UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE GEOLOGIE SI GEOFIZICA

EVALUAREA BAZINELOR DE SEDIMENTARE

LUCRARE DE DIZERTATIE

FACIESUL CU SPONGIERI DIN VESTUL DOBROGEI CENTRALE IN JURASICUL

SUPERIOR – INTERPRETARI PALEOECOLOGICE

Masterand: Indrumator: Daniel Ungureanu Lect. Dr. Iuliana Lazar

Sesiunea iunie 2005

2

CUPRINS

1. INTRODUCERE

1.1. Localizare geografica

2. ISTORICUL CERCETARILOR

3. GEOLOGIA ZONEI

3.1. Cadrul geologic general

3.2. Stratigrafia

3.2.1. Litostratigrafia

3.2.1.1. Membrul de Visterna

3.2.1.2. Membrul de Cechirgea

3.2.1.3. Membrul de Topalu

3.2.2. Biostratigrafia

3.2.2.1. Oxfordianul inferior

3.2.2.2. Oxfordianul mediu

3.2.2.3. Oxfordianul superior

3.2.2.4. Kimmeridgianul

4. PALEOBIOGEOGRAFIE

5. PALEOECOLOGIE

5.1. Generalitati

5.2. Tafonomie

5.3. Consideratii batimetrice

5.4. Studii statistice

5.5. Comparatii

5.5.1. Observatii generale

5.5.2. Caractere faunistice endemice

6. CONCLUZII

7. BIBLIOGRAFIE

8. PLANSE

3

1. INTRODUCERE

Lucrarea de fata trateaza probleme de paleoecologie ale faciesului cu spongieri de vârsta Jurasic

superior, localizat în partea de vest a Dobrogei centrale. Totodata, se încearca o încadrare a

ocurentelor acestui facies din Dobrogea în contextul recifilor de spongieri ce s-au dezvoltat de-a lungul

Europei si dincolo de marginile ei, conturându-se astfel un eveniment de importanta globala la sfârsitul

Jurasicului. Se argumenteaza, de asemenea, locul recifilor de spongieri din Dobrogea în evolutia

geoistorica a acestor bioconstructii. In sfârsit, lucrarea prezinta si câteva aspecte comparative între

faciesul cu spongieri vest-dobrogean si fauna lui, fata de situatia din alte puncte de aflorare localizate

de-a lungul centurii de recifi de spongieri siliciosi, din Germania, Polonia, Spania.

1.1. Localizare geografica Perimetrul studiat se afla în partea vestica a Dobrogei Centrale, la sud-est de orasul Hârsova.

Fig. 1. Localizarea perimetrului in cadrul Dobrogei. CD –Dobrogea Centrala, SD – Dobrogea de Sud, ND – Orogenul Nord Dobrogean, SGF – Falia Sfintu Gheorghe, PCF – Falia Peceneaga –Camena, COF – Falia Capidava – Ovidiu (Hermann, R.,1996).

Caile cele mai simple de acces catre zonele studiate sunt:

- pentru Ghindaresti: ramificatie la dreapta (spre sud) din soseaua Hârsova-Constanta sau

ramificatie la dreapta (spre vest-sud-vest) din soseaua Hârsova-Cernavoda.

- pentru Tichilesti: localitatea se afla chiar pe soseaua Hârsova-Cernavoda.

4

In fapt, în cadrul acestui perimetru, aria de interes este constituita din doua zone de aflorare

principale: prima si cea mai importanta este accesibila din soseaua Hârsova-Cernavoda, între

localitatile Tichilesti si Topalu, unde se ramifica la dreapta (spre vest-sud-vest) un drum nemodernizat,

de importanta locala redusa, de-a lungul vaii Cechirgea, spre vechea cariera Flamura Rosie (Minavelli),

acum abandonata si apoi mai departe, spre sud, de-a lungul bratului Veriga al Dunarii, pâna la intrarea

în localitatea Topalu.

Fig. 2. Imaginea partii de sud-vest a Dobrogei centrale.

A doua zona de aflorare, se afla în malul Dunarii, dincolo de extremitatea nordica a ostrovului

Atârnati; ea este accesibila fie din Ghindaresti, spre sud, de-a lungul falezei Dunarii, fie printr-un drum

local, la iesirea din Tichilesti în directia Topalu, drum ce se desprinde la dreapta (spre vest).

Tichilesti

Topalu

Afloriment Veriga-Cechirgea

Ghindaresti

Afloriment Atârnati

5

Fig. 3. Localizareaaflorimentelor (dupaAndrasanu, 1982)

6

2. ISTORICUL CERCETARILOR

Prima mentiune a depozitelor jurasice din zona Hârsovei îi apartine lui K. Peters, în 1867. Mai târziu, V. Anastasiu, în studiul geologic pe care l-a efectuat asupra Dobrogei în 1898, atrage atentia asupra acestor depozite, precizându-le mai îndeaproape vârsta. Prima lucrare, însa, care se ocupa

exclusiv de depozitele jurasice din aceasta zona este datata 1909, apartine lui I. Simionescu si este intitulata “Straturile jurasice dintre Hârsova si Boasgic (Dobrogea)”. Observatii asupra jurasicului dobrogean, sub forma de simple mentiuni, referiri, uneori descrieri de fauna fara figuratie, mai apar, de-

a lungul timpului si sunt datorate lui A. Cardas (1907), G. Macovei (1907 si 1911), I. Simionescu (1907, 1910 si 1927), R. Pascu (1909). C. S. Antonescu realizeaza în 1929 primul studiu dedicat exclusiv spongierilor jurasici din Dobrogea, studiu, din pacate, fara figuratie, cu exceptia unui desen

care reda caracterele morfologice externe ale unei specii noi (Tremadictyon phylloideum). Lucrari mai

publica G. Macovei si I. Atanasiu (1934), I. Atanasiu (1940), W. J. Arkell (1956), apoi A. Barbulescu (1956-1959, 1961, 1964 si 1965), Tr. Orghidan (1962-1963), E. Gradinaru (1966). In 1967, A. Barbulescu face o prima abordare sistematica a faunei de spongieri a zonei, tratând spongierii calcarosi. Urmeaza cronologic lucrarile aceleiasi autoare (1969, 1970 si 1971). Pentru ca în 1972 sa publice un studiu despre “recifii” neojurasici ai Dobrogei centrale unde face primele aprecieri asupra

genezei si structurii depozitelor cu spongieri, precum si o inventariere a lor. Tot în 1972, A. Barbulescu si O. Dragastan realizeaza o comparatie a faunelor jurasice din Dobrogea centrala, inclusiv vestul ei cu a celor de aceeasi vârsta din masivul Haghimas. In 1974, A. Barbulescu realizeaza o lucrare ampla (teza de doctorat): “Stratigrafia Jurasicului din vestul Dobrogei centrale”, lucrare monografica ce încearca sa cumuleze toate datele cunoscute pâna la acel moment referitoare la Jurasicul din aceasta

zona extrem de bogata din punct de vedere paleontologic. Ea constituie o contributie importanta de

stratigrafie si paleontologie si realizeaza un tablou detaliat al depozitelor jurasice din aceasta zona. In

1976, A. Draganescu, în articolul de prezentare a faciesurilor carbonatice jurasice din Dobrogea centrala, face o trecere în revista si a perimetrului ce face obiectul lucrarii de fata si aduce date noi

referitoare la faciesurile cu spongieri si la rolul crustelor algale. In 1977, M. Chiriac si colab. publica un articol ce cuprinde si o prezentare succinta a stratigrafiei jurasicului Dobrogei centrale, inclusiv a zonei

Hârsova. A. Draganescu elaboreaza în 1978 si 1979, harti geologice minutioase ale Dobrogei centrale, iar în 1982 apare primul studiu cu privire speciala asupra faunei de spongieri siliciosi din zona Cechirgea-Topalu, studiu pe care îl datoram lui A. Andrasanu si colab. Studiul zonei mai înregistreaza o lucrare a lui A. Draganescu si L. Beauvais (1985) asupra coralilor mezojurasici din Dobrogea central-estica. In 1994 apare o alta lucrare, a lui E. Gradinaru si A. Barbulescu, pe tema brachiopodelor jurasice din Dobrogea centrala si de Nord. Studiul evidentiaza interesul pentru faciesul

spongalgal si are o valoare deosebita datorita diversitatii si volumului informatiei cuprinse. In 1995-1996 E. Avram si colab. publica un articol în care sunt descrise pe scurt formatiunile jurasicului mediu si superior din partea estica a platformei Moesice. In 1996 asistam la prima prezentare mai pe larg a ariei la care ne referim în literatura straina; R. Herrmann publica la Berlin prima lucrare mai ampla dedicata

7

exclusiv zonelor de pe teritoriul românesc, în particular oxfordianului Dobrogei centrale. Studiul ofera o

mare bogatie de informatii, idei argumentate si interpretari paleoecologice clare. In 1998 apare o lucrare de sinteza, sub semnatura lui O. Dragastan, Th. Neagu, A. Barbulescu si I. Pana, intitulata “Jurasicul si Cretacicul din Dobrogea Centrala si de Sud (paleontologie si stratigrafie)”, cel mai complet pâna la ora actuala.

Trebuie sa precizez ca în cadrul acestui capitol am enumerat numai lucrarile ce au atins probleme

legate strict de faciesurile cu spongieri din perimetrul de interes. Literatura care abordeaza alte subiecte

(cum ar fi aspecte paleontologice, stratigrafice, petrografice, geochimice ale Jurasicului Dobrogean, ori

prezentari ale faciesurilor cu spongieri din alte locatii românesti) este mult mai vasta.

8

3. GEOLOGIA ZONEI

3.1. Cadrul geologic general Din punct de vedere geologic si structural, Dobrogea centrala (si Dobrogea de Sud) apartin

sectorului dobrogean al Platformei Moesice.

