EvreiEvreu (învechit: israelit) este un termen care denumeşte, în limba română, adepţii religiei iudaice sau mozaice şi apartenenţii la poporul evreu.

Alţi termeni sunt etnonimul intrat pe filieră slavă jidov/jâdov (astăzi desuet şi regional); etnonimul cu aceeaşi rădăcină, dar cu alt sufix, jidan/jâdan; varianta ovrei a etnonimului evreu; iudeu (din latină); israelit/izraelit (iudeu şi israelit au astăzi răspândire aproape numai în context bisericesc).

Articolul Iudaism se ocupă în detalii cu religia evreilor, denumită şi religia mozaică. Articolul de faţă se concentrează pe evrei ca etnicitate.

Potrivit mitologiei evreieşti, din punct de vedere etnic, evreii sunt neamul care îi are printre strămoşi pe patriarhul biblic Iacob, numit si Israel, fiul lui Isac, şi cei care i-au urmat convertindu-se. Etnia evreiască îi include astăzi atât pe „evreii practicanţi”, cei care observă legile biblice şi rabinice, cunoscute ca miţvot, cât şi pe evreii nepracticanţi sau practicanţi în parte ai cultului, pe evreii agnostici şi atei, dar care se consideră evrei în sensul cultural sau naţional, fiind numiţi „evrei laici”.

Harta regatelor Iudeei si Israelului aşa cum au existat potrivit Bibliei în 926 î.e.c.( graniţele sunt doar indicative)

Etimologie

Cuvântul evreu provine din limba ebraică. Cuvântul ebraic עברי (ivrí) este înrudit cu verbul עבר „a trece”[1]. Mitologia evreiască leagă acest nume de Eber, un strămoş al lui Abraham, urmaş al lui Şem. Israelit provine din etnonimul ebraic, בני ישראל, „fiii lui Israel”. Variantele etnonimice vechi ori regionale bazate pe rădăcina slavizată jid- şi sufixate cu -ov şi -an provin din numele ebraic devenit etnonim, יהודה, Iehuda (plural ים Dהּוד Fי, transliterat iehudim). Varianta iudeu (astăzi preponderentă în

limbaj liturgic creştin şi în textele despre evreii antici) are aceeaşi origine, dar a intrat în limba română prin intermediul latinei şi elinei.

Originea poporului evreu

Un fragment din anul 1213 î.e.c. din Egipt cu menţionarea poporului evreu

Poporul evreu[2] este originar din Orientul Apropiat, îndeosebi din regiunea numită în antichitate Ţara lui Israel. Poporul evreu e numit în limba ebraică עם ישראל, „poporul (lui) Israel”, cu numeroase atestări archeologice[3] din perioade antice (cea mai veche a fost găsită în Egipt şi e datată în jurul anului 1213 î.e.c.)[4].

În Scrisorile de la Amarna este amintit un popor cu numele de habiru/apiru. Există teorii care, pe baza unor date şi a similitudinii etnonimice, consideră că evreii preistorici şi antici ar fi fost identici cu acesta sau poate unul dintre triburile poporului habiru[5].

Potrivit tradiţiei evreieşti, poporul evreu ar avea la bază 13 triburi, cu legături de familie din antichitate, cu aceeaşi limbă şi religie. Străinii convertiţi la religia evreilor, religia mozaică, au fost asimilaţi. Religia mozaică nu practică misionariatul printre alte popoare şi grupuri confesionale[6]. În istoria evreilor sunt câteva perioade în care populaţii au fost asimilate ca urmare a adoptării religiei iudaice. Prima a fost iudaizarea amoriţilor[7], un popor canaanit, care, după tradiţie, era înrudit cu evreii. Familia regală a ţării Adiabene (coincidea în mare parte cu Asiria) s-a convertit la iudaism în prima jumătate a secolului I, şi, împreună cu ea, s-au convertit o parte din locuitorii ţării aflaţi în regiunea numită azi Kurdistan. Evreii din Adiabene au ajutat evreii din Iudeea în timpul războaielor cu romanii, iar membrii familiei regale au fost înmormântaţi la Ierusalim[8].

În diaspora, evreii şi-au păstrat tradiţiile, limba şi religia. Cultul religios s-a dezvoltat cuprinzând şi tradiţii care nu făcuseră parte din ritualul religios din epoci mai vechi. Ritualul religios a păstrat şi limba ebraică, (asociată cu limba arameică devenită pentru o perioadă „lingua franca” a Orientului Apropiat), utilizată mereu ca limbă a cultului, chiar şi în lungile perioade istorice în care în viaţa de zi cu zi limba uzuală era alta. Din limba ebraică provin un număr de împrumuturi lexicale în alte limbi, cuvinte şi expresii mai ales religioase (ex. sâmbătă, mană, aleluia, amin, jubileu, heruvim, serafim, serafic, osana etc.). La aceasta au contribuit comunităţile evreieşti din diaspora, precum şi răspândirea creştinismului (comunităţile creştine primordiale au fost evreieşti).

Religia iudaică, în forma ei ortodoxă , asemănător cu alte culte religioase - creştine, musulmane etc nu permite căsătorii cu practicanţii altor culte, decât prin convertirea partenerilor de cuplu - în cazul acesta, la iudaism. Din cauza căsătoriilor în interiorul comunităţii, ca şi în cazul altor etnii şi obşti religioase, în colectivităţile evreieşti au apărut uneori şi unele boli ereditare foarte rare care se manifestă aproape numai la evrei şi care au fost mai bine depistate şi studiate datorită contribuţiei medicilor si cercetătorilor evrei[9] Evreii căsătoriţi cu străini erau în trecut excluşi din comunitate şi s-au asimilat în sânul altor popoare. Deoarece statutul social-politic al evreilor diasporeni a fost timp de secole inferior (de exemplu, în România, până după Primul Război Mondial, li sa refuzat cetăţenia română) statutului băştinaşilor, numărul străinilor cooptaţi în comunităţile evreieşti, prin convertire religioasă, a fost în multe perioade neglijabil.

Hazarii

Războinic hazar (ori avar), cu un captiv. Desen după un bazorelief de pe un vas de aur din Tezaurul de la Sânnicolaul Mare.[10]

Istoricul evreu român Meyer Abraham Halevy reaminteşte că familia regală, aristocraţia şi o parte din poporul hazar s-au convertit la iudaism la mijlocul secolului al VIII-lea. În hanatul Hazaria trăiau evrei imigraţi din Persia şi din Imperiul Bizantin unde au fost persecutaţi în secolele VI-X (în 632 iudaismul a fost interzis şi în 720 s-a încercat o botezare forţată a evreilor)[11]. Nu există date istorice cu privire la numărul aproximativ de evrei imigraţi şi convertiţi. În preajma strămutării triburilor ungare în Pannonia, li s-au alăturat trei triburi hazare, supranumite kavari (pe greceşte kavaroi; potrivit cronicii De administrando imperii de Constantin VII Porfirogenetul şi altor izvoare). Decenii mai târziu, în timpul domniei ducelui Tokşun (Taksony) (mijlocul sec. X), pe teritoriul noii Ungarii au fost admise alte grupuri de hazari. Kavarii se presupune că erau de confesiune mozaică, însă probabil neobservantă a Talmudului. Potrivit izvoarelor, plecarea lor din est a fost o consecinţă a unei revolte (eşuate) faţă de han. În noua patrie, Pannonia, kavarii au fost asimilaţi curând de populaţia maghiarofonă şi au fost creştinaţi. Hazarii care şi-au păstrat religia mozaică au fost asimilaţi de comunităţile evreieşti din Europa de est[12]. Cercetări genetice moderne susţin că populaţia evreiască aşkenază are de asemeni o oarecare ascendenţă turcică. În baza acestor studii a fost avansată ipoteza că hazarii (al căror idiom probabil era o variantă veche a limbii ciuvaşe din familia de limbi turcice) ar fi reprezentat circa 11%-12% din străbunii evreilor aşkenazi.

Originea genetică

În baza unor cercetări genetice făcute în scop medical în California, s-a tras concluzia că femeile din sânul populaţiei aşkenaze sunt predispuse a se îmbolnăvi de cancer la sân într-un procentaj de 8,3% în comparaţie cu procentajul de 2,2% privind incidenţa aceleiaşi maladii la femeile celorlalte subgrupuri ale rasei albe. La femeile de limbă spaniolă, procentajul stabilit este de 3,5%, dar cercetări avansate au confirmat că un număr important de indivizi din acest mare grup lingvistic au strămoşi de confesiune mozaică[13].

Istoria antică

Istoria evreilor, din perioada antică, e descrisă în Biblia evreiască şi cunoscută prin ea în toată lumea. Descoperiri archeologice au întărit diverse date care apar în Biblie, dar perioada mai veche, a primului

Templu, nu are dovezi archeologice şi sunt istorici care cred că o parte din aceste texturi nu reprezintă o adevărată istorie a evreilor.

Regatul Unit

Templului lui Solomon din Ierusalim. Ilustraţie bazată pe datalii biblice

După tradiţia evreiască 13 triburi de evrei, formate din descedenţii celor 12 fii ai lui Israel (tribul lui Iosif a fost împărţit în două triburi, după fiii lui, Menaşe şi Efraim), au cucerit Ţara Israel, au colonizat-o şi, după o periodă în care nu aveau o conducere centrală, au format un regat condus de regele Şaul. Lui Şaul i-a urmat regele David. Acesta a cucerit oraşul Salem (în ebraică Şalem), căruia i-a fost schimbat numele în Ierusalim şi care a devenit capitala evreilor. Fiul lui David, Solomon, a construit la Ierusalim Templul, care urma să fie unic în religia evreilor.

Iehuda şi Israel

După moartea lui Solomon, statul a fost împărţit în două regate, Iudeea şi Israel.

În anul 733 î.e.c. Teglath-Phalasar III (Tiglat Pileser sau Tukulti-apil-Ešarra), regele Asiriei a cucerit Regatul Israel, l-a distrus şi a exilat o mare parte din populaţia evreiască. În anul 586 î.e.c. Iudeea a avut aceeaşi soartă şi, după cucerirea Ierusalimului, regele Babilonului, Nabucodonosor (sau Nebucadneţar) a exilat o mare parte din populaţia evreiască. După aceste exiluri, evreii au continuat să-şi păstreze religia şi să aştepte venirea unor timpuri prielnice pentru revenirea în patrie, unde să reconstruiască Ierusalimul şi Templul.

Întoarcerea evreilor din exil

În 539 î.e.c., împăratul persan Cirus a cucerit Babilonul şi a dat permis tuturor popoarelor deportate să se întoarcă în ţarile lor şi să-şi refacă templele distruse. Mulţi evrei s-au întors în Israel şi şi-au refăcut Ierusalimul şi Templul[14]. Repatrierea evreilor s-a petrecut în patru etape, ultima în anul 445 î.e.c.[15]

Regatul Hasmoneilor

Arcul lui Titus la Roma - în care este reprezentată victoria romanilor în războiul împotriva evreilor

În 167 î.e.c., evreii s-au răsculat împotriva stăpânirii greco-siriene, care încerca să reprime religia evreiască şi să-i oblige pe enoriaşi să aducă în templul lor ofrande şi pentru zeităţile grecilor. Revolta a fost iniţiată şi condusă de familia preotului evreu Haşmonai. Fiii lui, luptători viteji porecliţi macabei (Makabim), au condus evreii la victorie şi independenţă, iar unul dintre ei, Şimon, a fondat noul regat evreiesc, neacceptând însă titlul de rege. Şimon a fost mare preot şi întâistătător pe plan politic, dar urmaşii lui au fost regi. Regatul hasmoneilor a făcut alianţă cu Imperiul Roman şi, treptat, romanii şi-au mărit influenţa şi au transformat regatul într-o ţară supusă, guvernată de prefecţi romani începând din anul 6. În anul 41 a fost încoronat un rege evreu, Herodes Agrippa I (Irod Agrippa I), loial romanilor, dar după moartea sa în anul 44, guvernarea ţării a trecut în mâinile unui procurator roman[16].

Primul război evreo-roman

Detalii pe Arcul lui Titus. Sclavi evrei duc tezaurul jefuit de romani din Templul de la Ierusalim

În anul 66 a izbucnit o mare revoltă evreiască, numită şi Primul război evreo-roman. Luptele între evrei şi romani au continuat şapte ani şi s-au terminat cu victoria zdrobitoare a romanilor. Romanii au distrus zeci de oraşe evreieşti, între care Ierusalimul cu Templul, sute de mii de evrei au murit în lupte sau au fost trimişi la Roma în sclavie.

Al doilea război evreo-roman

În anul 132 a izbucnit Revolta lui Bar Kohba, denumită uneori şi al doilea război evreo-roman. Revolta evreilor a reuşit la început şi timp de trei ani evreii au menţinut, în condiţii vitrege, o structură politică independentă. Consecinţele înfrângerii au fost în cele din urmă foarte grele pentru ei.

Ierusalimul, interzis accesului evreilor, s-a transformat pentru un timp în Aelia Capitolina, fiind numit astfel în onoarea împăratului roman Aelius Hadrianus.

Diaspora evreilor

Portret de roman, probabil al lui Flavius Josephus

Nu toţi evreii exilaţi de Tiglat Pileser şi de Nabucodonosor s-au întors în Israel după edictul de eliberare dat de împăratul Cirus, o parte din ei au rămas pe meleagurile pe care fuseseră exilaţi. Pe această cale s-au format comunităţi evreieşti în multe locuri, unde majoritatea evreilor şi-a păstrat religia. Evreii emigraţi îndeosebi în provincii ale Imperiului Roman au fondat de asemeni comunităţi, aflate în legătură cu rudele rămase în Israel. Când îşi puteau permite, plecau în pelerinaj la Ierusalim[17].

Prizonierii evrei luaţi în robie în primul război evreo-roman au ajuns în diverse locuri pe cuprinsul imperiului roman şi au fondat comunităţi evreieşti, cum a fost cazul romanioţilor din peninsula Balcanică. Titus Flavius Iosephus, istoriograf evreu încetăţenit la Roma, a scris despre 97.000 de sclavi evrei aduşi în peninsula Italică. Cercetări genetice recente indică provenienţa unei majorităţi a evreilor aşkenazi din comunitatea evreiască a Romei antice[18].

Din peninsula Italică, evreii s-au răspândit în zonele centrale şi apusene ale Europei. După creştinarea europenilor, capii bisericilor au iniţiat persecuţii şi prigoane împotriva evreilor, intenţionând să-i constrângă pe această cale să accepte botezul. Participanţii la diverse cruciade s-au dedat la masacre prin comunităţi evreieşti aflate în calea cruciaţilor spre Ierusalim. Monarhi creştini cu intenţia de a-şi însuşi averile evreilor i-au expulzat pe aceştia din ţările în care comunităţile evreieşti fiinţaseră timp de secole. Astfel, din cauza valurilor de expulzare, mare parte din evreimea vest-europeană a ajuns în Europa de est, unde în unele perioade s-a bucurat de un regim mai tolerant[19]. Numeroşi evrei est-europeni poartă nume de familie care păstrează amintirea unor locuri din Spania, Italia, Franţa, Germania etc., de unde strămoşii lor au fost alungaţi în evul mediu (Alcalay, Gaster, Benveniste, Perez, Luria; Rappaport/Rappoport[20]; Şapiro/Şapira, (H)Alper(i)n/Alperowitz/Galperin, Ginsburg/Ginzburg, Ul(l)mann, Warburg, Hildesheimer ş.m.a.).

Limbile evreilor în diaspora

În comunităţile din diaspora, evreii au adoptat limbile locale, iar în sinagogă si scolile religioase se foloseau de limba ebraică şi pe plan secundar de limba semită înrudită aramaica. Cu timpul, evreii şi-

au dezvoltat limbi particulare derivate din unele limbi locale şi au inclus o parte de lexic şi locuţiuni din ebraică. Limba Idiş este germana sudică medievală (foarte apropiată de dialectele bavarez şi şvab), cu o parte anumită din vocabular de origine ebraică, slavă şi chiar cu unele elemente romanice. Limba Ladino este un dialect spaniol-ebraic bazat pe castiliana medievală. Iavanica vorbită în trecut de evreii romanioţi era bazată pe greacă şi ebraică. Alte limbi cu caracter mixt similar au apărut în Maroc, Kurdistan, Georgia etc. Multe sunt pe cale de dispariţie din cauză că le dispar vorbitorii nativi.

Cultura evreiască în diaspora

Monumentul lui Sholem Aleichem la Kiev

Deşi erau împrăştiaţi şi răspândiţi printre alte popoare, au reuşit evrei să continue dezvoltarea culturii evreieşti. Filosofii, teologii, poeţii şi scriitori evrei din diaspora s-au folosit de limba ebraică, sau de limbile evreieşti locale (idiş, ladino şi altele) sau de limbile popoarelor majoritoare din jurul lor. Filosofi evrei ca Saadia Gaon, Moise Maimonide, Joseph Albo, Isaac Abravanel, Nachman Krochmal, Baruch Spinoza, Moses Mendelssohn, Martin Buber, Emmanuel Levinas şi alţii au influenţat societatea evreiască, dar şi gândirea omenească în general.

În Evul Mediu, poeţi evrei, ca Solomon ibn Gabirol, Yehuda Halevi, Immanuel Romano, Yehuda Alharizi, Moşe ibn Ezra, Avraham ibn Ezra au scris poezii în limba ebraică, poezii în care î-şi exprimau şi dorul lor de Ierusalim şi meleagurile patriei îndepărtate. În continuare au apărut poeţi ebraici ca Moşe Haim Luzzatto, Naphtali Herz Weisel, Meir Halevi Letteris, Jehuda Leib Gordon şi alţii. La sfărşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, când s-a revenit la folosirea zilnică a limbii ebraice, în special printre sionişti care au emigrat spre Palestina, sau se pregăteau să emigreze, s-au înmulţit şi poeţii, scriitori şi filosofii evrei care se foloseau de limba ebraică.

În limba idiş, limba folosită de evreii din Europa şi din America de Nord, s-au exprimat sute de poeţi, dramaturgi şi scriitori evrei de la Mendele Mocher Sforim, Abraham Goldfaden, Sholem Aleichem, Isaac Leib Peretz, Sholem Asch până la Itzik Manger, Elie Wiesel, Isaac Bashevis Singer şi Israel Joshua Singer. O parte din aceşti poeţi, scriitori şi dramaturgi au scris pe ambele limbi, idiş şi ebraică.

În folclorul ladino sau compus multe cântece religioase, cântece de dragoste, proverbe şi zicale, rugăciuni şi basme.

În ţările în care trăiau obştii evreieşti numeroase s-a dezvoltat şi ziaristică evreiască, în special în limbile evreieşti idiş, ebraică şi ladino, dar şi în limbile locale e popoarelor majoritare. Ca exemplu, numai în Bucureşti au apărut vreo 170 de perioadice evreieşti, în diferite limbi[21].

Războiul limbilor

Cine este evreu?

Deoarece definiţia de evreu e dată şi celor care ţin de religia mozaică şi celor care sunt descedenţi de evrei, chiar dacă sunt ateişti sau agnostici, răspunsul la întrebarea cine este evreu nu e intotdeauna simplu. Evreii karaiţi recunosc descedenţi numai pe bază de tată, evreii ortodoxi numai pe bază de mamă, evreii reformi pe mamă sau pe tată şi mai sunt şi convertiţii... În trecut evreii care s-au convertit la altă religie numai erau recunoscuţi ca evrei, dar în epoca modernă se caută şi câteodată se găsesc drumuri de convieţuire sub acelaş titlu etnic.

Samariteni

Samariteni într-o fotografie din anul 1900

După exilul populaţiei evreieşti din ţara lor în anul 586 î.e.c, au rămas evrei în Ţara Israel, în special oameni simpli, ţărani. Lângă aceşti evrei s-au aşezat în Ţara Israel tot felul de popoare aduse de Babilonieni şi membri ai acestor popoare s-au amestecat cu evreii care au rămas pe pământul lor. Un popor format din acest amestec a fost poporul numit samaritenii. Reveniţi din exil, evreii au început să reclădească Ierusalimul şi Templul, au venit samaritenii şi s-au oferit să ajute la clădirea oraşului şi Templului, dar evreii întorşi din exil au refuzat ajutorul oferit, ca să nu-i primească în cadrul reconstrucţiei poporului evreu din cauză că s-au căsătorit cu membri altor popoare[22]. După refuz, samaritenii şi-au clădit templu propriu pe muntele Grizim, lângă centrul lor, anticul oraş Samaria. Samaritenii moderni cred că sunt evrei, dar nu sunt recunoscuţi ca atare în sânul evreimii.

Israeliţii noi (Creştinii)

Primii creştini s-au ridicat din rândurile populaţiei evreieşti din Palestina (Ţara Israelului), care includea şi etnii semite locale asimilate de evrei. Răspândirea creştinismului printre eleni, romani şi alte popoare până atunci politeiste a determinat adâncirea disensiunilor grave dintre evreii care continuau ritul iudaic tradiţional şi discipolii lui Iisus Hristos, care se considerau la început evrei, ba chiar ca cei mai autentici. Noua credinţă, misionară, cu mesajul ei mesianic particular şi facând numeroase reforme, unele adaptate la obiceiurile altor popoare - de pildă renunţarea circumcizie şi la restricţiile alimentare rituale iudaice (ca interzicerea consumului cărnii de porc) etc - s-a răspândit pe o scara largă în Imperiul Roman şi chiar în afara lui. Conflictul dintre cele două comunităţi, evreii tradiţionali, majoritari în Palestina, dar rămaşi minoritari în Imperiul Roman, şi „israeliţii cei noi”,

creştinii, s-a ascuţit şi mai mult atât din motive de identitate etnică, cât şi statală. Evreii tradiţionali, în prima fază a propagării noii religii în Palestina i-au prigonit, împreună cu autorităţile locale romane, pe cei care erau impostori şi semănători de dezordine. Adepţii evrei ai creştinismului şi cu atât mai mult prozeliţii creştini de alte etnii nu mai acordau însemnătate existenţei statale şi tradiţiei etnice particulare evreieşti (iudee) şi s-au ataşat tot mai mult de caracterul universal al noii religii, care urma să devină credinţa dominantă a populaţiei greco-romane şi în cele din urmă a întregului imperiu. Aceste evenimente au fost printre primele motive ale ostilităţii Bisericii în ascensiunea ei faţă de evreii rămaşi, în minoritate, la cultul mozaic tradiţional. Purtătoare a statutului de „israeliţii autentici”, în calitatea de purtători veritabili al mesajului profeţilor evrei, Biserica a ajuns să nege orice legitimitate credinţei şi identităţii etnico-politice a etniei considerate a fi căzut din graţia divină.

Karaiţi

Sinagoga karaită din Oraşul Vechi la Ierusalim

Pe parcursul secolului VIII, la Bagdad, discordia dintre discipolii Talmudului şi evreii care îl respingeau a cauzat scindarea în două tabere evreieşti, cei care respectau învăţătura rabinilor Talmudici pe de o parte şi cei care nu acceptau Talmudul, karaiţii, pe de altă parte. Centrele karaiţilor erau în Egipt şi în Palestina (Eretz Israel), în special la Ierusalim. După ce cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi au omorât acolo numeroşi evrei, karaiţii supravieţuitori s-au refugiat în Imperiul Bizantin, iar de acolo în Crimeea.

Karaiţii sunt recunoscuţi ca evrei, dar în timpul celui de al doilea război mondial, când nazişti au anchetat acest subiect, au existat rabini care au declarat, ca să-i salveze de moarte [necesită citare], că membrii la obştii karaite nu sunt evrei adevăraţi. Totuşi, au fost karaiţi care nu au vrut să-şi renege originea şi au mers la moarte împreună cu restul evreilor. După război, unii ideologi comunişti s-au folosit de aceste declaraţii în scop propagandistic, pentru a nega existenţa unui popor evreu şi a susţine că evreii nu ar fi decât o comunitate religioasă.

Evreii din India

Bene Israel din Cochin în costum tradiţional

Evreii din Ethiopia

Portretul desenat al unei femei din Beta Israel, publicată în cartea Călătorie în Abesinia" de Lefebvre. Sfârşitul secolului al XIX-lea

În Ethiopia existau comunităţi evreieşti cu rădăcini din timpurile antice. James Bruce, care a vizitat Ethiopia în anul 1770, în căutarea izvoarelor Nilusului, a scris că aceste comunităţi evreieşti se numeau Beita Israel (Casa lui Israel) încă din secolul IV, nume pe care îl purtau evreii care au refuzat să se creştineze[23]. Mai tărziu, după secolul XV, când un rege creştin a scos o lege care permitea numai creştinilor să moştenească pământ, aceşti evrei au fost porecliţi falaşi, un cuvânt folosit pentru oameni fără pământ, nomazi.

Evrei falaşi care s-au convertit la religia creştină în secolele XIX şi XX, se numesc falaşimura, adică falaşi convertiţi.

"Negrii evrei" (sectă americană)

O sectă in rândul populaţiei afro-americane din Chicago şi din Liberia, denumită African Hebrew Israelite Nation of Jerusalem şi condusă de Ben Carter, s-a auto-prezentat, in urma unei revelaţii divine relatate de acesta din urmă, în al şaselea deceniu al seculului XX, ca fiind "adevăraţii evrei". Mulţi din membrii acestei secte au venit în Israel cu viză de turişti şi s-au aşezat în mod ilegal în oraşul Dimona. Ei se consideră evrei, dar, din cauza ideologiei lor teologice foarte diferite (poligamia), nu sunt recunoscuţi ca atare[24].

In ultimii ani s-au facut în Israel paşi spre o mai bună integrare a lor prin măsuri de conferire a statutului de rezidenţi ai ţării şi actiuni de normalizare a condiţiei zonei unde locuiesc de către primăria

oraşului Dimona. O parte din membri comunităţii lor din Israel, care cuprinde vreo două mii de persoane, sau convertit la iudaism şi se asimilează în masa poporului evreu israelian.

Convertiţii

Legea israeliană

Conform principiul Halahei (codul legilor religioase evreieşti ortodoxe), preluat de legea votată în Kneset (Parlamentul israelian) în anul 1950, un evreu este, prin definiţie, cineva care:

s-a născut dintr-o mamă evreică (adică, ceea ce contează este linia maternă) sau, o persoană care s-a convertit la iudaism conform legii evreieşti.

"Legea reîntoarcerii", care acordă cetăţenia israeliană oricărui evreu/evreice care a ajuns în Israel, nu se bazează pe aceste criterii. Legea Reîntoarcerii acordă cetăţenia israeliană oricărui evreu/evreică sau celui care are un părinte evreu sau un bunic/o bunică evreu/evreică şi soţilor/soţiilor a acestor persoane (chiar dacă nu sunt evrei/evreice) şi copiilor acestor persoane.

Evreii în raport cu religia iudaică - Rituri

Termenul de rit când se referă la evrei (în limba ebraică, minhag sg., minhaghim pl.) e paralel,dar in mică măsură , cu creştinismul, unde între altele coexistă ritul catolic, cel ortodox, riturile protestante etc. La evrei, aceste „minhaghim” (grupuri de rit) nu reprezintă diferenţe teologice , spre deosebire de riturile din creştinism ,ci particularităţi culturale sau istorice, bazate în primul rând pe o apartenenţă geografică comună (mai mult sau mai puţin) şi mai ales pe tradiţii comune în liturghie (nosah) Cele mai mari „minhaguri” sunt aşkenaz, mizrahi,(oriental) şi sefard. Şi din punct de vedere al practicii religioase, deosebirile dintre acestea sunt mult mai mici decât cele dintre riturile creştine catolic, ortodox şi protestante sau dintre riturile sunit şi şiit ale musulmanilor. Ritul evreilor sefarzi şi cel al evreilor orientali este foarte asemănător - amândouă fiind adesea reunite sub denumirea de sefarzi în sens larg.

Alte obşti evreieşti sunt relativ mici şi au istorie si particularităţi deosebite: karaim (evreii caraiţi); evreii etiopieni supranumiţi Beta Israel şi porecliţi „falaşi” de către ceilalţi etiopieni; evreii din Cochin etc. Cea mai mică şi în acelaş timp străveche sectă evreiască - oficial nerecunoscută ca atare de rabinatul ortodox israelian - sunt samaritenii.

În lumea evreiască, ortodoxia (a nu se confunda cu ritul creştin numit de asemenea ortodox) se împarte în rituri, „minhaghim” - subgrupuri care se suprapun mai mult sau mai puţin zonelor de origine.

Cele două rituri principale sunt:

aşkenaziţi sau "aşkenazi", care provin din vestul, centrul şi estul Europei şi au vorbit multă vreme limba idiş. Rostirea acestor persoane în limba ebraică în uzul liturgic, mai ales în trecut şi în comunităţile ultraortodoxe, precum şi, în mică măsură , în limba de zi de zi în Israel are anumite particularităţi, fiind influenţată mai ales de graiurile limbii idiş - ca în pronunţarea consoanelor ch (h) şi r şi uneori în intonaţie.

sefarzi (spanioli); grupul îşi are obârşia în Peninsula Iberică, iar limba uzuală i-a fost timp de secole limba ladino, supranumit iudeo-spaniola. Ebraica în rostirea lor a fost adoptată ca pronunţia ebraică modernă oficială. Evreii sefarzi au fost izgoniţi din Spania şi Portugalia în 1492 şi respectiv 1498. Au primit azil în Imperiul Otoman, inclusiv în Balcani (Bosnia,

Macedonia, Bulgaria, Ţara Românească etc), în Turcia şi Grecia, în Palestina şi Siria, în Egipt şi în Maroc; de asemenea în Olanda, Anglia şi America.

Evreii „orientali” („mizrahim”) sau sefarzi în sensul larg se numesc majoritatea evreilor din nordul Africii, din Yemen, din Irak (babilonieni), din Caucaz, Iran, Buhara şi din restul Asiei . Un rit asemănător au şi evreii italieni şi evreii greci de dinaintea venirii sefarzilor din Spania, denumiţi romanioţi.

Această împărţire, deşi se estompează în timp prin multitudinea de căsătorii mixte, îşi păstrează rezonanţele culturale şi socio-economice, cu o oarecare valoare în studiile sociologice şi antropologice, cuprinzând şi pe evreii nepracticanţi şi pe cei nereligioşi.

Există şi în iudaismul ortodox aşkenaz o minoritate de comunităţi "ultrareligioase", fundamentaliste sau „habotnice” (termenul are la origine noţiunea habad, v. mai jos), al căror stil de viaţă este mai apropiat de cel din târguşoarele, numite ştetl în limba idiş, şi din ghetourile evreieşti de la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne din estul şi centrul Europei, opus în diverse grade influenţelor modernităţii, educaţiei generale etc. Ele acordă o pondere foarte mare activităţii de învăţare a textelor sfinte, uneori - mai ales în Israel - în detrimentul tuturor celorlalte activităţi, şi acceptă în anumite limite adoptarea inovaţiilor utile din domeniul tehnicii şi al regulilor politicii.

În cadrul lor se disting: - comunităţile hasidice diverse, adunate în jurul curţilor unor dinastii de rabini numiţi „ţadikim” sau „admorim”. Cea mai cunoscută, mai activă, ceva mai deschisă faţă de aspiraţiile naţionale şi faţă de însuşirea de discipline din învăţământul general, este cea numită „Habad”.

- comunităţile mitnagdimilor sau ale evreilor aşa-zişi lituanieni (litaim) opuse hasidimilor.

evreii religioşi moderni - care îmbină modernitatea (uneori şi ataşamentul la sionism, ca evreii naţional religioşi din curentul „Mizrahi”) şi practicarea preceptelor legii iudaice;

evreii asa-zişi tradiţionalişti, „massortim” (a nu se confunda cu iudaismul conservator, yahadut massortit), frecvenţi în comunităţile evreilor israelieni originari din Orient (mizrahim),dar şi între urmaşii evreilor aşkenazi proveniţi din estul şi centrul Europei, care sunt ataşaţi tradiţiei ortodoxe - de exemplu frecventează sinagogile mai ales sâmbăta şi de sărbători, respectă alimentaţia rituală, dar nu observează cu stricteţe toate prescripţiile religiei (de pildă sâmbăta şi de sărbători circulă cu automobilele, scriu, joacă fotbal, deschid aparatele electrice, inclusiv televizoarele etc.)

Curentele religioase reformiste - reformat şi conservator - au apărut în sec. XIX pe teritoriul Ungariei (spre exemplu, până astazi o mare parte dintre evreii din Ungaria, Slovacia, Serbia şi Transilvania aparţin ritului numit neolog) şi al Germaniei (Frankfurt, Berlin, Breslau), dar predomină în ţări occidentale, mai ales în America de Nord. În Israel, congregaţiile reformată (iudaism progresist) yahadut mitkademet şi conservatoare (iudaism aşa-zis „tradiţional”, yahadut massortit) au încă un număr foarte redus de membri şi nu sunt recunoscute ca legitime de instituţiile rabinice oficiale. În schimb ele se bucură, fireşte, de o deplina libertate a cultului. Şef rabinatul Israelului - încă bicefal - aşkenaz şi sefard, care deţine monopolul în domeniul convertirii la iudaism, al stării civile - căsătoriei şi divorţului - şi în domeniul rânduielilor de înmormantare religioasă pentru evreii din Israel, precum majoritatea absolută a evreilor israelieni practicanţi - aparţin curentului ortodox. In ultimii ani exista tendinta crescanda spre unirea forurilor oficiale rabinica askena si sefard intr-unul singur. Astfel, la Tel Aviv s-au suprimat functiile de şef rabin sefard şi aşkenaz al oraşului şi a fost ales în prezent un singur şef rabin din rândurile clericilor din ambele rituri.

Chiar dacă după tradiţia familiei mulţi evrei se consideră ca aparţinând la ritul ortodox, conservator sau reformat, majoritatea acestora sunt „nepracticanţi” sau laici, asemănător cu majoritatea populaţiei din multe ţări occidentale. Unii din ei pot fi atei sau agnostici.

În lume au existat şi continuă să existe unele grupuri mai mari sau mai mici de evrei care s-au convertit în diverse circumstanţe la alte religii. De exemplu maranii (marranos) sau aşa-numiţii „conversos”, din Peninsula Iberică, care, pentru a nu fi expulzaţi, au consimţit să primească botezul în rit romano-catolic, unii din ei doar în mod formal. Evrei adepţi ai falsului Mesia Şavtai Ţvi (Shavtay Tzvi) din Imperiul Otoman au trecut la Islam şi au creat aşa numita comunitate „dönme”.

Cunoscute sunt şi cazurile evreilor convertiţi la Islam (Jadid al-Islam „Noii musulmani”) din Mashhad în Iran şi ale aşa-numiţilor falaşmura, convertiţi la creştinismul monofizit în Etiopia. În Israel există grupuscule de evrei „mesianici” (adică creştini) aparţinând unor rituri creştine protestante al căror cult îl practică în limba ebraică, păstrând şi unele simboluri şi sărbători din iudaism.

Din punct de vedere rasial şi etnic, în ciuda tendinţei relativ restrânse la misionarism şi prozelitism, evreii sunt, ca şi multe alte popoare, eterogeni. În cursul istoriei, fiind şi dispersaţi în regiuni foarte diferite, au cunoscut în mod evident (mai ales înainte de răspândirea creştinismului şi a Islamului) perioade de amestec prin prozelitism, atât în Europa, cât şi în Africa, Caucaz şi Asia (de exemplu cazuri de convertire la iudaism în Italia şi în peninsula iberică, hazarii, unele triburi berbere şi arabe, populaţii etiopiene, din Asia centrală ,India etc.).

După emancipare, în societatea modernă, evreii au cunoscut procentaje crescânde de asimilare de diverse grade, precum şi creşterea ponderii familiilor mixte.

Antisemitism

Masacru al unor evrei, în prima cruciadă,Biblie din secolul al XIII-lea

Existenţa evreilor ca minoritate etnică şi religioasă, care refuza să se asimileze şi să renunţe la religia, cultura şi obiceiurile naţionale evreieşti, s-a lovit, de-a lungul istoriei, de ostilitatea reprezentanţilor religiilor majoritare, creştine, dar uneori şi a cultelor idolatre sau islamic, care a dus uneori la masacre, pogromuri, campanii de convertire forţată şi expulzari în masă, legislaţii restrictive şi discriminatorii

împotriva lor. Autorităţile cultelor şi ale popoarelor majoritoare au impus evreilor un statut inferior, uneori exercitând astfel presiuni asupra lor ca să-i determine să se asimileze[25]. Guvernanţii i-au exploatat pe evrei economic (impozite suplimentare) şi le-au interzis exercitarea mai multor meserii, împingându-i spre îndeletniciri şi meserii cu statut inferior în societate sau interzise enoriaşilor religiei populaţiei majoritare (ex.cămătăria)[26].

[modifică] Evreii şi comunismul

Statutul inferior impus evreilor din Europa, exploatarea lor economică şi prigonirea religioasă au contribuit la o situaţie foarte neplăcută pentru evrei. Evreii nemulţumiţi de situaţia lor erau mai dispuşi decât alte popoare să contribuie la schimbarea regimurilor guvernatoare cu speranţa că noile regimuri le vor oferi o viaţă mai bună. Din aceste motive mulţi evreii au primit cu simpatie Marea Revoluţie Franceză şi revoluţiile paşopiste. Din aceleaş motive au fost mulţi evrei şi printre primii revoluţionari comunişti.

