BULETIN EUDENIC ŞI BI0P0L1TIC VOL. XVI. 1945 N f . t f - 1 2

EDITAT DE SECŢIA BIOPOLITICĂ A „ASTREI" ŞI DE

INSTITUTUL DE IGIENĂ ŞI BIOPOLITICĂ, CLUJ

Evoluţia şi perspectivele igienei aplicate în România*)

de Prof. Dr. I. STOICHIŢIA

Tradiţia universitară consacrată dfc» dreptul profesorului care îşi inaugurează cursurile ca pentru prima sa lecţie să-şi aleagă subiectul cel mai preferat şi pe care-l socoteşte mai potrivit pentru a scoate în evidenţă rostul şi importanţa /disciplinei pe 'care este chemat să o cultive delà catedră. Credincios acestei tradiţii, mă voiu ocupa în lecţia mea de astăzi, de evoluţia şi perspectivele igienei aplicate în România, socotiinidl că o ştiinţă pozitivă cum este igiena, îşi va putea înldieplini rosturile ei fireşti nlumai în măsura în care achiziţiile ei devin aplicabile şi se chiar aplică efectiv, devenind astfel un bun comun şi folositor colectivităţii în serviciul căruia ne găsim.

Urmărind din acest punct de vedere, pe plan universal, trecutul şi evoluţia igienei, vom putea constata că în cadrul acestei discipline s'au desemnat întotdeauna două tendinţe deosebite: una privind igiena ca pe o disciplină pur ştiinţifică având menirea de a supune unei cercetări ştiinţifice minuţioase tot ceeace poate avea o influenţă favorabilă sau dăunătoare asupra sănătăţii umane, şi alta, privind igiena ca pe o ştiinţă aplicată, având rostul şi menirea de a indica şi aplica cele mai potrivite mijloace pentru păstrarea sănătăţii şi prevenirea boalelor.

Igiena ca disciplină ştiinţifică autonomă are o vechime de abea 70 de ani, igiena aplicată însă, prin măsurile care s'au luat

*) L e c ţ i e i n a u g u r a l ă ţ i n u t ă Ia 9 F e b r u a r i e , în A m f i t e a t r u l Cl ini

c i l o r U n i v e r s i t a r e Cluj -S ib iu .

în decursul timpurilor pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii individuale şi colective, este foarte veche şi îi găsim urmele în cele mai îndepărtate timpuri de care face pomenire istoria ome-nifei.

Astfel, în epoca indiană, cu 3000 de ani înainte ide era creştină găsim în codicele lui Mânu preţioase prescripţiuni de ordin igienic în formă de percepte religioase (1).

Se dau, între altele, indicaţiuni privitoare la îngrijirea şi alimentarea copilului nou născut; prescripţii folositoare cu privire la construirea şi orientarea caselor de locuit, la prevenirea epidemiilor şi chiar prescripţii de eugenie.

In perioada egipteană, regele Tosortrus din a doua dinastie egipteană ar fi scris chiar tratate de medicină, iar după Diodor, Egiptenii cunoşteau canalizarea, aveau prescripţii igienice privitoare la înhumarea cadavrelor, controlul alimentelor şi igiena noului născut şi dispuneau şi de un serviciu sanitar cu medici plătiţi din tezaurul public (2).

Urme de cultură igienică au . rămas şi după Asiro-Babilo-nieni, care încă au cunoscut canalizarea (3), iar la Evrei găsim codificat un întreg sistem sanitar condus de preoţi, prin care se reglementează izolarea în afară de castre a bolnavilor in-fecţioşi şi se impunea a 7-a zi din săptămână ca zi de repaus. Deasemenea găsim prescripţii restrictive de ordin igienic în domeniul alimentaţiei; obligaţia băilor rituale; măsuri de igienă a menstmaţiei; măsuri de protecţie materno-infantilă şi chiar măsuri de igienă a rasei. Găsim aşadar la Evrei, prin legile lui Moise, prescripţii de igienă individuală, igienă socială, salubritate publică şi eugenie (4).

Civilizaţia elenă deasemenea a lăsat numeroase urme de existenţa unei culturi igienice, prin promovarea pe o scară întinsă a exerciţiilor fizice, care au culminat în organizarea olimpiadelor; prin reglementarea prostituţiei făcută de legislatorul Solon şi prin legile lui Licurg la Spartani, care constituie începutul măsurilor aplicate de eugenie. Tot în perioada Elenă apare Hipocrate (460 a. Ch.) numit cu drept cuvânt părintele medici-nei, piunând temelie unei adevărate ştiinţe medicale şi întocmind primul tratat de igienă publică despre aer, apă şi sol (5).

In perioada România, se introduce prin decretele lui Anto-

nius instituţia medicilor publici salariaţi de Stat şi apar lucrări medicale scrise de Celsus: „De re medica" cuprinzânfdi norme de igienă personală şi Galienus a cărui lucrări reoglindesc întreaga gândire medicală a epocei. In Roma antică se găseau instalaţii de igienă şi salubritate publică de mare valoare ca: apeducte, canalizări, desecări de mlaştini şi bălţi şi diferite alte realizări de inginerie sanitară. Găsim deasemenea introdus un întreg sistem de control al alimentelor, control al prostituţiei, pedepsirea avorturilor etc., toaté semnalând o vieaţă sanitară şi igienică foarte desvoltată. Trebuie să remarcăm în mod deosebit sistemul ingenios »de canalizare, cloaca maxima, care în bună parte este utilizată şi astăzi şi bogăţia de apă potabilă care era adusă la Roma prin apeducte şi peste viaducte sistematice delà distanţe mari de peste 80 k4R

In epoca arabă, găsim preţioase măsuri de igienă aplicată cuprinse în prescripţiile din Coran, iar Aaron care a trăit pe la mijlocul sec. al VII-lea, a scris un număr de peste 30 de tratate de igienă şi medicină, şi un alt medic arab, Razes, din Bagdad, a scris un important tratat despre variolă şi rugeolă.

In evul mediu, igiena şi medicina în general au trăit o fază de stagnare sau chiar de decadenţă şi reîntoarcere la faza primitivă de altă dată. Sub influenţa Meilor religioase exagerate oare vedeau în corpul uman un duşman al sufletului, a început să se elimine tot ceeace ar fi putut servi la cultul corpului omenesc şi deci măsurile de igienă personală, ajunse la o desvoltare atât de mare în epoca romană, au fost considerate ca păcat împotriva Dumnezeirii şi ca atare erau condamnate.

Prescripţiile de igienă bine stabilite şi de Evrei, privitor la combaterea epidemiilor, au fost pe încetul uitate şi în locul lor se încerca combaterea acestor flagele prin rugăciuni, posturi şi pelerinaje. In urma războaielor necontenite oraşele au fost fortificate prin ziduri împrejmuitoare, izolându-se astfel de restul lumii. Clădirile noui s'au construit împotriva tuturor regulelor de igienă pe un spaţiu restrâns înghesuite una în alta, iar străzile au fost concepute foarte strâmte şi întortoohiate, şi din această cauză igiena şi salubritatea publică a oraşelor a ajuns într'o stare din cele mai rele. Conductele care aduceau la oraşe delà distanţe mari apă potabilă, din motive militare, au fost tăiate şi s'au construit în interiorul oraşelor fântâni primitive

şi rău întreţinute, care serveau o apă, de ceie mai multe ori„ infectată prin numeroasele infiltraţiuni de pe sol

In asemenea condiţiuni, nu poate fi mirare că starea igienică a locuitorilor şi salubritatea publică a oraşelor a decăzut considerabil faţă de situaţia din epoca romană şi ca o consecinţă s'a ridicat enorm cifra mortalităţii generale şi mai ales cifria. mortalităţii prin boli infecţioase.

In locul medicinei adevărate a câştigat teren mirajul pietrei filozofale, a horoscopului şi a elixirului de vieaţă, considerate ca remedii universale pentru orice boală şi ca mijloace de prelungire infinită a vieţii. In schimb însă, sub influenţa bisericii pătrunsă de sentimentul milei, în această epocă a luat naştere asistenţa socială şi sau înfiinţat primele spitale, necunoscute del Romani. Tot în această epocă, au luat fiinţă şi primele Instituţii de asistenţă socială: azile de bătrâni şi infirmi şi azile pentru copiii părăsiţi.

