La cât de expansivă şi de curioasă (chiar pofticioasă) era Maria Tănase în relaţiile cu bărbaţii, era fatal ca, întâlnindu-l pe Constantin Brâncuşi, aceasta să provoace o relaţie cu el. Mai ales că marea noastră cântăreaţă era fascinată de celebritatea conaţionalului ei înainte de a-l cunoaşte în carne şi oase. Iar de cunoscut l-a cunoscut în 1938, la o mare expoziţie din Paris, organizată de Dimitrie Gusti.

Pasiunea lor a fost ca un arc electric. S-a declanşat fulgerător, ca şi iubirea dintre Salvador Dali şi Gala Diaconov, soţia lui Paul Eluard, de care pictorul a despărţit-o pentru a o lua el de nevastă. Gala i-a devenit acestuia muză inspiratoare pentru tot restul vieţii…

Cu Brâncuşi şi Maria Tănase lucrurile n-au avut aceeaşi finalitate. Erau multe lucruri care-i uneau, dar şi mai multe care-i despărţeau. În primul rând vârsta: ea avea 25 de ani, el avea 62. El era îngrozitor de posesiv, ea era structural liberă. Ca şi Brâncuşi, de altfel, pe care nu reuşise nicio femeie să şi-l adjudece. „Maria Tănase avea un tată cobiliţar oltean, născut în satul Bucovăţ de lângă Craiova – povesteşte Petre Pandrea în lucrarea „Brâncuşi, amintiri şi exegeze“. El s-a aşezat ca horticultor la marginea Capitalei, ajungând la oarecare avere, care a îngăduit să-i dea fiicei sale zvăpăiate o îngrijită educaţie şcolară, inclusiv limba franceză, pe care o vorbea excelent… Maria ştia de frica lui Moş Tănase până la moartea lui, o frică amestecată cu iubire şi veneraţie. A fost singurul bărbat de care i-a fost teamă şi pe care l-a iubit cu stimă. De ceilalţi nu i-a fost nici frică, n-a avut nici stimă şi nici nu i-a prea iubit, cu excepţia lui Brâncuşi, de care s-a îndrăgostit cu patimă“.

Originea oltenească era, aşadar, unul dintre lucrurile care i-a unit. Erau din acelaşi aluat sau, mai bine zis, din aceeaşi piatră. Probabil de aceea a fost o dragoste cu scântei. “Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”. Aşa îi zicea Brâncuşi, la început. Iar după un an, când relaţia lor era pe ducă, tot el o făcea „bocitoare”. În primăvara lui 1939 au fost împreună la New York, la o mare expoziţie internaţională la World Fair. Maria Tănase a avut atunci un succes fulminant, mai aleas după ce i-a cântat lui Franklin Roosvelt, preşedintele de atunci al SUA, piesa „Ţine, Leano, curu’ zvelt!” (sau „Ţine, Leano, cu Roosvelt!”, depinde ân ce „cheie” vrei să citeşti).

În acelaşi an, Maria şi „neica Costache” s-au despărţit. Cu toată dragostea pe care i-o purta, Maria Tănase nu a mai putut suporta ironiile iubitului ei şi l-a părăsit. „Neica Costache afirma, în final, obosit, că nu-i place cântecul Mariei Tănase, care nu cântă, ci doar boceşte («Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare!»)… Voia s-o scoată din cadrul şansonetelor naţionale. O numea o Casandră antică, o plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori. «Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti» – povesteşte Petre Pandrea în lucrarea sa. Zvăpăiata cântăreaţă l-a iubit însă pe Brâncuşi toată viaţa. Şi continuă Petre Pandrea: „Maria Tănase l-a plâns cu lacrimi fierbinţi şi în bocete adevărate. După câteva luni de durere s-a dus la arhitectul Octav Doicescu şi l-a implorat să-i facă planurile pentru o şcoală de muzică folclorică la Târgu Jiu. Dorea să se aşeze acolo pentru ultimii ani ai vieţii sale agitate şi să crească generaţii noi de cântăreţe, de fetiţe aduse de pe plaiurile provinciei natale, la început“.

Constantin Brâncuşi a fost o personalitate a cărui consistenţă umană a fost înghiţită pur şi simplu de legendă. Omul Brâncuşi a fost, practic, strivit de cioburile propriei statui, precum Zamolxe din piesa cu acelaşi titlu a lui Lucian Blaga. Este inexplicabil cum de s-a putut întâmpla acest lucru într-un interval de timp atât de scurt, dar în orice caz e bine că s-a întâmplat, chiar dacă pentru asta a trebuit

să sacrifice oameni apropiaţi, prieteni, femei. Să-i sacrifice sau pur şi simplu să se folosească de ei pentru a-şi atinge ţelul.

Preţul acestui comportament a fost, pe de o parte, magnitudinea operei, care mai produce şi astăzi seisme, iar pe de altă parte singurătatea tristă a omului, în ultimii ani de viaţă. Spuneam într-un articol anterior despre Brâncuşi că aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca fluturii de lampă, au trecut în mod fatal și prin patul lui primitiv din locuința-șantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb, furându-le chipul și esența, pe care le-a transformat în statui.Nu s-a fălit niciodată cu „cuceririle” lui, tot ceea ce ştim s-a aflat de la „victime” sau de la martori indirecţi. Voi face, pentru început, o trecere în revistă a câtorva nume de femei mai mult sau mai puţin celebre, care au avut curiozitatea fatală de a-l cunoaşte de aproape…

Margit Pogany

Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică Margit Pogany prin 1909 şi i-a cerut să-i pozeze pentru un bust. „Am pozat pentru el de mai multe ori, îşi amintea Margit Pogany. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust (in lut). Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamăgire“. Margit Pogany a consemnat şi impresia pe care i-a produs-o contemplarea unui cap de marmură aflat în atelier: „Am realizat că eram chiar eu, deşi capul nu avea niciuna din trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Însă, privind înspre Brâncuşi, am observat că mă privea pe furiş, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o enormă plăcere să constate că am reuşit să mă recunosc“.19 lucrări intitulate „Domnişoara Pogany” a realizat Brâncuşi, într-un interval de 20 de ani. În 1913 a expus-o în Statele Unite, unde a trezit un interes uriaş. Cât priveşte prototipul, Margit Pogany, după primul război mondial aceasta s-a stabilit în Australia. Până în 1937 cei doi au întreţinut o corespondenţă intensă.

Margit Pogany şi “Domnişoara Pogany”

Prințesa Marie Bonaparte

A fost fiica Prințului Roland Bonaparte (1858-1924) și a Mariei Félix Blanc. Bunicul patern a fost Pierre Napoleon Bonaparte, fiu al lui Lucien Bonaparte, care era unul dintre frații mai mici ai lui Napoleon I. Bunicul matern a fost François Blanc, principalul dezvoltator imobiliar din Monte Carlo. De la această parte a familiei sale, Marie a moștenit o marea avere. În 1907 s-a căsătorit cu Prințul George al Greciei și Danemarcei, al doilea fiu al regelui George I al Greciei. I-a pozat lui Brâncuşi pentru controversata „Prinţesă X”, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. A fost considerată o lucrare pornografică pentru asemănarea ei cu un falus, Brâncuşi fiind obligat să o retragă din expoziţie. Este adevărat că prinţesa Maria Bonaparte a fost obsedată toată viaţa de penis şi de obţinerea orgasmului (ea fiind frigidă), dar sensul lucrării e cu totul altul. Iată ce-i declara, în ianuarie 1920, Constantin Brâncuşi ziaristului Roger Devigne de la revista „L’ère nouvelle”: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii, eternul feminin al lui Goethe redus la esenţă (…) Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? (…) Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia. De fapt e chiar păcat să strici frumuseţea unei materii sfredelind mici găuri pentru ochi, (sculptând) părul, urechile. Şi materia mea e atât de frumoasă prin liniile acestea sinuoase, strălucind ca aurul curat şi care rezumă într-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe pământ“.