[modifică] Sionismul

După consultări cu fruntaşi sionişti şi discuţii pe acest subiect în cabinetul britanic, a fost publicată, la 2 noiembrie 1917, Declaraţia Balfour care recunoaşte legătura istorică între poporul evreu şi Ţara Israel şi promite că Marea Britanie va sprijini aşezarea evreilor în Palestina, care trebuie să devină casa naţională a poporului evreu[27].

La 24 iulie 1922, Consiliul Ligii Naţiunilor a recunoscut legătura între poporul evreu şi Palestina şi a acordat Marii Britanii un mandat de guvernare a Palestinei cu scopul de a dezvolta o casă naţională pentru poporul evreu[28].

[modifică] Vezi şi

Romanioţi Evreii aşkenazi Evreii sefarzi Mesianici Sărbători evreieşti Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România Sionismul în România Istoria evreilor în România Antisemitism

[modifică] Note

1. ^ Dicţionar Român - Ebraic de Mayer Schechter-Haham 2. ^ The Jews: a People, a Nation, a State by Salomon Benzimra 3. עידן התנ"ך - כתובות ארכאולוגיות ^4. ^ Carol A. Redmount, 'Bitter Lives: Israel in and out of Egypt' in The Oxford History of the Biblical

World, ed. Michael D. Coogan, (Oxford University Press: 1999), p.97 5. ^ The Mysterious "Habiru" and the Hebrews 6. ^ Profesor David Flusser - Convertirea la iudaism în epoca noastră 7. ^ Josephus, "Ant." xiii. 9, § 1; xiv. 4, § 4 8. ^ Adiabene, Jewish Kingdom of Mesopotamia by Jonah Gabriel Lissner 9. ^ Jewish genetic diseases (Mazor guide) 10. ^ Autorul desenului: Norman Finkelshteyn)

11. ^ Dr. Constantin Rezachevici, Institutul de Istorie N. Iorga al Academiei Române, în: Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie, Bucureşti 2004, Editura Hasefer, paginile 36-65

12. ^ Dr. Constantin Rezachevici, Institutul de Istorie N. Iorga al Academiei Române, tipărit în Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie, Bucureşti 2004, Editura Hasefer, pagini 36-65

13. ^ Femeile de origine hispanică, predispuse la cancer de sîn 14. ^ [The Return to Zion] 15. ^ THE PERSIAN PERIOD (539-331 BC) 16. ^ Titus Flavius Josephus (Iosef ben Matatiahu), Bellum Iudaicum (Războaiele evreilor), Messada,

1968, pag. 37 17. ^ Pelerinaj la Ierusalim în perioada antică - Centrul de technologie educativă al Ministerului de

Învăţământ Israelian 18. ^ Jewish Genetics( Abstracts and summaries) 19. ^ Dr. Constantin Rezachevici, Institutul de Istorie N. Iorga al Academiei Române, tipărit în Contribuţia

evreilor din România la cultură şi civilizaţie, Bucureşti 2004, Editura Hasefer, pagini 36-65 20. ^ Rapoport (din Jewish Encyclopedia) 21. ^ Harry Kuller - Presa evreiască din România, Editura Tritonic Bucureşti, 2006, pagina 11 22. ^ Ezra and Nehemiah: The Return to Zion 23. ^ James Bruce, Travels to Discover the Source of the Nile, primul volum, pagina 485 24. ^ The African Hebrew Israelites of Jerusalem - A Village of Peace 25. ^ Dr. Constantin Rezachevici, Institutul de Istorie N. Iorga al Academiei Române, tipărit în Contribuţia

evreilor din România la cultură şi civilizaţie, Bucureşti 2004, Editura Hasefer, pagini 36-65 26. ^ Dr. Constantin Rezachevici, Institutul de Istorie N. Iorga al Academiei Române, tipărit în Contribuţia

evreilor din România la cultură şi civilizaţie, Bucureşti 2004, Editura Hasefer, pagini 36-65 27. ^ Declaraţia Balfour 28. ^ Hotărârea Consiliului Ligii Naţiunilor

MOZAISMULVechiul Teslament, puntc de legătură între culturile arhaice şi culturile europene de mai târziu. Religia contractual-notarială dintre Israel şi Iehova. Sublimarea monoteismului evreiesc graţie activităţii profeţilor, care purifică şi spiritualizează ideea de divinitate. Dezvăluirea planului divin şi a venirii lui Mesia de către profeţi. Mesianismul se referă atât la viitorul istoric ai «Poporului ales», cât şi la perspectiva escatologică, de sfârşit al lumi. Intrând în atmosfera religioaşă a Vechiului şi mai ales a Noului Testament, ajungem într'o regiune spirituală mai cunoscută. Concep-ţia biblică despre geneza lumii, despre Duhul lui Dumnezeu care pluteşte peste ape, despre creiarea totului din nimic, prin acte unice şi miraculoase, despre facerea omului, despre paradis, despre înmul-ţirea neamului omenesc — toate aceste motive nu trebuiesc decât amintite pentru ca ele să stârnească ecoul necesar în sufletele noastre. Mult mai mult decât până acum, mă voi referi la anumite motive fără de a le mai expune în chip special, ele fiind cunoscute.Evreii, care au scris cărţile Vechiului Testament, au marele merit de a fi salvat din culturile arhaice o seamă de motive mitologice pe care le-au transmis popoarelor europene, fructificând imens culturile acestora. Prin Vechiul Testament se face de fapt legătura între cultu-ra arhaică mesopotamiană şi în genere a Răsăritului apropiat, şi cul-turile europene, în climatul cărora trăim noi cei de azi. Acest merit nu poate fi îndeajuns subliniat.Evreii, în faza preistoriei lor pierdută în atmosfera comună ce s'a creiat în Asia Anterioară (prin expansiunea străvechii culturi babi-loniene, la care s'a adăugat contribuţia Hetiţilor), erau o populaţie politeistă. Monoteismul testamentar s'a dezvoltat numai încetul cu încetul. Chiar din cea dintâi poruncă înscrisă de Moise pe Tablele legii se ghiceşte destul de lămurit lupta pe care acest întâi şi cel mai mare profet al Evreilor, a trebuit s'o dea nu numai pentru intro-ducerea, dar şi pentru consolidarea monoteismului. "Eu sunt Dom-nul Dumnezeul tău, să nu ai alţi zei în afară de mine”Moise a găsit fără îndoială terenul pregătit pentru activitatea sa spirituală, în cadrul tradiţiei patriarhale. Căci după această tradiţie, mult, foarte mult înainte de Moise, s'ar fi pus bazele acelei religii specific evreieşti, de natură contractuală, între Iehova şi poporul său ales: Israel. Religia contractuală, dintre Israel şi Iehova, nu este un monoteism de cea mai pură esenţă, cel puţin religia contractuală aşa cum se stabileşte ea în epoca

patriarhală, sau chiar în primele cuvinte ale Decalogului. Prin religia contractuală, Israel se simte legat de Iehova, iar Iehova de Israel, ca popor ales al său. Iar porunca: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi zei în afară de mine”, are rezonanţe cel puţin ciudate pentru urechile noastre, mai ales dacă ştim să vedem şi lucruri despre care catihetul nu ne-a vorbit nici când eram în clasele primare şi nici când eram pe băncile de liceu. Avem de-a face aici cu un monoteism care se desfăşoară pe un fond încă politeist. Fenomenul aduce, dacă mutăm accentul cum se cuvine, cu henoteismul. Nu avem de-a face cu un henoteism, totuşi asemănarea este clară.Cu privire la ce este henoteismul, să ne amintim că omul mito-logiei indice se ruga unuia numai din mulţimea zeilor săi, ca şi cum numai acest zeu ar exista, şi-i atribuia de obicei acestuia însuşirile şi isprăvile tuturor celorlalţi. Tipologic, dacă nu evolutiv, henoteismul este ceva intermediar între politeism şi monoteism.Care este situaţia în religia contractuală dintre Israel şi Iehova? Iehova e privit de Israel ca Dumnezeul unic, dar aşa ca şi cum ar mai exista şi alţi zei. Este vorba în primul rând de zeii celorlalte popoare şi seminţii. Iehova este parcă purtat de grija de a se impune el singur ca unic Dumnezeu — prin aceea că-şi alege un popor, pe Israel; prin sprijinirea acestui popor, Iehova se va impune ca unic Dumnezeu. Prin legământul de supunere şi de credinţâ faţă de Iehova, Israel obţine garanţia şi promisiunea unei situaţii excepţionale în lume. Totul se petrece ca şi cum Iehova, pentru a deveni unicul Dumnezeu, are nevoie de credinţa unui popor, a lui Israel; iar legământul dintre Israel şi Iehova se face contractual, pe temeiul principiului «îţi dau ca să îmi dai». Din punct de vedere tipologic, acest monoteism este ceva intermediar între monoteism şi politeism. Accentul final însă al acestei atitudini este de natură monoteistă. Se vede însă din acest exemplu, cât de felurite sunt tipurile de religii de îndată ce şti să le diferenţiezi. Monoteismul evreiesc se sublimează, se reliefează, şi ia o înfăţişare indiscutabilă datorită activităţii profeţilor. Dela Moise şi până la Ion Botezătorul, profeţii sunt un fel de organe prin care ideea de divinitate se purifică. Cu activitatea profeţilor ne găsim în faţa unui incomparabil proces de spiritualizare a ideii de divinitate.Iată însă şi un al doilea merit al profeţilor evrei: antropomor-fismul, sau chiar zoomorfismul, dispar ca atare. Expresiile antro-pomorfe, la care se mai recurge, au o semnificaţie mai impon-derabilă, mai spiritualizată, şi devin tot mai mult un fel de metafore lucid utilizate ca atare. Profeţii se simt ei înşişi ca nişte organe ale unui Dumnezeu care ţine să se reveleze, fireşte, în primul rând popo-rului ales. Când poporul ales cade în moravuri rele şi în fărădelegi, Iehova îl pedepseşte, trimiţându-i din când în când câte un profet, care va biciui faptele păcătoase ale lui Israel şi care va reaminti acestui popor nestatornic legământul iniţial. Lupta profeţilor cu păcatele poporului ales este de un neînchipuit patos dramatic. Dar profeţii sunt profeţi, mai ales pentru o altă latură a activităţii lor spirituale, pentru accentele cu care ei vestesc planul divin, pe care Dumnezeu îl va realiza în lume. Prin activitatea aceasta a profeţilor ia fiinţă mitul mesianic, îndreptat spre viitor, un mit al unui Mesia, al unui servitor al lui Dumnezeu, care va veni. Mitul mesianic se referă atât la viitorul istoric al poporului ales, cât şi la un viitor escatologic, de sfârşit al lumii. Referinţe mesianice găsim mai ales în versurile Psalmistului şi în revelaţiile profetului Isaia.Străvechea cultură babiloniană era deja adânc pătrunsă de ideea mesianică, adică de motivul Salvatorului. În cultura babiloniană, Salvatorul avea însă strânse legături cu mitologia astrală. La sfârşitul unui an cosmic, lumea se prăbuşeşte şi o nouă divinitate ia condu-cerea, salvând astfel existenţa, clădind o lume nouă din rămăşiţele celei vechi. Un astfel de salvator cosmic a fost zeul Marduk, al cărui cult era centralizat în cetatea Babilon. În învăţăturile profeţilor evrei, motivul mesianic nu are un caracter astral şi niciun accent atât de ciudat-cosmologic. Mesianismul poporului Israel stă în strânsă legă-tură cu destinul viitor al acestui popor în lume, iar când motivul mesianic se amestecă cu o icoană escatologică, procesul cosmic la care se face aluzie este singular, nu ciclic. În centrul lumii stă des-tinul istoric al poporului ales, iar nu divinităţile astrale cu periodi-citatea lor, ca în cosmologia babiloniană. Faţă de religia babiloniană şi întru cât priveşte ideea de Divinitate, religia evreiască apare deci mai spiritualizată; cât priveşte însă ideea mesianică, religia evreiască este mai umanizată şi orientată spre viitorul istoric, la care aspiră poporul ales în lume.

Iudaismul (Mozaicismul)

Tragându-si radacina din descendentii Iudeii, Iudaismul a fost infiintat in anul 2000 î.C. de Avraam,

Isaac si Iacob si are peste 18 milioane de adepti. Iudaismul adopta credinta intr-un singur Dumnezeu,

care este creatorul universului si care conduce poporul ales, evreii, prin profetii cu care el vorbeste.

Cuvântul lui este descoperit in Biblia evreiasca (sau Vechiul Testament), scrisa integral in ebraica - cu exceptia câtorva capitole sau versete, care sunt in aramaica, limba semitica asemanatoare cu ebraica - si care este cartea cu cele mai multe traduceri si cei mai multi cititori din lume.

Biblia este impartita in:

Torah (cele cinci carti ale lui Moise),

Neviim (Prorocii)

Ketuvim (Scrierile, Psalmii).

 

n literatura rabinica se intâlneste des termenul Torah pentru a desemna intreaga Biblie. Torah-ul contine si un numar de 613 de porunci, incluzând pe cele 10, care sunt explicate in Talmud. Iudeii cred ca, conditia omului poate fi imbunatatita, cuvântul Torah-ului trebuie ascultat si urmat, si ca Mesia va aduce, intr-un final, omenirea intr-o stare paradisiaca. Iudaismul promoveaza ideea de comunitate printre toti oamenii de credinta evreiasca, apartenenta la o sinagoga sau templu, si importanta vietii de familie. Ceremoniile religioase au loc atât acasa, cât si la sinagoga.

Iudaismul se imparte in trei mari grupari, care se deosebesc intre ele prin modul in care interpreteaza acele parti din Torah, care trateaza activitatile personale, ale comunitatii, internationale si religioase:

1.Comunitatea Ortodoxa, care considera Torah-ul provenit direct de la Dumnezeu, si de aceea obligatoriu;

.Miscarea Reformata, o forma simplificata si rationalizata a iudaismului, care adopta in primul rand continutul etic al Torah-ului;

3.Iudeii Conservatori, care respecta multe din ritualurile din Torah, dar care admit si schimbari, datorate vietii moderne.

Al patrulea grup, Iudeii Reconstructiei, resping conceptul de popor ales al lui Dumnezeu, dar mentin ritualurile ca parte a mostenirii culturale iudaice. Sinagogele (inseamna in ebraica case de intrunire) sunt de 20 de secole locuri in care evreii se intrunesc pentru a se ruga si a studia. Orice loc poate sluji acestui scop cu conditia sa fie orientat spre Ierusalim, sa nu fie acoperit de alta constructie si sa contina un anumit numar de obiecte de cult.

Chivotul sfânt este partea esentiala, care contine sulurile Torei, suluri de pergament pe care Torah a fost scrisa de mâna. In fata Chivotului sfânt arde o lumina vesnica, care simbolizeaza faptul ca Sfânta Scriptura continuta in Torah este lumina. In zilele de luni, joi, de Shabbat si in diminetile zilelor de sarbatoare, este scos unul din aceste suluri pentru a se citi textul recomandat. Rabinul inseamna Intelept, si este astazi indrumatorul spiritual al comunitatii sale, propovaduind, prezidând diverse ceremonii sinagogale sau familiale. Rabinul poate si trebuie sa se casatoreasca. Shabbat-ul este in religia iudaica ziua binecuvantata si sfintita de Dumnezeu, care i-a incredintat-o poporului Israel, ca semn al legamântului incheiat cu el.

Copiii lui Israel au primit porunca solemna de a intrerupe orice munca in ziua de Shabbat, acesta fiind mai sfânt chiar si decât Casa Domnului. Pornind de la aceasta conceptie, rabinii au alcatuit o lista cu 39 de munci de baza interzise de Shabbat, scopul lor nefiind acela de a crea o constrângere, ci dimpotriva, de a permite omului sa se elibereze cat mai mult de muncile ce ar putea degenera in robie, de a se elibera de goana dupa bogatie si de a reinvata sa traiasca. Ragazul creat de odihna de Shabbat trebuie sa fie ocupat cu rugaciuni, studiu, o atmosfera sarbatoreasca, atât la sinagoga, cât si acasa.

Circumcizia este considerata, dupa Avraam, semnul esential al legamântului dintre Dumnezeu si poporul sau. In a opta zi de viata, baietelul este introdus prin acest rit in Legamânt. Operatia este efectuata in general de catre un circumcizor, care rosteste o binecuvantare potrivita, ca si de tatal copilului. Circumcizia este ritul oficiat cu cea mai mare fidelitate de evrei, indiferent de tendinta careia ii apartin. Regulile alimentare - masa este locul privilegiat al binecuvântarilor casnice, cum ar fi cele savârsite inainte si dupa masa.

Dintre mamifere, sunt permise rumegatoarele cu copita nedespicata, dintre animalele acvatice cele care au solzi si aripioare. In ce priveste zburatoarele, nu sunt autorizate decât pasarile de ograda (porcul, calul, iepurele sunt interzise, ca si scoicile, stridiile). Torah interzice de asemenea consumarea sângelui, de unde si interdictia de a consuma orice animal ucis prin vânatoare si stabileste reguli speciale pentru taierea animalelor si necesitatea de a sara carnea inainte de taiere. Alimentele din carne nu au voie sa fie amestecate cu cele din lapte. Despre iudaismul actual este putin de zis.

Religia iudaica, prin fiinta si scopul ei, ar fi fost menita sa fie numai o pregatire, o calauza spre Cristos cum spune apostolul Pavel. De aceea, cu venirea crestinismului, valabilitatea sa ar fi încetat. Tema mozaismului era ideea mesianica, venirea unui mesia, care urma sa întroneze universalitatea religiei adevarate, în locul iudaismului particularist si exclusivist. De vreme ce împaratia mesianica s-ar fi realizat prin venirea lui Isus si instituirea crestinismului, mozaismul si-ar fi încheiat menirea istorica. Perpetuarea lui ar fi o eroare.

Asteptarea unui alt mesia, cerut numai de interesele nationale exclusive ale poporului evreu, face din mozaismul de astazi mai mult o doctrina nationala decât una religioasa. Aceasta rezulta si din faptul ca iudaismul mai supravietuieste si azi, redus insa aproape exclusiv numai la poporul iudeu, fara sa fi fost îmbratisat de alte popoare

MOZAISMUL

1. MONOTEISMUL ŞI ORIGINILE SALE SEMITICE Pornind de la dimensiunea necesară ca fiinţă religioasă a omului, se poate afirma fără greşeală că apariţia religiilor este originară, în sensul ancestral; fiinţa umană s-a născut religioasă, fie în forma politeistă cu conotaţie păgână, fie în cea teistă.#În ce priveşte panteismul*, acesta nu poate fi decât o formă recentă, modernă, sofisticată; un hibrid de sacralitate şi păgânism* născut din respingerea formelor naive de politeism* şi din înlocuirea existenţei fiinţei necesare, transcendente cu elemente pretins-filosofice care să permită, cu premeditare, construcţia unei religii fals sacre.#Cu privire la religiile monoteiste, spre deosebire de cele politeiste, ele sunt concepte care alături de fundamentarea istorică şi filosofică cu puternice rădăcini tradiţionale, dispun în plus şi de o cvasi-corectă fundamentare logică; şi nu fără justificare mozaismul, creştinismul şi islamismul sunt considerate de drept, mari religii.Calificarea uneia sau alteia dintre religii drept “mare” sau “mică“, şi mai ales monoteistă, este eminamente subiectivă; religii cândva în “vogă”, cum ar fi zoroastrismul, buddhismul sau confucianismul, se consideră a fi monoteiste, cu o deosebit de mare răspândire în antichitate şi deci, îndreptăţite a se considera mari religii.#Zoroastrismul este religia întemeiată de profetul persan Zarathustra sau Zoroastru, care s-a născut pe timpul regelui Vistaspa (Eminescu îi spunea Istaspe) la Raga în provincia persană Atropatene din Media în anul 63o î.e.n. şi a trăit până în anul 553 î.e.n.. Lui Zoroastru i se atribuie calitatea de fondator al castei sacerdotale a magilor iniţiaţi (din care făceau parte şi cei trei magi, de mai târziu, care sunt pomeniţi cu ocazia naşterii lui Iisus), calitate în care a stabilit preceptele religiei specifice din cartea sfântă Avesta.Zoroastrismul a unificat toate religiile politeiste ale timpului sub semnul monoteismului, religie care mai târziu, între secolele III şi VII ale erei noastre, a devenit religia oficială a Persiei.Realitatea este aceea că zoroastrismul este o religie dualistă, nu eminamente monoteistă, având zeul bun şi zeul rău.Zeul bun este Ahura – Mazda, trăitor în veşnica lumină, domnul atotştiutor care a făcut cerul, pământul şi a înzestrat lumea cu ordine.Zeul rău este Angro – Mainius, distrugătorul, veşnic trăitor în întuneric şi care, ajutat de spiritele rele, este în permanentă luptă cu Ahura – Mazda.Rolul profetului Zarathustra este acela de a face cunoscută învăţătura bună, biruinţa definitivă fiind adusă lui Ahura – Mazda de către Shaoshiant cel “născut din fecioară”.

In zoroastrism, la momentul victoriei înpotriva zeului rău, morţii vor învia şi vor fi supuşi judecăţii, dar spre deosebire de supliciul veşnic, păcătoşii vor fi pedepsiţi doar cu trei zile de chinuri grele, după care vor fi totuşi duşi în împărăţia lui Ahura – Mazda.Zoroastrismul îşi merită calificarea de religie monoteistă deoarece dacă înlocuim denumirile, Ahura-Mazda cu Dumnezeu, Angro-Mainius cu Satan, Zoroastru cu Ioan Botezătorul şi pe Shoushiant cu Iisus, această religie reproduce construcţia paradigmatică a Creştinismului.Budismul este întemeiat de Buddha (n. 56o î.e.n.) - supranumele lui Siddhartha Gautama – înţelept al tribului Sakya Muni. Buddha a predicat religia sa timp de 35 de ani la Benares în S–E Indiei începând cu anul 525 î.e.n.Buddha se naşte ca prinţ de Capilavastu la poalele munţilor Nepal. In copilărie practică tradiţionalele “exerciţii corporale”, şi conform obiceiulul locului, se căsătoreşte de tânăr. Foarte repede se autoconvinge “că omul poate fi lovit oricând de boală, îmbătrâneşte iremediabil şi în final moare, şi toate acestea numai din cauza satisfacerii plăcerilor”. La 29 de ani se hotărăşte să practice ascetismul sever, părăsind familia şi retrăgându-se în singurătate.La baza filosofiei sale pune patru adevăruri – toate legate de apologia suferinţei provenită din dorinţi. În filosofia sa descoperă opt căi de distrugere a dorinţelor prin practicarea dreptei credinţe, dreptei hotărâri, dreptei fapte etc. În fapt religia lui Buddha, fără a fi politeism, nu este nici măcar monoteism, însă ea a avut şi are o răspândire semnificativă.Este de remarcat varianta mahayana răspândită la mongoli şi calmuci, precum şi în Tibet unde se numeşte lamaism şi se manifestă ca teocraţie monahală. Deşi limitat răspândit, lamaismul este aprioric luat în consideraţie din cauza şefului spiritual, Dalai-Lama, a doua personalitate carismatică pe plan mondial, după papa de la Roma. Dalai-Lama este în primul rând o funcţie, şi mai puţin o persoană anume; el este desemnat după reguli precise dar oculte, pentru marea majoritate a oamenilor, dintre persoanele capabile (încă) de comunicare extrasenzorială, cele presupus-capabile să intre în comunicare directă cu divinitatea.Confucianismul* datorat filosofului chinez Confucius, varianta latinizată a numelui lui Kong Fuzi (551 – 479 î.e.n.), propovăduieşte monoteismul şi morala care îndeamnă omul spre virtute şi perfecţionare. Confucianismul este o doctrină practică menită să propage concepţia despre necesitatea unei societăţi ierarhizate.În viziunea confucianismului, există o singură divinitate netrupească, deci eminamente spirituală, care nu este în legătură cu lumea întrupată, şi care este relaţionată cu aceasta numai univoc (cu sensul de la divinitate la fiinţa umană), prin intermediul spiritelor.Dacă acceptăm viziunea mozaică asupra problematicii existenţialismului divin şi a celui substanţial, în acea modernă variantă MESER-istă, aceea care se revendică drept interpretare epistemologică a Pentateuhului*, paradigma confucianistă asupra lumii este cu cea mai mare probabilitate, varianta într-adevăr reală, şi nu pe nedrept a fost religia oficială în China, timp de peste două milenii .#Sunt motive întemeiate sã se considere cã monoteismul este forma religioasã primordialã, totuşi din motive de fundamentare istoricã se considerã cã el începe abia cu patriarhatul biblic al lui Abraham sau Ibrahim (Avraam n. 2o18 i.e.n. care în 1943 î.e.n. a traversat Eufratul spre ţinuturile Canaan-ului) - acel strãmoş al israeliţilor prin fiul sãu Isaac din cãsătoria cu Sara, dar şi al seminţiei arabe prin fiul sãu Ismail din cãsãtoria cu Agar.Nici Biblia şi nici alte scrieri sfinte nu îl considerã pe Avraam ca pe un reformator şi deci, în mod logic, izvoarele monoteismului sunt anterioare. Nu existã nici-un motiv ca monoteismul sã nu decurgã de la Adam şi Eva (cca.4o26 i.e.n.) şi deci sã fie religia originarã primordialã.Din timpurile avraamice şi pânã la fundamentarea creştinismului şi apoi a islamismului lui Mohamed, monoteismul nu a însemnat acea credinţã în existenţa singurului Dumnezeu numit şi Iehova sau Allah, ci credinţa într-un singur Dumnezeu, ceea ce nu înseamnã acelaşi lucru. Atât Iosif, fiul lui Iacov (şi Iacov însuşi), cât şi Moise - figurile profetice ale seminţiei semitice* din Egipt - nu negau existenţa zeitãţilor egiptene, ci îşi afirmau credinţa în Dumnezeu pe care îl considerau cel mai puternic dintre zei - zeul pentru care poporul lui Israel (noul nume al lui Iacov, Geneza 32;28 şi 35;1o) era “Poporul Ales” cãruia Dumnezeu i-ar fi fãcut promisiunea de glorie şi mãreţie în “Ţara Promisã”.Monoteismul evreesc a cãpãtat acea esenţã purã a credinţei în singurul Dumnezeu abia dupã ce Moise a primit “Tablele de legi” cu cele zece porunci pe care poporul evreu le-a asimilat ca obligaţie contractualã ( între el şi Dumnezeu !!).In mod aproape similar s-au petrecut lucrurile şi cu seminţia arabã, cu deosebirea faptului cã monoteismul acesteia a avut încã de la început semnificaţia credinţei în singurul Dumnezeu; radicalismul arab tradiţional, respingând existenţa altei zeitãţi în afara lui Dumnezeu (pentru ei Allah), atât pentru arabi cât şi pentru alte neamuri.In concepţia seminţiei lui Ismail, singurul Dumnezeu a fost de la început Allah cãruia evreii îi spuneau Iehova iar creştinii DOMNUL Dumnezeu.Cu privire la evrei, se constatã, având în vedere caracterul contractual al legãturii lor cu divinitatea, cã de fapt ei l-au ales pe Dumezeu (probabil dintr-o mulţime de zei) şi nu invers, iar conceptele de ”popor ales” sau “ţarã promisã” sunt construcţii paradigmatice ale filosofiei de ei creatã, menite sã justifice şi sã legitimeze istoria, atitudinea şi acţiunile acestui neam. Caracterul contractual al legăturii evreilor cu divinitatea este confirmat şi de prevederile Talmudului* care nu cer expres credinţa în Lege, ci respectul acesteia.In ipoteza credibilã cã Adam şi Eva sunt entitãţile generice primordiale ale umanitãţii, şi cum acestea sunt fãrã discuţie creaţii ale acelui DOMN Dumnezeu, nu existã motive ca în acele începuturi sã fi existat şi alte credinţe, în speţã cele politeiste.Şi totuşi acestea au existat, în special la populaţiile nesemitice, conferind prin contrast, miticii semite un caracter fantezist. Fãrã a exclude presupusul caracter fantezist, de fabulaţie, al mitului evreu, meritele lui, ale mitului, sunt incontestabile deoarece spre deosebire de alte seminţii, cea semitã a gãsit o paradigmã credibilã şi cu minime contradicţii, care explicã şi conservã istoria sacrã a omenirii (iudeo-creştine) şi credinţa în singurul Dumnezeu.Caracterul de a fi monoteistã, nu asigurã valabilitate unei religii, dar aceasta devine incontestabil-valabilã din momentul în care prevede, respectã şi promoveazã un anumit cod etic, şi anume codul principiilor moralei naturale - acele principii de esenţã divinã, sau care reflectã chintesenţa experienţei istorice a umanitãţii - “traducere” a acceptului aceleiaşi divinitãţi.Monoteismul semitic, încã de la începuturi a adoptat câte un astfel de cod; “Cele zece porunci” din Tablele lui Moise la evrei, sau “Poruncile profetului Mohamed” pentru populaţiile islamice, şi în acest mod se explicã succesul sãu relativ rapid.Adoptarea unui cod de principii etice, respectarea şi promovarea lui, au presupus în mod necesar instituţionalizarea, adicã apariţia bisericii atât în sesul spiritual cât mai ales în cel fizic, ca loc de propovãduire şi de reculegere (sinagoga la iudei şi moscheia la musulmani).Din existenţa codului de principii ale moralei naturale, decurge şi criteriul obiectiv de apreciere a uneia sau alteia dintre religii. Mai mult chiar, existenţa codului etic presupune responsabilizarea fiecãrei biserici (fiecărui cult) în asigurarea educãrii şi trãirii religioase pe baza unei credinţe raţionale drept cale a cunoaşterii, şi nu de însuşire a tehnicilor pãgâne de golire a conştiinţei, cu speranţa iluzorie în aşa- zisa iluminare de care fac atâta caz, numeroasele secte ale mişcãrii New – Age*.#Golirea conştiinţei este o cale de asigurare a îndoctrinării “supuşilor” şi un pretext de justificare a pretenţiei de îndumnezeire a conducătorilor sectelor. In asigurarea “golirii conştiinţei” numită de fapt cale de acces la dumnezeire, sectele, nici măcar păgâne şi în niciun caz de esenţă crestină, folosesc orice metodă care se bazează atât pe carenţele psihice ale indivizilor, cât şi pe

predispoziţiile spre plăcerile pervertite ridicate la rang de ceremonial. (Istoria a cunoscut şi cunoaşte secte care exploatează plăcerea sexuală; mormonii, dolcinienii, Prioria Sionului etc., promovează principii morale aberante, contrare legilor moralei naturale invocând exemple menţionate de Biblie, dar uitând să spună că Biblia de fapt le condamnă.)#

2. FUNDAMENTAREA MONOTEISMULUI MOZAIC Originile semitice ale monoteismului sunt indubitabile ca decurgând cel puţin de la patriarhul Avraam dacã nu, aşa cum îi spune şi numele, de la acel Sem - fiul lui Noe, dar apare paradoxul cã pânã la fundamentarea sa ca mozaism, a putut fi practicat de evrei în interiorul societãţii egiptene eminamente politeistã. Şi totuşi se pare cã acest “paradox” este de fapt regula; este puţin probabil ca în afarã de Sem şi de Ham - de la al doilea decurgând seminţia hamită* cu religia sa specificã - sã nu fi existat şi o religie a seminţiei cu originea în cel de al treilea fiu al lui Noe, Iafet. In aceastã idee, fiind notorie intoleranţa “frãţeascã” dintre semiţi şi hamiţi (probabil şi iafetizi*), monoteismul despre care discutãm - cel semitic, încã de la început a fost practicat şi s-a dezvoltat în mediu ostil, cel hamitic, dacã nu şi “iafetic”. Este de presupus cã seminţia semiticã, dar şi hamiticã, şi de ce nu şi a iafetizilor sã fi apãrut în aceeaşi zonã, sau în zone apropiate de munţii Ararat (nu neapãrat separate) unde se presupune cã a acostat arca lui Noe la retragerea apelor potopului biblic. Presupunerea pare plauzibilã deoarece şi patriarhul Avraam a ajuns în Canaan traversând Eufratul - zonã relativ apropiatã de munţii Ararat. Şi în perioada lui Avraam şi a urmaşilor sãi, cea anterioarã emigrãrii în Egipt, semiţii şi monoteismul lor au avut parte tot de mediu ostil sau cel puţin neprietenos, aşa cã practicarea monoteismului semit în Egipt nu ar trebui sã parã paradoxalã.Prezenţa evreiescã şi deci a credinţei monoteiste în Egipt, începe cu acel evreu Iosif vândut de fraţii sãi ca sclav, demnitarului egiptean Potifar.Despre Iosif se afirmã cã a fost ridicat în cele mai înalte ranguri (prim ministru) ale statului faraonic, datoritã abilitãţii sale de a tãlmãci visele. Prevãzând acei şapte ani de secetã şi reuşind sã preîntâmpine înfometarea Egiptului, admimistrând cu înţelepciune anii de belşug agricol, Iosif a primit îngãduinţa de a-şi aduce în Egipt pe tatãl şi pe fraţii sãi împreunã cu numeroasele lor familii care s-au stabilit în ţinutul Gosen din Delta Nilului.Prezenţa evreilor în Egipt este incredibilã cu atât mai mult, cu cât aceştia au avut libertatea de a-şi practica credinţa lor monoteistã. Acest paradox devine explicabil nu numai prin faptul cã evreii s-au dovedit harnici şi bine organizaţi, ci şi prin contextul istoric al societãtii egiptene.Începând cu anul 21oo î.e.n. Egiptul fusese cucerit de populaţiile hicsose originare din ţinuturile Caldeei, care probabil erau la fel de distanţate atât de monoteismul evreu cât şi de politeismul egiptean, iar dacã regii hicsoşi au îmbrãţişat vechea culturã şi credinţã egipteanã au fãcut acest lucru din motive de oportunitate politicã. (Fenomenul “cuceririi” culturale a învingãtorilor de cãtre învinşi nu este singular în istorie; a se vedea aşa-zisa romanizare a Daciei.)#Prezenţa evreilor în Egipt - ca leagãn al monoteismului - poate fi determinatã cvasicert, folosind informaţiile biblice şi consemnãrile istorice cu privire la acel Iosif – evreul care a cucerit cele mai înalte demnităţi în Egiptul faraonic.Toate sursele istorice afirmã ca an al naşterii patriarhului Avraam, anul 2o18 î.e.n. La vârsta de 86 ani i se naşte primul sãu fiu Ismael (1932 i.e.n.) şi cum la vârsta de 19 ani, Biblia consemneazã în Genezã cã acesta îşi necãjea fratele mai mic, Isaac, cu ocazia înţãrcãrii sale la “înaintata” vârstã de cinci ani (deci diferenţa de vârstã dintre fii era de 14 ani), înseamnã cã Isaac s-a nãscut în anul 1918 î.e.n. (Geneza 16;15,16.)La vârsta de 6o de ani, lui Isaac i se nasc cei doi gemeni; deci fiul sãu Iacov căruia DOMNUL îi schimbă numele în Israel – părintele celor 12 neamuri, prin cei 12 fii ai săi - se naşte în anul 1858 î.e.n.. (Geneza 25;26.)Analizând datele cu privire la vârsta cãsãtoriei şi la faptul cã Iosif era penultimul fiu al lui Iacov, cercetãtorii biblici au stabilit pentru naşterea lui Iosif anul 1767 î.e.n.Informaţiile biblice cum cã Iosif a fost numit prim ministru (mare vizir, acum numit Ţafnat Paeneat) al faraonului, la vârsta de 3o de ani, cã a gestionat cu pricepere cei şapte ani de belsug şi a ferit Egiptul de cei şapte ani de secetã, în aceastã din urmã perioadã obţinând şi aprobarea faraonului de a-şi aduce tatãl şi cei 11 fraţi înpreunã cu familiile, în Egipt (aproape cu certitudine în cel de al doilea an de secetã), plaseazã venirea evreilor în Egipt în jurul anului 1728 î.e.n.(Geneza 30;23,24. 41;40 -46. 45;6. 46;26. 47;9).Este interesant cã la acelaşi an 1728 î.e.n. se ajunge şi dacã acordãm credit informaţiei biblice conform cãreia prezenţa evreiascã în Egipt s-a întins (exact) cât a doua jumãtate din perioada de rãtãcire (la propriu) a evreilor, numitã “vremurile avraamice” (de la 1943 î.e.n. când Avraam a traversat Eufratul, din Ur în Haldeea, spre Canaan, pânã în 1513 î.e.n., anul exodului). (Aceste consideraţii sunt necesare deoarece sunt opinii conform cãrora prezenţa evreilor în Egipt ar fi purã fabulaţie.Contestatarii prezenţei evreilor în Egipt, pot fi combătuţi şi în ce priveşte neîncrederea lor că un străin ar fi putut accede la cele mai înalte demnităţi egiptene.Realitatea este aceea că nu Iosif ar fi primul străin care devine demnitar la curtea faraomului, istoria consemnând numeroase exemple, unele privind chiar persoane semite.Dacă se ţine cont că Egiptul antic era lovit de foamete, ca urmare a secetei periodice, din 7 in 7 ani, “tălmăcirea” celebrului vis al faraonului nu este decât o banală predicţie a unui Iosif inţelept care avea cunoştinţă despre fenomenul respectiv. Încrederea faraonului putea fi cucerită în baza acestei cunoştinţe “ştiinţifice” şi a încrederii lui Iosif în posibilitîţile sale organizatorice şi administrative.Salvarea de la foamete a egiptenilor, dar şi a evreilor, a avut la bază, în primul rând asigurarea unor recolte deosebite în anii dinaintea secetei. Sunt informaţii conform cărora Iosif a reuşit să asigure un surplus de apă în lacul Qarun, amenajând braţul alimentator al Nilului şi transformându-l în canal, inclusiv navigabil. Că acest canal este opera lui Iosif, stau dovadă, înformaţiile despre perioada plauzibilă a amenajării sale (între 1800-1650 î.e.n.), precum şi denumire de Bahr Iusuf care înseamnă Calea lui Iosif.Deşi în Exod se pomeneşte de prezenţa evreilor în capitala Ramses a Egiptului, realitatea este aceea că această capitală era în acele timpuri Avaris (şi nu ulterioara pi-Ramses), loc în care arheologia a descoperit prezumtiva reşedinţă a lui Iosif şi mormântul său (“jefuit” în mod paradoxal chiar şi de oseminte). Informaţia din paranteză face plauzibilă pe cea din Exod care pomeneşte că evreii au plecat din Egipt luând şi osemintele lui Iosif.#Situaţia privilegiatã a evreilor în Egipt era frustrantã pentru egipteni, şi se pare cã aceasta s-a schimbat radical când prinţul Kamoses din Egiptul Superior, doar tributar regilor hicsoşi, a recucerit întregul Egipt, învingându-l pe regele hicsos Apopi III, acestuia rãmânându-i temporar numai capitala Avaris.Din acest moment, egiptenii au adoptat faţã de evrei o atitudine opresivã, una din mãsuri fiind aceea de a-i ucide pe toţi nou nãscuţii evrei de parte bãrbãteascã, cu scopul limitãrii numãrului lor, şi în plus impunând întregii populaţii evreieşti statutul de sclavagism.Cum personajul biblic Moise s-a nãscut în anul 1593 î.e.n., recucerirea Egiptului de către Kamoses, trebuie sã se fi produs înainte de aceastã datã, iar conform binecunoscutei legende despre adopţia “celui scos” de cãtre fiica faraonului, se poate presupune cã nu se cunoştea originea semiticã a acestuia. Cã este evreu, Moise a aflat, în secret, de la adevãrata sa mamã care întâmplãtor sau