Abia mai târziu, în sec. al XVI-lea şi XVII-lea, sub influenţa marilor descoperiri din domeniul fizicei şi a chimiei, dar mai ales a fiziologiei făcute (de Galileu (1564), Sanctorius (1571), Van Helmont (1577), Harvey (1578), Bochoav (1668), Sydenham (1624), Keppler, Newton (1687), Leewenhock (1624), Ca-vendisch (1731), Pristley (1733), Lavoisier (1743), Gay-Lussac (1778), Berzdius (1779), etc., igiena publică a luat un nou avânt prin formarea unui sistem întreg de poliţie sanitară şi prin înfiinţarea de numeroase instalaţii igienice puse în serviciul sănătăţii publice.

Amintim aici numai câteva din lucrările care au avut răsunet mai deosebit în epoca în care au fost scfise, influenţând desvoltarea vieţii sanitare a acelor epoci. Cartea italianului Bernadino Ramazzini (1633—1714) asupra bolilor lucrătorilor şi meseriaşilor; lucrările englezului Ienner (1749—1823), descoperi tonii vaccinaţiunii antivariolice şi lucrarea germanului Jo-hann Peter Frank (1745—1821) despre Sistemul complet al poliţiei sanitare" în care se preconizează îndatoririle de ordin igienic şi sanitar ale Statului faţă de colectivitate. Tot la acest Ioc trebue menţionată lucrarea lui Franz Anton May (1802) asupra ,,Poliţiei medicinale universale"; lucrarea lui Rahettî întitulată „Tratatul prosperităţii fizice a naţiunilor" şi lucrările lui Betham, Smith şi Maltus asupra corelaţiilor care există între

condiţiile de existenţă ale populaţiei şi mişcarea demografica. Cele mai multe achiziţii din domeniul igienei aplicate, pâ

nă la mijlocul veacului al XlX-lea nu au fost izvorîte din cercetări ştiinţifice experimentale, ci au fost rezultatul observaţiei şi al experienţei, deci al empirismului, făcându-se prin aceasta încă odată dovada, că practica şi experienţa premerg adeseori cercetării ştiinţifice. Baza ştiinţifică necesară a cunoştinţelor şi aplicaţiunilor practice din domeniul igienei, s'a creat abia după ce ştiinţele naturale: botanica, fizica, chimia, fiziologia şi biologia, au ajuns la o desvoltare mai mare, putându-se cunoaşte şi defini mai bine funcţiunile diferitelor organisme şi organe. Revine lui Max von Pettenkoffer, profesor la Facultatea de medicină idin Miinehen, meritul de a fi ridicat igiena la rangul de* disciplină ştiinţifică autonomă, j^a tratatul său cjasic de igienă apărut în 1882, el supune unui studiu amănunţit şi uneĵ cercetări ştiinţifice migăloase factorii mediului fizic extern care influenţează sănătatea şi cărora igiena le atribuia un rol covârşitor- în legătură cu păstrarea sănătăţii individuale şi colective (6).

După Pettenkoffer care este considerat ca întemeietorul igienei ştiinţifice şi experimentale, un rol covârşitor revine în evoluţia acestei discipline marilor descoperitori Louis Pasteur şi Robert Koch, ei punând bazele bacteriologici moderne şi descoperind mijloace ştiinţifice noui şi eficiente pentru prevenirea şi combaterea bolilor infecţioase.

Datorită lor, igiena a trecut dela stadiul preocupărilor aproape exclusive faţă de factorii de mediu fizic extern, deci dela materia moartă, la studiul materiei vii care este constituţia umană şi lumea micro-organismelor, cu o influenţă atât de ho-tărîtoare asupra sănătăţii. Prin aceasta s'a imprimat igienei o gândire biologică şi s'a deschis acestei discipline perspective largi pentru desvoltarea şi evoluţia ei ulterioară.

In această epocă au luat fiinţă şi cele mai multe Institute de igienă idin Europa şi s'au înfiinţat primele catedre de igienă ca discipline autonome.

Având însă în vedere că omul nu trăieşte izolat şi că vieţuirea lui în cadrul colectivităţii influenţiază sănătatea prin diferiţi factori de ordin social, igiena şi-a desvoltat câmpul de

activitate şi în această direcţie, luândl naştere o nouă disciplină, aceia a igienei sau medicinei sociale (7 şi 8).

Mai recent, în conformitate cu concepţiile formulate de igienistul german Grotjahn, se fixează ca scop al igienei generalizarea culturei igienice prin răspândirea şi aplicarea cunoştinţelor şi măsurilor prescrise de ştiinţă în cele mai largi straturi ale populaţiei, fiindcă o sănătate publică optimală nu se poate obţine decât prin participarea activă şi conştientă a tuturor cetăţenilor la acţiunea, care tinde la conservarea şi propăşirea ei. Prin aceasta ajungem la concepţia mai avansată şi mai cuprinzătoare a unei „igierte active", faţă de „igiena defensivă", înţe-legându-se sub cea dintâi igiena care are în centrul preocupărilor sale omul în sine sau constituţia umană cu fondul ereditar de care dispune, iar a doua având ca preocupare principală mediul fizic extern.

Ar fi însă o greşală dacă s'ar separa aceste două concepţii neglijându-se total mediul fizic şi urmând ca igiena să se ocupe numai de factorii biologici şi de fondul ereditar al omului. Aceşti doi factori, sau mai bine zis grupuri de factori, de care depinde sănătatea umană, se găsesc într'o relaţie strânsă de interdependenţă şi astfel studiul igienei va trebui să-i considere pe amândoi într'o corelaţie foarte apropiată. Igiena va trebui să se ocupe deci într'o egală măsură atât de factorii de mediu fizici şi biologici, cât şi de studiul eredităţii, cu observaţia însă, ca măsurile care se impun, să aibă în vedere nu numai indivdul izolat, ci şi colectivitatea întreagă şi nu numai generaţiilor prezente, ci şi pe cele viitoare. Individul are importanţă numai ca factor component al naţiunii sau al colectivităţii, iar generaţiile prezente contează numai ca o etapă sau verigă în şirul lung al generaţiilor care se succed neîntrerupt în vieaţa unei naţiuni.

Va trebui deci, ca prin educaţie sistematică să se ajungă la o conştiinţă că fiecare individ este diatoor să-şi asigure o> sănătate optimală cu un randament de muncă şi de producţie optimal, atât în interesul său propriu cât şi în interesul colectivităţii din care face parte. In acelaş timp este necesar ca fiecare individ să fie pătruns de sentimentul unei răspunderi biologice faţă de generaţiile viitoare.

Astfel privită problema, igiena nutriţiei, spre exemplu, nu mai poate rămâne o problemă simplă de chimie alimentară,

care interesează pe individ sau bucătăria unei familii, ci ea trebuie să fie considerată ca o problemă importantă care interesează direct existenţa şi desvoltarea poporului, având reper-cursiuni serioase asupra întregei sale evoluţii. Raţionalizarea alimentaţiei; eliminarea factorilor toxici şi nocivi sănătăţii; distribuirea raţională a produselor alimentare; controlul fabricaţiei şi al comerţului cu alimente şi băuturi, — sunt chestiuni care nu interesează numai pe individ sau grupuri izolate, ci nar ţiunea întreagă.