“

Prinţesa X” şi Prinţesa Marie Bonaparte a Greciei

Eileen Lane

O relaţie „interzisă” a avut Brâncuşi cu o frumoasă americancă de origine irlandeză, pe nume Eileen Lane, venită ân Europa pentru a-şi vindeca rănile provocate de o logodnă eşuată. Era fascinată de Brâncuşi dar, în acelaşi timp, rigidă în gândire şi plină de prejudecăţi, ceea ce l-a determinat pe Brâncuşi să-i spună: „De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”. Eileen a acceptat invitaţia şi, împreună cu Brâncuşi, a vizitat România, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922. Diferenţa de vârstă dintre cei doi (peste 20 de ani) a făcut imposibilă finalizare relaţiei printr-o căsătorie, lucru la care, oricum, Brâncuşi nici nu se gândea. Eileen, care era foarte îndrăgostită de Brâncuşi, a rupt în cele din urmă relaţia şi s-a întors în America unde s-a căsătorit. “Doresc să-ţi mulţumesc pentru zilele petrecute împreună – îi scria ea mai târziu. M-a durut însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc”. Eileen Lane i-a inspirat lui Brâncuşi lucrarea cu numele său (“Eileen Lane”).

Dacă facem imprudenţa să-l scoatem pe Brâncuşi din legendă, s-ar putea să avem surpriza unor dezamăgiri. Omul nu este întotdeauna la înălţimea faptelor sale cele mai înalte, faptele fiind, în acest caz, opera artistică. Poate că, în numele imaginii pe care el ne-a indus-o iar noi am construit-o, raportată la morala comună, unele dintre relaţiile lui Brâncuşi cu femeile sunt imorale sau chiar incalificabile. Dar, pe lângă faptul că un «monstru» de talia lui Brâncuşi are circumstanţa genialităţii, e bine să luăm în considerare şi cuvintele lui Alfred de Musset, care spunea că “cele mai frumoase ciuperci cresc în bălegar. Dar noi mâncăm ciupercile, nu bălegarul”. «Ciupercile» sunt, evident, inegalabilele sale statui. Majoritatea dintre acestea au fost, însă, mai întâi femei.

 

Léonie Ricou şi “Madame L.R.”

Léonie Ricou

L-a cunoscut pe Brancuşi în salonul ei opulent din Grand Hôtel Particulier, aflat pe boulevard Raspail la nr. 270, în perioada 1914-1915. Leonie Ricou era o femeie bogată din înalta societate pariziană, o cunoscută protectoare a artelor şi a artiştilor. Nu există dovezi certe asupra caracterului intim al relaţiei lor, în orice caz Leonie i-a inspirat lui Brâncuşi lucrarea „Madame L.R.” (vândută, în urmă cu doi ani, la Londra, la o licitaţie Christie’s, cu 20 de milioane de euro). Sculptura n-a aparţinut niciodată „inspiratoarei”. Ea a stat în atelierul din cartierul Montparnasse până spre anul 1920, când Brâncuşi a dat-o, în schimbul unei picturi, lui Fernand Léger. Acesta a fost primul proprietar al lucrării, până la moartea sa, în 1955. A fost lăsată moştenitre văduvei sale, Nadia, pentru ca, ulterior şi în final să intre în colecţia Yves Saint-Laurent, care a vândut-o la licitaţia Christie’s. Lucrarea nu fusese nicodată expusă.

 

Baronesa Renée Irana Frachon

În perioada 1909-1910, i-a pozat lui Brâncuşi, în celebrul lui atelier-şantier-sanctuar din cartierul Montparnasse, misterioasa baroană Renée Irana Frachon, al cărei portret, conform interpretărilor, a devenit, prin distilări succesive, „Muza adormită”. Ca şi în cazul lucrărilor „Domnişoara Pogany” sau „Prinţesa X”, Brâncuşi a insistat obsendant în exprimarea totală a trăirii declanşate de modelele sale feminine. De aceea a încercat să „extragă” ideea din mai multe materiale (bronz, marmură, lemn). Discreţia cu care sunt învăluite anumite relaţii ne împiedică să ştim până la ce grad de intimitate au ajuns. Este şi cazul acestei baronese cu nostalgii (sau, poate, cu ascendenţe) persane. Ea chiar a vizitat Iranul şi i-a trimis, din Teheran, o carte poştală lui Brâncuşi, în 1923. Iar ceva mai târziu a publicat şi o carte despre călătoria ei prin lumea islamică: „Quand j’etais au Kurdistan”.

   

Agnes Ernst Meyer şi “La Reine Pas Dédaigneuse”

Mamă şi fiică: Agnes şi Florence Meyer

Jurnalista Agnes Ernst Meyer l-a cunoscut pe Brâncuşi, în 1910, prin intermediul soţului ei, Eugene Isaac Meyer, director al Ziarului “The Washington Post”. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea “La Reine Pas Dédaigneuse”, sculptată în marmură neagră.Agnes Meyer e aceea care îi asigura lui Brâncuşi, in 1914, transportul la New York al lucrarilor pentru expozitia acestuia la Photo-Secession Gallery a lui Stieglitz şi Steichen, după cum tot ea acoperea cheltuielile procesului câştigat de sculptor în 1929, contra vămii americane. În acelaşi an, Florence, una dintre cele trei fiice ale lui Agnes, a venit la Paris pentru a încerca să-şi construiască o carieră de dansatoare. A ajuns, evident, şi în atelierul lui Brâncuşi, adusă acolo chiar de mama ei. În mod fatal, între artist şi fiica jurnalistei a început o relaţie care s-a prelungit, prin corespondenţă, până în 1947. Se pare că lucrarea „Miracle” a fost inspirată de Florence Meyer. Iată câteva fragmente din scrisorile trimise de Brâncuşi, din care reiese destul de clar natura relaţiilor dintre ei (Unele dintre scrisori sunt semnate cu numele „conspirative” Morice I, Morice II şi Morice III):

 

Florence Meyer

„Nu demult am dejunat cu Favorita. M-a întrebat daca am ştiri de la dumneavoastră şi i-am spus că v-am scris o scrisoare aproape de dragoste şi că n-am primit răspuns, la care ea a afirmat că aţi fi fost indignată dacă v-aş fi scris altfel…“ (23 februarie 1933)

„Îţi mulţumesc mult pentru fotografii, nu sunt rele deloc. Ai perfectă dreptate să spui că dansatorii sunt fenomene şi nu rezultatul unei evoluţii, în toate artele este exact la fel. Şcoala nu ne învaţă decât ceea ce ştim. Drumul înainte este necunoscut, dar noi oricum mergem pe el, împinşi de o nevoie inerentă tuturor lucrurilor: iată la ce mă gândeam când spuneam că facem ceea ce trebuie să facem şi nu ceea ce bunul plac ne poate conduce să vrem să facem. Şi această nevoie profundă, care ne macină în permanenţă, e ca o piatră preţioasă, brută, pe care trebuie s-o lucrăm cu răbdare şi metodă. Nu te omorî cu dansul… Caută să nu te oboseşti, căci oboseala excesivă descurajează iar descurajarea repetată ucide încrederea în noi înşine. Or n-avem decât credinţa spre a ne ghida, draga mea Florence“ (31 iulie 1933)

„În seara premierei voi fi printre aceste flori, pentru a sărbători triumful tău. Floarea pe care ţi-o trimit e miraculoasă. Priveşte-o când eşti în dificultate şi ea te va salva“ (21 decembrie 1936)

„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)

„Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult… Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)

„Foarte, foarte dragă Florence, mă gândesc mult la tine şi aş vrea să fiu acolo, să te alint. Te îmbrăţişez de aici, cu spiritul şi inima, şi-ţi trimit multă dragoste“. (21 decembrie 1938).

