şi într-un chip tot mai strâns elementele împrăştiate ale omenirii, şi organizându-le într-un singur corp, să fie una precum El însuşi este unul.

Lamennais, „Cartea poporului sau drepturi şi datorii” Cap. III, tradusă de Scarlat Georgescu, Biblioteca Minerva

Dumnezeu ne poartă de grijă

Să ne încredem în El. Bolnavul şi rândunica Din revista Le Lien (Legătura)

Într-o frumoasă după-amiază de toamnă, un tânăr, bolnav pe

moarte, sta culcat pe canapeaua din geamlâc şi privea pomii din grădină, scăldaţi încă în lacrimile ploii ce trecuse. Colinele erau umede în depărtare şi soarele, către asfinţit, arunca pe vâlcele culori scânteietoare.

O rândunică, singura care mai rămăsese în acel ţinut, pentru că suferea de o rană nevindecată încă la plecarea tovarăşelor sale, veni să se aşeze sub streaşina geamlâcului, la cuibul ei, lângă multe alte cuiburi.

- Dragă rândunică, îi zise bolnavul, iată-te sănătoasă acum.

141

- De aceea, răspunse ea, m-am hotărât să plec mâine înainte de revărsatul zorilor. Apoi adăugă:

- Îmi amintesc că d-ta spuneai surorilor mele, urându-le cale bună, că în curând ai să părăseşti pământul acesta. Când pleci?

- Cine ştie? Mâine poate, răspunse bolnavul trist. - Şi te duci? - Într-o ţară ce se cheamă cer. - Dar unde este acest cer? Ai fost vreodată? - Niciodată. - Dar ştii drumul, fără îndoială! - Nu. - Nu ţi l-a arătat nimeni? - Nimeni dintre oameni n-a venit niciodată de acolo... Dar tu

însăţi, mica mea rândunică, tu cunoşti ţara îndepărtată către care eşti pe cale să-ţi iei zborul?

- Nu ! Născută aici anul acesta, n-am ieşit niciodată din această ţară.

- Poate că vreuna din surorile tale mai în vârstă ţi-a arătat drumul înainte de a pleca?

- Mărturisesc că nici nu mi-a dat prin gând să le întreb. - Dar cine are să te călăuzească peste ţări şi mări? Nu ţi-e

teamă că ai să te rătăceşti şi să mori? - Mă voi duce unde firea mea mă îndeamnă. Ea îmi zice:

„Ţara aceasta nu mai este prielnică pentru mine; pleacă spre alte ceruri.” Eu ascult şi plec încrezătoare în glasul care mă cheamă, şi care va şti să mă îndrepteze.

- Eu voi face ca şi tine, draga mea prietenă. Dumnezeu, care vorbeşte sufletului, ca şi ţie. Şi îi spune să nădăjduiască, îl va păzi, desigur, să nu se piardă.

Eu am toată încrederea în dragostea şi în puterea lui, căci el este Creatorul nostru şi Tatăl nostru. Dacă nu înşeală el rândunicile, cum se va juca el cu sufletele oamenilor?

Dimineaţa, când în zori, tânărul bolnav şi rândunica, erau plecaţi amândoi: ea spre ţinuturile de dincolo de mări, el spre cele de dincolo de moarte.

Din revista „Le lien” (Legătura)

Cine caută adevărul, va găsi pe Dumnezeu. E. Lesseur

142

Rugăciune Doamne, către tine-ndrept Astăzi ruga mea umilă! Iartă celuia nedrept; De la tronul tău aştept Cel din urmă semn de milă...

Ca un demon cad învins Fulgerat de suferinţă În genunchi, cu graiul stins Şi cu sufletul cuprins De obidă şi căinţă.

Dornic de braţele-mi întind Către cerurile tale; Valurile mă cuprind, Inima mi-o simt murind De neţărmurită jale; Şi pre tine te chem: Doamne, tu eşti sfânt şi mare! Mântuie-mă de blestem... Către tine plâng şi gem: Îndurare!

Şt. O. Iosif - Poezii

143

Oameni care se sacrifică pentru alţii

În Spitalul Universitar din Bucureşti –unde am fost operat – am văzut multe lucruri ce merită respect şi admiraţie.

Ordinea impecabilă, respectul faţă de omul în suferinţă şi faţă de personalul spitalului, de la personalul medical până la ultima femeie de serviciu merită tot respectul şi consideraţia noastră. Vezi cum omul se pune în slujba omului în suferinţă.

Sunt oameni care se dedică cu totul preceptului evanghelic: „bolnav am fost şi m-aţi cercetat”. (Matei 25,36)

Tot respectul şi admiraţia pentru întreaga armată medicală. Cât am stat în spital am cunoscut oameni din afara spitalului,

care dădeau exemple de sacrificiu pentru bolnavii lor. Bărbaţi sau femei, în calitate de soţ sau soţie, tată sau mamă,

frate sau soră, fiu sau fiică etc., şedeau la capul bolnavului lor, neîntrerupt, zi şi noapte, aducând cu regularitate pentru bolnavul lor supliment de mâncare şi mai ales, mai presus de toate mângâierea bolnavului care nu se poate deplasa şi astfel, ştiind că nu este uitat şi părăsit de familia şi prietenii săi, uitat de toţi şi toate.

Aceştia, zi şi noapte, vegheau neîntrerupt, neclintit la capul bolnavului. Noaptea îi vedeai luptându-se cu somnul, uneori răpuşi de somn, aţipeau pe un scaun, cu capul pe patul bolnavului, veghind lângă el. Era un adevărat sacrificiu în slujba bolnavului lor.

Şi aceştia împlineau aceleaşi cuvinte scripturistice: „bolnav am fost şi m-aţi cercetat”...

Prinşi de somn, în miez de noapte, târându-se pe jos, pe un scaun, cu capul pe un colţ de pat al bolnavului, uneori ai impresia unei săli de aşteptare într-o gară, unde călătorii răpuşi de somn, aţipesc cu capul pe geamantane, târându-se pe jos sau pe vreo canapea.

Şi aceştia merită tot respectul şi admiraţia noastre pentru sacrificiul lor în slujba bolnavilor lor.

Cu cinste şi respect ne înclinăm în faţa tuturor celor care se pun în slujba celor în suferinţă.

144

„Bolnav am fost şi m-aţi cercetat”... La Judecata de Apoi toţi vor auzi: „adevăr zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei, prea mici, mie mi-aţi făcut”...(Matei 25,40).

Conceput şi scris în timpul spitalizării mele, în Spitalul Municipal Bucureşti.

Preot Vasile Chiţu, Curtea de Argeş

Datoriile tatălui faţă de copiii săi

Sfântul Ioan Hrisostom

„Părinţilor, nu amărâţi pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască”, scrie sfântul apostol Pavel. El nu zice: „Iubiţi-vă copiii”, căci la aceasta îndeamnă, vrând-nevrând, însăşi natura şi ar fi de prisos să mai fie îndemnaţi la aceasta, ci zice: „nu amărâţi pe copiii voştri” ca atâţia care îşi dezmoştenesc copiii, îi alungă şi-i tratează cu asprime, nu ca oameni liberi, ci ca pe robi.

De aceea zice: „nu amărâţi pe copiii voştri”. Apoi arată cum să se desprindă copiii cu ascultarea şi precum a zis că bărbatului se cade să ţină pe soţia sa în ascultare, prin dragoste, care toate le poate, tot aşa continuă şi aici:

„... ci creşteţi-i în ascultare şi în supunere faţă de Domnul.” Vrei dar să ai un copil ascultător? Creşte-l în supunere şi ascultare faţă de Domnul. Nu socoti deci nefolositor ca să citească Sfânta Scriptură, căci acolo va auzi această poruncă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Este în interesul tău să faci aceasta. Nu zice: „Aceasta e treaba popilor. Eu n-o să-mi fac copilul popă”.