Platforma Moesica este compartimentata în doua sectoare principale prin Falia Intramoesica. La

vest de Falia Intramoesica se afla sectorul valah, iar la estul ei se afla sectorul dobrogean. Dobrogea

centrala este separata de Orogenul Nord-Dobrogean, la nord, prin Falia Peceneaga-Camena si de

Dobrogea de Sud prin Falia Capidava-Ovidiu (Sandulescu, 1984).

Soclul (fundamentul) sectorului Dobrogei centrale este reprezentat prin 2 grupuri de roci

metamorfice (Ionesi, 1994 fide Dragastan si al., 1998): Grupul de Ceamurlia si Grupul sisturilor verzi

(Dragastan si al, 1998).

In sectorul Dobrogei centrale, peste Grupul sisturilor verzi se dispun transgresiv si discordant

depozite sedimentare de vârsta jurasica, cretacica si miocena. Jurasicul este constituit din Jurasic

mediu, ce se continua cu Neojurasicul (Callovian-Oxfordian si Kimmeridgian).

In succesiunea Jurasicului din Dobrogea centrala au fost separate începând din baza,

(Draganescu, 1976) trei termeni litostratigrafici: Formatiunea de Tichilesti, Formatiunea de Gura

Dobrogei si Formatiunea de Casimcea.

Perimetrul studiat cuprinde câteva din punctele de aflorare ale cuverturii carbonatice mezozoice

din Dobrogea centrala. Este vorba de punctele la zi din marginea vestica a acestei cuverturi; ea se

întinde, însa, mult mai la vest, fiind întâlnita în cuprinsul Platformei Moesice, în forajele efectuate în

Câmpia Româna. In 1976, A. Draganescu defineste formatiunea de Casimcea, în cadrul careia autorul diferentiaza mai multe faciesuri, ori “serii sedimentare”, care pot fi recunoscute pe teren ca

unitati litostratigrafice distincte si care au primit rangul de membri (Dragastan si al., 1998).

In aria care face obiectul lucrarii de fata, Draganescu (1976) identifica trei dintre membrii

formatiunii de Casimcea:

- Membrul de Visterna (Barbulescu în Dragastan si al., 1998) = seria spongalgala bioconstruita (Draganescu, 1976);

- Membrul de Cechirgea (Barbulescu în Dragastan si al., 1998) = seria stromatolitica algala (Draganescu, 1976);

- Membrul de Topalu (Barbulescu în Dragastan si al., 1998) = seria coralgala bioconstruita superioara (Draganescu, 1976).

De notat ca pâna la aceste identificari, faciesul cu spongieri din vestul Dobrogei centrale a fost

tratat si considerat distinct de cel din partea centrala si de est a aceleiasi zone, desi au mai fost

evidentiate corelatii între cele doua faciesuri, atât din punct de vedere al vârstei cât si al asemanarii

continutului paleontologic, de exemplu în lucrarea “Stratigrafia Jurasicului din vestul Dobrogei centrale”

a lui A. Barbulescu (1974). In 1996, R. Herrmann contribuie la stabilirea corelatiilor faciale clare si

încearca o reconstituire paleogeografica coerenta.

9

Formatiunea de Casimcea îsi datoreaza numele depozitelor din sinclinalul Casimcei, deschise

în lungul vaii Casimcei. Ocurentele de la Cechirgea - Veriga sunt ivirea la zi în vestul Dobrogei a

acestei formatiuni, care a fost acoperita între Casimcea si Cechirgea de sedimente mai recente.

3.2. Stratigrafia

3.2.1. Litostratigrafia

3.2.1.1. Membrul de Visterna

Sectiunea tip se afla pe valea Visternei, între localitatile Cheia si Târgusor. Grosimea variaza

între 20 si 90 m. Litologic, seria consta din calcare spongalgale bioconstruite constituite din spongieri

siliciosi, cruste microbiale si granule oncolitice si mai putin din calcare bioacumulate si bioclastice. In

vestul Dobrogei se întâlneste doar complexul inferior – biostromal – al seriei, alcatuit din corpuri

spongalgale dezvoltate ca si din calcare stratificate cu spongieri, cruste calcaroase si, subordonat,

bioacumulari lentiliforme spongalgale. Mediul depozitional corespunde unei platforme înclinate de tip

rampa, cu o adâncime de formare de 10-20 m (dupa Draganescu - 1976), rata de sedimentare slaba si

energie slab-moderata.

Amonitii identificati de Simionescu (1909), Barbulescu (1974, 1998), atesta prezenta

Oxfordianului inferior si mediu.

10

Fig. 4. Sectiune în valea Cechirgea – bratul Veriga. a - Membrul de Visterna, submembrul biostromal (seria spongalgala bioconstruita),

Oxfordian inferior?-mediu; b - Membrul de Cechirgea (seria stromatolitica algala), Oxfordian mediu – Oxfordian superior, complexele 1-11; c – Membrul de Topalu (seria coralgala bioconstruita superioara) Kimmeridgian inferior; 1-calcare sponalgale; 2-calcare stromatolitice (a-megastromatolite; b-ministromatolite); 3-nivel coraligen în succesiunea stromatolitica; 4-principalul nivel coraligen (Biostromul de Topalu); 5-loess (dupa Draganescu, 1976).

11

3.2.1.2. Membrul de Cechirgea

Grosimea sectiunii tip a seriei stromatolitice din valea Cechirgea este de 160-170 m.

Litologic, faciesul este constituit din calcare bioconstruite si bioacumulate stratificate; local apar si

bioherme cu dimensiuni metrice. Stromatolitele, unul din elementele principale ale seriei, sunt

diferentiate dimensional în mega- si ministromatolite a caror morfologie este prezentata detaliat de

Draganescu (1976).

In faciesul stromatolitic au fost separate 11 nivele. Macropaleontologic, primele sase sunt

caracterizate prin asocierea stromatolitelor cu spongieri siliciosi. Aceste nivele, împreuna cu

complexul inferior al Membrului de Visterna constituie faciesul spongalgal propriu-zis. Geneza

stromatolitelor de aici este analizata si de Herrmann (1996), care face un studiu amanuntit si atribuie

formarea lor populatiilor microbiene si mai putin algelor, pe baza corelatiilor cu adâncimea de

formare, precum si cu exemple actuale, unde rolul algelor este nesemnificativ; acest punct de

vedere reprezinta o teorie moderna si noua ca si conceptie.

Nivelele VII-XI cuprind asociatii stromatolitice cu corali, mai rar solitari si mai adesea

coloniali, precum si cu fauna asociata variata (brachiopode, echinide, crinoide, sclero- si calcispongi,

briozoare, bivalve, gastropode, serpulide, foraminifere). In nivelele lipsite de corali mai apar rari

amoniti si belemniti. In partea superioara se observa si zone de dolomitizare gradata, care se

termina brusc, fiind acoperite din nou de calcare stromatolitice. De data aceasta stromatolitele, prin

caracteristicile prezentate si puse în evidenta de Draganescu (1976), sugereaza adâncimi de

formare de ordinul a 5-10 m, din zona intertidala si subtidala.

Vârsta succesiunii membrului este riguros stabilita ca fiind Oxfordian medie si superioara pe

baza asociatiilor de amoniti (fig. 5). In afara asociatiilor de amoniti, un element faunistic definitoriu

este reprezentat de asociatiile de spongieri, putin studiate sistematic si ale caror componente si

semnificatii paleoecologice si de paleomediu vor fi analizate în cele ce urmeaza.

12

Fig. 5. Distributia amonitilor neojurasici în zona Cechirgea (dupa Barbulescu în Dragastan, Neagu, Barbulescu, Pana, 1998).

Fig. 6. Nivele stromatolitice cu spongieri – valea Cechirgea, fosta cariera Minavelli

13

Fig. 7. Nivele stromatolitice cu spongieri – valea Cechirgea, confluenta cu bratul Veriga

3.2.1.3. Membrul de Topalu

Sectiunea tip apare în lungul bratului Veriga, cu o grosime de 12-20 m. Se dispune peste

faciesul stromatolitic “algal” si suporta calcarele subfaciesului pseudostromatic la sud de Topalu. La

nord de Topalu, seria este constituita din recifi si colonii de corali legate continuu într-un biostrom.

Baza sa este sinuoasa, datorita fenomenelor locale de tasare diferentiata. Coloniile coraligene sunt

legate prin micrit vag laminat. Masa calcaroasa prezinta numeroase perforatii. Bogatia faunistica

este deosebit de mare, reprezentativa pentru Oxfordianul superior – Kimmeridgian. Varietatea

organismelor, rar întâlnita, nu este uniforma. Genurile de corali întâlnite aici se regasesc si în alte

zone recifale din Polonia, Crimeea - Caucaz, Slovenia. Fauna asociata este compusa din chetetide,

hidrozoare, bivalve, gastropode, brachiopode. Vârsta biostromului este apreciata pe considerente

stratigrafice ca fiind Kimmeridgian inferior.

3.2.2. Biostratigrafia

3.2.2.1. Oxfordianul inferior

R. Herrmann (1996) figureaza în coloana stratigrafica a jurasicului din perimetrul de lucru (fig.

9) biozonarea începând cu Oxfordianul inferior (zona Mariae), fara, însa, ca aceasta atribuire sa fie argumentata ori regasita în materialul recoltat de pe teren. Autoarea indica aceasta zona pentru

calcarele fara asociatii de spongieri situate sub nivelul Membrului de Visterna.

Trebuie precizat ca atât zona Mariae cât si zona Cordatum, dupa cum vom vedea în

continuare, sunt, probabil, doar presupuse de autoarea mentionata mai sus. Ele ar trebui sa se

situeze în baza Membrului de Visterna si a Oxfordianului mediu.

