Existențialismul - variantă distinctă a filozofiei existențiale - este o doctrină filozofică și de acțiune

caracterizată printr-o accentuare a individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității.

Existențialismul își are originea în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuțiile

lui Husserl și Heidegger, devenind faimos după sfârșitul celui de-al doilea război mondial prin

lucrările lui Jean-Paul Sartre și ale autorilor grupați în Franța în jurul revistei "Les Temps

Modernes", Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty. Existențialismul cuprinde deopotrivă un

sistem ideatic, o morală și o doctrină de acțiune.

Cuprins

  [ascunde] 

1 12 teme principale ale gândirii existențialiste

2 Introducere

3 Fenomenologia existențială

o 3.1 Ontologia existențială

o 3.2 "Existența precede Esența"

4 Angoasă și Acțiune

5 Programul literar

6 Trăsături "existențialiste" în filozofia românească

7 Legături externe

§12 teme principale ale gândirii existențialiste[modificare | modificare sursă]

(după E. Mounier, Introduction aux existentialismes, éd. Gallimard, 1962.

Contingența ființei umane Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar putea la

fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.

Neputința rațiunii. Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.

Devenirea ființei umane. Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-și

construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.

Fragilitatea ființei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârșit, distrugerii mele ca ființă

umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă

care ne însoțește existența.

Alienarea. Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu mai are nici stăpânirea,

nici posesiunea sinelui.

Finitudinea și urgența morții. Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva tendinței

noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e finită și se îndreaptă

către moarte.

Singurătatea și secretul. Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalți.

Neantul. Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el survine din

neant și se îndreaptă către el.

Devenirea personală. Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în inconștiență

față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat personală și conștientă.

Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să opteze, să aleagă

în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți. Alegerea fiind o

necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea

conștientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalți.

Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o ființă alături de cei cu care e

nevoit să existe; ființa umană este ființa-împreună (Mitsein, cf. Heidegger).

Viața expusă. Omul trebuie să acționeze, să îndrăznească, să-și pună în joc viața - sub

permanenta privire și judecata inevitabilă a celorlalți.

§Introducere[modificare | modificare sursă]

Simone de Beauvoir

În Franța, Kierkegaard nu a avut la început influența unui revoluționar al gândirii. El apăruse mai

mult ca un fel de continuator romantic al lui Maine de Biran. Husserl și Heidegger erau puțin

cunoscuți chiar publicului specializat. Jean-Paul Sartre a asigurat cel dintâi fenomenologiei o largă

audiență, la început prin romanul La Nausée ("Greața", 1938), apoi prin lucrarea

monumentală L'Être et le Néant ("Ființa și neantul", 1943). Această carte masivă nu este ușor

comprehensibilă, dar cititorii care nu s-au lăsat descurajați vorbesc despre această încercare

de ontologie fenomenologică cu entuziasmul pe care altă generație îl manifestase față de "Les

Nourritures terrestres" a lui André Gide. Dacă Sartre nu este descoperitorulfenomenologiei, el o

reînoiește și o îmbogățește trasându-i liniile distinctive, cu precădere datorită metodei pentru a

atinge rădăcina ontologică afenomenelor psihologice. S-a afirmat că Marcel Proust, dacă ar fi trăit,

n-ar mai fi putut să scrie după Sartre așa cum a scris după Bergson, iar observația nu privește doar

influența asupra epocii ci și contribuția conceptuală și de viziune generală pe care gândirea lui

Sartre a lăsat-o.

§Fenomenologia existențială[modificare | modificare sursă]

Maurice Merleau-Ponty

Fenomenologia a dat noțiunilor de intenție, de lipsă, de dorință o importanță preponderentă.

Revizuind "cogito"-ul cartezian, Husserl afirmă că a spune "gândesc" nu are nici un sens. Ar trebui

spus "gândesc aceasta", pentru că principala caracteristică a conștiinței este de a se răsfrânge

asupra altui lucru decât asupra ei înseși, de a avea un conținut: ea este astfel "intențională",

este conștiința a ceva. Această teză a fost reluată de Merleau-Ponty în Phénoménologie de la

perception ("Fenomenologia percepției", 1945).

