DUMITRU MARIUS-GABRIELSCRCE anul I

Literatura totalitaristă

- Fenomenul Piteşti –

de Virgil Ierunca

Virgil Ierunca, critic literar, publicist şi poet, s-a născut la 16 august 1920,

în comuna Lădeşti (judeţul Vâlcea). O dată cu studiile universitare, a debutat în

ziaristică, în 1939, la ziarul Timpul. Între 1940 şi 1944 colaborează la principalele

reviste literare şi la săptămânalul Vremea, cu o rubrică intitulată "Caiete franceze",

în care îi prezintă pe scriitorii francezi din rezistenţa împotriva ocupaţiei naziste.

Din anul 1943 deţine o rubrică asemănătoare în ziarul Ecoul şi colaborează la

revistele Kalende şi Preocupări literare. În 1942, propria sa revistă literară,

Albatros, este suprimată de cenzură pentru tendinţele ei democratice. După război,

Virgil Ierunca scoate revista Agora împreună cu Ion Caraion, revistă de cultură

internaţională, care este suprimată deja după primul număr de cenzura comunistă,

din cauza unui articol al lui Titus Ştefănescu-Priboi intitulat Echinox, în care dădea

ca exemple de platitudine a gândirii pasaje din scrierile lui Stalin. Virgil Ierunca

părăseşte ţara în 1947, primind o bursă din partea guvernului francez. Din 1951 şi

până în 1974 este redactor al emisiunilor în limba română ale Radiodifuziunii

franceze şi lucrează în acelaşi timp la "Centre National de Recherches

Scientifiques", la secţia de filozofie şi estetică. Colaborează la două emisiuni

culturale ale radioului "Europa Liberă": Actualitatea Culturală Românească şi

Povesta vorbei (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate). În denunţarea

dictaturii comuniste din România, Ierunca ia parte activă ca secretar de redacţie la

apariţia ziarului Uniunea Română, editat la Paris de generalul Nicolae Rădescu, la

care colaborează şi Grigore Gafencu. Scrie numeroase articole în publicaţiile

româneşti din exil, în special în revista România, organul Comitetului Naţional

1

Român de la Washington, editat de Constantin Vişoianu. În volumul Fenomenul

Piteşti (1981) denunţă experienţa comunistă a terorii, folosită ca instrument de

distrugere psihică. De când se află în Franţa, Virgil Ierunca a redactat o serie de

reviste literare, ca Luceafărul (1948-1949), al cărei director a fost Mircea Eliade,

Caiete de dor (1951-1957), Fiinţă românească (1963-1968), Ethos (care apare din

anul 1973). Într-o serie de publicaţii din exil, a deţinut rubrica intitulată "Antologia

ruşinii", în care erau daţi la iveală intelectuali din România aserviţi slugarnic

regimului comunist. Producţiile literare ale lui Virgil Ierunca figurează în mai

multe antologii de poezie, printre care cea alcătuită de Vintilă Horia. Pentru

activitatea sa democrată şi anticomunistă a fost distins cu medalia "Iuliu Maniu",

iar pentru cea literară cu Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americană de

Artă şi Ştiinţă (1987).

Virgil Ierunca este unul dintre principalii scriitori ai exilului românesc.

Fiind căsătorit cu Monica Lovinescu, a beneficiat de un imens atu, anume accesul

la Radio Europa Liberă din Paris. Cartea Fenomenul Piteşti a fost transmisă, în

mare parte, între anii 1975-1976, la acest post de radio, în cadrul emisiunilor

Monicăi Lovinescu, iar prima ediţie editată a apărut la Paris, în colecţia Limite, în

1981. Cartea a văzut şi lumina tiparului românesc foarte curând după Revoluţie, în

1990, la editura Humanitas.

Ţinând cont de faptul că acest volum tratează una dintre principalele teme

ale literaturii politice, anume totalitarismul, mai precis totalitarismul românesc,

trebuiesc precizate câteva date despre acest fenomen. Caracteristica fundamentală

a totalitarismelor se referă la o putere centralizată datorită controlului absolut

asupra mijloacelor de comunicare în masă. Acest fapt înseamnă manipulare

absolută (cu prea puţine excepţii, cum ar fi dizidenţii). Tiranie, dictatură sau

despotism, toate aceste tipuri de regimuri politice nedemocratice au şi ele câteva

caracteristici principale:

Partidul unic şi liderul, a cărui voinţă se prezintă drept “voinţa oficială”;

2

Existenţa unei ideologii oficiale, care exclude orice altă ideologie comunistă;

Monopolul partidului – stat asupra mijloacelor de comunicare în masă;