Relaţia lor epistolară continua chiar şi în 1947. De data asta, Florence, care era măritată, îl iubea mai mult ca o fiică, trimiţându-i de la distanţă, iubitului ei de 69 de ani, pachete cu haine şi bunătăţi. Şi iată răspunsul lui Brâncuşi:

„Multumesc, Darling, acestea sunt lucrurile care-mi lipsesc cel mai mult. Morice III începe să te coste destul de scump. Ai să te ruinezi pentru un ingrat“. (1947)

   

Florence Meyer şi “Miracle”

Aproape niciuna dintre femeile care s-au apropiat, mai mult sau mai puţin, de Brâncuşi, nu s-a situat la distanţa corectă de el, pentru a înţelege ceva din această apropiere. Unele l-au părăsit repede, după ce şi-au astâmpărat curiozitatea, altele au zăbovit mai mult, pe altele le-a gonit el. În orice caz au fost multe. Noi trecem în revistă doar câteva, cele mai importante…

„Fetişcana sofisticată”

Nancy Cunnard a fost o femeie şi o scriitoare nonconformistă, care a militat împotriva rasismului şi fascismului. Deşi s-a născut într-o familie britanică aristocratică, ea a respins ferm valorile clasei din care provenea. Afost muza inspiratoare a multor scriitori şi artişti ai secolului XX: Lewis Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Henry Crowder, Louis Aragon, Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi , Langston Hughes, Man Ray, şi William Carlos Williams. Cu cel puţin jumătate dintre ei a împărţit şi patul, unul dintre ei fiind, evident, Brâncuşi. În perioada în care frecventa atelierul acestuia din Montparnasse, Nancy Cunnard umbla însoţită de un pianist negru cu care, de fapt, trăia, aceasta neîmpiedicând-o să aibă multiple relaţii paralele. Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” („O fetişcană sofisticată”) şi „Negresa blondă”. Viaţa promiscuă şi dezordonată i-a ruinat sănătatea fizică şi psihică, ceea ce a dus la internări repetate în spitale şi centre de boli mintale. Nancy Cunnard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris.

 Nancy Cunnard (sus) şi reprezentările ei: „Jeune Fille Sophistiquée” şi “Negresa blondă”

„Vrăjitoarea”

În ultimii ani de viaţa ai lui Brâncuşi, una din cele mai apropiate persoane (de fapt, singura) i-a fost pictoriţa Sonia Terk-Delaunay, cea care l-a convins să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Deşi ţinuse unele jurnale şi caiete de notiţe, Sonia şi le-a distrus înainte de a muri.Totuşi, în hârtiile rătăcite printre acte şi fotografii, s-a găsit o însemnare ciudată, care se referea la o întâlnire de câteva ore a lui Brâncuşi, în atelierul său, cu o femeie pe care el o numea „Vrăjitoarea”: pianista Vera Moore. Brâncuşi îi spunea Soniei că puterea Verei asupra lui a fost atât de mare încât, după încetarea legăturii lor, nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic şi nici psihic: “La o întâlnire de câteva ore din studioul lui Brâncuşi, el mi-a povestit că după Vera nu a mai existat nimeni în viaţa lui, nu a mai atins nici o femeie. De bună voie şi nesilit de nimeni a devenit un ascet. Această transformare a fost remarcată de toţi, însă nimeni nu a pus-o în legătură cu Vera”. Se pare

însă că, dacă Sonia spune adevărul, Brâncuşi o minţise. Aşa cum se ştie, după Vera Moore au mai existat cel puţin două femei în viaţa artistului: Maria Tănase (în 1938) şi Peggy Guggenheim (1939).Brâncuşi o cunoscuse pe Vera Moore în 1930, au avut o relaţie care a durat până în 1935, din care ar fi rezultat un copil. Cercetătoarea Siena Miller susţine că acest rod al iubirii dintre artistul român şi Vera Moore, ar fi John Moore, fost fotograf la cabaretul Crazy Horse. Acesta are astăzi 77 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o localitate din vecinătatea Parisului. John Moore ( pe care-l cheamă, de fapt, John Constantin Brâncuşi Moore) nu a fost recunoscut de tatăl său.

Vera Moore şi fiul ei John Constantin Brâncuşi Moore

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita

Author: manega | Filed under: Diverse 0

Am lăsat la sfârşit această poveste din viaţa genialului sculptor (poveste care, cronologic, s-ar fi plasat în perioada scandalului cu “Prinţesa X” şi a relaţiei cu Eileen Lane), pentru că ea reprezintă un caz special şi aproape în totalitate necunoscut. Se ştie că Brâncuşi i-a fost maestru, că ar fi influenţat-o în creaţie, că ar fi inspirat-o în realizarea anumitor lucrări etc., dar nimic concret.

În realitate Brâncuşi a fost, pentru Miliţa Petraşcu, ţinta unei pasiuni devastatoare, o mare neîmplinire şi o frustrare pe care a dus-o cu ea în mormânt. Brâncuşi n-a răspuns cu iubire unei mari iubiri, pentru el Miliţa a fost una dintre femeile care i-au « alimentat » creaţia. Miliţa Petraşcu a apucat să relateze anumite detalii ale acestei poveşti lui Adrian Costea, în perioada în care acesta i-a fost elev. Dar ce putea o femeie în vârstă să-i povestească unui copil? Atât cât a putut spune aruncă însă o altă

lumină asupra personalităţii atât de nedrept uitate a uneia dintre cele mai mari artiste plastice ale acestei ţări.

S-a născut în Chişinău, la 31 decembrie 1892, într-o familie suficient de înstărită cât să-i dea o educaţie pretenţioasă. Ştia la perfecţie rusa, germana şi franceza. Pe mama ei o chema Varvara Ojoga (nume de fată Gheleţki), iar pe tată Nikolai Nikolaevici Nedov. Bunicul după mamă era preot şi avea o legătură de rudenie cu Bogdan Petriceicu Haşdeu. Şi-a început studiile în Rusia, la Academia de Arte din Moscova. Prima ei îndrumătoare a fost Natalia Goncearcova, una dintre personalităţile artei ruseşti din această perioadă. În 1908, la vîrsta de 16 ani, Miliţa se afla în Crimeea , într-un anturaj de tineri rebeli, printre care şi un oarecare Pierre Curie, cel care o va face femeie şi, foarte curând, soţia sa. S-au mutat amândoi la Petrograd, pentru a urma cursurile Universităţii de Litere şi Filosofie Bestujev, dar aici mariajul lor s-a frânt.

Miliţa l-a părăsit şi pe Pierre, şi cele două facultăţi şi a plecat singură în Germania, la Munchen, pentru a se înscrie la Academia de pictură condusă de Wassily Kandinsky şi Aleksej von Jawlensky, promotorii expresionismului. În 1914 se afla în Elveţia, la Zurich, unde şi-a reîntâlnit vechii prieteni din Crimeea, mai puţin pe fostul soţ. Locul îi prieşte, prietenii de asemenea, aşa că îşi prelungeşte şederea în Elveţia, mai ales că ţara, fiind neutră, era ferită de ravagiile pe care le făcea războiul mondial în restul Europei. Pe 5 februarie 1916, un grup de „răzvrătiţi” (Hugo Ball, Emmy Hennings, Marcel Iancu, Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara, şi Jean Arp) înfiinţează la Zurich Cabaretul Voltaire, loc de întâlnire al artiştilor şi politicienilor nonconformişti. Printre aceştia din urmă se afla şi un tânăr revoluţionar pe nume Vladimir Ilici Lenin.

Miliţa Petraşcu frecventează încă de la început Cabaretul Voltaire şi e martoră la actul de naştere al mişcării anarhiste DADA, al cărei mentor era Tristan Tzara. „Anarhiştii” încearcă să-l coopteze în mişcare pe Lenin, dar nu reuşesc. Reuşeşte în schimb Miliţa să-l „coopteze”, într-o relaţie amoroasă de scurtă durată. Nici nu putea fi altfel, pentru că erau profund incompatibili: Lenin avea alte „preocupări” (după cum s-a văzut în istorie) iar Miliţa nu era genul de femeie care să accepte

jumătăţi de măsură. Aşa că îl abandonează pe viitorul conducător al imperiului sovietic şi se orientează spre Marcel Iancu.

Relaţia cu acesta e o poveste ciudată şi tristă. Niciodată împlinită, niciodată terminată, ea a rămas undeva la jumătatea drumului între dragoste şi prietenie, întreruptă de un destin încâlcit sau de imprevizibilele decizii ale Miliţei ceea ce, până la urmă, e acelaşi lucru. Principalul „vinovat” al acestei mari neîmpliniri a fost însă Constantin Brâncuşi. (VA URMA)

Citeste mai mult: FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita

Am lăsat la sfârşit româncele din viaţa lui Brâncuşi, din motive de strategie a discursului editorial, dar şi pentru a încheia cu ceea ce este mai important. Cele mai importante şi mai strălucitoare dintre acestea au fost, în ordine cronologică, Miliţa Petraşcu (în 1919), Cella Delavrancea (în 1922) şi Maria Tănase (în 1938). Nu voi respecta nici de data asta cronologia, din motive similare cu cele amintite.

