Femeia fără destin / The Woman Without Destiny

Florica Teodoriuc

Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării

„Ştefan cel Mare” University of Suceava, Faculty of Letters and Communications Sciences

Str. Universităţii, no. 13, 720229, Suceava, România

tel.: +40 230 216 147, fax: +40 230 520 080, web: http// www.litere.usv.ro

personal e-mail: florinateodoriuc @ yahoo.com

Abstract

Leontina Guran’s biography – the main character of Gheorghe Crăciun’s novel “Pupa Russa” –

constitutes itself in a story of the lack of destiny in the Romanian communism. The absurdity of the

system, the affective deficiencies, the Bovaric structure, along with the fact that she is not only a woman

but also a beautiful one, seem to seal her fate forever. She is born in a wicked world, grows with it,

impregnates with the poison within the system, consents and participates to its extension. Fragments of

her memory reconstruct the grotesque image and the system evolution. On this dark background,

Leontina proclaims her sexuality as a supreme act of freedom.

Keywords: biography, woman, communism, sex, biological individual, social individual, freedom

Frumoasa fără corp a dobândit în sfârşit contur, s-a materializat. Gheorghe Crăciun a căutat-o

îndelung, cu emoţie, cu neîncredere, cu crispare uneori, cu spaimă, cu bucurie. A găsit-o târziu, după o

viaţă dedicată literaturii. A născut-o încet, din sensibilitatea lui de bărbat senzual şi scriitor cerebral, din

carnea şi din sângele amintirilor lui, din cuvinte îngropate într-un trecut tulbure şi inocent, când limbajul

se alcătuia din sonorităţi uimite. S-a metamorfozat în fiinţa textuală-femeie printr-un experiment inedit de

dedublare narativă. Prin ea a câştigat pariul corpului cu litera, a găsit definitiv tonul şi ritmul unei voci

literare inconfundabile. A făcut-o îmbrăcând pielea celeilate naturi, lăsându-se locuit de tainele trupului

ei, devorat de clocotul ei vital ancestral. I s-a supus şi a stăpânit-o.

Un experiment reuşit, de vreme ce a putut atinge stadiul acelei făpturi de dinainte de timp când

genurile coexistau; paradoxal, însă, această simbioză nu echivalează cu armonia, ci cu o înfruntare

necontenită a masculinului cu femininul, o dispută ce pune sub semnul întrebării mitul fiinţei androgine,

fericirea absolută întruchipată de aceasta.

Interpretările propuse de la apariţia romanului Pupa russa, unele cuminţi, altele docte, iar altele

de-a dreptul spectaculoase, dau seamă despre deschiderea acestui text, despre generozitatea cu care se

oferă cititorului. Cele mai multe se conformează intenţiei exprimate a autorului, alte câteva remarcă

valoarea de document a unui text ce evocă o epocă traumatizantă din istoria recentă a României. Cartea a

putut fi citită şi ca un „bildungsroman neconvenţional“ (Sanda Cordoş), ca o „epopee a senzorialităţii şi a

senzualităţii” (Ion Simuţ), ori ca un „poem liric“, un „imn închinat materiei, adică vieţii, legilor ei

ascunse şi, finalmente, morţii“ (Mircea A. Diaconu). Mariana Boca descifrează în roman „mitul autorului

1

bovaric“, o „poveste despre Sine şi despre Alter“, „cunoaşterea Identităţii reale proprii prin Alteritatea

fiinţei închipuite“, iar Caius Dobrescu îl asimilează cu o „ficţiune statistică“, un „model teoretic“, un soi

de „experiment“ sociologic menit să evidenţieze „liniile de forţă ale experienţei, ale mentalităţilor şi

fantasmelor colective“.

