femeile care au renuntat la barbati 176preview

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Karine Lambert

Femeile care au renunțat la bărbați

Traducere din franceză de Doina Ioanid

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Liliana Scarlat

Coperta colecției: Faber StudioIlustraţie copertă: © Gilles Legleye

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Mirela Voicu

Corectură: Ana-Maria TamaşSînziana Doman

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e mail: [email protected]

ISBN: 978-606-719-145-5

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiLAMBERT, KARINE Femeile care au renunțat la bărbați / Karine Lambert ; trad.: Doina Ioanid. - Bucureşti : Editura Trei, 2015 ISBN 978-606-719-145-5

I. Ioanid, Doina (trad.)821.111(71)-31=135.1

Titlul original: L’immeuble des femmes qui ont renoncé aux hommes Autor: Karine Lambert

Copyright © Éditions Michel Lafon, 2014

Dragostei care va veni…

„Este imposibil, spune MândriaE riscant, spune Experienţa

E fără ieşire, spune RaţiuneaSă încercăm, şopteşte Inima.“

William Arthur Ward

9

1

„Pasagerii pentru zborul 542, în direcţia Bombay, sunt aşteptaţi la poarta de îmbarcare numărul şapte. Ultimul apel.“

Fraza de care se temeau cele patru prietene. Cele care rămân la Paris se agită în jurul călătoarei.

— Ai paşaportul la tine, puiul meu?— Da, Simona mea dragă.— Ţi-am pus migdale în buzunarul rucsacului, şopteşte

Rosalie.— Eşti un înger. Aşa sunt sigură că o să rezist dacă ste-

wardesele fac grevă cu servitul mesei.Au ajuns mult mai devreme, au băut mai multe ca-

fele, nu s-au atins nici de croissante, nici de alte bunătăţi de patiserie, au vorbit despre tot felul de nimicuri, apoi au aşteptat tăcute. Şi, în momentul despărţirii, le-au ve-nit în minte mii de lucruri esenţiale de spus. Când una îşi trage sufletul, continuă cealaltă, iar a treia, pe care o trece pipi de o oră — acum e prea târziu, nu vrea să-şi asume riscul de-a parcurge kilometri întregi pe culoare şi să rateze plecarea —, preia ştafeta. Recomandările ţâşnesc din toate părţile: „Mestecă gumă la decolare. Nu înota în

Karine Lambert

fiction connection10

Gange. Bea apă din sticlă. Adu-ne patru sariuri. Atenţie la curry-ul verde. Lasă vacile sacre să treacă. Pune-ţi dopuri în urechi dacă-i prea mult zgomot. Câţi locuitori sunt în India? Câţi bărbaţi goi sub peticele lor de ţesături? Dă-ne veşti, cel puţin ca să ne spui c-ai ajuns cu bine. Să te întorci!“.

— Ţin să v-aduc aminte că am 47 de ani, fetelor.— Da, dar e pentru prima dată când pleci departe.

Lângă ele, răsăriţi parcă de nicăieri, un bărbat şi o femeie se îmbrăţişează. În mijlocul marelui hol înţesat de lume, nu-i mai văd decât pe ei. Îmbrăcaţi în alb, cu părul care li se-amestecă, cu gurile împreunate, superbi, for-mează un singur trup cu patru mâini. Patru mâini care se strecoară într-un teritoriu cunoscut, se mângâie, se strâng cu putere. Se îndepărtează. Doi centimetri. Vorbesc în şoaptă. Se împletesc şi mai strâns. Prietenele se întreabă dacă-şi spun cuvinte de amor, mai dure sau consolatoare. Dacă el este cel care pleacă, iar ea este cea care rămâne sau invers. Dacă se despart pentru totdeauna. Dacă n-au decis încă nimic. Habar n-au.

— Era să uit, Regina ne-a dat asta pentru tine. Când o să ajungi într-un locşor frumos, plantează-le cu gândul la noi.