Existenţa unui aparat poliţienesc cu scopul precis de anihilare a oricărei

deviaţii ori rezistenţe la opresiune;

Planificarea economică şi controlul Puterii asupra iniţiativei economice”1

În cadrul acestor caracteristici ale regimurilor politice din tip totalitar, cea

mai semnificativă sub aspectul gestionării emoţiilor psiho-afective este controlul

absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. Prin intermediul acestora şi cu

ajutorul unui regim al terorii poliţieneşti, puterea politică reuşeşte sî impună

socialului un model de gândire şi să modifice sau să construiască percepţii

colective. Puterea – ca instanţă absolută – necesită ascultare absolută; de aceea

diferite regimuri totalitare (comunism, fascism etc.) propun construcţia omului

nou, capabil să răspundă acestor cereri. Noua societate are nevoie de acesta pentru

a se afirma – un om total, universal, un tip biologic superior, realizat însă prin

disoluţia personalităţii sale2. Tocmai această disoluţie psihică este ceea ce se

urmăreşte prin tortură, dacă nu poate fi obţinută prin propagandă sau demagogie.

Fenomenul Piteşti este o carte cu un puternic substrat politic, atacând

vehement politica de exterminare intelectuală dusă de comunişti şi sistemul

„inchizitorial”, de tortură, instituit în închisori ca Aiud, Canal, Cetatea Albă, dar

mai ales Piteşti. Cartea şi fenomenul în sine au avut ecouri puternice în Occident,

determinând reacţii din partea unor organizaţii umanitare mondiale importante,

cum ar fi Amnesty International sau Comité des Intellectuels pour une Europe des

Libertés (CIEL), dar şi din partea unor intelectuali de marcă, aşa cum ar fi Mircea

Eliade sau Eugen Ionescu. Dar importanţa cărţii nu rezidă neapărat în reacţiile

stârnite în ţară sau peste hotare, ci în dezvăluirea unei realităţi crude, inumane, a

1 Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie, ed. All, Bucureşti, 1999, p. 952 Ştefan Stănciugelu, op. cit., p. 96

3

unei tragedii care s-a extins pe o perioadă de aproape trei ani într-una dintre

închisorile sistemului comunist care făcea parte din aşa-numitul „Arhipelag

Gulag” rusesc, Piteştiul. Această noţiune, Arhipelag Gulag, aparţine sistemului de

opresiune rus. Pedagogul sovietic Makarenko a aplicat pentru prima dată metodele

extreme de brutale ale reducării prin tortură în Uniunea Sovieticã pe deţinuţi de

drept comun. Mii de consilieri sovietici hotãrau în principalele instituţii şi

întreprinderi aplicând întocmai cele 45 de directive ale documentului secret K-

AA/CC113, indicaţia NK/003/47, emis de NKVD - serviciul de securitate sovietic

de la acea vreme3. Modelul a fost preluat de către serviciul de securitate

communist român, fiind aplicat în multe dintre închisorile de drept comun din acea

perioadă. Cartea se bazează pe mărturisirile lui Dumitru Bacu, unul dintre deţinuţii

care au trecut prin experienţa traumatizantă a torturilor din închisoare şi este

dedicată memoriei lui Ovidiu Cotruş, unul dintre deţinuţii de la Piteşti. Bacu a

scris primul document ce prezintă „fenomenul Piteşti”, o carte alcătuită din

„mărturisiri individuale, fărâmiţate, transmise de la gură la gură, de la ureche la

ureche, prin închisori, fără o vedere de ansamblu, imposibil de avut atunci, dar

care are imensa calitate a autenticităţii”. Virgil Ierunca realizează această „vedere

de ansamblu”, plasează „fenomenul Piteşti” într-un context social şi politic,

conferă viabilitate istorică prin menţionarea detaliată, minuţioasă, a celor implicaţi

din ambele părţi, atât din partea Ministerului de Interne, ai Securităţii, cât şi din

partea deţinuţilor, a celor torturaţi şi a torţionarilor. Prima apariţie a cărţii lui

Dumitru Bacu a avut loc în 1963, când memoria atrocităţilor comise de comunişti

era încă proaspătă, dar mai ales când foarte puţini martori direct implicaţi se

hotărâseră să vorbească. Cartea lui Virgil Ierunca are menirea de a completa datele

şi informaţiile cuprinse din volumul lui Dumitru Bacu, folosindu-se de unele date

noi, provenite „dintr-un dosar asupra reeducării de la Piteşti care ne-a sosit, mai

recent, din ţară.”