Cât priveşte personajul principal, faptul că este o replică omagiantă la Madame Bovary a fost

menţionat de majoritatea comentatorilor, cu nuanţele de rigoare. Au fost identificate şi alte similitudini,

mai mult sau mai puţin previzibile: cu Străinul lui Camus, „un posibil model tipologic şi atitudinal”

(Ştefan Borbely); cu Gulliver al lui Swift, ca „personaj simbolic de statură monumentală” (Caius

Dobrescu); cu personajele feminine ale lui Buzura, „în calitatea lor de păpuşi sexuale, fragile şi nevrotice,

manevrate abuziv de activişti politici” (Sanda Cordoş). Probabil că nu s-au remarcat încă asemănările

frapante cu un personaj secundar din romanul Animalul inimii, al Hertei Müller, Lola: originea socială,

structura bovarică, angajarea politică, sexualitatea nepotolită, viaţa trăită la nivel epidermic, lipsa

simţului moral, sfârşitul tragic – dar nu prin crimă, ci prin sinucidere. Şi totul pe acelaşi fundal al

infernului comunist. Lola vine şi ea de la ţară, dintr-un ţinut sărac pe care îl detestă, visând să găsească

marea iubire, pentru ea – un domn cu unghii curate şi cămăşi albe. Existenţa ei nefericită este un şir de

aventuri pasagere şi dezinteresate cu bărbaţi necunoscuţi, ademeniţi noaptea în hăţişul parcului, victime

ale sexului ei nesăţios. Pare că şi ei, ca şi Leontinei, „îi plăceau bărbaţii de care i se putea face milă” 1. Ca

membră de partid are aceeaşi sarcină: munca ideologică. După o relaţie prelungită cu profesorul de sport,

atunci când este abandonată, se sinucide. Postmortem, într-o şedinţă publică grotescă, este exclusă din

partid şi exmatriculată din facultate.

În ciuda tehnicilor narative, atât de diferite la cei doi autori, şi dincolo de sentimentul apăsător,

angoasant care însoţeşte lectura Animalului inimii – urmare a tonului serios, acuzator la adresa regimului

şi a empatizării cu personajul narator –, sunt şi alte analogii ce pot fi identificate în cele două romane

(chiar dacă Lola iese din scenă). Ele ţin atât de conţinut – context social şi politic, copilăria eroinei în

mediul rural, răceala relaţiilor familiale (mai ales cu tatăl) etc., cât şi de o anumită sensibilitate a

protagonistei, un anumit tip de percepţie a realităţii şi de formulare a acesteia, cu alte cuvinte o scriitură

marcat feminină, cu atât mai surprinzătoare în cazul unui autor bărbat.

„O existenţă în derivă, dar şi o viaţă condamnată. Traversează lumea comunistă românească fără

să-şi pună problema unei morale individuale. E liberă între nişte limite date“. Sunt cuvintele autorului

despre personajul său, Leontina Guran. Chiar dacă nu şi-a propus să scrie un roman politic (să amintim

totuşi că proiectul iniţial, din 1993, avea în vedere o „Emma Bovary a provinciei româneşti“, „prototipul

feminin al păcălitorului păcălit pe care l-a produs comunismul“), Gheorghe Crăciun o face în mod

inevitabil.

Pupa russa pare a ilustra teza predestinării expusă în Frumoasa fără corp de George, un

personaj secundar. Conform acestei teorii, orice eveniment, orice amănunt din viaţa oricărei fiinţe umane

se află înscrise „în cartea genelor şi a cromozomilor” care conţine „desenul proiectiv al paşilor,

1 Gheorghe Crăciun, Pupa russa, ediţia a II-a, rev., editura Art, Bucureşti, 2007, p. 129. Toate trimiterile marcate în paranteză prin numărul paginii aparţin acestei ediţii.

2

labirintica hartă a devenirii”2; tot ce-i rămâne omului de făcut este să dea propriei vieţi gust şi culoare,

întrucât voinţa personală sau condiţiile exterioare au rolul unor simple ingrediente. Din această

perspectivă, Leontina nu face decât să opună rezistenţa minimă şi să dea din plin culoare şi gust vieţii ei.

Ar fi, totuşi, prea simplu să fie aşa.

Leontina rămâne un personaj identic cu sine în orice timp, în orice societate, prin prisma

structurii ei interioare, dar nu poate fi despărţită decât artificial de mediul în care se naşte şi îşi consumă

existenţa. Această structură unică, atemporală, configurată de un bagaj genetic ce include mesajele

informaţionale ale speciei şi ale genului, este concepută ca o matrice de potenţialităţi, de posibilităţi ce se

actualizează într-un context istoric dat şi devin „conţinuturi ale lumii“ pe care scriitorul le „arhivează“.