nu, a fost aleasã ca doicã.Urmaşul lui Kamoses, faraonul Ahmes I (Ahmoses) 1562 - 1537 î.e.n. a întemeiat cea de a XVIII-a dinastie - dinastia hamiticã care îi ura pe semiţi şi care devine intolerantã cu monoteismul acestora. Moise care acum ştia cã este evreu, s-a simţit dator sã-şi apere seminţia, devenind indezirabil în faţa faraonului, şi la vârsta de 4o ani, în urma unui eveniment violent, este nevoit sã fugã în ţinutul Madian (pe celălalt ţărm al Mării Roşii), de unde nu se mai întoarce decât peste alţi 4o de ani în 1513 î.e.n. când faraon era Tutmes I (1516 – 15o4 i.e.n.).Pentru seminţia lui Moise şi pentru credinţa monoteistã nu mai existau şanse în Egipt; totul depindea de eliberarea din sclavie şi emigrarea în ţinuturile presupusei promisiuni ancestrale făcută de Dumnezeu, evreilor.Înzestrat cu o deosebitã forţã mentalã şi având cunoştinţe care puteau fi folosite în sens predicţional, Moise a fãcut tot posibilul pentru a-l convinge pe Tutmes I sã-i elibereze pe evrei. În acest sens, Biblia consemneazã cum Moise a folosit “cele zece plãgi“ pentru a-l determina pe faraon sã cedeze. (Pentru a justifica plauzibilitatea “dialogului” lui Moise cu faraonul, este necesar să fie amintit că între aceştia era totuşi un grad de rudenie, cel puţin ca între veri, dacă nu dintre Moise ca unchi şi Tutmes ca nepot.)Predictibilitatea înroşirii apelor Nilului, invazia de muşte, de broaşte, de ţânţari etc. este posibilã cu mare probabilitate - experienţa de viaţã a unui om inteligent şi în vârstã fiind bine folositã, deşi în cazul lui Moise se pare cã este vorba de mult mai mult atunci când predicţioneazã moartea fiului întâi nãscut al fiecãrui egiptean. Cel puţin aceastã “plagã” este puţin credibilã, alimentând supoziţia cã unele afirmaţii ale Bibliei ar fi fanteziste. Şi totuşi; la Gebal s-a descoperit o inscripţie autenticã, riguros datatã ca fiind din timpul domniei lui Tutmes I, în care se consemneazã: “…moştenitorul tronului întregii ţãri, …prea iubitul fiu al lui Menefta a murit.”Menefta a fost unul dintre faraoni, dar a domnit ceva mai târziu, chiar şi dupã Ramses cel Mare, dar este foarte posibil ca acest Menefta din manuscris, sã fi fost supranumele de ceremonial al lui Tutmes I - procedeu folosit aproape de fiecare dintre faraonii egipteni.Ca şi când “plãgile” nu ar fi suficient de incredibile, Biblia consemneazã şi acea “minune” sãvârşitã de Moise, numitã “despãrţirea apelor” - episod care dacã nu ar fi fost real, poporul evreu nu ar fi existat, şi credinţa mozaicã nu s-ar fi nãscut.În lucrarea “Modelarea raţionalitãţii..” a profesorului Gh.C. Dinulescu – Câmpina, sunt suficiente argumente de ordin epistemologic care susţin raţionalitatea fenomenului şi deci, nu sunt motive sã nu acordãm credit afirmaţiilor biblice. În plus, dacã Moise ar fi fãcut afirmaţii mincinoase în “Pentateuh”, şi-ar fi pierdut credibilitatea în primul rând în faţa “martorilor oculari”, unii dintre aceştia fiind contestatari care-l urmau pe Moise din nevoie; ori nimeni nu l-a acuzat de minciunã.#De curând, a apărut o nouă ipoteză, cu privire la “despărţirea apelor”, fundamentată de Naum Volsinger de la Insitutul Oceanologic din Petersburg şi de Alexei Androsov din Hamburg. Cei doi oameni de ştiinţă iau în considerare faptul că Marea Roşie este cel mai tipic exemplu de mare cu recife coraliere* dispuse transversal – recife care până la construcţia Canalului de Suez, puneau probleme deosebite navigaţiei. Conform celor doi oameni de ştiinţă, recifele transversale din Marea Roşie rămâneau deasupra nivelului apei în timpul refluxului, mai ales dacă acest fenomen era coroborat (după calculele lor) cu un vînt constant din sud-est cu viteza de cca.1oo km. pe oră. Cum refluxul maxim, dura 7- 8 ore şi existenţa vânturilor de asemenea intensitate era (şi este) frecventă, mai lipsea doar ca cineva să cunoască faptul că noaptea, într-un ţinut deşertic, reciful se desgoleşte şi este potrivit să fie folosit ca vad pentru traversarea mării. Este plauzibil ca acest cineva să fi fost Moise – ginerele fostului preot egiptean, Ietro din Madian, care prin natura preocupărilor sale înopta adesea în zonă, împreună cu turma de oi.Explicarea episodului biblic al despărţirii apelor, invocând un fenomen fizic posibil şi foarte probabil, nu exclude explicaţia pe baza fenomenului unidirecţionării mentale*; deosebirea este că pune mai mult accent pe cunoştinţele şi experienţa lui Moise, decât pe posibilele sale calităţi energomentale, iar acest lucru nu scade cu nimic dimensiunea “sacră” a lui Moise.Tot într-o manieră raţionalistă se pot găsi explicaţii şi pentru acele “plăgi” pe care Moise le-ar fi aruncat asupra Egiptului.Deşi nu este vorba de una din plăgi, se poate explica raţional, spre exemplu, acea “minune” care constă în transformarea toiagului lui Aaron, fratele lui Moise, în şarpe (care a înghiţit şerpii în care se transformaseră toiegele preoţilor faraonului).Îmblânzitorii de şerpi cunosc faptul că unul din şerpii cei mai veninoşi – cobra regală, rămâne perfect nemişcată (în stare de transă hipnotică) dacă este încolăcită într-un anume fel. Starea ei de hipnoză este atât de stabilă încât pare un toiag sculptat, dacă este corespunzător înfăşurată în jurul unui toiag din lemn, sau pare o coroană, într-adevăr regală, dacă este încolăcită şi aşezată într-un anume fel pe gluga burnusului.#În ultimã instanţã, se pare cã Tutmes I a cedat cererii lui Moise sperând că după un drum epuizant în deşert, evreii se vor întoarce singuri în robie. Deşi faraonul s-a rãsgândit, exodul evreilor a avut loc începând cu anul 1513 î.e.n. (în prima duminică cu lună plină, după echinocţiul de primăvară). Acesta a durat 4o de ani, timp în care Moise a scris cel puţin cinci din cele şase cãrţi care îi sunt atribuite şi care se constituie drept fundamentarea noii religii - religia monoteistã cunoscutã ca mozaism.(În Biblie există o informaţie conform căreia evreii au ajuns foarte repede în apropierea “Ţării Promise”, dar din cauză că nu au avut încredere în promisiunea Domnului, au trimis 12 spioni, câte unul de fiecare seminţie evree, spioni care s-au întors “să dea raportul” după 4o de zile. Dintre toţi, numai doi bărbaţi au avut încredere în promisiunea DOMNULUI şi s-au pronunţat pentru intrarea în viitoarea lor ţară; iscoada Caleb, fiul lui Iefune din seminţia lui Iuda şi Iosua, viitorul conducător al evreimii (nu Iosua fiul lui Nun iscoada din seminţia Efraim). Drept pedeapsă, pentru neîncredere, Domnul i-a pedepsit pe evrei cu câte un an de rătăcire pentru fiecare zi de iscodire. V.T.Numeri 14:6,9.)Vom conveni sã numim mozaicã, religia seminţiei evreeşti şi pe aceea anterioarã, cea întemeiatã sau cel puţin continuatã de patriarhul Avraam, dar “fundamentarea”, consemnarea ei documentarã, nu poate fi decât aceea pe care evreii o numesc “Legea” sau Tora* (Torah) - cartea legii lui Moise.Iniţial scrisã pe un singur pergament (rulou), legea lui Moise a fost împãrţitã din motive practice în cinci pãrţi alcãtuind Tora, iar ulterior, dupã traducerea în greceşte a cãpãtat denumirea greceascã “Pentateuh” (cele cinci pãrţi au devenit în ordine: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul) .#În ebraicã, cele cinci pãrţi sunt denumite dupã primul, sau primele cuvinte din fiecare text: Bere’şit, We’elleh, Wayyiqra, Bemidhbar, Mişneh hattorah, care nu sunt departe de denumirile greceşti şi de conţinutul propriu-zis al fiecărei cărţi.#Geneza pare a fi o carte eminamente ştiinţifică, noncomformistă în comparaţie cu ceea ce astăzi înţelegem prin ştiinţă fundamentată. Ea descrie cum a fost creat Universul, cum au luat naştere primele corpuri cereşti menite a deveni stele, cum pe acestea (pe corpuri încă neajunse în faza de stele) a fost creată vegetaţia, chiar întrupată, cum a fost creată fiinţa umană (cu siguranţă eminamente spirituală), cum după faza apariţiei stelelor (generatoare de sisteme planetare) au apărut şi animalele precum şi fiinţa umană întrupată.În limbajul filosofic modern, am spune că Geneza constituie, în lumina cunoştinţelor antice în materie, atât o paradigmă cosmogonică (existenţială) a lumii, aşa cum mai târziu, învăţaţii au descris paradigmele geocentrică (ptolemeică*), respectiv heliocentrică (kantiană*) ale Universului, cât şi una plauzibilã, încã credibilã, a fiinţãrii atât fizice cât şi metafizice. Dumnezeu creazã cerul şi pãmântul - recte separã din Cosmos realitatea substanţialã de cea eminamente spiritualã, separã întunericul de luminã (crează Universul) crează “luminãtorii”, ceea ce este echivalent cu apariţia aştrilor, creazã animalele, peştii şi pãsãrile-”fiecare dupã

felul sãu“, creiazã fiinţa umanã (pe Adam şi Eva) dându-i liberul arbitru* (avertismentul în legãturã cu pomul cu mere etc.), adică răspunderea pentru propriile fapte.Din acest punct de vedere, mai mult decât dovada cã este un deosebit cunoscãtor al ştiinţei, Moise face dovada cã este, poate, cel mai mare filosof al vremii, şi anume un filosof cu paradigmã, şi pe drept, sistemul sãu filosofic îi poartã numele, numindu-se mozaic.În celelalte patru cãrţi, ca şi în cea de a şasea -“Iov”, care-i este atribuitã, Moise consolideazã paradigma sa filosoficã cu legi şi regulamente, cu prevederi organizatorice atât de naturã religioasã cât şi seculare, fãcând din filosofia sa, una semiticã.Dupã moartea lui Moise, sistemul filosofic mozaic a continuat sã fie completat cu încã 19 cãrţi, de cãtre diverse personalitãţi semite cu statute sociale diferite (primul fiind chiar urmaşul sãu Iosua): filosofi, regi (împãraţi), profeţi sau pur si simplu oameni de rând umili. Alãturi de textele eminamente religioase, Vechiul Testament* include texte istorice, texte profetice şi chiar texte poetice. Interesant este cã pentru evrei, cele 25 (iar în Septuaginta 39) cãrţi ale Vechiului Testament sunt considerate, farã rezervã, sfinte, în ciuda faptului cã în ele sunt consemnate fapte stânjenitoare, dacã nu reprobabile, de genul: trãdare şi minciunã, adulter, incest şi proxenetism, rãzbunare şi crime etc., dar se pare cã evreii nu sunt afectaţi de astfel de amãnunte, considerând cã întreaga biblie are un sens ascuns pentru înţelegerea cãruia este nevoie de interpretare specialã (pesher*) aflatã numai la îndemâna preoţilor, a cãror primã îndatorire este interpretarea rabinicã a bibliei.#Trebuie remarcat că în perioada ocupaţiei de către Alexandru Machedon, practic din anul 25o î.e.n., limba biblică, inclusiv pentru evrei, devine greaca şi în mod implicit se realizează versiunea greacă a Vechiului Testament (între 275 şi 1oo î.e.n. de către cca.7o traducători, la Alexandria), cunoscută sub denumirea de Septuaginta. (În versiunea greacă, Vechiul testament înclude încă 14 cărţi, numite deuterocanonice.)Iniţial folosită de toţi cunoscătorii de limbă greacă, Septuaginta este refuzată de evrei, începând cu anul 70 e.n., ca urmare a acceptării ei, în locul versiunii ebraice, de către creştini. Septuaginta originală este folosită în Biserica Ortodoxă Greacă iar în traducere, de către celelalte Biserici ortodoxe; rusă, bulgara, română, sârbă etc.#În aceastã idee, în afara Torei - cartea sfântã a legii lui Moise, învãţãtura rabinicã a creat Talmudul acea scripturã care comenteazã cãrţile sfinte ale Vechiului Testament şi care face obiectul studiului permanent al oricãrui evreu practicant.Cu privire la Talmud, cartea eminamente iudaică, creată de marii preoţi între secolul V î.e.n. şi V e.n., aceasta conţine partea numită Mişna (repetarea legii) şi Ghemara care este o interpretare a Mişnei. Cu alte cuvinte, Talmudul este un punct de vedere obligatoriu, impus de marea preoţime iudaică, asupra Vechiului Testament.Realitatea e însă aceea că Vechiul Testament, în varianta mozaică, diferă de varianta acceptată de viitoarea religie creştină, atât ca reîmpărţire şi denumire a cărţilor, cât şi din punctul de vedere al conţinutului fiecărei cărţi, nu a celui de ansamblu.Odată cu transformarea mozaismului în religie exclusiv etnică, denumită iudaism (profesorul evreu, ulterior convertit la catolicism, John Strugnell afirmă despre iudaismul primar că era o religie oribilă prin rasismul ei!!),Vechiul Testament conţine cele cinci cărţi ale lui Moise, patru cărţi cu caracter istoric: Iosua, Navi, Ezdra şi Estera, trei cărţi poetice: Psalmii lui David, Cartea Cântărilor a lui Solomon şi Cartea lui Iov, trei cărţi profetice:Isaia, Ieremia şi Iezechiel, trei cărţi necanonice sau apocrife: Cartea Iuditei, Baruh şi Macabeii - ori cărţile Vechiului Testament în varianta creştină sunt în număr de treizeci şi nouă, altfel denumite (unele) şi despre care documentele de la Qumran confirmă că toate sunt autentice, scrise în perioada mozaică de până în secolul V î.e.n. (Maleahi 443 î.e.n.).Concepţia despre un al doilea nivel de înţelegere al scripturilor a fost preluatã de autorii Noului Testament* care au realizat din acest punct de vedere adevãrate opere de artã, şi care a permis marilor teologi creştini, în special catolici, sã creeze opere (comentarii) de de înaltã filosofie teologicã, concordantã cu principiile dogmatice şi ceremoniale ale catolicismului (mai puţin ale ortodoxiei).Dacã sistemul filosofic creat de Moise este indubitabil unul semit, Vechiul Testament devine un sistem filosofic preponderent evreesc deşi continuã sã fie mozaism, însã nu mai are în obiectiv şi restul populaţiilor semite cum ar fi cele arabe. Se poate aprecia cã mozaismul a cãpãtat un pronunţat caracter naţionalist.In afarã de faptul cã mozaismul naţionalist neglija şi producea insatisfacţie unei importante populaţii semitice monoteiste - neamurile arabe - provoca prin abuz şi colaborationism cu ocupantul roman, abateri de la lege, în favoarea aşa-zisei tradiţii, şi deci, nemultumirea unor importante grupãri evreeşti.Cum de-a lungul a peste 1ooo de ani evreii erau obişnuiţi cu un mozaism în permanentã evoluţie prin lucrãri de explicare a cãrţilor sfinte şi adãugarea de noi opere filosofice, şi cum începînd cu secolul V î.e.n.( Maleahi 443 î.e.n.) practic nu au mai apãrut opere de seamã ale mozaismului, ci ale iudaismului naţionalist, aceastã stare de fapt a favorizat proliferarea contestatarilor organizaţi în numeroase secte religioase sau revoluţionar-religioase, dintre care nu pot fi trecute cu vederea mişcarea esenianã* şi mişcarea zelotã*.#Despre mişcarea eseniană, contestatarii afirmă că existenţa ei este îndoielnică. Realitatea este însă că această mişcare a fost cât se poate de reală; documentele de la Qumran dovedesc că această “sectă” este ceea ce se poate numi păstrătoarea mozaismului ortodox, mişcarea religioasă care a generat creştinismul de mai târziu în varianta sa într-adevăr ortodoxă. Mişcarea eseniană este şi la originea acelei denumiri - Iehova, pentru Dumnezeu, care oricât ar părea că provine de la denumirea Yahve prin care sumerienii denominau pe acel DOMNUL Dumnezeu – în fond un “zeu” anunnaki, nu este adevărat. Confuzia provine de la practica din scrierile ebraice vechi care nu folosea şi vocalele, astfel încât atât (Y)Iehova cât şi Yahve se ortografiau similar.

Iudaismul

Tragându-si radacina din descendentii Iudeii, Iudaismul a fost infiintat in anul 2000 î.C. de Avraam, Isaac si Iacob si are peste 18 milioane de adepti. Iudaismul adopta credinta intr-un singur Dumnezeu, care este creatorul universului si care conduce poporul ales, evreii, prin profetii cu care el vorbeste. Cuvântul lui este descoperit in Biblia evreiasca (sau Vechiul Testament), scrisa integral in ebraica - cu exceptia câtorva capitole sau versete, care sunt in aramaica, limba semitica asemanatoare cu ebraica - si care este cartea cu cele mai multe traduceri si cei mai multi cititori din lume. Biblia este impartita in: Torah (cele cinci carti ale lui Moise), Neviim (Prorocii) si Ketuvim (Scrierile, Psalmii). In literatura rabinica se intâlneste des termenul Torah pentru a desemna intreaga Biblie.

Torah-ul contine si un numar de 613 de porunci, incluzând pe cele 10, care sunt explicate in Talmud. Iudeii cred ca, conditia omului poate fi imbunatatita, cuvântul Torah-ului trebuie ascultat si urmat, si ca Mesia va aduce, intr-un final, omenirea intr-o stare paradisiaca. Iudaismul promoveaza ideea de comunitate printre toti oamenii de credinta evreiasca, apartenenta la o sinagoga sau templu, si importanta vietii de familie. Ceremoniile religioase au loc atât acasa, cât si la sinagoga. Iudaismul se imparte in trei mari grupari, care se deosebesc intre ele prin modul in care interpreteaza acele parti din Torah, care trateaza activitatile personale, ale comunitatii, internationale si religioase: 1.Comunitatea Ortodoxa, care considera Torah-ul provenit direct de la Dumnezeu, si de aceea obligatoriu; 2.Miscarea Reformata, o forma simplificata si rationalizata a iudaismului, care adopta in primul rand continutul etic al Torah-ului; 3.Iudeii Conservatori, care respecta multe din ritualurile din Torah, dar care admit si schimbari, datorate vietii moderne. Al patrulea grup, Iudeii Reconstructiei, resping conceptul de popor ales al lui Dumnezeu, dar mentin ritualurile ca parte a mostenirii culturale iudaice.

Sinagogele (inseamna in ebraica case de intrunire) sunt de 20 de secole locuri in care evreii se intrunesc pentru a se ruga si a studia. Orice loc poate sluji acestui scop cu conditia sa fie orientat spre Ierusalim, sa nu fie acoperit de alta constructie si sa contina un anumit numar de obiecte de cult. Chivotul sfânt este partea esentiala, care contine sulurile Torei, suluri de pergament pe care Torah a fost scrisa de mâna. In fata Chivotului sfânt arde o lumina vesnica, care simbolizeaza faptul ca Sfânta Scriptura continuta in Torah este lumina. In zilele de luni, joi, de Shabbat si in diminetile zilelor de sarbatoare, este scos unul din aceste suluri pentru a se citi textul recomandat.

Rabinul inseamna Intelept, si este astazi indrumatorul spiritual al comunitatii sale, propovaduind, prezidând diverse ceremonii sinagogale sau familiale. Rabinul poate si trebuie sa se casatoreasca. Shabbat-ul este in religia iudaica ziua binecuvantata si sfintita de Dumnezeu, care i-a incredintat-o poporului Israel, ca semn al legamântului incheiat cu el. Copiii lui Israel au primit porunca solemna de a intrerupe orice munca in ziua de Shabbat, acesta fiind mai sfânt chiar si decât Casa Domnului. Pornind de la aceasta conceptie, rabinii au alcatuit o lista cu 39 de munci de baza interzise de Shabbat, scopul lor nefiind acela de a crea o constrângere, ci dimpotriva, de a permite omului sa se elibereze cat mai mult de muncile ce ar putea degenera in robie, de a se elibera de goana dupa bogatie si de a reinvata sa traiasca. Ragazul creat de odihna de Shabbat trebuie sa fie ocupat cu rugaciuni, studiu, o atmosfera sarbatoreasca, atât la sinagoga, cât si acasa.

Circumcizia este considerata, dupa Avraam, semnul esential al legamântului dintre Dumnezeu si poporul sau. In a opta zi de viata, baietelul este introdus prin acest rit in Legamânt. Operatia este efectuata in general de catre un circumcizor, care rosteste o binecuvantare potrivita, ca si de tatal copilului. Circumcizia este ritul oficiat cu cea mai mare fidelitate de evrei, indiferent de tendinta careia ii apartin. Regulile alimentare - masa este locul privilegiat al binecuvântarilor casnice, cum ar fi cele savârsite inainte si dupa masa. Dintre mamifere, sunt permise rumegatoarele cu copita nedespicata, dintre animalele acvatice cele care au solzi si aripioare. In ce priveste zburatoarele, nu sunt autorizate decât pasarile de ograda (porcul, calul, iepurele sunt interzise, ca si scoicile, stridiile).

Torah interzice de asemenea consumarea sângelui, de unde si interdictia de a consuma orice animal ucis prin vânatoare si stabileste reguli speciale pentru taierea animalelor si necesitatea de a sara carnea inainte de taiere. Alimentele din carne nu au voie sa fie amestecate cu cele din lapte. Despre iudaismul actual este putin de zis. Religia iudaica, prin fiinta si scopul ei, ar fi fost menita sa fie numai o pregatire, o calauza spre Cristos cum spune apostolul Pavel. De aceea, cu venirea crestinismului, valabilitatea sa ar fi încetat. Tema mozaismului era ideea mesianica, venirea unui mesia, care urma sa întroneze universalitatea religiei adevarate, în locul iudaismului particularist si exclusivist. De vreme ce împaratia mesianica s-ar fi realizat prin venirea lui Isus si instituirea crestinismului, mozaismul si-ar fi încheiat menirea istorica. Perpetuarea lui ar fi o eroare. Asteptarea unui alt mesia, cerut numai de interesele nationale exclusive ale poporului evreu, face din mozaismul de astazi mai mult o doctrina nationala decât una religioasa. Aceasta rezulta si din faptul ca iudaismul mai supravietuieste si azi, redus insa aproape exclusiv numai la poporul iudeu, fara sa fi fost îmbratisat de alte popoare. 

Legea mozaică şi semnificaţia ei astăzi

(din revista "Ştiri din Israel" nr.11 din noiembrie 2003)

 

Este un creştin născut din nou eliberat de Legea lui Moise sau intră sub incidenţa ei? Aceasta este una din întrebările cele mai dificile pentru mulţi din cititorii credincioşi; ea va fi analizată şi soluţionată de autor în articolul următor, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.

Nu cu mult timp în urmă am fost întrebaţi de ce scriem atât de puţin în revistele noastre despre respectarea Celor Zece Porunci şi despre zeciuială, care pare să fie foarte importantă în a obţine binecuvântarea lui Dumnezeu. Întrebările de acest gen îmi întăresc o dată în plus convingerea că există o lipsă acută de înţelegere vizavi de păstrarea legii mozaice chiar şi printre creştini.

În Biserica lui Isus se pun printre altele întrebări de genul: «Trebuie să mai ţin încă Legea?» «Cele Zece Porunci mai au valabilitate şi astăzi?» «Trebuie respectată sâmbăta sau duminica?» «Am voie să mănânc carne de porc?» ş.a.m.d. Mare este confuzia cu privire la Lege!

C.H. Mackintosh a subliniat în cartea sa «Gedanken zum 2. Buch Mose» (Gânduri despre cartea Exod):

«Este foarte important să înţelegem caracterul şi intenţia Legii. Omul în natura lui este de fapt înclinat să încurce principiile Legii şi ale harului de o asemenea manieră încât nici primul şi nici al doilea principiu nu vor fi înţelese corect. Legea rămâne fără maiestatea sa severă, nemiloasă iar harul fără desăvârşirea lui divină. Cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu rămân pe de-o parte fără răspuns, iar pe de altă parte, omul nu găseşte ieşirea din robia păcatului. Legea şi harul sunt atât de diferite, încât niciodată nu pot fi făcute parte a aceluiaşi sistem. Legea este expresia a ceea ce trebuie să fie omul, în timp ce harul arată cine este Dumnezeu. De aceea, este imposibil pentru un păcătos să fie mântuit parţial prin Lege şi parţial prin har».

În ce constă Legea mozaică?

De regulă, când discutăm despre legea mozaică facem referire la Cele Zece Porunci. Dar această este o greşeală deoarece Legea mozaică conţine mult mai multe porunci: ea reprezintă un întreg cod de legi, cu 613 reguli, porunci sau interdicţii. În ebraică, Legea se cheamă Tora, termen care înseamnă «lege ca directivă», dar şi «învăţătură». Conţinutul Torei este redat în cele cinci cărţi ale lui Moise. Însă termenul Tora se foloseşte şi pentru a denumi întregul Vechi Testament.

În continuare vom folosi termenul Tora pentru a defini cele cinci cărţi ale lui Moise, adică culegerea de legi mozaice cu cele 613 reguli, porunci şi interdicţii:

- Ele pot fi împărţite în trei categorii: Decalogul (Cele Zece Porunci), numit pe scurt Cele 10 Cuvinte. Aceste porunci reglementează relaţia omului cu Dumnezeu şi relaţia dintre oameni.

- Apoi găsim în codul mozaic cartea legământului cu regulile civile şi religioase. În ea se expune şi se explică semnificaţia religioasă şi civilă a Decalogului pentru Israel.

- În final, codul mozaic conţine legile ceremoniale. Acestea reglementează slujirea în sanctuarul Cortului, şi mai târziu, în Templu.

În această ultimă categorie este cuprinsă viaţa şi slujirea preoţilor. Toate aceste reglementări, porunci şi interdicţii alcătuiesc împreună Legea mozaică.

În iudaismul ortodox celor 613 porunci ale legii mozaice li se adaugă culegerea de legi a Talmudului. Acesta este o lucrare legiuitoare şi religioasă transmisă pe cale orală, care a fost apoi scrisă în perioada cuprinsă între secolele III şi VI d.Cr. Tora şi Talmudul alcătuiesc totalul legilor.

Isus Cristos şi Legea mozaică

Este interesant de remarcat faptul că Isus Cristos a luat poziţie fermă privind codul Legii, când a spus: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc» (Matei 5:17). Însă Domnul Isus a respins ferm regulile şi poruncile omeneşti ale Talmudului (tradiţiile iudaice) spunând: «Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis (Exod 20:12; 21:17): „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta"; şi „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea". Voi, dimpotrivă, ziceţi: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine; şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră"» (Marcu 7:9-13).

Isus a susţinut Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru El, cele cinci cărţi ale lui Moise au fost inspirate de Dumnezeu şi, din acest motiv, au fost obligatorii şi pentru viaţa şi slujirea Sa. Prin urmare, El a spus: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile» (Matei 5:17-19).

Cui a fost dată Legea mozaică?

Următoarele pasaje biblice ne arată că Legea mozaică a fost dată doar poporului evreu, respectiv Israelului:

«... care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?» (Deuteronom 4:8).

«El descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile şi poruncile Sale. El n-a lucrat aşa cu toate neamurile, şi ele nu cunosc poruncile Lui» (Psalm 147:19-20).

«Acestea sunt rânduielile, poruncile şi legile, pe care le-a statornicit Domnul între El şi copiii lui Israel, pe muntele Sinai, prin Moise» (Levitic 26:46).

«Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele» (Romani 9:4).

Legea mozaică a fost dată Israelului

Astfel, Israelul a fost o excepţie, dar şi un model pentru toate naţiunile. Biblia spune: «Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului» (Deuteronom 7:6). Aşadar, Israelul din Vechiul Testament este singura naţiune al cărei sistem de legi, sistem judiciar şi executare justiţiară, vin direct de la Dumnezeu.

Astăzi însă lucrurile nu mai stau la fel, deoarece Israelul este necredincios şi nu se află încă sub stăpânirea lui Isus Mesia. În viitor însă, când Israelul se va întoarce la Mesia, atunci Dumnezeu însuşi va introduce forma de guvernare teocratică, va defini justiţia, va exercita funcţia judecătorească şi o va pune în aplicare. Despre această perioadă a domniei lui Mesia Biblia ne spune: «Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omori pe cel rău» (Isaia 11:3-4).

Despre starea viitoare a naţiunii citim: "... Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului» (Isaia 2:3). Dumnezeu este pe cale să-Şi instaureze împărăţia. De aceea nu trebuie să ne mirăm că forţele întunericului încearcă să împiedice acest lucru şi doresc să oprească stăpânirea lui Dumnezeu cu toate consecinţele ei! Atunci păcatul, nedreptatea şi minciuna vor fi date în vileag, şi se va întâmpla ceea ce este scris în Ieremia 25:30-31: «... Domnul va răcni de sus; din Locaşul Lui cel sfânt va face să-I răsune glasul; va răcni împotriva locului locuinţei Lui, va striga ca cei ce calcă în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pământului. Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi dă pe cei răi pradă săbiei, zice Domnul». Rugăciunea Domnului Isus se va împlini şi ea: «Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ» (Matei 6:9-10).

În ce măsură sunt naţiunile obligate să tină Legea mozaică?

Proverbe 29:18 spune: «Când nu este nici o descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu; dar ferice de poporul care păzeşte Legea!» Fiecare naţiune procedează corect dacă păzeşte Legea lui Dumnezeu.

Legea mozaică a fost dată poporului Israel cu următorul scop: «Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii» (Proverbe 6:23). Dumnezeu a vrut ca Israelul să fie o lumină în mijlocul întunericului naţiunilor, un far strălucitor în noaptea păcatului, şi în cele din urmă un indicator spre Dumnezeul cel viu şi sfânt. De aceea, Balaam a fost nevoit să

declare: «Este un popor care locuieşte deoparte, Şi nu face parte dintre neamuri ... Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele!» (Numeri 23:9; 24:5). Balaam a recunoscut că Dumnezeu era cu Israel, că păzea acest popor, că locuia printre ei şi că le-a dat o rânduială, o siguranţă şi o înfăţişare divină prin legile Sale.

Şi prostituata Rahav din oraşul Ierihon a admis în faţa celor două iscoade israeliene: «Ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii, şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai Amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire. De când am auzit lucrul acesta, ni s-a tăiat inima, şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ» (Iosua 2:9-11).

Când împărăteasa din Seba (Yemenul de astăzi) l-a vizitat pe Solomon, a exclamat: «Era adevărat deci ce am auzit eu în ţara mea despre faptele şi înţelepciunea ta! Nu credeam tot ce se zicea, până n-am venit şi am văzut cu ochii mei. Şi iată că nu mi s-a istorisit nici jumătate din mărirea şi înţelepciunea ta. Tu întreci faima pe care am auzit-o despre tine. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt pururea înaintea ta, şi care au înţelepciunea ta! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care S-a îndurat de tine, şi te-a pus pe scaunul Lui de domnie ca împărat pentru Domnul, Dumnezeul tău! Pentru că Dumnezeul tău iubeşte pe Israel şi vrea să-l facă să rămână în picioare pe vecie, pentru aceea te-a pus împărat peste el, ca să faci judecată şi dreptate!» (2 Cronici 9:5-8).

Numele lui Dumnezeu a fost cunoscut mult dincolo de graniţele Israelului. Naţiunile au fost nevoite să recunoască fără putinţă de tăgadă caracterul unic al Israelului, să privească la Templul măreţ şi să-L laude pe Dumnezeu. Astfel s-a împlinit rugăciunea lui Solomon, rostită cu ocazia sfinţirii Templului: «Când străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară depărtată, pentru Numele Tău, căci se va şti că Numele Tău este mare, mâna Ta este tare, şi braţul Tău este întins, când va veni să se roage în casa aceasta, - ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca şi poporul Tău Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o eu» (1 Împăraţi 8:41-43).

În ce măsură sunt deci naţiunile obligate să ţină Legea mozaică? Nimeni nu este obligat (nici un stat) să se ghideze după codul de legi al lui Dumnezeu. Dar dacă, din proprie iniţiativă, se întâmplă ca o ţară să păzească Legea lui Dumnezeu, atunci va avea parte de binecuvântări minunate, deoarece fiecare popor care se ghidează după legile lui Dumnezeu va experimenta ceea ce este scris în Psalmul 19:7-11: «Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată, şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri. Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare».

Istoria ne învaţă că popoarele care au respins intenţionat Legea lui Dumnezeu şi au călcat-o în picioare au dispărut (mai devreme sau mai târziu) de pe faţa pământului. Să ne aducem aminte doar de fosta Uniune Sovietică sau de fosta RDG. În schimb, popoarele care s-au condus după legi bazate pe poruncile lui Dumnezeu - fie chiar şi într-o măsură mai mică - au fost până la urmă binecuvântate. Biblia spune: «Ferice de poporul care stă astfel! Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!» (Psalm 144:15).

Oare nu sunt astăzi oamenii atât de stresaţi, răvăşiţi psihic şi debusolaţi, fiindcă nu se ghidează după Cuvântul lui Dumnezeu? Liderii economici şi politicienii iau atâtea decizii greşite fiindcă desconsideră Cuvântul lui Dumnezeu. Oare nu suntem astăzi atât de nemulţumiţi şi lipsiţi de bucurie din cauză că neglijăm poruncile lui Dumnezeu? Cu siguranţă că da, deoarece neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu conduce în final la ruinare spirituală, sufletească, morală şi financiară.

Este Biserica lui Isus obligată să respecte Legea mozaică?

Domnul Isus, Capul Bisericii (Efeseni 5:23), a confirmat întreaga Lege mozaică (cu cele 613 de rânduieli, porunci şi interdicţii), prin următoarele cuvinte: «Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din lege» (Luca 16:17). El a mers un pas mai departe şi a afirmat: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să le stric, ci să le împlinesc» (Matei 5:17). Isus a venit pe lume sub Lege: «Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege» (Galateni 4:4). A fost crescut şi educat conform rânduielilor şi regulilor Legii. El a împlinit şi a respectat toate normele Legii.