3 www.editie.ro/arhiva/Anul%202003/Septembrie/24/actualitate.php

4

Scopul principal al cărţii este menţionat în moto, „problema de căpetenie

este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor”,

moto care îi aparţine Nadejdei Mandelstam. Ruperea de trecut, echivalentă cu

uitarea, ar presupune anularea unor elemente care au avut un efect considerabil

asupra unui număr considerabil de oameni. Această realitate a făcut parte, vrând-

nevrând, din viaţa românească, iar muşamalizarea, minimalizarea sau încercarea

de anulare a sa este echivalentă cu pierderea simţului realităţii. Este vitală, pentru

evoluţia românilor, stabilirea adevărului despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat la

Piteşti, la Canal, la Aiud. Acesta este, în esenţă, mesajul cărţii lui Virgil Ierunca.

Fenomenul Piteşti prezintă, în cadrul incipitului, în mod sintetizat, schema

conform căreia se realizau grupurile de torţionari. Categoria din care erau aceştia

selectaţi era formată din infractori; indivizii aceştia conştientizau că, în cadrul

societăţii, ei nu mai reprezentau nimic, erau „declasaţi” prin însuşi statutul lor de

răufăcători, singura şansă rămânea ralierea lor la partidul comunist, nu numai

formal, ci şi ideologic. Această idee, ce aparţine tot lui Makarenko, se materializa

mai apoi în aplicarea unei torturi neîntrerupte colegilor deţinuţi; infractorii din

închisorile Rusiei au fost înlocuiţi la Piteşti cu studenţi reeducaţi, aceasta fiind una

dintre diferenţele dintre reeducarea rusă şi cea românească. Ceea ce a fost special

în cadrul închisorii Piteşti, pe lângă aşezarea ei izolată, care a permis derularea

acestui proces de detenţie şi tortură pe o perioadă atât de lungă, a fost modul de

torturare a deţinuţilor, pentru că „de torturat, la acea epocă, se tortura în toate

închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deţinutul fie se regăsea singur

în celulă – având răgazul să-şi revină în fire – fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalţi

deţinuţi.” La Piteşti a fost introdus termenul de reeducare, care presupunea

plasarea torţionarului în aceeaşi cameră cu cel torturat, neîngăduind astfel nici o

pauză, nici o oprire a torturii. Atunci când procesul era finalizat, atunci când

reeducarea era completă, reeducatul devenea, la rândul, lui reeducator (torţionar).

Se crea astfel un cerc vicios, care inducea o asemenea presiune psihologică asupra

omului, încât acesta era supus unei „mutaţii a psihismului”; devenea un alt om.

5

Ierunca găseşte în manuscrisul lui Dumitru Bacu cazuri de reeducaţi care,

transferaţi la alte închisori, îi vor avertiza pe colegii lor de celulă să se ferească de

ei, deoarece sunt periculoşi.

Categoria socială cea mai des întâlnită la închisoarea Piteşti erau studenţii.

S-a pus accentul pe acestă clasă socială deoarece ei reprezentau intelectualii în

formare ai ţării; dacă se reuşea distrugerea păturii acesteia, aplatizarea şi

uniformizarea celorlalte ar fi fost mult mai facile. Intelectualii reprezentau un

pericol deoarece erau capabili să observe şi să dea în vileag propaganda şi

adevăratele intenţii din spatele discursurilor demagogice. Ei fuseseră împărţiţi în

patru categorii: în prima intrau cei fără sentinţă judecătorească, în a două – cei

vinovaţi de infracţiuni minore, în cea de-a treia – cei care erau vinovaţi de

tulburări sociale, aici intrând marea majoritate a deţinuţilor, iar în cea de-a patra

intrau personalităţile din rândul studenţilor. Această împărţire pe categorii avea ca

scop subminarea ierarhiei studenţeşti, prin izolarea celor susceptibi de a ceda

primii la torturi. Dar, în afară de această împărţire, cea mai crudă „invenţie” în

materie de tortură psihologică rămâne asocierea torţionarului cu torturatul. Această

învecinare a dat naştere unora dintre cele mai cumplite torturi, consemnate cu forţa

unui detaliu care cutremură şi avertizează, în acelşi timp. Unele dintre aceste

torturi par simple, cum ar fi broscăria şi şerpăria (presupuneau intrarea şi ieşirea

de sub un pat sau din spaţiul dintre paturile suprapuse a torturatului); repetate la

nesfârşit, devin istovitoare, distructive fizic în primul rând. Altele sunt de o

scabrozitate ieşită din comun, desfigurând moral individul până la anularea

propriei identităţi. Ajuns în această stare, omul recunoştea practic orice, îşi asuma

conştient orice vină, fiind astfel reeducat şi gata să treacă în tabăra reeducaţilor.