De altfel, soarta acestei femei urmăreşte în concomitenţă relativă soarta comunismului românesc:

Leontina se naşte după imediata instaurare a regimului totalitar în România, copilăria ei e marcată de

tutela de la Răsărit, adolescenţa ei coincide cu relativa relaxare de după venirea la putere a lui Ceauşescu

în anii `60, maturitatea ei se clatină, măcinată de îndoieli şi nevroză, odată cu pierderea credibilităţii

regimului, iar prăbuşirea comunismului, însoţită de confuzie şi derută, generală şi personală, face inutilă

supravieţuirea eroinei. Sigur că acest nivel de interpretare în care biografia Leontinei suferă influenţa

politicului (fără a vedea însă aici un determinism mecanic) poate fi considerat minor, dar el nu poate fi

ignorat. Limitele date despre care pomenea autorul au o dublă accepţiune. Pe de o parte desemnează

acele limite impuse de societatea în care personajul trăieşte, iar ele circumscriu individul social, iar pe de

altă parte, pe cele impuse de propria corporalitate, iar acestea circumscriu individul biologic. Încercarea

de a împăca cele două identităţi, socială şi biologică, seamănă, pentru Leontina, cu mersul pe sârmă

deasupra unei prăpăstii. Or, o asemenea condiţie nu este cea mai potrivită pentru a stimula autoreflecţia.

Şi apoi, existenţa în derivă poate fi pusă pe seama greşelilor eroinei, dar viaţa condamnată, pe seama

cui?

Compromisurile pe care Leontina le face îi asigură supravieţuirea într-o lume al cărei înţeles i se

refuză constant. Copil fiind, nu înţelege vina de a fi găsit o paraşută îngropată în pădure, nici bătăile

primite, nici detenţia tatălui, urmată de dezinteresul lui faţă de familie, lipsa lui de acasă şi retragerea

mamei într-o tăcere definitivă, derutantă pentru fiica ei. Nici mai tîrziu nu va fi în stare să înţeleagă ce i

se întîmplă. Se va simţi mereu „o fată de la ţară, aproape ca oricare alta. Aruncată-n bazin şi înotând

câineşte să nu se înece” (p. 203). De fapt, a vorbi despre compromis presupune existenţa unui simţ moral,

or Leontinei îi lipseşte, ea pur şi simplu nu are organ pentru o astfel de funcţie. Conştiinţa nu este un dat

din naştere, ea se formează, este rezultat al unui tip de învăţare socială. Mecanismele prin care

agresiunile psiho-fizice, carenţele de ordin afectiv şi erorile de educaţie acţionează asupra personalităţii

în formare a copilului nu pot fi subestimate. Comportamentul Leontinei, opţiunile pe care le face,

deciziile pe care le ia au cauze imediate, sunt reacţii la stimuli externi, nu sunt rezultatul unor analize, al

unor deliberări; de cele mai multe ori, stau sub semnul urgenţei şi sunt comandate de instinctul de apărare

sau de cel sexual. Chiar şi în rarele excepţii când se împotriveşte – episodul în care este agresată sexual

de şeful de la culte, tovarăşul Carp, sau momentul în care, devenită, prin şantaj, informatoare a securităţii,

2 Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp, Editura Art, ediţia a II-a, Bucureşti, 2007, p. 317.3

i se pun în faţă pixul şi hîrtia, atât de concrete –, corpul ei este cel care se revoltă, reacţia e de natură

biochimică: greaţa.

Leontina se naşte într-o lume strâmbă şi o ia de bună, pentru că e singura pe care îi e dat să o

cunoască. Nu e prevenită despre pericole şi e lipsită de protecţie. Nu ştie că poate exista şi o altfel de

lume. În prima copilărie, se teme de un Dumnezeu care nu doarme niciodată, care o poate auzi „cu cele o

mie de milioane de urechi” ale lui, aşa încât „nici în somn n-avea dreptul la nici un secret” (p. 42). Mai

târziu începe să trăiască sub tirania unui cuvânt ciudat, trebuie: „trebuie să-ţi iubeşti ţara (...) trebuie să

faci totul, adică să-ţi iubeşti casa grădina mistria lopata sondele spicele munţii apele (...). Tu trebuie s-o

iubeşti pe bunica, pentru că şi bunica e ţara ta. Trebuie să iubeşti cartea şi caietul şi cravata roşie de

pionier” (p. 150) etc. Într-o zi se surprinde gândindu-se că părinţii ei n-au iubit-o. Pare îngăduitoare cu