Desigur că nu e numaidecât să se facă preot, dar bun creştin trebuie să-l faci. Tocmai laicii sunt datori să cunoască învăţăturile Sfintei Scripturi şi în special pe cele despre copii, căci mare este neştiinţa la această vârstă şi ea se sporeşte prin citirea literaturii profane. Acolo citesc copiii că aceia pe care păgânii îi admirau ca eroi, erau sclavi ai patimilor şi se temeau de moarte... Copilul tău trebuie să cunoască Sfânta Scriptură, spre a-i servi ca antidot împotriva literaturii profane. N-ar fi oare nechibzuinţă să ne trimitem copiii la şcoală şi să cheltuim oricât pentru învăţătura lor, dar să nu-i creştem în ascultare şi supunere faţă de Domnul”. Dacă n-o facem

145

noi, suntem cei dintâi care suferim consecinţele, văzându-i cum cresc obraznici, nedisciplinaţi, neascultători şi răi. Să fugim dar de aceasta şi să ne creştem copiii cum ne îndeamnă sfântul Apostol Ioan.

Sfântul Ioan Hrisostom (Gură de Aur)

Omilia 21, la cap. I din epistola către Efeseni

Idealism, Eroism, Sacrificiu

Înainte... De N. Iorga

Celui ce predică-n pustiu Şi-n jurul lui tovarăş n-are, Trăiască-i numele lui viu Căci tristă-i munca lui şi mare. Când glasul tău răsunător Şi cald în inime străbate, Nu-i greu a fi Mântuitor, Căci ceasul de trezire bate. Dar să lucrezi, nebănuind Izbânda stăruinţei tale, Să uiţi prietenii zâmbind Şi braţul tău să taie-n cale!... Răbdare-n noapte muncitori, Profeţi cu ochi de foc, răbdare: Lumina falnicilor zori – Acum sau mai târziu răsare.

N. Iorga, „Literatură şi Ştiinţă”, 1893, Director – C. Dobrogeanu-Gherea

„Cine seamănă nedreptate, va culege ură şi răzbunare.” Franklin

„O nedreptate făcută unuia singur este o ameninţare pentru toţi.” Montesquieu

146

Cine nu ascultă un sfat bun, trebuie să ispăşească

Cele două gâşte şi broasca ţestoasă Traducere din limba germană de Souby-Bey

Pe marginea unui râu, trăiau două gâşte şi o broască ţestoasă. Între ele se născuse o prietenie strânsă. Într-una din zile, cele două gâşte au fost nevoite să părăsească acel loc. Ele veniră foarte întristate la broasca ţestoasă şi, înecate de lacrimi, îşi luară rămas bun. Broasca ţestoasă fu foarte amărâtă de acest lucru şi spuse: „Vai ce veste tristă îmi aduceţi! Cum voi trăi de acum înainte fără voi?” Gâştele îi răspunseră: „Şi nouă ne pare foarte rău, dar nu putem face altfel. Trebuie să plecăm; aici ar trebui să murim de foame. Şi nouă ne vine foarte greu să ne despărţim de tine.” Broasca ţestoasă se rugă de ele şi spuse: „O. Nu mă lăsaţi singură aici; luaţi-mă cu voi oriunde v-aţi duce.” - Fără tine o să ne fie urât, răspunseră gâştele, dar, din păcate,

tu nu poţi merge decât foarte încet şi nici nu poţi zbura cu noi. Cum am putea deci pleca împreună?

- Gândiţi-vă bine, spuse broasca ţestoasă, poate o să găsiţi un mijloc. Eu sunt atât de tristă, că nu-mi trece nimic prin cap.

- Ei, bine, dragă prietenă, am găsit un mijloc, dar tu n-ai să-l urmezi.

- Cum se poate, zise cu supărare broasca ţestoasă, cum să nu vă ascult, dacă aţi găsit un mijloc ce este spre binele meu? Vă făgăduiesc să fac tot ce vreţi.

- Te luăm, răspunseră gâştele, dar când te vom duce prin aer, tu să nu faci nicio mişcare şi să nu scoţi niciun cuvânt, căci toată lumea care o să ne vadă, o să se mire de noi. Trebuie să rămâi mută la tot ce auzi şi ce vezi.

Broasca ţestoasă se legă prin jurământ că nu va lua seama la nimic şi va rămâne mută la toate. După aceea gâştele aduseră o bucată de lemn, fiecare apucă cu ciocul de câte un capăt, iar broasca ţestoasă se apucă cu gura de mijlocul bucăţii de lemn. Astfel începură să zboare.

147

Zburară câteva zile şi ajunseră la un sat. Când sătenii văzură acel alai curios, se adunară cu toţii, bărbaţi, femei, copii şi priveau cu mirare. Fiecare spunea câte ceva. În curând se făcu un mare zgomot. Broasca ţestoasă, care tăcuse ore întregi, nu mai avu răbdare şi deschise gura ca să răspundă mulţimii. În aceeaşi clipă se prăbuşi jos.

„Cine nu ascultă un sfat bun, trebuie să ispăşească.” Din „Fabeln und Parabeln des Orients „, traducere din limba

germană de Souby- Bey

Dacă vrem să mulţumim lui Dumnezeu, cel mai bun lucru este să facem bine aproapelui nostru

Locţiitorii Krummacher

La Roma, un tânăr bogat suferise de o boală grea şi apoi se

făcuse bine. Când ieşi pentru prima dată afară în grădină, se simţi ca născut din nou şi, plin de bucurie, lăudă pe Dumnezeu cu glas tare. Îşi întoarse faţa spre cer şi spuse: „o, prea bunule părinte, dacă ar putea vreun om să-ţi răsplătească pentru ceva, cu câtă plăcere aş voi să-ţi dau toate avuţiile mele!”

Aceste cuvinte le auzi Ion, numit Ciobanul, şi zise tânărului bogat: „De sus vine darul cel bun; într-acolo nu poţi trimite nimic. Haide, vino după mine!”

Tânărul urmă pe moşneagul cel credincios şi ajunseră într-o colibă întunecoasă. Acolo era o grozavă sărăcie şi suferinţă. Tatăl zăcea bolnav, mama se văita şi copiii erau goi şi plângeau pentru o bucată de pâine.

Tânărul se înspăimântă. Ion însă spuse: „Iată aici un altar pentru jertfa ta! Iată pe fraţii Domnului şi pe locţiitorii lui!”

Tânărul îşi deschise larg mâna asupra lor. Iar sărmanii miluiţi îl binecuvântară şi-l socotiră un înger al lui Dumnezeu.

Ion zâmbi şi zise: „Aşadar, îndreptează-ţi privirile recunoscătoare întâi către cer şi apoi către pământ.”

Krummacher. „Parabole”. Traducere de Emilian Vasilescu

148

Sărmanii

Crăciun F.M. Dostoiewski

Văzut-aţi vreodată băieţaşi cerşind pe stradă în timpul Crăciunului şi pe o vreme de crăpau pietrele de ger? Văratece le sunt hăinuţele şi în jurul gâtului au legat o cârpă. Se învârtesc înaintea voastră şi bolborosesc cuvinte învăţate pe de rost. Şi vouă vă e frig şi vă grăbiţi să ajungeţi acasă la căldură; din această cauză, vă supără micii cerşetori, care vă opresc din drum. Aceşti copii sunt însă de compătimit. Despre un astfel de băiat vreau să vă vorbesc. Nu l-au trimis încă să cerşească, fiindcă e prea mic, n-are nici şase ani măcar; peste un an, doi, l-ai fi văzut cu siguranţă, cerşind pe uliţe. Era dis de dimineaţă. Se deşteptase într-o pivniţă rece şi umedă. Hăinuţa-i era subţire, tremura de frig. Şedea într-un colţ pe un cufăr şi se distra privind cum îi ieşea respiraţia din gură. Grozav îi era de foame... ceasurile treceau... se tot apropia mereu de patul de scânduri pe care dormea bolnava-i mamă; câteva fire de paie ţineau loc de saltea şi sub cap avea o legăturică în loc de pernă. Ce soartă o adusese aici? Se vede că venise cu copilul ei din alt oraş şi căzuse deodată bolnavă la pat... Sărbătorile se apropiau. Din această pricină, ceilalţi locuitori ai pivniţei plecaseră. Departe, într-un colţ, gemea o femeie de vreo optzeci de ani, chinuită de dureri reumatice. Înainte vreme fusese dădacă de copii, acum murea, părăsită de toată lumea. Se văita, mormăia şi dojenea pe băiat, aşa încât acesta se temea să se apropie de ea. De băut găsise, dar nu putea găsi nicăieri o coajă de pâine; se tot apropia mereu de laviţa pe care zăcea mama sa, pentru ca s-o deştepte. Îi era frică prin întuneric. De mult se înnoptase, nu se aprindea nicio lumină. Pipăi obrazul mamei şi se miră că nu se mişca deloc şi era rece ca peretele. Ce frig e aici, se gândea el, punând mâna pe umărul moartei... Apoi suflă în degete pentru ca să le-ncălzească şi când îşi găsi căciuliţa pe laviţă, ieşi din pivniţă, încet şi bâjbâind prin întuneric. Ar fi plecat mai demult; se temea însă de un câine mare care urla toată ziua la uşa vecină. Acum plecase câinele şi micuţul ieşi în stradă.