Această trecere nu era însă definitivă, ea putând fi oricând reversibilă la cel mai

mic capriciu al torţionarilor-şefi. Singura şansă de a scăpa rămânea sinuciderea,

care era însă imposibilă, tocmai datorită acestei supravegheri neîntrerupte:

„Încercări de sinucidere au fost totuşi, şi nenumărate. Unii au încercat să-şi sfăşie

6

arterele cu dinţii, alţii să-şi strivească capul de perete. În zadar. Erau, în general,

surprinşi la timp de reeducatorii însărcinaţi cu supravegherea lor permanentă.”

Fenomenul de reeducare de la Piteşti a început pe data de 6 decembrie 1949

şi a ţinut până în august 1952. Mai întâi a fost format grupul de deţinuţi /

torţionari, care s-au reunit sub denumirea de O.D.C.C. (Organizaţia deţinuţilor cu

convingeri comuniste). Apoi a fost aleasă închisoarea de la Piteşti pentru

desfăăşurarea experimentului din trei motive:

1. se afla în afara oraşului, iar strigătele nu puteau fi auzite

2. deţinuţii erau împărţiţi pe categorii, şefii unei anumite grupări fiind

despărţiţi de membrii acesteia

3. era complet izolată de exterior, toate pachetele şi scrisorile fiind blocate

În prima fază, au fost mutaţi în Camera 4 Spital 15 deţinuţi „refractari” şi

cei 15 membri ai grupului O.D.C.C. Apoi aceştia din urmă s-au împrietenit cu câte

unul din celălalt grup. În data de 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae, a început

procesul de reeducare. Acesta consta în patru faze:

1. Demascarea externă. În această fază, deţinutul torturat de către un alt

deţinut trebuia să relateze tot ce ştia despre oameni nearestaţi încă şi care se bănuia

că au vederi anti-comuniste sau pur şi simplu se dorea eliminarea lor.

2. Demascarea internă. Deţinutul trebuia să-i deconspire pe toţi cei care îl

ajutaseră de-a lungul perioadei de detenţie.

3. Demascarea morală publică. Deţinutul trebuia să calce în picioare tot

ce avea mai sfânt.

4. Reeducare celui mai bun prieten. Deţinutul trebuia să-şi treacă cel mai

bun prieten prin cele trei faze precedente, dovedind astfel succesul procesului de

reeducare. În acest moment, fosta victimă devenea călău, astfel el garantând că nu

va spune nimănui niciodată ceva despre ce s-a întamplat acolo.

Toate aceste patru etape urmăreau, în primul rând, distrugerea psihică a

omului, involuţia sa până la stadiul în care el devenea maleabil, gata de a accepta

orice i se cerea să îndeplinească. Ele nu afectau doar individul, ci şi pe cei cu care

7

acesta intrase în contact în închisoare; efectul psihologic devastator al torturilor

inducând şi sentimentul de vinovăţie faţă de oamenii care-l ajutaseră. Ultimele

două etape duceau degradarea moral la extreme; dispariţia respectului de sine nu

poate fi realizată mai bine decât forţând pe om să se auto-ponegrească în public,

atribuindu-şi vine care nu-i aparţin. Şi cum printre deţinuţi se aflau foarte mulţi

studenţi, tineri fără experienţa vieţii, acest procedeu era extreme de eficace.

Însuşirea atribuţiilor de torţionar, cea de-a patra etapă, constituia un summum al

reeducării; devenirea din victimă, călău era un element care, odată asumat, garanta

anihilarea personalităţii deţinutului. Dar toate acestea nu se opreau aici, deoacere,

chiar şi după trecerea prin toate etapele reeducării, deţinutul stătea sub o

permanentă tensiune; el trebuia să dea mereu dovezi ale loialităţii sale, altfel ar fi

fost trecut iar prin toate fazele torturii: “Ţurcanu observa mimica fiecăruia şi dacă

unul dintre cei care se declaraseră reeducaţi, care-şi denunţaseră toţi prietenii şi

cunoscuţii, care descriseseră cum se culcaseră cu mamele lor sau cum îşi violaseră

surorile, avea acum o clipă, totuşi, de ezitare, dacă se simţea că are o strângere de

inimă în acest moment al blasfemiei, atunci izbucnea: - Ah, banditule, va să zică ţi

se pare că profanezi, mai sînt în tine rămăşiţe din educaţia ta mârşavă! Ia să treci

din nou prin toate fazele!” Unii deţinuţi dobândiseră o serie de automatisme,

realizând singuri scene de auto-torturare care stârneau hazul torţionarilor: “unul

dintre aceşti botezaţi, căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un

automatism care l-a ţinut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi

băga singur capul în hârdău.” Interesant este faptul că aceste torturi erau aplicate

numai studenţilor la teologie a căror credinţă îi ajuta să reziste supliciilor.