14

Cea de-a doua biozona indicata de aceeasi autoare, zona Cordatum, desi prezenta în alte arii de aflorare ale formatiunilor carbonatice jurasice din vestul Dobrogei centrale, nu a putut fi

atestata si în perimetrul studiat. Oricum, calcarele atribuite Oxfordianului inferior sunt plasate sub

nivelul seriei spongalgale bioconstruite de Visterna. Deoarece nu au putut fi regasite indicii care sa

ateste aceste doua zone ale Oxfordianului inferior în perimetrul studiat, amintim cu rezerva aceste

biozonari.

Fig. 8. Harta locatiilor din valea Cechirgea si de-a lungul bratului Veriga al Dunarii (dupa Herrmann, 1996).

15

3.2.2.2. Oxfordianul mediu

V. Anastasiu si I. Simionescu au realizat primele biozonari ale Oxfordianului mediu din

aceasta regiune, la începutul sec. XX. In lucrarile mai noi, prima biozona atestata pe baza amonitilor

în valea Cechirgea (în cadrul membrului de Cechirgea) apartine Oxfordianului mediu si este zona Plicatilis. Indexul zonei nu a fost recoltat de aici, dar se cunosc specii caracteristice: Perisphinctes (Dichotomosphinctes) dobrogensis (Simionescu), P. (D.) bukmani, P. (Arisphinctes) helenae, P.

(Dichotomosphinctes) ex. gr. wartae, Kranaosphinctes ex. gr. promiscuus, împreuna cu specii de

brachiopode, rhynconellide, terebratulide.

Zona Transversarium a fost semnalata în valea Cechirgei, în calcarele stromatolitice algale cu spongieri, desi nu a fost recoltat indexul zonei. Atestarea a fost facuta pe baza asociatiei

caracteristice de Perisphinctes (Perisphinctes) parandieri [index subzonal], P. (Arisphinctes) cotovui

(Simionescu), P. (Dichotomosphinctes) elisabethae, la care se asociaza nautili, belemniti,

rhynchonellide asimetrice, terebratulide, zeilleride, spongieri siliciosi, serpulide, briozoare, spongieri

calcarosi, bivalve.

Fig. 9. Coloanastratigrafica sinteticapentru valea Cechirgeasi Veriga (dupaHerrmann, 1996).

16

Zona Bifurcatus este argumentata de un exemplar de Perisphinctes (Dichotomosphinctes) bifurcatus (Quenstedt) [index zonal], precum si de asocierea altor genuri de amoniti, brachiopode si

spongieri.

3.2.2.3. Oxfordianul superior

Zona Bimammatum este confirmata prin prezenta speciei Epipeltoceras bimammatum (Quenstedt) [index zonal] – localizata numai în malul drept al Dunarii (la nord de ostrovul Atârnati si

la sud de localitatea Ghindaresti), pe valea Cechirgea si pe valea Veriga. Dintre speciile

caracteristice biozonei mai amintim: Euaspidoceras hypselum [index subzonal] – prezent doar pe

valea Cechirgea, în calcarele stromatolitice cu spongieri, Epipeltoceras berrense (Favre),

Euaspidoceras costatum, Taramelliceras costatum (Quenstedt), Hibolites hastatus, Ochetoceras

marantianum (d’Orbigny), Pseudowagenia radisense, P. tietzei, Orthosphinctes tiziani, Decipia

topalensis (Simionescu), D. paucicostata (Simionescu), D. carsiensis, Trimarginites trimarginatum,

specii de foraminifere si brachiopode sesile. De mentionat ca indexul zonal este asociat cu faciesul

spongolitic deoarece a fost gasit numai în acest tip de asociatie faunistica.

Zona Planula este evidentiata în valea Veriga si aici se afla singurul loc din tara în care s-au gasit specii index de zona si subzona, în ultimul nivel al seriei stromatolitice. Asociatia caracteristica

este constituita din: Idoceras (Subnebrodites) planula (Hehl) [index zonal si subzonal], I. (S.)

laxevolutum (Fontannes), Decipia cf. topalensis (Simionescu), brachiopode, radiole de echinide,

entroce de crinoide, fragmente de Hibolites ex. gr. hastatus, briozoare marunte, serpulide, Sutneria

galar (Oppel) [index subzonal], fragmente de Aspidoceras circumspinosum (dupa Barbulescu, 1974;

Chiriac si colab. 1977; Barbulescu, 1979; Barbulescu în Dragastan si al., 1998).

3.2.2.4. Kimmeridgianul

Este identificat pe baza speciilor Physodoceras aff. circumspinosum, Orthaspidoceras

liparum (Oppel), Taramelliceras (Metahaploceras) rigidum (Wegele), prezente în ultimele doua

intercalatii stromatolitice dintre nivelele coraligene.

Fig. 11 prezinta coloana stratigrafica sintetica a stivei sedimentare cercetate, asa cum a

rezultat în urma observatiilor noastre directe pe teren.

Fig. 10. Sectiune în Oxfordianul superior de la S deGhindaresti (confluenta bratului Veriga cu Dunarea). 1. Calcare galbui, stratificate, în bancuri subtiri, cu Epipeltoceras bimammatum (Quenstedt) si Ochetoceras marantianum (d’Orbigny); 2. Calcare albe, fine, cu brachiopode si pectinide; 3. loess (dupa Barbulescu,1974).

17

Fig. 11. Coloana stratigrafica în faciesul spongalgal din zona Cechirgea-Veriga.

18

4. PALEOBIOGEOGRAFIE

In Jurasicul superior au existat conditiile propice pentru dezvoltarea si inflorirea unui lant de

recifi constituiti predominant din spongieri hexactinelizi. Acestia sunt printre cele mai vechi

vietuitoare pluricelulare de pe planeta si au ca si caracteristica distinctiva scheletul rigid din retele de

spiculi siliciosi sudati între ei. Lantul de recifi se întindea discontinuu pe o lungime de peste 7000 km

(de peste 3 ori mai mare decât actuala Mare Bariera de Corali), din Europa pâna în rasaritul Americii

de Nord si a constituit cea mai mare structura biotica formata vreodata pe Pamânt (Scott, 2005). O

reconstituire paleogeografica generala la nivelul Oxfordianului permite localizarea sumara a centurii

de recifi de spongieri siliciosi (fig. 12).

Fig. 12. Situatia paleogeografica în timpul Jurasicului superior (dupa Krautter, 2003).

Depozitele cu spongieri dobrogene se încadreaza în marea centura europeana de calcare

recifale spongolitice ce se întindea, în urma cu 150 milioane ani pe coasta nordica a Oceanului

Tethys, din Portugalia, la vest, prin Spania, Franta, Elvetia, sudul Germaniei, Polonia si pâna în

România, la est. Aceasta centura a fost numita recent Megafaciesul cu spongieri jurasic superior

[“Upper Jurassic Sponge Megafacies” (UJSM)] (Matyja, 1976, fide Pisera, 1997) (fig. 13).

19

Fig. 13. Paleogeografia sintetica din Jurasicul superior ce prezinta distributia faciesului cu spongieri siliciosi în Europa (dupa Oloriz si al., 2003).

In prezent se cunosc aflorimente ce se întind pe o linie sinuoasa ce se întinde mult în afara

Europei: de la est din Muntii Caucaz, România, Polonia, Germania, Elvetia, Franta, Spania,

Portugalia, si pâna în Newfoundland si Oklahoma la vest, dar si în depozitele atlantice submerse de

pe coasta marocana, precum si în Argentina (Krautter, 2004). Evident, pe o arie atât de întinsa de

aflorare, apar diferente notabile de asociatii de fauna si chiar de vârsta. De exemplu, faciesul

spongolitic din Georgia pare a fi cel mai vechi, din Jurasicul mediu. Pe continentul european, cele

mai vechi asociatii cu spongieri – aparute înca din Oxfordianul inferior – sunt cele din Spania si

România, dar în celelalte puncte de aflorare europene, ele sunt datate abia din Oxfordianul mediu si

cel superior. Apoi, în functie de conditiile geomorfologice de formare, se disting asociatii tipice de

panta continentala abrupta – în Portugalia, ori de platforma continentala – în România. In fine, din

punct de vedere paleontologic, fauna din România, de exemplu, are cele mai puternice afinitati cu

asociatiile din Jura Suaba (Germania), deosebindu-se de cea din Spania ori Portugalia. Toate

aceste considerente vor fi, însa, reluate pe larg în cuprinsul lucrarii.

Zone emerse

Facies cu spongieri siliciosi

Facies cu spongieri siliciosi presupus Zona prebetica

Dobrogea

OM: Masivul Oran IbM: Masivul Iberic AM: Masivul Armorican CM: Masivul Central RM: Masivul Rhenan BM: Masivul Bohem IM: Masivul Irlandez

20

5. PALEOECOLOGIE

5.1. Generalitati Istoricul formarii recifilor este documentat începând cu Proterozoicul (1,9 miliarde ani) iar

primele comunitati recifale complexe, de tipul celor cu care suntem familiarizati astazi dateaza de

acum 520 milioane ani, din Cambrian. Microbialitele sunt aparute de acum 3,5 miliarde de ani si

pentru înca 2,5 miliarde de ani singura lor forma de manifestare au fost stromatolitele (Wood, 1998).

Aparitia recifilor marcheaza înglobarea lor în asociatii complexe, asa cum sunt si cele Dobrogene.

