EVOLUTIA FIDEIUSIUNII

BITA RODICADRAGNEA CRISTIANA1

Fideiusiunea în dreptul roman

Dintre toate moştenirea pe care lumea noastră a primit de la antichitate, cea mai plină de viaţă şi fructuoasă este faptul că de la Roma. De exemplu, în Arte Aplicate din inginerie, arhitectură, medicină, agricultură ... Dar, cu siguranţă, nimic nu atât de uimitor, permanenţa şi rodnicia ca dreptul roman, care încă mai continuă să se aplice principiile şi standardele sale.

Ne putem asigura că dreptul roman este la începuturile sale mai vechi si ca orice drept primitiv, consacrarea de bun simţ, de echitabile şi doar.Una din realizarile sale a fost teoria obligatiilor, înţeleasă ca acele drepturi subiective prin care o persoană poate solicita alte caracteristici pentru a da, a face sau nu face. Obligaţiile se realizează prin schimbarea valorilor şi a serviciilor în rândul bărbaţilor în mod constant angaja şi chiar în afara oricărui contract cade pe noi la fiecare pas de o obligaţie legală, în fapt, viaţa noastră se desfăşoară în mare parte în cadrul legii obligaţii.

Dintre cele două faţete pe care le are obligaţia (a creditorului un drept şi o datorie a debitorului), a fost întotdeauna îngrijorarea faţă de respectarea de către acelaşi. Şi pentru această lege romana a conceput instituţia juridică a garanţiei, prin care o altă persoană a fost responsabil pentru îndeplinirea obligaţiei pentru cazul puţin probabil în care persoana plătitoare nu a făcut-o. Şi această responsabilitate ar putea fi reală sau personală. Garanţie personală de către o terţă persoană cu numele de răspuns garanţiilor pentru datoriile-angajat, cu toate activele sale. S-au născut pe, pentru a se asigura de promisiunile, instituţiilor juridice ale sponsio fidepromissio fideiussio şi la care ne întoarcem. Prin intermediul garanţiei, partea a treia (sponsor sau garant, sau fidepromissor garanţie şi fideiussor sau garant), a răspuns cu un capital anume, care ar putea fi clădiri sau de mobilier.

SPONSIO

Preocuparea pentru îndeplinirea obligaţiilor în dreptul roman a avut prima sa manifestare în Legea celor Doisprezece Tabele sau leges Duodecim tabularum, care a fost cunoscut prima declaraţie scrisă. Într-adevăr, astfel cum prevede tabelul VI: folosit Lingua nuncupassit, ITA ius aceasta (care se declară în mod solemn verbal, este drept). Acest principiu reprezintă, într-o lege predominant pe cale orală, forţa juridică a va exprima oral şi serveşte ca bază pentru instituţiile care ne privesc.

Sponsio este cea mai veche formă de obligaţie de garantare. Şi, în conformitate cu mărturia de Gayo aplică numai pentru cetăţenii romani, este, prin urmare, o instituţie de drept civil (jus civile). Este reprezentat ca o afacere de caracter solemn promitatoare, compus din o întrebare (interrogatio) şi răspuns (Responsio).Formalismul are caracter esenţial sponsio şi se păstrează întotdeauna strict vorbind, în măsura în care absenţa sau de înlocuire a cuvintelor rituale de origine religioasă, implică nulitatea actului. Au fost câteva cerinţe verbale de la această obligaţie, dar au îndeplinit cu scrupulozitate.

1 Studente în anul III, Facultatea de Drept, Universitatea Româno-Americană din București, coordonatorul lucrării este asistent univ. Alexandru Rosu

Acestea au fost:1. Oralitatea. A fost esenţa actului.2. Unitas actus sau prezenţa simultană a părţilor şi3. Congruenţă şi corespondenţa dintre interrogatio şi Responsio.

FIDEPROMISSIO

Sponsio avea un caracter solemn promiţător, bazat pe credinţă (fides), şi integrat de către o întrebare şi răspuns şi serveşte pentru a garanta o obligaţie. Dar diferă de cea în care garantul (fidepromissor) poate fi un străin (peregrinus) este, prin urmare, o instituţie de drept internaţional (jus gentium).

Caracteristicile şi cerinţele sunt aceleaşi ca cele deja menţionate pentru sponsio. În ceea ce pentru orală, este acelaşi. Singura diferenţă este verbul: În loc de a folosi spondere fidepromittere. Astfel:1. Creditorul ar cere debitorului Fidepromittes Centum mihi Dare? (Nu vă promit pentru credinţa ta da 100?)2. Debitorul a răspuns, Fidepromitto (promit pe credinţa mea).3. Apoi, creditorul a fost poziţia de fixare (fidepromissor) după cum urmează: idem fidepromittes Dari? (Nu vă promit pentru credinţa ta face nici o diferenta?)4. Şi garanţie (fidepromissor) a răspuns Fidepromitto (promit pe credinţa mea).

FIDEIUSSIO

Acesta este garanţia cea mai cuprinzătoare şi completă cu caracter personal care se aplică la toate tipurile de oameni (şi cives peregrini) şi toate obligaţiile prevăzute de contract, dacă este la fel de natural de a consolida obligaţiile civile. Este, prin urmare, o afacere de legislaţia internaţională (jus gentium).

Acesta constă dintr-un act oral, similar cu sponsio fidepromissio şi prin care garantul (fideiussor) promite acelaşi scop ca debitor principal. Pentru aceasta noua promisiune creează o situaţie de solidaritate pasivă şi creditorul poate alege să acţioneze împotriva debitorului principal, de garant sau de existenţa a două obligaţii independente, cu acelaşi conţinut.

Această formă de garanţie personală a fost cel mai folosit şi de mai lungă durată, aşa cum au fost colectate în codurile civile moderne.În ceea ce priveşte oralitatea este aceeaşi ca şi cea utilizată pentru fidepromissio sponsio şi variază doar verbul, care aici este fideiussere.