Inventivitatea torturilor era menită să distrugă, moral şi etic, atât omul, cât în

primul rând toate simbolurile şi credinţele pe care acesta îşi sprijinea rezistenţa.

Negarea acestora, eliminarea lor din conştiinţa umană ar fi transformat un om

credincios într-o maşinărie capabilă de a fi modelată psihic.

Dumitru Bacu amintea cum “demascarea” deţinuţilor sub tortură avea şi o

fază religioasă, care includea lepădarea de credinţă, terfelirea numelui

8

Mântuitorului şi, în final, negarea Sa de către deţinutul “reeducat”. Textele din

Evanghelie referitoare la Maria Magdalena erau interpretate pentru a demonstra o

relaţie carnală pătimaşă, iar Fecioara Maria era tratată drept adulteră şi prostituată,

studenţii teologi fiind siliţi să modifice textele rugăciunilor, folosind expresii cât

mai triviale. Bacu a asistat, de Paştele anului 1950, la o scenă petrecută într-o

celulă de la secţia condamnaţilor la muncă silnică, pe care o relatează: “Din câteva

cearşafuri sau cămăşi albe s-a improvizat “cămaşa lui Hristos”, cum spuneau

studenţii. Din săpunul cu care se scriau declaraţiile s-a confecţionat un organ

genital masculin pe care un student teolog, ales ca personajul care trebuia să

interpreteze pe Iisus, fu obligat să-l poarte la gât cu o sfoară. Plimbat prin cameră,

sub lovituri reale de cozi de mătură simbolizând drumul spre Golgota, fu oprit în

cele din urmă lângă fereastră. Acolo, toţi studenţii fură obligaţi, la rândul lor, să

treacă prin faţa lui şi să se închine sărutând bucata de săpun şi exprimându-se: Mă

închin atotputernicei tale p…, singurul, adevăratul stăpân al celor care cred… etc.,

etc.” Virgil Ierunca aminteşte cum studenţii în teologie erau obligaţi să oficieze

“slujbele negre” ordonate de torţionarul Eugen Ţurcanu, cu predilecţie de Învierea

Domnului: “Textul liturghiei lui Ţurcanu era, bineînţeles, pornografic,

parafrazând, în mod demoniac, textul original. Prea Sfânta Născătoare de

Dumnezeu era numită “Marea Curvă”, Iisus “idiotul care a murit pe cruce”.

Studentul în teologie căruia îi revenea rolul preotului era dezbrăcat în pielea goală,

apoi acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, de gât i se atârna un falus făcut din

D.D.T., pâine şi săpun. În noaptea Învierii din 1950, deţinuţii în faza de reeducare

de la Piteşti au fost obligaţi să treacă prin faţa unui atare “preot”, să sărute falusul

şi să spună “Hristos a înviat!”

Virgil Ierunca menţionează în cartea sa şi principalii iniţiatori şi susţinători

ai acestui proiect: Nikolski, general de securitate, comandant suprem al Securitatii

Române timp de 16 ani; alături de acesta, de la Bucureşti, au mai fost şi adjuncţii

săi: colonelul Dulgheru şi colonelul Sepeanu; Dumitrescu, directorul

penitenciarului de la Piteşti, căpitan; Marina, locotenent politic la închisoarea

9

Piteşti; Zeller, colonel trimis direct de la M.I. cu scopul de a recruta reeducaţi

pentru Canal. Aceştia au construit la Jilava, la început, un nucleu de deţinuti

torţionari, dintre care sunt menţionaţi în carte: Eugen Ţurcanu, liderul acestora,

Popa Alexandru, zis Popa Ţanu, Livinski, Mărtinuş, Nuţi Pătrăşcanu, Titus

Leonida, Fuchs, Steier (sau Steiner). Interesant era faptul că unii dintre aceşti

torţionari iniţiali aveau şi ei convingeri politice asemănătoare cu ale celorlalţi

deţinuţi pe care aceştia îi torturau. Erau legionari, sionişti, naţional-ţărănişti;

instinctul de conservare, ura faţă de ceilalţi sau devotamentul faţă de Eugen

Ţurcanu, principalul torţionar de la Piteşti, au fost motorul care i-a împins pe

aceştia să comită atrocităţile amintite de Virgil Ierunca şi Dumitru Bacu.