149

Dumnezeule, ce oraş! De când era, nu văzuse aşa ceva. Ce-ntunecoase erau străzile în orăşelul de unde venise; uliţa pe care şedea avea numai un singur felinar. Căsuţele de lemn se-nchideau cu obloane; cum începea să se-ntunece, nu mai vedeai om pe stradă, toţi se închideau prin case şi doar câinii se strângeau laolaltă, cu sutele, poate chiar cu miile, şi urlau şi lătrau toată noaptea. În schimb însă, era cald şi avea ce mânca. Dar aci... Doamne! De-ar avea o cojiţă de pâine, doar ca să-şi astâmpere foamea! Ce zgomot pe aici! Câte lumini, câţi oameni, cai, trăsuri, şi ce frig! Din nările cailor ieşeau aburi ce îngheţau numaidecât. Oamenii se-nghesuiau... Dumnezeule! Ce n-ar fi dat să mănânce ceva! Şi deodată încep să-l doară şi degetele. Altă stradă, şi cât e de largă! Aici desigur, o să-l calce în picioare. Cum ţipă toţi, cum aleargă în toate părţile... şi câtă lumină! Ce-i asta? Ah! Ce sticlă mare! Şi-n dosul sticlei, o odaie, şi-n odaie, un pom până-n tavan, un pom de Crăciun, cu multe hârtiuţe şi mere de aur! În jurul pomului erau păpuşi şi căişori. Prin odaie alergau copii curat îmbrăcaţi şi se jucau, râdeau şi mâncau. Iaca, o fată dansa cu un băiat; ce fată frumoasă! Şi muzica era acolo; se auzea prin geam. Sărmanul băiat vedea toate acestea, se mira şi râdea. Acum începură să-l doară degetele de la picioare! Mânuţele erau roşii de tot, iar degetele nu le mai putea îndoi şi-l durea când mişca. Băiatul începu să plângă amarnic şi fugi mai departe. Prin altă sticlă, vede altă odaie împodobită cu pomi de Crăciun; pe mese erau cozonaci de tot felul, roşii, galbeni şi cu migdale.Acolo şedeau o mulţime de cucoane gătite; fiecăruia ce venea, îi dau câte o bucată de cozonac şi uşa se deschidea mereu! Mititelul se furişează lângă uşă, deschise şi intră în odaie. Hu! Cum ţipară la el şi cum ăi făcea semn să plece. Una din cucoane se apropie de el, îi dete un gologan şi-i deschise uşa în stradă. Cum s-a speriat micuţul! Gologanul îi căzu din mâini; nu putea să mişte degetele ca să-l ţie. Fuge repede, repede – încotro, nu ştie nici el. Fuge, fuge şi suflă în mânuţe. Dar ce-i asta? Oamenii se opresc şi se-ngrămădesc la o fereastră unde sunt expuse trei păpuşi mici, gătite cu hăinuţe roşii şi verzi şi parcă ar fi vii. Un bătrân şade pe un scaun şi mişcă braţul ca şi cum ar cânta pe o vioară mare; alţi doi cântă cu nişte viori mici, bat tactul cu capul, se uită unii la alţii, mişcă buzele şi vorbesc. Mititelul credea că sunt vii. Când a-nţeles în sfârşit că sunt păpuşi, începu să râdă. N-a mai văzut astfel de păpuşi. Îi vine să plângă, când se uită însă la păpuşi, începu din nou să râdă.

150

Deodată i se păru că-l apucă cineva de hăinuţă; la spatele lui era un pungaş mare şi rău; acesta-l loveşte-n cap, îi ia căciuliţa şi-i pune piedică. Băiatul căzu la pământ. Lumea începu să ţipe. Atunci se sperie, sări în sus şi fugi, fugi – încotro, nu ştia nici el. S-a trezit într-o curte străină şi s-a ascuns pe după lemne. Aici e întuneric, se gândea el, aici n-o să mă găsească. Se zgribuleşte de frig; de-abia îndrăznea să respire de frică... Deodată se simte uşor, atât de uşor! Mânuţele şi picioruşele nu-l mai dor, căldura-i străbate trupul; pare că se află pe un cuptor. Acum se-nfioară din nou... parcă ar fi vii... Când păpuşile cântă cu vioara, i se pare că maică-sa îi cântă un cântec de leagăn. Mămico, dorm. Ce bine e să dormi aici! Vino cu mine la pomul de Crăciun, aude o voce blândă. Copilul credea că-l cheamă maică-sa, dar nu, nu e ea. Cineva se pleacă peste dânsul şi-l îmbrăţişează în întuneric. Ce lumină-i străluceşte înainte! Oh, ce pom de Crăciun! Nu, nu e pom de Crăciun! N-a mai văzut un astfel de pom. Totul străluceşte, sclipeşte şi de jur împrejur numai păpuşi. Dar nu, sunt băieţi şi fete în haine deschise; aleargă înspre el, îl sărută, îl iau cu ei şi el însuşi zboară... Maică-sa îl priveşte şi zâmbeşte. Mamă! Mamă! Ce bine e aici, mamă! Şi iar îl sărută copiii şi el le povesteşte despre păpuşile pe care le-a văzut.

- Cine sunteţi voi, fetelor şi voi, băieţi? Întrebă el, zâmbindu-le şi mângâindu-i.

- E pomul de Crăciun al lui Hristos, răspunseră ei. În această zi Hristos înalţă un pom de Crăciun pentru copiii care n-au pom pe pământ.

Mititelul află că băieţii şi fetele au fost copii ca şi el. Unii muriseră de foame, alţii îngheţaseră, alţii muriseră de bătăi, alţii că nu avuseseră căutare.

Şi toţi erau acum aici, toţi erau îngeri, toţi erau la Hristos care le întindea mâinile şi-i binecuvânta pe ei şi pe sărmanele lor mame... Mamele stăteau de o parte, recunoşteau pe băieţii şi pe fetele lor, îi sărutau, le ştergeau lacrimile de pe ochi şi-i implorau să nu plângă, căci aici era atât de bine...

A doua zi, s-a găsit pe după lemne cadavrul micuţului îngheţat.

F.M. Dostoiewski – „Povestiri”, tradusă de Willy Ghül, Biblioteca pentru toţi

151

Mizerie, suferinţă.

„În ajunul Crăciunului” De Al. Vlahuţă

Pentru a treia oară întâlnesc azi pe bătrâna asta cu doi copilaşi de

mână. Ce slabă-i săraca, şi de-abia merge. E îmbrăcată într-o caţaveică din petice toată, pe cap – o broboadă de lână gălbuie, şi-n picioare târâie rămăşiţele unor foşti şoşoni. Copiii gătiţi în vechituri de căpătat, palizi la faţă, se uită cu ochi mari, speriaţi, pe la vitrinele pline de jucării. O, ce milă mi-e de copiii săraci, care n-au jucării de Crăciun şi cărora „Anul Nou” nu le aduce nicio bucurie. Şi totuşi, nu-i aceasta cea mai tristă pagină din viaţa lor! Cum aş vrea să ştiu ce gândesc ei acum!... Probabil ce gândeam şi eu la vârsta lor. Îmi văd aşa de bine copilăria mea în privirea lor extaziată, în dorinţele şi lipsurile lor, în paloarea feţei şi în sărăcia îmbrăcămintei lor. Şi merg după ei; lângă ei, viaţa mea se amestecă-n clipa asta cu a lor, bătrâna mi-e şi mie bunică. E o zi de moină, parcă-i primăvară. Strada-i ticsită de lume. Trăsăturile, pe două şiruri, se mişcă încet, ca după mort. Prin prăvălii e o îmbulzeală şi o zarvă ameţitoare. Se miră bătrâna de atâta sodom... Ne-am oprit în faţa unei vitrine mari.