Mai mult chiar, Domnul Isus nu numai că a ţinut Legea mozaică, dar a şi fost condamnat la moarte prin ea. Pentru că a luat asupra Lui toate păcatele noastre, a trebuit - Legea insista asupra acestui lucru - să moară din cauza acestor păcate. Astfel, Legea mozaică a fost trăită şi împlinită total de Isus Cristos. De aceea Biblia spune: «Cristos este sfârşitul Legii...»(Romani 10:4). Când mă confrunt cu Legea mozaică, există o poruncă ce trebuie împlinită indiferent de vremea în care trăiesc. Dumnezeu spune în Lege: «... Eu sunt sfânt...», şi El cere: «... să fiţi sfinţi...» (Levitic 11:44-45). Astfel Legea mă confruntă cu problema păcatului pe care nu o pot rezolva singur. Apostolul Pavel scrie: "... eu sunt pământesc, vândut rob păcatului» (Romani 7:14). Legea descoperă neputinţa noastră de a atinge standardul de sfinţenie al lui Dumnezeu deoarece, prin ea suntem confruntaţi cu însuşi caracterul lui Dumnezeu. În Lege găsim modul corect de închinare înaintea lui Dumnezeu, directivele după care trebuie să trăim. Legea reglementează relaţia noastră cu aproapele nostru şi ne descoperă standardul după care va fi odată judecată viaţa noastră. Astfel, prin Lege recunoaştem cine este Dumnezeu şi cum ar trebui să fim noi. Însă Legea nu poate face şi pasul următor: nu ne poate mântui, nici nu ne poate salva. Din contră, ne condamnă pe toţi ca păcătoşi şi ne face vinovaţi înaintea lui Dumnezeu.

Să ne amintim de ceea ce a spus Isus Cristos: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să le stric, ci să le împlinesc» (Matei 5:17). Prin aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu spune că a venit să împlinească toate cele 613 de rânduieli, porunci şi interdicţii ale Legii. El a împlinit Legea în totalitatea ei. De aceea este scris: «Cristos este sfârşitul Legii...» (Romani 10:4). El a dus Legea la bun sfârşit; a împlinit-o. De ce a făcut acest lucru? Răspunsul îl găsim citind

întregul verset citat mai sus: «Căci Cristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea». El nu a împlinit Legea pentru toţi oamenii, ci numai pentru cel care «crede în El». La ce fel de credinţă face aici referire Biblia? La credinţa care ştie ...

... că nici un om nu este capabil să împlinească Legea şi să atingă astfel standardul lui Dumnezeu.

... că Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos a venit pe această lume să atingă acest standard în cele mai mici detalii.

... că Isus Cristos a luat asupra Sa, pentru mine, pedeapsa Legii, adică moartea.

Nu puţini îşi pun întrebarea: «Dacă pentru creştinii născuţi din nou Legea mozaică nu mai este valabilă, nu ne privăm astfel de trăirea conform unei etici sănătoase, divine? Oare mai ştim cum să ne comportăm, ce este drept şi ce este nedrept?»

Isus Cristos a definit o etică superioară...

... eticii Legii mozaice. Legea mozaică spune: «să nu preacurveşti» (Exod 20:14). Isus Cristos însă afirmă: «Oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui» (Matei 5:28). Legea mozaică cere: «Să nu ucizi» (Exod 20:13). Isus Cristos însă declară: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc» (Matei 5:44).

Etica lui Isus Cristos trece dincolo de tot ceea ce a existat anterior, dincolo de orice capacitate şi resursă umană. El ne cere un comportament care în mod natural ne este străin. Această etică definită de El poate fi împlinită doar de un om născut din nou, care s-a dedicat din toată inima Domnului: «Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor» (Evrei 10:16). Despre acest om născut din nou se afirmă: «Care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa» (2 Corinteni 3:6).

Este interesant că apostolul Pavel a scris aceste rânduri exact Bisericii care a avut cel mai mult de luptat cu ura, gelozia, imoralitatea, desfrâul şi imaturitatea spirituală. Dar tocmai prin aceasta el a arătat creştinilor din Corint, şi implicit tuturor credincioşilor, că prin naşterea din nou este posibilă trăirea după etica lui Isus Cristos. Creştinii nu resping astfel moralitatea legii mozaice, ci o ridică la un nivel mult mai înalt, şi anume o raportează la etica Duhului Sfânt, despre care se spune: «Roadă Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor» (Galateni 5:22).

Cum punem însă toate acestea în practică? Doar prin trăirea unei vieţi de credinţă autentice cu Isus Cristos. Gândirea, vorbirea şi faptele noastre trebuie să fie determinate tot mai mult de Domnul nostru Isus Cristos: «... Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus (la o adică să putem scrie sub toate acţiunile noastre numele Domnului Isus), şi mulţumiţi, prin El lui Dumnezeu Tatăl» (Coloseni 3:17). Numai dacă ne dedicăm cu totul

Domnului Isus putem aduce roade spirituale. Poate că noi înşine nu vom realiza că Duhul Sfânt rodeşte în noi, dar cu siguranţă cei din jurul nostru vor remarca. Fie ca în viaţa noastră, a tuturor, să se întâmple acest lucru!

 

Despre Vechiul Testament şi religia evreilor (Iudaismul).

Această pagină suplimentară este o contribuţie la o mai bună înţelegere a Vechiului Testament, precum şi la un mai bun dialog interreligios. Nu avem pretenţia în cadrul acestui proiect să analizăm textele Vechiului Testament la fel de detaliat cum am procedat cu Evangheliile şi Vieţile Apostolilor (praznicul Rusaliilor).

Iisus Hristos şi ucenicii Săi au făcut adesea referiri la Sfintele Scripturi, familiare ascultătorilor lor. Este vorba în primul rând aici de Vechiul Testament. Acesta conţine o povestire a Genezei, Cărţi despre istoria evreilor, texte de legi, texte profetice, psalmi, scrieri apocrife etc. Iisus şi ucenicii au arătat că faptele lor nu anulează, ce-i drept, revelaţiile din vechile scrieri, dar că ei nu intenţionau să fie în primul rând tălmăcitori ai Sfintei Scripturi, ci este vorba de viaţa trăită în contact nemijlocit cu Dumnezeu şi Hristos. (Vezi şi „Principiile valorilor morale” precum şi textul principal). Prin aceasta rezultă noi orizonturi în comparaţie cu Vechiul Testament.

Cu toate acestea în Noul Testament se găsesc şi numeroase referiri la alte orientări religioase ale acelor vremuri. Spre exemplu, Evanghelia după Ioan se adresează adeseori în mod evident acelora care erau familiarizaţi cu învăţăturile gnostice, cu scopul de a le clarifica – pornind de la propriile lor cunoştinţe - tocmai ceea ce era diferit în Creştinism şi specific lui. Un exemplu la îndemână este expresia „El este lumina cea adevărată" în Ioan 1. De asemenea, unele dintre Epistolele pauline precum şi alte scrieri de acest fel iau în considerare şi nivelul de cunoştinţe al adepţilor vechilor credinţe mistice într-o mai mare măsură decât scrierile iudaice. Cineva nefamiliarizat cu aceste tradiţii nu va observa acest fapt. În astfel de pasaje ale Noului Testament nu vom găsi sentinţe care să condamne fără deosebire toate scrierile vechi ne-iudaice. Acest fel de condamnare poate fi regăsit numai în acele pasaje care menţionează concret abuzurile unor anume culte degenerate, cu scopul de a avertiza oamenii asupra pericolelor ce le implică alegerea unor asemenea căi. Calea originară, genuină a Misiunii era aceea de a-i lua pe oameni de la nivelul la care se află, în loc de a le pretinde să îşi uite pur şi simplu întregul trecut – ceea ce le-ar putea provoaca crize de conştiinţă suplimentare mai degrabă decât să le aducă mântuirea sufletului. Celor de altă origine nu li se pretindea să asimileze mai întâi întreaga tradiţie iudaică. Din acest punct de vedere ei aveau aceleaşi drepturi ca şi evreii. Totuşi acest fapt a generat controverse, care mai apar şi astăzi, între adepţi.

În realitate ar fi posibilă relevarea creştinescului pe baza altor tradiţii religioase în loc de Vechiul Testament. Este ceea ce a încercat Mani, părintele maniheiştilor prezenţi la început în număr mare în Asia şi mai apoi persecutaţi de biserică, în zilele noastre ei fiind practic exterminaţi. Punctul de la care a pornit Mani l-a constituit religia tot monoteistă a lui Zoroastru în Persia. În ce măsură a reuşit el să evidenţieze astfel rolul lui Iisus, şi în ce măsură acest lucru eventual nu i-a reuşit (de ex. datorită unilateralităţii escapismului prezent în învăţăturile sale) – în ciuda nivelului lor înalt – este o problemă asupra căreia nu dorim să ne oprim aici.

După biblia ebraică, religia evreilor (Iudaismul) a generat alte câteva scrieri, cum ar fi codificarea legii (Mishna) sau comentariile (Gemara) la Talmud – ediţiile din Babilon şi

Ierusalim -, precum şi operele de bază ale anumitor orientări, cu precădere scrierile mistic-esoterice ale cabalisticii: Zohar-ul (Sohar) / Sepher Jezirah. Acestea din urmă sunt atribuite secolului al 13-lea, deşi probabil sunt inspirate din scrieri mai vechi. Părţi din ele amintesc chiar şi de Egiptul antic. Şi în zilele noastre există o mistică iudaică.

Despre conceptele şi imaginile asociate lui Dumnezeu.

Dumnezeu este numit în Vechiul Testament iniţial „Elohim” – care înseamnă „spirite (creatoare) divine” şi nici într-un caz făpturi extraterestre care ar fi creat specia umană prin manipulare genetică, cum speculează mai nou anumiţi autori - ; dacă au existat anumite influenţe negative asupra dezvoltării planetei, acestea sunt ulterioare şi fără legătură cu geneza.Numele Jahweh/ Iahve/Jehovah/ JWHW apare abia mai târziu în Vechiul Testament. Surse mistice şi din sfera ştiinţelor sociale,cum sunt Lorber sau Steiner, susţin că odată cu apropierea de Dumnezeu a apărut între altele şi perceperea Lui ca Iehova. Numai că, din păcate, traducerile folosesc mereu aceleaşi denumiri, chiar şi acolo unde în original apar multe nume diferite ale lui Dumnezeu. Din această cauză se pierd trăirile şi experienţele oamenilor, diferite de la o epocă la alta. Experienţa, la origine veritabilă, a lui Dumnezeu ca Iehova a fost probabil abia mai târziu afectată negativ prin influenţe umane. În acest context, fiinţe malefice au reuşit chiar să inducă în eroare oamenii a caror credinţă şi spiritualitate erau aplatizate, şi care erau plini de ură. Astfel, nu toate textele din Vechiul Testament se referă neapărat la adevăratul „Jahwe”(”Iahve”) şi la „JHWH" aşa cum este descris şi explicat de Prof. J. J. Hurtak/ SUA. Aceasta nu înseamnă însă că fiecare fapt şi întâmplare din Vechiul Testament poate fi evaluat pe baza normelor logicii umane a societăţii contemporane nouă. Dumnezeu ştie mai bine decât noi motivele faptelor Sale, El ştie ce cere oamenilor, şi de ce.

Hristos şi credinţa în Mesia.

Deja în Septuaginta, traducere a bibliei ebraice în limba greacă făcută de evrei pentru evrei şi datând din sec. al 3-lea/al 2-lea înaintea lui Hristos, "Christos" este cuvântul folosit pentru „Meschiach", adică pentru Mesia cel proorocit. Rezultă de aici că el nu este o scornire a lui Paul, aşa cum au crezut unii scriitori moderni. Manuscrisele descoperite în peşterile din apropierea Mării Moarte arată că evreii profund credincioşi aşteptau tocmai în deceniile/secolele precedente naşterii lui Hristos o împărăţie a păcii mesianică, aşa cum este descrisă în Isaia 11. Însă încă de pe atunci existau interpretări diferite în ce priveşte esenţa lui Mesia – la fel ca şi în cazul ucenicilor lui Iisus, cărora nu le era uşor să interiorizeze faptul că prin noua "împărăţie" proorocită nu se prevedea o revoltă naţională împotriva romanilor, ci era vorba de o dezvoltare spirituală, atottransformatoare, o "împărăţie a cerurilor".

Comunitatea de la Qumran este adesea considerată ca aparţinând comunităţii extrem de credincioase, cu înclinaţii spirituale, a esenienilor, care, pe lângă farisei şi saducei, constituiau cea de-a treia şcoală fundamentală a iudaismului din acele vremuri. La o privire mai atentă ne vom da seama că avem de a face cu o comunitate independentă, apropiată esenienilor, care păstra contacte bune cu diferitele orientări ale iudaismului acelor vremuri, nu numai cu esenienii paşnici, ci şi cu "Zeloţii" militanţi şi ei independenţi, precum şi cu fariseii din Ierusalim (aceştia din urmă, ajunşi la strâmtoare, au încredinţat celor din Qumran însemnările lor despre comorile din Templu, aceştia fiind evident consideraţi, în ciuda opiniilor divergente, ca fiind absolut demni de încredere). "Codurile de reguli interioare" 1QS conţin informaţii privitoare la aşteptarea lui Mesia. Erau menţionaţi chiar doi Mesia, respectiv două linii de descendenţă ale lui Mesia cel aşteptat, descendenţă care, conform legislaţiei de atunci, se poate referi la Iisus: prin Iosif din neamul lui David şi prin Maria din linia preoţilor

urmaşi ai lui Aaron (acest lucru fiind menţionat, spre exemplu, şi de către Carsten Peter Thiede care, din însărcinarea oficiului israelian pentru antichităţi, se ocupă de studiul manuscriselor de la Qumran).

Profeţia din 5:1, conform cărei Mesia ar proveni din Bethlehem, nu părea să fi avut vreo semnificaţie în acele cercuri care cultivau ideea aşteptării lui Mesia. Cu toate acestea, Evanghelistul Matei, de exemplu, face referire la această profeţie. Unii o consideră de aceea, cu prea mare uşurinţă, o invenţie a lui, dat fiind că Iisus este originar din Nazareth. *

Intr-un fragment din Profeţiile lui Daniel 9:25 se face referire la Iisus: se spune că de la porunca de a înălţa cel de-al doilea Ierusalim (vezi Neemia 2:18; cca. 445 înaintea lui Hristos) şi până la moartea celui (de-al doilea) Uns vor trece în total 69 „de săptămâni“. Dacă prin aceasta ar trebui să se înţeleagă „săptămâni-an“ compuse din câte 7 ani (vezi semnificaţia „anilor sabatici“ etc.), atunci într-adevăr se face referire la răstignire.

O teorie mai puţin utilă unei teologii bazate pe creştinism ca formă a comunităţii religioase, dar cu atât mai interesantă pentru alte sfere culturale, poate fi aceea a lui R. Steiner, care vedea în în Hristos o fiinţă care a fost cu siguranţă cunoscută unora dintre marii înţelepţi din erele pre-creştine, şi care s-a afirmat şi în Vishva Karman (Creatorul universului) la hinduşi, în Ahura Mazda la parşi, în făptura luminoasă a lui Osiris la vechii egipteni, şi în Belemis=Baldur la celţi, în Apollo. Vezi şi capitolul „La început a fost Cuvântul...” în acest text.De ex. pentru Cristologie vezi între altele şi culegerile de conferinţe ale lui R. Steiner: „Die Geistigen Wesenheiten in den Himmelskörpern" („Făpturile spirituale în corpurile cereşti”), 1912;"Vorstufen zum Mysterium von Golgatha" („Stadii preliminare ale misterului de pe Golgotha”), 1913, 1914;"Von Iisus zu Hristos" („De la Iisus la Hristos”);"Christologie" („Cristologie”).

Mai târziu, acum 2000 de ani, vedem întruparea lui Hristos pe pământ, ca măsură a lucrurilor într-un moment de răscruce al evoluţiei lumii, absorbind lumea şi omenirea în Sine, retrăind-o în viaţa Sa. Vechile culte sunt azi parţial degenerate, după cum şi creştinismul a devenit mai târziu superficial, însă o cercetare în această direcţie are totuşi azi sens. Hristos ni s-ar putea revela ca cineva care nu intră în rolul atribuit uneori Lui, acela de garant al puterii unei anume comunităţi religioase, ci este o fiinţă care întruchipează tocmai ceea ce este universal omenesc, „noul Adam" de pe Golgotha.

Se face referire la vremurile „de dinainte de Potop" şi la cele cuprinse în Noul Testament, de exemplu în scrierile lui Jakob Lorber inspirate de „Cuvântul din interior“ [www.lorber-verlag.de], precum şi ale lui Rudolf

Steiner. Descoperirile misticismului susţin ideea că tezele unora, conform cărora Iisus nu ar fi existat niciodată ca persoană istorică, sau ar fi fost pur şi simplu un predicator nomad, pot fi date cu totul uitării.

Update English/ Deutsch.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Zarathustra.

Învăţăturile originare ale lui Zoroastru se regăsesc şi în zilele noastre în credinţa parşilor precum şi în cartea lor sfântă Zend Avesta. În India, cercetători aparţinând acestei religii au descoperit că ea are origini mai îndepărtate decât presupun cercetătorii din Apus, aşa încât se poate spune că istoricii din antichitate au avut dreptate. De asemenea a mai reieşit faptul

că, în cazul acestei religii, nu era vorba la origine numai de luptele cosmice între întuneric şi lumină care mai târziu au influenţat învăţăturile gnostice, ci de un zeu personificat numit Ahura Mazda. El era „Suprabinele“, mai presus de aceste forţe aflate în conflict. Termenul pentru latura impersonală a zeului era „Ahu”. (O adresă pentru cele mai bune tratate despre această religie: Mazdayasnie Monasterie, Mustafa Bldg., Sir Pherozeshah Mehta Rd., Bombay 400001, Indien). Pe de altă parte s-a descoperit că în tradiţiile iraniene există menţiuni despre Noe/Nuakh, concordante cu relatările biblice. Impresia noastră este că cel puţin Zend Avesta are încă foarte multe în comun cu o anumită revelaţie primordială a omenirii, anterioară potopului din Asia de sud-est – e vorba aici de cea mai veche credinţă în Dumnezeu căreia Noe i-a rămas fidel chiar şi în această cultură degenerată. Avraam nu a fost primul care a L-a adorat pe Dumnezeul unic. Există indicaţii conform cărora şi varianta originală a acestei religii a existat în formă scrisă înainte de Potopul din cca. 3500 î. H., şi este foarte mare probabilitatea ca scrieri din acele timpuri străvechi să fie cândva găsite. Lorber numeşte una din aceste scrieri dispărute "Seanthiast Elli"; se presupune că Dumnezeu s-a arătat oamenilor înainte de Potop ca „Abedam”, după cum mai tărziu a acţionat prin personajul biblic Melchisedec.De altfel parşii au fost consideraţi de către mulţi preoţi musulmani din Iran ca făcând parte dintre „Cei din Cartea” Coranului, la fel ca şi creştinii şi evreii, deci nu dintre necredincioşi, ci dintre aceia care cred în unul si acelaşi Dumnezeu, şi ai căror profeţi le amintesc permanent de El. Desigur şi în această religie, la fel ca şi în toate celelalte religii, s-au pierdut multe din elementele originale profund spirituale care trebuie astăzi regăsite şi revalorificate.

Mani (216 –276) a încercat să stabilească o legătură între învăţăturile creştine şi religia străveche a lui Zoroastru. (...) Nu vom încerca aici o evaluare a acestor străduinţe; cf. textului mai detaliat în engleză sau germană).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Informaţii despre:  Iisus Hristos şi Islam.

Dialogul interreligios

Aceasta este o contribuţie la o mai bună înţelegere între diversele religii, precum şi la un „dialog interreligios" paşnic, aşa cum acesta are deja loc de mulţi ani. Aceste adnotări nu au pretenţia de a caracteriza Islamul în profunzime; mai ales pentru că există şi în cadrul Islamului diverse şcoli teologice.

Coranul*) şi celelalte religii cuprinse în texte sacre

Islam înseamnă „supunere voinţei lui Dumnezeu (Allah)".Despre cartea sfântă a Islamului, Coranul, tradiţia spune că aceasta a fost revelată prin inspiraţie divină Profetului Muhammad de către Arhanghelul Gibril – care poate fi identificat cu Arhangelul Gabriel, cunoscut şi în religia creştină. Ceea ce este sigur este că importanţa centrală revine Coranului. În afară de aceasta, există şi alte tradiţii (Sunna, în traducere literală „cutumă“) transmise de pe timpurile Profetului (cuprinse în Hadith-uri) care au un rol în interpretare. Dar chiar şi un profet este în comportamentul său personal un om, nu o divinitate. Trebuie de asemenea ţinut cont de faptul că, la fel ca între creştini, şi între musulmani există mulţi care nu cunosc bine cartea sfântă a credinţei lor.

Coranul li se adresează creştinilor, respectiv evreilor, uneori chiar direct cu „voi, oamenii Cărţii“ (de ex. Sura 4:171*) şi cu „voi, fii ai Israelului“. Astfel,aceştia se pot apleca şi asupra

scrierilor Coranului* - chiar dacă de cele mai multe ori nu o fac. Teologia, în orice caz, se ocupă de scrierile sacre ale tuturor religiilor şi cercetează, între altele, evoluţia istorică a interpretării acestora. Scrierile religiose trebuie însă studiate cu respect. O parte a exegeţilor musulmani ai Coranului susţine că există o formă arhetipală a Coranului – păstrată în ceruri de Dumnezeu – care este accesibilă numai îngerilor puri şi trimişilor imaculaţi ai oamenilor; conform interpretării unei alte părţi a acestora, cititorul Coranului existent pe pământ trebuie să se afle într-o stare de curăţenie.

Profetul este considerat a fi fost un Trimis pentru un "timp" (sau perioadă de trecere) (Sura 5, 19*) de lipsă a trimişilor. Coranul face distincţie între credincioşi în spiritul învăţăturilor profetului Muhammad, „oameni ai Cărţii" (oameni ai Scripturii), şi „necredincioşi”. Prin „oameni ai Cărţii" se înţeleg, în afara musulmanilor, mai ales evreii şi creştinii, a căror credinţă se bazează pe aceleaşi tradiţii; şi uneori chiar şi zoroastrianii (Sura 22, 17*). Apoi Coranul mai recunoaşte şi o serie de profeţi, care au dăruit popoarelor lor învăţături identice despre un Dumnezeu unic, despre Judecata de Apoi şi despre rugăciune (de ex. Sura 6, 83-92; Sura 7, Sura 4,136*). În măsura în care oamenii aparţinând acestor religii cred în elementele fundamentale comune, ei nu vor fi socotiţi drept necredincioşi de către Coran (Sura 5, 48* ş.a.). în primele secole ale Islamului, asupra creştinilor şi evreilor nu a fost exercitată nicio presiune pentru a se converti la Islam (conform învăţăturii din Coran „Nu există forţă în numele credinţei”, v. Sura 2, 256*). Avraam este considerat drept unul dintre „Hanefiţi”, singurii car au găsit imediat calea sper adevărata credinţă într-un singur Dumnezeu.

Allah - în araba veche, pre-islamică, al-ilah – are, ca şi cuvânt semitic, cu siguranţă aceeaşi origine ca şi „Elohim”, unul din numele lui Dumnezeu în cărţile ebraice ale lui Moise.

Pe vremea Profetului Muhammad, drept „necredincioşi” în sensul strict al cuvântului - în traducere literală aproximativ „tăinuitori” - erau consideraţi politeiştii, respectiv închinatorii la idoli, împotriva cărora Profetul a luptat în Arabia şi asupra cărora avertizase deja atât scrierea sacră a evreilor, cât şi Biblia creştină. În zilele noastre, necredincioşi, în sensul mai larg al cuvântului, sunt consideraţi aceia care nu cred într-un singur Dumnezeu şi într-o zi a Judecăţii. În prezent, acest termen este aplicat uneori în mod fals, generalizant, asupra tuturor nemusulmanilor; iar câteodată chiar şi musulmanilor aparţinând unei alte orientări.

Iisus Hristos în Coran

Trebuie menţionat că în mai multe locuri Coranul Îl recunoaşte pe Iisus Hristos ca profet, ca trimis al lui Dumnezeu, precum şi ca şi „Cuvânt” al lui Dumnezeu, fără a explica însă însemnătatea Lui, dar şi ca un spirit al lui Dumnezeu (Sura 4,171), creat „asemenea lui Adam" (Sura 2, 3, 5...). Într-un Islam înţeles în profunzime, Iisus reprezintă în orice caz mai mult decât în acele teologii creştine moderne în care nu a rămas din El altceva decât reformatorul social. Singura învăţătură pe care Coranul nu o acceptă este aceea despre Iisus ca fiu al lui Dumnezeu, dezvoltată mai târziu în credinţa în Sfânta Treime – învăţătură interpretată foarte concret deja de către creştinii din timpurile lui Muhammad. Iar creştini care să fi putut explica într-un mod autentic ce se înţelegea iniţial prin această învăţătură, astfel încât ea să poată fi înţeleasă de oameni aparţinând altor credinţe, abia dacă mai existau. (de ex. Sura 6, 101*). În Scrisoarea către Romani 1.4 se spune că Iisus a fost „rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei” – deci nu a fost născut. Credinţa musulmană în sine, conform căreia Dumnezeu este ne-născut, iar pe Iisus nu l-a născut, ci l-a creat ar putea găsi, de fapt, acceptare şi la creştini. Termenul (grecesc) „logos“ – care în Biblie reprezintă tocmai originea divină a lui Iisus Hristos, respectiv faptul că El a fost trimis pe pământ – a fost tradus în Evanghelii şi prin „Cuvântul“ (vezi mai sus), care în

Coran este folosit pentru a-L numi pe Iisus. Există oare în sursele de inspiraţie ale Coranului – ca şi ale Bibliei – mistere nedezvăluite, pe care până acum nici musulmanii, nici creştinii nu le-au pătruns pe deplin, astfel încât aceştia poartă dispute inutile asupra unor termeni? Chiar şi acolo unde creştinii prezintă aceste învăţături într-un mod care le face interpretabile ca „învăţături politeiste“, acesta nu este modul în care Iisus i-a învăţat pe oameni: „orice veţi cere de la Tatăl (Dumnezeu), în numele Meu“ (adică într-o comuniune interioară cu Iisus) - Biblia, Evanghelia după Ioan 15:16. În viaţa lui Iisus totul are legătură cu Dumnezeul unic cu care Iisus era într-o strânsă comuniune, şi la care tocmai El poate conduce omenirea.

În traducerea germană a Coranului făcută de R. Paret, termenul "Logos" (din greacă, în Evanghelia după Ioan 1 „Cuvântul lui Dumnezeu", o denumire care aici este pusă în relaţie cu Hristos) apare independent de Iisus, în alte ediţii ale Coranului el fiind însă interpretat ca „preocupare”, respectiv „poruncă” a lui Dumnezeu (Sura 13,2 şi 13,11*).

Coranul îl vede pe Iisus "asemenea lui Adam", pe care Dumnezeu l-a plămădit din ţărână (Sura 3,59) şi vorbeşte despre un „trimis al lui Dumnezeu”, din spiritul lui Dumnezeu, care a intermediat naşterea neprihănită a lui Iisus din Miriam (fecioara Maria) (Sura 19,17-22*). În varianta creştină îngerul Domnului vesteşte naşterea lui Iisus din Duhul Sfânt. În Coran se mai spune şi că Iisus este „întărit prin” Duhul Sfânt / „duhul sfinţeniei” (Sura 5,110*).

Conform Coranului, tânărul Iisus şi-a anunţat învierea (Sura 19,33), deşi este posibil ca aici să se facă de fapt referire şi la revenirea Sa în „Ziua Judecăţii de Apoi” (vezi mai jos), adesea menţionată în Coran, vezi Sura 4,159*.Coranul menţionează că Iisus a fost înălţat la cer în viaţă fiind (Sura 4,157 -159*, Sura 3,55*).Musulmanii şi creştinii nu împărtăşesc aceleaşi convingeri în ceea ce priveşte câteva fapte: dacă Iisus, înainte de înălţarea Sa la cer, a fost crucificat, a murit şi a învins moartea prin Dumnezeu – cum pretind creştinii - sau dacă a fost înălţat viu la cer, fără a fi crucificat – cum susţine credinţa musulmană. Comună celor doua religii este însă credinţa că Iisus, atunci când a fost înălţat la cer, nu era nici într-un caz „mort“, ci era între cei vii, împărtăşind învăţături oamenilor.Chiar în Sura 3,55*, respectiv 5,48* se spune: „... îl voi purifica" şi „... la Mine va fi întoarcerea voastră, şi atunci iar eu (Dumnezeu) voi judeca asupra acelor lucruri asupra cărora voi (în viaţa pământească) vă învrăjbeaţi.“ Astfel, creştinii şi musulmanii, în loc să se contrazică, ar trebui să aştepte în pace soluţionarea unora din misterele rămase.

În acelaşi fel, Coranul menţionează învierea credincioşilor în Ziua Judecăţii (Sura 36, 77-83, Sura 69, 13-37, Sura 75, 99* ş.a.). Atunci Iisus se va întoarce şi va fi martor asupra credincioşilor dintre oamenii Cărţii (Sura 4,159; cf. Sura 16,89*). Conform Coranului, aceia, chiar şi nemusulmani, care cred în Dumnezeu şi în Ziua Judecăţii de pe urmă, şi fac ceea ce este bine, nu au a se teme de judecată (Sura 2, 62, Sura 4,123-124; Sura 7,170*). În Coran Judecata, la fel ca şi în Biblie, este în mod explicit o faptă a lui Dumnezeu, şi nu una a oamenilor, indiferent dacă sunt creştini, musulmani sau evrei.(astfel de comparaţii între religii nu servesc aici scopului de a pune la îndoială independenţa Coranului.)

Despre principiile morale ale Islamului şi Creştinismului

Şi principiile morale fundamentale ale celor trei „religii avraamice" sunt strâns înrudite. Chiar dacă ele nu sunt adunate într-o listă, poruncile apar şi în Islam, între altele în Sura 17,22-39; Sura 5,38-40; Sura 2,188; Sura 4,135; Sura 2,195; şi Sura 17,70* (demnitatea umană). Spre exemplu Coranul interzice strict şi fără excepţie, uciderea nevinovaţilor(Sura 5,27-32*). Termenul „Jihad" (Dschihad), înseamnă numai „luptă"; sensul de „Război Sfânt” nu îşi are

originea în Coran, ci în dictoane ale lui Muhammad şi în orientările legislaţiei islamice***): Procesul interior continuu, intelectual şi moral, de controlare a propriilor dorinţe şi intenţii rele, pentru atingerea perfecţiunii individuale este „Marele Jihad”, proces căruia i se acordă o importanţă mult mai mare decât tuturor conflictelor exterioare. (Cf. mesajul lui Iisus, „a scoate întâi bârna din propriul ochi..." – multe conflicte exterioare şi-ar pierde astfel bazele.) "Jihadul Cuvântului" este reprezentarea paşnică a credinţei. "Jihadul cu mâna” este exemplul activ, edificator dat de credincioşi. "Jihadul cu sabia" este numit şi "Micul Jihad"; el este permis numai pentru apărarea credinţei, şi a credincioşilor atacaţi (cf. Coran Sura 2,190*). Coranul menţionează însă „duritatea” relaţiei cu credincioşii aparţinând altor religii (Sura 48, 29*, Sura 47, 4*).Există în Islam numeroase legi tradiţionale care reglementează relaţia între sexe, incluzând interdicţia căsătoriei cu o persoană aparţinând altei religii etc. 

Practicarea Islamului presupune: „Mărturisirea existenţei unui singur Dumnezeu (Allah), şi a faptului că Profetul Muhammad estre Trimisul lui Dumnezeu; împlinirea rugăciunilor zilnice (Sura 2,177*);respectarea postului anual în luna Ramadan (Sura 2,185*);împlinirea, dacă este posibil, cel puţin o dată în viaţă a pelerinajului (Sura 2,196*);plata Daniei [Az-Zakat] (contribuţie în scopuri de binefacere) (Sura 2,177*)"

În Islamul zilelor noastre nu există o autoritate centrală care decide asupra întrebărilor de natură etică-religioasă. Cu toate acestea, poziţiile împărtăşite de o majoritate covârşitoare a prestigioşilor învăţaţi ai legilor, vor fi probabil în mare măsură acceptate.

*) Surse: (pentru varianta originală, în limba germană): între altele „Coranul – în traducerea lui Rudi Paret", Editura Kohlhammer-Verlag, tălmăcire care satisface cerinţele ştiinţifice şi face diferenţierea limpede între

traducerile literale şi inserţiile făcute în scopul unei mai bune înţelegeri. A fost utilizată varianta egipteană de numărare a versetelor Coranului, cea mai răspândită astăzi în spaţiul islamic. Alte traduceri ale Coranului pot folosi una din celelalte două modalităţi de numerotare a versetelor (surelor); în acest cazul în care se întâmplă să nu găsiţi în ediţia dvs. ideea la care facem referire exact în locul menţionat, o veţi găsi, cu siguranţă, în sura

respectivă câteva versuri mai sus sau mai jos de numărul la care facem trimitere. Dificultatea traducerii Coranului nu se aplică într-o măsură chiar atât de mare în cazul fragmentelor menţionate. Conformitatea

semnificaţiei citatelor din Coran a fost confirmată şi prin comparaţia cu "Der Koran, übersetzt und kommentiert von Adel Theodor Khoury, 2007 (în germană)" [„Coranul, tradus şi comentat” de Adel Theodor Khoury, 2007, în

limba germană], tălmăcire care a fost recunoscută şi de învăţaţi musulmani (de ex. Dr. Inamullah Khan, fost secretar general al Congresului Mondial Musulman) şi comentarii care ţin seama de interpretarea tradiţională a

şcolilor islamice.

***) Nici măcar „cruciadele creştine” nu au avut o justificare biblică, ci au fost fapte umane, iar în zilele noastre ele sunt dezavuate de mulţi creştini europeni spre exemplu.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Informaţii despre: Iisus Hristos şi Buddhism.

În prezentul capitol se face analiza asemănărilor şi deosebirilor între orientările buddhiste şi un creştinism care (re-)conştientizează propriile profunzimi spirituale. Această analiză nu are pretenţia de a fi o redare cuprinzătoare a vieţii şi învăţăturilor lui Buddha (500 î.H.) *), ci se încearcă mai degrabă o abordare precisă şi detaliată a aspectelor fundamentale a acestora.

Nucleul învăţăturilor originale ale lui Buddha, care formează şi fundamentul căii buddhiste a „Hinayana”, îl constituie eliberarea într-o măsură mereu mai mare a omului de tot ceea ce nu aparţine miezului fiinţei sale. Este nevoie ca omul să recunoască acele dorinţe ale simţurilor

exterioare şi interioare care conduc la suferinţă, şi să conştientizeze faptul că acestea „nu aparţin Sinelui” (anatta), şi – printr-un mod de viaţă şi un proces de învăţare corespunzător, care include între altele meditaţia – să le ajute să dispară în cele din urmă pentru ca sinele să poată intra în starea de Nirvana. Acesta aspect a fost de cele mai multe ori greşit interpretat, mai ales de către orientarea, apărută mai târziu, aceea a Buddhismului „Mahayana” care a adus de altfel şi multe progrese, cum ar fi de ex., o mai profundă comuniune cu toate fiinţele vii, în locul refugiului de lume. Interpretarea pe care aceasta a dat-o noţiunii deja menţionate, permanent prezente, de ne-sine a fost aceea că în realitate nu există un Eu care să rămână după purificarea de trăsăturile egoiste inferioare. În consecinţă această orientare a buddhismului are tendinţa de a vedea Nirvana ca „Nimic”. Însă Buddha însuşi a spus în descrierea experienţelor sale celor mai profunde: "Iar eu... cu timpul mi-am dat seama (şi) de neajunsurile dimensiunii ’în care nu există nici percepţie, nici non-percepţie’, şi le-am înţeles pe deplin, şi am pătruns în starea fericită în care şi percepţia şi non-percepţia sunt anulate, şi am savurat această stare ... Astfel din acel moment eu am cucerit – după eliminarea totală atât a percepţiei cât şi a non-percepţiei – anularea perceperii şi a simţirii şi zăbovesc în această stare, iar după ce plin de înţelepciune am recunoscut toate acestea, influenţele dispar.” (Sutta Tapussa din Anguttara Nikaya IX, 41 ...) În această privinţă se poate observa că şi Iisus Hristos îndeamnă la purificarea diverselor trăsături omeneşti, şi îi îmboldeşte pe oameni ca în acest proces fiecare să înceapă cu propria persoană în loc de a critica imediat pe alţii (în acest sens vezi textul pincipal din Căile-lui-Hristos). În afară de aceasta El nici nu se identifică pe sine şi pe ucenicii lui cu lumea sau cu vreun fel de activităţi lumeşti, ci se descrie ca fiind nu din lume, însă – mai pregnant decât în Buddhismul original – trăind şi acţionând în lume (Ioan 17), modelând-o ca o plămadă.În orice caz, în cuvintele lui Iisus şi ale lui Buddha privind marile întrebări ale existenţei se pot observa atât de multe concordanţe înât, acum câteva decenii unii au presupus că Iisus ar fi propovăduit buddhismul. Totuşi, acest lucru nu este adevărat. La fel de bine s-ar putea afirma că El ar fi propovăduit oricare altă religie. În textul principal al acestui tratat este explicat între altele că astfel de elemente comune parţiale îşi au fundamentele în realităţi spirituale care, logic gândind, pot fi percepute în mod identic de toţi cei care au acces la ele, făra a fi nevoie ca acetia să le copieze unii de la alţii. Aceasta este în cele din urmă inspiraţie şi, în măsura în care este autentică, provine din izvorul etern fără de care nu ar exista nici „ceva“, nici „nimic“, nici „ne-nimic” ş.a.m.d., sau eliberarea de acestea, mai ales că această eliberare însăşi nu ar avea nici un sens fără aceasta. Izvorul este acel/acea ceva sau cineva care se află dincolo de toate, şi este ascuns în toate, şi în acelaşi timp se află cu totul în afara a tot; care este ne-manifestat, şi totuşi cuprinde dintotdeauna totul, şi care cu toate acestea va fi, la sfârşitul Creaţiei, mai mult decât la început – adică ceva care este în sens pamântesc cel puţin la fel de contradictoriu ca un koan (o expresie paradoxală pentru meditaţii în Buddhismul Zen). Ceva care nu poate fi înţeles pe cale teoretică, chiar dacă spiritul uman poate fi cu încetul făcut destul de flexibil pentru a putea face cel puţin încercări indirecte de apropiere sau pentru a putea prelucra lucrurile analizate în interiorul său.Tocmai în aceasta stă puterea comună pe care o au religiile în faţa unei societăţi orientate materialist-egocentric – numai că ele nu o folosesc îndeajuns. Nici chiar asemănările şi contactele între diferitele religii nu au schimbat cu nimic faptul că fiecare din ele a urmat calea aleasă, adeseori diferită de a altora.