„laşitatea lor de fiinţe copleşite de greutăţile vieţii, speriate, abrutizate de muncă, de ameninţările

viitorului, de acea dihanie perversă care le roade viscerele de oameni tineri trăindu-şi zilele cu vedenia

bătrâneţii în cap” (p. 169). Totuşi, „îşi dispreţuia mama, dar numai ea ştia asta. Îşi ura tatăl, dar numai ea

ştia asta. Şi câteodată i se făcea milă de ei” (p. 170). Experienţele ulterioare sunt concretizări ale aceleiaşi

lecţii de viaţă: adaptarea e o condiţie a supravieţuirii şi, uneori, a sentimentului de reuşită. De aceea

plăcerea fizică, formă a bucuriei elementare, compensează toate frustrările, e teritoriul în care-şi afirmă

libertatea. În asemenea condiţii, devine irelevant faptul că acceptă să fie activistă UTC, că „administra o

lume compusă din hârtii, indicaţii, articole de ziar, reportaje, seturi de adjective, grămezi de conective”

(p.194), pe care o detesta, că se ocupa „de îndrumarea drumului şi de coordonarea coordonării” (p. 200).

Ştie foarte bine că e o lume care nu există în realitate, dar nu-i mai pasă.

Poate că nu întîmplător a fost aleasă o femeie pentru a spune, prin biografia ei, una din poveştile

lipsei de destin în comunism. Nicicând nu a fost femeia mai umilită ca în acest regim democratic: nu

doar prin demagogica egalitate cu bărbatul, prin care femeii i se recunoştea dreptul de a fi sudor, strungar

sau buldozerist pe şantierele patriei (fără a abdica de la rolul de mamă şi nevastă acasă), aşa cum stă bine

unei tovarăşe de muncă şi viaţă, ci şi prin confiscarea demnităţii ei ultime – propria sexualitate. Propriul

corp nu-i mai aparţinea, iar această agresiune îmbrăca două forme: femeia – maşină de făcut copii, şi

femeia – obiect sexual. Pe de o parte, a procrea era sarcină de partid, bine controlată sub ameninţarea

puşcăriei sau a morţii; pe de altă parte, deşi erotismul era subiect tabu, fiind sinonim cu vulgaritatea,

obscenitatea, orice superior se considera îndreptăţit să beneficieze de serviciile sexuale ale subalternelor.

Oferindu-le, în schimb, uneori, mici avantaje, dar întotdeauna dispreţ. Al lor şi al celorlalţi. Într-o astfel

de lume, soarta unei femei frumoase este, de cele mai multe ori, pecetluită, condamnată. Va fi o învinsă

indiferent dacă se conformează sau se opune: „Partidul e ceva ce nu poate fi reclamat, pentru că partidul

nu greşeşte, nu minte, nu calcă pe de lături, nu uită şi nu iartă” (p. 255). Dacă e şi inteligentă, cu atât mai

rău pentru ea. Inteligenţa nu face parte din lista de valori a comunismului, e o însuşire care complexează

şi sperie pentru că scapă de sub control.

Fără îndoială că Pupa russa este, aşa cum s-a spus, şi o glorificare a vieţii, şi un roman de

cunoaştere. Dar este, indirect, şi povestea necontrafăcută, simplă şi dureroasă, odioasă şi ruşinoasă a

comunismului românesc. Pe care cei ce l-au cunoscut nu-l pot extirpa din trecutul lor, iar cei ce au

aflat/află mai târziu despre el, n-ar trebui să-l bagatelizeze. Leontina creşte odată cu această lume 4

bolnavă, fondată pe minciună, laşitate şi nepăsare, şi celula ei se impregnează de otrava pe care sistemul

o secretă. Devine parte a lui. Consimte şi contribuie la perpetuarea lui. Lumea comunistă este, totuşi, una

paradoxală; în ciuda infernului vieţii cotidiene, rămâne „împăcată cu sine, murdară şi veselă, letargică şi

vitală în acelaşi timp, cu mari rezerve de îndurare, cu neaşteptate explozii de furie, gâlceavă, mândrie,

vanitate rănită” (p. 335). Din interior, percepţia e deformată grav. Este motivul pentru care, la Revoluţie,