Întâlnirea dintre Cella Delavrancea şi Brâncuşi este atât de frumos şi de viu relatată chiar de ea, într-o emisiune radiofonică, încât este păcat să intervin asupra ei. Relatarea a fost preluată, de altfel, de Nina Stănculescu în „Carte de inimă pentru Brâncuşi”, apărută în 1976 la Editura Albatros.

Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile

“Eram la Paris în anul 1922. Primăvara întîrziată izbucnise în luna iunie pe coama copacilor îngrădiţi de zidurile marilor case particulare din strada Varenne, aliniate în mîndrul stil Ludovic al XIV-lea. La colţul străzii se desfăşoară esplanada Palatului Invalizilor cu măreaţa simplitate a unei armonii rar întîlnite chiar în acest oraş-minune. Într-unul din aceste hôtel particulier locuia un vechi prieten al meu, grec de orgine, amator de artă. Fiind la dejun la el, îmi arătă două noi achiziţii: un cap de

bărbat în lut ars, presupus a fi de Houdon, şi o coloană de bronz cam de 60 cm, pe un soclu din acelaşi metal, cu două reliefuri rotunde. “Ghici ce reprezintă şi cine e autorul?” N-am putut să răspund. “Este portretul unei prinţese şi autorul este Brâncuşi, sculptor român, un om foarte original. N-ai vrea să-l cunoşti?” Ciudata operă îmi stîrnise curiozitatea, şi după cîteva zile ne aflam amîndoi într-o curte prăfosă, cu ateliere de lemn cu uşi deschise, prin care se zăreau blocuri de piatră, marmură, ciment şi ciţiva bărbaţi cu tichie de hîrtie pe cap, lucrînd, sumar îmbrăcaţi. În fund, pe stînga, era atelierul lui Brâncuşi. Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întîmpinat cu un glas cîntărit:

- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cînţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.- Acelea nu sînt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, cînd le joc, nu mă întrece nimeni.Intrasem în casă. Odaia era mare, cu pereţi daţi cu var şi o imensă vatră unde atîrna pe pirostrii un ceaun negru. O masă rotundă taiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv. Brâncuşi mă examină fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mîinile agere.

De pe diferite poliţe de cărămidă, văruite şi ele, se înălţau ca trestiile alămuri cioplite în felurite forme, şi pe un scrin nişte pepeni ovidali, din acelaşi metal, luceau atît de tare încît mi s-a părut ca le aud vibraţia de violoncel. N-am putut să mă stăpînesc şi am spus:- Ce vii sunt!Brâncuşi a surîs. Dintr-o dată, eram mai apropiaţi.- Da, le şlefuiesc cu mîinile, luni de zile, pînă sînt însufleţite. Ăsta e portretul unei domnişoare. Şi mi-a pus degetul pe unul din pepeni, pe care apărea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic.

În faţa mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuşi m-a întrebat:- Ce zici de asta, îţi place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prînz şi ai să mănînci ciuperci pregătite de mine.Am privit, şi în urechi mi-a răsunat de departe un glas răguşit. “Cucurugu gagu, cîntă cocoşul”, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios:- Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc… Am să-ţi pregătesc un prînz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Cînd vrei să vii? Dar mai întîi spune-mi, cum de ai ghicit?- Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş.

Brâncuşi era mirat. Se îmblînzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mîna lui, foale mari atîrnate la vatră, şi la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărît ziua dejunului”…

Cella Delavrancea nu a declarat însă nimic despre ceea ce s-a întâmplat după acel dejun. Oricum, partea esenţială a întâlnirii este cea relatată în rândurile de mai sus. Cu precizarea că tot comportamentul lui Brâncuşi este, de fapt, una din temele cu variaţiuni ale protocolului său de seducţie, căreia femeile de rasă nu-i puteau rezista.

Se prea poate ca maniera oarecum brutală de a prezenta personajul Brâncuşi să fie taxată drept iconoclasm (ceea ce s-a şi întâmplat) şi să-mi atragă unele ostilităţi. Consider însă că Brâncuşi trebuie iubit în cunoştinţă de cauză. Faptul că a strivit-o realmente, cu personalitatea lui, pe Miliţa Petraşcu poate fi judecată, în perspectivă obişnuită, ca o mare cruzime. În realitate, coliziunea dintre personalităţile lor era o luptă între doi uriaşi, în care cel mai puternic a ieşit învingător. Nu prea putem cuprinde şi înţelege această luptă în toate datele ei, pentru că o judecăm cu măsura dimensiunilor noastre. Şederea îndelungată a Miliţei lângă Brâncuşi n-a făcut decât să confirme şi să întărească celebrele cuvinte ale acestuia, atunci când l-a părăsit pe Rodin: „La umbra copacilor mari nu creşte nimic”.

Pe de altă parte, muşamalizarea „petelor” lui Constantin Brâncuşi denunţă neputinţa noastră de a-l accepta aşa cum a fost şi condiţionează valoarea operei sale de o morala comună pe care-l obligăm, postum, s-o respecte. Îl obligăm pe cel mai mare sculptor modern al lumii să fi fost perfect ca însăşi esenţa zborului. Îl înghesuim cu forţa într-un mulaj care nu este tiparul lui, ci al nostru. Sau, vorba lui Adrian Costea: „Vitrina în care l-am pus pe Brâncuşi este, de fapt, o oglindă. Şi ce poţi vedea într-o oglindă”. Pe scurt, „Sfântul din Montparnasse” a fost un artist uriaş, dar n-a fost un om perfect.

În privinţa Miliţei Petraşcu, iată cum o evocă acelaşi Adrian Costea pe fosta lui profesoară:„Cunoscând, aproximativ, tipul şi caracterul celor două personaje, cum am putea da crezare faptului că relaţia lor a fost una superficială, fără nicio substanţă, la limita inexistenţei şi negării? Miliţa era o femeie temperamentală, fierbinte. Prima ei căsătorie a avut loc la vârsta de 17 ani. Brâncuşi îi spunea « Leliţa » şi, pentru motive necunoscute, Leliţa a făcut în aşa fel încât acesta să poată ridica, la Târgu-Jiu, ceea ce ştim cu toţii că a ridicat. Referitor la Brâncuşi, departe de ochii şi de urechile lumii, Miliţa utiliza, între altele, cuvintele şi expresiile următoare: misterios, magic, mistic, arhaic, intuitiv, mitic, calculat, fascinant, «predilecţie acută spre eternitate», şi «dorinţa puternică de a manipula şi a se pune în scenă»…

Sunt foarte revoltat de maniera – sau, mai bine zis, lipsa de manieră – în care a fost şi este apreciată Miliţa Petraşcu în România. În anii ’67 – ’68, când i-am fost elev, Miliţa era o mina de aur în tot ceea ce priveşte arta din prima jumătate a secolului XX. Nu numai că ştia aproape totul, dar văzuse şi trăise pe propria-i piele, ca artist şi ca femeie, momentele cele mai incandescente şi aproape toate personajele epocii respective. În perioada în care am cunoscut-o, amărăciunea ei era copleşitoare. Bătrâneţea şi neputinţa o rodeau atât din interior, cât şi din exterior. Susţinea că detestă suvenirurile şi amintirile, dar minţea cu neruşinare, pentru că nu scăpa nicio ocazie să-mi povestească, aproape cu forţa, cam tot ce trăise. Mai spunea că detestă să plângă dar, de multe ori, dimineaţa, o găseam cu ochii unflaţi şi roşii de lacrimi, ascunse, credea ea, cu dibăcie.

În 1967 casa pe care Miliţa, în mod miraculos, o recuperase, era, practic, goală. Mai avea cu ea, în acel moment, într-o pungă de hârtie, câteva scrisori şi fotografii care scăpasera urgiei, scrisori şi fotografii pe care mi le citea şi arăta, cel puţin o dată pe zi. Când Miliţa a intrat pentru prima dată în atelierul lui Brâncuşi, acesta avea 43 de ani iar ea 27. De ce nu se vorbeşte de faptul că Miliţa a lucrat non-stop cu Brâncuşi, din 1919 pâna în 1923 şi, din nou, în 1927? Cum a putut o femeie cu un caracter atât de puternic să stea lângă Brancuşi timp de şase ani, perioadă despre care nu se ştie nimic concret?”… (VA URMA)

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI: PEGGY GUGGENHEIM, "AMANTA MODERNIŞTILOR"07 decembrie 2011 16:19

Peggy Guggenheim (1898-1979) a fost supranumită “amanta modernismului” (Mistress of Modernism). În realitate i se potriveşte mai bine “amanta moderniştilor”. Chiar ea a recunoscut, în memorii, că a avut « sute de iubiţi şi iubite » şi că prin venirea în Europa, la vârsta de 22 de ani nu urmărea alceva decât căutarea «aventurilor sexuale şi artistice».