Este urmărit aproape cu obstinaţie destinul iniţiatorului direct al torturilor,

Eugen Ţurcanu. Om de o inteligenţă ieşită din comun, face parte atât din partidul

comunist, cât şi din mişcarea legionară, pe care o părăseşte imediat după ce

aceasta intră în ilegalitate. Va fi închis (ironic) datorită chiar apartenenţei la

această mişcare. În închisoare este recrutat de ministrul de interne Nikolski, cu

care va pune la punct sistemul de reeducare pus în aplicare la Piteşti. În cadrul

mişcării legionare, la care aderase, între 1940-1941, numai pentru a-şi potoli setea

de putere, îl va cunoaşte pe Bogdanovici, „legionar ce-şi continuase activitatea

politică şi în ilegalitate, din care pricină nici nu-şi terminase studiile”. În urma

acestei întâlniri, Ţurcanu, deşi aderase la Partidul Comunist după plecarea din

Frăţiile de Cruce, este arestat şi închis la Suceava ca membru al grupului lui

Bogdanovici. Ca urmare a acestui fapt, „Ţurcanu nu va uita şi nu va ierta:

Bogdanivici va muri, chinuit de el, în timpul reeducării de la Piteşti.”

În cadrul închisorii de la Piteşti, Ţurcanu a devenit adevăratul şef al

închisorii; avea cheile tuturor celulelor, putea deci să pătrundă oriunde şi să-şi

aleagă victimele după bunul său plac. Chiar şi gardienii îl respectau, „gardianul îi

spunea tot „domnule Ţurcanu” şi îi răspundea respectuos.” Această libertate a

contribuit la augmentarea deformării personalităţii lui Ţurcanu, care îşi alcătuise

echipe de torţionari, pe care le inspecta periodic.

10

Analizând procesul ulterior încetării fenomenului Piteşti, Ierunca Îl va

considera pe Ţurcanu ca fiind „un caz specific de patologie mintală”, citând o

întâmplare petrecută în 1949, de Crăciun. Ţurcanu a fost surprins de ceilalţi

deţinuţi cum privea melancolic pe fereastră la ninsoarea de afară. Apoi, într-o

explozie de furie, acesta s-a întors spre colegii săi, spunând că ei sunt pricina

pentru care el nu poate fi cu soţia şi fiica sa acasă de Crăciun. „Şi Ţurcanu,

fiorosul Ţurcanu, sadicul Ţurcanu, torţionarul Ţurcanu, pentru care semenul

semenul nu părea a fi decât un teren de experienţe [...] era – se pare – cel mai

duios tată de pe lume.” Ciudată asemănare cu tiranii nazişti, dintre care unii nu

suportau vederea sângelui sau ascultau Mozart în timp ce trimiteau oameni în

camerele de gazare!

Ţurcanu se presupune că a scris, în cadrul declaraţiilor luate pentru procesul

torţionarilor de la Piteşti, un fel de tratat în care analiza torturile inventate de el şi

în care emitea consideraţii psihologice asupra puterii de rezistenţă a oamenilor, cât

şi mijloacele cele mai eficace pentru a distruge această rezistenţă. Ierunca va

considera că acest tratat, dacă a existat vreodată, poate echivala cu cel al

marchizului de Sade, luând în considerare diferenţele pe care numai condiţiile unui

regim totalitar le poate oferi.

Virgil Ierunca urmăreşte evoluţia acestui fenomen inchizitorial şi în cadrul

altor închisori, încercând să surprindă particularităţile fiecărei spaţiu de detenţie în

parte. Extinderea va duce însă la stoparea fenomenului, în primul rând prin faptul

că devenise cunoscut, deci mult mai greu de muşamalizat. Penitenciare cum ar fi

Gherla, Canal, Aiud erau ori situate în cadrul unor oraşe, ori deţinuţii aveau

posibilitatea de a stabili contacte cu exteriorul, mai ales prin vizite, astfel că

secretul nu a mai putut fi păstrat ca la Piteşti, aleasă ca punct de plecare din pricina

izolării. La Canal, de exemplu, este urmărit cazul unui doctor, Simionescu, care,

torturat cu bestialitate, se sinucide, dar moartea sa nu rămâne anonimă; soţia lui

face scandal la Ministerul de Interne, iar cazul Simionescu ajunge şi la unul dintre

posturile de radio occidentale BBC, Vocea Americii sau Europa Liberă. Secretul

11

nu putea fi păstrat deoarece la închisoarea de la Ocnele Mari funcţiona o fabrică,

unde lucrau şi deţinuţi de drept comun, care aveau dreptul la vizite şi la timp de

vorbitor, iar la Canal problema era pusă de chiar spaţiul întins, de vizitele

familiilor şi de contactul cu tehnicienii liberi. Extinderea experienţei, deci, a fost

fatală pentru prelungirea sa pe o perioadă mai lungă de timp.