Problema locuinţelor nu mai poate rămâne o simplă problemă de igienă şi confort pentru individ sau familie, ci ea devine o problemă de igienă socială de mare însemnătate, în stare să influenţeze în mod hotărâtor capacitatea de muncă şi randamentul de producţie al colectivităţii. ^

O importanţă deosebită trebuie să se acorde şi igienei muncii, deoarece sănătatea celor ce muncesc stă într'o strânsă corelaţie cu capacitatea de muncă şi randamentul dle producţie, Iar acestea interesează în mod direct şi hotărîtor mersul economiei naţionale. Toate metodele de muncă nu mai trebuie să se desvolte în cadrul întrebării: cum poate să producă mai mult întreprinderea sau uzina şi astfel să se facă cele mai bune afaceri din partea patronului, indiferent că este vorba de un particular sau de Stat, ci în cadrul întrebării, cum se poate desfăşura munca până la maximum de randament!, fără ca prin aceasta să se producă o vătămare a sănătăţii mun-' citorilor şi o scădere sau o sleire a capacităţii lor ide muncă şi de producţie. In acest domeniu colaborarea igienistului, a tehnicianului, şi a chimistului sunt indispensabile şi vor da întotdeauna cele mai bune rezultate atât în interesul muncitorilor, cât şi în interesul întreprinderii (43).

Am dat aceste câteva exemple pentru a ilustra mai bine necesitatea ca în toate cercetările şi măsurile de ordin igienic, problemele trebuie studiate şi privite nu numai în raport cu individul, ci întotdeauna în raport cu familia şi naţiunea şi adeseori nu numai gândindu-ne la prezent, ci având în vedere şi generaţiile viitoare,

In epoca contimporană, cu deosebire în Germania, sub imboldul cercetărilor din domeniul eredobiologiei şi sub influenţa curentelor politice dominante, igiena tinde spre orizonturi noi,

intrând în centrul preocupărilor fondul ereditar al omului şi al rasei şi desvoltându-se astfel o ramură nouă de ştiinţă igienică: igiena rasei.

In România, gânditorul ardelean Profesorul Dr. luliu Mol~ dovan, aşează în centrul preocupărilor de ordin igienic ca pe o formaţie biologică specifică românească: neamul, şi astfel la noi câştigă consistenţă şi se afirmă tot; mai mult o nouă concepţie şi o nouă ramură a igienei: igiena neamului, şi alături de ea biopolitica, având ca scop asigurarea prosperităţii biologice integrale a capitalului uman, deci prosperitatea fizică, morală şi intelectuală, pentru a căror realizare trebuie să se coordoneze toate activităţile în cadrul colectivităţii naţionale (9 şi 10).

In aoelaş timp, în ţările Anglo-Saxone, s'a consolidat concepţia şi s'a adaptat termenul de medicină preventivă, mai ales după tratatul clasic a lui Rosenau, având deasemenea în centrul preocupărilor sale nu numai individul sănătos, ci colectivitatea naţională întreagă şi nu numai generaţiile prezente, ci şi generaţiile viitoare, a căror evoluţie biologică optimală trebue asigurată prin măsuri de ordin igienic şi sanitar (11).

Rezumând cele expuse asupra evoluţiei igienei în general, vom constata că igiena aplicată a existat din timpuri străvechi ca o necesitate de a se proteja sănătatea individuală şi colectivă şi că măsurile de protecţie care s'au luat în acele timpuri erau izvorâte din empirism, din o atentă observaţie a fenomenelor vieţii şi din experienţa câştigată în decurs de generaţii.

Igiena aplicată a ţinut pas cu evoluţia culturală generală, făcând parte integrantă din ea şi întotdeauna igiena, ca şi întreaga medicină dealtfel, a avut un caracter social, cuprinzând în sfera ei de interese şi de acţiune nu numai individul izolat, ci colectivitatea întreagă.

O igienă ştiinţifică ca disciplină autonomă s'a desvoltat deabea în epoca modernă pe la mijlocul sec. al XlX-lea, având la început ca centru de preocupare factorii mediului fizic extern şi abia cu inaugurarea epocei bacteriologice, centrul de gravitate a trecut asupra omului şi a micro-organismelor, principa-

lele cauze a celor mai multe boli care ameninţă sănătatea. In epoca actuală igiena tinde spre o desvoitare tot mai mare şi merge cu paşi hotărîţi spre orizonturi noui, devenind o ştiinţă a sănătăţii care urmăreşte asigurarea evoluţiei optimale cantitative şi calitative a capitalului uman existent şi a generaţiilor viitoare.

Urmărind evoluţia măsurilor de igienă aplicată în România, vom putea deosebi 5 perioade sau etape mai însemnate şi anume: perioada veche începând cu cele mai îndepărtate timpuri şi mergând până la etapa Regulamentelor organice din 1830; perioada Regulamentelor organice când se întemeiază primul serviciu sanitar al ţării; perioad& DaviUa-Felix în care s'a desvoltat şi întărit serviciul sanitar public şi s'a întemeiat învăţământul medical românesc; perioada Cantacuzino-Sion, care s'ar putea numi perioada de modernizare a serviciului sanitar şi în fine, perioadă Unirei purtând pecetea înoirilor ideologice şi practice imprimate vieţii sanitare româneşti de Legea Sanitară şi de ocrotire din 1930.

Deşi nu se poate face o delimitare netă între aceste perioade, vieaţa sanitară a ţării având un curs neîntrerupt, totuşi, fiecare din ele se caracterizează prin anumite realizări, care constitue etape hotărâtoare în evoluţia vieţii sanitare româneşti.

Vom urmări deci .pentru fiecare perioadă separat, mersul evolutiv al măsurilor de igienă aplicată, referindu-ne la: prevenirea şi combaterea bolilor infecţioase şi sociale, protecţia materno-infantilă, igiena şcolară şi igiena şi salubritatea publică, — principalele capitole care constitue materia disciplinei noastre.

Primele urme de prescripţiuni igienice în România le găsim în Pravilele bisericeşti de pe la 1640—1652 care impun posturile, cumpătarea, curăţenia casei, igiena gurei, igiena men-struaţiei, condamnarea avortului şi întărirea vieţii familiare, ca măsuri pentru păstrarea şi întărirea sănătăţii individuale şi colective.

La sfârşitul sec. al XVIII-lea găsim în Principatele Roma-

neşti introdusă declararea obligatorie a boalelor presupuse transmisibile; izolarea bolnavilor infecţioşi; servicii dle curăţire şi desinfecţie în timp de epidemii şi vaccinaţiunea preventivă, deci toate măsurile clasice obişnuite pentru prevenirea şi combaterea bolilor epidemice.

Domnitorul Munteniei Grigore Ghica II ,a înfiinţat în anul 1735 Spitalul Sft. Pantelimon din Bucureşti şi a zidit în afară de incinta acestui spital, un spital de izolare „cu gartil mare şi temeinic de jur împrejur", iar Domnitorul Matei Ghica în-tr'un hrisov din 1753 spune:

,,Aga va avea grije pentru boarfele ce ar avea bolnavii de ciumă şi de lingoare, cari se aduc din oraş cu căruţe osebite la. spitalul Sîfântul Visarion, să le dea foc să ardă, ca să rămână numai casa curată".

Tot în secolul al XVIII-lea a funcţionat şi un alt spital pentru boli infecţioase la Bucureşti în Valea Floreştilor, mutat mai târziu la Spitalul Dudeşti care dispunea de camere separte ,,pentru bolnavii molipsiţi, altele pentru cei molipsiţi şi nu bolnavi, altele pentru schimbarea aerisitului şi altele numai pentru cei cu ipopsia de molipseaiă" (12). Găsim deci aici un spital de contagioşi bine conceput având camere pentru bolnavii infecţioşi, altele pentru contacţi şi altele pentru suspecţi.

In Ardeal, între anii 1805—1813 prelaţii români au dat unele enciclice prin care recomandă vaccinarea, — o dovadă că şi aici capii Bisericilor au fost preocupaţi de problemele sanitare ale poporului.

Una din boalele cele mai temute din sec. al XVIII-lea a fost variola şi ca măsură de combatere găsim încă la sfârşitul acestui secol introdusă şi aplicată variohzaţiunea, metodă preventivă care în unele ţări occidentale s'a introdus mai târziu ca în Principatele Române (13).