S-a născut în New York, într-o familie foarte bogată de evrei americani. Tatăl ei, Benjaminn, un prosper om de afaceri, a fost una dintre victimele scufundării Titanicului, în 1912. La vârsta de 22 de ani, Peggy Guggenheim avea o alocaţie anuală de 22.500 de dolari, cu care nu avea ce face. Viaţa din America o plictisea, aşa că a hotărât să traverseze oceanul. În 1939 se afla la Paris, unde a început să achiziţioneze lucrări valoroase la preţuri mici.

Momentul era cât se poate de prielnic, căci marii artişti moderni se pregăteau să părăsească Parisul, din cauza războiului, vânzând tot ce aveau „pe stoc”. De la Constantin Brâncuşi voia să cumpere o variantă a „Păsării în văzduh”. Artistul a fixat însă un preţ cu care colecţionara nu era obişnuită: 4.000 de dolari. Peggy a înghiţit în sec şi a spus că nu are aceşti bani. Brâncuşi i-a spus „Au revoir, madame!” şi a închis discuţia.

Refuzul lui Brâncuşi de a vinde „Pasărea în văzduh” sub preţul de 4.000 de dolari nu era vreo formulă de negociere, era pur şi simplu hotărâre. Ceea ce Peggy nu putea să creadă, ea fiind în primul rând negustor. Aşa că s-a hotărât să-l seducă. Nici lui Brâncuşi nu-i displăcea americanca, aşa că... s-a lăsat sedus. Ba i-a găsit şi un diminutiv de alint noii sale iubite: „Peghiţa”. Iar „Peghiţa” a sfârşit prin a se îndrăgosti de artist, pe care-l descrie, în cartea sa, „Out of This Century”, ca fiind „un amestec de ţăran viclean şi Dumnezeu adevărat”.

Relaţia lor a durat aproape un an, până în iunie 1940, când Peggy a fost nevoită să părăsească Parisul. În tot acest timp, n-a putut renunţa la ideea de a cumpăra „Pasărea în văzduh” la un preţ mai mic decât cel fixat de artist. Fără succes însă. Se pare că instinctul oltenesc al sculptorului simţise interesul negustoresc al americancei, ceea ce îl enerva şi-i alimenta încăpăţânarea.

„Peghiţei” nu-i venea să creadă că iubitul ei, cu care trăise atât de intens anumite plăceri în dormitorul acela primitiv de "şantier", refuza să-i facă această favoare. Toată strategia ei evreiască se dovedea inutilă în faţa acestui oltean încăpăţânat. Furioasă, într-o zi l-a părăsit. Nu pentru mult timp însă. Şi-a dat seama că nu-şi poate permite să rateze „Pasărea în văzduh”, aşa că a reînnodat relaţia, acceptând preţul impus de Brâncuşi. Dar în franci francezi, la echivalentul sumei în dolar

„Peghiţa” făcuse însă o manevră financioară, cumpărând franci din America la un preţ avantajos, ceea ce i-a adus o economie de 400 de dolari faţă de cursul european. Brâncuşi a aflat, s-a enervat şi era cât pe ce să-şi ia „pasărea” înapoi. Cu chiu, cu vai, s-a lăsat înduplecat, dar punând condiţia că nu i-o dă imediat, ci numai după ce o mai şlefuieşte.

Relaţia a continuat, dar nu pentru mult timp. Pe la jumătatea lunii mai 1940, faimoasa linie Maginot era străpunsă de nemţi, care au început ocuparea Franţei. În mod fatal, Peggy trebuia să se întoarcă în America. Într-o zi din iunie 1940, s-a dus să-i ceară lucrarea. „El mi-a adus Pasărea la maşină - povesteşte americanca în „Peggy Guggenheim and Her Friends”) - , cu lacrimile curgându i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată”.

După CERTITUDINEA

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, "amanta moderniştilor"Data publicarii: 19.10.2011 23:47:00

Peggy Guggenheim (1898-1979) a fost supranumită “amanta modernismului” (Mistress of Modernism). În realitate i se potriveşte mai bine “amanta moderniştilor”. Chiar ea a recunoscut, în memorii, că a avut « sute de iubiţi şi iubite » şi că prin venirea în Europa, la vârsta de 22 de ani nu urmărea alceva decât căutarea «aventurilor sexuale şi artistice».

 

S-a născut în New York, într-o familie foarte bogată de evrei americani. Tatăl ei, Benjaminn, un prosper om de afaceri, a fost una dintre victimele scufundării Titanicului, în 1912. La vârsta de 22

de ani, Peggy Guggenheim avea o alocaţie anuală de 22.500 de dolari, cu care nu avea ce face. Viaţa din America o plictisea, aşa că a hotărât să traverseze oceanul. În 1939 se afla la Paris, unde a început să achiziţioneze lucrări valoroase la preţuri mici.

 

Momentul era cât se poate de prielnic, căci marii artişti moderni se pregăteau să părăsească Parisul, din cauza războiului, vânzând tot ce aveau „pe stoc”. De la Constantin Brâncuşi voia să cumpere o variantă a „Păsării în văzduh”. Artistul a fixat însă un preţ cu care colecţionara nu era obişnuită: 4.000 de dolari. Peggy a înghiţit în sec şi a spus că nu are aceşti bani. Brâncuşi i-a spus „Au revoir, madame!” şi a închis discuţia.

 

Peggy Guggenheim în 1940 şi "Pasărea în văzduh"  cumpărată de americancă (fotografia din dreapta este făcută chiar de Brâncuşi, în atelierul său din Impasse Ronsin)

 

Refuzul lui Brâncuşi de a vinde „Pasărea în văzduh” sub preţul de 4.000 de dolari nu era vreo formulă de negociere, era pur şi simplu hotărâre. Ceea ce Peggy nu putea să creadă, ea fiind în primul rând negustor. Aşa că s-a hotărât să-l seducă. Nici lui Brâncuşi nu-i displăcea americanca, aşa că... s-a lăsat sedus. Ba i-a găsit şi un diminutiv de alint noii sale iubite: „Peghiţa”. Iar „Peghiţa” a sfârşit prin a se îndrăgosti de artist, pe care-l descrie, în cartea sa, „Out of This Century”, ca fiind „un amestec de ţăran viclean şi Dumnezeu adevărat”.

 Relaţia lor a durat aproape un an, până în iunie 1940, când Peggy a fost nevoită să părăsească Parisul. În tot acest timp, n-a putut renunţa la ideea de a cumpăra „Pasărea în văzduh” la un preţ mai mic decât cel fixat de artist. Fără succes însă. Se pare că instinctul oltenesc al sculptorului simţise interesul negustoresc al americancei, ceea ce îl enerva şi-i alimenta încăpăţânarea.

 

Peggy Guggenheim în diferite momente ale vieţii: 1924, 1945 şi 1960

 

„Peghiţei” nu-i venea să creadă că iubitul ei, cu care trăise atât de intens anumite plăceri în dormitorul acela primitiv de "şantier", refuza să-i facă această favoare. Toată strategia ei evreiască se dovedea inutilă în faţa acestui oltean încăpăţânat. Furioasă, într-o zi l-a părăsit. Nu pentru mult

timp însă. Şi-a dat seama că nu-şi poate permite să rateze „Pasărea în văzduh”, aşa că a reînnodat relaţia, acceptând preţul impus de Brâncuşi. Dar în franci francezi, la echivalentul sumei în dolari.

 „Peghiţa” făcuse însă o manevră financiară, cumpărând franci din America la un preţ avantajos, ceea ce i-a adus o economie de 400 de dolari faţă de cursul european. Brâncuşi a aflat, s-a enervat şi era cât pe ce să-şi ia „pasărea” înapoi. Cu chiu, cu vai, s-a lăsat înduplecat, dar punând condiţia că nu i-o dă imediat, ci numai după ce o mai şlefuieşte.