Concordanţa între cele trei instituţii

1. Cele trei instituţii servesc pentru a asigura o protecţie suplimentară.2. Legea interzice oricui Cornelia a furniza securitate pentru un împrumut de mai mult de 20.000 de sesterces pentru acelasi debitor la creditor se, în acelaşi an. Deşi, pentru anumite cauze, garanţiile nelimitate sunt stabilite (de exemplu, pentru a asigura o zestre, sau ceea ce este datorată în temeiul unui testament, sau în cazul în care garanţia este de la un ordin judecătoresc)3. În orice garant va fi obligat pentru a garanta mai mult decât ar trebui debitorului principal, dar la mai puţin.

4. În vremurile clasice acţiunea a fost un garant al recurs împotriva debitorului, dar ar putea rambursa numai în cazul în care garantul a plătit o parte sau toate datoriile, la cererea debitorului, şi anume trimis de către debitor (actio mandati).

Diferenţele dintre cele trei instituţii

1. Sponsio, fidepromissio sunt verbale si servesc pentru a asigura obligaţii. Cu toate acestea, fideiussio garantează toate obligaţiile, fie verbal sau în scris, civile sau naturale.2. Garanţie făcută de sponsio fidepromissio şi nu transmit către moştenitori în fideiussio, dar acesta este transmis.3. În fidepromissio sponsio şi garanţi sunt sub Clash legii, eliberat după doi ani în fideiussio, securitatea este menţinută pe termen nelimitat.4. În fidepromissio sponsio şi obligaţia poate fi împărţit de către garanţi. În fideiussio, indiferent de numărul lor, sunt necesare pentru fiecare ansamblu.5. Legea prevede că, în Cicereia sponsio şi fidepromissio fi proclamată în mod deschis şi în avans, ceea ce a servit beneficiu prin furnizarea de garanţii şi de cât de multe sunt necesare. Această lege nu face nici o menţiune de astfel de proclamaţie în fideiussio.

FIDEIUSSIO în legea lui Iustinian

După cum am văzut până acum, orice garant este responsabil pentru datoriile principal a fost plasat pe poziţia debitorului juridică şi, de asemenea, în comun pentru a răspunde. În acest moment, numit clasic, este comună şi datoriile mai multe, deoarece garantul este plasat lângă debitorului, sunt co-debitori. Pe de altă parte, cu excepţia a mandati actio, garantul nu are nici o acţiune de regres împotriva debitorului. Toate acestea înseamnă că garanţia este retrogradat la familiilor zone, adică constrânge oameni care garantul are legături de încredere. Şi care duce la relaţii civilă şi comercială, a se vedea subminat securitatea lor şi intensitatea lor, care nu este favorabil schimburilor comerciale şi, desigur, la cuferele de împărat, care văd scădere a veniturilor, prin intermediul impozitelor, pentru a reduce traficul comercial. Nevoia de a reînnoi sistemul juridic al garanţiilor personale. Şi astfel, cu apariţia de Corpus Juris Civilis al lui Iustinian, fuzionarea celor două instituţii şi fidepromissio sponsio în fideiussio.

După cum sa menţionat deja, în perioada clasică, garant îndeplineşte aceeaşi ca debitor principal, de exemplu, creditorul poate fi îndreptate la fel de mult unul împotriva faţă de altul. Natura a fost o garanţie a solidarităţii. Pentru a depăşi acest neajuns Iustinian lege introduce următoarele beneficii:

1. Beneficium excusionis (beneficiu de discuţiune). Pentru el, creditorul trebuie să dea în judecată primul debitorului principal şi garantul poate invoca această excepţie să refuze plata dacă debitorul este solvabilă şi poate răspunde cu proprietatea lor.2. Beneficium divisionis (beneficiul de diviziune). În aceste condiţii, creditorul trebuie să funcţioneze Pro Parte, de exemplu, împărţiţi-l între garanţi sunt solvent de la data de condamnare.3. Cedendarum beneficium actionum (beneficiază de transferul de acţiuni). Cu acest beneficiu garant care a plătit datoria, creditorul poate pretinde că o parte şi să facă cale de acţiune împotriva debitorului principal. Noi numim această acţiune de recuperare sau de repetiţie.

Cu apariţia acestor beneficii, fideiussio devine un accesoriu şi obligaţia de a subordonat obligaţiei principale, a înceta să fie de susţinere. Cu aceasta, Iustinian a reuşit obiectivele sale principale: a întreprinderilor civilă şi comercială au fost garantate de a încuraja respectarea legii, că traficul comercial va creşte foarte mult cu crearea de bogăţie pentru imperiul său şi, în cele din urmă, impozitele pe venit datorită celor care aceste

contracte au fost înregistrate. Şi astfel fideiussio trece la dreptul de Evul Mediu, ca forma generală a obligaţiilor de garanţie.

FIDEIUSSIO SI MODERNITATEA

Europa, este un fenomen cultural de antice romane, creştine şi germanice. În tradiţia est roman începe cu Corpus Juris Iustinian, în timp ce în viaţa de Vest de pe Romana Lex Visigothorum. Primirea dreptului roman apare în secolul al doisprezecelea de comentatori de la Bologna, canonişti şi comentatori şi, în mare parte datorită activităţii culturale realizate de Scoala de Toledo a Traducătorilor, condus de regele Alfonso castiliană X înţelept, prin munca sa VII intrări. Dar toate acestea, care au contribuit cel mai mult la extinderea dreptului roman au fost comentatori sau consiliatores, care au fost fondatorii reale ale jurisprudenţei europene şi Iustinian a devenit lege în dreptul comun al Europei, prin care au supravietuit diferenţe între Roman şi drept canonic. Ca jurişti romane clasice, comentatori făcut răspunsuri (responsa) la solicitari de la persoane fizice, avocaţi şi judecători.

În secolul XVII cu umaniştii renascentiste apar, ca valoarea studiu istoric, care a obiectiva si eliberat de influenţe religioase. Ei au fost cei care a lansat legea clasic roman toate modificările făcute de către Iustinian compilatoare (interpolationes), şi de comentatori medievale. Se poate spune că în timp ce umanistii nu au reuşit să creeze o istorie de drept, dreptul roman a da un caracter ştiinţific.