Ce-i drept, trăsăturile umane care trebuie purificate sunt în plus asociate, în sfera iudaică, respectiv cea creştină, cu noţiunea de păcat faţă de Dumnezeu. Ar fi vorba aici în primul rând de respectarea unor norme morale bazate pe fundamente religioase; la o analiză mai atentă este vorba de eliberarea de toate acele trăsături care ne despart de Dumnezeu. De obicei predomină convingerea – chiar şi la majoritatea buddhiştilor înşişi – că în Buddhism nu ar exista nici un Dumnezeu. Din acest motiv, în luările de poziţie comune ale diverselor religii privind problemele etice se face referire la un „Adevăr Suprem” dincolo de existenţa

materială, oricare ar fi acesta în cadrul fiecăreia dintre religii. Această presupunere nu este însă corectă, nu în intregime cel puţin. Buddha nu a afirrmat niciodată că nu ar exista un Dumnezeu, ci el s-a limitat pur şi simplu în împrejurările date la transmiterea unor revelaţii privind existenţa umană. Întrebat fiind de preoţi hinduişti despre Brahma, Buddha a răspuns: „Pe Brahma îl cunosc, desigur, la fel şi lumea brahmană, şi calea ce duce spre lumea brahmană, şi ştiu şi cum a ajuns Brahma în lumea brahmană”. (Digha Nikaya, 13. Discurs – referitor la experienţe spirituale, nu doar la cunoştinţe de literatură hinduistă.) Brahma al hinduşilor nu poate fi identificat fără reţineri cu „Dumnezeu Tatăl” al lui Iisus Hristos; este vorba aici mai degrabă de personificarea anumitor trăsături divine materializate cu timpul în cele mai diferite culturi. În orice caz, Brahma nu este o denumire pentru puteri negative.Despre ce vorbeşte oare în cele din urmă acela care cu toate acestea vorbeşte de de o origine mai înaltă a zeilor adoraţi pe atunci, în loc de a-i adora el însuşi ca pe fiinţe supreme? În mod evident pentru Buddha originea şi ţelul se regăseau în absolutul nemanisfestat. Această nemanifestată – realitate absolută – nu este însă „Nimic“. Ea se află pur şi simplu în afara tuturor lucrurilor şi fenomenelor despre care omul, cu ajutorul facultăţilor sale pământeşti, psihice sau mintale, îşi poate face o imagine. Şi aici avem deodată o paralelă pe care Creştinismul, Mozaismul şi Islamul nu au identificat-o în mod conştient. Căci în toate religiile există percepţia că nu are nici un sens, sau este chiar interzis ca oamenii să îşi creeze o imagine despre Dumnezeu – chiar dacă motivul pentru acest lucru a fost uitat. În Mozaism era interzisă chiar şi pronunţarea directă a numelui lui Dumnezeu.În schimb Evangheliile, respectiv Apocalipsa, îl descriu pe „Tatăl” ca fiind cel în care creaţia îşi are începutul, şi în a cărui perfecţiune stă şi sfârşitul ei (Alfa şi Omega), cineva aflat, deci, mai presus de aceasta şi de caracteristicile ei, perfecţiune care a fost imposibil de atins definitiv înaintea Lui. Mistici creştini ca Jakob Böhme au arătat clar, pe baza experienţelor şi trăirilor lor autentice, că acest Dumnezeu este mai presus nu numai de creaţia pământească, ci şi mai presus de lumile de dincolo şi cele cereşti.**) Compararea religiilor în literatura ştiinţifică nu poate fi relevantă fără includerea acelora care au experienţe religioase profunde. Fără aceasta nici nu este posibilă de fapt găsirea unui limbaj accesibil atât ştiinţei cât şi religiei.

Calea buddhistă conduce la intrarea în „Nirvana”, acel dincolo de dincolo – ceva aflat, fireşte, pentru majoritatea buddhiştilor la fel de departe cum este pentru majoritatea creştinilor uniunea mistică cu Dumnezeu. Cu toate acestea Buddha a vorbit în învăţăturile sale despre posibilitatea venirii de bună voie pe pământ a unui Bodhisattva „eliberat de reîncarnări” pentru a-i ajuta pe oameni.Hristos s-a înălţat la Tatăl ceresc („şi mormântul era gol”, Învierea şi Înălţarea la cer), pentru a se întoarce apoi pe pământ. Hristos ne oferă azi posibilitatea de a pătrunde atât sferele divine cele mai înalte cât şi de a coborî la cele pământeşti.

Aici este oportună menţionarea afirmaţiei lui Rudolf Steiner conform căreia Buddha a adus oamenilor o învăţătură despre iubire, iar apoi Hristos a dăruit omenirii puterea necesară pentru această iubire. Într-o anumită măsură Buddha este văzut aici ca deschizător de drum. Cine doreşte să îşi dea seama care este adevărata natură a acestei relaţii, trebuie să îşi urmeze propria cale, şi să găsească răspunsul în însuşi Hristos respectiv Buddha! 

*) Învăţăturile rămase de la Buddha sunt de găsit în traducerile cuprinzătoare ale lui K.E. Neumann, "Die Reden des Buddha: mittlere Sammlung" (în lb. germană) [„Cuvintele lui Buddha: culegere prescurtată”, precum şi în

„colecţia lărgită”].**) Pentru aceia cărora le este familiar limbajul teosofic menţionăm că în sens teosofic Nirvana, respectiv Atman

se află la un nivel inferior nivelelor divine ale „paranirvanicului” şi „logosului”.

Update, Deutsch.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Informaţii privitoare la:  Iisus Hristos şi hinduism.

Paginile complementare ale proiectului online "Căile lui Hristos” referitor la diferitele religii constituie o încercare de a contribui, pe de o parte la o mai bună înţelegere a lor, pe de altă parte la instituirea unui dialog interreligios. Aici sunt prezentate asemănări şi deosebiri între diferite orientări hinduiste şi o creştinătate care este (din nou) conştientă de propriile sale slăbiciuni. Nu avem pretenţia de a descrie religia hindusă în toate amănuntele ei, ci vrem doar să evidenţiem aspectele ei principale.

Iisus Hristos.

În învăţămintele de sorginte hindusă există termenul „avataruri“ ale diferitelor stadii. Prin acesta înţelegem oameni al căror ţel pe pământ nu este auto-propăşirea, ci care se dedică benevol propăşirii unui popor sau a omenirii, asemeni unei picături din “perfecţiunea dumnezeiască”. Deosebirile dintre astfel de “avataruri” succesive şi religii se dizolvă adesea în asemenea concepţii, în timp ce concepţiile iudaice şi creştine accentuează “Dumnezeul istoriei”, aspectul dezvoltării în continuare şi rolul deosebit al lui Mesia (Extras din capitolul "La început a fost cuvântul…" din textul principal* ).

Cu toate acestea, privită prin prisma gândirii indice, aceasta este o abordare acceptabilă a înţelegerii misiunii lui Iisus Hristos. De aceea, chiar şi maeştrii Yoga hinduşi îi atribuie lui Iisus un rol adesea mai important decât o fac acei teologi creştini moderni care văd în Iisus doar fiinţa umană obişnuită, respectiv reformatorul social. Există însă şi hinduşi care îl consideră pe Iisus un simplu maestru, respectiv învăţător. Atunci când facem aceste consideraţii trebuie să ţinem seama de faptul că profunzimile spirituale ale creştinismului au dispărut în mare parte, şi ele trebuie înainte de toate redescoperite şi explicate pentru a face cât de cât posibil un dialog rezonabil cu alte religii. (Aceasta constituie unul dintre ţelurile principale ale acestei pagini web prin textele cuprinzătoare incluse * .)

Căile Yoga ** şi Creştinismul.

Conform vorbelor lui Iisus "Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Matei.5:48), aspectul cel mai interesant al fiecărei religii este pentru noi discuţia despre finalitatea căilor spirituale ale fiecăreia. În cazul hinduismului aceste căi spirituale sunt căile extrem de complexe ale Yoga. Ele încearcă să readucă 'spiritul la desăvârşirea sa divină prin înfrânarea pornirilor naturii interioare şi exterioare a omului'.

În acest context există căi de învăţare europene (…) care pot include, sub alte denumiri, elemente precum centri – Chakre – ai nervilor, ai conştiinţei, cunoscute şi utilizate în Yoga. Astfel de abordări nu sunt în mod automat „ne-creştineşti", cum s-a presupus de către biserică, ci dimpotrivă, aceşti centri aflaţi în corpul omenesc erau cunoscuţi deja de către teosofii creştini din Evul Mediu (Johann Georg Gichtel), iar de atunci existenţa lor ca structuri vitale reale, ce se regăsesc în fiecare fiinţă umană, a fost recunoscută şi admisă – analog cunoştinţelor privitoare la punctele de acupunctură,descoperite originar în China, dar care nu sunt din acest motiv automat „taoiste“ – existenţa acestor puncte fiind de multă vreme deja dovedită cu ajutorul instrumentelor de măsură, iar mai recent confirmată prin analiza histologică a ţesuturilor umane. (Extras din „Zelul sfânt" din textul principal). Cf. şi Albrecht Frenz "Christlicher Yoga - Christliche Begründung einer indischen Meditationsweise" [Yoga creştină – Fundamentarea creştină a unui mod de meditaţie indică], lucrare în care se porneşte de la premisa conform căreia creştinismul este compatibil cu metodele practice ale Yoga.

Decisivă pentru creştini, este însă ţinuta spirituală, care se referă la o anumită atitudine faţă de exerciţiile de meditaţie: sunt ele oare văzute ca o pregătire, o deschidere a propriei fiinţe pentru lucrarea lui Dumnezeu, sau se consideră în mod eronat că prin aplicarea unor tehnici

(exerciţii fizice şi de respiraţie, incantaţii mantra, concentrare, meditaţie, contemplare...) se va obţine în mod obligatoriu perfecţiunea divină?

O altă astfel de diferenţiere pentru creştini: dacă, spre exemplu în sfera Yoga, descoperim noţiuni cum ar fi “energia Hristos”, vom observa oare faptul că puterea tămăduitoare a lui Hristos este o componentă a fiinţei Sale, care acţionează asupra întregii fiinţe umane, sau o vom percepe doar ca energie cosmică izolată? Atunci când atenţia nu este concentrată direct asupra lui Hristos, de unde putem şti că trăirile noastre au realmente legătură cu El? (parţial legat de capitolul „Misterul semnelor/minunilor” din textul principal) *

În orice caz, pe lângă astfel de metode provenite din alte surse şi parţial adaptate creştinismului, există şi căi creştine originare; atâta doar că acestea sunt abia pe punctul de a fi redescoperite şi redate contemporaneităţii în deplina lor fertilitate. Un exemplu sugestiv este practica străveche a călugărilor de pe muntele Athos ("kyrie-eleison", “Doamne miluieşte”), care, în terminologia indică ar fi un exerciţiu creştin de respiraţie combinat cu recitarea unei Mantre. (Cf. cap. "Liniştea din pustie” din textul principal) *. În afară de aceasta există de exemplu şi meditaţia evanghelică specifică creştinismului, care stă la baza textului principal şi care este descrisă în pagina extra Meditaţia creştină *.

**Sensul literal al cuvântului hindus Yoga, este "conectare", sugerând şi aspiraţia către o comuniune a omului cu originile sale, într-un mod similar sensului literal al cuvântului latinesc re-ligio (religie). Practici de sorginte

hinduistă cuprinzând exerciţii pentru corp, spirit şi suflet.

Variante creştine şi indice ale misticii.

Re-trăirea răstignirii, respectiv a „nopţii sufletului“, a „morţii mistice“, a trecerii printr-o pustietate absolută unde nu există nimic de care omul se poate agăţa, experimentată într-un fel sau altul de către toţi misticii creştini cunoscuţi (de ex. Meister Ekkehart), este oarecum înrudită cu starea supremă a Yoga: Nirvikalpa Samadhi (conştiinţa fără îndoială), respectiv trăirea repaosului absolut, al nefiinţei „Nirvanei“. Însă misticismul creştin a dezvăluit existenţa a “ceva” dincolo de această “nefiinţă” – acest “ceva” fiind însuşi Hristos, respectiv Dumnezeu. Cel care a demonstrat că transcenderea acestei Nirvana către ceva aflat dincolo de ea este posibilă inclusiv folosind căile şi metodele indice a fost Aurobindo. În cazul căii creştine, însă, o parte din această profunzime aflată dincolo de tot ce există poate fi permanent prezentă şi percepută, încă din primul moment în care pornim pe calea religiei, a credinţei, deoarece fiinţa lui Hristos care a trecut pe acest pământ, constituie o punte spre divinitate.

Atunci când cineva cum a fost Aurobindo este confruntat cu forţe care sugerează conexiunea cu evoluţia lui Hristos – dar îi lipseşte substratul necesar -, impresia este aceea a cuiva care umblă pe marginea unei prăpăstii. Dar imposibil nu este nici într-un caz; trebuie doar să amintim cazul lui Sadhu Sundar Singh, tânărul hindus care nu ştia nimic despre creştinism, însă, în urma căutării intense a lui Dumnezeu, a avut o experienţă de natură creştină, pe care apoi a şi dezvoltat-o sub forma unei cărţi (ed. Friso Melzer, "Sadhu Sundar Singh"). Şi în timpul unor exerciţii hinduiste, tantrice, oamenii, care se aşteptau mai degrabă la apariţia unei zeităţi hinduse, au avut viziunea lui Hristos. „Duhul zboară încotro doreşte”.

Mai puţin valoroasă pentru teologia fixată pe creştinism ca şi comunitate religioasă, dar cu atât mai interesantă pentru alte culturi, ar putea fi sugestia lui R. Steiner de a vedea în Hristos o fiinţă solară, probabil cunoscută unor mari înţelepţi din perioada pre-creştină.(Extras din capitolul „Răstignirea" al textului principal *) R. Steiner a făcut referire, în legătură cu India, la "Vishwas Karman", un „creator de lumi“, a cărui prezenţă putea fi percepută de vechii Rishi (înţelepţi hinduşi) dincolo de nivelele la care ei aveau acces direct.

Referitor la multitudinea de zeităţi hinduse nu trebuie să se piardă din vedere faptul că acestea, conform recentelor descoperiri legate de divinităţile multor altor culturi – în măsura în care nu este vorba de pure zeităţi tribale, sau chiar de fiinţe umane divinizate – reprezentau aspecte ale divinităţii unice, ajunse mai târziu să fie adorate ca zeităţi independente. Termeni teoretici, izolaţi şi scoşi din context, cum ar fi politeismul, înseamnă foarte puţin. Şi evreii au – în textul original în limba ebraică – mai multe nume diferite pentru

Dumnezeu şi calităţile Lui. Însă ei nu au ales calea de a le adora ca divinităţi separate. Un alt exemplu este acela al zoroastrienilor (parşi) care au rămas de asemenea la o credinţă monoteistă (într-un Dumnezeu unic). În cadrul hinduismului şcoala modernă a hinduismului lui Vishnu poate fi considerată ca fiind monoteistă.

În acest context este interesant faptul că există noi orientări care, asemenea lui Hristos prin actul Învierii, refuză să accepte ideea caracterului muritor al fiinţei ca fiind ceva necesar, de la sine înţeles: (...) de ex. filosoful şi yoghinul indian Aurobindo, împreună cu urmaşa sa spirituală Mira Alfassa numită „La Mérè", s-au orientat în această direcţie. (...) (parţial extrase din capitolul „Învierea" din textul principal) *.

Învăţături despre “Karma“ şi Dumnezeu.

O mare parte din căile creştine ale acţiunilor filantropice şi ale milosteniei ar corespunde în India conceptelor de “Karma Yoga” (Yoga Destinului) respectiv “Bhakti Yoga” (Yoga Dragostei), în vreme ce o cale cognitivă ar putea fi comparată cu „Inana-Yoga“.

Ceea ce poate fi trăit în plan real este faptul că, în cazul alegerii unei conduite de viaţă care să stea sub semnul credinţei în Dumnezeul adus oamenilor aproape de către Hristos, această viaţă poate decurge mai organic decât în cazul unei supuneri fataliste faţă de un destin orb, similar legilor compensatoare ale Karma. Hristos însuşi vorbeşte despre înfruntarea destinului până la ultima picătură, dar el nu spune că aceasta trebuie să ia forma „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi“ (Vechiul Testament). Noua menire a omului stă în prim-plan – ceea ce îi este folositor sieşi şi mediului propriu va fi preluat şi transpus în faptă, după propriile posibilităţi. Nici o altă confruntare a trecutului ca scop în sine sau ca motiv de dezvoltare nu este mai actuală. In zilele noastre se poate constata un ajutor venit “de sus”, atunci când e vorba de armonizarea diverselor posibilităţi ale oamenilor. (Extras din capitolul "Răstignirea” al textului principal; există şi o pagină separată despre Karma şi reîncarnare.)*

Valori etice.

Etica este acel aspect al diferitelor religii care le este comun şi în cadrul căruia dialogul este cel mai avansat. De exemplu, conform Patanjali, la începutul căii clasice Yoga, premisa unei reuşite o constituie "Yama": nu nedreptăţi nici o fiinţă vie prin gânduri, vorbe sau fapte; nu fi lacom; iubeşte adevărul şi puritatea sexuală; nu accepta uşor cadouri (rămâi independent). Al doilea stadiu este “Niyama”: purificarea fizică şi spirituală, modestia şi asceza, generozitatea, sacrificiul, studierea şi adorarea divinităţii, fervoarea şi credinţa. Yoghinii ne învaţă că însuşi “câmpul de luptă” în Bhagavadgita trebuie înţeles în sensul unui câmp de luptă interioară, menit să servească purificării. Este evident faptul că există aici paralele cu poruncile şi învăţămintele lui Iisus. Atât hinduşii cât şi creştinii, precum şi multe alte religii, au adoptat proiectul “Ethosului Mondial".

Scrieri sfinte.

Cel mai vechi fundament religios îl constituie Vedele, care provin de la "rishi" din "era de aur". La aceasta s-a adăugat, mai târziu, epopeea Mahabharata, care a ilustrat evenimente de la începutul vremurilor, considerate adesea drept mituri, evenimente cum ar fi războaie – deci mai puţin aparţinând unei astfel de ere “de aur”. A urmat literatura filosofică a Upanishadelor. Bhagavadgita se referă la influenţa lui Krishna.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Puncte de vedere generale referitoare la religiile naturale

Paginile suplimentare ale proiectului „Căile lui Hristos" referitoare la diverse alte religii sunt o contribuţie la o mai bună înţelegere a acestora şi la dialogul inter-religios. Din punct de vedere creştin, la baza acestor texte stau cercetări independente care re-dezvăluie profunziile spirituale ale creştinismului, precum şi analiza modernă a conştiinţei. În ceea priveşte religiile naturale nu vom oferi o descriere comprehensivă, ci doar anumite puncte de vedere relevante pentru acest proiect.

Şi de ex. cultul Shinto japonez este la origini una dintre religiile naturale înrudite din lumea întreagă, care sunt mai vechi decât religiile mondiale cunoscute cum ar fi budhismul şi creştinismul.Religiile naturale îşi au originiile în vremuri în care conştiinţa umană era în mare măsură diferită de conştiinţa intelectuală predominantă în zilele noastre. Jean Gebser, autor al cărţii "Ursprung und Gegenwart" („Origine şi prezent") (germană) ar numi această treaptă a conştiinţei "conştiinţa mitologică”. Cercetătorul Julian Jaynes, autor al cărţii "Der Ursprung des Bewusstseins" „Originea conştiinţei" (germană, engleză) ar numi aceasta o conştiinţă în care ambele emisfere cerebrale comunicau una cu cealaltă mai direct şi mai intens decât în zilele noastre .*) Emisfera cerebrală dreaptă permitea perceperea tuturor apariţiilor, de ex. a celor din natură, în mod holistic ca „fiinţe", iar emisfera cerebrală stângă putea prelucra aceasta astfel încât omul auzea „voci". Aici îşi au sursa toate tradiţiile orale, inclusiv cele europene, despre fiinţe elementare, creaturi de basm ş.a.m.d. – ele nu sunt, deci, un simplu produs al fanteziei. În corelaţie cu răspândirea tot mai puternică a scrisului şi cititului în locul transmiterii doar pe cale orală, această modalitate de percepţie a dispărut în cea mai mare parte ca fenomen cu relevanţă socială în antichitatea europeană şi a orientului apropiat până la cca. 500 înainte de Hristos. Dat fiind că în epoca mistică erau adorate în mare parte şi fiinţe, strămoşi sau divinităţi legate de un anumit loc sau trib, contopirea de culturi a contribuit şi ea la faptul că mai vechea formă de conştiinţă nu mai funcţiona ireproşabil. Lipsurile făceau utilitatea acestei percepţii tot mai contestabilă şi de aceea au accelerat procesul.Nu ar fi ireproşabil să evaluăm aceste trepte în sensul că noua conştiinţă raţională ar fi mai valoroasă, iar produsele vechii forme de conştiinţă ar fi asztăzi lipsite de orice valoare. Conştiinţa raţională ne-a dăruit, e drept, aptitudini noi, dar în acelaşi timp s-au pierdut altele, pe care intelectul nu le poate înlocui. Este totuşi posibil ca, odată cu păstrarea cuceririlor gândirii analitice, să re-dezvoltăm în mod conştient vechile abilităţi pierdute ale sinopsisului şi sintezei simbolice; de ex. prin meditaţie. Astfel poate apărea o conştiinţă integrativă, care stimulează ambele emisfere ale creierului. Conştiinţa pur intelectuală a atins în zilele noastre în mare parte hotarele capacităţii sale. Evident este imposibil ca numai prin aceasta să recunoaştem din timp în întreaga lor complexitate şi să soluţionăm de ex. problemele ecologice: Dörner vorbea de o „conştiinţă multifactorială“, care este necesară pentru înţelegerea fenomenelor şi proceselor ecologice, dar de care studenţii săi, la o analiză adecvată, nu dispuneau aproape deloc. Omenirea din zilele noastre se poate lăsa stimulată şi de tradiţii provenite din percepţii pre-raţionale – fără a fi însă capabilă să îşi însuşească pur şi simplu forma timpurie a acestei conştiinţe. Acesta este motivul pentru care basmele sunt chiar şi în zilele noastre preţioase pentru copii. Acestea contribuie la păstrarea intactă o vreme mai îndelungată a emisferei drepte a creierului.

În creştinismul originar „darurile spirituale ale Sfântului Duh" au jucat un rol important (între altele Ioan: 16; Corinteni: 12, 7-11; Faptele Apostolilor: 2, 17-20). Vezi şi capitolul nostru „Rusalii" din textul principal de pe website-ul nostru în limba engleză precum şi în celelalte limbi. Duhul Sfânt este o forţă Dumnezeiască ce lasă creativitatea omului să-şi depăşească propria condiţie. Creativitatea nu este o simplă activitate a emisferei drepte a creierului, deşi se foloseşte de aceasta. Dar: Sfântul Duh are legătură cu Iisus Hristos. Chiar dacă Iisus le-a spus discipolilor: „Duhul zboară încotro doreşte" – cum poate cineva să-şi dea seama că

experienţele sale din prezent provin de la Sfântul Duh în sensul lui Hristos, dacă nu s-a sintonizat cu Hristos?

Spre deosebire de ceea ce am putut găsi la alte religii aparent politeiste – la baza cărora a stat o singură divinitate cu "virtuţi" şi care, ulterior, s-a transformat în mai mulţi zei -, la o serie de religii naturale nu se poate întâlni un asemenea fenomen unitar. In timp ce miturile creaţiei unor alte popoare încep cu crearea cerului şi a pământului (şi a Infernului), vechiul mit al creaţiei japoneze pleacă de la premisa că cerul şi pământul au existat deja. In această imagine zeii apar spontan şi sălăşluiesc în 3 lumi, în timp ce pe pământ locuiesc şi oameni, în Infern şi mulţi morţi şi demoni. Chiar şi înaintaşi demni de slavă au fost atribuiţi panteonului zeilor.

Preaslăvirea are loc în feluri diferite, prin rugăciuni convenite (mulţumiri şi rugăminţi) şi prin sacrificare de produse ale naturii sau simboluri. (...)

În timp ce în religiile naturale un rol central îl joacă şamanii – vraci cu cunoştinţe deosebite şi capacităţi mediale – cultul şintoismului este condus de către călugări.

Învăţăminte etice: De ex. în şintoism există un registru al păcatelor; în contact cu alte religii au fost dezvoltate principii morale, aşa cum pot fi întâlnite practic în toate religiile mari.

(...)

*) In engl. "Bicameral mind". Chiar şi Jaynes a lăsat impresia că însăşi aceste vechi moduri de funcţionare a creierului ar constitui explicaţia experienţelor cu forţele divine şi naturale. Conform rezultatelor cercetării noastre acest lucru este cu totul fals. Cercetările sale nu ne spun nimic despre ceea ce "sunt" aceste fiinţe. În creier nu pot fi găsiţi nici „zei" şi nici Dumnezeu. Aici e mai degrabă vorba de un nivel al realităţii aparte, iar creierul nu le

poate interpreta decât într-un anume fel sau altul. Chiar forma descrisă mai veche a percepţiei nu este în măsură să producă asemenea "fiinţe" artificiale cu mare uşurinţă, aşa cum ar putea-o face conştiinţa modernă. Intr-un mod asemănător visele spirituale sau experienţele meditaţiilor oglindesc, parţial, ceva total diferit decât

nişte procese prelucrate ale experienţelor psihice din timpul unei zile.

**) In Europa, de ex. perioada creării epopeelor homerice aparţinea încă vremii mitice, în timp ce perioada de mai târziu a filosofiei greceşti vechi aparţinea deja conştiinţei raţionale.

ERESUL CATOLICESC

Parintii cei sfinti au marturisit de demult, inca de la aparitie, despre pericolul care-l reprezinta catolicismul pentru ortodoxie. Dar dezinformarea si rastalmacirile apostatilor au lucrat atit de perfid, incit au reusit sa adoarma constiinta credinciosilor. Iata de ce bunul simt al poporului roman il impiedica sa creada ca unii ierarhi pot dori distrugerea Bisericii. Dar adevarul este de la Dumnezeu nu de la oameni, si credinta, si harul si binecuvintarea si sfintirea tot de la Hristos sunt. Iar harul lui Dumnezeu lucreaza prin oameni pina cind nu este hulit iar continuitatea apostolica viaza cit timp nu este rupta prin eres. Iata de ce Sfintii Parinti declara in afara Bisericii pe apostati pentru ca acestia sa nu muste din turma si ca eresul sa nu ajunga mai mare decit credinta.    

Diferentele dintre Biserica Ortodoxa si cea Romano-

Patru articole despre catolicitate

Cuvinte ale Sfintilor Parinti

Catolica

Diferentele dintre Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica

Ne vorbeste parintele Cleopa, vol.3, p.65, ed. Episcopiei Romanului, 1996

 - Exista purgatoriu precum zic catolicii?  - Purgatoriu nu este. Catolicii zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul cateva sute de ani si se curata acolo, apoi trece in Rai. Nu exista asa ceva. Noi avem Evanghelia Judecatii, pe care o au si ei, dar nu arata trei locuri, ci numai doua - Raiul si iadul. Mantuitorul, cand va sta pe scaunul slavei sale si va aduna toate popoarele de la zidirea lumii sa le judece, ii va impartii pe dansi, precum desparte pastorul oile de capre. {i va pune pe drepti de-a dreapta Sa si pe pacatosi de-a stanga Sa... {i vor merge pacatisii in munca vesnica, iar dreptii in viata vesnica.  Deci nu putem zice ca sunt trei locuri, ci numai doua: munca vesnica sau viata vesnica.  Cei mai mari dusmani ai catolicilor sunt protestantii si calvinii. Ei s-au rupt de Biserica Catolica la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin si Hus.  - Care sunt punctele principale care ne despart de catolici?  - Invataturile principale care ne despart dogmatic si canonic de catolici sunt: 1.  Intai este filioque. Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin fiul. (Ioan) 2.  Al doilea este suprematia papala. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant! Mai mare decat toti patriarhii! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru! 3.  Infaibilitatea papala. Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica el ceea ce iarasi este o dogma noua respinsa de Biserica Oortodoxa. 4.  Al patrulea este purgatoriul. Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in Rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura. 5.  Azimile. Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii. 6.  Catolicii mai au o dogma noua: imaculata conceptie. Ei zic ca Maica Domnului ar fi nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii. 7.  Au substantialitatea. La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice: Luati mancati... si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri. 8.  Celibatul preotilor. Preotii catolici nu se casatoresc. sunt celibatari, impotriva Sinoadelor ecumenice care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie. 9.  Ei au si indulgente papale. Alta ratacire. Papei, daca-i dai parale multe, poti sa faci oricate pacate te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune. 10. Si mai este un punct important: mirungerea. Catolicii nu miruiesc copii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.  Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana.  Iata acestea sunt punctele dogmatice si canonice principale care despart Biserica Ortodoxa de cea Romano-Catolica.  Iar nici cu protestantii nu avem nimic comun. Ei au reformat total dogmele Bisericii stabilite de Sfintii Parinti si au renuntat la cele sapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie si taine si nu se pot

mantui. Din cele sapte taine mai au doar doua: Botezul si Euharistia (Sfanta Impartasanie- n.n.), pe care o fac cu paine nedospita ca si catolicii. Din protestanti s-au nascut toate sectele neoprotestante care ataca tarile ortodoxe astazi.  - Este bine sa cante crestinii din instrumente muzicale, sau nu?  - Cel mai bun organ de a canta lui Dumnezeu este gura si inima omului. Asa este in Biserica Rasaritului. La catolici se canta din orga; dar aceea este distractie si are nota de teatru. nu ne ducem sa ne distram la biserica, caci orga te risipeste cu mintea in alta parte. Trebuie sa cant din inima mea, ca, auzi ce spune: Racnit-am din suspinarea inimii mele. Gura noastra sa laude pe Dumnezeu, ca zice Psalmistul: Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea pururea lauda Lui in gura mea. Iata cum trebuie sa lauzi pe Dumnezeu. Nu cu orga si chitara.

OMUL SI DUMNEZEUL-OM de Sf. Iustin Popovici

DREAPTA CREDINTA A NEAMULUI ROMANESC de Parintele Cleopa Ilie

ROMANO-CATOLICII ÎN SPATELE PROPRIILOR DECLARATII - din

Ecclesia

CATOLICII IN LUMINA CANOANELOR SF. PARINTI de schim.

Paisia Mingiuc

 

 

OMUL SI DUMNEZEUL-OM de Sf. Iustin Popovici

Fara îndoiala ca, dupa Dumnezeu, omul este fiinta cea mai tainica si mai enigmatica din toate lumile cunoscute gindirii omenesti. În nemarginirile fara de fund ale fiintei umane traiesc si se înviforeaza antiteze ireconciliabile: viata si moartea, binele si raul, Dumnezeu si diavolul – si tot ce exista în ele si în jurul lor. Prin toate religiile, filozofiile, stiintele, culturile si civilizatiile lui, neamul omenesc s-a straduit, în esenta, sa dezlege o singura problema – suprema problema: cea a omului. Si din toate chinurile si muceniciile lui si-a faurit o divinitate suprema, pe care a slujit-o ca pe valoarea si criteriul sau suprem. Dar care e divinitatea aceasta? Iat-o: „masura tuturor este omul” [Protagoras], adica omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor. Dar, în felul acesta maiestatea sa omul, n-a rezolvat problema omului, pentru ca masurindu-se pe sine prin sine însusi, nu s-a înteles pe sine si nu a înteles nici lumea din jurul sau (vezi II Corint. 10, 12). De fapt, s-a straduit în zadar: a oglindit o oglinda în alta oglinda. Si totul s-a adunat în strigatul zguduitor si în marturisirea înfioratoare: „Nimic nu stiu prin mine” - (I Cor. 4, 4). Nimic nu stiu prin mine însumi: nu stiu nici ce e omul, nici ce e Dumnezeu, nici ce e moartea, nici ce e viata. Pe linga asta, cu toata fiinta mea simt ca sunt robul mortii, robul rautatii si, prin pacat, robul diavolului. Prin toate felurile de activitate omeneasca, din întregul neam omenesc s-a urzit un singur trup: „trupul mortii” – si fiecare om a devenit de un trup cu acest trup al mortii. Iar în acest trup al mortii ce se ascunde? Putoare, putoare, putoare, putreziciune, putreziciune, putreziciune, viermi, viermi, viermi... „Ticalos om sunt eu! Cine ma va izbavi din trupul mortii acesteia” - (Rom. 7, 24). Nimeni, nimeni afara de Dumnezeul-om, fiindca Dumnezeul-om Hristos biruind moartea prin înviere a desfiintat „trupul mortii” ca realitate ontologica (vezi Apoc. 20, 14; 10), a izbavit neamul omenesc din moarte si i-a daruit Viata vesnica, Adevarul vesnic, Dragostea vesnica, Dreptatea vesnica, Bucuria vesnica si toate celelalte vesnice bunatati Dumnezeiesti, pe care numai Dumnezeul Dragostei si al Iubirii de oameni le poate darui. Si în felul acesta a fost

rezolvata toata problema omului, imensa problema a omului. Si cu adevarat, de cind Dumnezeu S-a facut om si S-a aratat ca Dumnezeul-om în lumea paminteasca, El a devenit cu adevarat si a ramas pentru totdeauna suprema valoare si criteriul ultim al neamului omenesc. El este Singurul Dumnezeu Adevarat si Singurul Om Adevarat, Singurul Dumnezeu Desavirsit si Singurul Om Desavirsit din toate lumile cunoscute. Ca atare, El este singura valoare si singurul criteriu suprem al omului însusi în realitatea lui psiho-somatica si în potentialitatea lui divino-umana, si a tot ce este omenesc si ce este al omului. Doar în Dumnezeul-om s-a vazut omul pentru prima data, desavirsit si vesnic, si s-a cunoscut pe sine în toate dimensiunile sale. De aici noul principiu axiologic si gnoseologic universal al neamului omenesc: „masura tuturor este Dumnezeul-om”, însa principiul: „masura tuturor este omul” continua sa împarateasca si sa stapineasca, de cele mai multe ori „ferro ignique” [prin fier si prin foc], în lumea pagina, politeista si aflata în afara lui Hristos. Drept aceea, preaînteleptitul de Dumnezeu cunoscator al omului si al Dumnezeului-om, Apostolul Pavel, rezuma toate filozofiile neamului omenesc la doua: filozofia cea dupa om si la filozofia cea dupa Dumnezeul-om (Col. 2, 8). Numai Dumnezeul-om e om desavirsit si împlinit, dar în acelasi timp este si Dumnezeu desavirsit si Om desavirsit. Aici Ipostasul lui Dumnezeu-Logosul este factorul cel mai însemnat. Lucrul acesta l-au marturisit limpede si l-au tilcuit cu Dumnezeiasca insuflare Sfintii Parinti cei de Dumnezeu înteleptiti ai Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. În Dumnezeul-om Hristos, omul a atins toate desavirsirile sale iar prin Dumnezeu si-a desavirsit si a împlinit si sufletul, si constiinta, si vointa, si mintea, si inima, si trupul, într-un cuvint, pe sine însusi în întregime. Si s-a savirsit cea mai însemnata si mai draga minune: Dumnezeul-om S-a lasat pe Sine în lumea noastra paminteasca si în toate lumile ca Biserica - Trup al Sau, ca fiecare om sa poata deveni „de acelasi trup” cu trupul Dumnezeului-om si, în felul acesta, sa poata ajunge la toate desavirsirile Lui (vezi Ef. 3,6). Doar în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om fiecare fiinta omeneasca poate deveni om adevarat, om desavirsit, om deplin. Numai prin El, prin Biserica, „dimpreuna cu toti sfintii” se poate ajunge „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 3, 13; 4, 11-16). În Dumnezeul-om Hristos „locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii”, ca fiecare dintre noi sa se poata umple, în Biserica si prin Biserica, cu plinirea aceasta a Dumezeirii (Col. 2, 9-10). Si lucrul acesta putem sa-l realizam fiecare dintre noi doar împreuna „cu toti sfintii”, prin sfintele taine si sfintele virtuti, în frunte cu sfinta credinta si cu sfinta dragoste (Ef. 3, 17-20). Fara Dumnezeul-om, omul este într-adevar fara cap, si chiar mai mult, fara sine, fara vesnicul lui sine, fara nemuritorul lui sine, fara sinele sau cel dupa chipul lui Dumnezeu. În afara de Dumnezeul-om nu exista om ci numai sub-om, jumatate de om sau ne-om. Aici trebuie adaugat si urmatorul adevar: fara Dumnezeul-om, omul este întotdeauna rob al pacatului, rob al mortii, rob al diavolului. Doar prin Dumnezeul-om ajunge omul la scopul pe care i l-a rinduit Dumnezeu: devine „dumnezeu dupa har” si în felul acesta ajunge la desavirsita plinatate a fiintei si personalitatii sale, ajunge la vesnicia sa Dumnezeiasca prin divino-umanizare. Traind în trupul divino-uman al Bisericii împreuna „cu toti sfintii”, omul se divino-umanizeaza treptat prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti. Se umple de bucuria acelei sfinte binevestiri si a înaltatoarei la cer porunci a Sfintului Vasile cel Mare: „Omul este o fiinta careia i-a fost rinduit sa devina Dumnezeu” . Fiind creat ca Dumnezeu-om potential, omul se straduieste în cadrul trupului divino-uman al Bisericii sa îsi aduca mintea la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în minte-de-Dumnezeu („Noi avem mintea lui Hristos” - I Cor. 2, 16), sa-si aduca constiinta la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în constiinta-de-Dumnezeu, sa îsi aduca voia la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în voie-de-Dumnezeu, sa îsi aduca trupul la asemanarea cu Dumnezeu, sa îl schimbe la fata în trup al lui Dumnezeu -„Trupul e pentru Domnul si Domnul pentru trup” (I Cor. 6, 13). divino-umanizat prin Biserica si în Biserica, omul se întoarce la asemanarea cu Dumnezeu  cea dinainte de cadere, completind-o somptuos cu Dumnezeiestile frumuseti ale fermecatoarei asemanari cu Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29). Fara Dumnezeul-om si în afara Dumnezeului-om, omul se afla totdeauna în primejdia de a deveni asemanator cu diavolul, fiindca pacatul e totodata si putere si chip al