Vaccinaţiunea cu limfă animală deasemenea s'a introdus în Ţările Româneşti destul de timpuriu, deoarece găsim că ar-hiiatrul Domnului Moldovei Alexandru Moruzzi, a executat la Iaşi încă în anul 1803 primele vaccinaţiuni, iar în anul următor doctorul Froelich a fost numit vaccinator peste tot Principatul (14),

Contagiozitatea leprei probabil că era cunoscută în Principate la începutul sec. al XlX-lea deoarece doctorul C. Samur-

caş medicul Poliţiei, descoperind la Bucureşti 2 cazuri şi con-siderându-le ,,foarte lipicioase şi fără leac", ordonă ca să fie izolate şi hrăniţi din ,,Cutia milosteniilor".

De timpuriu s'a recunoscut şi faptul că unele boale se pot transmite delà animale la om şi astfel s'a luat măsura încă în anul 1808 ca oile bolnave de Dalac să fie separate de cele sănătoase, iar oamenii ajunşi în contact cu această boală să se cureţe prin toate mijloacele obişnuite.

Pentru combaterea turbării a cărei contagiozitate deaseme-nea era recunoscută, găsim încă din 1810 instituiţi la Bucureşti pe cei dintâi „hingheri" însărcinaţi cu uciderea câinilor hoinari, deci primul serviciu de ecarisaj, iar urme de tratamentul celor muşcaţi de animale turbate prin diferite doctorii populare, găsim încă din prima jumătate a veacului ăl XVI-lea (15).

Bolile venerice au apărut în Principitele Române deodată cu invazia Armatelor' străine pe pământul ţării pela sfârşitul veacului al XVII-lea, în schimb prostituţia se menţionează deja în pravilele bisericeşti delà 1640, iar în sec. al XVIII-lea ea a. fost considerată ca izvor principal de propagare a bolilor venerice. In legătură cu prostituţia s'au luat şi primele măsuri sa-rătare de combatere a bolilor venerice prin dispoziţiile domneşti emanate între anii 1793— 1797 care ordonă ca „femeile şi fetele să fie izgonite din cârciumi", unde se ştia că se practică pe o scară întinsă prostituţia, (16).

Asupra frecvenţei tuberculozei în România în timpurile mai vechi nu posedăm date sigure, totuşi că tuberculoza pulmonară ca manifestaţie clinică aparte era cunoscută de multă vreme, ne-o dovedesc diferitele remedii recomandate de medicina populară pentru vindecarea acestei boale. Astfel, se recomandă in centra „tusei rele" diferite fierturi de varză, leuştean, nalbă, hrean, dafin, salcâm, etc., din cari unele sunt de origină romană, ele fiind recomandate şi de Plinius în contra boalei „pernitiosa tussis" (17). Nu găsim în epoca premergătoare regulamentelor organice menţionându-se măsuri de ordin preventiv sau social în contra tuberculozei.

Malaria este una dintre cele mai vechi, cele mai răspândite şi cele mai grave boli endemice din România. Dobrogea era recunoscută deja în antichitate ca o regiune endemică de malarie, aici s'a îmbolnăvit doar de paludism poetul latin Ovidiu,

în decursul surghiunului său de 8 ani petrecuţi la Tomis (18). In veacul al XVII-lea se menţionează la Iaşi o gravă epidemie de febră palustră şi credinţa moldovenilor era că „dracul frigurilor trăeşte în bălţi". Măsuri de combaterea malariei găsim abia pela sfârşitul veacului al XVIII-lea când s'au realizat lucrări, mai mici de asanări malarice cu deosebire în interiorul şi vecinătatea oraşelor.

In domeniul protecţiei materno-infantile, primele măsuri în România le găsim tot în pravilele bisericeşti şi în orânduirile privitoare la deslegarea de a eşi din casă a femeilor lehuze şi scutirea lor de munci grele. In 1828 Doctorul Chiriacopol tipăreşte la Iaşi o lucrare întitulată: ,,Douăspreze inveţeturi pentru femeile cele îngreunate pentru cazul naşterii şi pentru lehuzie". Ca instituţii pentru protecţia materno-infantilă găsim la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui al XlX-lea câte o „orfanotropie" la Bucureşti şi Iaşi. Tot în acest timp ia fiinţă în Muntenia „Epitropia obştirilor" iar în Moldova „Eforia Casei Doftorilor" din a căror fonlduri se întreţin operele de ocrotire a mamei şi copilului părăsit.

In problema igienei şcolare, ţările Româneşti au ţinut în general pas cu evoluţia acestei probleme în ţările occidentale. Primele şcoli româneşti au luat fiinţă pe lângă biserici şi mănăstiri, în Moldova la începutul veacului al XV-lea, iar în Ardeal şi Banat în veacul al XVI-lea. Nu au rămas documente privitoare la igiena şcolară din acele timpuri, primele date sigure sunt din 1644 când Domnitorul Vasile Lupu a construit în cu-prinlsul Mănăstire! Trei Erarhi din Iaşi un palat pentru şcoala domnească, numită mai târziu Gimnaziul Vasilian. In Muntenia prima clădire şcolară bună datează dela 1633, iar în Ardeal cele dintâi localuri igienice ide şcoli au fost construite de ordul iezuiţilor, iar mai târziu, în veacul al XVIII-lea, de către Fondurile Confiniilor militare grănicereşti. Norme mai precise de igienă şcolară în România nu găsim decât mai târziu după perioada regulamentelor organice. Primul medic şcolar s'a numit la Bucureşti în 1786 (19).

Pe terenul igienei şi al salubrităţii publice realizările au apărut mai târziu decât în idomeniul prevenirei bolilor infec-ţuoase. Astfel, primele urme le găsim abia pe la mijlocul sec. al XVIII-lea prin grija Domnitorilor Grigore Matei Ghica şi

Alexandru Moruzzi care aduc la Iaşi apă bună de beut delà Ciric şi delà Şapte-Oameni, iar sub Domnitorul Alexandru lp-silante (1774—1782) se aduce apă potabilă delà Giuleşti, la Bucureşti şi Craiova. Primul medic sanitar comunal s'a numit în Bucureşti în 1784 în persoana lui Dr. Dimitrie Caracas, iar în 1815 găsim în Bucureşti un serviciu sanitar compus din 5 doctori şi 2 ghenahi ai poliţiei plătiţi din ,,Cutia Milosteniei" ca „să caute săracii şi sa vaccineze copii de vărsat" (20).

In anul 1782 se înfiinţează în Muntenia „Epitropia Obşti-rilor" iar în Moldova „Eforia Casei Doftorilor", din cari, între altele, trebuiau să se dea fondurile necesare pentru alimentarea cu apă a populaţiei, cum şi pentru lucrările de salubritate publică.

* *

O înviorare în organizaţia şi activitatea sanitară a ţării se observă după promulgarea Regulamentelor Organice, din 1830 prin .care se pun bazele celei dintâi organizaţii sanitare româneşti. Conducerea centrală a serviciului sanitar este dată în grija Ministerului de Interne, având ca organ consultativ şi de execuţie „Comitetul carantinelor" devenit mai târziu „Comitetul sănătăţii" iar în urmă „Consiliul Sanitar Superior".

Atribuţiile Serviciului sanitar se fixează astfel: „Paza sănătăţii, hultuirea versatului, cercetarea şi stârpirea pricinilor aducătoare de friguri, lingori şi alte lipicioase boale, care ticăloşesc poporul; privigherea carantinelor, publicarea mijloacelor celor mai nimerite spre înmulţirea şi îmbunătăţirea neamului a tot felul de vite, îngrijirea de a se aduce locuinţele în bună stare". Primul serviciu sanitar alcătuit după dispoziţiile Regulamentului organic se compunea la Bucureşti din 5 medici sanitari, repartizaţi pe cele 5 districte ale oraşului, un chirurg, un mamoş, un veterinar şi 5 moaşe, iar la Iaşi din 4 medici sanitari, un mamoş şi 4 moaşe. Medicii oraşului constituiau „comisia doftoricească", un fel de consiliu de igienă ca organ consultativ sanitar al autorităţii administrative. In afară de aceasta se numesc pentru restul Moldovei încă 5 medici şi 5 ipochi-rurgi, provincia înreagă fiind împărţită în 5 Departamente sanitare, iar pentru Muntenia se fac 7 Departamente sanitare cu 7 medici şi 7 ipochirurgi. Această primă organizaţie sanitară

publică foarte redusă a trebuit să facă faţă tuturor nevoilor de ordin sanitar a celor 2 Principate şi este delà sine înţeles că, protecţia sănătăţii pentru marea majoritate a populaţiei, cu deosebire în mediul rural, a fost aproape total neglijata în asemenea împrejurări.