- I, ce frumos e bunicuţă... Eu aş vrea să am arapu ăla călare pe ţap... Da’ tu, Lizico, tu ce-ai vrea?

- Eu?... Stai să-ţi spui... Şi Lizica se uită ameţită; parcă i-ar fi frică să ia aşa iute o hotărâre.

Sunt atâtea lucruri frumoase, şi toate-i plac, toate fac să-i bată inimioara de surpriză, de dorinţe care nu se pot realiza.

- Eu vreau păpuşa aia mare cu pălărie roşie. Şi Lizica o arătă cu degetul. Un popor de păpuşi cu braţele

întinse, cu obraji umflaţi şi rumeni, par a privi mirate la noi, cu ochii lor de mărgele. În mijlocul lor, e una mai mare şi stă în picioare, şi are ciorapi, şi pantofi de lac, şi e gătită în rochie de mătase... Pe asta o vrea Lizica.

- Auzi, bunicuţă, Ionel zice că păpuşa asta mare vorbeşte... Nu-i aşa că păpuşile nu vorbesc?”

- Haideţi copii, nu vă mai uitaţi, că astea nu-s pentru noi... - Da pentru cine, bunicuţă?...

152

- Ia... pentru cei bogaţi! - Da noi nu suntem bogaţi? Şi se duc. Lizica mai întoarce capul ca să-şi ia adio de la păpuşa

ei. Iar eu mă uit pe urma lor, gânditor... Într-un fund de mahala, văd o cocioabă veche, pleoştită,

îngropată în pământ până în ferestre; geamurile sunt murdare, sparte şi cârpite cu hârtie, înlăuntru e o lumină vânătă fumurie, pe pereţii umezi sunt cărări de ploaie. O rogojină ruptă acoperă singurul pat şi singura mobilă a acestei vizuini – la căpătâi, lângă soba care-i mai totdeauna rece sunt aruncate vraişte ţoale vechi care miros a bolnav. Acolo văd întrând pe „bunicuţa”, cu o pâine la subţioară şi cu cei doi copilaşi, care nu ştiu şi nu pot încă pricepe cum se face asta, că nu sunt şi ei bogaţi. Şi n-au de nicăieri niciun ajutor, şi nu-i o mână de bărbat s-aducă o doniţă de apă în casă.

Şi mâine e Crăciunul! Al. Vlahuţă, „Clipe de linişte”

Despre zgârcenie

Zgârcitul adună numai ca să adune, nu pentru a-şi satisface nevoile, nu ţine seamă de ele. Averea îi este mai scumpă decât sănătatea, decât viaţa, decât sine însuşi. Toate faptele lui, toate gândurile, toate simţurile îi sunt în legătură numai cu acest nevrednic lucru. Toată lumea îl ştie şi el nu-şi dă nicidecum osteneala să ascundă ochilor mulţimii nemernica înclinare ce-l stăpâneşte. Căci aşa este felul acestei ruşinoase patimi, de a se vedea din toate părţile, de a nu face nicio mişcare în afară, care să nu poarte această blestemată pecete, şi de a fi o taină numai pentru acela care este stăpânit de ea!...

Vârsta şi raţiunea vindecă de obicei celelalte patimi, pe când zgârcenia pare a reînvia la bătrâneţe, prinzând puteri noi. Din ce înaintăm către momentul fatal, în care toată această adunătură scârboasă trebuie să dispară şi să se ia de la noi, dintr-aceea ne lipim mai mult de ea. Cu cât se apropie moartea, cu atât sorbim mai mult din ochi ticăloasa noastră comoară, cu atât socotim ca o măsură de prevedere pentru un viitor himeric. Astfel, vârsta întinereşte ca să

153

spunem aşa, această josnică patimă. Anii, bolile, gândurile, totul o înfige mai adânc în suflet, hrănindu-se prin însăşi leacurile care vindecă şi sting pe celelalte.

S-au văzut oameni, într-o stare de gârbovire că de-abia le mai rămânea destulă putere ca să susţină un cadavru gata să înceapă a putrezi, păstrând, cu toată slăbirea totală a puterilor, o rămăşiţă de simţire şi, ca să spunem aşa, un semn de viaţă, numai pentru această urâtă patimă. Numai ea să rămână în picioare, să se învioreze pe ruinele rămase din toate celelalte.

Ultimul suspin să fie tot pentru ea! Neliniştea ceasului din urmă tot ei să-i fie închinată! Şi nefericitul care moare, să arunce încă priviri deznădăjduite, ce se sting îndreptate spre banii, pe care moartea i-i smulge, dar căruia nu a putut să-i smulgă şi dragostea pentru ei!

Massillon, „Discours synodal. De la compassion des pauvres”

Zgârcitul nu este bun cu nimeni, dar este crud cu sine însuşi. Proverb latin

La părinte zgârcit, copil risipitor. Proverb spaniol

Sărăcia te lipeşte de multe lucruri; zgârcenia te lipeşte de tot. La Bruyere

Nu fiţi îngâmfaţi şi nu uitaţi obârşia voastră

Acul şi Barosul De Ion Creangă

Acul: Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu

soră-ta nicovală, ţipaţi şi faceţi larmă de-mi ţiuie urechile. Eu lucrez toată ziua şi nimeni nu-mi aude gura.

- Iacă-mă! Dar de unde ai ieşit, Păcală? - De unde am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci

bine ceea ce faci. - Na! Vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi

băiete, trebuie să ştii că din sfădeala noastră ai ieşit; ş-apoi tu ne cauţi pricină?

154

- Mă rog, iertaţi-mă că dacă n-ar fi fost focul, foile, plaftura (pămătuful cu care ţiganul fierar stropeşte jăratecul, spre a-l mai potoli) şi omul care să vă facă şi să vă dea nume, aş fi rămas mult şi bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.

- Măsoară-ţi vorbele, băiete! Auzi soră nicovală, cum ne râde acuşorul?

- Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să rabd. - Vorba ceea, soro: „Şade hârbu în cale şi râde de oale”. Măi,

puşchiule, ia să vedem ce-ai făcut tu mai mult decât noi? - Ce-am făcut şi ce fac, îndată ţi-oi spune. Ca să nu lungesc

vorba, hainele bărbăteşti şi femeieşti, din creştet până în tălpi, şi alte nenumărate lucruri frumoase şi scumpe, fără de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intră în bordei, suie-te în palat, ai să mă găseşti. Fetele mă pun în cutiuţe anumite mă înfig în pernuţe de mătase şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru.

- Da în stogul de fân, nu vrei să te puie, mititelule? - Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al

fierăriei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ia cineva în mână decât fierarul? - Ia ascultă, te prea întreci cu şaga, piciule! Dacă şezi la cinste

şi toţi îngrijesc de tine, cum zici, de ce şe împungi degetele? - Da, împung pe cască-gură cel somnoros, pentru că voiesc să

iasă din mâna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare şi frumoase. Tu, pentru ce baţi fierul cel culcat pe nicovală şi ruginit ca tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune şi mai frumoase?

- Măi... da bun eşti de gură! - Şi de gură, dar şi de lucru. - Ei bine, tu mi-ai înşirat verzi şi uscate; ia stăi să-ţi spun şi eu

pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, cleştele, vătraiul şi nenumăratele unelte şi maşini de fier, unele de mărime uriaşă, iar altele mici şi bicisnice (slabe) ca tine, pututu-s-au face până n-au trecut prin nicovală şi baros? Casa, bisericile, corabia, puştile, tunurile şi alte lucruri nenumărate, aşa-i că n-ar fi fost de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ţi-oi spune de casă, de sapă, de seceră, de coasă şi de plug; tu îmi spui mai mult de frumos, eu ţi-oi spune de cele neapărat trebuincioase.

- Mă, faci să te apuc iar la scărmănat, moşule baros. Haine i-au trebuit omului întâi; căci nu era să umble cu pielea goală şi desculţ ca gâştele.

155

- Te-ai încurcat în socoteli, măi băiete; ba de mâncare şi casă i-au trebuit omului întâi ş-apoi haine frumoase cum zici tu; cu rufe de-ale tale îţi ghiorăiesc maţele de foame. Ai auzit vorba ceea că: „Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul!”