Carla ia săculeţul cu seminţe de bambus.— Să aveţi grijă de ea.— Mare grijă. Hai… du-te, spune Simone.

Şi o sărută pentru o ultimă oară.Giuseppina o priveşte pe Carla drept în ochi.

— Buon viaggio!— Ah! Uite că s-a gândit măcar una să-mi ureze. Grazie,

bella!Rosalie o strânge în braţe pe aventurieră.


11

— Nu ne uita.O urmăresc din priviri cât mai mult timp posibil. Aşa

cum fac toţi cei care însoţesc o persoană dragă care pleacă la capătul lumii pentru mai multă vreme, sperând să se răzgândească. Ceea ce nu se întâmplă niciodată. Carla se răsuceşte spre ele, le zâmbeşte şi dispare.

Simone butonează pe tastele mobilului. O sună pe cea care-a rămas la al cincilea etaj al imobilului.

— Asta e, gata, a plecat cu seminţele de bambus, ne întoarcem acasă.

Traversează aeroportul, braţ la braţ, în ritmul Giuseppinei, care-şi târăşte piciorul bolnav. Au uitat de cei doi porumbei nedespărţiţi, n-o aud pe femeia care strigă că n-o să plătească excedentul de bagaj, trec fără să-i vadă, printre mămicile prăvălite greoi pe banchetele din sala de aşteptare, printre copiii agăţaţi de jucăriile favorite şi printre adulţii lipiţi de tabletele lor. Nu-şi vor-besc, dar sunt unite de braţele şi gândurile lor.

Se instalează pe bancheta din faţă a camionetei. Cea din spate e încărcată cu gheridoane, fotolii şi tablouri. Chiar de-ar fi fost goală, ar fi stat tot împreună.

— Vă mai amintiţi când a venit Carla… — Avea coc şi ochelari roşii.— Şi o valiză enormă.— Aţi uitat de Traviata, papagaliţa!— Ce dramă!— Şi Jean-Pierre care se plimba ţanţoş nevoie mare!— Dintr-o singură îmbucătură!— Tot cartierul a auzit ţipătul Carlei.

Au înmormântat-o pe Traviata sub tufele de horten-sii. Regina mai ieşea încă din casă pe vremea aia. Le-a pregătit un haiku, pe care l-a rostit în faţa hortensiilor.

Karine Lambert


O pasăre pleacăCerul şi noriiPrimăvară luminoasă.

Carla voia să plece imediat, cu enorma sa valiză şi cu colivia goală. Rosalie i-a făcut un masaj ayurvedic pe frunte, iar Simone, gogoşi cu mere. Era desertul ei pre-ferat. A rămas patru ani acolo. Apoi, acum o lună, le-a anunţat că pleacă în India şi că a găsit pe cineva pentru apartament. Nu trebuia ca ele să-şi facă griji, era o fată simpatică.

— O cheamă Juliette pe fata cea nouă.— Când vine?

Giuseppina ridică puţin tonul.— Nu se intră în imobilul ăsta ca într-un depozit. Sper

că n-o să ne dea de furcă.Rosalie zâmbeşte.

— Să te adaptezi la fericire, asta nu-i dat oricui.— E uşor totuşi. Trăieşti aici, împreună cu noi. Nu poate

să ţi se întâmple nimic rău, îi răspunde ferm Simone.— În afară de-a te împiedica pe scări, îi dă replica

Giuseppina.— În orice caz, eşti la adăpost de necazurile din dra-

goste, conchide Rosalie.Celelalte râd.

— Încetineşte, e roşu!Giuseppina alege o melodie. Deschid geamurile şi

cântă cât le ţine gura. Giuseppina cunoaşte cuvintele pe di-nafară, celelalte mai mult mimează: Lasciatemi cantare… con la chitarra in mano… lasciatemi cantare… sono un Italiano… 1

1 L‘italiano, melodie interpretată de Toto Cotugno. (N. red.)


13

Un ambuteiaj în dreptul Porte de Bagnolet înceti-neşte traficul. Nu sunt grăbite. Nu tu copii, nu tu bărbaţi. Doar Jean-Pierre.