În secolul al legii naturale XVII şi XVIII apar, care postulează existenţa a legilor naturale ale coexistenţei sociale. Ei au fost cei care au apărat idealurile de dreptate şi egalitate între oameni, care au dus libertatea şi toleranţa.

Este în secolul XIX atunci când suntem chemaţi şcoală istorică de drept german, fondată de Karl Friedrich von Savigny, primul profesor de Drept Roman de la Universitatea din Berlin, unde a predat până în 1842. Această doctrină, care se juxtapune la codificare, sursă susţine că legea trebuie să fie plasate pe baza evoluţiei istorice a unui popor, al carui spirit sa manifestat iniţial în formă de obiceiuri şi tradiţii. A ajuns la teorii avantajos perfecţiunea doctrinei dezvoltate ca la drept individual şi obiectiv dreapta, de afaceri legale, etc. Am putea spune fără teama de a contradicţie că această şcoală a fost fondatorul dreptului roman "curent". Considerat ca istorie şi drept ca un sistem.

Aproximativ în acelaşi timp (e devreme. Al XIX-lea) codare apare, care a avut rădăcinile sale cele mai îndepărtate în Iustinian Corpus Juris Civilis, şi VII la Las Jocuri de Alfonso X Înţeleptul, în 1265. Această mişcare urmăreşte să se unească într -un singur volum (Codex), toată legislaţia existentă şi jurisprudenţei obţinându-se astfel o mai bună înţelegere a toate de aplicatoare (judecători, avocaţi), precum şi un studiu mai profund de profesori şi lectori (doctrina juridică). Prototipul a codului juridică a fost Codul Civil napoleoniene din 1804. De exemplu sa răspândit şi sa răspândit în majoritatea ţărilor europene şi americane. Factorii cheie care au dus la dezvoltarea de codificare francez au fost:

1. Nevoie de legislaţie, pentru o mai mare autoritate a puterii centrale.2. Impuls al Revoluţiei Franceze, care a spulberat toate legislaţia anterioară, şi3. Filozofie enciclopedist şi juridice crezut drept raţionalist conceput ca un produs al raţiunii umane, care sa materializat în lege. Astfel, se credea că apariţia unei căi de atac cod pentru toată dezordinea care a existat în legislaţia din cauza fragmentării juridice.Şi astfel se principiile de drept roman au fost luate în codurile actuale.

ACTUALITATE

Fideiussio a fost acceptat şi dezvoltat pe larg în VII-Sub de Alfonso X Înţeleptul. Şi aici apare cu numele de fiadura (obligaţiuni, în termeni de astăzi). Regulamentul său este una dintre cele mai complete prezentări cu privire la garanţiile personale ale Evului Mediu, care a fost acceptat în cele mai multe coduri civile europene. Astfel, fără a fi exhaustivă, în partea V, titlul XII, se referă la:

1. Fiadura concept şi oameni care pot fi garanţi (Legea 1).2. Cei care nu pot fi cauţiuni (Legea 2).3. Formular pentru a fi luate de către fiadura (Legea 6).4. Cum de garant, nu ar trebui să fie forţat peste valoarea datoriei senior (Legea 7).5. Din modul în care datoria ar fi acţionat în justiţie în primul rând debitorul principal (Legea 9).6. De modul de a plăti datoria senior în caz de garanţi multiple (Legea 10).7. Cum creditorul primeşte suma datoriei de garanţie sau garanţiile trebuie să le dea puterea de a acţiona în judecată debitorului principal (Legea 11).8. Cum debitorului principal este obligat să dea garanţie suma datoriilor plătit pentru ele (legea 12).9. Cauzele de stingere a fiadura şi modul în care garantul se poate ieşi din ea (Legea 14).10. Cum să nu fiadura stinge prin moartea de garant.11. Etc

Fideiusiunea in Vechiul Cod Civil

În Vechiul Cod Civil, care constituia izvorul de bază al garanţiilor, ȋntalneam reglementată fidejusiunea ȋn titlul XIV „ Despre fidejusiune(cauţiune)”, ȋn articolele 1652-1684 C.Civ.De asemenea, au aplicabilitate şi dispoziţiile privind garanţiile şi cauzele de preferinţă prevăzute ȋn diferite legi speciale.Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane, să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va putea executa. Ea era singura garanţie personală reglementată de Codul Civil.Din definiţia fidejusiunii, remarcăm următoarele elemente:

Fidejusiunea are natură contractuală, fiind un contract; Este un contract unilateral, deoarece numai fidejusorul ȋşi asumă obligaţii; Este un contract accesoriu, deoarece fidejusorul va executa obligaţia numai dacă

debitorul principal sau garantul nu au executat-o; Fidejusiunea este acordul de voinţă intervenit ȋntre fidejusor şi creditorul unei alte

persoane; Fidejusorul garantează fie pe debitorul principal, fie pe fidejusorul acestuia; Contractul de fidejusiune se încheie valabil fără un ordin anume din partea debitorului

principal, sau, după caz, a fidejusorului acestuia, fără știrea lui2.În art. 1655 din Vechiul Cod Civil, o persoană se poate angaja ca fidejusor, chiar şi ȋn lipsa unei dispoziţii, ori chiar fără știrea debitorului principal.

Deci, fidejusorul se poate angaja , garantând obligaţia debitorului chiar dacă nu a primit consinţământul acestuia şi chiar fără ca acesta din urmă să știe. Se putea garanta atât pe debitorul principal, cât şi pe fidejusorul acestuia.Fidejusiunea poate fi de trei tipuri: a) convențională, când parţile, debitorul și creditorul cad de acord să aducă un garant; b) legală, atunci când printr-o dispoziţie legală, debitorul este 2 ? C. Hamangiu, op.cit.,vol II, p.1044

obligat să aducă un fidejusor pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin; c) judecătorească, când ȋntr-o cauză litgioasă, se dispune aducerea unui fidejusor, care să garanteze obligaţia unei persoane.

