Evolutia bisericii crestine in secolele IV si V

Gabur Andrei Mihai

Cuprins

1. Constantin cel Mare si biserica crestina.2. Problema teologica – Raporturile dintre persoanele Trinitatii.3. Sinodul de la Constantinopol.4. Problema Cristologica – Relatia dintre naturile lui Hristos si problema

antropologica – Modul de salvare a omului.5. Sinodul de la Efes.6. Evanghelizarea barbarilor.

Bibliografie

Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1982

cap. 1

Earl E. Cairns, Crestinismul de-a lungul secolelor, ed. Tipografica Centrala, Chisinau

cap. 2, 4, 6

Preot Adrian Gabor, Biserica si stat in timpul lui Teodosie cel Mare, ed. Bizantina, Bucuresti

cap 3

Bogdan Mateciuc, Erezii cu care s-a confruntat Biserica lui Hristos, site-ul « Odaia de Sus », lucrari despre Ortodoxie

cap. 2, 4

Sinodul III ecumenic de la Efes din 431. Nestorianismul, site-ul « Logos », portalul tineretului ortodox din Rep. Moldova

cap. 5

1. Constantin cel Mare si Biserica crestina.

Principalul factor care a reusit sa pastreze in secolele III – V unitatea bisericii, prin inabusirea schismelor si a ereziilor, a fost interventia fortei publice. Cu toate ca biserica contesta imparatului dreptul de a interveni in discutiile teologice, acesta a jucat unul dintre cele mai importante roluri in istoria crestinismului de astazi.

Imparatul Constantin urca pe tron in 306, iar pana in 312 cand il invinge pe Maxentius, el cunoaste si cultiva vechile traditii romane, participand la ceremonii si batand moneda cu simboluri pagane. Insa, dupa informatiile pe care le avem de la Eusebius si Lactantius, el a fost indrumat de catre tatal sau, Constantius, sa nu persecute ci sa favorizeze crestinismul. In anul 310, odata cu moartea socrului sau Maximianus, Constantin a incetat sa se mai considere legat de dinaistia Herculiana intemeiata de cel dintai, pretizand ca prin tatal sau, el descindea direct din imparatul Claudius al II-lea Gothicus, avand drept zeu protector pe Apollo, zeul soarelui. Odata cu aceasta, pe monede dispare chipul lui Hercule fiind inlocuit cu « sol invictus ».

In anul 312 politica religioasa a lui Constantin se schimba, el facand primul act de adeziune la crestinism, fara a renunta totusi la paganism si la cultul soarelui. Nu putem sti cu siguranta daca acesta s-a convertit cu realitate la crestinism acum, sau a fost un act lipsit de sinceritatea, facut mai degraba din considerente politice.

Sigur este insa ca, imediat dupa victoria asupra lui Maxentius, batalie in care soldatii sai au purtat pe scuturi monograma numelui lui Hristos, Constantin s-a grabit sa proclame la Milano egalitatea in drepturi a crestinismului cu celelalte culte. Incepand cu 313, clerul bisericii crestine a fost scutit de obligatii personale, iar o alta lege din acelasi an lua apararea clerului ortodox impotriva ereticilor.

La 23 iunie 318, o lege acorda judecatilor facute de episcopii ortodocsi aceeasi validitate ca si a tribunalelor oficiale, lege promulgata de Constantin si din cauza neincrederii in organele corupte ale administratiei.

Alte legi din 319-320 interzic efectuarea de sacrificii pagane in case particulare iar in 321 bisericii i se acorda dreptul de a primi legate, lucru ce a facut ca bunurile acesteia sa creasca foarte repede.

Tot in aceasta perioada, intre 317 si 320, monetaria din Sicilia incepe sa emina monede cu monograma crestina, iar curand reprezentarea lui Sol invictus ramane singura dintre cele pagane ce mai apare pe monede.

Dupa victoria definitiva asupra lui Licinius, Constantin ia asupra sa si conducerea partii orientale a Imperiului, unde crestinii erau majoritari. Intr-o scrisoare din anul 324 « catre orientali », Constantin ii indemna pe toti

supusii Imperiului sa se converteasca la crestinism, iar astfel din religie unica oficiala, paganismul are sa devina un simplu cult tolerat.

In anul urmator, 325, Constantin convoaca si prezideaza, ca un adevarat sef suprem al bisericii, primul sinod ecumenic, cel de la Niceea. Ca sef al statului avea sa dispuna ca hotararile luate la Niceea sa fie facute cunoscute si respectate de crestini in toate provinciile Imperiului, cei ce nu se subordonau fiind exilati.