Recifi cu importanta în evolutia vietii sunt datati si din Permianul superior si din Devonian. De-a

lungul Mesozoicului, spongierii au avut un rol în continua crestere. Primii recifi de spongieri siliciosi

se cunosc din Triasicul mediu din Polonia si aveau dimensiuni decimetrice. In Triasicul superior apar

recifi spongolitici în China. Acestia sunt primii recifi mari, de pâna la 10 m si aveau, pastrând

proportiile, aceeasi compozitie faunala si structura cu recifii jurasici. In Jurasicul inferior, recifii de

spongieri sunt cunoscuti pe marginea tectonica activa sudica a Tethys-ului: în Muntii Atlas în Maroc

si în Alpii Sudici – Italia. Singurul recif de spongieri de pe marginea nordica a Tethys-ului în Jurasicul

inferior este unul recent descoperit în Portugalia. In Jurasicul mediu, biohermele de spongieri apar

pe arii din ce în ce mai extinse: în India, Iran si Spania. Pe zone restrânse sunt atestate si în

Normandia, valea Rhonului si Muntii Mecsek în Ungaria (Krautter, 2000).

Evolutia organismelor constructoare de-a lungul perioadelor geologice este prezentata în fig.

14.

21

Fig. 14. Diversitatea organismelor constructoare de recifi. Stromatolite: 1, 5; spongieri: 2, 5-7, 12, 13; cianobacterii: 2, 3, 6, 7; corali tabulati: 3, 4, 8, 10; corali rugosi: 9; foraminifere: 11, briozoare: 11, 12; rudisti (bivalve): 16; alge: 11, 12; corali scleractini: 14, 15, 17, 18, 21, 22; gorgone (corali cornosi): 19; bivalve aberante: 20. Organismele nu sunt figurate la aceeasi scara (dupa Naeem si Baker, 2005).

Depozitele carbonatice cu spongieri de la Cechirgea-Topalu reprezinta, dupa cum a remarcat

si Simionescu la începutul secolului trecut, “cel mai important cuib de spongieri fosili de la noi din

tara”. Diversitatea problemelor pe care le ridica, bogatia si varietatea faunei incluse fac ca zona sa

se preteze la o gama foarte larga de studii si, probabil, nu vom epuiza niciodata aceasta sursa de

informatii despre viata din acel moment geologic a acestei regiuni a tarii noastre.

Vârsta oxfordiana corespunde perioadei de dezvoltare exploziva a majoritatii claselor de

spongieri si în primul rând a Hexactinellidelor, ca numar de genuri, spre intervalul de timp de apogeu

din Cretacic (fig. 15).

Climatic, în timpul Jurasicului superior, în perimetrul dobrogean existau conditii tropicale, asa

cum se întâlneau pe întreg selful nordic al oceanului Tethysian, unde s-a evidentiat centura

biofaciesului cu spongieri. Acest fapt este indicat atât de pozitia paleogeografica, cât si de prezenta

recifilor de corali. Un argument în plus este acela ca studiile efectuate pe spongierii actuali au aratat

ca cei siliciosi sunt limitati termic la temperaturi de aproximativ 10° C, care reprezinta minimul

subzistentei. Evident, optimul termic trebuie sa se încadreze într-un interval net superior; iar

dezvoltarea larga a populatiilor de porifere sugereaza, fireste, conditii optime.

22

Fig. 15. Distributia stratigrafica a phylumului Porifera: D – clasa Demospongea; H – clasa Hexactinellida; Ca – clasa Calcispongea (dupa Nistor-Hanganu, 1983).

23

5.2. Tafonomie Comunitatea faunistica din calcarele stromatolitice care afloreaza în perimetrul studiat este

foarte variata. Elementele predominante ale macrofaunei sunt spongierii si brachiopodele. In 1972,

A. Barbulescu si O. Dragastan au publicat un studiu care prezinta, printre altele, compozitia

macrofaunei, din Jurasicul superior al Dobrogei centrale, pe grupe de vietuitoare, ca numar de specii

(fig. 16). Studiul nu reflecta, în mod particular compozitia faunistica a aflorimentelor din perimetrul

Tichilesti-Ghindaresti, dar ofera o imagine sugestiva a proportiilor dintre diferitele grupe de

vietuitoare din acest interval de timp geologic. De mentionat ca, la acel moment, speciile de

spongieri gasite erau în numar doar de 28, dar chiar si asa sunt grupul cu cea mai mare abundenta.

In prezent, literatura ce se refera la Jurasicul superior din vestul Dobrogei centrale, aminteste în total

nu mai putin de 22 de genuri cu 41 de specii, fara a mai socoti stromatoporoideele, chetetidele si

sclerospongii. Nu este mai putin adevarat ca este imperios necesara o revizuire în acest perimetru a

faunei de porifere, în general si de spongieri, în particular, cu trimitere la mentiunile din literatura.

24

Fig. 16. Compozitia si histograma faunei din Oxfordianul regiunii Hârsova – Topalu (dupa Barbulescu si Dragastan, 1972).

Fauna subordonata în nivelele stromatolitice de la Cechirgea este constituita din serpulide,

rare gastropode, bivalve, care apar cu frecventa medie, briozoare, rare echinide (dar frecvente

radiole detasate), amoniti, des întâlniti mai ales ca fragmente si mai rar întregi, rari beleminiti.

Literatura mai aminteste nautili, crustacei, cu frecventa scazuta si pe care nu i-am putut gasi pe

teren. Cefalopodele reprezinta singurul element faunistic nectonic. De aceea, ele sunt singurele care

nu pot fi considerate ca apartinând biocenozei constructoare.

Elementul principal al faunei – spongierii – sunt prezenti într-o gama foarte variata de

dimensiuni si forme. Genurile care au avut potentialul de a creste mai mult (Casearia, Cribrospongia

si, mai rar, Cylindrophyma), au ajuns la dimensiuni gigantice – de pâna la 1 înaltime (pentru cei

cilindrici) ori diametru (pentru cei în forma de cupa). Densitatea acestor organisme, marea

variabilitate morfologica, dimensiunile uneori impresionante, precum si diversitatea genurilor

25

prezente conduc la concluzia ca mediul prezenta conditii de viata deosebit de favorabile dezvoltarii

acestui tip de asociatie. De altfel, considerentele paleogeografice sugereaza ca populatiile de

spongieri au ocupat nisa ecologica oferita de adâncirea fundului marin peste limita de dezvoltare a

coralilor, în conditiile în care mediul astfel creat satisfacea necesitatile acestor organisme. Se

considera ca acest lucru presupune existenta unui aport consistent de nutrienti, aport terigen

aproape nul, datorat departarii fata de tarm si dovedit prin lipsa materialului clastic de origine

continentala din sedimente si, în sfârsit, curenti de fund foarte slabi. In acelasi timp, se adauga o rata

de sedimentare redusa. Fara sa avem argumente de ordin sedimentologic pentru aceasta din urma

presupunere, putem motiva afirmatia cu urmatoarele observatii:

- densitatea scazuta a formelor aplatizate sau evazate de spongieri, adaptate substratului

semifluid (tipic zonelor cu rata de sedimentare mare).

- desi se cunosc forme actuale de spongieri adaptati la medii cu rate mari de sedimentare,

capabili de a inversa, ocazional, circulatia fluxului de apa, pentru a îndeparta depunerile

din porii inhalanti totusi, aceste forme sunt rare si nimic nu ne îndreptateste sa credem ca

populatii întregi din familii diferite de spongieri ar fi beneficiat de aceasta adaptare.

- ipoteza anterioara, a departarii fata de tarm, precum si dispunerea fundului marii, în

aceasta zona, sub forma de rampa, sunt premize ale unei rate de sedimentare slabe.

- predomina formele de spongieri cu punct evident de fixare de substrat dur, care

înseamna un aport redus de sediment fin.

- aspectele de tasare diferentiata observate punctual în aflorimente, presupun

consolidarea stratelor inferioare de sedimente înaintea formarii celor superioare, cu

bioconstructii local mai grele; în caz contrar nivelele mai vechi nu s-ar fi deformat, ci ar fi

fost strapunse. Ori, pentru ca sedimentele mai vechi sa aiba timp sa se consolideze,

trebuia ca viteza de depunere a stratelor mai noi sa fie redusa.

Totodata, putem lua în consideratie existenta unor curenti verticali importanti, cu rol de

oxigenare si de alimentare cu hrana.

Din punct de vedere al relatiilor din asociatie, printre indiciile oferite de zonele de aflorare se

remarca frecventa organismelor incrustante (în special serpulide), mai ales pe una din fetele

spongierilor alungiti cazuti în pozitie orizontala. In aceasta situatie, putem presupune instalarea

viermilor dupa moarte. Nu mai putem face, însa, aceeasi afirmatie, în cazul spongierilor de

dimensiuni reduse ce se gasesc fosilizati în pozitie de viata. Deseori, acestia prezinta un numar

mare de serpulide atât pe suprafata interna cât si externa a peretilor. Printre vietuitoarele din

asociatie cu afinitate pentru fixare pe corpul poriferelor, dar cu frecventa mult mai redusa decât a

serpulidelor, se mai numara brachiopode si bivalve de talie mica.

Materialul care umple cavitatea paragastrica a spongierilor este format din calcar stromatolitic

ori detritus bioclastic, cu resturi de brachiopode, bivalve, gastropode, fragmente de spongieri.

Laminatia stromatolitica, atunci când poate fi observata în apropierea corpului spongierilor, îmbraca

aceste organisme.

26

Unii autori considera ca poriferele de dimensiuni mari cu pozitie dreapta sunt un indicator al

unor curenti de fund foarte slabi sau absenti (Barbulescu în Dragastan si al., 1998). Spongierii mai

mici, pot prezenta forme usor curbate ori înclinate, dar acest fapt este considerat mai mult o

adaptare la cresterea pe o suprafata usor înclinata decât o deformare determinata de curenti.

Apreciez ca pot fi argumente pentru curenti de fund slabi sau absenti, dar acestea sunt mai putin

legate de forma spongierilor. Aceste organisme au un schelet rigid, ce le confera o consistenta dura.