Existenţa fidejusiunii legale şi judecatoreşti nu contrazice caracterul de contract al fidejusiunii, deoarece legea impune numai aducerea unui fidejusor, ȋnsă fidejusiunea nu ia nastere decât printr-o convenţie incheiată ȋntre fidejusor şi creditor, prin care primul ȋşi asumă faţă de cel de-al doilea obligaţia de garanţie.Garanţia adusă de fidejusor reprezintă creditul personal al acestuia, obligaţia asumată de el prin contractul unilateral şi accesoriu de fidejusiune de a plăti în locul debitorului. 3

Caractere juridice

Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu, consensual, unilateral şi cu titlu gratuit.1. Contractul de fidejusiune este accesoriu faţă de obligaţia principală a debitorului

faţă de creditor, iar de aici rezultă următoarele aspecte:Fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale ȋn ceea ce priveşte cauzele de validitate şi de stingere. Fidejusiunea este valabilă dacă obligaţia este validă, totuşi art. 1653 alin 2 C.Civ. permite fidejusiunea pentru garantarea unei obligaţii care este anulabilă ȋn virtutea unei excepţii personale debitorului, de exemplu, pentru cazul de minoritate. În acest caz, fidejusiunea este valabilă chiar dacă obligaţia principală a fost anulată;

Fidejusiunea nu poate intrece datoria debitorului principal și nu poate fi facută sub condiţii mai oneroase (art. 1654 C.Civ ). Fidejusiunea care depaşeşte aceste limite este valabilă numai ȋn masura obligaţiei principale, ca ȋntindere şi condiţii oneroase. Dar, se poate garanta numai o parte din obligaţia principală sau sub condiţii mai puţin grele.Fidejusiunea nedeterminată, adică este concepută ȋn temenii generali, pentru o obligaţie principală se ȋntinde la toate accesoriile obligaţiei principale, de exemplu, la dobâzi şi la cheltuielile ocazionate de executarea silită ( art. 1657).Fidejusiunea nu se ȋntinde peste marginile ȋn care s-a contractat ( art.1656 C.Civ.), ceea ce ȋnseamnă că fidejusiunea trebuie interpretată restrictiv, ȋn limitele stipulaţiei de garanţie4.2. Contractul de fidejusiune este consensual, adică se formează solo consensu. În

condiţiile probei actelor juridice, forma scrisă a fidejusiunii este necesară pentru dovadă.

Fidejusiunea trebuie să fie expresă (art.1656 C.Civ.), să nu lase vreo ȋndoiala asupra intenţiei manifestate de fidejusor.3. Contractul de fidejusiune este unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii numai

pentru fidejusor. El nu este, deci, supus regulii multiplului exemplar.4. Contractul de fidejuisiune este cu titlu gratuit, deoarece fidejusorul nu urmăreşte o

contraprestaţie de la creditorul garantat.

Avalul. Obligaţia cambială poate fi garantată. Fidejusiunea se numeste aval şi se face prin menţiunea scrisă pe cambie a cuvintelor „pentru aval” sau o expresie echivalentă urmată de semnatura fidejusorului. 5

Condiţii ceute ȋn persoana fidejusorului. Pe lângă condiţiile generale, privind capaciatatea de a contracta, fidejusorul trebuie să îndeplineasca anumite condiţii speciale de solvabilitate şi de domiciliu.

3 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, 2008.

4 N. Anghel, Garantarea obligațiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 20015 ? I.Filipescu, Teoria generala a obligatilor, Bucuresti,1994, p 243

În art. 1659 C.Civ. se precizează că, dacă debitorul are obligaţia de a aduce un fidejusor, aceasta trebuie să fie o persoană capabilă să contracteze, să fie solvabilă şi să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judetean în care trebuie să execute obligaţia (art 1675 C.Civ.)În situaţia în care fidejusorul a devenit insolvabil, trebuie adus un altul, care trebuie să îndeplinească condiţiile cerute. Nu se aplica această regulă dacă fidejusorul devenit insolvabil fusese stabilit în virtutea unei convenţii, prin care persoana fidejusorului fusese indicată chiar de către creditor ( art. 1661 C.Civ.).

Obligaţiile care pot fi garantate. Prin fidejusiune poate fi garantată orice obligaţie, inclusiv obligaţiile intuitu personae. Pot fi garantate atât obligaţiile existente cât şi obligaţiile viitoare sau chiar numai cele eventuale.

Efectele fidejusiunii: Putem analiza efectele din următoarele puncte de vedere: a) raporturilor dintre creditor şi fidejusor; b) raporturilor dintre debitorul principal; c) raporturilor dintre fidejusori, dacă ei sunt mai mulţi.Raporturile dintre creditor şi fidejusor. Aceste raporturi izvorasc din contractul de fidejusiune încheiat între cele două parţi.

Principiul care domină această categorie de raporturi este acela că în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor, pentru executarea creanței, fară ca această urmărire să fie condiţionată de o prealabilă urmărire a debitorului principal (art. 1663 C.Civ.)

Obligaţia fidejusorului este o obligaţie subsidiară, accesorie. În acest sens, putem invoca unele excepţii privind urmărirea iniţiată de creditor: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune. Alte excepţii de care se poate folosi, altele decât aceste excepţii specifice, fidejusorul poate să invoce şi unele excepţii de ordin general, ce ţin de raportul juridic de fidejusiune sau de obligaţia principală.

1. Beneficiul de discuţiune este o facultate pe care legea o conferă fidejusorului, de a cere creditorului, care s-a îndreptat cu urmarirea împotriva sa, să urmărească mai întâi bunurile debitorului şi numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-l urmărească şi pe el (art. 1662 si art. 1663 C. Civ.). Pentru a fi admisă această excepţie, se cer a fi întrunite anumite condiţii (art. 1663 – 1665 C.Civ.):

a) invocarea beneficiului trebuie să aibă loc înainte de a se fi trecut la judecata fondului procesului privind urmărirea fidejusorului;

b) fidejusorul trebuie să indice creditorului bunurile debitorului principal care pot fi urmărite şi să avanseze cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri;

c) bunurile astfel indicate să se afle în raza teritorială a tribunalului județean în care trebuie să se facă plata. Nu sunt luate în calcul bunurile litigioase şi nici bunurile ipotecate pentru plata datoriei şi care nu mai sunt în posesia debitorului ( art. 1664 alin. 2).

