CUPRINS:

1. Noţiuni introductive - importanţa cooperării internaţionale în scopul

reprimării criminalităţii

2. Noţiunea şi natura juridică a extrădării

2.1. Definiţia şi caracterele extrădării

2.2. Natura juridică a extrădării

2.3. Convenţiile de extrădare

3. Concluzie

4. Bibliografie

1. Noţiuni introductive - importanţa cooperării internaţionale în scopul

reprimării criminalităţii

Dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe mai multe planuri, în special

după Primul Război Mondial, a fost însoţită, între altele, de o creştere fără

precedent a criminalităţii internaţionale prin proliferarea unor forme ale

criminalităţii organizate pe teritoriul mai multor state, cum sunt cele privind

traficul internaţional de droguri, de femei şi de copii, falsificarea de monedă

sau alte valori ale diferitelor state, furturi, tâlhării organizate în mijloacele de

transport internaţional, fără a mai menţiona recrudescenţa fenomenului

terorismului internaţional. Această prezenţă îngrijorătoare a criminalităţii în

viaţa internaţională a determinat o reacţie de solidaritate din partea statelor

conştiente de necesitatea colaborării lor în vederea prevenirii şi combaterii

acestui fenomen.

Procesul de organizare al cooperării s-a manifestat şi în domeniul

dreptului penal, prin atragerea statelor la iniţiativa organizaţiilor

internaţionale, cum a fost Societatea Naţiunilor Unite şi cum este în prezent

O.N.U., pentru cooperarea în vederea prevenirii şi combaterii unor categorii

de infracţiuni periculoase pentru întreaga umanitate şi pentru acordarea

reciprocă de asistenţă juridică în realizarea justiţiei penale.

„Orice stat are de înfruntat trei pericole potenţiale pentru securitatea şi

interesele sale: instabilitatea socio-politică (mai ales acolo unde există

tensiuni religioase sau etnice), terorismul internaţional şi crima organizată.”.

Aceasta din urmă are aptitudinea să creeze tensiuni economice sau politice

provocând chiar căderea guvernărilor.

Organizaţiile criminale profită din plin de creşterea accentuată a

turismului internaţional, de politica de liberalizare a emigraţiei, de

expansiunea comerţului liber, de echipamentele avansate de comunicare, de

2

tehnica avansată de spălare a banilor, pentru a-şi realiza şi proteja scopurile

meschine, ajungând chiar să se implice frecvent în programele de privatizare

prin care guvernele încearcă să repornească economiile naţionale, după lungi

perioade de criză. Cumpărarea de bănci aparţinând statului, de societăţi de

servicii şi telecomunicaţii, serveşte organizaţiilor drept acoperire pentru

operaţiile lor clandestine, contribuind la creşterea puterii şi influenţei

acestora, şi totodată la destabilizarea finanţelor globale. Criminalitatea aşa-

ziselor „gulere albe” este deosebit de periculoasă pentru societate din cauza

faptului că anumite persoane, bucurându-se de o bună stare materială, de o

poziţie socială şi o imagine de prestigiu, apelează la metode şi procedee

rafinate pentru săvârşirea de infracţiuni care să nu atragă atenţia asupra lor.

O ameninţare gravă la adresa umanităţii este redată de recrudescenţa

terorismului internaţional, fenomen ce a luat amploare deosebită în ultimul

timp, afectând adeseori siguranţa statelor, destabilizând organizaţii şi

instituţii, răsfrângându-se implicit asupra populaţiei civile, panicată şi

indignată de mijloacele crude şi meschine prin care teroriştii înţeleg să-şi

rezolve interesele.

2. Noţiunea şi natura juridică a extrădării

Extrădarea este considerată expresia cea mai vie a asistenţei juridice în

domeniul dreptului penal. Certitudinea că fuga nu poate asigura sustragerea

de la răspunderea penală este o condiţie indispensabilă eficacităţii preceptului

penal.