 

Trei lucrări de Brâncuşi aflate în colecţia lui Peggy Guggenheim: "Muza", "Măiastra" şi "Pasărea în văzduh"

 

Relaţia a continuat, dar nu pentru mult timp. Pe la jumătatea lunii mai 1940, faimoasa linie Maginot era străpunsă de nemţi, care au început ocuparea Franţei. În mod fatal, Peggy trebuia să se întoarcă în America. Într-o zi din iunie 1940, s-a dus să-i ceară lucrarea. „El mi-a adus Pasărea la maşină - povesteşte americanca în „Peggy Guggenheim and Her Friends”) - , cu lacrimile curgându i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată”.  

(un material amplu al subsemnatului, pe acest subiect, a apărut în „Fin.ro Magazin”. Titlul articolului este „Amor şi negociere: Brâncuşi şi Peggy Guggenheim”)

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (X). Miliţa, jefuită şi în timpul vieţii, şi postum

“Mâinile Miliţei erau mici, delicate, fine şi în continuă mişcare – îşi continuă Adrian Costea evocarea. Ochii ei albaştri, cu schimbătoare reflexe de oţel, petrol şi turcoaz, purtau o privire uneori mirată, alteori neîncrezătoare sau, nu rareori, transparentă pur şi simplu. Alteori ochii ei trădau o melancolie de necuprins, cu profunzimea unei fântâni infinite. Era mică de statură, fragilă, cu părul alb şi adesea în dezordine. Extrem de schimbătoare, putea fi uimitor de modestă, familiară şi caldă, pentru a deveni brusc directă, sarcastică, ironică, violentă, tragică şi agresivă. Alteori căpăta statura unui Goliat, prin atitudinea ei voit înţeleaptă. Fineţea şi delicateţea sa mă înduioşau adesea, iar sinceritatea ei m-a făcut de foarte multe ori să plâng. Din spatele biroului de la mezanin, mă fixa cu o privire de oţel şi, cu ochii întredeschişi, trimitea spre mine valuri de ordine, comenzi, sfaturi, critici şi amintiri, totul într-un amalgam care putea să dureze câteva ore. Am cunoscut, însă, şi o privire de multe ori mirată şi naivă, dar şi neîncrezătoare. În afară de privire, un lucru care mă lua întotdeauna prin surprindere, era râsul ei inegalabil, instantaneu, fulgerător, ironic, dar şi de o indefinibilă tandreţe. Am surprins-o de nenumarate ori trecând prin momente de mare tristeţe, mai ales atunci când, cu o lupă, se uita la ultimele scrisori şi fotografii, care o legau de un trecut ce părea să fie foarte îndepărtat”.

Opera « colectivă »

Există un moment în biografia artistică a celor doi mari artişti, când personalităţile lor s-au unit printr-un mariaj artistic: lucrarea în ghips „Cap expresie” de la Muzeul de Artă din Târgu Jiu, care îl reprezintă pe Constantin Brâncuşi. Lucrarea a fost realizată de Miliţa Petraşcu dar, se pare, l-a avut „coautor” şi pe model. Cel puţin aşa susţinea regretatul istoric de artă Radu Ionescu, într-un material din 2001 (Anul Internaţional Brâncuşi) pus la dispoziţia Fundaţiei Franco-Române Internaţionale (FFRI): „Brâncuşi a intervenit personal în procesul de modelare/finalizare a trăsăturilor chipului, terminând practic lucrarea Miliţei Petraşcu, ceea ce conferă lucrării o valoare inestimabilă… Aceste date le cunosc din numeroasele discuţii personale cu regretata sculptoriţă Miliţa Petraşcu, studenta favorită a lui Brâncuşi, care mi le-a destăinuit în contextul prieteniei şi cooperării noastre în domeniul istoriei artei”.Nu există, practic, o probă a celor afirmate de Miliţa Petraşcu, aşa cum nu există nici proba celor afirmate de Radu Ionescu despre cele afirmate de Miliţa. Aceste declaraţii capătă însă credibilitate prin consensul public al autorităţii mărturisitorilor. Judecata de mai sus se poate transfera şi asupra declaraţiilor lui Adrian Costea despre Miliţa, pe care a iubit-o şi a preţuit-o nespus.

“Cuplu”, “Fedra” şi “Atlet”

Miliţa şi Brâncuşi mai pot să aştepte

“De ce nu se comunică întregii naţiuni că decoraţia murală a fântânii Mioriţa (construită de arhitectul Octav Doicescu n.r.) îi aparţine Miliţei, încă din anul 1927, când a conceput proiectul? - se întreabă, indignat şi patetic, Adrian Costea. De ce nu se aduce, la fel, la cunoştinta întregii lumi, existenţa a aproximativ 15 monumente funerare, printre care şi cel al Ecaterinei Teodoroiu, din 1955, executate tot de Miliţa Petraşcu? Sau de faptul că a realizat peste 2.000 de lucrări, dintre care peste 500 au fost busturi? De ce nu se vorbeşte de marea colaborare şi prietenie dintre Miliţa Petraşcu şi Marcel Iancu, relaţie care stă la baza inventării Dadaismului, a construcţiei şi decorării a numeroase clădiri care au schimbat faţa Bucureştiului, înainte de al doilea Război Mondial, şi de ce nu se vorbeşte de casa-atelier, pe care Miliţa şi-a construit-o în 1937, împreună cu Marcel Iancu, pe strada Pictor Negulici? De ce nu se vorbeşte de faptul că în 1950 Miliţa a fost expulzată din propria-i casă şi aruncată ca o cârpă, pe drumuri? De ce nu se vorbeşte că, în acel moment, din casa ei au dispărut, fără urmă, lucrări, acte, documente, tablouri, schiţe, cărţi şi obiecte personale?”…

Cişmeaua Cotroceni şi Fântâna Mioriţa

I-aş răspunde fostului elev al Miliţei Petraşcu aşa: ba da, domnule Adrian Costea, se vorbeşte. Puţin şi în şoaptă, e adevărat, dar se vorbeşte. Nu cât ar trebui, nu la nivelul şi dimensiunea potrivită, dar situaţia e generală în privinţa valorilor fundamentale. Spaţiul public de « vorbire » este ocupat de promovarea nonvalorilor. Din acest punct de vedere, atitudinea faţă de Miliţa Petraşcu e similară cu

cea faţă de Brâncuşi, de pildă. Sunt trataţi în mod democratic, adică în mod egal ignoraţi. România, de la cele mai înalte instituţii, până la cel mai umil individ, are alte priorităţi, alte urgenţe. Miliţa şi Brâncuşi mai pot să aştepte.

Hărţuită de Securitate

În legătură cu infernul trăit de sculptoriţă după 1950, citez de pe Wikipedia :

<<Milița Petrașcu (1892-1976) și soțul ei, Emil Petrașcu (1890-1967), fost profesor la Academia Militară, au fost urmăriți de Securitate. Emil Petrașcu, doctor în știinte radiofonice, a avut “convorbiri suspecte din 1942 cu diferite elemente din Turcia. Tot în acel an a vizitat Legația Turciei”. Aceste indicii sumare au fost suficiente pentru ca Directia a V-a a Securității să-i deschidă, la 7 aprilie 1956, “Dosar de verificare individual”, fiind suspectat de spionaj în favoarea statului turc.