2. Problema teologica – Raporturile dintre persoanele Trinitatii.Aceasta problema a devenit acuta in biserica la scurta vreme dupa

icnetarea persecutiei crestine in Imperiul Roman.In anul 318, episcopul Alexandriei, Alexandu, predica despre

« Marele mister al unitatii Trinitatii ». Un predicator popular, Arius, a atacat predica, deoarece credea ca nu a reusit sa mentina o distinctie intre persoanele din Dumnezeire. Constantin a incercat sa potoleasca disputa dintre cei doi prin scrisori trimise atat lui Alexandru cat si lui Arius, dar, neajungandu-se la o intelegere, imparatul convoaca conciliul de la Niceea. Astfel, la inceputul verii lui 325 se strang la Niceea intre doua si trei sute de episcopi, dintre care insa mai putin de zece erau din partea apuseana a Imperiului. Aici sunt prezentate trei mari puncte de vedere.

Arius, sprijinit si de Eusebiu din Nicomedia si deo minoritate din cei prezenti, a sustinut ca fiinta lui Dumnezeu este unica si a tras concluzia ca Fiul nu are o natura identica cu Tatal. In conceptia sa Fiul este prima conceptie a Tatalui, schimbabil, marginit si chair capabil de a pacatui. Scopul pentru care El a fost creat este acela ca Dumnezeu nu poate creea universul material decat cu ajutorul unei fiinte intermediare. Fiul se deosebeste de celelalte creaturi fiind cea dintai creatie, intelepciunea creata, instrumentul prin care Tatal a creat celelalte lucruri, insa cel dintai ii este inferior si subordonat.

Atanasie, un tanar cu putin peste 30 de ani, ce avea sa devina un principal exponent al doctrinei ortodoxe, a insistat ca Hristos a existat din vesnicie impreuna cu Tatal, este de aceeasi esenta cu El, desi este o personalitate distincta. Hristos, sustinea el, este coegal, coetern si cosubstantial cu Tatan, pareri pentru care a fost exilat de cinci ori in cursul vietii sale.

Grupul cel mai mare era condus de Eusebiu din Cezarea care a propus un compromis acceptabil. El sustinea ca Hristos nu a fost creat din nimic, ci era nascut din Tatal, fiind de aceeasi natura cu El.

Aceasta din urma opinie a fost acceptata in urma conciliului, insa, mai ales intre anii 325 si 361 sa produs o victorie temporara a arianismului in

randul crestinilor, lucru care va fi restabilit cand Teodosie convoaca un nou sinod ecumenic la Constantinopol.

3. Sinodul de la Constantinopol.Sinodul se intruneste in mai, 381, la convocarea imperiala a lui

Teodosie, aceasta convocare fiind considerata drept o conditie a validitatii si universalitatii sinodului. Locul de intrunire era biserica « Sfanta Irina » din Constantinopol, unde regasim circa 140 de episcopi, insa toti acestia proveneau doar din partea orientala a imperiului.

Primul grup sosit ii cuprindea, scrie Grigorie, pe « Toti cei care conduceau poporul crestin din Orient, cu exceptia episcopilor egipteni; episcopii regiunilor celor mai indepartate ale continentului si din insule au sosit la cea de-a doua Roma ». Al doilea grup care a sosit a fost cel constituit din egipteni si macedoneni.

Meletie al Antiohiei sosise la Constantinopol insa mai din vreme, pentru a rezolva problema cu scaunul Antiohiei si a favoriza alegerea lui Grigorie de Nazianz in scaunul episcopal al capitalei. Rezultatele acestei sosiri inaintate ne sutn cunoscute : prezentarea candidaturii lui Meletie la presedintia sinodului si alegerea lui Grigorie in scaunul episcopiei Constantinopolului.

In primele zile ale lui mai incep lucrarile sinodului, primul punct abordat fiind organizarea Bisericii Constantinopolului. Astfel, Grigorie care demisionase din functia de episcop al Sasimei este ales episcop al Constantinopolului. Dar, odata cu sosirea celui de al doilea grup de episcopi, in frunte cu Asholius al Tesalonicului si Timotei al Alexandriei, se cere rediscutarea deciziilor luate pana atunci, inclusiv numirea lui Grigorie.