Extrădarea este o instituţie care funcţionează direct în interesul statului

care o solicită, indirect însă, ea serveşte intereselor tuturor statelor, fiindcă

prevenirea şi reprimarea infracţiunilor devine pe plan infracţional o

preocupare de interes colectiv. Ea însă nu poate acoperi toate necesităţile

3

asistenţei juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, fiind forma

de asistenţă cu cele mai importante efecte.

Se întâmplă deseori ca un infractor, după ce săvârşeşte o infracţiune pe

teritoriul statului său, să se refugieze pe teritoriul altui stat, pentru a scăpa de

tragerea la răspundere penală. În aceste situaţii, infractorul nu poate fi tras la

răspundere, în lipsă, în ţara unde s-a săvârşit infracţiunea iar în ţara în care se

refugiază nu se ştie dacă acesta este infractor sau, dacă se ştie, adeseori nu

există probe referitoare la săvârşirea infracţiunii. De asemenea sunt situaţii

când infractorul a fost judecat, dar înainte de a începe executarea pedepsei

sau în timpul executării, condamnatul se refugiază pe teritoriul altui stat.

Pentru rezolvarea acestor cazuri a fost creată instituţia extrădării ca

fiind „instituţia menită să asigure cooperarea juridico-penală dintre state

pentru a nu crea posibilitatea infractorilor dintr-un stat, care s-au refugiat pe

teritoriul altui stat, să scape de răspunderea penală ori să se sustragă de la

executarea sancţiunii aplicată printr-o hotărâre de condamnare definitivă.”

2.1. Definiţia şi caracterele extrădării

Din timpuri străvechi şi până astăzi, instituţia extrădării a fost definită

de diverşi autori, fiecare încercând să explice această instituţie într-o manieră

aparte.

Astfel, extrădarea este „predarea de către un stat a unui individ inculpat

sau condamnat pentru o infracţiune, unui alt stat care îl cere în scop de a

aplica legea sa penală pentru infracţiunea pe care a săvârşit-o pe teritoriul

său.”

Într-o altă definiţie, „extrădarea este actul prin care statul pe teritoriul

căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat

4

remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană pentru a putea fi

judecată sau pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnată.”

De asemenea, „prin extrădare se înţelege actul prin care statul, pe

teritoriul căruia s-a refugiat un infractor sau un condamnat, predă pe infractor

sau condamnat statului pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea sau

statului împotriva căruia s-a săvârşit infracţiunea sau statului care l-a

condamnat, predare care se face în vederea judecării sau în vederea executării

pedepsei.”

Într-o formulare mai elaborată, „extrădarea este un act bilateral politic

şi juridic prin care statul pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă

pe acesta statului unde s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale cărui interese

au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetăţean este, în vederea

tragerii la răspundere penală ori executării pedepsei la care a fost condamnat

printr-o hotărâre definitivă.”

Alt autor considera că: „extrădarea este actul prin care un stat, pe al

cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel

infractor pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese

condamnat de instanţele judecătoreşti ale acelui stat.”

Altfel spus, extrădarea este „actul prin care un stat remite altui stat un

individ urmărit sau condamnat pentru o infracţiune la legile ţării reclamante.”

Toate aceste definiţii ale extrădării sunt corect exprimate din punct de

vedere legal, singura diferenţiere fiind cea legată de formularea fiecărui autor.

Caracterele extrădării sunt uşor de evidenţiat din definiţiile

extrădării, pe care le-am prezentat mai sus.

a) Extrădarea este un act bilateral ce emană din voinţa a două state.

„Este de observat că, în timp ce calitatea de stat solicitat nu o poate avea decât

statul pe al cărui teritoriu se află infractorul ce urmează a fi extrădat, calitatea

5

de stat solicitant o pot avea mai multe state interesate în pedepsirea

infractorului: statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită infracţiunea, statul

împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea sau ai cărui cetăţeni

au fost victime ale infracţiunii, statul al cărui cetăţean este infractorul.”