Ele se prezinta, deci, ca si corpuri rigide, grele, cu forma proprie, deseori în pozitii instabile, dispuse

pe un substrat mâlos si fara un aparat puternic de ancorare. Din acest motiv, putem presupune ca

nu existau curenti puternici de fund. Forma spongierilor, nu ne ofera, însa, indicii relevante în acest

sens. In absenta unor studii care sa prezinte variabilitatea de forme dezvoltate în prezenta curentilor,

morfologia spongierilor nu poate reprezenta un temei de apreciere, întrucât ei nu sunt animale cu

corp moale si flexibil, care sa poata fi modelat de apa.

Referindu-ne la relatiile trofice, remarcam abundenta si diversitatea organismelor

suspensivore dintre care, brachiopodele erau principalul concurent al spongierilor. Ele reprezinta al

doilea grup de vietuitoare ca frecventa si importanta. Numeric, Rhynchonellidele si Terebratulidele

sunt dominante. Conservate exceptional de bine, brachiopodele sunt cel mai des gasite cu valvele

articulate, închise sau usor întredeschise, umplute cu material detritic fin, cu frecvente goluri care

dau indicatii asupra pozitiei în care au fost surprinse de consolidarea sedimentului. Uneori, ele apar

grupate în cuiburi unde abundenta specimenelor este mare. Spectaculoase prin dimensiunile mari,

brachiopodele au fost atent studiate si prezentate de A. Barbulescu împreuna cu E. Gradinaru

(1994), iar conform studiilor aceleiasi autoare (Barbulescu în Dragastan, Neagu, Barbulescu, Pana,

1998), aproximativ 60% dintre ele arata o pozitie orizontala, cu valva brachiala pe substrat.

De mentionat caracterul asimetric al Rhynchonellidelor (Pl. I, fig. 2), a caror asociere cu

fauna de spongieri a fost sesizata de mai multi autori, în decursul timpului. Asimetria cochiliei consta

în prezenta unui flanc mai coborât si a celuilalt mai ridicat, fara sa existe o egalitate între

dimensiunile lor, ori chiar existenta unei duble plicatii, la cele mai evazate, care delimiteaza trei zone

ale cochiliei (una centrala si doua laterale) de asemenea, inegale între ele si asimetrice.

Din punct de vedere numeric, ar mai fi important de punctat abundenta viermilor. Celelalte

grupe de vietuitoare (echinoide, foarte rare crinoidee, gastropode, bivalve) sunt mult subordonate.

Desi ocurenta cochiliilor fosilizate de cefalopode este indiscutabila, felul de viata nectonic al

acestora, ca si posibilitatea cochiliilor lor de a pluti si de a fi purtate la mari distante, dupa moarte,

ne determina sa le excludem din tratarea paleoecologica a asociatiei faunistice cu spongieri.

In sfârsit, trebuie sa adaug ca asociatia cu componenta prezentata mai sus este

caracteristica faciesului spong-algal propriu-zis. Observatiile paleoecologice facute, însa, nu sunt

legate si de asociatiile caracteristice Membrului de Visterna (care nici nu a fost identificat pe teren în

zona Topalu - Ghindaresti si este doar presupus în baza Membrului de Cechirgea). In faciesul

coraligen kimmeridgian, spongierii apar la început doar în intercalatii spong-algale între nivelele de

corali (si aici predomina cei siliciosi) si apoi numai ca fauna asociata în reciful coraligen (exclusiv

27

calcarosi). Aici, importanta lor ca pondere numerica este fara însemnatate. Trecerea de la un tip de

facies la altul poate fi observata cu usurinta în afloriment.

5.3. Consideratii batimetrice Problema adâncimii la care au trait populatiile de spongieri care au format depozitele de la

Cechirgea a fost mult dezbatuta de-a lungul timpului si mai multi cercetatori si-au exprimat pareri

diferite în lucrarile lor.

Pisera a publicat în 1997 o lucrare asupra spongierilor siliciosi pe baza studiilor efectuate

asupra faciesurilor spongolitice din Germania (Jura Alba). Acestea, alaturi de depozitele cu spongieri

din Polonia, se aseamana cel mai bine cu cele dobrogene. In studiul sau, autorul remarca faptul ca

geneza biofaciesului cu spongieri este datorata transgresiunii oxfordiene care a creat spatii de apa

adânca din care coralii au disparut, lasând o nisaecologica libera. Spongierii preexistenti în habitat

(dovada atestarile acelorasi genuri în Jurasicul mediu din Spania, Ungaria si Marea Britanie, precum

si cele din Jurasicul inferior din Georgia) au avut ocazia exploziei populationale.

A. Barbulescu (1970) în studiul dedicat sinclinalului Casimcei si al celui de la Baltagesti-

Topalu citeaza o serie de cercetari asupra adâncimii de formare a spongierilor (H. Holder, 1964; O.

Geyer, 1969; R. Trumpy, 1969; fide Barbulescu, 1970). Autoarea subscrie parerii lui R. Enay (1966,

fide Barbulescu, 1970), care apreciaza adâncimea de instalare a faciesului cu spongieri la 30-40 m.

In 1972, A. Barbulescu ia în considerare o noua parere, a lui A. Draganescu, care, pe baza

abundentei stromatolitelor asociate faciesurilor cu spongieri din vestul Dobrogei centrale, pledeaza

pentru adâncimi ale apelor mai mari de 10 m.

In “Stratigrafia Jurasicului din vestul Dobrogei centrale” (1974), A. Barbulescu reia problema

batimetriei si subliniaza ca este vorba de un bazin de mica adâncime, dar aflat departe de coasta

(datorita aportului terigen inexistent), cu o limita superioara de formare a recifilor coraligeni de 5-15

m.

A. Draganescu (1976) sugereaza ca depozitele faciesului spongalgal s-au format la adâncimi

între 10-20 m sub nivelul marii, limita superioara fiind data de baza valurilor obisnuite, iar cea

inferioara de adâncimea maxima general acceptata pentru activitatea algelor albastre-verzi.

Studiile lui J. Trammer asupra spongierilor jurasici din Polonia (1982) îl conduc la aprecierea

ca adâncimea de formare este cuprinsa între baza valurilor, în zona fotica si pâna la 150-200 m.

Argumentatia autorului se bazeaza si pe observatiile efectuate asupra lithistidelor actuale care

prefera adâncimi de 100-300 m Acest indiciu trebuie, însa, privit cu rezerva, deoarece ele constituie

un grup de organisme relicte, care se poate sa fi avut alte adâncimi de dezvoltare optime în Jurasic,

iar azi ele sa se fi refugiat mai în adânc.

In 1996, în lucrarea sa, R. Herrmann argumenteaza existenta unei rampe pe care s-au

dezvoltat în Oxfordian organismele ce au dat nastere depozitelor spongalgale, stromatolitice si

coraligene ale formatiunii de Casimcea. Inclinarea rampei era dinspre est spre vest, iar autoarea

28

propune 3 modele diferite, în functie de unghiul înclinarii. Astfel, pentru unghiuri cuprinse între 0,1˚ si

0,2˚, adâncimea în valea Cechirgei variaza între 80 si 160 m (fig. 17).

Analiza cuprinde si evolutia acestei rampe de-a lungul Oxfordianului, în functie de

transgresiunile si regresiunile marine (fig. 18).

De mentionat ca imaginea prezinta sugestia autoarei ca adâncimea în zona Cechirgea a

variat în limitele 60-90 m; acesta este intervalul considerat cel mai plauzibil.

In lucrarea sa din 1997, A. Pisera subliniaza si el, asa cum reiese si din figura 17 (dupa

Herrmann, 1996), ca încheierea evolutiei populatiilor de spongieri dezvoltate în Oxfordian este

datorata regresiunii tithoniene, confirmând, astfel, ipoteza autoarei germane. In aceeasi lucrare,

Pisera discuta diversele teorii asupra batimetriei faciesurilor spongolitice din Jurasicul superior, iar în

final, sustine posibilitatea ca spongierii sa fi proliferat într-un interval foarte larg de adâncimi, cuprins

între 600-700 m (limita inferioara) si 60-100 m (limita superioara – a sedimentelor ce contin si corali).

Studiul lui Dragastan, Neagu, Barbulescu si Pana (1998) reia în discutie aprecierile lui

Draganescu referitoare la adâncimea de 10-20 m de dezvoltare a faciesului cu spongieri.

Fig. 17. Variatia batimetrica în formatiunea Casimcea (dupa Herrmann, 1996).

V E

29

Fig. 18. Modelul dezvoltarii rampei carbonatice în Oxfordian (dupa Herrmann, 1996).

30

Dintre toate organismele din asociatia faunistica a perimetrului studiat, spongierii sunt cei

care sunt în masura sa ne ofere cele mai importante indicii de ordin batimetric. Atât cercetarile

paleontologice, cât si studiile de biologie efectuate pe organisme actuale sustin ca lithistidele sunt

cantonate la adâncimi mai mici, în timp ce populatiile de hexactinellide prolifereaza la adâncimi mai

mari. Calcispongii, frecvent asociati cu recifii coraligeni, sunt considerati indicatori de adâncime mai

redusa. Observatiile noastre, însa, ne îndeamna sa nu generalizam aceasta opinie, deoarece ea nu

pare sa se aplice decât genurilor de spongieri calcarosi de dimensiuni mici; de altfel, acestea sunt

cele care se asociaza faciesului coraligen. Pe valea Veriga, acest facies este de vârsta

kimmeridgiana si, asa cum au remarcat toti autorii citati mai sus care au studiat zona, este vorba,

într-adevar, de un facies de adâncime mai redusa. Gasim, însa, spongieri calcarosi (genurile

Stellispongia, Peronidella si mai rar Eudea, Eusiphonella) diseminati în populatiile de hexactinellizi

oxfordieni de facies mai adânc (obs. pers.). Ponderea lor în asociatia faunistica unde apar este la fel

de importanta ca si în asociatia coraligena, astfel încât nu exista nici un motiv sa credem ca

prezenta lor acolo este accidentala si nereprezentativa. Aceasta observatie confirma parerea lui

Pisera (1997) care mentiona calcispongii ca indicatori de adâncime cu rezerva. Acesta este, probabil

si unul din motivele pentru care limita batimetrica superioara propusa de el pentru faciesul

spongolitic este de 60-100 m, adica sensibil mai jos decât ar sugera prezenta coralilor si spongierilor

calcarosi asociati acestei limite.