Egiptenii, cat si episcopul Tesalonicului considerau ca, intrucat Grigorie a fost hirotonisit odata episcop al Sasimei nu se putea tansfera in alt scaun. Un deces brusc intrerupe dezbaterile, cel al lui Meletie, episcopul ce prezida conciliul.

Dupa aceasta contestare si dupa moartea sustinatorului sau, Grigorie paraseste sinodul in biserica Sfintilor Apostoli. Odata cu el aveau sa paraseasca capitala si alti sustinatori, precum Paulin al Antiohiei, Ambrozie al Milanului, Epifenie al Salaminei si Fericitul Ieronim.

In urma ramanerii vacante a scaunului episcopiei Constantinopolului, imparatul Teodosie i-si rezerva dreptul de a-l numi pe noul episcop. Acesta il alege pe senatorul Nectarie la propunerea lui Diodor din Tars, Nectarie fiind botezat si proclamat episcop prin votul unanim al conciliului.

In urma acestui de al doilea sinod ecumenic au ramas patru canoane. Primul dintre ele proclama din nou credinta de la Niceea, condamnand din

nou arianismul si celelalte erezii aparute intre timp. Un al doilea canon interzice ierarhilor dintro dioceza sa se amestece in treburile alteia.

Episcopul Constantinopolului trebuie sa aiba intaietate onorifica dupa episcopul Romei, pentru ca acest oras este noua Roma, aceasta decizie taind revendicarile scaunelor Alexandriei si Antiohiei. Clasarea acestui scaun pe locul al doilea era o derogare de la practica traditionala, care cere ca scaunele sa fie clasate dupa vechimea lor.

Un alt canon care a ajuns pana la noi este cel de al cinci-lea, care se refera la un tomos al apusenilor si la un altul, al antiohienilor, care marturisesc dumnezeirea Tatalui, Fiului si a Sfantului Duh. Tot acestui sinod ia fost atribuit oficial si Crezul, rugaciunea fundamentala a crestinismului, insa acesta nu este mentionat in nici unul dintre izvoarele relative de la sinod.

Lucrarile s-au inchis cu sesiunea din 9 iulie 381, iar pe 30 iulie imparatul Teodosie a confirmat deciziile.

4. Problema Cristologica – Relatia dintre naturile lui Hristos si problema antropologica – Modul de salvare a omului.

Apolinarie, un profesor de retorica ajuns dupa convertire episcop de Laodiceea, a elaborat o conceptie care neaga prezenta unui suflet uman in Hristos.Hristos a avut cu adevarat un trup uman si, deoarece trupul nu poate exista prin el insusi, are nevoie de un principiu animator. Daca in cazul oamenilor acest rol il joaca sufletul, la Iisus a fost inlocuit de Logosul divin. Astfel apolinarianismul accentueaza divinitatea lui Hristos si ii minimalizeaza umanitatea. Biserica nu a acceptat aceasta teza, conceptia lui Apolinarie fiind condamnata la Constantinopol in 381.

Opusa acestei conceptii a fost cea a lui Nestorie. Ajuns patriarh al Constantinopolului in 428, el ii atribuie lui Iisus doua naturi : una umana si una divina. Insa natura umana este distincta si independenta de cea divina, astfel Hristos ajunge sa fie mai mult un om perfect legat moral de divinitate. In aceste conditii nici Maria nu mai este Nascatoare de Dumnezeu, ci Nascatoare de Iisus. Si aceasta conceptie a fost condamnata de catre biserica la al treilea conciliu, la Efes in anul 431.

Aceasta problema a naturii lui Hristos urma sa fie rezolvata abia in 680-681 la un sinod de la Constantinopol, cu afirmatia ca cele doua naturi ale lui Hristos au existat in El intr-o unitate armonioasa.

In legatura cu natura omului si modul prin care el se poate salva, au existat doua mari conceptii, ale lui Pelagius si ale lui Augustin. Cel dintai credea ca fiecare om este creat liber, asa cum a fost Adam si ca fiecare om are puterea de a alege binele sau raul. Omul nu mosteneste pacatul originar

fiind o creatie diferita a lui Dumnezeu, iar din aceasta cauza, nici botezul copiilor mini nu mai este un element esential in salvare.