- Măi, da’ ruginit mai eşti! - Ruginit cum sunt, eu v-am făcut şi trebuie să ascultaţi de

sfaturile mele. - Aşa este, dar te prea lauzi; las’ mai bine să te laude alţii. Şi tu

faci trebi bune şi eu; numai atât că tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu şezi totdeauna cu fierarul cel una de cărbuni, iar eu şed cu croitorul şi cu tot felul de persoane.

- Iar ai început, ghibirdic (slab, păcătos) fudul şi guraliv? Croitorul tău trebuie să-mpungă mai mult de zece ori până fierarul meu mă ridică odată; croitorul tău rupe altă dată pe zi câte zece; fierarul însă, mă are o viaţă: ba mă poate lăsa şi de zestre la copii de copiii săi. Ş-apoi încă una: cine dintre aceşti doi meşteri e mai grebănos (ghebos, cocoşat) şi mai gubav (slăbănog, bolnăvicios)? Fierarul meu, ori croitorul tău.

- Moşule, eşti bătrân şi multe mai ştii; fie pe-a dumitale. - Bine, mititelule! Ia, acum ai mai venit de acasă. Zi mai bine

că industria sau meşteşugurile, noi le-am adus pe lume; că bogăţiile cele mari, nouă se datoresc. Mi-ai zis ruginit şi ţi-ai zis cioplit; mie îmi pare bine că strănepoţii mei să fie mai ciopliţi decât mine; nu vă fuduliţi şi nu uitaţi obârşia voastră ca nu cumva să vă ciopliţi prea tare şi să rămâneţi care fără urechi, care fără dinţi, care fără gură, care fără zimţi; adică nişte cioarse de nicio treabă. C-apoi atunci iarăşi mi-ţi ajunge drăguş la căuş (a ajunge să te rogi, aminteşte împrumutul unui căuş de făină) şi soră-mea nicovală vă va ţine în spate, iar eu vă voi bate pe rudă, pe sămânţă (neam de neam, cu totul, pe de-a-ntregul), ca să prindeţi la minte.

Ion Creangă, „Opere complete”

Temelia tuturor virtuţilor este dragostea părintească. Cicero

156

O întâmplare din satul meu natal

Preot Vasile Chiţu

Satul meu natal se numeşte Ciofrângeni, care a fost proprietatea mânăstirii Berislăveşti până în 1757, când stareţul Nicodim l-a dat ungurenilor (români din Ardeal) (vezi Pr. Vasile Chiţu, în „Buchet de biserici argeşene, memorii şi cuvântări, pag. 96-97).Pe atunci satul se întindea între şoseaua ce leagă Tigvenii de Vărzaru, spre apus, până dincolo de apa râului Topolog, până spre răsărit de apa Topologului şi până în locul ce unea Plaiul Oii cu dealul Ţeapa, iar la nord cu valea Bădislavei şi la sud, până în drumul ce uneşte Scheii - Duculeşti, pe lângă primărie, - până în Deal la Ţeapa.

Până atunci, moşia aparţinuse mânăstirii Berislăveşti, donată de Sandu Bucşenescu. În 1757, stareţul Nicodim de la mânăstirea sus amintită dă moşia unor români ardeleni fugiţi din Ardeal de teama uniaţiei cu Roma.

Cea mai mare parte a acestei moşii era acoperită cu păduri seculare de stejar şi fag.

Acolo, la limita dintre sat şi pădurea seculară locuia în casa părinţilor săi un flăcău pe nume Din Vameşu, mai cunoscut în sat sub numele de Din al lui Buzulan.

În vara nu mai ştiu cărui an, acest flăcău, umblând prin pădurea seculară de stejar, dete peste cuibul unei lupoaice care fătase mai mulţi pui.. Flăcăul, fără să stea pe gânduri, luă puii lupoaicei şi-i duse acasă.

Când se întoarse lupoaica cu ceva hrană pentru pui, nu mai găsi nimic în cuib. Adulmecând urma, îi mirosi că puii ei i-au fost duşi spre sat. Lupoaica scoase un răget de durere care sperie satul. Mai mult, începu să atace vitele oamenilor, ba chiar şi pe oameni.

Neştiind ce se întâmplase, oamenii erau speriaţi şi se temeau pentru viaţa lor şi a copiilor lor, plecaţi la păşune cu animalele. Lupoaica venea până la limita pădurii cu satul şi scotea nişte răgete care-i îngrozeau pe săteni.

Aşa înţelegea lupoaica, o fiară a pădurii să-şi plângă puii pierduţi. În faţa unei astfel de întâmplări, admirăm dragostea de mamă şi sacrificiile lupoaicei pentru găsirea puilor pierduţi, iar pe de altă parte ne gândim la acele femei care-şi părăsesc copiii, abandonându-i în

157

stradă, pe câmp, la tomberoane sau aiurea, femei ce numai mame nu se pot numi şi care se dovedesc a fi mai josnice decât cele mai feroce fiare ale pădurii, care deşi nu au minte ştiu să-şi apere cu devotament puii lor.

Linguşirea şi necinstea

Răsplata lor George Coşbuc

Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic credincios şi

dibaci, a născocit o încercare în felul acesta. A chemat la palat într-o zi pe cinci dintre cetăţenii cei mai cu

vază şi despre care se vorbea mai mult în oraş şi le-a zis: „Iată, pe degetele mele am cinci inele cu diamante mari. Anume v-am chemat ca s-aud din gura voastră adevărul şi inelele acestea vor fi răsplata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi deci, fără înconjur şi fără linguşire ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?”

Ei, uimiţi de mărimea şi frumuseţea diamantelor şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu laude mari, ridicându-l care mai de care deasupra tuturor eroilor istoriei; îi vorbiră cu entuziasm de talentele neîntrecute şi de virtuţile fără seamăn ce la are; sfârşiră prin elogii aşa de exagerate, încât n-ar fi putut găsi alte cuvinte prin care să laude puterea şi mărirea lui Dumnezeu.

Regele era mulţumit şi scoţând câte un inel, îl dete fiecăruia pe rând, după cum vorbise. Al cincilea tăcea mereu.

- Dar tu, îi zise regele, ce crezi despre mine? Şi de ce taci? - Eu cred, răspunse acesta, altfel decât aceşti prieteni ai mei.

Eu cred că toată puterea ce o ai ţi-e dată de Dumnezeu, numai spre binele poporului ce-l stăpâneşti şi odată vei trebui să dai socoteală de felul cum ai întrebuinţat-o. Şi mai cred, rege, că toată mărirea ta de acum va pieri în întuneric, dacă o faci să stea numai în strălucire zadarnică şi în cuceriri fără de folos şi nu într-o neabătută îndeplinire a tuturor datoriilor tale de rege. Astea le cred eu!

- Şi eu tot aşa, răspunse regele vesel. Ţie nu-ţi dau inelul; ţie îţi dau încrederea şi amiciţia mea. Stai de-a pururi pe lângă mine, ca sfetnic, că în tine am găsit prietenul sincer pe care de mult îl caută inima mea.

158

A doua zi, cei patru veniră foarte grăbiţi la palat ca să spună regelui că negustorul de la care a cumpărat inelele l-a înşelat, căci toate patru diamantele sunt false.

- Ei, ce? răspunse regele râzând, voi aţi crezut că eu nu ştiu? Voi mi-aţi dat laude false, eu v-am dat diamante tot aşa. V-am plătit cu aceeaşi monedă şi acum de ce vă plângeţi?

George Coşbuc, Coşbuc povestind copiilor, colecţia „Clasici

români şi străini, pentru copii şi tineri”

Romică Dumitrescu

Născut în anul 1919, la Târgu Jiu, la 21 septembrie, ca cel mai mic dintre fiii lui Gheorghe şi Maria (nemţoaică), ce au avut cinci copii: Costel, născut în 1909, Aurel, născut în 1911, maestru fotograf pe front cu grupul I bombardament, împreună cu Romică, Ileana, născută în 1913, Gheorghe (Gicu), născut în 1914 şi Romică.