Autorul polonez aminteste în lucrarea sa (1997) de studii efectuate pe sedimente actuale cu

compozitie similara biofaciesului cu spongieri, sedimente ce contin foraminifere planctonice, spiculi,

resturi de echinoderme si care au, în zilele noastre, adâncimi de formare cuprinse între 119 si 141

m, interval ce se apropie de aprecierile lui R. Herrmann (1996).

Opiniile cercetatorilor citati precum si observatiile personale m-au determinat sa ne formam o

parere asemanatoare celei a R. Herrmann (1996), astfel încât consider ca adâncimea rampei în

zona de dezvoltare a populatiilor de spongieri din zona Cechirgea se situa în intervalul 60-100 m,

deci sub limita de actiune a valurilor de furtuna.

Mediul de dezvoltare de tip rampa si conditiile particulare de viata au permis înflorirea unei

comunitati faunistice aparte. Aceasta asociatie are asemanari substantiale doar cu faunele din

Germania si Polonia si se deosebeste net de cea din Franta, de exemplu cu care nu are comune

decât 6 genuri din cele 22 prezente acolo si tot 22 si în Dobrogea. Vom încerca sa mai subliniem, pe

parcursul lucrarii, caracterul aparte al asociatiei oxfordiene dobrogene.

31

5.4. Studii statistice In lucrarea sa din 1997, Pisera a mentionat o observatie personala care, aplicata la

perimetrul care face obiectul studiului de fata, constituie fundamentul încercarilor statistice din acest

capitol. Conform ideii autorului polonez, putem afirma ca, plecând de la considerentul ca mediul de

sedimentare a permis conservarea corpului spongierilor în conditii favorabile, indiferent de tipul sau

rezistenta scheletului, se desprinde concluzia ca fosilele de la Cechirgea redau întreaga paleta a

comunitatii de spongieri, ceea ce permite si interpretari cantitative ori statistice. Cu alte cuvinte, dupa

moartea organismelor, conditiile de mediu au permis conservarea spongierilor, atât a celor cu

schelet silicios, cât si a celor cu schelet mixt, ori calcaros. Nu intentionam sa sustinem ideea ca s-au

conservat toate vietuitoarele din asociatie, ci ca pastrarea unor exemplare din fiecare tip este

dovada sansei egale de fosilizare. Aceasta este temeiul care ne-a determinat sa apreciem ca fosilele

recoltate pot da indicii asupra compozitiei reale a asociatiei faunistice.

Oarecum pe baza aceluiasi rationament am considerat fauna observata ca fiind

reprezentativa si din aceasta, fauna recoltabila si, mai departe, fauna identificabila ca având

pondere suficienta pentru studiul cantitativ.

Spongierii reprezinta 60,2% din totalul faunei recoltate în 33 de locatii de prelevare. Celelalte

grupe de organisme cu pondere importanta sunt: brachiopodele (13,9%), amonitii (7,7%), bivalvele

(5,4%). Mai putin de 5% din fauna sunt detinute de echinide si crinoidee, corali, gastropode,

chaetetide, belemniti si sclerospongi. De mentionat ca aceste procente au fost calculate pe baza

faunei recoltate doar în punctele de aflorare specificate si reprezinta fauna din faciesul cu spongieri,

inclusiv din zona de întrepatrundere dintre faciesul cu spongieri si cel coraligen din Kimmeridgianul

membrului de Topalu. Mai trebuie amintit si ca nu am tinut cont pentru calculul acestor ponderi, de

stromatolite (ca urme de viata), care sunt omniprezente, de viermii serpulizi (foarte des întâlniti) si de

organismele perforante (gasite doar ca urme), deoarece aceste grupe sunt imposibil de cuantificat.

Raporturile cantitative dintre diferitele grupe de organisme sunt reprezentate în fig. 19.

32

60%

0%

14%

5%1%

4%4% 2%

8% 1%1%

Spongieri Sclerospongi Brachiopode Bivalve Gastropode EchinideCrinoidee Corali Amoniti Chaetetide Belemniti

Fig. 19. Distributia grupelor de organisme.

Se observa cu usurinta dominanta spongierilor asupra celorlalte grupe de vietuitoare.

Daca ne raportam strict la fauna bentonica, adica la componenta efectiva a asociatiei

jurasice superioare, fara a tine seama de resturile organismelor nectonice (ale cefalopodelor), atunci

raporturile cantitative sunt cele din fig. 20.

0.0

10.0

20.0

30.0

40.0

50.0

60.0

70.0

Spon

gieri

Scler

ospo

ngi

Brac

hiopo

de

Bivalv

e

Gastr

opod

e

Echin

ide

Crino

idee

Coral

i

Chae

tetide

%

Fig. 20. Ponderea grupelor de organisme în bentos.

Spongierii reprezinta 98,1% din totalul poriferelor recoltate.

Argumentele de ordin stratigrafic si batimetric prezentate anterior sustin opinia ca pe masura

parcurgerii zonei de aflorare de la Cechirgea, trecem de la o vârsta inferioara la una superioara si de

33

la o adâncime mai mare la una mai redusa. Daca în privinta adâncimii nu putem preciza cifre exacte,

vârsta poate fi relativ apreciata pe baza biozonarilor. Graficul distributiei populatiei de porifere,

functie de variatia adâncimii este prezentat în fig. 21.

GRAFIC POPULATIE PORIFERE

13

14

15

16

17

18

0 10 20 30 40 50 60 70

numar de exemplare

loca

tie d

e pr

elev

are

Total

Fig. 21. Variatia numerica a exemplarelor de porifere pe masura cresterii adâncimii.

Cresterea

34

5.5. Comparatii

5.5.1. Observatii generale

Fara îndoiala, ca prima comparatie trebuie facuta cu celelalte ocurente ale faciesului

spongolitic din România, respectiv cu zona central-estica a Dobrogei centrale, unde caracteristicile

de facies sunt net diferite fata de vestul ei. Regiunea sinclinalului Casimcea, ce cuprinde un

perimetru vast, prin valea Visternei – Gura Dobrogei – Casian – Cheia – Mireasa ofera largi zone de

aflorare ale Callovianului, Oxfordianului si Kimmeridgianului, într-o mare varietate de faciesuri.

Depozitele spongolitice din aceste ocurente au trasaturi aparte care, însa, nu fac subiectul lucrarii de

fata. Ele au fost subliniate într-o serie de lucrari ale altor cercetatori si vor mai face obiectul unor

studii viitoare.

Materialul si documentatia avute la dispozitie ne permit o serie de comparatii sumare cu

situatiile din alte puncte de aflorare ale faciesului spongolitic european.

Fata de zona, pre-betica din sudul Spaniei, observam o serie de asemanari izbitoare atât în

ceea ce priveste tipul de constructie microbialitica, cât si din punct de vedere al aspectului general al

depozitelor si chiar, într-o masura mai mica, al comunitatii faunistice. In plus, aceleasi consideratii

tafonomice referitoare la pozitia de viata si de fosilizare ale spongierilor sunt facute si de autori ce au

studiat aflorimentele din Spania (Oloriz, 2003). La fel ca si în Dobrogea, se remarca o bogata fauna

epibionta pe corpul spongierilor, aparent dezvoltata din cursul vietii si, evident, dupa moarte. Atât în

cazul aflorimentelor din Spania, cât si al celor din Portugalia, se remarca, asemanator cu vestul

Dobrogei, constructii biostromale, cu aport trombolitic si terigen, precum si o trecere spre un facies

coraligen, cu o zona de întrepatrundere. Recifii de corali sunt, în toate situatiile, bine reprezentati

(Leinfelder, 1994). Spre deosebire, însa, de parerea autorului mentionat, în România, faciesul

coraligen nu este dezvoltat în Oxfordian, în acelasi timp cu cel spong-algal, dar la adâncime mai

redusa. Aspectele batimetrice indica, într-adevar, o descrestere treptata a adâncimii pe masura

avansarii spre sud, în directia localitatii Topalu, dar aceasta descrestere este simultana cu trecerea

de la Oxfordian la Kimmeridgian, atestata si de Barbulescu (în Dragastan si al., 1998), în conditiile

unei regresiuni marine. In aceeasi ordine de idei, reconstituirea mediului depozitional din Jurasicul

superior, publicata de Leinfelder et al. (1998), cu recif coraligen dezvoltat simultan cu cel spongo-

microbialitic, în intervale batimetrice diferite dar pe aceeasi platforma, nu se regaseste si în cadrul

Dobrogean sau, cel putin, nu poate fi certificata în perimetrul studiat, decât poate, pentru un interval

foarte scurt de timp, la limita Oxfordian-superior – Kimmeridgian, pentru care în afloriment, se

remarca o întrepatrundere pe arie restrânsa între cele doua faciesuri, corespunzatoare trecerii de la

un tip la altul. Modelul autorului mentionat, însa, are corespondent în alte locatii din megafaciesul

spongolitic european, ceea ce a permis o comparatie a abundentei spongierilor si coralilor în

Jurasicul superior (fig. 22).