Totuşi nu se poate contesta că Regulamentele organice promulgate de Generalul Rus Kiseleff preşedintele divanurilor, în partea lor sanitară întocmită de doctorul Christian Witt, medicul şef al armatelor de ocupaţie ruseşti, au însemnat un real progres în vieaţa sanitară a ţării.

Activitatea sanitară depusă în perioada Regulamentelor organice s'a desfăşurat sub semnul şi impulsul primejdiei epidemiilor din afară, îndeosebi a pestei care ameninţa cu pătrunderea în Europa. Ca măsuri de profilaxie găsim deja în 1809 funcţionând pe Dunăre prima staţiune de carantină, cum şi un cordon sanitar cu puncte de observaţie şi cu lazarete, pentru călători şi mărfuri la Brăila, Giurgiu, Zimnicea şi în dreptul Si-listrei. In 1813 pesta pătrunzând în Bucureşti, oraşul a fost închis şi la marginea lui s'a instalat o carantină de 12 zile pentru oameni şi 15 zile pentru mărfuri. In 1829 când apare din nou epidemia de pestă în Moldova, guvernul publică şi o- broşură scrisă de Doctorul Christian Witt, care cuprinde norme de profilaxie şi trădează cunoştinţe foarte avansate asupra epide-miologiei acestei boale.

In 1823 declarându-se o puternică epidemie de holeră în Asia, s'au început a se lua măsuri de apărare şi în Europa şi în 1824 apare o broşură scrisă de un anonim întitulată ,,Povă-ţuire pentru holeră" şi alta scrisă de Doctorul A. Tavernier sub titlul: „Amănunturi apărătoare şi igienice pentru miserere sau choiera morbus". Tot astfel s'a tipărit la Iaşi în 1831 o broşură oficială: ,,Reţetă pentru boala ce se numeşte choiera morbus" ,recomandându-se curăţenie pedantă, mutarea locuitorilor sănătoşi din casele contaminate, văruirea caselor contaminate, etc. Cu toate acestea holera apare în Moldova în acelaş, .an şi numai în Iaşi mor 150—200 de oameni pe zi de această boală. Epidemia luând proporţii şi în restul Principatelor, Generalul rus Kiseleff ordonă evacuarea populaţiei sănătoase din Bucureşti şi Iaşi şi adăpostirea lor în barăci în afară de raza oraşelor (21).

In 1830 se înstitue pe Dunăre carantine permanente in clădiri proprii; se stabilesc pichete de pază militară şi se instituie ca organ central de conducere comitetul carantinelor prezidat de Ministrul de Interne. Acest comitet, for suprem sanitar din aceea vreme, avea ca atribuţii: paza sănătăţii locuitorilor, vac-cinaţiunea, combaterea malariei, combaterea altor boli infec-ţioase, organizarea asistenţei bolnavilor, etc.

Conform dispoziţiilor din Regulamentele organice şi in-strucţiile complimentare date ulterior, un rol deosebit revine pe teren igienic şi sanitar ispravnicilor din fruntea judeţelor, zapciilor din fruntea plăşilor şi vornicilor din fruntea comunelor rurale. Aceşti conducători ai administraţiilcr locale aveau îndatorirea de a se ocupa de sănătatea poporului dând concursul lor la vaccinaţiune şi Ia combaterea epidemiilor şi luând iniţiative pentru lucrări de alimentare cu*apă potabilă, de îndepărtarea rezidiilor domestice şi în general pentru orice măsură în interesul .salubrităţii publice. Ei rămân datori să raporteze de 2 ori în lună Comitetului de sănătate asupra situaţiei sanitare din circumscripţia pe care o conduc.

Ca măsură de prevenire în contra turbării găsim instituite în 1841 premii pentru fiecare lup omorât, iar în 1852 găsim organizat primul serviciu de ecarisaj pentru stârpirea câinilor vagabonzi.

Malaria deşi era foarte bine cunoscută în Ţările Româneşti şi autorii români şi străini din care amintim pe DoctoriiA. Fetu, C. Vernav, Episcopescul, I. Negură şi N. Mărdărescu, sau ocupat cu multă competinţă din purîct de vedere clinic şi epidemiologie de această boală şi deşi regulamentele organice, conţineau dispoziţii categorice de luptă anti-malarică, totuşi se înregistrează realizări practice foarte reduse şi endemia de malarie continuă să constitue şi în această perioadă o formidabilă plagă medioo-socială.

Regulamentele organice nu se ocupă în mod special de combaterea tuberculozei şi a bolilor venerice, deşi aceste !boale au ajuns la o mare răspândire nu numai în oraşe ci şi în mediul rural. Astfel, găsim într'o însemnare din 1834 că din porunca Domnitorului au fost: internate forţat în spitalul ,,Iubirii de oameni", 40 de femei găsite bolnave de boale lumeşti, iar în anii 1835 şi 1836, constatându-se o întindere mare a sifilisului în

Bucureşti, Argeş, Teleorman, Olt, Vlaşca şi Gorj, a fost nevoie ca să se înfiinţeze spitale speciale de venerici în aceste judeţe. La 1852 Domnitorul Barbu Ştirbei pune în funcţiune asemenea spitale în toate judeţele Munteniei. Cu toate acestea bolile venerice nu se împuţinează şi Domnitorul se vede obligat să scrie către Ministrul Internelor: ,,Au trecut doi ani delà înfiinţarea spitalelor judeţene şi boalele venerice nu se împuţinează. Să se cerceteze şi să se aducă venericii la spital. Femeile prostituate să se viziteze regulat în Capitală şi în judeţe şi cele bolnave să se caute. Să se facă inspecţiuni prin judeţe de pro-tomedic şi de revizor" (22).

Pelagra nu era încă cunoscută la începutul veacului al XIX-lea în îările Româneşti. Ea apare în mod sporadic între anii 1830—1833 în Moldova, iar în Muntenia primele menţiuni asupra acestei boale le găsim de prin anul 1846 (23). Prima menţiune în literatura medicală românească asupra pelagrei se face de Dr. C. Vêrnav în 1836. Boala se întinde rapid în Moldova şi în 1852 găsim funcţionând primul spital de pelagroşi la Darabani în judeţul Dorohoi. In 1866 Consiliul sanitar superior intervine la Ministerul Internelor pentru a se interzice utilizarea porumbului alterat pentru alimentarea populaţiei, acesta fiind deci considerat ca factor principal etiologic al boalei.

Pentru protecţia materno-infantilă încă găsim câteva realizări în perioada Regulamentelor organice. In 1839 se tipăreşte la Bucureşti un ,,Manual al meşteşugului moşirei" scris de D-rul Sporer, profesor la prima şcoală de moaşe din Bucureşti, deschisă în acel an, iar în anul următor apare un alt manual asupra „artei moşitului" scrisă de D-rul Şt. Capsa,

Deasemenea găsim în funcţie câte un medic mamoş în cadrele serviciului sanitar al oraşului Bucureşti şi Iaşi, cum şi servicii speciale de maternitate pe lângă marile spitale din aceste două capitale. Prin regulamentele organice se codifică primele măsuri de asistenţă socială şi de protecţie materno-infantilă.