— Giuseppina, o să ne duci într-o bună zi în ţara ta?— Mmmm, mormăie cea interesată.— Aşa mi-ar plăcea să văd Siracuza!— Mmmm… — Cald pe-acolo.— Bine, de acord. O să luăm camioneta mea. O să fac

un efort s-o golesc.Simone se foieşte.

— Am putea să luăm şi un autostopist.Rosalie îşi pune mâna pe braţul ei.

— La ce bun? Chiar de-ar fi frumos ca un zeu, n-am putea să-l răpim şi să-l aducem acasă.

— Uneori, uit de regulament, spune Giuseppina.— În fine, cum poţi să uiţi, Giu?— Pentru că eu, cu tipii, pun o barieră de siguranţă între

ei şi mine.— Credeţi că Regina o să vină cu noi în Sicilia? întreabă

Rosalie.— Ştii bine că nu se desparte de bambuşii ei. Că nu va

mai coborî de-acolo decât în ziua în care va trebui să plece.

Rosalie dă muzica mai încet. Se întoarce spre cele lalte.

— Sunt anumite întrebări la care prefer să nu aflu răspunsul.

Giuseppina parchează camioneta în faţa grilajului imobilului. Coboară toate trei. Simone îi face un semn vecinului lor care le pândeşte de după perdea.

— Domnul Barthélémy e la postul lui de observaţie.

Karine Lambert


— Nu riscăm mare lucru cu el, nuanţează Rosalie. Giuseppina se plantează în faţa celorlalte.

— Hei, fetelor! Trebuie să ne ferim de toţi. De la primul până la ultimul.

15

2

— Fir-ar să fie!— Ce se întâmplă?— Era să ratez o treaptă.— Aprinde din nou.— Am încercat deja.

Din casa scării, cufundată-n întuneric, comentariile se bulucesc în toate părţile.

— E a treia pană de curent luna asta.— Dacă nu-i siguranța, e pană generală.— Dar de ce tot sar chestiile astea?— Dependenții de Twitter fac să sară siguranţele.— Spui asta pentru că te enervează pe tine, dar n-are

nimic de-a face.— Numai pe Regina n-o deranjează. Aud Bach de sus.— Are baterii, e organizată.— Nu de baterii am eu acum nevoie… ci de aer… mă

sufoc!— Aşază-te… respiră încet… profund… — Ar trebui să lăsăm o lanternă pe comoda de la intrare.— … te gândeşti la un val… care se duce… care vine… — A chemat-o cineva pe electriciană?

Karine Lambert


— …inspiri… valul soseşte… — E în vacanţă.— …expiri… valul pleacă… — O să găsim cu greu pe altcineva.— Nici nu ştiu dacă există două femei electrician în tot

Parisul.Pe palier, între primul şi ultimul etaj, se ţin una de

alta. Frumoasa Rosalie recită o mantra. Giuseppina îi cere să înceteze cu trucul ăla ieftin. Simone se gândeşte că o sperietură bună le-ar linişti pe toate.

— JEAN-PIERRE! M-ai speriat!— Jean-Pierre? Credeam că nu sunt decât femei aici!— Cine-a vorbit?— Vine dinspre apartamentul Carlei.— Sunt eu, Juliette. Am ajuns aseară. Cine-i Jean-Pierre?— Aseară… deja! se miră Giuseppina.— Jean-Pierre e singurul mascul din imobil.— Păcat că nu schimbă şi siguranţele.— Puţin îi pasă lui, vede pe întuneric.— Jean-Pierre, vino, dragule, sunt geloase că-ţi petreci

nopţile în patul meu.— Un pisic n-a înlocuit niciodată un bărbat!— Ia zi, tu, cea nouă, Carla ţi-a explicat bine regulamen-

tul interior?— În linii mari.— E strict aici! Fără soţi, fără amanţi, fără instalatori,

fără electricieni.— Fără băieţi care livrează pizza.— Fără bărbaţi!— Fără bărbaţi? bâiguie Juliette.