Nu se va putea invoca beneficiul de discuţiune, în urmatoarele situaţii: dacă fidejusorul a renunţat la acest beneficiu ori dacă s-a obligat solidar cu debitorul principal, iar în acest din urmă caz, fiind aplicabile regulile solidarităţii ( art. 1662 C.Civ.) şi nici în cazul fidejusiunii judecătoreşti (art. 1677 si 1678 C.Civ.).2. Beneficiul de diviziune constituie tot o facultate recunoscută fidejusorului, în ipoteza

în care există mai mulţi fidejusori, care garantează faţă de unul şi acelaşi creditor, pentru una şi aceeaşi datorie.

Principiul prevăzut de lege în această situaţie este acela că fiecare dintre fidejusori răspunde pentru datoria întreagă (art. 1666 C.Civ.).

Din acest principiu, rezultă că i se permite creditorului să se adreseze unuia dintre fidejusori pentru tot, dar poate fi înlăturat dacă fidejusorul cere ca urmărirea sa să dividă pe ceilalţi fidejusori ( art. 1667 C.Civ.).Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el, ori dacă prin convenţie s-a prevăzut clauza solidarităţii între fidejusori, ceea ce înseamnă tot o renunţare la diviziune.3. In rândul excepţiilor de ordin general pe care le poate invoca fidejusorul, menţionăm

excepţiile personale ce decurg din însuşi contractul de fidejusiune, cele privind validitarea contractului, clauzele menţionate în contract cu privire la întinderea garanţiei, termene, condiţii etc.Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal. Dacă fidejusorul a plătit datoria, el

se poate întoarece împotriva debitorului şi aceasta chiar în situaţia în care a garantat fără stiinţa debitorului ( art. 1669 alin 1 C.Civ.)El va putea pretinde dobânzi la sumele plătite din ziua în care a notificat debitorului că a făcut plata, precum şi daune-interese ( art. 1669 alin 2-4 C.Civ.)Temeiul regresului îl constituie, de regulă, subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit; nu este exclusă nici folosirea unei acţiuni întemeiate, după caz, pe mandat ori pe gestiunea intereselor altei persoane.Potrivit art. 1672 C.Civ., fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal dacă: nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plaţii sau dacă a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe debitor, iar acesta face dovada că ar fi avut mijloace de stingere a datoriei, invocând, de exemplu, compensaţia, prescripţia extinctivă etc. şi în acest caz fidejusorul poate cere restituirea de către creditor a ceea ce a platit.Raporturile dintre fidejusori. Dacă sunt mai mulţi cofidejusori pentru unul şi acelaşi debitor, fidejusorul care a plătit datoria se poate întoarce, într-o acţiune de regres divizibilă împotriva celorlalţi fidejusori ( art. 1674 C.Civ.). 6

Garanţia suplimentară. Aceasta este constituită de un terţ pentru pagubele ce le-ar produce gestionarului (Legea 22/1969, modificată prin Legea 54/1994) şi trăsăturile acestei garanţii sunt: forma scrisă a contractului de garanţie; garanţiile reciproce între gestionari sunt oprite; o persoană nu poate garanta pentru mai mulţi gestionari; garanţia este accesorie faţa de contractul de muncă, ce ar putea să sufere modificări; garanţia este pentru pagubele ce se vor produce dupa asumarea garanţiei ( Decizia penală a T.S nr. 2631/1975); garanţia se constituie intuitu personae (Decizia civilă nr.25/1976); cererea pentru urmărirea garantului are caracterul unei acţiuni civile; garantul urmează să fie chemat, în procesul penal, ca parte responsabila civilmente ( Decizia de îndrumare nr4/1973).

Fideiusiunea in Noul Cod Civil

Fideiusiunea este tratată de Noul Cod Civil român în Capitolul al II-lea al Titlului al X-lea, în cuprinsul articolelor 2280-2330.Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută, potrivit art. 2280 N.C.Civ. Fideiusiunea este, conform art.2280, un contract si o formă de garantare a obligațiilor.

6 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan - Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, 2008, p 321

Partile contractului de fideiusiune sunt creditorul si fideiusorul. Debitorul obligații garantate nu este parte a contractului de fideiusiune. În acest sens, încheirea contractului de fideiusiune se poate face fără știința și chiar împotriva voinței debitorului (art.2283 N.C.Civ.).Întalnim situația, în care fideiusorul își aigură realizarea dreptului de regres împotriva debitorului prin constituirea unei fideiusiuni, in temeiul art.2284 N.C.Civ., fideiusorul se obligă faţă de creditorul obligaţiei principale să achite datoria unui alt fideiusor al acestuia. Asadar, obligaţia garantată poate aparţine fie debitorului principal, fie unui fideiusor al acestuia.

Fideiusiunea, fiind un contract, se realizează exclusiv prin acordul de voinţă a parţilor. Însă, ea poate fi impusă de lege sau dispusă de catre instanţa de judecată, conform art. 2281 N.C.Civ. 7

Când debitorul este obligat la constituirea unei fideiusiuni, conform art. 2285 alin.1 N.C.Civ., fideiusorul trebuie să fie o persoană capabilă de a se obliga(capacitate), sa fie solvabil, sa aiba domiciliul în România (în vechea reglementare fideiusorul era limitat la aria teritorială a tribunalului județean în care obligația se executa) și obligația de a menține în România bunuri suficiente pentru a satisface creanța.

Termenul de noutate îl reprezintă extinderea obligației care i se impune fideiusorului de a domicilia în raza teritorială a tribunalului județean, acum legiuitorul cere că acesta să domicilieze pe teritoriul României.Aceste condiții se cer a fi împlinite de către fideiusor numai în cazul fideiusiunii legale și judiciare.