diavolului. Robindu-se pacatului în afara Dumnezeului-om, omul devine de buna voie asemanator diavolului, se împropriaza diavolului: „Cel ce savirseste pacatul, de la diavolul este” (I Ioan 3, 8). Nu trebuie sa ne scape din vedere ca scopul principal al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemanarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divino-umaniza, de a-l dezlipi de Dumnezeu, si în felul acesta de a-l transforma într-o fiinta asemanatoare cu el. Antropocentrismul umanist e în esenta diavolocentrism, fiindca atit unul cit si celalalt nu vor decit un singur lucru: sa fie doar în sine si pentru sine. În felul acesta, însa, ele stramuta de fapt pe oameni în împaratia „mortii celei de a doua”, unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14). Ceea ce s-a spus aici nu este altceva decit divino-umanismul (theantropismul) evanghelic, apostolic, patristic, ortodox. Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv pina la cel mai subtil, de la cel fetisist pina la cel papal, se întemeiaza pe credinta în om, asa cum este el în datul lui psihofizic si istoricitatea lui psihofizica. În fapt, toata esenta oricarui umanism este omul - homo. Redus la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decit „hominism” (homo-hominis). Omul este cea mai înalta valoare – valoarea totala, omul este criteriul cel mai înalt – criteriul total: „omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor”. Aceasta este „in nuce”, orice umanism, orice hominism. Asadar, toate umanismele, toate hominismele sunt în ultima analiza, de origine idolatra, politeista. Toate umanismele europene, de la cele prerenascentiste, cele renascentiste si mai departe, cele protestante, filozofice, religioase, sociale, stiintifice, culturale, politice au urmarit si urmaresc neîntrerupt, cu stiinta sau fara stiinta, un singur lucru: sa înlocuiasca credinta în Dumnezeul-om cu credinta în om, sa înlocuiasca Evanghelia Dumnezeului-om cu evanghelia dupa om, filozofia dupa Dumnezeul-om cu filozofia cea dupa om, cultura dupa Dumnezeul-om cu cultura cea dupa om, într-un cuvint, sa înlocuiasca viata dupa Dumnezeul-om cu viata cea dupa om. Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut în anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeusul sau. Sinceritatea e limba Adevarului: dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene. Dogma infailibilitatii papei e nietzscheana „Ja–Sagung” (afirmare) a întregii creatii a omului european umanist, acel „Ja–Sagung” al culturii si civilizatiei lui, care prin scopurile si metodele lor predominant pagine si politeiste umbresc binevestirea si porunca Dumnezeului-om: „Cautati mai întii Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate (celelalte) se vor adauga voua” (Mt. 6, 33). Si ce nu a proclamat ca scop al existentei omenesti si ca metoda de activitate a omului cultura si civilizatia umanista europeana? Dumnezeul-om, Singurul care mintuieste pe om de pacat, de moarte si de diavol, Singurul care învesniceste si îndumnezeieste si divino-umanizeaza pe om în toate lumile, prescrie raspicat si limpede ca scop primordial al fiintei si al vietii omului este sa devina desavirsit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist european ce nu a tot asezat si consfintit ca scop al existentei omenesti în locul acestui scop! Este un adevar evanghelic cu neputinta de tagaduit: „toata lumea zace în rau” chiar si dupa nevointa Dumnezeului-om în

lumea noastra paminteasca (I In. 5, 19-21). Si nu numai atit, ci dupa Sfintul Apostol Pavel, diavolul este „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care de buna voie „zace în rautate” si omul care urmeaza pe Dumnezeul-om Hristos, nu exista compromis. Cel care urmeaza pe Dumnezeul-om nu poate face compromis în dauna Adevarului Evanghelic, cu omul umanist care justifica toate cele aratate mai înainte si le ridica la rangul de dogma. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotaritoare si definitorie dilema si alegere: Dumnezeul-om sau omul. Fiindca omul umanist prin toata activitatea lui se evidentiaza si se poarta ca actionind autarhic (autosuficient), ca valoare suprema si masura suprema. Aici nu exista loc pentru Dumnezeul-om. Ca atare, în împaratia umanista locul Dumnezeului-om îl ocupa „Vicarius Christi” [Loctiitorul lui Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dez-întrupare sui generis a Dumnezeului-om Hristos, nu-i asa? Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate. Un „Atottiitor universal” sui generis. De aceea dogma infailibilitatii papei a si devenit pan-dogma papismului iar papa nu se poate lepada de ea în nici un chip cita vreme va fi papa al papismului umanist. În istoria neamului omenesc exista trei caderi principale: a lui Adam, a lui Iuda si a papei. Esenta caderii în pacat e întotdeauna aceeasi: vointa de a deveni bun prin sine, vointa de a deveni desavirsit prin sine, vointa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se asimileaza, fara sa-si dea seama, diavolului, fiindca si acesta a vrut sa devina Dumnezeu prin sine însusi, sa înlocuiasca pe Dumnezeu cu sine însusi, si în aceasta îngimfare a lui a devenit dintr-o data diavol, cu desavirsire despartit de Dumnezeu si cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta înselare de sine plina de trufie consta esenta pacatului, pacatul universal. În aceasta consta si esenta diavolului, a capeteniei diavolului - satana. Aceasta nu e altceva decit vointa de a ramine în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decit pe sine. Toata esenta diavolului este în faptul ca nu-L vrea citusi de putin pe Dumnezeu în launtrul lui, vrea sa ramina totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic fata de Dumnezeu si tot ce apartine lui Dumnezeu. Si ce este aceasta? Egoismul si dragostea de sine îmbratisate pentru întreaga vesnicie. Asa e în esenta lui omul umanist: el ramine tot în sine însusi, cu sine însusi, pentru sine însusi, totdeauna închis cu îndirjire fata de Dumnezeu. În aceasta consta orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism demonizat este vointa de a deveni bun cu ajutorul raului, de a deveni dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici si fagaduinta facuta în rai de diavolul catre stramosii nostri: „Veti fi ca niste dumnezei” (Fac. 3, 5).

Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe temeiul chipului dumnezeiesc pe care îl poarta fiinta lui sa se zideasca de buna voie prin Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a cautat sa ajunga prin pacat la nepacatosenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, si desigur ca urmind calea aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis daca Dumnezeu, prin nesfirsita Sa iubire de oameni si „dupa mare mila Sa”, n-ar fi intervenit facindu-Se om, adica Dumnezeu-om, aducindu-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin Biserica - Trupul Sau în nevointa divino-umanizarii prin sfintele taine si sfintele virtuti, si în felul acesta a dat omului putinta de a ajunge „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13), si de a-si atinge astfel menirea sa dumnezeiasca de a deveni de buna voie Dumnezeu-om dupa har. Ce este caderea papei decit numai vointa de a-L înlocui pe Dumnezeul-om cu omul? În lumea noastra omeneasca, dupa spusele Sfintului vazator al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeul-om Hristos este „singurul lucru nou sub soare”.  Si acesta e vesnic nou prin Persoana Sa divino-umana, prin nevointa Sa divino-umana si prin Trupul Sau divino-uman – Biserica. Însa si omul numai în Dumnezeul-om este nou, pururea nou, vesnic nou în toate trairile sale divino-umane pe calea mintuirii, sfinteniei, schimbarii la fata, îndumnezeirii, divino-umanizarii. În aceasta lume paminteasca toate îmbatrinesc si toate mor, numai omul divino-umanizat cel „de acelasi trup cu Hristos”, si îmbisericit prin Dumnezeul-om, nu îmbatrineste si

nu moare, fiindca a devenit un madular viu si organic al Sfintului si vesnicului Trup divino-uman al lui Hristos, al Bisericii, în care persoana omeneasca se dezvolta si fara încetare „creste cresterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19) „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Aceasta înseamna ca el creste si se dezvolta nesfirsit si nemasurat, potrivit cu dimensiunile cele dupa chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeiestii nesfirsiri si nemarginiri date fiintei omenesti de catre Domnul Cel în Trei Sori atunci cind l-a zidit pe om dupa chipul lui Dumnezeu. Dumnezeul-om Hristos e atit de exceptional de nou, si de exceptional de unul, si de exceptional de unic, încit în fapt „Adevarul” de la El a aparut (Ioan 1,17) si prin El a ramas în lumea noastra omeneasca. Mai înainte de El si în afara de El, acum si totdeauna Adevarul e ca si cum n-ar exista. Si într-adevar nu exista, caci numai Ipostasul divino-uman este Adevarul: „Eu sunt Adevarul!” (In. 14, 6). Pentru om nu exista adevar fara Dumnezeul-om, fiindca nu exista om fara Dumnezeul-om. Toate sunt noi în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om, El Însusi în primul rind, iar în consecinta si mintuirea, si învatatura despre mintuire, si metoda de mintuire. Este cu totul nou pentru neamul omenesc mesajul Dumnezeului-om: sa despartim pacatul de pacatos, sa urim pacatul si sa iubim pe pacatos, sa ucidem pacatul dar sa mintuim pe pacatos, sa nu identificam pe pacatos cu pacatul, sa nu ucidem pe pacatos pentru pacat ci sa îl mintuim de pacat. O pilda cutremuratoare despre aceasta este femeia prinsa în adulter. Atotmilostivul Mintuitor a despartit pacatul femeii de fiinta ei cea dupa chipul lui Dumnezeu, a osindit pacatul si a miluit pe pacatoasa: „Nici eu nu te osindesc; mergi si nu mai pacatui” (In. 8, 11). Aceasta este metoda Ortodoxiei ridicata la rangul de „dogma” în lucrarea mintuirii pacatosului de pacat – metoda Sfintei Traditii în chip de Dumnezeu înteleptit dezvoltata si legiuita în Biserica Ortodoxa de catre Sfintii Parinti si formulata cu dumnezeiasca insuflare de catre Sfintul Simeon Noul Teolog: „Binele nu este bine, atunci cind nu se face bine”. În lumina acestei evanghelice si sfinte Traditii ortodoxe e o atrocitate antievanghelica si anticrestina a-l omorî pe pacatos pentru pacat. Aici nici o inchizitie nu se poate declara sfinta. În ultima instanta, toate umanismele omoara pe pacatos pentru pacat, nimicesc pe om împreuna cu pacatul – fiindca nu Îl vor pe Dumnezeul-om Care-i singura mintuire a omului si de pacat, si de moarte, si de diavol. Cel ce nu e pentru Dumnezeul-om e prin aceasta împotriva omului si este un asasin al omului, prin urmare un sinucigas caci îl lasa pe om în deplina putere a pacatului, a mortii si a diavolului, de care poate sa-l mintuiasca numai Dumnezeul-om si nimeni altul sub soare. Procedind cu pacatosul în felul acesta, omul umanist în chip inevitabil savirseste o crima: ucide propriul sau suflet, se preda singur iadului, spre vesnica petrecere laolalta cu diavolul, cu acest „ucigator de oameni dintru început” (In. 8, 44). Iar prin aceasta împarateste si stapineste în mod absolut monstruoasa si universala dogma etica iezuito-umanista: „scopul scuza mijloacele”. Ce da omului Dumnezeul-om si nimeni altul nu îi poate da? Biruinta asupra mortii, asupra pacatului, asupra diavolului, Viata Vesnica, Adevarul Vesnic, Dreptatea Vesnica, Binele Vesnic, Dragostea Vesnica, Bucuria Vesnica, întreaga plinatate a Dumnezeirii si a desavirsirilor dumnezeiesti. Vorbind apostoleste, Dumnezeul-om da oamenilor „cele ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit cite a pregatit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor. 2, 9; Isaia 64,3; Ieremia 3,6). Într-adevar, numai El, minunatul Dumnezeul-om, este „singurul lucru de trebuinta” (vezi Lc. 10, 42) pentru om, în toate lumile lui si în toata viata lui. Drept aceea, numai Dumnezeul-om este îndreptatit sa ceara de la oameni ceea ce nimeni altul nu a îndraznit sa ceara, adica sa Îl iubeasca fiecare om mai mult decit pe parinti, decit pe frati, decit pe surori, decit pe copii, decit pe prieteni, decit pamintul, decit pe îngeri, decit pe oricine si orice din lumile vazute si nevazute (Mt. 10, 37–39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31–39). Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renastere a tuturor umanismelor europene, o renastere de cadavre, fiindca de cind Dumnezeul-om Hristos este prezent în lumea paminteasca, orice umanism este un cadavru. Si asa stau lucrurile, întrucit Conciliul a ramas cu încapatinare

la dogma infailibilitatii papei – a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeului-om Celui Vesnic Viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamana mai mult sau mai putin cu niste utopii criminale, fiindca în numele omului ucid si nimicesc pe om în felurite chipuri ca entitate psiho-fizica. Toate umanismele savirsesc o lucrare nebunesc de tragica: strecoara tintarul si înghit camila, iar prin dogma infailibilitatii papale lucrarea aceasta a fost ridicata la rangul de dogma. Toate acestea sunt înfricosatoare, înfricosatoare pina la groaza desavirsita. De ce? Fiindca însasi dogma despre infailibilitatea omului nu este altceva decit cumplitul prohod a oricarui umanism, de la acela al Vaticanului ridicat la rangul de dogma, si pina la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toti zeii sunt morti, în frunte cu Zeus-ul european. Sunt morti pina ce în inima lor vestejita va rasari pocainta cea cu desavirsita lepadare de sine, cu fulgerele si durerile Golgotei sale, cu cutremurele si schimbarile la fata ale învierii sale, cu viforele si înaltarile ei aducatoare de roade. Si atunci? Atunci nesfirsite vor fi slavosloviile lor catre Cel Ce în veci este de viata Facator si de minuni Lucrator Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Iubitor de oameni din toate lumile. Care este inima dogmei cu privire la infailibilitatea papei respectiv a omului? Dez-divino-umanizarea omului. Lucrul acesta îl urmaresc toate umanismele, chiar si cele religioase. Toate îl întorc pe om la paginism, la politeism, la îndoita moarte, duhovniceasca si fizica. Îndepartindu-se de Dumnezeul-om, tot umanismul s-a preschimbat treptat în nihilism. Lucrul acesta îl arata crahul contemporan al tuturor umanismelor în frunte cu papismul, parintele direct sau indirect, cu voie sau fara voie, al tuturor umanismelor europene. Iar crahul, crahul catastrofal al papismului consta în dogma infailibilitatii papei si tocmai dogma asta e culmea nihilismului. Prin dogma aceasta omul european a dogmatisit si hotarit dogma autarhicitatii (autosuficientei) omului european, si în felul acesta pina la urma a aratat ca nu are nevoie de Dumnezeul-om si ca pe pamint nu exista loc pentru Dumnezeul-om caci „Vicarius Christi” îl înlocuieste în chip desavirsit. În fapt, din dogma aceasta traieste, pe aceasta o urmeaza si o marturiseste cu încapatinare oricare umanism european. Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenta lor, decit o razvratire necontenita împotriva Dumnezeului-om Hristos. În toate chipurile cu putinta se savirseste „Die Umwertung aller Werte” [rasturnarea tuturor valorilor - Nietzche]. Dumnezeul-om este înlocuit pretutindeni cu omul, pe toate tronurile europene se înscauneaza omul umanismului european. Ca atare, nici nu mai exista un singur „Vicarius Christi” ci nenumarati, deosebindu-se doar la straie, fiindca în ultima instanta, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost proclamat infailibil omul în general. De aici si nenumaratii papi din toata Europa si de la Vatican, si din protestantism, între ei nefiind vreo deosebire esentiala, fiindca papismul e cel dintii protestantism, precum a spus vizionarul Homiakov. Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap – Adevarul = Atoateadevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos. Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu exista nici o îndoiala ca dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o razvratire nemaivazuta împotriva Dumnezeului-om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pamint, o noua tradare a lui Hristos, o noua rastignire a Domnului – numai ca nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Si toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sarmana fiinta paminteasca ce se numeste om.

Exista oare vreo iesire din toate aceste nenumarate iaduri umaniste? Exista oare vreo înviere din toate aceste nenumarate morminte europene? Exista oare leac pentru toate aceste nenumarate boli aducatoare de moarte? Exista, exista, exista: pocainta. Ea e binevestirea fara de moarte a Evangheliei Dumnezeului-om: „pocainta spre cunostinta adevarului” (II Tim. 2, 25). Altminteri nu poate cineva sa creada în mintuitoarea Evanghelie a Dumnezeului-om: „Pocaiti-va si credeti în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocainta înaintea Dumnezeului-om este singurul leac împotriva pacatului, singurul leac universal pentru tot pacatul, chiar si pentru pacatul universal. Fara îndoiala ca pocainta e si leacul pentru acest „pacat suprem” al papismului ce e cuprins în trufasa dogma a infailibilitatii papei, si prin aceasta este si leacul pentru orice pacat al oricarui umanism în parte si al tuturor umanismelor laolalta. Da, da, da, din pacatul atit de iubit lui al „infailibilitatii”, „infailibilul” om european, omul european umanist se poate mintui numai prin pocainta din toata inima si schimbarea totala la fata înaintea Minunatului si Atotînduratului si Atotbunului Domn Iisus Hristos Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Mintuitor al neamului omenesc de tot pacatul, de tot raul, de tot iadul, de tot diavolul, de tot rationalismul umanist, si îndeobste de toate pacatele pe care închipuirea omeneasca le poate nascoci. Pentru aceste pricini, toti sfintii de-Dumnezeu-purtatori si de-Dumnezeu-înteleptiti Parinti ai celor sapte sfinte Sinoade Ecumenice reduc toate problemele din Biserica lui Hristos la problema persoanei Dumnezeului-om Hristos, ca la cea mai mare si singura valoare suprema pentru orice fiinta omeneasca, fie aceasta pe pamint sau în vreo alta lume a lui Dumnezeu. Da, pentru ei Dumnezeul-om Hristos este totul si toate în lumile omenesti. Problema hristologica este marea problema a lor. Dumnezeul-om Hristos este singura valoare universala a Bisericii lui Hristos în toate lumile. Deviza fara sfirsit si fara de moarte este: Da toate pentru Hristos, iar pe Hristos nu-L da pentru nimic! - iar în jurul acestei sfinte devize a lor rasuna netacuta binevestire: Nu umanism, ci divino-umanitate îndumnezeita! Nu omul, ci Dumnezeul-om! Hristos mai înainte de toate si mai presus de toate! Cum se simte ortodoxul înaintea Persoanei Dumnezeului-om Hristos? Din toate punctele de vedere, prea pacatos. Acesta este simtamintul lui, pozitia lui, gindirea lui, ratiunea lui, constiinta lui, marturisirea lui, el însusi, în întregime. Simtamintul acesta al desavirsitei sale pacatosenii personale înaintea Prea Dulcelui Domn este sufletul sufletului lui si inima inimii lui. Aruncati-va o privire în rugaciunile de pocainta, în cintarile, în troparele, în stihirile de luni si marti, sau în „Paraclis” si îndata veti constata ca simtamintul acesta constituie o datorie sfinta si o realitate în care se desfasoara rugaciunea oricarui crestin ortodox, fara exceptie. Catre acesta merg în fruntea noastra si ne calauzesc întotdeauna nemuritorii nostri pedagogi, Sfintii Parinti. Sa ne aducem aminte cel putin de doi dintre ei, de Sfintul Damaschin si de Sfintul Simeon Noul Teolog. Sfintenia lor este fara îndoiala heruvimica, iar rugaciunea lor serafimica. Cu toate acestea, ei însisi au un simtamint si o cunoastere deplina a pacatoseniei lor personale si universale si, în acelasi timp, o dispozitie foarte adinca de pocainta. Aceasta este antinomia de viata a credintei noastre ortodoxe, evanghelice, apostolice si a smereniei noastre în credinta aceasta. Omul „infailibil” si înaintea lui omul cel mai pacatos - smerenia de o parte si îngimfarea de alta. Privighetoarea cea neîntrecuta a Evangheliei Dumnezeului-om, Sfintul Ioan Gura de Aur, binevesteste: „Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre”.  Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre despre viata si lume, despre timp si vesnicie, despre Dumnezeu si Biserica, în timp ce piatra de temelie a oricarui umanism, chiar si a aceluia ridicat la rangul de dogma, este trufia, credinta în ratiunea omului, în mintea si logica lui. Trufia este boala fara leac a mintii diavolului. Înlauntrul ei se gasesc si din ea izvorasc toate celelalte rele diavolesti, în timp ce smerenia noastra ne învata sa ne punem nadejdea si sa avem absoluta încredere în sfinta, soborniceasca, divino-umana minte a Bisericii, mintea lui Hristos. „Noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16). Noi suntem în Trupul divino-uman al lui Hristos, Biserica Ortodoxa în care Dumnezeul-om Hristos este totul: si Capul, si Trupul, si Viata, si Adevarul, si Dragostea, si Dreptatea, si timpul, si vesnicia; dar si noi, prin credinta în El si prin viata în El (Efes. 4, 11-21). Pentru ca „toate prin El si în El s-au zidit; si El este mai înainte de toate si toate în El viaza; si El este Capul trupului Bisericii, ca El sa fie întru toate Cel mai întii” (Col. 1, 16-18): El,

Dumnezeul-om, si nu doar omul, orisicum ar fi acesta. Ecumenismul e numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se afla cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decit erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obste este acela de „pan-erezie” (erezie universala). De ce? Fiindca în cursul istoriei feluritele erezii tagaduiau sau denaturau anumite însusiri ale Dumnezeului-om Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndeparteaza pe Dumnezeul-om în întregime si pun în locul Lui pe omul european. În aceasta privinta nu e nici o deosebire esentiala între papism, protestantism, ecumenism si celelalte secte, al caror nume este „legiune”. Dogma ortodoxa în general si dogma centrala despre Biserica în special a fost respinsa si înlocuita cu dogma universala eretica latina despre primatul si infailibilitatea papei, a omului. Din aceasta erezie universala s-au nascut si se nasc fara încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, depozitul de merite suprarogatorii (prisositoare), învatatura mecanicista despre mintuire si prin aceasta învatatura mecanicista despre viata, papocentrismul, „sfinta” inchizitie, indulgentele, uciderea pacatosului pentru pacatul savirsit, iezuistica, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social... Dar protestantismul? Este cea mai apropiata si credincioasa odrasla a papismului, care prin scolastica sa rationalista se arunca din erezie în erezie si se îneaca fara încetare în feluritele otravuri ale ratacirilor eretice. Pe linga asta, trufia papista si nebunia „infailibila” domnesc în chip absolut în sufletele credinciosilor protestantismului, pustiindu-le. În principiu, orice protestant este un papa independent, papa infailibil în toate chestiunile de credinta, iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovniceasca în alta si nu mai e sfirsit acestei morti, fiindca numarul mortilor duhovnicesti ale omului sunt fara numar. Asa stind lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu pseudo-biserica sa si cu pseudo-crestinismul sau, nu are iesire din moarte si din chin daca nu se va pocai din toata inima înaintea Dumnezeului-om Domnul Hristos si a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocainta este leacul pentru orice pacat, leacul dat fiintei omenesti celei dupa chipul lui Dumnezeu, de catre Singurul Iubitor de oameni. Fara de pocainta si de intrarea în Adevarata Biserica a lui Hristos este un lucru nefiresc si lipsit de noima sa vorbeasca cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seama este a deveni omul parte din trupul divino-uman al Bisericii lui Hristos, si prin aceasta partas la sufletul Bisericii – Sfintul Duh – si mostenitor al tuturor bunatatilor fara de moarte ale Dumnezeului-om. „Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se realizeaza în forma unui sentimentalism gaunos, este în realitate refuzul pornit din putinatatea de credinta al „sfintirii Duhului si a credintei Adevarului” (II Tes. 2, 18), adica a singurei „iubiri de Adevar” (II Tes. 2, 10) mintuitoare. Esenta dragostei este Adevarul si dragostea viaza doar umblind întru adevar. Adevarul este inima fiecarei virtuti divino-umane deci si a dragostei, si fiecare din acestea arata si binevesteste pe Dumnezeul-om Domnul Hristos, Care Singur este întruparea si personificarea Adevarului Dumnezeiesc, a Adevarului universal. Daca Adevarul ar fi fost altceva decit Dumnezeul-om Hristos, el ar fi fost mic, insuficient, trecator, muritor. Astfel ar fi fost adevarul daca el ar fi fost un concept, sau o idee, sau o teorie, sau o schema, sau ratiunea, sau stiinta, sau filozofia, sau cultura, sau omul, sau omenirea, sau lumea, sau toate lumile, sau orisicine, sau orisice, sau toate acestea laolalta. Adevarul însa este Persoana si anume Persoana Dumnezeului-om Hristos, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi si, ca atare, el e desavirsit, netrecator si vesnic, fiindca în Domnul Iisus Adevarul si Viata sunt de o fiinta: Adevarul vesnic si Viata vesnica (vezi In. 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creste mereu prin Adevarul Lui în dumnezeiestile Lui nemarginiri. El creste cu toata fiinta lui, cu toata mintea lui, cu toata inima si cu tot sufletul lui. În Hristos traim „adevarati fiind întru dragoste”, fiindca numai în felul acesta putem „sa crestem în toate întru Dinsul, Care este Capul, Hristos” (Efes. 4, 15). Mai mult, aceasta se înfaptuieste totdeauna împreuna „cu toti sfintii” (Efes. 3, 18), totdeauna în Biserica si prin

Biserica, fiindca altminteri omul nu poate sa creasca în Acela Care este Capul trupului Bisericii, adica în Hristos. Nemarginitele puteri ce sunt neaparat trebuincioase pentru cresterea tuturor Crestinilor în trupul divino-uman al Bisericii sunt dobindite de catre Biserica nemijlocit de la Capul ei - Domnul Hristos, fiindca doar El, Dumnezeu si Domnul, are aceste nenumarate puteri nemarginite si le iconomiseste în chip întelept. Sa nu ne amagim. Exista si un „dialog al minciunii”, atunci cind cei care dialogheaza se înseala, cu stiinta sau fara stiinta, unii pe altii. Un astfel de dialog e propriu tatalui minciunii, diavolul, caci mincinos este si parintele minciunii (In. 8, 44). Propriu este si pentru toti împreuna-lucratorii lui cei de buna voie sau fara de voie, atunci cind ei voiesc sa realizeze binele lor cu ajutorul raului, sa ajunga la „adevarul” lor cu ajutorul minciunii. Nu exista „dialog al dragostei” fara dialogul Adevarului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc si mincinos. De aceea si porunca purtatorului de Hristos Apostol cere ca „dragostea sa fie nefatarnica” (Rom. 12, 9). Separarea si diferentierea umanista eretica între Dragoste si Adevar este ea însasi o dovada a lipsei credintei divino-umane si a pierderii echilibrului si gindirii sanatoase duhovnicesti, divino-umane. În orice caz, aceasta nu a fost niciodata si nu este calea Sfintilor Parinti. Ortodocsii, cu totul înradacinati si întemeiati împreuna „cu toti sfintii” în Adevar si Dragoste, au si vestesc din vremurile Apostolilor pina astazi aceasta dragoste mintuitoare divino-umana fata de lume si fata de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral si pacifismul umanist gaunos al ecumenismului contemporan nu fac decit un singur lucru: vadesc radacinile lor umaniste ftizice, filozofia lor morbida si etica lor neputincioasa cea „dupa predania oamenilor” (vezi Colos. 2, 8). Si mai mult: vadesc criza evidenta a credintei lor umaniste în Adevar si nesimtirea lor dochetista fata de istoria Bisericii, fata de continuitatea ei apostolica si soborniceasca, divino-umana în adevar si în har. Iar cugetarea îndumnezeita si gindirea sanatoasa apostolica si patristica binevestesc prin gura Sfintului Maxim Marturisitorul adevarul credintei divino-umane: „Credinta e temelia nadejdii si a dragostei... Caci credinta face neîndoielnic însusi adevarul”. Nu exista nici o îndoiala ca masura patristica, mostenita de la Apostoli, a dragostei fata de oameni si a raporturilor cu ereticii are în întregime un caracter divino-uman. Lucrul acesta îl exprima de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiasi Sfint: „Eu nu doresc ca ereticii sa se chinuiasca, nici nu ma bucur de raul lor – fereasca Dumnezeu! – ci mai degraba ma bucur si împreuna ma veselesc de întoarcerea lor: caci ce e mai placut celor credinciosi decit sa vada adunati împreuna pe copiii cei risipiti ai lui Dumnezeu? Nu le scriu nici îndemnindu-va sa puneti asprimea înaintea iubirii de oameni – nu as putea sa fiu atit de salbatic – ci rugindu-va sa faceti si sa lucrati cele bune pentru toti oamenii cu luare aminte si cu cercare multa si facindu-va tuturor toate, dupa cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, si va rog sa fiti aspri si neîndurati fata de orice ar putea sa ajute la dainuirea credintei lor nebunesti, caci socotesc ura fata de oameni si despartire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat ratacirii ereticesti spre mai mare pierzanie a celor ce se tin de aceasta ratacire”. Învatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeului-om Hristos formulata de catre Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade cu privire la eretici, este urmatoarea: ereziile nu sunt Biserica si nici nu pot fi Biserica. Ca atare, în ele nici nu pot exista sfinte taine, si mai cu seama taina Euharistiei – aceasta taina a tainelor, fiindca tocmai Sfinta Euharistie este totul si toate în Biserica, Însusi Dumnezeul-om Domnul Hristos, însasi Biserica în calitate de trup al Lui si îndeobste tot ce este divino-uman. „Intercommunio” – comuniunea cu ereticii în sfintele taine si îndeosebi în Sfinta Euharistie – este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda. Si mai mult, tradare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii divino-umane, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul sa-si opreasca mintea si constiinta încrestinata asupra citorva sfinte fapte, sfinte binevestiri, sfinte porunci. Mai înainte de toate trebuie sa ne întrebam pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserica se întemeiaza asa-zisa „intercommunio”? Fiindca întreaga teologie ortodoxa a Bisericii

despre Biserica se bazeaza si se întemeiaza nu pe „intercommunio” (reciproca împartasire), ci pe realitatea divino-umana a lui „communio”, pe comuniunea divino-umana, (I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 14; 3, 14; I In. 1, 3), în timp ce notiunea „inter-communio” (inter-împartasire) este în ea însasi contradictorie si cu totul neînteleasa pentru constiinta ortodoxa soborniceasca. Al doilea fapt, sfint fapt al credintei ortodoxe, este urmatorul: în învatatura ortodoxa despre Biserica si Sfintele Taine, singura si unica Taina este Biserica însasi, trupul Dumnezeului-om Hristos, în asa fel ca ea este si unicul izvor si continutul tuturor Sfintelor Taine. În afara de Taina aceasta divino-umana si a-toate-cuprinzatoare a Bisericii care este taina universala, nu exista si nici nu pot sa existe „Taine”. Ca atare, nu poate exista nici o intercomuniune în ceea ce priveste Tainele. De aici rezulta ca numai în Biserica, în aceasta unica Taina universala a lui Hristos poate fi vorba despre Taine, fiindca Biserica Ortodoxa ca Trup al lui Hristos este izvorul si criteriul Tainelor si nu viceversa. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii si nici nu pot fi considerate în afara de Trupul Bisericii. Pentru aceasta, în conformitate cu cugetul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos si potrivit cu întreaga Traditie Ortodoxa, Biserica Ortodoxa nu accepta existenta altor taine în afara de ea, nici nu le considera taine, pina la venirea prin pocainta din „biserica” eretica, adica dintr-o pseudo-biserica în Biserica Ortodoxa a lui Hristos. Cita vreme cineva ramine în afara de Biserica neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru Biserica un eretic si, în chip inevitabil, se gaseste în afara comuniunii mintuitoare: fiindca „ce partasie poate fi între dreptate si nelegiuire? Ce partasie poate sa fie între lumina si întuneric?” (II Cor. 6, 14). Marele Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-om, da porunca: „De omul eretic, dupa una si a doua sfatuire, desparte-te” (Tit. 3, 10). Acela deci, care nu numai ca nu se desparte de „omul eretic”, ci-i da acestuia si pe Domnul Însusi în Sfinta Euharistie, se mai gaseste oare în sfinta credinta apostolica si divino-umana? Chiar mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Iisus, Apostolul dragostei, da urmatoarea porunca: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos si nu accepta învatatura evanghelica cu privire la El, ca Dumnezeu-om, „sa nu-l primiti în casa” (II In. 1, 10).

Canonul 45 al Sfintilor Apostoli porunceste cu glas de tunet: „Episcopul, sau presviterul, sau diaconul, care fie ca si numai se roaga împreuna cu ereticii sa se afuriseasca; iar daca le-a

îngaduit acestora sa savirseasca ceva ca clerici (sa savirseasca cele sfinte) sa se cateriseasca”. Porunca aceasta este limpede chiar si pentru o constiinta de tintar. Oare nu?

Canonul 64 al Sfintilor Apostoli porunceste: „Daca vreun cleric sau laic intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca”. Si lucrul acesta

este limpede chiar si pentru constiinta cea mai primitiva. Oare nu? Canonul 46 al Sfintilor Apostoli: „Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa

ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce întelegere poate sa fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”. Este un lucru batator la ochi chiar si pentru cei

lipsiti de ochi: aceasta porunca hotaraste în mod imperativ ca nu trebuie sa recunoastem ereticilor nici o sfinta taina si ca trebuie sa le consideram pe acestea ca nevalabile si lipsite de

har. De Dumnezeu insuflatul purtator de cuvint al Traditiei sobornicesti, apostolice si patristice a Bisericii lui Hristos, Sfintul Ioan Damaschin, binevesteste din inima tuturor Sfintilor Parinti,

tuturor Sfintilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii urmatorul adevar divino-uman: „Piinea Euharistiei (Sfintei Împartasanii) nu este simpla piine, ci e unita cu Dumnezeirea... Curatindu-ne prin ea, ne unim cu Trupul Domnului si cu Duhul Lui si devenim trupul lui

Hristos - Biserica... Taina Euharistiei se numeste Împartasanie fiindca prin ea ne împartasim de Dumnezeirea lui Iisus; si se numeste comuniune, si este cu adevarat astfel, fiindca prin ea intram în comuniune cu Hristos si luam parte la Trupul si la Dumnezeirea Lui, iar pe de alta parte, prin ea intram în comuniune unii cu altii si ne unim între noi. Si întrucit ne împartasim cu toti dintr-o singura piine, devenim un singur trup si un singur singe al lui Hristos, si madulare unii altora, fiind de un trup cu Hristos. Deci, sa ne ferim din toate puterile ca sa nu luam împartasanie de la

eretici, nici sa le dam ereticilor împartasanie. „Nu dati cele sfinte ciinilor”, zice Domnul, „si nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor” (Mt. 7, 6), ca sa nu ne facem partasi

învataturii lor gresite si osindei lor, caci daca este o unire cu Hristos si a unora cu altii, înseamna ca ne unim de buna  voie cu toti cei ce se împartasesc împreuna cu noi. Unirea aceasta se face de

buna voie, iar nu fara conglasuirea noastra, caci un trup suntem toti, fiindca dintr-o singura piine ne împartasim, precum zice Apostolul (I Cor. 10, 17)”.

Neînfricatul marturisitor al adevarurilor divino-umane al ortodocsilor Sfintul Atanasie cel Mare vesteste oamenilor din toate lumile: „Împartasania de la eretic înstraineaza pe om de Dumnezeu

si îl preda diavolului”. În Euharistie, „piinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos”. „Dupa masura deosebirii dintre lumina si întuneric, asa e si deosebirea dintre împartasania drept slavitoare si cea ereticeasca: cea drept slavitoare lumineaza, cea ereticeasca întuneca, una îl

uneste cu Hristos iar cealalta cu diavolul, una da viata sufletului iar cealalta îl ucide”. „Împartasania din mina eretica este otrava, nu simpla piine”.

   

DREAPTA CREDINTA A NEAMULUI ROMANESC de Parintele Cleopa Ilie, in SCARA, nr.2, p.87, 1997.

 Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape 2000 de ani, din timpul Sfintului Apostol Andrei. Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cind au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostrii dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cind am primit si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pina atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului romin este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama! Ca poporul crestin de 2000 de ani de cind suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta ortodoxa.  Ati vazut dumneavoastrade la primii voievozi crestini ai romanilor, de cind sunt cele trei tari romane, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost crestini ortodocsi.  Ati vazut pe Mihai Viteazul? Mama lui a  fost calugarita. Du-te la Manastirea Cozia si vei afla linga Mircea cel Batrin, care a intemeiat aceasta manastire si-i inmormintata acolo, o lespede de piatra pe care scrie: “Aici odihneste monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul” - ai auzit? El domn peste trei principate si mama lui calugarita. Apoi si Stefan cel Mare. Du-te la Manastirea Probota, unde este ingropat Petru Rares, facuta de el. Vei vedea linga dinsul scris: “Aici odihneste roaba lui Dumnezeu, monahia Maria Oltea, mama lui Stefan cel Mare” Ei domni si mamele lor calugarite! Vedeti voi cata unire intre credinta si conducere atunci? Asa trebuie sa murim!  Au cunoscut ca totul este desertaciune. Da, erau adevarati domni. Oricit ar fi, viata asta este umbra si vis! Este o scurta trecere! Dar eu cind mor ma duc la o viata care nu are sfirsit. Cine are sa se roage pentru mine? Asa cugetau inaintasii.  Ati vazut ca toti isi faceau cite o manastire? Fericiti si de trei ori fericiti au fost domnii nostri ortodocsi: Stefan cel Mare si Sfint, la Putna; Eremia Movilasi Gheorghe Movila, la Sucevita; Petru Rares, la Probota; Lapusneanu la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistrita; Mircea cel Batrin, la Cozia. Ai auzit, unde era inima lor? Unde este inima ta, acolo va fi comoara ta. Pentru aceea au facut ei manastiri, ca sa fie pomeniti sute de ani la Sfinta Liturghie.  Stefan cel Mare nu a fost catolic! Mircea cel Batrin nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui Iehova; nebunii astia au iesit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si originile noastre si radacina noastra de popor ortodox.  Ce spune Sfintul Efrem Sirul? “Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa

sa nu stai cu dinsul, buna-ziua sa nu-i dai”. Acestia sunt inaintemergatorii lui Antihrist. Ca Mintuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel: Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despartit de Biserica, s-a despartit de Hristos. E om al satanei.  Evanghelia spune: in vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si pe multi vor insela. Paziti-va de sectari, care dau brosuri prin trenuri, prin gari si prin cutiile de posta si unde vad oameni, dau gratuit otrava lor. Cind vei vedea o carte ca nu are aprobarea Sfintului Sinod si nu are o cruce pe ea, da-o pe foc, chiar biblie daca este! Daca-i sectara si scrie sa nu va inchinati la icoane, da-o pe foc! Nici un pacat nu ai! Aceasta este otrava semnata de inaintemergatorii lui antihrist. Toate sunt otrava.  Sa tineti credinta care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani! Nu va luati dupa slugile satanei care vin din apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe cei prosti si nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea in sufletul poporului roman si vor sa faca cele mai mari erezii si nebunii in tara asta.  Paziti-va de acestia! Au case de rugaciuni, dar acolo e casa satanei. Unde nu sunt preoti si arhierei, nu este Hristos. Ca Mintuitorul a spus asa la Apostoli: Luati Duh Sfint! Carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi. Iar carora le veti tine, tinute vor fi. Nu la sectari le-a spus aceasta, ci la Apostoli, la episopi si la preoti. Caci Apostolii, prin punerea miinilor si prin succesiunea apostolica, au dat darul Duhului Sfint la toti preotii din lume, prin hirotonii.  Deci, bagati de seama, ca sectarii nu au ierarhie canonica, nu au cele sapte Sfinte Taine, nu cinstesc pe Maica Domnului si Sfinta Cruce si nu au mintuire. De aceea feriti-va de sectanti Auzi ce spune Apostolul Pavel? Luati aminte de voi si de turma voastra in care v-a pus pe voi Duhul Sfint pastori, zice la preoti si arhierei.  Celor doisprezece apostoli, pe care  i-a ales Hristos cand s-a inaltat la cer, le-a spus: Stati in Ierusalim pina va veti imbraca cu putere de sus! Si la Duminica Mare, dupa zece zile, a venit peste ei Duhul Sfint de sus, in chip de limbi de foc. Pe urma, vorbeau toate limbile sub cer.  Si dupa ce i-a imbracat cu putere de sus, i-a trimis, zicind: Mergind propovaduiti Evanghelia la toata lumea, botezindu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. Cel ce va crede si se va boteza, se va mintui, iar cine nu, se va osindi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonica, Duhul Sfint este in Biserica si cap al Bisericii este Hristos. Toti sectarii care s-au rupt de Hristos si nu merg la Biserica, sunt fii lui Antihrist si inaintemergatori ai satanei. Sa nu valuati dupa ei! Sa nu spuneti ca nu v-am aratat adevarul!  Sa tinem credinta noastra pe care au tinut-o toti voievozii nostri si toti protoparintii nostri si toti rominii cei adervarati. Daca vrei sa fii fiu adevarat al lui Hristos si al Tari Rominesti, sa tii credinta cea dreapta, ortodoxa, care o tinem de doua mii de ani. Daca nu, nu esti fiu al lui Hristos si al Bisericii, si esti strain de neamul rominesc. Nu poti fi cetatean crestin si roman, daca nu ai dreapta credinta in Hristos. Esti strain. Nu esti fiu al tarii. Ca fiu adevarat al Romaniei este cel care-i ortodox, pentru ca Biserica Ortodoxa predomina in tara noastra de doua mii de ani. Iar pe cei care-s sectari sa nu-i primim in casele noastre.  Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii si lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinta lor. Dar acestia care s-au rupt de Biserica Ortodoxa si s-au facut sectari, nu sunt fii adevarati ai tarii noastre, nici ai Bisericii, ci sunt inaintemergatori ai Satanei. Sunt prooroci mincinosi care vor sa va rupa credinta si sa duca la pierzanie, poporul nostru blind. Tineti dreapta credinta si nu ascultati de ei!  Tara noastra Romaneasca a fost ortodoxa dintotdeauna si trebuie sa tina linia Ortodoxiei. Ortodocsi ne-am nascut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocsi am trait timp de doua mii de ani si ortodocsi trebuie sa stam pina la moarte. Asta este adevarata credinta ortodoxa a Romaniei. Nu primiti nimic din afara, ca toti vor sa ne strice unitatea neamului, a credintei si a Bisericii. Toti acestia sunt vrajmasii Crucii lui Hristos.    

ROMANO-CATOLICII ÎN SPATELE PROPRIILOR DECLARATII. ASPECTE CARE DEMONSTREAZA CINE SUNT EI CU ADEVARAT

din Ecclesia

Romano-catolicii. Fapte trecute si actuale ale nesinceritatii lor

Orice analist avizat si sincer dar mai ales apartinind Bisericii celei dreptmaritoare, poate observa un fapt pe cit de evident, pe atit de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o

desfasoara Vaticanul si biserica Romei. Anume ca, mai ales dupa Conciliul Vatican II, teologia romano-catolica se prezinta din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca pastratoarea,

îmbogatitoarea Traditiei Ortodoxe Rasaritene, cu singura deosebire ca romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic si cultural; în plus, cu citeva exceptii care îsi vor gasi cit de

curind o rezolvare facila, esenta teologiei lor si scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceasta teorie a asa numitelor "biserici-surori" este bazata pe

recunoasterea de catre teologii ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mintuitor si sfintitor în biserica Romei, daca nu în plinatatea lui, macar într-o masura

mai mica decit în Biserica Ortodoxa. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearca s-o impuna, în ciuda nenumaratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmaritoare dar si a

faptelor concrete promovate de politica de dominatie universala a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decit încearca sa o acrediteze teologii ecumenisti; acestia nu îsi gasesc nici o sustinere în Traditia Bisericii Ortodoxe si nici în Sfinta Scriptura. Sfintii Parinti nu au vorbit niciodata

nici de „teoria ramificatiilor” (anume ca diversele confesiuni crestine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) si nici nu au pomenit de recunoasterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolica presupune înainte de toate succesiunea în

adevar si nu doar o succesiune formala, istorica, a unei înlantuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoasterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatica si canonica

grosolana daca ea se face fara ca o anume grupare eterodoxa sa revina la ortodoxie. Iata opinia reputatului canonist romin, parintele profesor Liviu Stan într-un articol al sau consacrat tocmai

succesiunii apostolice: „Este greu sa se gaseasca în scrierile Sfintilor Parinti ceva care sa infirme (…) paralelismul între

succesiunea apostolica sacramentala si aceea în credinta a episcopatului sau mai bine zis a preotiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii

apostolice sacramentale prin caderea din credinta, adica prin ruperea succesiunii în credinta, este exprimata si în hotaririle canonice ale Bisericii si anume în canoanele 46, 47, 68

apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevad rebotezarea ereticilor si hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi.

(…) De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentala fara una de credinta? A admite asa ceva, nu înseamna oare a ne închipui sau a ne face iluzia ca Mintuitorul ar îngadui ca prin puterea harului sfintitor, prin puterea preotiei sa se întareasca si sa se raspindeasca ratacirile,

ereziile? Ar fi însa cu neputinta sa se conceapa ca harul preotiei ar avea si destinatia de a servi si minciuna sau ratacirea, nu numai adevarul, si ca Mintuitorul ar îngadui sa fie pus acest har în

slujba celor care naruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident ca harul preotiei nu poate fi folosit împotriva credintei sau în slujba necredintei. De aceea el nu poate sa existe la eretici, caci

prezenta lui la acestia, ar însemna binecuvintarea pacatului, sfintirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentala nu poate exista fara succesiunea în credinta."

Recomandam cu caldura acest articol al pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentatiei bazate pe cuvintul Sfintilor Parinti si pe deciziile Sinoadelor ecumenice si

sinoadelor locale, arata fara putinta de tagada ca: "Trebuie sa se conceapa ca Biserica ortodoxa nu este îndreptatita sa admita validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupari religioase crestine, si deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decit daca, fie

respectivele, fie unii membri ai lor, ar cere sa stabileasca intercomuniune „in sacris” cu ea, sau sa fie primiti în Ortodoxie.”

Acestea fiind spuse, vom constata, examinind cu atentie declaratiile si manifestarile romano-catolicilor, ca ei promoveaza nu numai inovatii periculoase în asa-zisa lor "Liturghie" dar si

adopta initiative demne de a stirni un ris general. În spatele declaratiilor lor prietenesti se regasesc aceleasi ambitii politice lumesti ca si în trecut.

De aceea, în ciuda declaratiilor lor de iubire fata de Traditia Ortodoxa (ca în bulele papale „Tertio Milenio Adveniente” si „Orientale Lumen”), trecerea la dreapta credinta a acelora care

se declara cu tarie prietenii Ortodoxiei în mai toate întilnirile ecumenice, nu se produce. Multi din studentii nostri studiaza la Universitati apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche si binecunoscuta din istorie. Spre exemplu, daca ne

aplecam asupra istoriei uniatismului rominesc dar si asupra acestui fenomen al uniatiei din alte tari, teologii romano-catolici nu vor fi niciodata de acord daca un student ortodox ce învata într-o universitate apuseana le-ar cere, spre exemplu, sa treaca la romano-catolicism. Ei însa spera ca

acel student, odata întors în tara sa, mult mai lax si mai tolerant în ceea ce priveste acrivia dogmelor si canoanelor ortodoxe, sa accepte la momentul potrivit actul uniatiei cu Roma ca pe

ceva usor de înfaptuit si ca pe o normalitate. Asa s-a întimplat si în veacul XVII, cu primul episcop romin unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba si a izbutit sa cistige prin importante sume

de bani bunavointa guvernatorului Transilvaniei si a altor dregatori, iar în septembrie 1697 a plecat în tara Romineasca, pentru ca sa primeasca, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se

pare ca la Bucuresti se cunosteau intentiile catolicilor de a atrage pe romini si ca noul candidat - tinar si fara multa învatatura - nu prezenta prea multa încredere. De aceea a fost tinut la

Bucuresti vreo patru luni, pentru a i se completa învatatura si a fi întarit în Ortodoxie. Desigur ca influenta dogmatica eterodoxa primita anterior, relativismul sau dogmatic si slabiciunea sa

personala au avut ultimul cuvint în deciziile sale. Dupa semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a usura existenta credinciosilor

noii Biserici unite si de a avea reprezentare politica, s-au prabusit. În plus, în documentul de unire semnat de preotii ortodocsi la 7 octombrie 1698 se stipula ca rominii apartinind Bisericii Unite cu Roma îsi vor pastra neatinse sarbatorile, calendarul si Liturghia lor. Ei trebuiau doar sa faca ascultare de papa. Noua Biserica Unita cu Roma a obtinut unele drepturi prin edictele date de împaratul Leopold în februarie 1699 si martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii

obtinute pe hirtie nu s-a transpus în practica. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai tirziu tensiuni sociale si multa varsare de singe pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de catre ierarhie si cler pentru

avantaje materiale si drepturi sociale, primind fata de pastrarea credintei, a condus la apostazie, cum de atitea ori s-a întimplat în istorie. Slujbele bisericesti ale unitilor au devenit pas cu pas din

ce în ce mai asemanatoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a aratat astfel înca o data ca puritatea credintei si apararea ei sunt mult mai importante decit obtinerea unor avantaje

lumesti, fiind ele chiar si drepturi sociale si politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ura, singe si dezbinare între cei care au ramas fideli credintei stramosesti si cei care au aderat la biserica unita. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultati de catre Roma; sa ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie si dispret în

Italia, cersind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserica unita. În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împarateasa Maria Tereza - peste 140 manastiri si biserici ortodoxe

care refuzau sa renunte la Ortodoxie. Iata citeva doar din metodele "crestine" folosite de catolici pentru a-si extinde dominatia

geografica pe orizontala. Ca sa nu mai vorbim de nenumarate alte exemple asemanatoare gasite în istoria altor natii: cruciadele singeroase care au culminat cu caderea Constantinopolului sub

cruciati în 1204 si slabirea iremediabila a puterii militare a Bizantului confruntat cu amenintarea turceasca - în aceasta cruciada, a IV-a, armatele apusene au profanat si distrus

biserici si catedrale, au jefuit si înstrainat odoare si multe sfinte moaste din locasurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII,

regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar si papei din Roma cerind un minim ajutor militar. Si care a fost raspunsul papei? Papa a trimis

reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici. Apare însa imediat si întrebarea fireasca: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii si fratii Ortodoxiei, cind ei si acum încurajeaza si-si întaresc prozelitismul în tarile ortodoxe ale Europei rasaritene? Sa ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru

romini, cu scopul declarat „sa constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare” . Se gasesc de asemenea în Roma si alte institute facute pentru a sustine o intensa propaganda

catolica în rindul popoarelor din Orient: „Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), „Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii si publicatii). Din

1921 functioneaza la Roma un institut special pentru rusi, numit „Russicum”, si în 1937 la Roma s-a desfasurat primul „Congres International pentru Orientul Crestin” .

Aggiornamento în teologia romano-catolica

În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor si teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol aparut în „The Washington Post”, vineri, 25 Octombrie 1996, pagina A1-A14, Academia Stiintifica Pontificala dadea publicitatii un document oficial privind tema principala a acelei întilniri: originile si evolutia vietii pe pamint! Mentionam ca raportul anual al acestei Academii reuneste savanti renumiti din întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureati ai Premiilor Nobel. Si iata declaratia apartinind papei Ioan Paul al II-lea,

declaratie publicata în numarul mai sus amintit din „The Washington Post”: „Astazi, mai mult decit acum 50 de ani, cunostintele stiintei moderne ne fac sa concluzionam ca

teoria evolutionista este mai mult decit o ipoteza… Rezultatele cercetarilor stiintifice, nu rationate sau induse, ci întreprinse separat de savanti, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii.” David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Stiinta si Valori Umane din cadrul Conferintei Episcopilor Catolici, a spus cu aceasta ocazie: „Acesta este un pas important: Biserica si-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea ca esti liber sa accepti evolutia sau orice forma de creationism. Astazi Biserica declara ca vom accepta evolutia care, în orice

caz, exista, de facto. Cine se mai îndoieste astazi în Biserica Romano-Catolica asupra evolutiei? Eu cred ca nimeni.”

Iata asadar cum declaratiile papei si ale oficialilor catolici neaga întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca si pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face sa ne

întrebam cum este posibil sa consideram biserica romano-catolica drept biserica „sora” si sa ne numim cu mindrie „frati în credinta” cu partizanii lui Darwin? Si ceea ce este cu mult mai scandalos, este ca declaratia papei reprezinta un raspuns la faimoasa „Humani Generis” -

scrisoarea enciclica data de papa Pius XII în 1950. În acea enciclica, papa Pius concluziona ca „teoria evolutionista reprezinta o serioasa ipoteza” . Iata asadar cum gradul de apostazie al

romano-catolicilor creste generatie cu generatie. Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi facuta de actualul papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci cind a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de rastignirea Mintuitorului Hristos. Multi îsi

amintesc poate de discutiile stirnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franta si a fost adus în fata justitiei de catre o organizatie anti-defaimare evreiasca asociata

cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ura de rasa, întrucit profesorul a protestat contra falsificarii Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.  O personalitate de marca a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a

lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice „antisemitism”. Pe 13 iunie 1960, el a fost primit în audienta de papa Ioan VI; dupa aceasta întrevedere cardinalul

Augustin Bea a fost însarcinat sa studieze mai bine cum s-ar putea stirpi orice urma de antisemitism în biserica romano-catolica. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o

schema de reconciliere a religiei crestine cu iudaismul (Leon de Poncins, „Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele sau adevarat,

Beheim) s-a întilnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelasi timp, dr. Nahum Goldmann, seful Conferintei Internationale a Organizatiilor Evreiesti, împreuna cu alti reprezentanti ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întilnit la

Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei sa se renunte la acel versete despre patimile Mintuitorului si despre rastignire, el spunind: „cei patru evanghelisti au fost niste scornitori si

calomniatori ai poporului evreu, fara sa aiba vreun motiv real. Nici parintii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defaimatori plini de otrava, vinovati de genocid.”

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, dupa Conciliul Vatican II ca de acum se va propovadui în lume un crestinism cosmetizat: „Atractiv, placut, pozitiv, acceptabil si amiabil; prieten al vietii, al omului si chiar al lucrurilor lumesti… un crestinism indulgent, deschis, liber, descatusat de

rigiditatea Evului Mediu si eliberat de interpretari pesimiste privind oamenii si obiceiurile lor.”  Contributia lui Augustin Bea la recunoasterea - adoptata de Conciliul Vatican II - a faptului ca evreii nu sunt vinovati de rastignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciata de revista evreiasca

„The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista „Look”, în numarul sau din ianuarie 1966, aparut dupa Conciliul II Vatican, dadea o înalta apreciere cardinalului Augustin Bea si de asemenea lui Jules Isaac, drept initiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vina privind rastignirea Mintuitorului Iisus Hristos.  Dupa

numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez adopta la 16 aprilie 1973, în asa numitele „Directive Spirituale”, urmatoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolica:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mintuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaismul este astazi o binecuvintare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astazi „o misiune universala în lumea întreaga”  si Biserica crestina trebuie sa urmeze „acelasi plan universal al mintuirii”.

3. Atentia comuna atit iudeilor cit si crestinilor este îndreptata catre aceeasi era mesianica. 4. Mai mult decit aceasta aventura teologica a Episcopatului Catolic Francez, este urmatoarea declaratie a cardinalului Etchegaray despre relatiile dintre Biserica crestina si iudei: „aceste

relatii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci si în aspectele ei interne, cum ar fi însasi definitia Bisericii".  Acelasi cardinal vede relatiile dintre mozaism si Biserica crestina ca „o asidua competitie între cei care înca îl asteapta pe viitorul Mesia si cei care asteapta a doua

venire a Lui.” Dupa aceste scandaloase consideratii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebam daca acestia mai pot fi oare numiti crestini; întreaga imnografie ortodoxa si în special cintarile Postului Mare se

refera la pierderea caracterului mintuitor al Legii celei Vechi, odata cu Întruparea, Rastignirea, Moartea si Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevarat. Numai respectarea Legii

Vechiului Testament, fara acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatalui Ceresc si Dumnezeu adevarat, nu poate duce la mintuire. Vechiul Testament are desigur importanta lui covirsitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profetii Vechiului Testament vorbesc despre

Mintuitorul si despre Împaratia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu - Biserica lui Hristos -  mai stralucitor si mai plin de slava decit templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos

a venit deja pentru noi crestinii, pe cind iudeii înca Îl mai asteapta; orbirea si învirtosarea inimilor lor ramin si astazi aceleasi ca pe vremea Mintuitorului. Legalismul, formalismul,

rastalmacirea pina la extrem a Legii, persista si azi ca atunci cind Mintuitorul îi învinuia pe carturari si pe farisei ca înteleg semnele schimbarii timpului privind la cer, cind e soare sau e

nor, dar nu înteleg semnele plinirii vremii. Însusi mintuitorul Hristos a spus ca El nu a venit sa strice Legea, ci sa o plineasca. Cu aceeasi semnificatie este si urmatorul fragment dintr-un imn

ortodox. Acesta confirma credinta Bisericii Ortodoxe ca pastrind numai vechile porunci ale Vechiului Testament si totodata negind dumnezeirea persoanei Mintuitorului, asa cum fac

iudeii, reprezinta o vesnica osinda: „O, adunatura vicleana si desfrinata (adica sinagoga)… de ce tii Legamintul daca nu esti mostenitoarea lui? De ca te lauzi cu Tatal, daca nu ai primit pe

Fiul?” De cind a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influentat de duhul

filosofilor necrestini modernisti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner si de asemenea

de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iata un exemplu din declaratiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: „Este nevoie sa separam crestinismul de forma lui europeana. Popoarele cu o cultura straveche au dificultati în a accepta crestinismul, întrucit

aceasta religie le este prezentata în formulele ei europene… Întelegem ca se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre crestine.”  Teologul ortodox, va

vedea, fara îndoiala, în aceasta declaratie a papei, greseala tipica a catolicilor privind conceptia despre mintuire, despre Traditie si despre adevarul mintuitor, anume: ca toate acestea sunt

numai o chestiune de mostenire culturala. Actuala conversie pagina a romano-catolicismului nu a început însa cu Conciliul Vatican II. A

fost un proces îndelungat, început în acel moment cind s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseana. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii sai au distrus romano-

catolicismul; romano-catolicii însisi au încetat de a mai fi Biserica în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica - Biserica

Ortodoxa. Si ce înteleg romano-catolicii practic prin aceasta „adaptare culturala” a vietii Bisericii? În mai

1985, vizitind Belgia, papa Ioan Paul al II a declarat ca atit musulmanii cit si crestinii sunt supusii aceluiasi Dumnezeu, utilizind fiecare „cartile noastre sfinte corespunzatoare”. Astfel,

papa pare sa fi uitat ca în una din aceste „carti sfinte” - în Coran, sunt scrise urmatoarele blasfemii: „Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, singele, ciinele,

porcul, barbatul si femeia ne-musulmani si treimea.”  Si înca: „Cine crede în treime este spurcat precum urina si fecalele.” . În august 1985 vizitind Marocul, acelasi papa a afirmat despre credinta noastra ca este comuna atit crestinilor cit si musulmanilor. Aceste eforturi de a

„adapta” religia crestina la obiceiurile si traditiile culturale este foarte fructuoasa în Europa mai mult decit în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fosta capela

dominicana. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserica din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o alta moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o alta moschee s-a deschis la Roma…

Religiile pagine asiatice par sa beneficieze de aceeasi bunavointa papala. Putem mentiona urmatoarele fapte: complimentele adresate reprezentantilor budisti si sintoisti care au fost

primiti de papa la Tokio în 1981. Laudele aduse libertatii religioase si acelor religii care adora natura (vizita papei la Bankok, cind papa s-a plecat în fata sefului spiritual budist) În India,

papa si-a scos pantofii pentru a aseza o ghirlanda de flori la mormintul lui Mahatma Gandhi. Cu aceasta ocazie, papa a declarat: „omul este acea radacina pe care Biserica trebuie sa o cultive, pentru a-si ramine fidela ei însisi…” Si mai mult: „Hindusii, budistii si crestinii se reunesc pentru a proclama adevarul despre om si în special privind apararea drepturilor

omului; pentru a elimina saracia, foametea, ignoranta, persecutiile.”  Putem cu usurinta sa ne întrebam ce adevaruri comune despre om pot proclama împreuna crestinii si paginii, în

momentul în care ei nu cinstesc aceeasi divinitate. În Europa actiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un templu

tibetan, unde au fost „consacrati” 10 francezi drept „lama” si într-un timp scurt au fost consacrati alti 14 francezi drept „lama” tibetani. În Franta s-au estimat 30 centre religioase

tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viata a unui lama tibetan si mentioneaza ca multi lama au sosit în Franta de la Darjeeling, India. Unul dintre ei si-a

deschis în Franta în 1987, în localitatea Plaigne, „Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franta si unele dintre statui au peste 7 metri în înaltime. Acesti

calugari tibetani traiesc aparent din donatii, însa cum au reusit ei atunci sa ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Este bine stiut ca din trupul stricat al unei credinte eretice, viermuiesc si odraslesc noi erezii. Prin urmare vor fi usor de înteles urmatoarele fapte uimitoare si scandaloase, nu mai putin

condamnabile decit faptele istorice despre opulenta, erorile si atitudinea departe de smerenia crestina a ierarhiei romano-catolice.

La numai citeva ore dupa închiderea lucrarilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericesti în Biserica Romano-catolica: „totul se va schimba: cuvintele, gesturile,

culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformarii Liturghiei este enorma si e dificil de prevazut cum se va sfirsi.”  Anii urmatori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi la o ceremonie de un milion de participanti. Preotii se leganau în timp ce multimea cinta „gloria”; dupa aceea au cintat în Swahili, Lingala si Kikongo, acompaniati de chitare, acordeoane si tam-tamuri. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papa la

Nairobi, ofertorium-ul a fost de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus cosulete cu fructe, o oaie care behaia, obiecte de artizanat local. Papa însusi si-a asezat pe cap faimoasa podoaba „Masai”, de 40 centimetri înaltime, ornata cu pene, iar pe umeri o mantie

„Masai” rosie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa a constat din cintece si dansuri traditionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci cind îsi ucideau sclavii în ritualurile lor pagine. Doua luni mai tirziu, Reuniunea Nationala Liturgica

a Episcopilor din Volta Superioara a prescris ritualul liturgic, constind dintr-un amalgam de asa-numite elemente crestine din dansuri traditionale, batai ritmice din palme, strigate de femei, bataia ritmica a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în

Vinerea Mare, un grup de dansatori, barbati si femei, trebuie sa salute Crucea. În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu aceasta ocazie, 250 de

dansatori, pe jumatate dezbracati si purtind ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de batai de tobe.

În septembrie 1984, papa a hirotonit opt diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzind plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au daruit papei o pana înmuiata în singe proaspat. În 1985, în timpul calatoriei sale în

Togo, papa a declarat: „Pentru prima data m-am rugat împreuna cu cei care cred în animism.”  De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual pagin propriu-zis, nemaiascunzidu-se sub masca unei liturghii crestine. Astfel, papa însotit de vrajitori s-a deplasat într-o padure. Jurnalul

„L'Osservatore Romano” descrie cum papa a acceptat sa invoce puterea magica a apei si a mortilor: „Papa a executat toate miscarile si gesturile rituale, folosind faina si apa si

împrastiindu-le pe pamint în mai multe directii. Dupa aceea, el însusi s-a plecat la pamint.” E important sa amintim ca ideea unificarii tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere înca de

la Chicago (1893) si Paris (1900). Masoneria a propus sa se faca un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova „o religie universala, acceptata de popoare de toate culturile si traditiile”, asa

cum Loja Marelui Orient a declarat înca de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica

Sfintului Francisc din Assisi, pe reprezentantii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreuna. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde acesta a instalat o

statuie a lui Budha. Episcopii catolici au vazut statuia si nu au spus nimic… Un an mai tirziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere din Roma, spre satisfactia

masonilor, care si-au publicat victoria în ziarul „Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: „Catolici, ortodocsi, protestanti, evrei, musulmani, hindusi, budisti,

liber-cugetatori, pentru noi nu sunt decit porecle; francmasoneria este numele întregii familii.” Relatiile catolicilor cu francmasoneria au facut multe valuri si sunt binecunoscute în occident.

Astfel, Mary Ball Martinez a descris în cartea ei cum în acest secol multi papi au ajuns masoni.  Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seama de reviste faimoase (The Wonderer) sau la alte reviste ca „The National Review”. Mary Ball afirma ca

papa Ioan al XXIII-lea era initiat în francmasonerie si ca a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei

Mexicane, a declarat ca papa Ioan XXIII si de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II initiativa de a anula

interdictia credinciosilor catolici de a putea fi si masoni), a fost în aceeasi loja cu Carlos Vasquez, dupa cum declara chiar acesta din urma. În „CDL Report” din mai 1995, gasim

urmatoarea mentiune: „Pe noua strazi ale Vaticanului sunt patru loje masonice. Unii din cei mai înalti reprezentanti ai staff-ului Vaticanului sunt membri ai masoneriei si apartin Ritului

Scotian.”

Concluzii

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu usurinta daca luam în considerare mai înainte de toate ca romano-catolicii nu au refuzat niciodata sa faca compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-si mentine si extinde suprematia. Confesiunea romano-catolica,

bazata pe un sistem doctrinar complet strain de învatatura apostolica, a luptat sa supravietuiasca prin filozofia sa umanista si antropocentrica. Astfel, nici harul si nici ajutorul

dumnezeiesc nu pot fi împartasite credinciosilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectata de orice legatura cu Dumnezeu Cel slavit în Sfinta Treime (prin refuzul lor de a

accepta energiile necreate), explica rolul major acordat omului (papei) pentru a sustine si justifica credinta lor falimentara si nemintuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele

Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul si celelalte metode folosite pentru a-si cistiga cit mai multi credinciosi, ne fac astazi sa privim cu multa circumspectie la declaratiile de iubire si respect pe

care acestia le fac cu insistenta faca de crestinismul Ortodox rasaritean.

SOBORNICITATEA RASARITEANA vs. GLOBALIZAREA APUSEANA (catolicii în lumina canoanelor Sfintilor Parinti)

de schim. Paisia Mingiuc

 Dintotdeauna, Biserica Ortodoxa si-a facut marturisirea de credinta întemeiata pe hotaririle celor sapte Sinoade Ecumenice, pe scrierile canonice ale Bibliei si ale Sfintilor Parinti. Astfel a fost pastrata neatinsa mostenirea dogmatica, liturgica si eclesiala, iar cind lupii îmbracati în blana de oaie au cautat sa dezbine pastorii si sa sfisie turma, s-a mers deschis la marturisire pina la moarte, singele mucenicilor ducind mai departe în istorie si pina în vecii nesfirsiti adevarul Ortodoxiei.  Traim astazi vremuri tulburi, politice si religioase, care tradeaza starea de decadere duhovniceasca în care ne-am obisnuit sa ne ducem nestingheriti zilele. Iar adincirea în pacat este mai mare cu cit renuntam mai mult la radacinile strabune înfipte adinc în glia, limba si credinta dreptmaritoare, de catre domnitorii, mucenicii si marturisitorii romini ai veacurilor trecute, si devenim din ce în ce mai caldicei pe masura ce ne altoim idealurile pe cioate putrede aduse din Apus. Chiar daca uitarea si ignoranta musca adinc din constiintele noastre datoria ce o avem fata de Biserica, de Tara si de Stramosi, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca datorita jertfei lor, noi astazi mai raminem pe acelasi meleaguri si mai vorbim si ne rugam în aceeasi limba, chiar daca demonii rosii nu au facut decit sa tulbure vremurile si sa înscrie în Cartea Vietii alte sute de martiri, ce acum asteapta smeriti recunoasterea si recunostinta noastra.  Dupa ce am trecut prin experienta internationalismului comunist, suntem chemati sa ne alaturam unei noi înselatorii pusa la cale amanuntit de catre serenisimii si iluminatii lojilor masonice , de fapt o noua paradigma de inspiratie demonica careia politicienii îi zic globalizare iar unii ierarhi ecumenism, la baza stind sincretismul religios al noii epoci (New Age) ce tinde sa anihileze la nivel social persoana si cultura omului, iar la nivel religios sa omogenizeze credintele si sa retilcuiasca istoria mintuirii.  Ne surprinde însa tenacitatea Noii Inchizitii Catolice de a face pasi mari spre o apropiere, cit mai ecumenica cu putinta, de Biserica Ortodoxa, enuntind noi teorii si aggiornamente care mai de care mai bizare sau mai hilare, totul mascat de o deschidere larga a orizonturilor de întelegere papista, ce vrea sa înglobeze Ortodoxia ramasa fidela Traditiei si Credintei Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti. Dureros este faptul ca unii ierarhi au uitat prea repede impactul catolicismului în tara noastra si tradarea de credinta a greco-catolicilor ce a dezbinat si dezbina Rominia, ca acum sa-si întinda miinile si sa binecuvinteze pe fii si urmasii celor care ne-au darimat Bisericile, manastirile si scolile cu tunul si ne-au vindut strainilor pe treizeci de arginti. Dorim ca prin alcatuirea cuvintelor ce urmeaza, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, sa aruncam o lumina asupra principalelor erori dogmatice, canonice si eclesiale din biserica

catolica, bazindu-ne pe Sfinta Scriptura, pe hotaririle celor Sapte Sinoade Ecumenice si Canoanele Sfintilor Parinti, spre slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe si spre vadirea Adevarului cel adevarat. Papa este rege al Statului Vatican si se pretinde suveran pontif al Bisericii crestine. Din fericire, Canonul 7 al Sinodului IV de la Calcedon (451) prevede: „Am orinduit ca cei ce au fost rostuiti odata în cler, precum si monahii, sa nu intre în oaste nici în dregatorie lumeasca; iar daca ar îndrazni aceasta si nu s-ar pocai, încit sa se întoarca  la aceea ce mai întii au ales pentru Dumnezeu, sa fie dati anatemei”, iar Canonul 83 Apostolic hotaraste: „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zabovindu-se si vrind amindoua a le tinea, dregatoria Romana, si Preoteasca ocirmuire, cateriseasca-se. Ca cele ale Cesarului, Cesarului, si cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Can. 6, 81 Apost.; 3, 7 IV Ecum.; 10 VII Ecum.; 16 Cartagina; 11 sin I-II; 35 Vasile cel Mare]”. Iar dupa tilcuirea facuta de catre calugarii Sfintei Manastiri Neamt în Pidalionul din 1844, ucenici ai Sfintului Paisie Velicicovski, se zice asa : „În doua se împarte stapinirea si începatoria. Alta este lumeasca, pe care o a încredintat Dumnezeu împaratilor, si stapinitorilor, iar alta Duhovniceasca, care o a încredintat Dumnezeu Arhiereilor si sufletestilor Iconomi. Însa una alteia este potrivnica, ca una este paminteasca iar alta cereasca, una poarta sabie si omoara iar cealalta cu blindete iarta si îmbiaza. Pentru aceasta si Hrisostom zice: „Altele sunt hotarele împaratiei si altele hotarele Presbiteriei, Împaratul are încredintate acestea de aici, iar eu cele Ceresti.” (Eu cind zic, pe Preotul zic) Împaratului trupul i s-a încredintat, iar Preotului sufletul. Împaratul ramasite de bani iarta, iar Presbiterul datorii de pacate, acela sileste iar acesta mingiie, acela pe arme simtitoare iar acesta arme duhovnicesti. (Cuvint 4 la Ozia Tom: al 5-lea foaia 149). Aceasta si necuviinta urmeaza daca sau împaratul va îndrazni a intra în Sfintul Altar, sau Arhiereul a împarati si a încinge sabie. Precum o a patit aceasta Uriasul cel cu doua coarne al Romei, Papa zic, carele pe linga aceasta ca este din launtru si dupa Duh Arhiereu, va sa fie din afara, si dupa trup împarat. Se blagosloveasca si sa omoare, sa tie cirja cea pastoreasca si sabia cea ucigatoare. Amestecare neamestecata, si grozavie straina! Vada dar însusi ca se afla calcator al Apostolescului acestuia Canon, si caterisirii se supune vrind a le avea pe amindoua: si stapinirea Romaniceasca si ocirmuirea Ieraticeasca. Catre aceasta preatrebnice sunt cele de Cuviosul Episcop Cudruvis, catre Constantin zice (La Atanasie în Epistolia cea catre cei ce pretutindenea se nevoiesc la viata monahiceasca): „Tie Dumnezeu ti-a încredintat împaratia, noua ne-a încredintat cele ale Bisericii. Si precum cel ce ar rapi stapinirea ta, se împotriveste lui Dumnezeu cel ce o a rinduit; asa teme-te si tu ca nu cumva tragind la sineti cele ale Bisericii, sa te faci vinovat unei mari vinovatii. Deci nici noua ne este ierta a stapini pe pamint, nici tu o împarate ai stapinire a tamiia.” O piatra de poticnire în constiinta eclesiala actuala sunt si „tainele” sau asa-zisele sacramente ale latinilor, adica validitatea sau nevaliditatea lor atunci cind sunt savirsite de catre prelatii catolici. Întrebarea care se pune e daca harul mintuitor lucreaza sau nu în chip ordinar si în afara de Biserica Ortodoxa, si consideram a fi de o însemnatate deosebita întelegerea iconomiei cu privire la primirea catolicilor si care sunt rinduielile ce trebuiesc savirsite, cu întelepciune si dreptate, pentru revenirea acestora în Biserica Ortodoxa. Parintele Dumitru Staniloae, în Ortodoxie si rominism, referindu-se la harul în catolicism, spune: „Cita vreme în Ortodoxie harul este o lucrare a fiintei dumnezeiesti, activind în om si legindu-l deci pe acesta cu Dumnezeu, în catolicism harul e conceput ca o realitate creata. Deci chiar omul ce traieste în har e dezlegat de Dumnezeu, neîmpreunat cu El. Dumnezeu ramine cu totul inabordabil, inaccesibil omului. Arianii din veacul al IV-lea reprezentau aceeasi mentalitate”. Deja se depaseste o diferenta de limbaj si mentalitate, si se ataca grav fundamentele dogmatice, atunci cind Catehismul catolic  prezinta ca o realitate aplicabila notiunea de caracter sacramental  ce ar conferi, în cele trei taine – Botez, Sf. Mir si Preotie – pe linga har, adica pe linga Duhul Sfint, o pecete de nesters în inima credinciosului. Pina la ei nici un Sfint Parinte nu a vorbit despre asa ceva si nici nu a gindit macar despre harul Duhului Sfint ca ar mai putea fi împlinit printr-un nou caracter.