§Ontologia existențială[modificare | modificare sursă]

În filozofia sa, Sartre reconsideră noțiunea tradițională de ființă, preluând distincția fundamentală

hegeliană între în-sine și pentru-sine. Clasic se afirma: există ceea ce este!, nu se găsea în în-

sine nici cel mai mic germen de dualitate, aceasta fiind ființa tuturor fenomenelor, adică a tuturor

aparițiilor care au loc în lumea interioară și exterioară, și unele și altele perfect obiective. Dar dacă

eu mă absorb într-o credință, pot eu spune că această credință a mea se identifică cu conștiința

mea? Nu, deoarece conștiința mea nu este credința mea, ea este conștiința credinței. Se

regăsește aici principiul intenționalității conștiinței postulat de Edmund Husserl. Ființa conștiinței nu

este deci în sine ci pentru-sine. Conștiința nu există decât în măsura în care ea nu coincide cu ea

însăși. Astfel realitatea umană este o lipsă (un manque), ea este totdeauna în urmărirea unui ideal

care îi este ontologic interzis. Ea aspiră către o sinteză imposibilă: în-sine-pentru-sine, sau

conștiința devenită substanță, substanța devenită cauza sa proprie, o imposibilitate; în alți

termeni, omul-dumnezeu. Astfel, se poate spune că ceea ce redă proiectul relei-credințe în

realitatea umană este ideea coincidenței om-dumnezeu.

Astfel, plecat de la principiul "intenționalității" lui Husserl, constatând că omul este o lipsă, Sartre a

trebuit să ajungă la concluzia că această carență e aceea a infinitului: "Omul este o pasiune

inutilă". Între aspirație și dumnezeire este vidul absolut, "neantul". De aceea, soluția este ca omul

să se construiască pe sine în fiece clipă.

Libertatea umană este o evidență: acțiunea este prin esență intențională. Libertatea este

neantizarea în-sinelui. Suntem liberi în fiece clipă, deoarece avem în orice moment posibilitatea

alegerii. Când nu alegem, înseamnă deopotrivă că am ales să nu alegem. (Chiar și cel care este

chemat la război are întotdeauna de ales între a merge să ucida, a dezerta sau a se sinucide. Este

la fel în orice altă situație umană: avem întotdeauna în fața noastră cel puțin două opțiuni alternative,

de unde evidența că suntem perfect responsabili - nu putem învinui pe nimeni - de fiecare situație în

care suntem, și că tot ce se întâmplă, se întâmplă nu din exterior, nici din vreo obscură "voință" a

destinului sau a celorlalți - acesta este punctul de vedere al relei-credințe -, ci totdeauna cu

consimțământul și responsabilitatea noastră.) Libertatea nu admite nici o determinare anterioară.

Trecutul nu poate servi drept motivație a unui act: actul liber este gratuit. Omul e un ansamblu de

proiecte, el face (acționează) și se face (se construiește pe sine), el nefiind altceva decât ceea ce

face din el. Omul nu este o potențialitate, o sumă de rezerve ("cu mai mult noroc, aș fi putut

ajunge..."), ci exact ceea ce este.

Celălalt: nu sunt doar realitate umană privilegiată de singularitatea sa ireductibilă (Dasein), ci și o

ființă alături de ceilalți, o ființă-împreună (Mitsein, cf. Heidegger). A trăi conștient de o lume bântuită

de aproapele meu înseamnă a mă angaja într-un univers ale cărui complexe-ustensile pot avea o

semnificație pe care proiectul meu liber nu a prevăzut-o. Moartea mea este evenimentul vieții mele

umane. Moartea are un caracter absurd; ea nu conferă un sens al vieții: sensul nu poate veni decât

din subiectivitatea însăși, (Jean-Paul Sartre, Ființa și neantul), însă fiecare acțiune și fiecare proiect

al vieții mele îi afectează deopotrivă pe toți ceilalți.