b) „Fiind o instituţie juridică, extrădarea are şi un pronunţat conţinut

politic întrucât ea se realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor

respectându-se suveranitatea şi independenţa lor.” Extrădarea capătă aşadar

un caracter politic, deoarece statul semnatar al convenţiei se obligă să

îndeplinească întocmai obligaţiile care îi revin realizând astfel voinţa celuilalt

stat. Aceasta presupune prevederea unor condiţii accesibile atât statului

solicitant, cât şi statului solicitat.

c) „În acelaşi timp, extrădarea este un act jurisdicţional, solicitat şi

acordat exclusiv în scopul realizării represiunii, persoana extrădată fiind un

inculpat sau un condamnat penal.” Aşadar extrădarea constituie un mijloc

juridic de combatere a fenomenului infracţionalităţii internaţionale, folosirea

instituţiei din alte considerente decât acesta nefăcând altceva decât să

denatureze menirea şi raţiunea pentru care a fost creată.

d) Extrădarea este o instituţie reglementată prin norme de drept

cuprinse în convenţii bilaterale sau multilaterale prin care se stabilesc

rapoartele între statele semnatare, tratamentul juridic şi procedura aplicată

infractorilor a căror extrădare s-a cerut cât şi cea aplicată infractorilor

extrădaţi care tranzitează teritoriul ţării şi condiţiile de formă şi de fond care

urmează a fi îndeplinite de statele semnatare.

Este firesc ca în relaţiile internaţionale, să se dea întâietate acelor norme

care au la bază înţelegerea intervenită între state. „În statele în care există legi

de extrădare, dispoziţiunile acestora servesc ca norme complinitoare pentru

6

tot ce nu s-ar găsi reglementat prin convenţii de extrădare şi ca norme

principale atunci când nu există o convenţiune de extrădare.”

2.2. Natura juridică a extrădării

„În realizarea colaborării statelor în lupta împotriva fenomenului

infracţional, extrădarea joacă un rol deosebit fiind forma de asistenţă juridică

la care statele recurg cel mai adesea în activitatea de prevenire şi reprimare a

infracţiunilor.”

Sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act de reciprocă asistenţă

juridică internaţională şi poate fi acordată numai în baza unor convenţii

internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

Extrădarea este o instituţie care funcţionează direct în interesul statului

care solicită, indirect însă ea serveşte intereselor tuturor statelor, fiindcă

prevenirea şi reprimarea infracţiunilor devin pe plan infracţional o

preocupare de interes colectiv. Extrădarea nu poate însă acoperi toate

necesităţile asistenţei juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor,

totuşi ea este forma de asistenţă cu cele mai importante efecte.

Fără asistenţă juridică internaţională nu s-ar putea înfăptui aplicarea

legii penale în cazurile în care, după săvârşirea infracţiunii, făptuitorul

reuşeşte să părăsească teritoriul ţării. De asemenea, nu s-ar putea realiza

aplicarea legii în temeiul principiilor personalităţii şi realităţii

În cazul în care există o convenţie de extrădare a infractorilor, pentru

cele două state semnatare devin obligatorii şi au eficienţă juridică dispoziţiile

şi normele din convenţie; în cazul în care nu există o convenţie de extrădare se

poate aplica principiul reciprocităţii, care se manifestă sub forma unor

declaraţii de reciprocitate ce presupun angajamentul pe care şi-l ia statul ce

doreşte extrădarea unei persoane faţă de statul solicitat, ca în cazul în care se

7

va admite extrădarea, să procedeze la fel în cazul formulării în viitor a unei

cereri similare de către respectivul stat.

2.3. Convenţiile de extrădare

Convenţiile nu au, de regulă, efect retroactiv, dar cu toate acestea,

statele pot să le atribuie acest efect extrădând persoane care au săvârşit

infracţiuni anterior încheierii lor. Încheierea tratatelor şi convenţiilor exprimă

dorinţa statelor de a colabora în lupta împotriva criminalităţii.

Se discută dacă, indiferent de existenţa unei convenţii, unui tratat, unei

legi speciale ori a dispoziţiilor din Codul Penal şi Codul de Procedură Penală,

admiterea extrădării este condiţionată de reciprocitate, de către statul

solicitant a obligaţiei de a extrăda la rândul său într-un caz omolog sau dacă

extrădarea poate avea loc şi în afara acestei condiţii.