Giuseppina îşi pierde răbdarea.— Ai înţeles totul. Bun, ce facem noi acum?


17

— Dacă-i o pană pe tot sectorul, seara de cinema e ratată.

— O să ne delectăm cu un Scrabble la lumina lumână-rii, continuă Simone.

— De acord, dar nu mai trişezi.— N-am trişat, am câştigat cu „zefiruri“.— Pe căsuţa cu triplează cuvântul!— Şi, ca din întâmplare, „z “ şi „y “ erau la tine!— „Trebuie ca întâmplarea s-o răstoarne pe furnică pen-

tru ca ea să descopere cerul.“— Chiar că arăţi ca o furnică!— Mergem la tine, Giuseppina. E mai aproape.

Se ţin de balustradă. Simone se agaţă de braţul Rosaliei.

— Vino cu noi, Jean-Pierre!— O să te descurci singură, Juliette?

Juliette rămâne aşezată pe a cincea treaptă.Fără bărbaţi!

18fiction connection

3

Un imobil ciudat. O Regină fană a lui Bach. O în-tâlnire insolită cu voci fără chip. Juliette tot nu ştie cum arată celelalte locatare. Tot nu este lumină. Comitetul de primire a plecat să joace Scrabble, iar ea a urcat şi s-a dus la culcare pe întuneric.

A simţit totuşi o mare pace când a intrat pentru prima dată în Fundătură. Faţadele în culori şterse şi casele din cărămidă, acoperite cu iederă sau cu glicină şi înfrumuseţate de mici grădini sau de curţi pline de flori, dădeau un aer câmpenesc arondismentului XX. Liniştea pe care-o răspândea această insuliţă ferită, în care timpul părea să se fi oprit în loc, a făcut-o să-şi înce-tinească paşii, să se uite la cer, să asculte păsările. Când a împins poarta cu grilaj din fier forjat de la numărul 15, gestul i s-a părut familiar. Senzaţia aia de déjà-vu, de deja trăit, i-a revenit în zilele următoare. În fine, ajunsese în- tr-un loc bun. Acolo trebuia să trăiască, şi nu în altă parte.

De unde încredinţarea asta, de vreme ce n-avea să rămână acolo decât câteva luni? Poate datorită băncii pe care venea să se aşeze un cuplu în vârstă care-şi avea


19

tabieturile sale. Bătrâna doamnă, subţire de tot, mergea cu greutate. El, mai solid fiind, o susţinea de cot. Juliette observase că ştergea meticulos cu batista locul pe care avea să se aşeze ea. Stăteau amândoi acolo, tăcuţi. Câte-odată el îi aranja o şuviţă de păr alb soţiei, cu o infinită delicateţe… Poate datorită tufelor imense de hortensii, care înfloriseră mult mai devreme anul acela. I-au plă-cut dintotdeauna şi, în curtea pavată, erau tufe imense, zmeurii, mov, iar ceva mai departe, indigo cu nuanţe variate, atât de speciale, pentru că se schimbă din albas-tru în roz pe măsură ce cresc… poate datorită micului diavol cu urechi ascuţite, sculptat pe poarta din lemn. Scotea limba, iar asta o făcea să râdă. Dacă te uitai mai de aproape, era o diavoliţă… Poate din pricina comodei din lemn de păr din holul de la intrare şi vasului opalin plin de anemone care se înclinau reverenţios.

Doar dacă nu cumva senzaţia de bine nu venea de la detaliile acelea încântătoare, ci de la povestea atât de romantică a acelei clădiri. Un italian nebun de iubire i-o făcuse cadou actualei proprietare. Apoi, într-o seară, a dispărut.