După Heidegger, Sartre reia pe seama sa postulatul lui Husserl, după care "fenomen este tot ceea

ce - într-un fel oarecare - se manifestă". Pentru a fi manifest, un fenomen nu trebuie neapărat să

fie "public": stările mele de conștiință se manifestă doar mie însumi, ele sunt - chiar prin excelență -

materie cu descriere fenomenologică. Fenomenul nu este expresia deformată a unui lucru ascuns,

nu mai este "fenomenul" kantian opus "numenului" său. În ontologia existențială a lui Sartre, ființa

unui obiect existent nu mai este decât ceea ce apare. Nu mai există "ființă" la modul absolut

(precum esența la Kant), ci două modalități de ființă, ireductibile una la alta: ființa-în-sine, sau ființa

apariției, șiființa-pentru-sine, sau ființa conștiinței în care s-a produs această apariție.

§"Existența precede Esența"[modificare | modificare sursă]

În termeni filozofici, orice obiect are o esență (ansamblul constant al proprietăților lui) și

o existență (o anumită prezență efectivă în lume). La un anumit gen de obiecte esența precede

existența, de ex. o casă sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în minte după

ansamblul proprietăților știute și apoi, construite sau fabricate, se realizează prezența lor în lume,

existența lor. După principiul conform căruia un obiect nu există decât corespunzător esenței

sale, s-a încercat să se extrapoleze acest principiu asupra omului (ca reminiscență religioasă: omul

a fost creat conform unei anumite reprezentări). În tradiția filosofilor sec. XVII și XVIII, s-a vorbit

despre așa zisă "natură umană",esență comună tuturor oamenilor. Existențialismul dimpotrivă

afirmă că la om - și numai la om - existența precede esența. Aceasta înseamnă că omul mai

întâi este și doar după aceea este într-un fel sau altul. Într-un cuvânt, omul își creează propria

esență (nu poate face altfel), aruncându-se în lume, suferind acolo, luptând ca să

se defineascăpuțin câte puțin, și definiția rămâne totdeauna deschisă: nu se poate spune ce

este acest om înainte de moartea sa, nici ce este umanitatea înaine ca ea să fi dispărut.

Existențialismul refuză să dea omului o natură fixată pentru totdeauna.

§Angoasă și Acțiune[modificare | modificare sursă]

Angoasa (die Angst - anxietate, teamă nedeterminată) ocupă un loc dominant

în filozofia lui Heidegger, căci prin ea se descoperă neantul care caracterizează ființa umană în

fondul său. Omul este abandonat lumii fără un sens al existenței sale acolo, este suspendat în

spaima contingenței absurde a destinului său. În existențialismul lui Sartre, omul este considerat

într-o permanentă activitate de definire de sine. Omul nu poate decât să acționeze, gândurile lui sunt

proiecte și angajări, sentimentele lui sunt întreprinderi în sensul în care viața este unitatea conduitei

sale. Atunci de unde provine angoasa (l'angoisse)? Dacă omul nu este ci se face și făcându-se își

asumă responsabilitatea întregei specii, dacă nu există nici valoare, nici morală care să fie date a

priori, dacă în fiecare caz noi trebuie să decidem singuri, fără punct de sprijin, fără ghid și

totuși pentru toți, "condamnați de a fi liberi" (Sartre), cum am putea să nu resimțim spaima unui

asemenea destin? La aceasta se adaugă conștiința tragică a faptului că noi nu supraviețuim decât

prin propriul nostru efort (fie și numai acela de a respira, sau de a ne câștiga existența). Fiecare din

actele noastre pune în joc sensul lumii și locul omului în univers; prin fiecare din acțiunile noastre,

chiar când nu o vrem, noi constituim o scară de valori, cu responsabilitățile lor. Ponge afirmă că

omul este viitorul omului. Acest viitor nu este însă dat, hotărât. Fiecare din gesturile noastre

contribuie la desenarea acestui viitor. Angoasa însă, departe de a fi un obstacol în calea acțiunii, îi

este chiar condiția de existență. Ea devine una cu sensul acestei redutabile responsabilități a

oricăruia în fața tuturor.