În cazul art. 2285 alin.2 N.C.Civ., când creditorul a cerut o anumită persoană ca fideiusor, alin.1, nu mai are aplicabilitate. Pe lângă cele trei forme ale fideiusiunii se mai adaugă și fideiusiunea asimilată, conform art. 2292 N.C.Civ.: în cazul în care o parte se angajează față de o altă parte să acorde un împrumut unui terț, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al obligației de restituire a împrumutului.

Din dispozițiile art. 2282 N.C.Civ.: Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute, înțelegem că este vorba de un contract solem, forma scrisă este cerută ad probationem, solemnitatea formei autentice este menită să protejeze interesele fideiusorului. Atât în reglementarea veche cât și cea actuală fidesiunea trebuie sa fie expresă.

În opinia Curții de Casație Franceze, Secția Comercială prin deicizia din 17 februarie 1997, a hotărât că: „tacita relocațiune nu antrenează o prorogare a contractului primitiv, ci dă naștere unui nou contract. Fideiusiunea trebuie să fie expresă și nu poate fi întinsă dincolo de limitele în care a fost contractată’’. Cu această motivare, a fost respinsă cererea unei banci îndreptată împotriva unei societăți căreia i-a fost consimțită o deschidere de credit în cont curent, într-o durată de 12 luni, ce a fost reînnoită pentru aceași durată, în aceleași condiții, instanța constatând, pe de o parte că nu a avut loc o prorogare a termenului deschiderii de credit, ci o tacita reconducționare a acesteia la scadența sa, și pe de altă parte, că fideiusiunea accesorie contractului inițial nu a fost, în ceea ce o privește, reînnoită. 8

Astfel, se renunță la caracterul consensual al contractului de fideiusiune, consacrat de art. 1655 din Vechiul Cod Civil.

7 Liviu Pop, Stelian Ioan Vidu - Reglementarea fideiusiunii în textile noului cod civil, Ed. Univ. Juridic, Revista Română de Drept Privat, nr 2/2011

8 M.D. Bocșan - Jurisprudența franceză, în Revista de Drept Comercial nr.12/1999

Un element de noutate îl constituie caracterul oneros(art. 2280 N.C.Civ.) al fideiusiunii care va coexista cu fideiusiunea cu titlu gratuit.

Deoarece, s-au exprimat, în privința acestui caracter, diferite opinii, unii autori au propus caracterizarea fideiusiunii ca fiind un contract cu un profil neutru, ce nu ar putea fi calificat nici cu titlu oneros, dar nici cu titlu gratuit.În opinia legiuitorului, conform prevederilor Noului Cod Civil, privind din perspectiva raporturilor creditor-fideiusor poate fi vorba de un contract oneros iar, din perspectiva raporturilor dintre debitor și fideiusor, fideiusiunea este un contract cu titlu gratuit.Este un contract unilateral pentru că numai o parte se obliga, și anume fideiusorul. Însă poate deveni sinalagmatic când se prevăd obligații și în sarcina creditorului.

Avem de-a face cu un contract accesoriu, deoarece fideiusiunea este o obligație accesorie la o obligație principală, căreia îi asigură executarea. Prin acest caracter, care ține de esența sa, fideiusiunea se diferențiază de solidaritate, de garanțiile autonome, de asigurarea-credit și alte instituții juridice asemanatoare.

Doctrina subliniază faptul că nu trebuie uniformizate sub imperiul confuziei conceptele juridice de „accesorialitate și subsidiaritate’’. Accesorialitate înseamna că obligația subsidiară nu poate fi angajată decât în subsidiar, după principală: ideea de subsidiaritate comportă ideea ordinii în urmărire, principiul întâietate și apoi secundarul. În acest sens, fideiusiunea nu este întotdeauna subsidiară, deoarece creditorul îl poate urmări pe fideiusor înaintea sau în același timp cu debitorul principal, dacă s-a pierdut beneficiul de discuțiune prin stipularea clauzei de solidaritate vor fi obligați subsidiar, și nu accesoriu.Se susține în această opinie, asociații dintr-o societate în nume colectiv sau asociații unei societății civile de vreme ce creditorii sunt obligați să urmărească mai întâi societatea debitoare și numai în subsidiar pe asociați, în măsura în care nu se vor îndestula din patrimoniul societății. Dar, chiar atunci când fideiusorul s-a obligat, renuntând la beneficiul de discuțiune (obligat solidar) el va ramâne tot un obligat subsidiar, deoarece fideiusiunea cu clauză de solidaritate nu se confundă cu solidaritatea, atenuându-se caracterul subsidiar al fideiusiunii, iar fideiusorul ramâne totuși un obligat accesoriu (conform art.2293 N.C.Civ.) 9.În ceea ce privește existența contractului de fideiusiune, aceasta este condiționată de nașterea obligației principale.

Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligație valabilă( art.2288 alin.1 N.C.Civ.), în Vechiul Cod Civil fiind reglementată asemanator. Astfel, dacă obligația principală este atinsă de o cauză de nulitate absolută sau de o cauza de nulitate relativă, fideiusorul se va putea prevala de această nulitate (chiar dacă debitorul principal va fi ratificat obligația sa atinsă de nulitatea relativă). În sens contrar, atunci când nulitatea este parțială, rămânând valabilă o parte din creanță, fideiusorul rămâne în continuare obligat. Orice altă cauză de ineficacitate a obligației principale (rezoluțiunea sau rezilierea) are efect identic asupra fideiusiunii.

Conform art. 2289 alin.2 N.C.Civ.: Fideiusiunea care depășeste ceea ce este datorat de debitorul principal sau este contractată în situații mai onerose, nu este valabilă decât în limita obligației principale. Însă, în art. 2291 se consacră faptul că fideiusiunea poate fi contractată pentru o parte din obligația principală sau în condiții mai puțin oneroase.Asemănător acestui articol se pronunță si art. 1654 din Vechiul Cod Civil.

Dacă nu avem o stipulație contrară, fideiusiunea garantează atât obligația principală, accesoriile acesteia, cat si cheltuielile ulteriore notificarii facute fideiusorului si la cheltuielile aferente cererii de chemare in judecata a acestuia ( art. 2290 alin.1 N.C.Civ.)

