Adaptarea fiziologica a organismului la clima arida

Temperatura aerului reprezintă cel mai important factor climatic cu acţiune patogenă deoarece valoarea şi variabilitatea sa determină reacţii fiziologice care stimulează sau, dimpotrivă, limitează capacitatea de efort a organismului uman şi, în plus, oferă condiţii propice pentru dezvoltarea agenţilor patogeni.

Dintre toţi factorii fizici de stress fiziologic, factorii atmosferici sunt cei mai agresivi din cauza ridicatei lor variabilităţi temporale şi amplei lor extinderi spaţiale. De exemplu, dacă fiinţa umană are posibilitatea reală de a se feri de acţiunea nocivă a unei ape infestate sau sol iradiat prin părăsirea zonei contaminate, nu acelaşi lucru poate face şi în cazul unui mediu hipotermic sau hipertermic, climat arid sau umed şi vreme stabilă sau instabilă deoarece orice comportament cultural ar adopta, el nu poate învinge influenţele invizibile pe care aerul ce-l înconjoară le exercită asupra sa la orice latitudine şi în orice anotimp. Din acest motiv, el trebuie să-şi evalueze dimensiunea meteorosensibilă pentru a se feri de acţiunea restrictivă a vântului, temperaturii şi umezelii aerului, precipitaţiilor atmosferice, duratei de strălucire a Soarelui sau presiunii atmosferice, în vederea unei cât mai bune ”aclimatizări” în mediul climatic în care este nevoit să-şi desfăşoare existenţa şi activitatea.

În mod normal, organismul uman este înzestrat cu un sistem propriu de reglare termică care face ca acesta să aibă o temperatură internă constantă (37 -37,5C), permiţându-i să efectueze activităţi motrice independente de temperatura ambientală (homeotermie).

Mecanismul termoreglării umane funcţionează pe principiul termostatului, controlând permanent abaterile temperaturii corporale interne faţă de pragul fiziologic de referinţă : 37 C în zona centrală şi 35 C în zona periferică cutanată.

În acest sens, cel mai important rol revine zonei centrale homeoterme reprezentată de cei doi centri nervoşi pereche (cald-rece) de reglare termică din hipotalamus, care reglează cuantumul producţiei calorice obţinute în urma arderilor. Prin urmare, în cazul în care temperatura corporală scade sub valoarea medie standard tolerată de organism (37 C), se declanşează mecanismul termogenezei care determină intensificarea arderilor metabolice în scopul prevenirii răcirii extreme a organismului (valoarea sa termică minimă fiind de 24 C). Dimpotrivă, în situaţiile în care temperatura internă creşte peste valoarea medie admisă (maximul atingându-se la 40-41,50 C), se activează mecanismul de termoliză care favorizează intensificarea transferului de căldură spre zona cutanată şi, de aici, spre mediul extern.

Sistemul pulmonar are rol funcţional în cazul pierderilor externe de căldură prin procesele de respiraţie. Cantitatea de căldură eliberată la nivelul epiteliilor pulmonare este cu atât mai mare cu cât ritmul respiraţiei este mai alert şi devine critică dacă temperatura aerului scade la valori negative (apreciindu-se că la –40 C pierderea calorică a plămânilor reprezintă 1/5 din pierderea totală).

În fine, zona cutanată periferică (pielea) reglează schimburile calorice cu exteriorul prin mecanisme de feed-back fiziologic care-i permit continua evaluare a toleranţei termice a organismului uman, funcţionând ca tampon termic (împiedicând încălzirea sau răcirea excesivă a nucleului metabolic bazal), conductor termic (facilitând transferul de căldură prin procese de conducţie şi convecţie), comutator al stratului de ţesut adipos (impunând eficienţa termoizolatoare a acestuia) şi organ efector al termolizei.

Prin acţiunea conjugată a celor trei elemente ale sistemului de termoreglare umană, căldura metabolică este menţinută permanent în limite fiziologice normale în vederea asigurării ”confortului termic” necesar întreţinerii funcţiilor vitale ale organismului uman. Această stare corespunde zonei de neutralitate termică, în care întreaga cantitate de căldură produsă prin procesele metabolice oxidative este absorbită de mediul aerian înconjurător,

fără a fi necesară intervenţia mecanismelor de termoreglare. În realitate, pragul fiziologic de confort termic depinde

atât de factori obiectivi (temperatura şi umezeala aerului împreună cu viteza vântului), cât şi de factori subiectivi (sexul, vârsta, starea de sănătate şi experienţa climatică trecută a indivizilor expuşi unui anumit mediu climatic).

În primul caz, starea de confort termic se individualizează între valorile de 18,5 - 19,5 C şi 22,5 - 23,5 C ale temperaturii aerului măsurată la termometrul umed şi, respectiv uscat, dar dacă ţinem cont şi de influenţa umezelii aerului, atunci limitele acesteia se deplasează spre valori de disconfort cu atât mai accentuate cu cât temperatura şi conţinutul în vapori de apă ai aerului inspirat sunt mai mari. În plus, în ecuaţia deterministă intervine şi influenţa vântului care, prin valorile ridicate ale vitezei sale, scade pragul confortului termic prin amplificarea senzaţiei de frig. De altfel, relaţia corelativă dintre cei trei factori meteorologici de influenţă este sugestiv exprimată prin intermediul unor indici bioclimatici, cum ar fi cel al temperaturii echivalent-efective (TEE) care reprezintă temperatura percepută în realitate de organismul uman, sau cel al puterii de răcire a aerului, care exprimă acţiunea combinată a temperaturii aerului şi vitezei vântului asupra bilanţului caloric al organismului uman, ale căror valori se calculează pe baza unor metode numerice sau grafice, permiţând stabilirea gradului de reactivitate termică a omului în funcţie de suma condiţiilor atmosferice prevalente. În acest sens, tabelul 1 surprinde doar câteva dintre posibilele relaţii de echivalenţă dintre temperatura şi umezeala aerului sau viteza vântului necesare organismului uman pentru a resimţi starea de confort termic corespunzătoare temperaturii efective (TEE) de 200 ).

În al doilea caz, starea de confort termic a subiecţilor umani din diverse medii climatice depinde inevitabil şi de factori subiectivi care variază amplu de la o persoană la alta pentru acelaşi moment sau de la un moment la altul pentru aceeaşi persoană. În ansamblu însă, se consideră că, atâta timp cât zona de confort termic pentru un grup de oameni reprezintă media zonelor

individuale de confort ale tuturor membrilor grupului, pragul de confort termic trebuie astfel stabilit încât el să înglobeze nu numai influenţele obiective, cât şi pe cele subiective care sunt însă greu cuantificabile.

Din acest motiv, limitele zonei de confort termic devin destul de flexibile, ele variind între valorile de 16,5 şi 20,5 C ale temperaturii echivalent efective (TEE), corespunzătoare celor de 18,5 şi 24,5 C ale temperaturii aerului uscat. Sub aceste valori globale de confort termic predomină disconfortul prin răcire, exprimat prin stressul hipotermic, iar deasupra lor, disconfortul prin încălzire, exprimat prin stressul hipertermic.

Bostan Ion 3307