În privința disperării, este adevărat că omul are dreptul să spere; dar speranța este de fapt cea mai

mare piedică în calea acțiunii. Sperând, nu avem altceva de făcut decât să așteptăm cu brațele

încrucișate. Omul nu poate voi decât dacă a înțeles că nu poate conta pe nimeni altul în afara lui

însuși, că este singur pe pământ în mijlocul responsabilităților sale infinite, fără ajutor, nici salvare

posibilă, fără alt scop decât acela pe care și-l va da el însuși, fără alt destin decât acela care și-l va

crea singur. Această cunoștință intuitivă a situației sale este ceea ce numesc

existențialiștii disperare: conștiința seacă și lucidă a condiției umane. Tot astfel cum angoasa nu se

distinge de sensul responsabilității, disperarea devine una cu voința de acțiune. Cu disperarea

începe adevăratul optimism, acela al omului care nu așteaptă nimic, care știe că nu are niciun

drept și nimic nu-i este îndatorat, și care se bucură astfel de a conta numai pe el însuși, acționând

în același timp pentru toată umanitatea. În viața socială și politică, existențialismul este o doctrină a

libertății, a reflecției radicale și a acțiunii.

§Programul literar[modificare | modificare sursă]

Programul literar a fost expus (vezi Jean-Paul Sartre, Les Temps modernes, Prezentare , editorial )

în manifestul revistei "Les Temps Modernes" apărută în 1945, creată de un grup de scriitori în jurul

lui Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir și Maurice Merleau-Ponty. Corespunzând filozofiei

existențialiste, ideea fundamentală este aceea aresponsabilității scriitorului față de societatea

căreia îi aparține. Scopul îndepărtat ar fi eliberarea scriitorului de complexul inutilității artei sale și,

indirect, eliberarea omenirii de disperarea în fața destinului său. Se preconizează un om total, "total

angajat și total liber", pentru ca în orice circumstanță el să poată alege viața, angajarea,

responsabilitatea.

§Trăsături "existențialiste" în filozofia românească[modificare | modificare sursă]

Petru P. Ionescu

Pornind de la Heidegger și de la Kierkegaard, face "filozofie existențială", interesându-se de "esența"

trăirii imediate, determinând destinul omului și relevând frica originară (Angst), tragica "goliciune" a

individului (în Ontologia umană și cunoașterea).

Mircea Eliade

Este interesat mai mult de "trăire", de asimilare și creștere. Trăirea, în înțelesul înalt al cuvântului,

este o funcție a personalității, fugind de scheme și de orice dependență a unui moment atins. Unul

din sensurile "existenței" este de "a o epuiza conștient și glorios, de a o împlini continuu..."

(în Soliloquii)

D.D. Roșca

În "Existența tragică" face procesul cunoașterii științifice și metafizice, ajunge la un agnosticism total

și la pesimism.

Emil Cioran

Gânditorul alege eseul și aforismul ca forme privilegiate de exprimare a ideilor sale. Condamnați la o

singularitate contingentă, "singuri pe lume", cu sufletul tânjind intuitiv după absolut, luciditatea

noastră ne livrează pe "culmile disperării". Soluția nu este investigația ("mă miră faptul că unii se mai

preocupă de teoria cunoașterii"), ci trăirea intensă și lucidă. "Trăirismul" - variantă românească a

unui existențialism de nuanță creștină și mistică - îl recunoaște în perioada interbelică drept unul din

cei mai notabili reprezentanți ai săi. Ieșirea din condiția tragică a omului ar fi cu putință prin două

atitudini fundamentale: "cea naivă și cea eroică" (în Pe culmile disperării, 1934). Stabilit din 1937

în Franța, abandonează "trăirismul" cu nuanțe radical mistice, abhorând angajarea în secol și orice

acțiune ca pe o nefericire; importantă rămâne doar contemplația lucidă. Reușita, ca și eșecul,

reprezintă forme moderne de manifestare a Neantului. Viața nu are nici o valoare, este numai o

soluție de necesitate pentru cei ce nu găsesc altă ieșire din impasul trăirii (De l'incovenient d'être

né, 1973). Contemplarea, luciditatea, detașarea și o stare permanentă de hiper-conștiință ar putea

atenua într-o viață, pentru om, dramatismul provocat de conștiința neantului său și al lumii (vezi

art. Emil Cioran).