Comitetul sanitar instituit prin Regulamentele organice dă oareşcari instrucţiuni şi fixează norme şi în domeniul igienei şi salubrităţii publice, realizările sunt lăsate însă în sarcina organelor poliţieneşti şi administrative care nu au manifestat suficient interes faţă de aceste probleme. In instrucţiunile din 1835

găsim ca îndatoriri pentru aceste autorităţi: „Să privegheze buna stare a sănătăţii locuitorilor, bunătatea Lucrurilor ide mâncare ce se vând, ridicarea caselor şi dughenelor fără strâmtoarea uliţelor, după un plan delà Comitetul obşteştilor lucrări, curăţirea oraşului etc.", iar în Moldova Comitetul sanitar ordonă la 1845 ca ,,In oraşe să se înlăture prin curăţenie evaporaţiunea mate :

riilor rău mirositoare, să nu se mai zidească fără autorizaţiune ; gunoaiele să fie transportate pe cheltuiala proprietarilor la locurile indicate de poliţie; să se oprească scurgerea pe străzi a rezidurilor murdare şi mirositoare etc.".

In 1847 se publică primul „Regulament pentru alinieri şi clădiri" în Bucureşti, conţinând norme de igienă edilitară, iar în 1863 apare „Proiectul de organizarea poliţiei sanitare în România", întocmit de D-rul A. Fetu delà I^şi şi cuprinzând norme şi instrucţiuni foarte precise şi exacte privitoare la igiena şi salubritatea publică.

Rezumând progresele realizate sub imperiul Regulamentelor organice, vom putea constata că în această perioadă sau pus bazele serviciului sanitar dle Stat; sau intensificat măsurile de prevenire şi combatere a boalelor infecţioase şi sociale şi s'au codificat o serie de măsuri privitoare la igiena şi salubritatea publică. Evoluţia preocupărilor şi a realizărilor de ordin igienic din această peroadă corespunde în mare parte cu ̂ stadiul de evoluţie al acestor preocupări din Statele occidentale şi sunt inspirate din concepţiile ştiinţifice ale vremii în această materie..

La. 24 Ianuarie 1859 se hotăreşte unirea Principatelor Româneşti şi conducerea serviciului sanitar al celor două provincii se contopeşte într'o singură „Direcţiune generală sanitară" cu sediul în Bucureşti. In acelaş an tinărul-şi energicul medic francez C. Davilla éste însărcinat cu conducerea serviciului sanitar al Armatei, cu funcţia de inspector al Eforiei spitalelor civile şi inspector general al tuturor spitalelor din ţară. D-rul Davilla fiind astfel în acelaş timp şef al serviciului sanitar civil şi militar şi bucurându-se! de o mare încredere a Domnitorului, procedează rapid şi sistematic la reorganizarea întregului serviciu sanitar al ţării. Prima preocupare i-a fost întemeierea unui

învăţământ medical românesc şi în acest scop a reuşit să transforme şcoala de mică chirurgie înfiinţată în 1842 de D-rul Kretzulescu, devenită anai târziu (1855) şcoala de feldşeri sau ofiţeri de sănătate civili şi militari, într'o şcoală naţională de mediciriă şi farmacie în anul 1857, iar în 1869 să transforme această şcoală în Facultate de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Prin absolvenţii acestor şcoli s'a înmulţit simţitor numărul medicilor şi prin ei serviciul sanitar al ţării, intensificân-du-se şi activitatea sanitară în toate domeniile.

In 1860 se promulgă primul Regulament pentru înmormântări care cu mici modificări şi completări este în vigoare şi astăzi. In 1862 iau fiinţă Consiliile de igienă şi salubritate publică judeţene, având un rol activ în promovarea igienei şi salubrităţii şi tot în acest an se publică primul Regulament pentru serviciul sanitar rural conţinând importante dispoziţiuni şi din domeniul igienei aplicate. In 1863 se pune în funcţie primul Institut de Cimie din Bucureşti şi se creiază astfel noui posibilităţi de cercetare ştiinţifică a factorilor de mediu care influenţează sănătatea. Pentru asigurarea unei asistenţe medicale a populaţiunei rurale, se înfiinţează în 1863 primele funcţiuni de medici de plasă şi prin aceasta se pune bază serviciului sanitar rural.

In 1874 se promulgă cea dintâi lege sanitară românească, întocmită c|e profesorul Dr. Felix şi Dr. Fetu. Noua lege codifică într'o formă mai unitară variatele dispoziţii de ordin sanitar şi igienic' care existau, le completează cu altele noui, inspirate din evoluţia progresivă a ştiinţei medicale în acest domeniu. Se institue Consiliul sanitar superior şi se codifică Consiliile de igienă şi salubritate publică judeţene ca organe de conducere şi îndrumare tehnică pe terenul igienei aplicate. Se reglementează în mod precis condiţiile de combatere a epidemiilor din afară prin aplicarea convenţiilor internaţionale, se introduc măsuri noui pentru combaterea pelagrei, paludismului, a sifilisului şi în general a boalelor infecţioase. Datorită dispoziţiilor introduse prin modificările legii din 1893, se înfiinţează spitale de izolare pentru bolnavii de sifilis, trahom şi lepră, cum şi câteva spitale şi sanatorii pentru pelagroşi şi tu-berculoşi.

Este meritul deosebit al Profesorului Dr. Felix de a fi în-

\

tocmit şi promulgat în această perioadă o serie întreagă de regulamente sanitare privitoare la prevenirea bolilor din cari amintim: Regulamentul general de poliţie veterinară, Regulamentul de vaccinări, Regulamentul pentru combaterea trahomului şi altul pentru prevenirea şi combaterea boalelor infecţioase.

Tot în această perioadă s'au semnat şi convenţiile sanitare internaţionale 'delà Dresda (1893) şi Veneţia (1897) prin care s'a stabilit că partea principală a prevenirii bolilor infecţioase este o îndatorire a Statului în care se găseşte sursa de infec-ţiune, acest Stat fiind obligat a lua toate măsurile pentru a opri difuzarea infecţiunii în ţările învecinate. In general aceste două convenţii internaţionale au modificat vechiul regim sanitar; au desfiinţat carantinele pe uscat, au precizat cazurile în care se poate aplica carantina în porturile maritime; au redus durata carantinei şi au introdus un control saniUff mai raţional al navi-gaţiunei fluviale, punând de acord interesele sănătăţii cu acelea ale traficului comercial internaţional. In urma acestor convenţii staţiunile .sanitare româneşti delà Sulina, Constanţa şi Galaţi au fost înzestrate cu aparatele şi instalaţiile tehnice necesare.

In domeniul combaterii turbării în această perioadă, la 1877, ia fiinţă în Bucureşti Institutul de patologie şi bactériologie al Prof. Babeş şi în cadrele lui se înfiinţează primul serviciu antirabic românesc care a depus o muncă foarte meritorie pentru combaterea turbării la om. In 1891 se înfiinţează un serviciu antirabic şi la Iaşi.

Pe terenul combaterii malariei se promulgă la 1898 Legea asupra regimului apelor care cuprinde dispoziţii şi pentru asanarea cursurilor de ape producătoare de malarie. Ca urmare s'au executat unele lucrări de asanare în judeţele Ilfov, Ialomiţa, Covurlui, Constanţa, Tulcea, Iaşi şi Suceava cu rezultate satisfăcătoare.

In perioada Davilla—Félix s'aù întocmit şi primele statistici asupra frecvenţei tuberculozei în România, iar în 1898 se creiază şi unele posibilităţi de izolare a tuberculoşilor în spitalele din ţară.

Pentru combaterea veneriilor legea din 1874 introduce măsuri noui prin codificarea obligativităţii examenului medical periodic al prostituatelor. In 1886 se introduc măsuri mai severe în contra prostituţiei clandestine; se introduce examenul obliga-

tor periodic în sânul armatei, iar în 1893 se reglementează internarea şi tratamentul obligator gratuit în spitale a tuturor venericilor.

In contra pelagrei, după recensământul făcut în 1888, când sau înregistrat în ţară 10.626 de pelagroşi şi cel din 1899 când s'au înregistrat 32.237 de cazuri, sau luat unele măsuri pentru a se opri culegerea prea de timpuriu a porumbului şi pentru a se opri darea în consum a porumbului alterat sau necopt. In urma studiilor şi publicaţiilor făcute asupra pelagrei de Profesor Dr. Babeş, Prof. Dr. Fetix, Prof. Sion, Buţuzianu şi Dr. Neagoie, a crescut interesul oficialităţii faţă de această problemă şi s'a început o campanie serioasă pentru înfiinţarea de brutării comunale şi de cantine şcolare, cu rezultate însă foarte modeste.