Virgil Ierunca consemnează şi procesul-mascaradă intentat de comunişti

pentru a pedepsi atrocităţile comise, urmărind implicaţiile sociale şi istorice

vehiculate ca motive ale acestora. Se dorea impunerea ideii potrivit căreia ceea ce

s-a petrecut în închisori au fost consecinţele unor ordine date de legionarul Horia

Sima în 1949 pentru a compromite partidul comunist, versiune considerată atât de

aberantă, chiar şi de comunişti, încât nu a fost mediatizată foarte mult. Printr-o

acţiune tipic stalinistă, după acest proces înscenat, comuniştii l-au executat pe

Ţurcanu şi pe unii dintre acoliţii săi, disculpându-se astfel de mizeria pe care tot ei

o generaseră şi întreţinuseră. Ierunca susţine, de mai multe ori, că adevăraţii

vinovaţi nu se regăsesc decât în cadrul primului grup de torţionari şi printre cei de

la putere; reeducaţii nu sunt decât victime, ce au suferit acea mutaţie psihică, de

care unii nu au reuşit să scape nici după ce procesul de reeducare a fost stopat în

întreaga ţară. El dă exemple de astfel de reeducaţi aflaţi în incapacitatea de a-şi

mai reveni după torturi: Paul Caravia, „student în filozofie de la Bucureşti”, care

devenise atât de îndoctrinat, încât, la ieşirea din închisoare, şi-a format un grup de

opoziţie împotriva comuniştilor, i-a denunţat pe toţi şi, deşi a fost şi el arestat

împreună cu aceştia, a fost eliberat după şase luni; Gheorghe Calciu, care, „înainte

de Piteşti, […] fusese printre cei mai intransigenţi, după reeducare, dintre

torţionarii cei mai înrăiţi, după sfârşitul experienţei, în clipa când se înscena

procesul cu ţapi ispăşitori, revedine vechiul om, curajos şi leal.”; faţă de primul,

Calciu a fost destul de puternic încât, la ieşirea din închisoare, să continue

activitatea anti-comunistă, lucru pentru care a fost din nou arestat şi condamnat la

zece ani de închisoare la Aiud.

12

Sfârşitul cărţii îl constituie o analiză comparată a fenomenului Piteşti cu alte

experienţe de tortură din Arhipelagul Gulag, căci acesta este spaţiul unde a

proliferat torturii ca metodă de anihilare a fiinţei umane. Una dintre ele, izbitor de

asemănătoare, este cea din China. Reeducarea chinezească presupunea acceaşi

distrugere psihică a personalităţii, dar cu mult atenuată. Ea urmărea transformarea

deţinutului într-un individ absolut şi total comunist. Tortura exista, dar nu ca un

scop în sine şi nu neîntreruptă, ca la Piteşti: „Când deţinutul cedează […] tortura

încetează, i se scot lanţurile, poate dormi, poate primi vizite şi hrană din afară,

poate studia...” Sunt vizate experienţele a doi indivizi, Dries Van Coillie şi Jean

Pasqualini, ambii foşti deţinuţi ai lagărelor de concentrare chinezeşti. Amândoi

descriu amănunţit torturile la care au fost supuşi, un lucru putându-se însă uşor

desprinde: chinezii erau mult mai rafinaţi, axându-se mai mult pe tortura psihică

decât pe cea fizică, amândouă la fel de eficiente.

Dries Van Coillie, un proet catolic belgian, a fost numit profesor în 1938 la

un seminar din China. În urma întemniţării sale de 34 de luni într-o închisoare din

Pekin, a suferit un proces numit spălarea creierilor, pe care l-a descris în cartea sa,

Sinuciderea flamandă (J’ai subi le lavage du cerveau). Această spălare a creierilor

a fost numită de regimul chinez sinuciderea personalităţii; omul deţinut trebuia să

devină o parte integrantă a poporului prin uniformizare, prin aplatizarea

gândurilor. Omul-perfect urmărit de chinezi era, de fapt, un turnător perfect. În

cartea lui Van Coillie sunt relatate câteva aspecte care sunt comune cu Piteştiul:

proprii colegi de celulă atacau cu obstinenţă pe cel de-abia întors de la

interogatoriu; acesta era obligat să-şi demaşte colegii, prietenii, simpatizanţii.