În alt document al Securității, apărea o caracterizare pe măsura ostilității față de regimul comunist: “Petrașcu Milița, sculptoriță. n. 1892. În discuțiile purtate cu elementele care au format grupul ei de prieteni se dovedește a fi o dușmancă înrăită a regimului democrat-popular, a Partidului și a Uniunii Sovietice. Aproape în fiecare zi, la fiecare discuție pe care a purtat-o cu cineva în casa ei nu uita să calomnieze regimul nostru și să aducă cele mai murdare injurii partidului, conducătorilor săi și conducătorilor Uniunii Sovietice. Împreună cu soțul său și cu alte persoane ascultă regulat, în fiecare zi de mai multe ori, posturi de radio imperialiste, iar calomniile înregistrate le răspândea imediat multiplelor sale cunoștințe, născocite probabil de ea, toate acestea având drept scop întreținerea speranței în ziua eliberării care o așteaptă să vină din Occident (…)”.Iată alt fragment dintr-un document al Securității: “Petrașcu Milița, împreună cu soțul ei, au fost suspectați de spionaj. În procesul verificării nu s-a stabilit însă acest aspect. A reieșit însă că întrețin legături suspecte cu unele elemente în anturajul cărora duc discuții dușmănoase. Pentru stabilirea activității dușmănoase s-a folosit agentul «Ionescu” și T.O. În urma documentării activității dușmănoase, conform ordinului tov. Ministru Alexandru Drăghici la 17.lV.1959 a avut loc demascarea publică în aula Facultății de Drept din București. După demascare au continuat cu aceleași calomnii dușmănoase la adresa regimului din țara noastră și URSS.”>>

Pro domo…

Revin, în finalul acestui serial, la Adrian Costea. L-am ales ca punct de referinţă în prezentarea capitolului Miliţa Petraşcu, din cel puţin şase motive:1. Relatările sale sunt inedite.2. Adrian Costea a fost elevul Miliţei Petraşcu.3. Declaraţiile dezvăluie aspecte dramatice din realitatea unei existenţe complexe a unei mari artiste, ceea ce determină noi înţelesuri ale operei.4. A ajuns la Marcel Iancu, în Israel, cu o scrisoare de recomandare de la Miliţa Petraşcu.5. A ajuns la Leo Castelli, în New York, cu o scrisoare de recomandare de la Marcel Iancu.6. Adrian Costea a confirmat încrederea pe care amândoi (Miliţa şi Marcel Iancu) i-au acordat-o, prin valoarea sculpturilor sale, cumpărate de mari colecţionari de artă şi semnalate de presa de specialitate străină. Prestigiul său artistic conferă autoritate şi credibilitate declaraţiilor sale, pe care le-am folosit ca suport în relatările mele.

“Regina Maria” şi “Portret de femeie”

Era zăpadă afară şi murise Miliţa

Adrian Costea şi-a încheiat evocarea despre Miliţa Petraşcu într-un registru de mare amărăciune: „România continuă să ignore pe unul dintre maeştrii secolului XX, sculptoriţa Miliţa Petraşcu, a cărei casă ar fi trebuit să fie astăzi un muzeu cu numele ei. Din nefericire, această casă a devenit între timp locuinţa unor persoane, care şi-au însuşit-o prin metode mai mult decât discutabile. În anul morţii Miliţei, în plin comunism, un tovarăş pe nume Crăciun a obţinut titlul de legatar universal, inclusiv moştenirea imobilului. De moartea Miliţei am aflat de la tata, care mi-a dat telefon în Munchen. Nu mai ştiu exact când se întâmpla asta, dar îmi amintesc că mi-a comunicat două lucruri: că e zăpadă afară şi că a murit Miliţa. Am aflat ulterior că actul notarial avea numărul de înregistrare 136 şi era datat 28 aprilie 1976”.

Casa Miliţei Petraşcu – monument de importanţă universală

Dacă e adevărat ce spune Adrian Costea, şi dacă e adevărat, conform informaţiilor publice, că Miliţa Petraşcu a murit în februarie 1976, atunci suntem fie în faţa unui furt de proporţii dovedit, fie în faţa unei situaţii paranormale: când l-a desemnat legatar universal pe acel tovarăş Crăciun, Miliţa Petraşcu era moartă de mai bine de două luni. În mod normal, acel act ar trebui anulat.

Jaful este cu atât mai grav cu cât locuinţa Miliţei includea şi atelierul. Acolo avea zeci de lucrări, desene, schiţe, masa de modelaj instrumentele de lucru. Printre acestea se afla şi acel ciocan de sculptură dăruit de Brâncuşi şi pe care nu lăsa pe nimeni să-l atingă. Şi mai erau şi câteva lucrări de Brâncuşi. Unde sunt toate acestea? Cine le-a luat? Şi dacă le-a luat, cu ce drept?

Sunt convins că nu sunt primul care află cele de mai sus. Dar este pentru prima dată, până ASTĂZI, 20 NOIEMBRIE 2011, când această problemă este expusă pe spaţiul public. Unde sunt obiectele şi operele din atelierul Miliţei Petraşcu? Cum a fost luat în proprietate imobilul din Pictor Negulici nr. 19? Această casă este este de patru ori monument istoric:1. pentru că a fost proiectată de Marcel Iancu şi Miliţa Petraşcu,2. pentru că a fost construită de Marcel Iancu şi Miliţa Petraşcu,3. pentru că aici a locuit şi a lucrat Miliţa Petraşcu,4. dar mai ales pentru că acesta a fost singurul atelier în care Brâncuşi a mai lucrat în România, după plecarea sa din ţară. S-a întâmplat de mai multe ori, la revenirile lui sporadice, iar lucrarea „Cap expresie”, la care a fost coautor, aici a fost realizată.

„Toate acestea ar trebui scrise pe o mare placă de bronz şi pusă pe clădire. Pentru că nu e doar un monument de importanţă naţională, ci unul de importanţă UNIVERSALĂ” – subliniază Adrian Costea.

DESTINE CELEBRE. CONSTANTIN BRANCUSI SI IUBIRILE SALEDin 17 Septembrie 2012 00:26 1 comentariu Vizualizari: 287

DESTINE CELEBRE. CONSTANTIN BRANCUSI SI IUBIRILE SALE

Legenda spune că Maestrul a plecat pe jos, în căutarea liniștii, dar n-a găsit-o pentru că nu era pentru el...Dar drumul a fost incredibil, epopeic si plin de har..Că a fost un artist impecabil, genial , revoluționar o știe toată lumea..dar și un mare cuceritor de inimi..Iubirile, împlinite ori neîmplinite, l-au făcut pe Brâncuşi nemuritor. După cum se ştie, în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie. Brâncuşi avusese mai multe…Despre primele iubiri ale lui Brâncuși, de la Hobița sau din perioada studenției, nu știe nimeni mare lucru. Singura despre care au povestit unii și alții a fost Ioana, o spălătoreasă din Craiova, pe care Brâncuși a cerut-o în căsătorie când avea numai 18 ani. Cine știe ce s-ar fi întâmplat cu Neica Costache dacă Ioana ar fi spus da..!!

Prima iubire celebra din viața lui Brâncuși a fost Margit Pogany.În 1913, el expune în Statele Unite lucrarea Domnișoara Pogany, sculptura care are un succes răsunător. Ochii enormi , celești, au stârnit controverse, însă sensibilitatea lucrării a invins.Brâncuși a cunoscut-o pe pictorița unguroaică în 1909, cînd tânăra i-a devenit model. Maestrul o alinta pe fiica doctorului parizian Pogany, ibovnica nemuritoare.Nu există certitudini, dar sunt destui cei care povestesc că tânăra Margit s-a iubit nebuneste cu Brâncuși, iar după război ea a emigrat în Australia de unde timp de 30 de ani a ținut corespondență cu maestrul..pasiunea din tinerețe s-a transformat intr-o prietenie epistolară sinceră.

 In anii 20, în atelierul lui Brâncuși intră o irlandezo-americană superbă, cu 20 de ani mai tânără decât maestrul, nefericită în dragoste (tocmai rupsese logodna cu iubitul ei),Eileen Lane, și care își  găsește alinare în brațele maestrului . Brăncuși om liber , fără prejudecăți își invită muza în România. *De ce nu vii în Romania ? Asta îți va schimba ideile, nu trebuie să îți faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea..!!.*Vacanța celor doi în Romania a durat intre 11 septembrie și 7 octombrie 1922 timp în care au vizitat Sinaia, Peștișani, iar la întoarcere spre Paris au rămas la Roma și Marsilia.Se spune că după această călătorie, Eileen Lane a început să viseze la rochia de mireasă, dar maestrul i-a lăsat să se înțeleagă că nu are chemare de soț..Dezamăgită, s-a întors acasă, dar din această poveste de dragoste a rămas posterității sculptura inspirată de personalitatea, fragilitatea si teama de gura lumii a tinerei lui iubite Eileen Lane.