In domeniul protecţiei materno-infanţile epoca Davilla—Fe-lix nu se ilustrează prin iniţiative sau realizări mai însemnate.

Se pot însă înregistra în această epocă înfăptuiri mai importante în domeniul igienei şcolare prin proiectul de regulament al şcolilor întocmit de Spiru Haret în 1887 şi care prevede condiţii de igienă destul de avansate pentru construirea localurilor de şcoală, cum şi o serie întreagă de măsuri practice pentru introducerea unor regule de igienă a localurilor şi a elevilor şcolari. In 1877 se promulgă un „Regulament asupra igienei internatelor şcolare" şi se ajunge mtr'adevăr ca majoritatea internatelor din acele timpuri să fie bine amenajate şi întreţinute din punct de vedere igienic. Se acordă deasemenea o mare atenţiune gazdelor particulare ale elevilor şcolari şi prin Regulamen" tul din 1897 se obligă directorii şi profesorii ca să supravegheze îndeaproape aceste gazde luând pe loc măsurile necesare de îndreptare.

Pentru ocrotirea şi instrucţia copiilor de vârstă preşcolară primele grădiniţe de copii se înfiinţează în România în 1873 după modelul celor concepute de Froebel în Germania (24).

Epoda Davilla—Felix se caracterizează prin o serie însemnată de inovaţiuni şi realizări îri domeniul igienei şi salubrităţii publice. Pe lângă dispoziţiile şi prevederile cuprinse în legea sanitară din 1874 au apărut în această perioadă un număr însemnat de regulamente care interesează igiena şi salubritatea publică astfel: Regulamentul pentru alinierea satelor şi construi-

rea de locuinţe ţărăneşti din 1888; Regulamentul serviciilor sanitare* de oraşe din 1886, Regulamentul industriilor insalubre din 1894, Regulamentul alimentelor şi beuturilor din 1895 şi In-strucţiile pentru controlul laptelui din 1897.

Atât legea din 1874 cât şi regulamentele mai sus enumerate sunt opera aproape exclusivă a Profesorului Dr. Felix, titularul catedrei de igienă al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, din acele vremuri şi ele au însemnat un remarcabil progres în domeniul igienei aplicate în România, determinând formarea unui curent viu de opinie publică pentru aceste probleme şi contribuind şi la o serie de realizări practice în folosul sănătăţii publice.

In general, legea sanitară din 1874 şi regulamentele ei de aplicare au fost legiuiri moderne, car^ ţineau pas cu mersul ştiinţei în această materie, fiind apreciate ca atare în mod favorabil de cei mai reputaţi igienişti ai epocei. Durere însă, normele şi dispoziţiile atât de preţioase ale acestor legi şi regula -

Tnente, nu s'au aplicat pe teren decât într'o măsură redusă, prin aceasta dovedindu-se încă odată că valoarea instituţiilor şi a măsurilor de igienă aplicată depinde mai puţin de calitatea legilor şi a normelor scrise, ci mai mult de gradul de cultură, de conştiinţa şi de disciplina oamenilor chemaţi să aplice şi să execute măsurile prescrise.

Totuşi perioada Davilla—Felix a însemnat pentru România epoca integrării şi a modernizării serviciului sanitar, iar în domeniul igienei aplicate ea se confundă cu începutul învăţământului ştiinţific al acestei discipline, cu stablirea şi introducerea primelor norme şi metode unitare de aplicare practică a prescripţiilor de igienă ştiinţifică şi cu o serie de realizări în cadrul vieţii sanitare a noului Stat Român.

* # *

Un însemnat pas înainte s'a făcut în domeniul igienei aplicate in perioada dela 1910—1918, perioadă legată de numele Profesorilor Dr. Cantacuzino şi Dr. Sion, conducătorii Direcţiei Generale a serviciului sanitar şi autorii legii sanitare din 1910.

Legea sanitară din 1910, considerată ca o lege a opiniei publice medicală româneşti, aocentuiază importanţa preocupărilor

de igienă şi medicină preventivă a serviciului sanitar public; instituie Cons'iiul sanitar superior ca organ suprem de îndrumare tehnică a vieţii sanitare; lărgeşte simţitor cadrul de activitate al Consiliilor de igienă şi salubritate publică judeţene şi municipale, iar prin înfiinţare unor servicii centrale speciale de epidemii şi statistică sanitară, de igienă şi salubritate publică, se tinde spre o tehnicizare a conducerii centrale a serviciului sanitar.

Prin înfiinţarea laboratorului de igienă şi de noui spitale de izolare pentru bolnavii contagioşi, cum şi prin procurarea de numeroase aparate de desinfecţie şi deparazitare, se creiază mijloace noui şi eficiente în domeniul prevenirii bolilor infec-ţioase, iar pentru combaterea malariei se introduce sistemul chi-ninizării preventive şi se lasă liber în. regiunile inpaludate comerţul cu preparatele antipaludice.

Deasemenea se pot înregistra oareşcari progrese şi în domeniul ridicării igienei şi a şalubrităii publice prin măsuri privitoare la igiena locuinţelor şi stabilimentelor publice, alimentarea cu apă potabilă, îndepărtarea rezidiilor domestice, construirea şi întreţinerea abatoarelor. Pentru executiarea lucrărilor şi instalaţiilor igienice mai importante se impune obligativitatea avizului tehnic al consiliului sanitar superior şi se impune prin lege obligaţia ca în mediul urban locuinţele să dispună de closete igienice, de canale de surgere şi pavaje în jurul caselor. Se face o nouă clasificare a industriilor insalubre şi se introduc norme destul de avansate de igienă industrială, impunându-se în acelaş timp ca întreprinderile care au mai mult ca 25 de lucrărtori, să dispună de câte un dispensar propriu pentru asistenţa medicală a muncitorilor.

Nu se pot semnala progrese sau realizări mai importante în această privinţă în domeniul combaterii tuberculozei, a vene-riilor, a protecţiei materno-infantile şi în domeniul igienei şcolare (25).

*

După Unirea cea mare din 1918 vieaţa sanitară a României a trecut prin schimbări importante prin faptul alipirii la Patria mamă a unor noui provincii româneşti, care trăind vreme îndelungată sub dominaţii străine, aduceau cu ele nu numai pro-

bleme sanitare noui, ci şi unele sisteme deosebite de organizaţie şi activitate sanitară. Trebuie remarcat acest lucru îndeosebi pentru Transilvania, unde pe lângă legiuirile şi sistemele 'de organizare şi acţiune moştenite dela fosta stăpânire Austro-Un-gară, Consiliul Dirigent, Guvernul provizoriu al Ardealului, a introdus câteva reforme importante tocmai în domeniul acţiunei de medicină preventivă. Amintim aici în primul rând atenţiunea deosebită care s'a acordat din primul moment problemelor sanitare ale mediului rural şi introducerii unei cât mai largi acţiuni în sens preventiv. înfiinţarea de noui şi numeroase circumscripţii sanitare rurale, obligativitatea medicilor de circumscripţie de a-şi avea reşedinţa permanentnă la sediul circumscripţiei şi nu la oraşe; înfiinţarea ambulatoarelor policlinice ca instituţii de bază pentru combaterea bolilor sociale^pînfiinţarea de laboratoare şi inspectorate de igienă ca centre de îndrumare a activităţii preventive; înfiinţarea instituţiei surorilor de ocrotire ca elemente esenţiale în combaterea mortalităţii infantile şi a educaţiei în'igienă a populaţiei, sunt tot atâtea înfăptuiri de o covârşitoare importanţă şi care marchează începutul unei epoci noui în vieaţa sanitară a ţării întregi, epocă ce sa r putea caracteriza ca aceea a năzuinţelor progresiste spre modernizarea serviciului nostru sanitar şi adaptarea lui nu numai la cerinţele ştiinţifice ale vremii, ci şi la necesităţile reale ale populaţiei româneşti.