Raminind tributari duhului de noutate, teologii catolici de astazi cauta sa reformuleze erezia Filioque , ajustind-o noilor cereri ecumenist-globalizatoare si dindu-i un caracter complementar  si împaciuitor, dar care atenteaza vadit la firea Sfintei Treimi: „Persoanele divine sunt relative unele la altele (…) În numele relative ale Persoanelor, Tatal este raportat la Fiul, Fiul la Tatal, Duhul Sfint la amindoi.” Canonul 7 al Sinodului al III-lea de la Efes (431) statorniceste ca „Acestea citindu-se, a hotarit Sfintul Sinod, alta Credinta nimanuia a-i fi slobod sa aduca sau sa scrie, sau sa alcatuiasca, afara de cea hotarita de Sfintii Parinti, cei adunati în cetatea Neceenilor, împreuna cu Sfintul Duh; iar pe cei ce îndraznesc, ori a alcatui alta credinta, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunostinta adevarului, sau din elinism, sau din Iudaism, sau din orice fel de eres. Acestia, de ar fi Episcopi, sau Clerici, straini sa fie, Episcopii de Episcopie, si Clericii de Clericat, iar de ar fi lumeni, sa se anatematiseasca. (…) Încit, adica, Episcopul sa se înstraineze de Episcopie, si sa fie caterisit. Iar Clericul asemenea sa cada din Cler. Iar mirean de ar fi cineva, si acesta sa se anatematiseasca. Precum s-a zis.” Atacul dogmatic asupra dreptei credinte ortodoxe nu poate ramine fara urmari asupra celor care-l provoaca si cauta sa impuna rinduieli latinesti ca dreptar al legii. Sa nu uitam ereticii intra direct sub anatemele Sfintilor Parinti ceea ce înseamna pogorirea de viu în iad. Daca acestia vor ramine în ratacire, Biserica prin Sfintii Parinti ale Sfintelor Sinoade îi va lepada în continuare si-i va tine sub anateme, iar harul Duhului Sfint nicicind nu se va mai pogorî pentru a-i sfinti, facind nelucratoare tainele si nevalida succesiunea apostolica , caci despre ce taine poate fi vorba acolo unde se huleste Sfinta Treime si ce apostolat viaza în cei ce rastalmacesc cuvintele Sfintilor Apostoli? Ne vom limita la a raspunde ca în cadrul Conciliului de la Ferrara - Florenta (1439) ortodocsii au adus prin gura Sfintului Marcu al Efesului, toate argumentele scripturistice, sinodale si patristice care dovedesc ca Duhul Sfint purcede numai de la Tatal , iar grecii citind din Epistola Sf. Maxim Marturisitorul catre preotul Marin din Cipru, au spus latinilor: „Daca o primiti, unirea e facuta”, dar învirtosarea a fost prea mare ca latinii sa accepte dreapta credinta . Amintim ca numai încalcarea hotaririlor primelor doua sinoade de la Niceea si Constantinopol, în care s-au alcatuit cele 12 capete ale Crezului, leaga pe cei ce nu marturisesc drept Crezul ortodox, cu anateme de nedezlegat. Chiar daca Patriarhul Athenagoras împreuna cu Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie 1965 au „ridicat” reciproc anatemele din 1054, lucrurile nu au revenit la starea dinaintea schismei si nicidecum nu putem reveni la Potirul comun, atita timp cit se mentin deosebirile dogmatice, canonice si cultice, si mai mult cu cit în acest rastimp au aparut dogme catolice noi, mai grave si mai greu de reconciliat. În duhul acestei tendinte se încadreaza si sirguinta Patriarhiei Constantinopolului prin mitropolitul Meliton de a convoca sfintul si Marele Sinod Ecumenic. Sedintele pregatitoare au debutat în 1976, rastimp în care s-a tot schimbat continutul nu însa si criteriile „catalogului tematic”, fapt ce vadeste o neîntelegere a Ortodoxiei din partea celor care vor sa impuna Bisericilor Ortodoxe „Sinodul” lor. „Niciodata, nici un Sinod Ecumenic nu s-a reunit fortat, cu teme inventate pentru lucrarile si întrunirile sale; ca nicicind nu s-au tinut atitea sedinte, consfatuiri, congrese presinodale si alte adunari prefabricate, chemate voit, total necunoscute si straine traditiei sobornicesti, împrumutate în fapt de la organizatiile occidentale straine de Biserica lui Hristos.“  În ultimul timp Patriarhia Constantinopolului a fabricat o multime de episcopi si mitropoliti fara turma si fictivi, care sa asigure majoritatea voturilor, pentru ambitiile neo-papiste ale acestei patriarhii de a se proclama primus inter pares si de a-si impune comportamentul si conceptiile sale tuturor Bisericilor autocefale si întregii lumi si diaspore ortodoxe . „Pe de alta parte, Bisericile misionare, cu rivna apostolica, precum Mitropolia Americana, Biserica Rusa din diaspora, Biserica Nipona, Africana si altele, nu reusesc sa aiba nici un reprezentant. Unde-i sobornicitatea Ortodoxiei si cum va fi acesta un Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?”  Deja se prefigureaza ca odata cu dobindirea prin vot democratic al statutului de primat al Patriarhiei Constantinopolului, sa se continue legiferarea canonica si dogmatica a unor formule de înnoire eclesiala care ar aduce Ortodoxia pe marginea

prapastiei. Este vorba de impunerea ecumenismului (rugaciuni si împartasire împreuna cu ereticii si paginii) ca o revigorare obligatorie a cultului, de adoptarea unor pseudo-canoane sau „pogoraminte” ce ar anula si ar face derogari tocmai de la Canoanele Apostolice ale celor sapte Soboare Ecumenice ce contrazic fatis hotaririle lor, precum si de fabricarea unor dezlegari politice ce ar contracara eventualele rabufniri în forta si propovaduirea unei iubiri hristice universale ce ar anihila unele mustrari de constiinta. Teoria cum ca numai un sinod ecumenic poate dezlega hotaririle altui sinod ecumenic este desavirsit draceasca si tine sa demonstreze ca mintile celor care vor sa faca aceste lucruri sunt rau contaminate de neo-papism si filo-masonerie. Orice-ar face, omul nu poate zadarnici Duhul Sfint în lucrarile Sale si nici învatatura Bisericii nu vorbeste din cele ale oamenilor ci este expresia întelepciunii dumnezeiesti, dupa cuvintul Sfintului Apostol Pavel: „Adevarul este de la Dumnezeu, iar tot omul este mincinos”. Nu arhiereii constituie credinta Bisericii. Nu ei sunt stapinii credintei si nici nu au dreptul sa o formuleze dupa bunul plac. Arhiereii si preotii sunt pazitorii bunei credinte si au obligatia sa lupte pentru ea. Cind traditia înseptit-soborniceasca a Bisericii vine în contradictie cu concluziile oricarui sinod chiar pan-ortodox, atunci acestea din urma constituie întelepciunea paminteasca si demonica, vrednica de dispretuit. De fapt, ce s-a întimplat dupa schisma din 1054? Biserica romano-catolica, fara nici o baza în Sfinta Scriptura si în Sfinta Traditie apostolica a sustinut urmatoarele inovatii doctrinare: primatul papal, erezia Filioque, Imaculata conceptie - adica învatatura gresita ca Maica Domnului s-a nascut fara pacatul originar sau stramosesc , învatatura despre purgatoriu ca loc intermediar dintre rai si iad, folosirea azimei la Messa în loc de piine dospita cum s-a folosit la Cina cea de Taina si mai apoi în practica Bisericii din primele veacuri, celibatul preotilor - ce contravine rinduielii din Biserica primara si combatut de Sfintul Pafnutie la Soborul I ecumenic, si altele asemenea, care au fost pastrate de catre catolici cu strictete si varsare de singe pina în zilele noastre. Ne întrebam cum oare acum cinci sute sau o mie de ani aceleasi inovatii si teorii latine erau socotite de catre Sfintii Parinti ai Ortodoxiei nu numai schismatice ci si profanatoare, iar astazi sunt ignorate pe motivul ca nu afecteaza minimul dogmatic ce ar sta la baza celor doua „biserici surori” si ar leza bunele intentii de apropiere eclesiala. Ce sustine de fapt teoria bisericilor surori sau mai nou fiica acesteia, teoria ramurilor? Aceea ca idealul real al unei biserici ecumenice nu-i corespunde nici una din Bisericile ortodoxe, catolice sau protestante existente; si cu toate acestea ea trebuia sa existe undeva în realitate, dupa fagaduinta Mintuitorului. Mergind pe aceasta cale a cugetarii logice, acesti savanti teologi ajunsera la acea concluzie, ca adevarata Biserica ecumenica nu poate fi reprezentata de nici una din cele trei biserici existente, luate a parte, ci de toate acestea la un loc. Biserica ecumenica e asemenea arborelui, care, avind o singura radacina si un singur trunchi, odata cu cresterea si dezvoltarea sa, se ramifica, asa încit fiecare ramura, la privirea superficiala, se pare ca n-ar avea nimic comun cu celelalte ramuri; în realitate însa toate ramurile au aceeasi tulpina comuna, se hranesc din acelasi suc comun si au aceeasi radacina vitala. Cele trei Biserici principale – ortodoxa, romano-catolica si anglicana – care multumita conditiilor de dezvoltare istorica s-au separat în comunitati deosebite, nu sunt decit niste ramuri ale unei singure Biserici ecumenice. Fiecare din ele, luata parte, nu alcatuieste Biserica ecumenica în propriul înteles, ci este numai o parte a ei si înca o parte care a violat puritatea prototipului sau sub influenta diferitelor elemente istorice si nationale. Dar daca se iau ele toate la un loc si prin ajutorul unui cunoscut proces logic se readuc la principiile comune dezbracindu-le de elementele particulare nationale, atunci aceste principii comune vor si alcatui acel trunchi ecumenic, pe care stau diferitele Biserici, ca ramuri deosebite ale unuia si aceluiasi arbore. Ajunge sa se recunoasca, astfel, aceste principii comune, pentru ca fiecare sa aiba dreptul a se considera membru al Bisericii ecumenice si fara deosebire sa poata primi tainele în oricare din cele trei Biserici îi va placea. Iata unde a ajuns teologia apuseana tinind o cale cu totul logica unilaterala si falsa a formelor confesionale apusene, ce s-a prabusit si continua sa cada în prapastia groaznica a rationalismului si a necredintei. Tinem sa facem stiut faptul ca aceste teorii înscriindu-se în duhul actual de mondializare fac în mintea si practica unor teologi ortodocsi ca viabila

comuniunea „in sacris” dintre catolici, protestanti si ortodocsi. Sfintul Ciprian spune ca „cel care nu pastreaza unitatea bisericeasca nu împlineste legea lui Dumnezeu, nu pastreaza credinta Tatalui si a Fiului, nu pastreaza viata si mintuirea.”  Însa pastrarea unitatii bisericesti presupune integrarea în Biserica una. Asa-zisa teorie a ramurilor introduce separarea în natura Bisericii. În felul acesta nu poate exista Biserica una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic si nu teologic. O vede ca trup al crestinilor, ca asociatie, si nu ca trup al lui Hristos. „Aceasta viziune sociologica despre Biserica s-a împropriat în conceptia catolica mai ales dupa Conciliul II Vatican (1958-1966), motivind teologic unitatea cu Papa. Este o teorie secularizanta, care se aliniaza cu mondializarea.” Din acelasi unghi de vedere si recunoasterea confesiunilor si sectelor ca biserici surori este foarte înselatoare deoarece submineaza unitatea de credinta a crestinilor. Din punct de vedere eclesiologic însa, Biserici surori, dupa schisma, sunt între ele numai Bisericile locale, care pastreaza si propovaduiesc nealterat adevarul de credinta. De altfel, prin documentul Comisiei pentru Învatatura de Credinta, romano-catolicismul revine la a sustine o pozitie mai veche prin care „Biserica universala, una, sfinta, catolica si apostolica nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici locale”. Aceasta redefinire a notiunii de biserici surori în optica romano-catolicismului se integreaza foarte bine cu dorinta de înglobare a tuturor denominatiunilor crestine sub tiara papala, lasindu-le ritul dar cerindu-le credinta si dependenta canonica. Dar sa lasam cuvintul unui luptator al cuvintelor, Sfintul Iustin Popovici, marturisitor al Bisericii Sirbe, care descrie unitatea Bisericii astfel: „Urmind pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu dumnezeiasca întelepciune serafimica si rivna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de înteles rivna înflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si schisme. În aceasta privinta, de exceptionala însemnatate divino-umana sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica întelepciune, Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despartirea sau împartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat vreo împartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele care de buna voie ramin sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au cazut în felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au încetat a mai fi madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai întii gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica.” Trecind peste motivele politice si manevrele de culise din vremea anului 1054, putem spune ca practic Biserica Vechii Rome, aflata sub jurisdictia papei, s-a rupt de Biserica Ortodoxa. Divizarea Bisericii ontologic este cu neputinta, pentru ca niciodata n-a fost si nu poate fi o divizare a Bisericii. De-a lungul timpurilor s-au produs si se vor produce doar separari de Biserica, unitatea Bisericii raminind strins legata de unitatea Capului  ei, Domnul Iisus Hristos, iar Sfintul Ioan Gura de Aur spune ca „între trup si cap nu exisa loc pentru nici un interval, cel mai mic interval ne-ar face sa murim”. Toata aceasta eclesiologie ortodoxa a fost rastalmacita prin mindria gindirii apusene, si s-a paginizat de la un secol la altul de catre toti filozofii „teologi” latini,  ce voiau sa-si arate superioritatea fata de teologia greaca, culminind în anul 1870, cind la Conciliul I Vatican s-a promulgat dogma infailibilitatii pontificale. Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap – Adevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos. „Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut la anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma

aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeusul sau.” Sfintul Iustin Popovici spune despre papa: „dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene. Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate. Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om”. Parintele Dumitru Staniloae înfatiseaza doctrina ortodoxa despre infailibilitatea papei cu urmatoarele cuvinte: „Daca nu-l avem pe Iisus Hristos în trairea harica, nu-l putem avea în nici un fel. Numai o singura persoana sta în legatura cu El: e papa. Toti ceilalti oameni sunt avizati în legatura cu papa, pentru a se bucura  prin intermediul lui, prin intermediul unei fapturi asemenea celei inventate de arieni, de mintuirea în Iisus Hristos. Caracteristica fundamentala a crestinismului, care consta în surparea zidului despartitor dintre Dumnezeu si oameni (…) e înlaturata în catolicism într-o noua forma. Sobornicitatea crestina, însasi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfacuta din îmbratisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformata într-o societate pur laica. (…) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o persoana, cu papa în Vatican. (…) Tot ce conteaza e dependenta juridica de o persoana omeneasca. Misticul e transformat în juridic, viata în Biserica devine o preocupare de buna si uniforma orinduiala juridica. Cuvintele religioase nu mai exprima de aceea nici ele misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de precizari pozitiviste, pamintesti.” Biserica latina îl pune pe credincios într-o falsa dilema sau Papa este infailibil, sau Biserica este failibila. A accepta cea de-a doua ipoteza înseamna a reduce Biserica la o societate umana sau la un partid politic. A-l decreta pe papa infailibil înseamna a-l pune pe om în locul Dumnezeului-om. Biserica Ortodoxa nu cunoaste un intermediar între Om si Dumnezeu: „Pastorul este în cer, turma pe pamint.” Biserica Ortodoxa, cu Sfintul Maxim Marturisitorul, marturiseste ca „daca în Taina, preotul este imaginea lui Hristos, el nu e deloc un vice-Hristos”, iar cu Sfintul Ioan Gura de Aur crede ca: „Nu numai preotul atinge capul (celui botezat), ci si dreapta lui Hristos”. Acestora li se opune cu totul dogma catolica despre sacramente, care prin ex opere operato – care gaseste de ajuns ca un preot sa pronunte cuvintele Domnului „Acesta este Trupul Meu…” asupra piinii si vinului, cu intentia de a face din ele Trupul si Singele lui Hristos, pentru ca asa sa fie - face Taina independenta de rugaciune si pocainta. Toma d’Aquino împinge mai departe filozofia, spunind ca un preot poate sfinti Trupul si Singele Mintuitorului si în afara contextului liturgic, rezultind ca rugaciunea de invocare a Duhului Sfint numita epicleza  - din cadrul rugaciunilor

Sfintei Liturghii pentru sfintirea darurilor - devine de prisos iar participarea credinciosilor inutila. Astfel de misse, pe linga caracterul pur teatral, aduc în sufletul credinciosilor golire duhovniceasca, le desacralizeaza fiinta mistica si produc dezbinare între minte si suflet, le rationalizeaza comportamentul, transformindu-i în rigoristi si îndreptatori de sine. Înlaturarea lucrarii treimice si subminarea puterii divine cu cea a persoanei prelatului, face ca Taina sa nu mai aiba nici o lucrare sfintitoare iar împartasania sa fie golita de orice sacralitate. Un exemplu concret al conceptiei legaliste a mintuirii este felul cum se practica taina pocaintei de catre romano-catolici. „Pocainta si marturisirea se desfasoara ca un proces. Cel ce se spovedeste îsi spune pacatele, despartit de duhovnic si necunoscut de el (în binecunoscuta camaruta de lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu exista legatura pastorala personala si partasire bisericeasca, ci o legatura legala si impersonala. Precumpaneste absolvirea legala a pacatosului, iar nu iertarea, întoarcerea si reasezarea sa în casa parinteasca (Biserica) si îmbratisarea parinteasca.”  Vorbind despre Botez, canoanele si tilcuirile Sfintilor Parinti sunt lamuritoare si intransigente, iar aplicarea lor cu acrivie de-a lungul vremii a tinut în trezvie constiinta ortodoxa a rominilor. Privind istoria bisericeasca observam ca odata cu schisma din 1054 au aparut si divergentele  referitoare la cult si practicarea lui. Dupa scurte perioade de „reconcilieri” pina în 1439, totusi în 1756 patriarhii ortodocsi de Alexandria, Ierusalim, dar mai ales Chiril V al Constantinopolului au cerut oficial rebotezarea latinilor si a protestantilor în sinodul de la Istambul, în Rusia si Grecia s-a cerut acelasi lucru în 1667, iar Pidalionul de la Neamtu pecetluieste prin acestea: Canonul 46 - „Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfa, a se caterisi poruncim. Ca ce conglasuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15] “ Canonul 47 - „Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez dupa adevar, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de catre cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, sa se cateriseasca. Ca unul ce-si bate joc de Crucea, si de Moartea Domnului, si nu osebeste pe Ierei de catre minciunoierei. [Apost: 46, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95, 84; Carhid: 1]” Canonul 68 - „Daca vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, sa se cateriseasca si el si cel ce l-a hirotonisit. Fara numai de ar dovedi, ca de la eretici are hirotonia. Ca cei ce de al unii ca acestia sunt botezati, sau hirotonisiti, nici credinciosi, nici Clerici este cu putinta a fi. [Apost: 46, 47; Sobor 1:  8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]” Canonul 50 - „Daca vreun Episcop, sau Presbiter nu va savirsi trei afundari ale unei Taine, ci o afundare, care se da întru Moartea Domnului, sa se cateriseasca. Ca nu a zis Domnul întru Moartea mea botezati. «Ci mergind, învatati pe toate neamurile, botezindu-i pe ei în Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfintului Duh» [Matei 28: 19]. [Sobor 2: 7]” În mod inexplicabil, poate datorita rugaciunilor savirsite la întrunirile ecumenice din ultima jumatate a secolului, rigorismul Sfintilor Parinti s-a mai înmuiat în practica actuala bisericeasca, ajungind pina la a recunoaste Botezul catolicilor prin stropire si a le face primirea în Biserica Ortodoxa doar prin ungerea cu Sfintul Mir si lepadarea verbala de papism, considerindu-se despre acestia ca fiind doar înselati în unele privinte neesentiale de credinta. Sa ne aducem aminte ca de-a lungul vremurilor, Biserica a dat dovada de o larga întelegere sau pogoramint, facut tocmai pentru îndreptarea si întoarcerea la dreapta credinta a ereticilor, dar de aici si pina la a recunoaste tainele ereticilor ca valide, abuzindu-se de iconomia si dragostea Bisericii – cea care nu se bucura de nedreptate ci se bucura de adevar  - este o dovada clara de orbire duhovniceasca, data în vileag de însusi dumnezeiescul Hrisostom care zice: „Ca a iconomisi se cuvine unde nu se face calcare de lege”, iar tilcuirea Canonului 46 Apostolic din Pidalionul de la Neamt întareste: „Cu adevarat rea iconomie este aceasta, cind printr-însa, nici pe Latini putem ai întoarce, si noi calcam scumpatatea sfintitelor Canoane, si primim minciunobotezul ereticilor. Iar cum ca cu iconomie s-au facut închipuirea aceea, dintru aceasta

este aratat, ca pina atunci rasaritenii botezau pe apusenii cei ce se întorceau. Precum o marturiseste aceasta localnicul Sobor cel din Laterano Romei, care s-a facut la anul de la Hristos 1215 ca zice acesta în Canonul 4 ca rasaritenii nu Liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi Liturghisit apusean, de nu ar fi facut mai-nainte apa sfinta, spre curatire. Si apoi zice, ca Rasaritenii al doilea boteza pe Apusenii cei ce veneau la Biserica Rasaritului, adica ca pe unii ce nu aveau botez sfint si Apostolesc. (Dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24).” Consideram pilduitoare si vrednice spre luare aminte doar marturiile Sf. Nicodim Aghioritul, Sfintul Ioan Iacob Hozevitul si ale lui Paisie Velicicovschi în a lamuri aceasta problema. În raspunsul catre Patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului, sfintul parinte Nicodim sfatuieste despre botezul unui calugar transilvanean „molipsit de întinaciunea latinilor” ce a fost botezat prin stropire, ca „sa fie botezat cu botezul Bisericii noastre de Rasarit”  urmind apoi sa primeasca, dupa o duhovniceasca sfatuire, si Taina Calugariei . Se vede cit de mult se nesocotea în acea vreme botezul prin stropire si cum procedau sfintii cu dragoste de adevar. Profund cunoscator al canoanelor Bisericii, Sfintul Ioan Iacob nici macar nu primea a sta de vorba cu catolicii pina ce acestia nu se botezau , iar din timpul Cuviosului Paisie asa a ramas marturia: „Iara prea cuviosul asupra  tuturor celor ce venea de supt stapinirea papii, savirsea aceasta mare taina a Botezului, fara de nici o împiedicare sau îndoire, ca pre o prea de nevoie, la mintuirea omului” , iar despre uniati: „Ca pentru alte rataciri si erezii rimlenesti, ce nu se cuvine de acum sa si mai vorbim ca si cu toate ereziile cele rimlenesti s-au amestecat si cu ele se unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor nadejde de mintuire? Nicidecum. Numai pentru Botez îti voi vorbi tie din Scripturi, fara de care nu poate avea nimeni nadejde de mintuire.” Sa vedem însa indicatiile Catehismul Bisericii Catolice despre administrarea Botezului: „În caz de necesitate, orice persoana, chiar nebotezata, poate sa boteze daca are intentia ceruta. Intentia ceruta este sa vrea sa faca ceea ce face Biserica atunci cind boteaza si sa foloseasca formula baptisimala trinitara” (Cap. 1256) iar mai jos declara ca: „A lega eficacitatea numai de materializarea rugaciunilor sau semnelor sacramentale în afara dispozitiei interioare pe care acestea le pretind, înseamna a cadea în superstitie” (Cap. 2111). „Zice înca si Dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea la început era cuvintul) „Nu te amageasca pe tine o ascultatorule adunarile ereticilor, ca au Botez dar nu luminare. Si se boteaza cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineaza.” Ci si sfintul Leon în epistolia cea catre Nichita zice: „Nici un eretic da sfintenie prin taine.” Iar Ambrosie în cuvintul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul celor rau cinstitori de Dumnezeu, nu sfinteste.” Abaterea dogmatica si canonica a retras latinilor Duhul Sfint, daca nu au Duhul Sfint nu au harul, iar daca nu au har nu au preotie, daca nu au preotie nu au Sfinte Taine, daca nu au Sfinte Taine nu au mintuire. Tocmai lipsa Duhului Celui Sfint si datator de viata face din tainele latinilor un teatru vrednic de plins, în care omul implora harul unui dumnezeu faurit dupa trebuintele si placul sau. Totusi se vorbeste mult despre scrierile si vietile sfintilor catolici. Dar este de ajuns sa ai citeva viziuni cutremuratoare, sa radiezi de cuviosie si sa te supui papei, pentru a fi declarat sfint chiar înainte de moarte. Amintim doar de Toma d’Aquino (†1274) care în timpul somnului a fost pus la fiert în apa cu ulei si dupa o înselatoare lumina si stigmatizare, carnea s-a desprins de oase, acestea au fost declarate relicve sfinte, au fost puse în tuburi de aur dinainte pregatite si au fost raspindite la diverse abatii si catedrale . Cita deosebire de sfintii nostri ortodocsi, care nu conteneau în a-si vedea pacatele si a respinge orice slava vizionara. Este bine sa stim ca dupa schisma catolicii nu mai au sfinti, marturie raminind lipsa moastelor întregi. Pentru a putea pecetlui sirul minunilor dumnezeiesti facute pentru vadirea înselarii catolice, amintim numai prabusirea zidurilor Manastirii Xiropotamu din Muntele Athos la anul 1274, asupra nefericitilor ieromonahi ce amenintati fiind cu moartea au cutezat sa savirseasca în biserica manastirii liturghia latina. În fata încercarilor habsburgilor care stapineau Transilvania din 1688, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea s-au ridicat împotriva unirii fortate cu Roma, nenumarati aparatori ai dreptei

credinte ce au fost batuti, întemnitati, alungati si martirizati. Pomenim aici doar pe mucenicul Oprea  (Miclaus) din Salistea Sibiului, preotul Moise Macinic din Sibiel, preotul Ioan din Gales, precum si ieromonahul Visarion Sarai, care prin puterea cuvintului a întarit credinta stramoseasca si a stirnit oprobiul ereticului episcop unit de atunci Inochentie Micu care scria: „La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la biserica, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i îngroapa fara prohod si fara mingiieri duhovnicesti, copii si-i boteaza prin femei batrine si se întimpla si alte pagube duhovnicesti de felul acesta.” Tot în aceeasi perioada s-a ridicat si ieromonahul Sofronie de la Cioara, care prin diferite scrisori, memorii  si proclamatii a reusit ca la 18 februarie 1761 la Alba Iulia sa adune un „Sinod” ale carui hotariri a dat peste cap cei 60 de ani de robie pagina, zeci de sate lepadind uniatia. Drept urmare, Maria Tereza a împuternicit pe generalul Bukow a distruge cu tunurile cele aproximativ 200 de schituri si manastiri care existau pe atunci în Transilvania. În urma acestei barbarii, practic, n-a mai ramas nici urma de viata monahala ortodoxa, Biserica ducindu-si crucea prin codrii si munti. Lupta împotriva uniatilor catolici a dat de partea ortodocsilor marturisitori si mucenici si a demonstrat istoriei ca Ortodoxia iese biruitoare chiar si atunci cind toate altarele de piatra sunt pingarite si distruse, si ca Ortodoxia va ramine vesnica si lucratoare în altarele inimilor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Integrarea în Biserica Ortodoxa nu poate fi realizata prin Taine care se savirsesc în afara limitelor sale canonice. Mintuirea omului se realizeaza numai în Biserica, dar în acelasi timp nu putem sista lucrarea Bisericii, deci implicit a Duhului Sfint, numai la limitele canonice. Dar daca omul nu se încorporeaza în Trupul Bisericii, nu se împartaseste de Sfintele Taine si nu lucreaza virtutile, nu va avea parte de mintuire. „S-a observat din istoria Bisericii ca, în perioadele cind crestinii deveneau mai secularizati, s-au alcatuit si mai multe canoane, astfel ca poporul sa discearna nestatornicia sa duhovniceasca, sa deosebeasca binele de rau si sa fie calauzita pe calea spre mintuire. Gresita folosire a legii, prefacind-o din mijloc în scop, din leac în ideologie, este legalismul nesanatos care întemeiaza dreptatea fariseica si îndreptatirea de sine care nu mintuiesc pe om.” Tocmai aici intervine diferenta. Daca acum o mie de ani s-a produs o ruptura în Biserica numita Schisma, astazi nu mai putem vorbi de acelasi lucru în biserica latina, deoarece aceasta, dimpreuna cu toti teologii si papii ce au urmat ruperii, au alunecat încet dar sigur spre erezie, ajungind astazi sa putem vorbi despre teologia si eclesiologia catolica ca despre un sistem filozofic si stil arhitectonic evoluat, în care omul  prin Papa tine locul lui Dumnezeu pe pamint si tot el distribuie contribuabililor locuri în rai prin diverse indulgente si dispense . Daca în primii ani de dupa Schisma reprimirea latinilor în Biserica Ortodoxa se facea doar prin Mirungere – lucru pe deplin justificat deoarece atunci înca mai aveau Botezul Bisericii apostolice – astazi departarile dogmatice si abaterile canonice impun Bisericii Ortodoxe si clerului slujitor rebotezarea catolicilor, pentru a le deschide sufletul spre calea cea dreapta a mintuirii si a împiedica infuziunea de credinciosi hibrizi, de pseudo-ortodocsi mostenitori ai razvratirii si egoismului latin ce ar putea isca dihonie în sinul Bisericii. Se cuvine asadar a nu ne lasa purtati de facatorii de basme care cauta cu deadinsul a ne dovedi necesitatea unei depline reforme a teologiei în favoarea aplicarii studiului comparat istoric în sfera religiei, a emanciparii fata de autoritatea supranaturala a Bibliei si a admiterii principiului dezvoltarii dinamice a credintelor religioase – contra neschimbabilitatii dogmelor. Catolicismul roman plecind de la aceasta idee, tinde tocmai la întemeierea unei împaratii universale, tinde la întemeierea acelei Civitas Dei, care sa uneasca toata omenirea într-un organism bisericesc cu un singur cap. Dar întrucit el pricepe crestinismul unilateral, aceasta tendinta fireasca si legitima a crestinismului a degenerat într-o tiranie cruda, împotriva careia se revolta simtul national. Pricepind crestinismul ca o noua teocratie politica, asemenea celei a Vechiului testament, catolicismul roman la activitatea sa unificatoare n-a pasit în calitate de Biserica, ci în calitate de stat, de imperiu puternic, care ar fi avind dreptul sa înghita toate popoarele si statele. Nu exista viclenie a vremii împotriva careia Biserica Ortodoxa sa nu aiba leac: se ridica

împotriva celorlalte „biserici” prin unicitate, se înradacineaza si creste în viata neamului prin sfintenie, se opune globalizarii prin sobornicitate si se ocirmuieste spre adevar prin ascultarea apostoleasca. Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreuna cu unitatea de credinta si pururea învatatura Mintuitorului viaza în învatatura Apostolilor si a Sfintilor Parinti. Niciodata întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodata Sinoadele ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Sinoadele anterioare, niciodata Sfinta Traditie nu va fi supusa revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodata nu ne vom aseza deasupra Bisericii prin împartasirea unor experiente personale ce contrazic experienta infailibila a Bisericii, niciodata nu vom reduce Biserica la vreo masura personala sau hotarire statala, caci atunci cind vom încuviinta cea mai mica dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii si ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mintuitorul si Domnul nostru Iisus Hristos.  Fata de toate aceste abateri de la învatatura Bisericii primare – adevarata Biserica ecumenica - Biserica Ortodoxa nu deznadajduieste si nutreste speranta ca pina la urma adevarul va triumfa, iar biserica romano-catolica va reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa se elibereze ea însasi de greutatea apasatoare a inovatiilor sale dogmatice, cultice si disciplinare, întrucit aceste teorii dogmatice sunt cu totul straine de adevaratul duh al Evangheliei lui Hristos si continua sa împinga Apusul în bezna infailibilitatii mintii sale.

CUVINTE ALE SFINTILOR PARITI

Sfântul Cuvios MucenicCosma Etolianul (1779)

         “Fratii mei, daca ar fi cu putinta sa ma urc la cer sa strig cu glas mare si sa vestesc în lumea întreaga ca numai Hristos e Fiu si Cuvânt al lui Dumnezeu si Dumnezeu adevarat si Viata a toate, as vrea sa o fac!”          “Pe papa Romei sa-l blestemati, fiindca el e cauza.”           “Antihristul e unul papa, iar altul cel care e în capul nostru. Întelegeti cine, fara sa-i spun numele.”           “Noi avem o porunca ce spune sa anatematizam pe oricine adauga sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au legiuit Parintii Bisericii noastre.”           “Toate credintele sunt mincinoase, false, toate sunt ale diavolului. Acest lucru l-am înteles drept adevarat, dumnezeiesc, ceresc, corect, desavârsit atât pentru mine însumi, cât si pentru voi: ca numai credinta crestinilor ortodocsi bine-cinstitori e buna si sfânta, ca sa credem în ea si sa ne botezam în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh.”  “Eu, crestinii mei, mi-am cheltuit viata studiind timp de patruzeci-cincizeci de ani, am citit si despre preoti si despre necredinciosi, si despre atei si despre eretici, am cercetat adâncurile întelepciunii. Toate credintele sunt mincinoase, calpe, toate sunt ale diavolului. Am înteles si acest lucru adevarat, dumnezeiesc, ceresc, desavârsit si pentru mine si pentru voi: ca singura credinta crestinilor ortodocsi bine-credinciosi e buna si sfânta, ca sa credem si sa ne botezam în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh.           Aceasta v-o spun acum, la sfârsit, ca sa va bucurati si sa va veseliti de mii de ori, ca v-ati învrednicit sa fiti crestini ortodocsi, si sa plângeti si sa va tânguiti pentru cei necinstitori de Dumnezeu, necredinciosi si eretici, care umbla în întuneric, în mâinile diavolului.”

Sfântul Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai si San Francisco       “Anatema celor care se ridica împotriva Bisericii Ortodoxe si sustin ca Biserica lui Hristos s-a împartit în asa-zise «ramificatii», ce difera una de alta dupa doctrina si moduri de viata, sau ca Biserica nu a existat în chip vazut, ci se va constitui abia în viitor, când toate «ramificatiile», sau partile, sau confesiunile si chiar toate religiile se vor uni într-un singur trup! Anatema si celor care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii de «preotia» si «tainele» ereticilor, dar afirma ca

botezul si euharistia ereticilor ar fi suficiente pentru mântuire. De aici, anatema si celor ce

comunica în mod constient cu ereticii amintiti sau sustin, propaga si iau apararea ereziei ecumeniste proaspat aparuta a acestora, sub pretextul pretinsei iubiri fraterne sau presupusei

uniri a crestinilor scindati!” (Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, august 1983, dupa adunarea de la

Vancouver)

Maica Domnului, Atotîmparateasa”,Vindecatoarea de cancer de la Manastirea Vatopedi – Athos

          Preasfânta Stapâna, de Dumnezeu Nascatoare, Atotîmparateasa si Doamna, ceea ce esti Spiterie fara de plata celor ce alearga la tine, tamaduieste turma cea cuvântatoare a ortodocsilor

crestini si mai ales pe pastorii ei, de cumplita boala a cancerului celui întelegator, care este ecumenismul – erezia ereziilor si Iuda, ce cu lingusitorul sarut a vândut Credinta Ortodoxa!

Sfântul Marcu Eugenicul, mitropolitul Efesului (1444), singurul aparator al Ortodoxiei  la sinodul “unionist” de la Ferrara-Florenta (1438-1439)

          “Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne înfatisam înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de

cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic.”           “În materie de credinta nu exista concesie.”

          “Chestiunile credintei nu admit iconomia. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ti capul si du-te unde vrei.”

Icoana Maicii Domnului, Izbavitoarea de betie, «Potirul nesecat»            Preasfânta Stapâna, de Dumnezeu Nascatoare, ceea ce esti Potir nesecat de minuni,

izbaveste turma cea cuvântatoare a ortodocsilor crestini si mai ales pe pastorii ei, de cumplita betie a ecumenismului arian si blasfemiator, care este erezia ereziilor si Iuda, ce cu lingusitorul

sarut a vândut Credinta Ortodoxa.