După ce i-a descris cartierul, Carla a adăugat pur şi simplu: „Viitoarele tale vecine sunt femei afectuoase, foarte diferite unele de altele. Ceea ce ne uneşte este ace-eaşi alegere: nu există bărbaţi în viaţa noastră, iar asta ne convine“.

Juliette apreciase alegerea verbului „a conveni“.

20fiction connection

4

La primul etaj stă Giuseppina Volpino, poreclită Cosetta. În dialectul regiunii sale: „Lucruşoara“. Nu mai vrea să i se spună niciodată aşa. Când a răspuns la anun-ţul pentru apartament, i-a spus Reginei, dintr-o suflare, povestea ei, ca şi când ar fi vrut să se debaraseze pentru totdeauna de ea. Cu o voce răguşită, de fumătoare, i-a explicat de ce nu vor mai fi bărbaţi la ea acasă.

— Finito! Basta!Când te naşti la Caltanissetta, pe o colină la o sută de

kilometri de Catania, şi când ai un tată şi trei fraţi, nu-ţi rămâne decât o cărare îngustă: cea a lor. Un singur fel de a te purta: cel dictat de codurile şi reputaţia lor. Nu respiri fără consimţământul lor. Familia siciliană: uno poulpo con tentacoli!

Cum pământul lor devenise prea arid, familia Volpino a trebuit să-şi părăsească viile şi măslinii, să vină să lucreze în mină, în nordul Franţei, dar au continuat să trăiască întocmai ca nişte sicilieni şi să-şi păstreze astfel partea cea mai preţioasă din ei înşişi: sufletul lor. Marcello, le Padre, nu zâmbea niciodată. Îşi risca în fie-care zi viaţa în galeriile subterane, iar asta nu-i îndulcea


21

deloc caracterul. Cu sute de metri cubi de pământ deasu-pra lui, îi era teamă să nu fie strivit ca o smochină pe fun-dul unui coş. După muncă, îl găseai la cârciumă, fie vară, fie iarnă, cu şapca bine înfiptă pe cap. Taciturn, nu-şi jus-tifica niciodată deciziile, o sprânceană mai ridicată decât cealaltă era de-ajuns ca să-şi semnaleze dezaprobarea. La Mamma, ea avea trupul la fel de aspru ca sufletul. Nu stă-tea niciodată, lucra de la răsăritul soarelui până la apus, slujindu-i pe bărbaţii clanului. Nu i se putea interzice să gândească, dar tăcerea era o datorie. Doar o singură dată, după masa de seară — erau cu toţii acolo, cei patru copii făcuţi în cinci ani —, a îndrăznit să se exprime.

— Ies, spusese le Padre, verificând dacă avea şapca bine pusă pe cap.

— Beţivanule! mormăise la Mamma printre dinţi.Atunci el a pus mâna pe cafetiera Bialetti, din metal,

plină ochi cu lichid fierbinte, şi a azvârlit-o în capul so-ţiei. Vara, pata rămasă se confunda cu pielea brună, dar iarna, o umbră se întindea dinspre gât spre decolteu.

În familie, se prefăceau că pata aia nici nu există. Giuseppina era mică de tot când s-a întâmplat inciden-tul, însă 40 de ani mai târziu, ochii i se întunecau când îşi amintea de chipul mamei sale.

Fraţii săi Tiziano, Angelo şi Fabio semănau între ei: păr negru pomădat, bine raşi, cămaşa descheiată, dezvelind câteva fire de păr şi un lănţişor cu cruce. Cu pantalonii mu-laţi, cu mâinile în buzunar, păşeau nepăsători, uitându-se la femei cu un amestec de poftă şi aroganţă, iar la bărbaţi, ca la nişte adversari. Şi Doamne fereşte să le fi spus cineva italieni, cea mai mare insultă pentru un sicilian!

Gărzile sale de corp o urmăreau pe Giuseppina peste tot şi-i repetau cât era ziua de lungă:

femeile care au renuntat la barbati 176preview

Documents