35

Fig. 22. Tendinta generala de crestere a nivelului marii, manifestata de-a lungul

Jurasicului, a permis aparitia de spatii potrivite formarii de recifi. Acest fapt, coroborat cu cresterea numarului de organisme constructoare a dus la marirea numarului de recifi în Jurasic (dupa Leinfelder, 1998).

Una dintre cele mai asemanatoare regiuni din lantul recifal spongolitic european, cu situatia

din România, este cea din Jura alba, din Germania, atestata în primul rând de numarul foarte mare

genuri si specii comune de spongieri, ca principal element macrofaunistic din asociatie. Un studiu

interesant al recifilor germani, publicat în 2004 de Olivier si al., trateaza pentru prima data problema

nannofosilelor din depozite, în raport cu adâncimea, rata de sedimentare, vârsta. Reconstituirea

facuta de autorul mentionat este prezentata în fig. 23.

(A) Mediul de self adânc este caracterizat de dezvoltarea puternica a unui recif spongo-microbialitic. Depozitele mixte carbonatice-siliciclastice caracteristice structurii de self adânc din Oxfordianul superior cuprind atât acumulari de nannoplancton calcaros cât si aport de mâl carbonatic de pe platforma adiacenta predominant carbonatica. (B) Schita ce prezinta relatia strânsa dintre fazele succesive de crestere a recifului si întrepatrunderile laterale marno-calcaroase care înregistreaza un volum variabil de nannofosile calcaroase (dupa Olivier si al., 2004).

Fig. 23. Reproducere schematica a structurii selfului adânc în timpul

Oxfordianului.

36

Nannofosile calcaroase au putut fi identificate si în sedimentele din zona Cechirgea, în

faciesul spong-algal, fie în matricea micritica, fie în umplutura cavitatii paragastrice a spongierilor (Pl.

I, fig. 3), dar aceste organisme nu au facut obiectul unui studiu aparte.

In plansa II sunt figurate, câteva exemplare de porifere din Germania foarte asemanatoare cu

cele din România, în timp ce în plansa III sunt prezentate imagini de spongieri caracteristici

ocurentelor din zona Tubingen si care nu au corespondent în fauna oxfordiana Dobrogeana, sau nu

au putut fi gasite pe teren, desi literatura le aminteste.

Leinfelder (1993) prezinta în studiul sau o comparatie a conditiilor batimetrice si de fund în

câteva ocurente ale faciesului spongolitic din Europa occidentala (fig. 24), la care, adaugând

imaginile din fig. 18, întregim tabloul varietatii mediului depozitional de-a lungul lantului recifal

spongolitic de-a lungul Europei.

Facies coraligen / oolitic

Facies de spongieri siliciosi Facies mixt coraligen cu spongieri siliciosi

Fig. 24. Sectiuni mult simplificate prinJurasicul superior de pe selful nordicTethyan si Bazinul Lusitanian, custructuri recifale. Selful Tethyanprezinta caracteristici de rampa, în timpce Bazinul Lusitanian este caracterizatprintr-o diferentiere puternica de faciesdatorita activitatii sale tectonice (dupaLeinfelder, 1993).

Predominant calcar

Predominant marna

Siliciclaste grosiere

37

Cele mai interesante comparatii pot fi, însa, facute cu recent descoperitul recif de spongieri

actual. Localizat în largul coastelor Columbiei Britanice, în vestul Canadei, reciful respectiv,

identificat în 1999 si studiat ulterior, pare o reproducere a recifilor spongolitici jurasici, o continuare

peste timp a unui tip de comunitate ce se presupunea a fi disparuta. Dezvoltat la adâncimi cuprinse

între 90 si 250 m, corespunde intervalului batimetric considerat plauzibil si în cazul depozitelor

dobrogene. Dimensiunile bioconstructiei actuale sunt mai modeste: cea mai întinsa dintre ele nu

depaseste cca 7 km lungime, 20 m înaltime, dar se prezinta tot ca o înlantuire recifala, fiind

cantonata în special în vaile de eroziune glaciara formate acum 13.000 ani (Krautter, 2004; Scott,

2005). Din punct de vedere faunistic, biodiversitatea faciesului actual pare mult mai scazuta, dar

principalele componente sunt tot spongierii siliciosi, în forme actuale (Pl. I,fig. 1).

5.5.2. Caractere faunistice endemice

In 2004, Ungureanu si Barbu au publicat un studiu legat de caracteristicile distinctive ale

faunei de spongieri Jurasic superioare din vestul Dobrogei centrale, fata de celelalte ocurente ale

faciesului spongolitic european. Autorii observa ca, fata de fauna de spongieri oxfordieni din Franta,

care numara 22 de specii, numai 6 sunt comune cu cele cunoscute în România; în Germania, din

112 specii, 19 au fost gasite si în tara noastra si numai 4 specii din România se regasesc în cele 11

descrise de Mehl si Fursich (1987) din India. Aceste cifre reprezinta un interval de 17 pâna la 36 de

procente de fauna comuna cu alte ocurente. Totusi, nici unul dintre cele 22 de genuri si 41 de specii

descrise pâna acum în Dobrogea nu sunt mentionate numai aici. O singura varietate de

Cribrospongia reticulata (Goldfuss) pare sa fie strict locala. Aceasta situatie se datoreaza, în buna

masura, faptului ca nu s-au putut izola pâna acum structuri scheletice din fosilele de spongieri

dobrogene, care sa permita determinari taxonomice indiscutabile.

In ciuda acestei situatii, autorii mentionati au reusit sa surprinda o serie de caracteristici

morfologice macroscopice la spongierii din perimetrul care a facut si obiectul studiului de fata,

caracteristici care sunt specifice zonei, chiar daca au fost observate la specii cunoscute si în alte

regiuni. Cele mai evidente dintre acestea se refera la densitatea porilor la speciile Laocoetis

parallela (Goldfuss) si Laocoetis procumbens (Goldfuss) si sunt figurate în Pl. , fig. . Astfel, se

remarca o densitate cu pâna la 40-80% mai mare a porilor la specia L. parallela si cu pâna la 40-

170% mai mare la specia L. procumbens la exemplarele dobrogene fata de descrierile speciilor.

Cauzele acestor particularitati nu au putut fi explicate, dar sunt atribuite conditiilor de mediu.

38

CONCLUZII

Dobrogea centrala reprezinta extremitatea estica a Megfaciesului Spongolitic European si

este o regiune de referinta si cea mai reprezentativa pentru fauna de spongieri fosili din România.

Constructiile carbonatice se întind de la est la vest, din sinclinalul Casimcei si pâna în faleza Dunarii.

Ele sunt rezultatul activitatii unora dintre cele mai vechi si mai primitive vietuitoare de pe planeta,

fiind constituite, în principal, din structuri microbialitice stromatolitice si spongieri.

In Oxfordianul superior, asociatiile faunistice cu spongieri s-au dezvoltat pe un fund marin de

tip rampa, mai putin comun de-a lungul centurii spongolitice europene. Fundul marii avea o înclinare

slaba de la est spre vest care determina o diferenta de adâncime de câteva zeci de metri între

sinclinalul Casimcei si perimetrul care a facut obiectul lucrarii de fata. Aceasta diferenta a fost

suficienta pentru ca asociatiile faunistice cu spongieri din estul si vestul Dobrogei sa fie substantial

diferite. Astfel, în est se remarca micro-stromatolite si stive groase de spongieri plati suprapusi, iar în

vest mega-stromatolite si o abundenta de spongieri cu forme cilindrice, conice, flabeliforme, de

dimensiuni uneori gigantice.

Odata cu Oxfordianul superior, în aceasta zona, mai devreme decât în alte puncte ale

aceluiasi facies din Europa, începe o regresiune marina care avea sa puna capat acestei faune.

Astfel, în Kimmeridgian, faciesul spongolitic este înlocuit treptat cu unul recifal coraligen.

Particularitatile conditiilor de mediu din aceasta zona se reflecta în unele caracteristici

morfologice, dimensionale ale organismelor studiate.

---

Aduc, pe aceasta cale, multumirile mele doamnei lect. dr. Iuliana Lazar pentru sprijinul

acordat, îndrumarea constructiva si observatiile valoroase. De asemenea, ramân îndatorat d-lui dr.

ing. Constantin Bucur pentru ajutorul logistic în editarea lucrarii.

39

BIBLIOGRAFIE

1. Andrasanu A. si colab., 1982 – Calcarele cu spongieri din valea Cechirgea-Topalu – Rezervatie

geologica (jud. Constanta) în Univ. Buc., Monumente geologice ale naturii, pag. 77-86, Bucuresti 2. Antonescu C. S., 1928 – Spongieri jurasici din Dobrogea – Acad. Rom.-Memoriile Sectiunii

Stiintifice, seria III, tom. V, pag. 481-500, Bucuresti 3. Barbulescu A., 1967 – Asupra unor spongieri calcarosi jurasici din Dobrogea – Buletinul

Societatii de Stiinte Geologice din R. S. România, vol. X, pag. 229-240, Bucuresti 4. Barbulescu A., 1970 – Corelarea faciesurilor organogene din sinclinalul Casimcea cu cele din

sinclinalul Baltagesti-Topalu (Dobrogea centrala) – Buletinul Societatii de Stiinte Geologice din R. S. România, vol XIII, pag. 155-176, Bucuresti

5. Barbulescu A., 1971 – Asupra Jurasicului mediu din sinclinalul Casimcei (Dobrogea centrala) – Analele Universitatii Bucuresti, Geologie, an XX, pag. 141-155, Bucuresti

6. Barbulescu A., 1972 – Asupra “recifilor” neojurasici din Dobrogea centrala – Studii si Cercetari de Geologie, Geofizica, Geografie, seria Geologie, vol. 17, pag. 91-107, Bucuresti