Acesta din urmă, la 14 ani lucrează la fabrica de cherestea din Târgu Jiu, neavând bani pentru taxe. După câţiva ani are un accident de muncă, pleacă de la fabrică şi trece la meseria de fotograf, la un francez. A practicat fotografia până la război, dar şi în timpul războiului, în cadrul unităţii de Aero-Foto-Grametrie pentru Mediu, fotografii aeriene şi efectele rezultatelor din 1942-1945, pe front.

Este decorat de două ori pe front: 1 februarie 1943 şi 15 iunie 1945.

În etapa întâi, între 1942-1943, în stepa Kalmucă, unde era baza aeriană, în Kasiscaia.

În 23 decembrie 1942, împreună cu pilotul căpitan Profir Gheorghe au ieşit din încercuirea ruşilor ca urmare a contraofensivei ruseşti din 19 mai 1942, unde a fost distrusă armata română. La Stalingrad – 10000 de morţi români, iar armata germană condusă de von Paulus a capitulat.

De la Novocerţkaia, grupul de aviatori a plecat cu maşinile la Stalino pe 1 ianuarie 1943, unde Romică este decorat pe front cu „Serviciul credincios cu spade”, iar de acolo au plecat către Marea de

159

Azov, la Tangarog, unde s-au îmbarcat către ţară. Drumul până la Buzău a durat 12 zile cu trenul. Ajunşi în ţară, s-au refăcut.

În iunie 1943 Romică a plecat din nou pe front cu baza la Mariopol. Datorită eforturilor el a fost internat într-un spital militar pentru 14 zile şi propus pentru revenirea în ţară. Între timp a primit o scrisoare prin care se anunţa că fratele lui, Aurel, se căsătorise. El a renunţat să revină în ţară pentru ca fratele său, care avea aceeaşi meserie să nu vină pe front să-l schimbe.

De la Mariopol a plecat către Nicolaev, de unde a sosit la Craiova cu un planor, pentru a aduce arhiva de filme şi fotografii aeriene considerate secrete.

Întors la Nicolaev în octombrie 1943, s-a retras la Odesa. După 1 ianuarie 1944, Romică pleacă din nou spre ţară

împreună cu căpitanul Dima Valentin pentru a aduce la baza Bucureşti (materialele).

Ajuns în ţară şi fiind bolnav, a fost internat pentru trei luni la Spitalul Militar Craiova. A fost numit comandant de gardă pentru paza drumului în rezerva Craiovei la Caracal. La 23 august 1944 Romică a luat parte la dezarmarea militarilor germani, aflaţi pe acelaşi aerodrom cu românii. După stabilizarea situaţiei din ţară au plecat cu comandantul atelierelor-foto din Ardeal, oprindu-se la Oradea Mare. De acolo au plecat în Ungaria, la Mişcolţ şi apoi la Deceneţ şi Krenciug din Cehoslovacia, unde au stat până la 9 mai 1945.

La sfârşitul lui iunie 1945 s-a stabilit ca românii să plece în ţară în grupuri mici. S-au îmbarcat în trenul Viena-Oradea, în care mergeau şi soldaţii ruşi. În urma unui incident între un sergent român şi un soldat rus, ruşii i-au evacuat din tren. Românii au fost obligaţi să se urce pe vagoane, unde au călătorit toată noaptea, până la Oradea Mare, unde grupa s-a risipit şi fiecare a mers la casa lui. Romică a mers direct la Târnăveni, unde era înmormântat fratele său, Costel, mort la Oarba de Mureş, maior, comandantul batalionului din regimentul 32-35-36 infanterie, decorat post-mortem cu ordinul Mihai Viteazul în grad de maior.

Romică a ajuns la Târgu-Jiu unde şi-a căutat de lucru, dar n-a găsit, căci îşi pierduse ochiul drept şi n-a mai putut lucra în meseria de bază. Ulterior a stat la fratele său, Gicu, din Bucureşti, care fusese şi el în război, cu regimentul 18 dorobanţi. Pentru a-şi reface sănătatea fizică, fratele Gicu i-a propus să meargă la Curtea de

160

Argeş, unde era socrul lui, care avea brutărie şi magazie cu alimente. Aici şi-a cunoscut viitoarea soţie- fiica doctorului Ivănceanu.

După o perioadă, primarul oraşului i-a propus să intre funcţionar la primărie. După un examen a fost încadrat funcţionar la primăria Curtea de Argeş, unde s-a ocupat de cantinele oraşului care distribuiau hrană la salariaţi şi pensionari.

Viitoarea soţie, după terminarea liceului teoretic n-a mai putut să urmeze facultatea ca cei doi fraţi ai săi- unul avocat, altul farmacist, deoarece tatăl ei era pensionar, bătrân şi singur.

În 1948, după multe discuţii, a reuşit s-o convingă pe viitoarea soţie, care acum era funcţionară la Banca Naţională, astfel că la 22 august 1948 s-au căsătorit.

În octombrie 1948, primarul Bratu l-a trimis la o şcoală de şase luni pentru cadrele din noua structură administrativă. În iunie 1949 e propus să meargă la serviciu, la prefectura judeţului Argeş, la secţiunea comercială, în funcţia de şef de serviciu, funcţie în care a rămas până în martie 1951. Apoi a fost propus ca inspector comercial de stat al ministerului comerţului exterior al oraşului Piteşti, ulterior fiind propus şi pentru zona Vâlcea (în zona Loviştea - Drăgăşani) şi se întoarce la Argeş în 1953.

În 1956, prin ordinul Ministerului Comerţului Exterior este numit director comercial la trustul de alimentaţie publică. Între 1956-1958 se ocupă, în afară de obligaţiunile de serviciu, de darea în funcţiune a restaurantului Argeşul din Piteşti.

În 1956 s-a îmbolnăvit şi a fost pensionat cu gradul II, până în 1960, când şi-a reluat serviciul la Curtea de Argeş, la cooperaţia raională, în funcţia de merceolog, şi din iunie 1961, prin înfiinţarea comerţului de stat din Curtea de Argeş e transferat la OCL Curtea de Argeş ca referent de stat.

La 15 noiembrie 1961 a fost trimis să ia în primire grupul de cantine de la Hidrocentrala Vidraru-Corbeni. Era târziu, dar a început aprovizionarea cantinelor de pe Valea Doamnei, Valea Topologului, Valea Vâlsanului şi Valea Argeşului. La început erau 10 cantine care funcţionau, apoi s-au mai înfiinţat încă 8. Avea concursul conducerii corpului de susţinere în ceea ce priveşte transportul alimentelor şi materialelor necesare. Aveau un depozit la Curtea de Argeş, preluat de la armată. A trebuit să meargă prin Moldova în cursul anilor ce au urmat după alimente. În perioada de şase ani cât a stat în această funcţie, a fost vizitat de organele centrale superioare, urmând să facă

161

faţă tuturor problemelor de aprovizionare, serviciu etc. În mulţi ani a organizat la Corbeni şi la celelalte cantine revelionul pentru muncitorii şantierelor.

A fost foarte greu să aprovizioneze cantina de la Cumpăna. La darea în folosinţă a cantinei din Corbeni a participat şi Gheorghiu Dej. Romică Dumitrescu s-a ocupat de darea în folosinţă a restaurantului Capra Neagră din Curtea de Argeş, inaugurat la 15 august 1967.

În 1970 a fost trimis la o şcoală de specializare pentru funcţia de director de unitate de turism, pentru patru luni. Când s-a întors a luat în primire lucrările începute la restaurantul Posada, care se aflau în întârziere. S-a ocupat atât de lucrările de construcţii, precum şi de mobilier şi de cele necesare unui restaurant şi hotel. Această unitate a fost deschisă în 1971.

Din 1974 a condus restaurantul Capra Neagră, Posada şi cabana Cumpăna. În 1979 s-a pensionat pentru limită de vârstă. În timpul pensiei n-a stat pasiv, ci a mai ajutat în perioadele când la Cumpăna erau cazaţi sportivi şi în sezoanele cu turism intens.

A fost ales epitrop la parohia Sfântul Nicolae-Drujeşti, care avea filiale bisericile: Sfinţii Îngeri, Drujeşti-Vechi şi Bătuşari.

Într-o perioadă de 13 ani, împreună cu preotul paroh Vasile Chiţu au adus îmbunătăţiri, prin introducerea gazelor şi alte amenajări interioare (de exemplu, spălarea picturii lui Belizarie degradate la cutremurul din 1974). Tot în această perioadă s-a ridicat o troiţă în curtea bisericii Sfântul Nicolae-Drujeşti, în memoria eroilor.