A urmat prințesa Maria Bonaparte . Moștenitoarea unei mari averi. Ea a fost modelul pentru controversata Prințesa X, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. Dar Brâncuși a explicat..*Statuia mea, este femeia, sinteza însăși.Cinci ani am lucrat, și am simplificat , am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti.Și ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele și fard pe obraji? Nu asta e femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest etern în forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finista lucrarea.Și cred că, biruind în cele din urmă, am depășit materia..!!*Dar gurile rele nu s-au oprit din speculații, mai ales că Marie era pasionată de psihanaliză, era mare prietenă cu Freud, iar una din temele  ei de cercetare  era exterm de controversată.

Miliţa Petra ș cu este o tânără din Chişinău, o răzvrătită dintr-o familie bună de peste Prut. La începutul secolului trecut, artista făcea parte la Zürich din grupul de artişti de la Cabaret Voltaire, cei care înfiinţau mişcarea dadaistă. E amică cu Lenin (care nu vrea să intre în DADA) şi cu Tristan Tzara. Prin cel din urmă, Miliţa ajunge să-l cunoască pe Brâncuşi.În 1919, tânăra Petraşcu intră în atelierul sculptorului şi se îndrăgosteşte năprasnic de artist. Maestrul o cucereşte cu şarmul şi laudele lui la adresa talentului fetei, a doua zi îi cumpăra unelte de sculptat şi Miliţa rămâne la el până în 1924. Din păcate, cei care i-au cunoscut pe cei doi povesteau că Miliţa era ca o sclavă, mereu la dispoziţia maestrului capricios, care în aceeaşi perioadă a avut relaţii şi cu alte femei.

 

Madame Leonie Ricou (1875-1928), pariziană divorțată și foarte cultivată era una din cele mai mondene persoane din Parisul Belle Epoque și în salonul ei de arte din inima Montparnasse-ului intrau toate personalitățile culturale ale vremii Apollinaire, Picaso, Boccioni, Modigliani.Constantin Brancusi nu avea cum să lipsească. Deși se spunea că era doar o relație amicală intre maestru și celebra colecționară, cei ce îl știau pe Brâncuși au

spus deseori că nu se putea ca frantuzoaică sa nu fi picat în mrejele lui.Madame L.R. este lucrarea inspirată de colecționara Leonie și a făcut parte din colecția lui Yves Saint Laurent.

Baroneasa Renee Irana Frachon,era o mare colecționară de artă și în primul deceniu al sec.trecut intrând în atelierul românului în căutare de opere valoroase, se îndrăgostește de el devenind muza lui. Ea este cea care i-a inspirat lucrarea Baroneasa R.F.(eroii României chic)

Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns în curtea lui Neica Costache printr-un prieten miliardar grec, un mare colecţionar de artă. Cumpărase "Prinţesa X" şi a vrut să-i facă cunoştintă Cellei cu românul care gândise acea minune.Au urmat un flirt elegant şi o poveste de dragoste scurtă, dar pasională, pe care au bănuit-o unii dintre apropiaţii lui Brâncuşi şi ai tinerei pianiste.

Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat, a dispărut odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul.La sfârşitul anilor ‘30 intră şi în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a «Păsării în văzduh». Brâncuşi cere 4.000 de dolari pe lucrare, Peggy nu vrea să cumpere la preţul ăsta şi decide să obţină o reducere seducându-l pe artist.Astfel, Brâncuşi devine unul dintre «sutele de amanţi» care au trecut prin budoarul lui Peggy şi se naşte o relaţie pasională-amicală între artist şi extravaganta americancă. Brâncuşi o alintă Peggyţa, iar Peggyţa îi spune când «ţăran viclean", când "zeu adevărat".Într-una din biografiile ei, Peggy îşi aminteşte cu duioşie: "Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Avea un complex al persecuţiei şi întotdeauna era obsedat că oamenii îl spionează. Mă iubea foarte mult...".Relaţia dintre Brâncuşi şi Peggyţă a durat până în 1940, când Guggenheim s-a întors în America din cauza războiului. Înainte de plecare, la mai bine de un an de la startul negocierii, Peggy se hotărăşte să dea 4.000 de dolari pe «Pasărea în văzduh» (dar după ce schimbase suma în franci francezi, ca să câştige cam 400 de dolari) şi descrie ultima întâlnire dintre ea şi Brâncuşi: «El mi-a adus «Pasărea» la maşină, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată".

 

Constantin Brâncuşi şi Maria Tănase au format un cuplu în 1938. Cei doi s-au îndrăgostit la o expoziţie la Paris, relaţia însă a fost de scurtă durată.În volumul “Brâncuşi - Amintiri şi exegeze”, semnat de Petre Pandrea, este povestită pe larg aventura trăită de cei doi, autorul

publicând chiar şi amănunte picante. “Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei şi a mondenităţii… S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal ca să se întâlnească la o expoziţie din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache (n.r. - cum era alintat sculptorul de apropiaţi)”, spune Pandrea.

Pictoriţa franceză Sonia Delaunay (1885-1979), contemporană cu Brâncuşi, i-a fost confidentă marelui sculptor în ultimii ani de viaţă ai acestuia. Într-una din însemnările Soniei e descrisă relaţia profundă dintre Brâncuşi şi Vera Moore, o mare pianistă, care i-a marcat cu adevărat viața.Prietenă apropiată a lui Brâncuşi (1876- 1957), prezenţă constantă în atelierul artistului din cartierul parizian Montparnasse, Sonia Delaunay a fost uimită de influenţa pe care o avea Vera Moore (1896-1997) în viaţa sculptorului.

În 1930, curatorul Jim Ede îl invita pe Brâncuşi la un concert al unei pianiste celebre în epocă, Vera Moore, o neozeelandeză evreică, născută într-o familie cu şapte fraţi, toţi muzicieni. Cei doi se întâlnesc după concert şi încep o poveste de dragoste care a durat patru ani. În cele 40 de scrisori pe care cercetătorii le-au descoperit în arhiva artistului e descrisă o poveste plină de pasiune din partea lui Brâncuşi. În 1934, din relaţia celor doi se naşte John, unicul copil al sculptorului. Brâncuşi nu-şi recunoaşte niciodată fiul. John Constantin Brâncuşi Moore, care a devenit fotograf profesionist la Crazy Horse în Paris, povesteşte că şi-a văzut tatăl o singură dată, la el la atelier, şi că-şi aminteşte că nu şi-au vorbit absolut deloc.

“La o întâlnire de câteva ore din studioul lui Brâncuşi, el mi-a povestit mai multe despre Vera Moore, pe care a numit-o «vrăjitoare ». Mi-a mărturisit că puterea Verei a fost atât de mare, încât după încheierea relaţiei lor nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic şi nici psihic. Că după Vera nu a mai existat nimeni în viaţa lui, nu a mai atins nici o femeie. De bună voie şi nesilit de nimeni a devenit un ascet. Această transformare a fost remarcată de toţi, însă nimeni nu a pus-o în legătură cu Vera", a notat Sonia Delaunay în însemnările sale.Bărbat charismatic, Brâncuşi - care nu s-a căsătorit niciodată - a fost totuşi subjugat de pianista pe care o cunoscuse în 1930 şi care- i făcuse un copil, pe John Moore, patru ani mai târziu, când artistul împlinise 58 de ani.“Brâncuşi mi-a spus că nici un personaj feminin, din multele personaje atrăgătoare ce i-au călcat pragul atelierului, nu a reuşit să-l mişte şi să-i accelereze bătăile inimii aşa cum a făcut- o Vera". Sonia Delaunay remarcă, plină de tristeţe, faptul că după povestea de dragoste cu Vera Moore, Brâncuşi nu a mai fost acelaşi om.“Sculptorul plin de viaţă ce ştia să facă atmosferă la petreceri, ce gătea mâncăruri fantastice şi care ştia ce fel de vin sau de băutură se potriveşte cu ce fel de mâncare, s-a transformat într-un personaj desprins parcă din cărţile cu poveşti. Se metamorfozase într-un fel de călugăr bătrân, cu barbă albă, îmbrăcat de obicei în alb, cu saboţi de lemn în picioare... un

vegetarian ce-şi petrecea timpul filozofând şi contemplând lumea", povestea Sonia în memoriile sale.Ştiute ori neştiute.. femeile din viaţa marelui Brâncuşi.(Lia Neamț)