Autorii de specialitate examinează principiul reciprocităţii în cadrul

condiţiilor extrădării, considerându-l fie o condiţie prealabila a cererii de

extrădare, fie o condiţie pentru admiterea extrădării. Părerea majoritară

privind principiul reciprocităţii depăşeşte cadrul condiţiilor extrădării, fiind

indisolubil legat de problema surselor de reglementare.

Controversele în literatura de specialitate cu privire la principiul

reciprocităţii sunt determinate de deosebirile privind fundamentul juridic al

extrădării. În opinia care consideră extrădarea un act de suveranitate a

statului, principiul reciprocităţii este socotit obligatoriu, el asigurând

egalitatea în drepturi a părţilor între care are loc extrădarea. Reciprocitatea

garantează securitatea juridică deoarece aceasta antrenează egalitatea de

tratament în toate cazurile de extrădare.

În concepţia care consideră extrădarea în primul rând un act de

asistenţă internaţională în materie penală, remiterea unui infractor aflat pe

8

teritoriul statului solicitat devine o obligaţie impusă de imperativele

represiunii criminalităţii pe plan internaţional, iar principiul reciprocităţii nu

poate înlătura această obligaţie. Nu există o regulă generală de drept

internaţional potrivit căreia asistenţa juridică nu ar putea fi acordată decât

conform principiului reciprocităţii. Potrivit dreptului internaţional un stat are

dreptul de a acorda asistenţă judiciară chiar şi atunci când nu este obligat. Nu

constituie o problemă de drept, ci numai o decizie politică hotărârea unui stat

de a invoca sau nu reciprocitatea în relaţiile de extrădare.

Majoritatea legislaţiilor fac din principiul reciprocităţii un principiu

obligatoriu atunci când sursa extrădării este constituită de legislaţia internă.

Convenţiile sau tratatele de extrădare pot veni uneori în concurs cu

dispoziţiile unor legi interne, în acest caz se pune întrebarea ce influenţă pot

avea legile interne intervenite posterior încheierii acestora atunci când conţin

dispoziţii contrarii.

Întrucât tratatele sunt bazate pe acordul statelor semnatare care

exprimă voinţa părţilor contractante, nici o schimbare, nici o derogare de la

dispoziţiile lor nu se poate face unilateral prin voinţa numai a uneia din părţi.

Acest principiu este unanim acceptat.

Este posibil să se enumere anumite infracţiuni în convenţiile privind

extrădarea, dar ulterior legea internă a uneia dintre părţi să dezincrimineze

vreuna din faptele enumerate în convenţie. În asemenea cazuri, statul solicitat

nu mai poate extrăda persoana care se presupune sau care recunoaşte că a

săvârşit o faptă care este infracţiune după legea statului solicitant, dar care a

încetat de a mai avea acest caracter cu legea statului solicitat.

Când fapta pentru care se cere extrădarea nu este menţionată în

convenţie, dezincriminarea acelei fapte nu contravine convenţiei de extrădare,

aşa că refuzul extrădării corespunde convenţiei; problema se pune în aceiaşi

9

termeni şi în ceea ce priveşte pedeapsa pentru infracţiunea care face obiectul

cererii de extrădare, în cazul în care în convenţia de extrădare se prevede un

minim de pedeapsă ca o condiţie pentru admiterea cererii de extrădare.

În acest caz, dacă la data primirii cererii de extrădare fapta pentru care a

fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere atrage o pedeapsă care

ulterior a fost modificată potrivit legi statului solicitat şi care, după

modificare, este inferioară minimului prevăzut de convenţie, atunci

extrădarea nu va fi acordată. Modificările intervenite în legislaţia internă a

statului solicitat nu influenţează propriu-zis dispoziţiile din convenţie, ci

creează un obstacol la admiterea cererii de extrădare.