Augustin, marele episcop de Hippona s-a opus, insistant ca regenerarea este lucrarea Exclusiva a Duhului Sfant. Omul a fost la inceput creat liber, dar pacatul lui Adam i-a legat pe toti oamenii. Vointa omului este total corupta de caderea omului in pacat, asa incat el este neputincios sa-si exercite vointa cu privire la problema salvarii. Vointa omului este atat de legata, incat acesta nu paote face nimic pentru a se salva. Salvarea poate veni doar de la cei alesi prin harul lui Dumnezei.

Conceptiile lui Pelagius au fost condamnate la Efes in 431, insa se pare ca si Augustin mersese prea departe aparand doctrina Bisericii. Drept dovada, bisericile nu au aceptat in totalitate nici pana astazi conceptiile sale.

5. Sinodul de la Efes.La 22 iunie 431, in catedrala Sfanta Fecioara Maria din Efes, Sfantul

Ciril a deschis al treilea sinod ecumenic. Cei 198 de episcopi prezenti , luand ca baza cele 12 anatematisme ale

Sfantului Ciril si alte texte, in special ale lui Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nisa, au declarat ca in Iisus Hristos sunt doua firi, una divina si alta umana, dar o singura persoana, cea divina a Fiului lui Dumnezeu.

Dupa aceasta decizie Nestorie a fost destituit din demnitatea arhiereasca si excomunicat, iar a doua zi dupa tinerea sinodului, hotararea rostita de Parintii episcopi a fost adusa la cunostinta lui Nestorie, a credinciosilor din Efes si a clericilor si credinciosilor din Constantinopol.

La cinci zile dupa deschiderea sinodului soseste la Efes si Ioan al Antiohiei cu episcopii din Asia. Ioan protesteaza convocandu-si prietenii la un sinod si declarand nule hotararile luate de Ciril si episcopii intruniti cu el.

Ambele sinoade, atat cel prezidat de Ciril, cat si cel prezidat de Ioan de Antiohia, au adus la cunostinta imparatului Teodosie II hotararile lor, iar imparatul a trimis la Efes, la 1 iulie 431, pe magistratul Paladie care le comunica episcopilor ca socoteste nule si fara valoare hotararile luate la 22 iunie.

Sosind la Efes cei trei delegati ai papei Celestin al Romei, s-au mai tinut in prezenta lor inca sase sedinte, conduse tot de Ciril. Au fost examinate din nou invataturile lui Nestorie, iar in ziua de 11 iulie, in sedinta a III-a, s-au aprobat toate hotararile luate in sedinta din 22 iunie. Nestorie, Ioan al Antiohiei si prietenii lor, au fost excomunicati.

Imparatul ii destituie mai intai atat pe Nestorie, cat si pe Ciril, ordonand intemnitarea lor, insa dupa indelungate negocieri a revenit asupra deciziei privitoare la exilarea lui Ciril al Alexandriei, reasezandu-l in scaun.

Nestorie moare in exil in jurul anului 450, iar din ordinul imparatului toate scrierile lui au fost arse.

6. Evanghelizarea barbarilor.Paganii europeni, cei care se inchinau inca la idoli au reprezentat

pentru biserica potentiali crestini, asa ca aceasta a dus o actiune misionara aproape neancetata, care dilata in permanenta lumea crestina.

Astfel, in ordine cronologica, Armenia a fost crestinana in jurul anului 300 de catre Grigorie Luminatorul, cand regele Tiridates a fost botezat. Armenia devine astfel primul stat care a fost crestinat in mod eficial.

Frumentius si fratele sau, undeva itnre anii 300 si 380, ajung in urma unui naufragiu in Etiopia, unde incep sa predice Evanghelia.

In aceeasi perioada, a inceputului de secol IV, a fost crestinata si Britania celtica. Despre aceasta crestinare nu sunt cunoscute multe lucruri dar se stie ca episcopul celtic a reprezentat biserica britanica in 314 la Conciliul de la Arles.

Lucrarea misionara printre goti a inceput de catre Ulfilas (cca. 310 – 380). Ulfilas era un crestin arian care a plecat sa traiasca printre viziogi, tot el consemnand pe hartie limba gotilor dupa ce le-a creat un alfabet si le-a dat Scriptura in limba lor.

Catre sfarsitul secolului al V-lea, Clovis, rege al francilor s-a casatorit cu Elotia, o printesa crestina din Burgundia, lucru care a contribuit la crestinarea lui in 496.

Aceste crestinari din secolele IV si V aveau sa largeasca aria de influenta a bisericii crestine urmand ca in secolele viitoare biserica sa controleze intreaga Europa.