Leontina este contrariată, dezorientată. I se face ruşine şi nu se (mai) poate ierta. Abia privit din exterior,

regimul îşi relevă toată absurditatea, dramatismul, dar şi accentele ridicole, chiar comice. În cele

douăsprezece fragmente de proză ritmată (cifră simbolică), apelând la fragmente din memoria Leontinei,

un narator impersonal transcrie cu ironie necruţătoare discursul triumfalist, demagogia ieftină, limba de

lemn din clişeele propagandei de partid, recompunând imaginea grotescă a dictaturii comuniste, marcând

momentele importante din evoluţia ei. Pe acest fundal, o femeie îşi proclamă feminitatea şi sexualitatea

ca formă supremă de libertate. Este felul ei de protest, singurul posibil.

Gheorghe Crăciun, teoreticianul şi scriitorul preocupat permanent de autenticitatea scriiturii, de

viaţa care trăieşte în text şi prin text - un text scris cu toate simţurile, deşi a ţinut la distanţă ideologia,

conştient de pericolul pe care îl reprezintă la adresa artei în general, nu putea să facă abstracţie de acea

parte urâtă, monstruoasă a vieţii pe care a cunoscut-o din plin, care l-a însoţit vreme de 40 de ani,

agresându-l în primul rând la nivel senzorial. N-o putea ocoli pentru că şi ce e murdar este viu. Operând o

selecţie abuzivă în polimorfismul realităţii, ar fi abdicat de la crezul său fundamental, ar fi falsificat

întregul pe care simţurile îl percepeau. Af fi fost ca şi cînd, în mijlocul unei livezi uscate şi pline de

omizi, ar fi vorbit doar despre singura floare rămasă vie, colorată, parfumată. Comunismul, în cartea lui

Gheorghe Crăciun, nu e un scop în sine; este parte integrantă a unei realităţi frisonante şi un prilej de

reflecţie; este, până la urmă, un text în care fiecare se citeşte pe sine. Pentru unii, ca să se poată

ierta/vindeca.

Frumoasa fără corp, alegând să trăiască, a devenit femeia fără destin. Iar autorul, jucând cinstit,

lăsându-i libertate deplină, a înţeles că n-o mai poate salva.

Bibliografie:Gheorghe Crăciun, Pupa russa / Pupa russa, ediţia a II-a, revizuită, Editura Art, Bucureşti, 2007, Studiu introductiv de Caius Dobrescu, Postfaţă de Carmen Muşat;Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp / The Beautiful with no Body, Editura Art, ediţia a II-a, Bucureşti, 2007.

Boca, Mariana, „Mitul bovaric în romanul Pupa russa de Gheorghe Crăciun / The Bovaric Myth in Gheorghe Crăciun’s Pupa Russa ” în „OMUL ŞI MITUL. Fiinţa umană şi aventura spiritului întru cunoaştere. Dimensiune mitică şi demitizare / THE MAN AND THE MYTH. The Human Being and the Spirit’s Adventure through Knowledge”, Editura Universităţii din Suceava, 2007, p. 191-196;Borbely, Ştefan., „La suprafaţa pielii / On Skin Surface”, în Apostrof, nr. 9/2004;Cordoş, Sanda, „Din renta lui Flaubert / From Flaubert’s Rent”, în Vatra, nr. 9-10, 2007;

5

Diaconu, Mircea A., „Gheorghe Crăciun şi imnul deşertăciunii cunoaşterii / Gheorghe Crăciun and the Knowledge Vanity Anthem”, în Contrafort, nr. 1/2006;Mitchievici, Angelo, “Gheorghe Crăciun – corpul şi litera / Gheorghe Crăciun – the Body and the Letter”, în Vatra, nr. 10-11/2007Simuţ, Ion, „Savoarea impudorii / The Flavuor of Shamelessness”, în România literară, nr. 24/2007 

6