Diferenţa majoră constă în forma pe care o luau atacurile; acestea nu aveau

aspectul violent de la Piteşti, care distrugea întâi fizic şi mai apoi psihic, ci erau

mai mult psihologice. Deţinutul venit de la interogatoriu în lanţuri era supus unui

tir de injurii, imprecaţii, urlete şi bătăi, dar tortura nu devine un scop în sine; dacă

deţinutul recunoaşte ceea ce i se cere, i se scot lanţurile, poate dormi, mânca,

studia. Studiul este însă axat pe propriul său caz, pe mărturiile pe care va trebui să

13

le facă pe viitor deţinutul. Spălarea creierilor presupunea susţinerea inversului a

ceea ce gândeşte un om, din ce în ce mai des, până când începe să creadă singur

ceea ce spune. Metoda presupune instalarea unei stări de îndoială permanentă, care

distruge individul, încetul cu încetul, din interior. Alienarea este principala

diferenţă faţă de Piteşti; Van Coillie foloseşte noţiunea de rană, referindu-se la

durerea psihologică resimţită de toţi. Într-un fel, şi Ţurcanu făcea acelaşi lucru,

silindu-şi victimele să privească alte victime torturate, deoarece descoperise că cei

care asistau la spectacol, cum îl numea, erau uneori mai afectaţi de cele văzute

decât dacă acestea li s-ar fi întâmplat chiar lor.

Celălalt personaj este Jean Pasqualini, un tehnician specializat în maşini-

unelte. Spre deosebire de Van Coillie, el este supus unei torturi care nu presupune

aplicarea bătăilor, ci doar a presiunilor psihice. Deţinutul nu avea nici un moment

de singurătate, era forţat mereu să se concentreze asupra studiului cazului său.

Acastă tactică este mai eficientă, paradoxal, decât cea care implica violenţa fizică.

Lipsa oricărui moment de intimitate, asociată cu împărtăşirea aceluiaşi spaţiu de

existenţă cu un grup de oameni care căutau orice prilej, cât de mic, să facă un

denunţ, însemna că tensiunea imprimată era extraordinară. Conştiinţa

supravegherii continue determină, înevitabil, decăderea individului. Jean

Pasqualini îşi va dezvolta o dublă personalitate; pe de o parte, el va deveni un

reeducat care crede cu tărie, nu doar formal, superficial, în ceea ce susţinea despre

bunăstarea poporului, „îmi aduc aminte că atunci când gardianul Tep mi-a reproşat

de a fi vorbit în celulă, după stingerea focului, am avut remuşcări sincere. Mi-am

zis că poate am împiedicat pe camarazii mei să doarmă, ceea ce ar avea consecinţe

asupra producţiei, făcând-o să scadă.”; pe de altă parte, el este cel care îl va proteja

pe un preot catolic, ce ţinea slujbe de Crăciun şi se ruga împreună cu alţi deţinuţi,

în şoaptă. Se poate deci considera că metoda presiunii psihologic neîntrerupte este

mai eficientă decât cea a violenţei, fapt susţinut şi de anchetatori, „cei care se

slujesc de tortură o fac pentru că sunt mai slabi decât victimele lor.” Exemplul lui

Jean Pasqualini pare să confirme această teorie.

14

În concluzie, cartea lui Virgil Ierunca, scrisă într-un mediu străin, cel al

exilului, vizează un fenomen extrem de dur al istoriei României comuniste.

Autorul dovedeşte astfel un puternic spirit patriotic, o legătură cu ţara, contribuind

la dezvoltarea ei prin semnalarea unor greşeli ce nu trebuie niciodată repetate.

Deşi, în structura superficială, de suprafaţă a cărţii, Fenomenul Piteşti poate părea

o carte extrem de brutală, structura de adâncime relevă o analiză a unui sistem

politic bine pus la punct, care a dat rezultate timp de ani de zile. Denunţul,

supravegherea interminabilă nu erau arme folosite numai în închisori, ci şi în viaţa

de zi cu zi; spaţiul penitenciarului nu făcea altceva decât să exacerbeze această

paranoia a reedeucării. Alături de alte cărţi ale literaturii totalitariste, volumul lui

Virgil Ierunca este o mărturie, venită din afara graniţelor României, despre un

fenomen ascuns privirii neofiţilor, dar care a marcat dezvoltarea popoarelor în

mijlocul cărora a avut loc.

BIBLIOGRAFIE:

1. Ierunca, Virgil, Fenomenul Piteşti, ed Humanitas, Bucureşti, 1990

2. Stănciugelu, Ştefan, Violenţă, mit şi revoluţie, ed. All, Bucureşti, 1999

3. Internet: www.editie.ro/arhiva/Anul%202003/Septembrie/24/actualitate.php

4. Internet: www.computergames.ro/forum/showthread.php?t=56627

15