La Drujeşti-Vechi s-au făcut săpături arheologice şi s-au găsit morminte din secolul al XVI-lea. Toate lucrările s-au făcut cu profesorul Cristocea, iar obiectele găsite - foarte importante au fost luate şi depuse la muzeul judeţean din Piteşti. Osemintele găsite s-au înhumat creştineşte cu slujbă de pomenire şi împărţire de ulcele lucrate la cooperativa meşteşugărească, la care a participat şi Prea Sfinţitul Calinic, episcop al Argeşului şi Muscelului, în ziua de Înălţare, respectiv ziua eroilor.

În 1990 ia fiinţă Asociaţia Veteranilor de război a judeţului Argeş. Împreună cu doi veterani de război, domnii Predoiu Carol şi Gheoca Mircea au început să înscrie veteranii de război. După 1991 a apărut legea de funcţionare a veteranilor, înscrierea şi întocmirea dosarelor numai pentru veteranii care fuseseră pe front.

162

În 1992 Predoiu Carol a decedat, iar activitatea a fost preluată de Romică împreună cu Gheoca Mircea.

În 1994 apare legea 44 care dă dreptul şi văduvelor veteranilor de război să beneficieze de 50% din drepturile soţilor decedaţi. Veteranii aveau dreptul să primească 1 ha arabil, sau 500 m.p. intravilan. Totodată, atât veteranii, cât şi văduvele veteranilor au dreptul la transport gratuit pe CFR şi mijloace auto.

În 1995 se angajează să lucreze alături de Romică şi de Gheoca Mircea, Stamate Gheorghe (Gigi), ca secretar. După decesul domnului Stamate şi chiar în ultimul timp, conducerea a preluat-o colonelul în rezervă Tinică Gheorghe care a fost prezent permanent la tot ceea ce s-a întreprins după aceea.

În anul 2002, la propunerea lui Romică, Consiliul local al municipiului Curtea de Argeş a acceptat ca toţi veteranii în viaţă la acea oră să fie cetăţeni de onoare ai municipiului Curtea de Argeş. La primirea banilor pentru pământ, a avut inspiraţia de a solicita de la aceştia o sumă benevolă cu care să se facă un monument al veteranilor de război din municipiu. Cu aceşti bani, cu o sponsorizare de la inginerul Badea, monumentul s-a ridicat şi a fost inaugurat în ziua de 28 septembrie 2006. Monumentul a fost sfinţit de către Prea Sfinţitul Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului cu un sobor de preoţi, iar răspunsurile au fost date de corul seminarului condus preotul profesor Popescu Nicolae, profesor de muzică la Seminarul Teologic Neagoe Vodă din Curtea de Argeş. Au fost prezente acolo organele locale, în frunte cu primarul Gheorghe Nicuţ şi consiliul municipal Curtea de Argeş, dar şi generalul Dragnea Marin, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de război pe ţară, care a elogiat eforturile depuse de Romică Dumitrescu pentru ridicarea acestui monument şi faptul că este primul din ţară care a avut această idee.

Tot Romică a mai confecţionat trei troiţe: una donată Şcolii Generale nr. 4 (azi Şcoala Mircea cel Bătrân), una Bisericii Sf. Nicolae- Drujeşti şi una batalionului de vânători de munte din Curtea de Argeş.

O vorbă românească spune că omul sfinţeşte locul şi ea se potriveşte de minune omului Romică Dumitrescu, fiindcă pretutindeni unde el a lucrat a sfinţit cu adevărat locul, obţinând rezultate meritorii în toate domeniile abordate şi mai ales în funcţia de epitrop de biserică, unde punctul lui forte a fost Dumnezeu, pe care l-a slujit cu credinţă şi devotament, înfăptuind numeroase îmbunătăţiri ori lucrări de anvergură, ce au reuşit să dea bisericii o aură aparte.

163

Amintiri Acolo am învăţat rânduielile

Aci, la mânăstirea Văleni din comuna Sălătrucu, judeţul Argeş, mi-am început cariera preoţească. După ce am trecut examenul de licenţă în teologie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu tema „Creaţionism şi evoluţionism” la disciplina Apologetică, cu profesorul Ion Gh. Savin, care urmase la catedră pe Nichifor Crainic şi pentru care am primit calificativul „magna cum laudae”, în anul 1947, m-am căsătorit cu Elena Dobrinescu, fiica preotului Dobrinescu Ion şi a preotesei Dobrinescu Venera, născută Bazacliu. În familie, pe soţia mea o alintau rudele zicându-i Tanţa. De aceea, era cunoscută în oraş sub numele de „Tanţa a lui popa Dobrinescu”. Căsătoria noastră a avut loc la 22 februarie 1948 şi în acelaşi an, am fost hirotonit diacon la 9 aprilie, iar la 11 aprilie am fost făcut preot. Din câte îmi amintesc, în acel an, Sfântul Gheorghe a fost joia, înainte de Florii. Deci Floriile au fost la 26 aprilie, iar Paştele la 2 mai. Îmi amintesc faptul că în acel an, după ce pădurea de fag înfrunzise, a nins şi a îngheţat. Toată pădurea de fag s-a uscat, frunza a căzut şi abia prin iunie a dat altă frunză.

Deci la Văleni mi-am început cariera preoţească. După căsătorie şi circa 20 de zile de practică la mânăstirea Curtea de Argeş, am fost trimis să slujesc la mânăstirea Văleni, dar curând am fost rechemat pentru a sluji în ziua de Paşti la biserica Sfinţii Îngeri din oraşul Curtea de Argeş, care în momentul respectiv nu avea preot. După aceea am fost din nou trimis la Văleni, dar nici de această dată n-am rămas mai mult, pentru că am fost trimis la parohia Cocu din Vale, de unde era deputatul Constantin Doncea, care mai avea doi fraţi, unul Marin, iar al doilea (nu-mi amintesc numele), care însă nu împărţeau ideile comuniste ale deputatului Costică Doncea. Nici preotul Predan nu împărtăşea ideile comuniste, motiv pentru care fusese suspendat, iar eu eram pus în situaţia să-i ţin locul. La Cocu am stat toată vara şi în toamnă am revenit la locul meu de la mânăstirea Văleni.

La Văleni biserica se dărâmase şi acum slujbele se oficiau în două părţi: într-o cameră a atelierelor se amenajase un altar în care se slujea şi mai era biserica cimitirului. Slujitori erau doi: preotul de mir

164

Victor Mihuţ, mort în toamna anului 1948 şi ieromonahul Ioachim Chiosea, duhovnicul maicilor. Mai era un călugăr bătrân, Dionisie Alexe, care nu mai slujea, dar care îmbogăţise inventarul bisericii, donând foarte multe lucruri: o evanghelie legată în argint, mai multe cruci, un cazan pentru aghiasmă, un chivot, etc.

Ecleziarhă era maica Fevronia Badea, de la care am învăţat multe lucruri privind tipicul bisericesc, ştia pe dinafară tot tipicul cel mare al Sfântului Sava şi de câte ori greşeam, ea intra în altar şi-mi spunea cum trebuie să fac. Acest lucru m-a ambiţionat şi am început să învăţ tipicul, mai ales că trebuia să predau şi la şcoala monahală pentru maicile şi surorile începătoare, fiindcă în acea perioadă se strânseseră la Văleni multe tinere ce veniseră să se călugărească, dar care nu aveau cunoştinţele elementare, studiile de şapte clase. Toate acestea s-au făcut în mânăstire, într-o campanie de alfabetizare.

Pot spune că după un stagiu de 10 ani la Văleni „plecam” cu bune cunoştinţe de tipic.

165

Şcolarizarea maicilor analfabete

De obicei fetele tinere care veneau la mânăstire, învăţau de la maicile mai în vârstă să citească din ceaslov sau din psaltire. Dar unele, care făceau ascultare la paza şi îngrijirea animalelor mânăstirii, la muncile câmpului sau alte ascultări la care nu se cerea prea multă carte, se mulţumeau să înveţe de la maicile mai în vârstă câteva rugăciuni sau psalmi pe de rost, pe care le puteau rosti şi când păzeau vitele în afara mânăstirii sau când munceau pe câmp sau în grădina de zarzavat, dar acestea nu aveau să zicem un certificat de studiu şi rămâneau în starea de analfabete. Astfel de călugăriţe se aflau şi la Văleni şi trebuiau şcolarizate pentru a primi certificate de studii de şapte clase care erau obligatorii şi dovedeau că nu sunt analfabete.