7. Barbulescu A., 1974 – Stratigrafia Jurasicului din vestul Dobrogei Centrale, Bucuresti 8. Barbulescu A., 1976 – Les Considerations Stratigraphiques în Roniewicz E. – Les

Scleractiniaires du Jurassique superieur de la Dobrogea Centrale, Roumanie – Palaeontologia Polonica, nr. 34, Varsovia

9. Barbulescu A., 1979 – Cephalopodes de l’Oxfordien inferieur en Dobrogea centrale – Revue Roumanie de Geologie, Geophysique et Geographie, tom 23, nr. 1, pag. 105-109

10. Barbulescu A., Dragastan O., 1972 – Correlation of the Upper Jurassic Faunas in Central Dobruja and the Haghimas Massif (Romania) – Revue Roumaine de Geologie, Geophysique et Geographie, tom 16, nr. 1, pag. 40-42, Bucuresti

11. Chiriac M., Barbulescu A. si colab., 1977 – La Dobrogea centrale et du sud pendant le Jurassique et le Cretace – Revue Roumaine de Geologie, Geophysique et Geographie, tom 21, pag. 147-151

12. Draganescu A., 1976 – Constructional to Corpusclar Spongalgal, Algal and Coralgal Facies in the Upper Jurassic Carbonate Formation of Central Dobrogea (the Casimcea Formation) în Patrulius D. si colab. – Inter. Coll. Carb. Rocks/Evapor. Roumania – Guidebook 15, pag. 15-43, Bucuresti

13. Dragastan O., Neagu Th., Barbulescu A., Pana I., 1998 – Jurasicul si Cretacicul din Dobrogea centrala si de sud (paleontologie si stratigrafie), Bucuresti

14. Gaillard C., 1972 – Les eponges siliceuses des calcaires lites du Jura meridional (Oxfordien superieur) – Doc. Lab. Geol. Fac. Sci. Lyon, pag. 103-148, Lyon

15. Goldfuss A., 1862 – Petrefacta Germaniae, Ed. 2, partea I, Leipzig 16. Gradinaru E., Barbulescu A., 1994 – Upper Jurassic Brachiopod Faunas of Central and North

Dobrogea (Romania): Biostratigraphy, Paleoecology and Paleobiogeography – Jb. Geol. B.-A., band 137, heft 1, pag. 40-84, Viena

17. Herrmann R., 1996 – Entwicklung einer oberjurassichen Karbonatplattform: Biofazies, Riffe und Sedimentologie im Oxfordium der Zentralen Dobrogea (Ost-Romanien) – Berliner geowiss. Abh., E19, pag. 1-101, Berlin

18. Krautter M., 1995 – Kieselschwamme als potentielle Indikatoren fur Sedimentationsrate und Nahrstoffangebott am Beispiel der Oxford-Schwammkalke von Spanien – Profil, 8, pag. 281-304, Stuttgart

19. Krautter M., Barrie J. V., Conway K. W., Austin W. C., Neuweiler M., 2000 - Hexactinellid sponge reefs in the past, present and future - Geological Association of Canada Annual Meeting. Program with Abstracts

20. Krautter M., 2003 – Research of GeoBio-CenterLMU members highlighted – GeoBio-CenterLMU-News Flash – online

21. Leinfelder R. R., 1993 – Upper Jurassic reef types and controling factors – Profil, vol. 5, pag. 1-45

22. Leinfelder R. R. si colab., 1994 – The Origin of Jurassic Reefs: Current Research Developments and Results – Facies, 31, pag. 1-56, pl. 1-4, Erlangen

23. Leinfelder R. R., 1998 – Reefs and Global Climate: Conclusions for our future? – Jurassic Reef Park - online

24. Leinfelder R.R., Werner W., Nose M., Schmid D. U., Krautter M., Laternser R., Takacs M., Hartmann D., 1998 – Paleoecology, Growth Parameters and Dynamics of Coral, Sponge and

40

Microbolite Reefs of the Late Jurassic - Le “Vergleichende Palokologie und Faziesentwicklung oberjurassischer Riffstrukturen des westlichen Tethys-Nordrandes und des Lusitanischen Beckens (Zentraiportugal)/E Project

25. Mehl D., Fursich F. T., 1997 – Middle Jurassic Porifera from Kachchh, Western India – Palaontologische Zeitschrift, 71 (1/2), pag. 19-33, Stuttgart

26. Naeem S., Baker A. C., 2005 – Paradise sustained – Natote, vol. 433, pag. 370-371 27. Neagu Th., Lazar I., Cîrnaru P., 2002 – Paleozoologia nevertebratelor, vol. I, Bucuresti 28. Olivier N., Pittet B., Mattioli E., 2004 – Palaeoenvironmental control on sponge-microbialite reefs

and contemporaneous deep-shelf marl-limestone deposition (Late Oxfordian, southern Germany) – Palaeogeography, Palaeoclimatology Palaeoecology, vol. 212, pag. 233-263

29. Oloriz F., Reolid M., Rodriguez-Tovar F. J., 2003 – A Late Jurassic Carbonate Ramp Colonized by Sponges and Benthic Microbial Communities (External Prebethic, Southern Spain) – Palaios, vol. 18, pag. 528-545.

30. Pisera A., 1991 – Upper Jurassic Sponge Megafacies in Spain: Preliminary Report în Reitner J., Keupp H. – Fossil and Recent Sponges, pag. 486-497, Berlin

31. Pisera A., 1997 – Upper Jurassic Siliceous Sponges from the Swabian Alb: Taxonomy and Paleoecology – Palaeontologia Polonica, nr. 57, Varsovia

32. Pisera A., 1999 – Postpaleozoic History of the Siliceous Sponges with Rigid Skeleton – Memoires of the Queensland Museum, 44, pag. 463-472, Brisbane

33. Scott A., 2005 - B.C.’s reefs among science’s great finds – Coastlines Archives 34. Simionescu I., 1909 – Straturile jurasice dintre Hârsova si Boasgic (Dobrogea) – An. Inst. Geol.

Rom., an III, pag. 1-35, Bucuresti 35. Trammer J., 1982 – Lower to Middle Oxfordian Sponge of the Polish Jura – Acta Geol. Pal., vol.

32, nr. 1-2, pag. 1-39, Varsovia 36. Ungureanu D., 2003 – Paleoecologia depozitelor cu spongieri de vârsta Jurasic superioara din

vestul Dobrogei centrale (perimetrul Tichilesti-Ghindaresti) – Lucrare de diploma 37. Ungureanu D., Barbu E., 2002 – Spongierii din Valea Cechirgea – Determinari si relatii

paleoecologice – comunicare la Sesiunea de comunicari stiintifice a studentilor, Iasi 38. Ungureanu D., Barbu E., 2004 – Endemic Features of the Upper Jurassic Sponges in the

Western Central Dobrogea (Atârnati-Cechirgea Perimeter) – Acta Palaeontologica Romaniae, vol. 4, pag. 493-502

39. Wood R., 1998 – The Ecological Evolution of Reefs – Annu. Rev. Ecol. Syst., vol 29, pag. 179-206.

41

Plansa I

1. Spongier silicios din reciful spongolitic din largul Columbiei Britanice (dupa Scott, 2005) 2. Rhynchonellide (Lacunosella) – valea Cechirgea – Oxfordian superior.

3. Nannofosila în calcar micritic – esantion din valea Cechirgea – Oxfordian superior – sectiune

subtire vazuta în lumina polarizata, nicoli II, x 6,2.

42

Plansa I 1

2

3

43

Plansa II - fauna similara Germania – România -

1. Cnemidiastrum (Zittel) – specimen din Jura Alba (Germania) – Oxfordian - fauna similara cu cea dobrogeana.

2. Cypellia (Pomel) – specimen din Jura Alba (Germania ) – Oxfordian – fauna similara cu cea

dobrogeana.

3-5. Spongieri fosili nedeterminati, prezentati pentru a exemplifica similitudinile dintre faunele fosile din recifii spongolitici germani si dobrogeni. Fig. 3 si 4 – exemplar din Jura Alba (Germania) – Oxfordian. Fig. 5 – exemplar din valea Cechirgea – Oxfordian superior (col. A. Barbulescu)

6-7. Casearia (Quenstedt) – specimene din Jura Alba (Germania) – Oxfordian – fauna similara cu

cea dobrogeana.

44

Plansa II

1 2

3 4 5

6 7

45

Plansa III - deosebiri faunale Germania -

1-4. Spongieri fosili nedeterminati, prezentati pentru a exemplifica deosebirile dintre faunele fosile din recifii spongolitici germani si dobrogeni – exemplare din Jura Alba (Germania) – Oxfordian. Fig. 1 – Eusiphonella?. Fig. 2 – Stellispongia?. Fig. 3 – Eusiphonella?. Genurile ar putea fi comune, dar morfologiile, respectiv speciile sunt net distincte de cele dobrogene.

46

Plansa III 1

2

3

4

47

Plansa IV

- caractere endemice -

1, 4. Laocoetis parallela (Goldfuss) – valea Cechirgea – Oxfordian superior. 2. Laocoetis procumbens (Goldfuss) – valea Veriga – Oxfordian superior. 3. Laocoetis procumbens (Goldfuss) – valea Cechirgea – Oxfordian superior. 5. Specimenul din fig. 1, detaliu x 4. 6. Specimenul din fig. 4, detaliu x 4 – numararea porilor pe cm patrat.

7. Specimenul din fig. 3, detaliu x 4 – numararea porilor pe cm patrat.

8. Specimenul din fig. 4, detaliu x 4; sageata rosie indica locul de bifurcare a rândurilor

verticale de pori.

9. Specimenul din fig. 1, detaliu x 4.

48

Plansa IV

1 2 3

4

5 6 7

8 9