De asemenea, daca pentru garantarea unui imprumut contractat de o societate comerciala s-a incheiat un contract de ipoteca, avand clauza renuntari la beneficiul de discutiune si diviziune, iar nu contract de fideiusiune, si garantii ipotecari care au semnat

9 Floriana Popa, Garanțiile personale ale execuării obligațiilor în viziunea noului cod civil roman

contractul de ipoteca sunt persoane fizice si nu fideiusori, si sunt aplicabile art.42 alin.3 C.Com. care inaltura prezumtia de solidaritate a codebitorilor in cazul necomercintilor, iar nu art.1657 din Vechiul Cod Civil potrivit careia se extinde fideiusiunea nedeteminata a unei obligatii principale la toate accesoriile unei datorii deci si la dobanzi si penalitati, intru cat solidaritatea garntilor ipotecari cu persoana juridica care a facut imprumutul, exista numai in limitele garantiei pentru suma imprumutată. 10.

In acelasi sens cu art.1684 in Vechiul Cod Civil se pronunta si art.2301 N.C.Civ. in ceea ce priveste prorogarea termenului si decaderea din termen. In consecinta decaderii, creanta devine exicibila,iar, in vederea valorificari ei, creditorul poate lua orice masura impotriva debitorului principal.

Stingerea obligatiile principale atrage si incetarea fideiusiunii.Efectele fideiusiuni sunt analizate de Noul Cod Civil astfel: efecte care se creaza intre creditor si fideiusor(art. 2293-2304); efecte create intre debitor si fideiusor(art.2305-2312); efecte ale fideiusiunii intre mai multi fideiusori(art.2313).Vom analiza mai intai efectele fideiusiuni in raporturile dintre creditor si fideiusor.Conform art. 2239 N.C.Civ., fideiusorul nu este tinut sa indeplineasca obligatia debitorului de cat daca acesta nu a executat.In situatia in care debitorul nu isi achita datoria, creditorul poate cere plata datoriei direct de la fideiusor, fara sa fie obligat sa-l urmareasca in prealabil pe debitor. 11

In aceasta situatie intervin regulile beneficiului de discutiune si al celui de diviziune.In prezenta reglementare, fideiusori legali si cei convenionali au la dispozitie aceste

beneficii.conform art.2294 alin. 1 N.C.Civ.:fideiusorul conventional sau legal are facultatea de a cere creditorului sa urmareasca mai intai bunurile debitorului principal, daca nu a renuntat la acest beneficiu in mod expres.In alin.2 al aceluiasi articol, se precizeaza ca: fideiusorul judiciar nu poate cere urmarirea bunurilor debitorului principal sau ale vreunui alt fideiusor. Prin exceptie avem art. 2300 care face referire la fideiusiunea solidara, iar in aceasta situatie fideiusorul solidar ’’nu mai poate invoca beneficiile de sicutiune si de diviziune’’.Pentru a invoca beneficiul de discutiune, art. 2295 din prezentul act normativ ne impune urmatoarele conditii: fideiusorul trebuie sa invoce beneficiul de discutiune inainte de judecarea fondului procesului sa indice bunurile urmaribile ale debitorului principal si sa avanseze acestuia sumele necesare urmariri bunurilor.Invocarea beneficiului de discutiune are ca efect suspendarea urmaririi fideiusorului pana la momentul in care se cunosc rezultatele urmaririi debitorului. Consecinta caracterului accesoriu al fideiusiunii se reflecta atunci cand creanta este realizata se stinge astfel si obligatia fideiusorului.

Beneficiul de diviziune este facultatea recunoscuta cofideiusorului, in ipoteza rezistentei mai multor fideiusori ai aceluiasi debitor , pentru aceiasi datorie sa-si divida actiunea si sa o reduca la partea fiecaruia(art. 2298 N.C. Civ.). (Liviu Pop)Au dreptul la beneficiul de diviziune fideiusori care s-au obligat fie concomitent, fie ulterior. Inalta Curte de Casatie si Justitie sectia I, decizia 276 din 14 iunie 1878, a stabilit ca: „beneficiul de diviziune poate fi propus de unul dintre garanti chiar cu ocazia executarii de condamnare a garantiilor cand din partea sa nu a existat nicio renuntare la drept”.Beneficiul de divizune nu inlatura in tottalitate aplicarea reguli raspunderii fiecarui cofideiusor pentru intreaga datorie. Astfel, daca unul dintre cofideiusori ”era insolvabil atunci

10 Cas., S. Com., dec. nr.3264 din 2 iulie 2003, în Revista română de Drept al Afacerilor nr.7/8, 2004, p.185

11 ? Liviu Pop,op.cit

cand unul dintre ei a obtinut diviziunea, acesta din urma ramane obligat proportional pentru aceasta insolvabilitate’’. (art.2298 alin.2 N.C.Civ.)

In alti termeni, riscul insolvabilitati unuia dintre cofideiusori survenit inainte de invocarea beneficiului de diviziune, este suportat de catre ceilalti in mod proportional. Situatia este alta daca insolvabilitatea intervine ulterior invocarii beneficiului de diviune. De aceasta data, riscul insolvabilitatii cofideiusorului este suportat de catre creditor. 12

Efectele produse de fidesiune intre debitor si fideiusorLegea ii consacra fideiusorului drept de regres impotriva debitorului daca acesta a

platit obligatia principala. El isi poate exercita acest drept potrivit art. 2305 N.C.Civ.: fideiusorul care a platit datoria este de drept subrogat in toate drepturile pe care creditorul le avea impotriva debitorului. Potrivit art. 2306 alin. 1: fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului poate cere acestuia ceea ce i-a platit, si anume capitalul, dobanzile si cheltuielile precum si daunele-interesele pentru repararea oricarui prejudiciu pe care acesta la suferit din cauza fideiusiunii.