În zilele mai libere şi mai ales seara, le strângeam la sala de mese, unde făceam ore de curs, după care trebuia să le duc la şcoala din Sălătrucu pentru examene de echivalare. Deci, după o prealabilă pregătire, am plecat cu ele spre şcoala din Sălătrucu. Şi cum nu aveam mijloace de transport, am plecat pe jos. Încercând să câştig timp, pe drum, am început să împărtăşesc tinerelor anumite date pentru împrospătarea cunoştinţelor. Le vorbeam pe cale despre unii revoluţionari români, precum Gheorghe Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu etc. Dar una dintre ele (maica Macrina) mă întrerupe şi mă întreabă: „Părinte, dar cine au fost Ionel Moţa etc. etc.?” Desigur că am întrerupt-o şi am certat-o: „Cine ţi-a spus despre ei? Să nu cumva să scoţi o vorbă despre ei la examenul pe care-l vei da la Sălătrucu!” Eram îngrozit de ceea ce ar fi putut ieşi din această întâmplare, dacă maica Macrina ar fi răspuns în faţa comisiei de examinare din care făcea parte şi-un politruc, membru de partid pus să asiste la acel examen. Maicile însă au obţinut certificate de studii, dovedind astfel că nu mai erau analfabete. Astfel de cursuri au continuat la mânăstirea Văleni, până când toate maicile analfabete au reuşit să-şi obţină certificate de studii, dovedind că au renunţat la analfabetizare.

166

167

Cuprins

Prefaţă ....................................................................................5 Minciuna.................................................................................7 Adevărul şi minciuna ..............................................................8 Adevăr şi minciună .................................................................9 Munca este nobilă şi sfântă....................................................11 Lupta împotriva limbii .......................................................... 13 Pantalonii cârpiţi ...................................................................17 Pământ mult ..........................................................................19 Sărutul ..................................................................................21 Sinuciderea ...........................................................................24 Despre mersul la Biserică ......................................................26 Fiecare e un zmeu în mâinile lui Dumnezeu .......................... 27 Cu ce gânduri şi cu ce sentimente trebuie să păşească o fată pragul căsătoriei? ..................................................................29 Cu ce gând şi cu ce sentimente trebuie să păşească un băiat pragul căsătoriei ....................................................................31 Puterea credinţei ...................................................................33 Speranţa (nădejdea)............................................................... 34 Dragostea..............................................................................35 Copiii trebuie să asculte de părinţi.........................................36 PUIUL ..................................................................................36 Iubirea încălzeşte şi luminează toate......................................41 Cântec de Crăciun .................................................................42 Cum punem nume copiilor ....................................................43 Fraţii Domnului ....................................................................45 Cât de mult iubesc părinţii pe copiii lor şi cât suferă pentru ei47 Dreptatea lui Solomon – Judecata a două mame ....................49 Mama....................................................................................50 Mama cântată de poeţi .......................................................... 51 Mama (Cor) ..........................................................................51 O, mamă... ............................................................................52

168

Mama....................................................................................53 Adevărata menire a femeilor .................................................54 Femeia adulteră.....................................................................55 Cei trei naufragiaţi ................................................................ 56 La spovedanie .......................................................................57 Femeia e un înger..................................................................58 Femeile mironosiţe................................................................ 58 Alexandru Macedon.............................................................. 59 Al patrulea mag.....................................................................60 Credinţa ................................................................................62 Maria care s-a numit Marin ...................................................64 Tocmai de aceea nu............................................................... 65 Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie mi-aţi făcut............................................................................67 Nenea Gheorghe Floroiu-Şuici ..............................................69 Florica Bucătaru....................................................................71 Un exemplu de viaţă sfântă dat de un biet cerşetor ................72 Lumânărică ...........................................................................72 Rugăciune .............................................................................74 Ţara mea ...............................................................................75 După faptă şi răsplată ............................................................ 76 Minciuna...............................................................................77 Trebuie să ne supunem voinţei şi hotărârilor patriei...............78 Comoara Episcopului Nichita................................................79 Albina, porumbiţa şi vânătorul ..............................................80 Patria ....................................................................................81 Banii, rudele şi faptele bune înaintea judecăţii lui Dumnezeu 82 Trei prieteni ..........................................................................82 Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea....................................83 Feciorul împăratului .............................................................. 83 Boii.......................................................................................84 Între avocaţi ..........................................................................85 Poveste chinezească .............................................................. 86 Gura lumii.............................................................................87 Şase pui şi-o biată mamă .......................................................89 Eroului necunoscut................................................................ 90

169

Providenţa. bondarul ............................................................. 91 Îngăduinţă şi respect faţă de celelalte religii .......................... 92 Veşnicia Sfintei Scripturi ......................................................93 Glasul Adevărului .................................................................95 Datoria creştinului.................................................................96 Azilul de noapte ....................................................................98 Gloria şi bogăţiile vieţii acesteia sunt trecătoare .................. 101 O poartă de zidit..................................................................101 Darurile Domnului .............................................................. 102 Fiţi pregătiţi pentru ceasul cel din urmă............................... 104 Trâmbiţa judecăţii ............................................................... 104 Cele zece porunci ale igienei ............................................... 105 Munca, răbdarea şi deprinderea sunt uneori mai de folos corpului decât hrana ............................................................ 106 Ierburile sfinte..................................................................... 106 Sănătatea trupească, urmare a sănătăţii morale .................... 107 Grăuntele ............................................................................ 107 Bogăţia şi veselia ................................................................ 110 Nu hainele fac pe om, ci mintea şi purtarea lui .................... 113 A doua tinereţe.................................................................... 116 Chiar şi animalele sunt recunoscătoare ................................ 117 Leul recunoscător................................................................ 117 Mândria şi nerecunoştinţa celor care trăiesc pe spinarea altora........................................................................................... 119 Vâscul................................................................................. 119 Roadele modestiei ............................................................... 123 Viţa de vie........................................................................... 123 Medici şi spitale ..................................................................124 Despre prietenie ..................................................................125 Să iertăm greşelile aproapelui nostru ...................................127 Groza.................................................................................. 129 Zgârcenia ............................................................................ 130 Cum a murit un mare zgârcit ............................................... 130 Trudeşte, făcătorule de bine ................................................ 132 Semănătorul ........................................................................ 132 Dragostea pentru pământul ţării noastre............................... 133

170

Patria şi patriotismul ........................................................... 135 Rugăciune ........................................................................... 138 Adevărata sarcină a oricărui popor ...................................... 139 Voiţi să izbutiţi?..................................................................139 Dumnezeu ne poartă de grijă ............................................... 140 Să ne încredem în El. Bolnavul şi rândunica....................... 140 Rugăciune ........................................................................... 142 Oameni care se sacrifică pentru alţii .................................... 143 Datoriile tatălui faţă de copiii săi ......................................... 144 Idealism, Eroism, Sacrificiu ................................................ 145 Înainte................................................................................. 145 Cine nu ascultă un sfat bun, trebuie să ispăşească ................ 146 Cele două gâşte şi broasca ţestoasă...................................... 146 Dacă vrem să mulţumim lui Dumnezeu, cel mai bun lucru este să facem bine aproapelui nostru .......................................... 147 Locţiitorii............................................................................ 147 Sărmanii.............................................................................. 148 Crăciun ............................................................................... 148 Mizerie, suferinţă. ............................................................... 151 „În ajunul Crăciunului” ....................................................... 151 Despre zgârcenie.................................................................152 Nu fiţi îngâmfaţi şi nu uitaţi obârşia voastră ........................ 153 Acul şi Barosul ...................................................................153 O întâmplare din satul meu natal ......................................... 156 Linguşirea şi necinstea ........................................................ 157 Răsplata lor ......................................................................... 157 Romică Dumitrescu............................................................. 158 Amintiri .............................................................................. 163 Şcolarizarea maicilor analfabete .......................................... 165 Cuprins ............................................................................... 167