Convenţiile de extrădare încheiate sunt aplicabile şi infracţiunilor

comise anterior încheierii acestora, fiindcă prin voinţa părţilor contractante

convenţia transformă o simplă facultate existentă anterior într-o obligaţie

juridică, obligaţie care justifică retroactivitatea convenţiei şi aplicarea ei la

infracţiunile anterior comise.

Retroactivitatea convenţiei de extrădare nu are nici o legătură cu

retroactivitatea legii penale: părţile contractante sunt libere să prevadă dacă

convenţia pe care o încheie este sau nu aplicabilă infracţiunilor anterior

săvârşite.

Marele penalist român Vintilă Dongoroz afirma: „Acest sistem are

îndoitul merit că, pe deoparte asigură persoanei a cărei extrădare se cere

posibilitatea de a se apăra şi a se evita extrădarea în condiţii neregulate, iar pe

de altă parte lasă guvernului o margine de apreciere, chiar în cazul în care

extrădarea este admisibilă, fiindcă pot exista consideraţiuni de ordin moral,

politic sau echitabil pe care justiţia nu putea să le invoce, ea trebuie să se

conformeze legilor, atunci când a hotărât că cererea trebuie admisă;

10

consideraţiuni însă de care poate oricând să ţină seama şi să refuze pe temeiul

lor o cere de extrădare”.

Concluzie:Extrădarea este un act de asistenţă juridică prin care un stat pe

teritoriul căruia s-a refugiat un infractor sau condamnat , care nu este

cetăţean al statului solicitat, este predat, la cererea statului în drept a-l urmări

penal, judeca sau supune la executarea condamnării penale. Ca regulă

cetăţenii proprii nu se extrădează. Extrădarea este recunoscută ca instituţie

juridică de Constituţia Republicii Moldova în art.18 .

În doctrina de specialitate extrădarea este definită ca fiind ”un act de

asistenţă juridică interstatală în materie penală care urmăreşte transferul

unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranităţii juridice

a unui stat în domeniul celuilalt stat .”

Rolul principal al extrădării este acela de a asigura fiecărui stat condiţii optime

de realizare a justiţiei, prin represiunea infracţiunilor.

Extrădarea este o instituţie juridică atât a dreptului intern, cât şi a

dreptului internaţional prin care persoanele vinovate de săvârşirea unor

infracţiuni internaţionale sunt predate statelor îndreptăţite a le judeca şi

condamna ori a le obliga să execute o pedeapsă la care au fost condamnate.

Extrădarea este un act de cooperare a statelor împotriva infractorilor de

un anumit gard de periculozitate, pentru a împiedica sustragerea acestora de

la răspunderea penală, prin refugierea pe teritoriul altui stat,.

Extrădarea este un act bilateral care presupune un stat solicitant , care

cere extrădarea, şi un stat solicitat , care primeşte cererea de extrădare .

11

Fiind o instituţie juridică, extrădarea prezintă şi un pronunţat conţinut

politic, întrucât se realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor, cu

respectarea suveranităţii şi independenţei lor.

Bibliografie:

1. Constitutia Republicii Moldoa

2. Convenţia Europeană din 20 aprilie 1959 privind asistenţa reciprocă în materie penală (în cele ce urmează: Convenţia din 1959 privind Asistenţa Reciprocă),

3. Basarab, M., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1997;

4. Basarab, M., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1997;

5. Boroi, A., Drept penal. Parte generală, Ed. All Back, Bucureşti, 2000;

6. Coman, F., Drept internaţional public, Ed. Silvy, Bucureşti, 1999;

7. Moldovan, A. T., colaboratori: Dachin, F., avocat Cioacă G. A., Expulzarea,

extrădarea si readmisia în dreptul internaţional, Ed. All Beck, Bucuresti,

2004;

8. Pivniceru, M. M., Răspunderea penala în dreptul internaţional, Ed. Polirom,

Iasi, 1990;

9. Radu, F. R., Cooperarea judiciara internaţională si europeană în materie

penală, Ed. Wolters Kluwer, 2009;

10. Stănoiu, R. M., Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed.

Academiei R. S. R., Bucureşti, 1975;

11. Stănoiu, R. M., Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed.

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977;

12