El poate, de asemenea sa ceara dobanzi pentru orice suma pe care a trebuit sa il plateasca creditorului, chiar daca datoria principala nu producea dobanzi. Situatia prezentata de alineatul 2 al aceluiasi articol acl in care: fideiusorul s-a obligat fara consimtamantul debitorului nu poate recupera de la acesta decat ceea ce debitorul ar fi fost tinut sa plateasca, inclusiv daune-interese, daca fideiusiunea nu ar fi avut loc, afara de cheltuielile subsecvente notificarii platii care sunt in sarcina debitorului.

Fideiusorul are la indemana doua actiuni: o actiune personala, intemeiata pe mandat sau gestiunea de afaceri si actiunea subrogatorie, in locul creditorului platit.In temeiul art. 2310 alin. 1: fideiusorul pierde dreptul de regres atunci cand plateste datoria fara a-i aduce la cunostinta debitorului iar acesta plateste a doua oara si atunci cand fideiusorul plateste datoria fara a-l instiinta pe debitor iar, acesta face dovada ca la momentul platii avea mijloacele pentru a declara stinsa datoria, in masura in care debitorul poate dovedi ca la momentul platii detinea mijloace de aparare prin care s-ar fi obtinut reducerea datoriei, fideiusorul are actiunea in regres numai pentru sumele pe care debitorul ar fi fost obligat sa le plateasca.( conform alin. 2 din articolul invocat).

Un element de noutate este inserat in art. 2311, cu privire la desfiintarea fideiusorului: debitorul care cunostea existenta este obligat sa il instiinteze imediat pe fideiusor cand plateste creditorului. Daca acest lucru nu se intampla intervine dispozitia alin. 2 care ii confera fideiusorului drept la actiune in restituire si impotriva debitorului.Daca, regresul fideiusorului s-a facut inainte de efectuarea platii (ante plata) este vorba de un regres anticipat (art. 2312 N.C.Civ.); institutia regresul anticipat nu reprezinta o noutate pentru sistemul legislativ romanesc, deoarece era reglementat si de art. 1673 din Vechiul Cod Civil. Aceasta actiune de regres are caracter exceptional(art. 2312 alin. 1-2)

Efectele fideiusiunii intre cofideiusori sunt reglementate in art. 2313 N.C.Civ. Cofideiusorul care a platit singur intreaga datorie, are la indemna impotriva celorlalti cofideiusori drept de regres, si anume actiunea personala si actiunea subrogatorie: in temeiul art. 1596 lit.c) : subrogatia se produce de drept in folosul celui care, fiind obligat impreuna cu alti sau pentru alti, are interes sa stinga datoria.Interesul recurgerii la actiunea subrogatorie se reduce la posibilitatea fideiusorului subrogat in drepturile creditorului de a beneficia de eventualele garantii suplimentare pe care acestea le detinea in raport cu ceilalti cofideiusori. Pentru situatia in care cofideiusori s-au obligat in solidar la plata datoriei, fideiusorul care i-a achitat creanta nu ii poate actiona pe ceilalti invocand beneficiul surogatiei, decat pentru partea ce-i revine fiecaruia, si nu pentru intraga datorie. 13

12 ? Ibidem13 ? Liviu Pop, op.cit

Incetarea fideiusiuniiCazuri existente: confuziunea, compensatia, remiterea de datorie, darea in plata; liberarea prin fapta creditorului: daca subrogatia nu mai pofita fideiusorului, in limita sumei care nu se poate recupera de la debitor; stingerea creantei principale.Cazurile nou reglementate: dupa 3 ani, prin notificarea facuta debitorului, creditorului si celorlalti fideiusori, daca intre timp creanta nu a devenit exigibila (caz neaplicabil in cazul fideiusiunii judiciare, nedeterminate si datoriilor viitoare); prin decesul fideiusorului; la incetarea functiei detinute de fideiusor, daca fideiusiunea a fost incheiata in considererea acestei functii.

Efectele transformarii sau incetarii creanteiCesiunea de creanta: este opozabila fideiusorului numai daca formalitatile de opozablitate a cesiunii fata de debitor au fost indeplinte si in privinta fideiusoruluiSubrogatia: in drepturile creditorului are efecte si impotriva fideiusorului.Preluarea datoriei: obligatia fideiusorului se stinge daca acesta nu si-a dat acordul la preluare( art.1602)Novatia: care opereaza cu privire la debitorul principal libereaza pe fideiusor m in lipsa acordului acestuia din urma la novatie(art.1613)

Concluzii

Opinia noastra este ca garantiile personale stimulează și asigură respectarea disciplinei contractuale prin executarea în mod corespunzator și la termen a obligațiilor asumate de către debitor, asigură securitatea creditului prin faptul că, garanția poate fi valorificată în vederea indestularii creantei si, atunci cand imbraca forma garantiilor autonome, asigură acordarea de garantii fara indisponibilizarea de lichiditați.

Dupa parerea noastra, reglementarea actuală a garanțiilor autonome, acoperă numai parțial lacuna legislativă ce a existat in aceasta materie insa, in ceea ce priveste fideiusiunea, legiuitorul a reglementat-o complet si extrem de detaliat datorită aplicabilitații de care se bucură atât în raporturile de drept civil, cât mai ales în cele profesionale, comerciale.

Concluzionanad, actualul regim juridic al garantiilor personale, stabilit prin dispozitiile noul cod civil, reprezinta un progres important in materie, menit sa asigure securitatea operatiunilor juridice ce intervin intre particulari si intre profesionistii comercianti.

Bibliografie

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, 2008.

N. Anghel, Garantarea obligațiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001.M.D. Bocșan, Jurisprudența franceză, în Revista de Drept Comercial nr.12/1999.Șt. Cocoș, Drept roman, Ed. Pro Universitaria, ediția a IV-a, 2006Liviu Pop, Stelian Ioan Vidu, Reglementarea fideiusiunii în textile noului cod civil, Ed. Univ.

Juridic, Revista Română de Drept Privat, nr 2/2011.Floriana Popa, Garanțiile personale ale execuării obligațiilor în viziunea noului cod ciliv

roman, in Noile Coduri ale Romaniei, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2011