Durere, avântul şi spiritul nou care s'a afirmat cu atâta vigoare în primii ani ai Unirei noastre, nu a fost înţeles în toată importanţa lui şi nu a fost urmat de realizări în măsura în care au dorit-o generoşii iniţiatori dela Sibiu şi Cluj în frunte cu Profesorul Iuliu Moldovan, conducătorul sanitar al Ardealului şi după cum ar fi reclamat-o dealtfel, şi adevăratele interese sanitare ale populaţiei. Totuşi, perioada de după Unirea din 1918 înregistrează şi câteva realizări din care amintim înfiinţarea unui Minister al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în 1923; înfiinţarea Institutului de seruri şi vacinuri Profesor Dr. Cantacuzino în 1921, cu menirea de a prepara serurile şi vaccinurile necesare şi de a face studii şi lucrări die laborator pentru diagnosticul ştiinţific şi profilaria boalelor infecţioase, cum şi cercetări în-legătură cu perfecţionarea şi standardizarea metodelor de Laborator. Tot în această perioadă a luat fiinţă, în 1927, Institutul

de Igieriă şi Sănătate Publică din Bucureşti, iar după modelul «dela Cluj sau înfiinţat mite trei Institute pentru pregătirea surorilor de ocrotire la Bucureşti şi Iaşi.

O etapă însemnată în evoluţia serviciului nostru sanitar preventiv o constitue Legea sanitară şi de ocrotire din 1930 — Legea Moldovan — prin care se realizează primele organizaţii sistematice de medicină preventivă şi se pun pe primul plan al preocupărilor serviciului nostru sanitar, problemele de ocrotire naţională şi asistenţă socială.

Se înfiinţează prin noua lege Institutele de Igienă şi Sănăt tate Publică din cele trei centre universitare, ca institute de ştiinţă aplicată şi centre de conducere şi îndrumare tehnică a serviciilor şi instituţiilor sanitare în acţiunea preventivă şi iau fiinţă primele plăşi sanitare ca centre de acţiune preventivă conduse de medici igienişti. Se dă o largă desvoltare laboratoarelor de igienă ca centre pentru diagnosticul ştiinţific al boalelor infec-ţioase; se legiferează Instituţia surorilor de ocrotire şi a asistentelor sociale şi se înfiinţează oficiile de ocrotire municipale şi judeţene, iar ca instituţii sanitare de bază pentru mediul rural, în locul vechilor dispensare mai mult cu rol curativ, se introduc casele de ocrotire, instituţii complexe cu rol predominant preventiv (26).

In domeniul prevenirei şi combaterii boalelor infecţioase, pe lângă măsurile clasice vechi, se stăruie în direcţia stabilirii diagnosticului precoce cu concursul laboratorului; determinarea sursei de infecţie şi a filiaţiunei cazurilor şi se introduce ca metodă ştiinţifică ancheta epidlemiologică, iar în locul clasicei de-sinfecţii terminale, se insistă asupra desinfecţiei continue la patul bolnavului. Pe lângă vaccinaţiunea şi revaccinaţiunea anti-variolică, se introduce obligativitatea vaccinării anti-difterice şi anti-tifo-paratifice în mediul endemic sau epidemic.

Pentru raţionalizarea şi intensificarea luptei anti-tubercu-loasi ia fiinţă în 1934 „Liga Naţională în contra tuberculozei" şi se pun în funcţiune o serie întreagă de noui sanatorii moderne şi bine utilate cum şi câteva dispensare anti-tuberculoase. Pentru depistarea precoce a cazurilor de tuberculoză se procură aparate mobile de radiografie şi micro-radio-fotografie, de Ministerul Sănătăţii şi Liga Naţională în contra tuberculozei şi se între-

prind numeroase anchete pe teren prin examinări în masă a populaţiunei prin aceste metode.

Astfel printr'o anchetă făcută de mine în colaborare cu D-rul Ştefan Popescu în 74 comune rurale din Inspectoratul General Sanitar Sibiu în anii 1937—1938, s'au examinat din punct de vedere clinic şi radiologie 40.436 persoane. Din totalul celor examinaţi s'au găsit cu leziuni tuberculoase manifeste o proporţie de 0,84 %, ceea ce ne dă o morbiditate de tuberculoză de 845,7 la 100.000 de locuitori. Aceste rezultate sunt foarte apropiate de rezultatele obţinute cu ocaziunea unei ale anchete sanitare întreprinse de mine în colaborare cu Dr. I. Cosma în judeţul Sibiu în anii 1931—34, când s'au examinat numai clinic, fără examen radiologie, un număr de 25.852 persone din 24 comune rurale ale acestui judeţ. S'au găsit cu această ocaziune eu leziuni tuberculoase manifeste o proporţie^He 0,71 % din cei examinaţi, dându-ne o morbiditate de tuberculoză de 715,6 la 100.000 locuitori. Dacă înglobăm însă toate formele de tuberculoză constatate, deci cazurile de tuberculoză pulmonară manifestă, împreună cu formele pleurale şi tuberculozele latente, ajungem la o cifră de morbiditate de 12.370 la 100.000 de locuitori. Datele obţinute 'de noi prin aceste două anchete de mari proporţii, sunt apropiate de acelea obţinute pe un material mai redus de alţi cercetători şi ne dovedesc în mod indiscutabil că România face parte dintre statele cu cea mai mare frecvenţă de tuberculoză şi că procesul de tuberculizare a mediului nostru rural se găseşte încă în plină evoluţie. Tototdlată ele ne dovedesc că statisticele oficiale sunt departe de a ne înfăţişa realitatea, deoarece după aceste statistici morbiditatea de tuberculoză ar fi fost între anii 1929—1938, în medie de 550 la 100.000 locuitori (27, 28, 29, 30, 31).

O activitate prodigioasă în domeniul combaterei tuberculozei au desfăşurat şi diferitele noastre societăţi constituite din iniţiativă particulară, ca: Societatea pentru profilaxia tuberculozei, Societatea C.T.C. şi Izolarea tuberculozei. Tot aici trebuie să amintim şi cele patru Congrese naţionale de tuberculoză de-la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Cernăuţi, care au adus o însemnată contribuţie la studiul problemei prevenirei şi combaterei tuberculozei. Intre măsurile de combatere introduse în ţara noastră pe o scară foarte întinsă, amintim vaccinaţiunea preventivă prin

vaccinul B. C. G. care se execută după indicaţiile şi cu vaccinul preparat de Institutul de seruri şi vaccinuri Dr, Cantacuzino» în fine, trebuie să amintim cu satisfacţie înfiinţarea în 1942 a primei catedre de f tizilogie la Facultatea de Medicină din Cluj -Sibiu, ocupată de eminentul nostru coleg Profesor Dr. Daniello şi chemată să dea ţării un număr cât mai mare de ftiziologi bine pregătiţi.

In combaterea malariei, în urma studiilor făcute de Profesorii Zotta şi Mihai Ciucă, s'au întocmit planuri de luptă anti-paludică sistematică, insistându-se asupra necesităţii de a se întreprinde o acţiune energică simultană prin tratamentul rezervorului uman de virus şi prin distrugerea insectei vectoare, anofelul. Pentru prima acţiune se utilizează pe o* scară întinsă preparate medicamentoase de mare valoare terapeutică: chinina sau atebrina cu acţiune schizontocidă şi plasmochina cu acţiune gameticidă, iar pentru acţiunea de desanofelizare se utilizează faţă de insecta adultă protecţiunea mecanică şi desanofe-lizarea ritmică intra- şi para-domestică, până când faţă de larvele de ţânţari se execută delarvizări prin petrol, verde de Paris, sau prin peşti larvivori (32).

Tot în această categorie de măsuri intră şi asanările terenurilor malarigene prin lucrări hidraulice mari, mijlocii şi mici, care s'au realizat prin Comisia interministerială de asanări ma-larice de pe lângă Ministerul Sănănătţii. La aceste măsuri trebuie să mai adăugăm reglementarea irigaţiilor pentru culturile umede, cum sunt orezăriile şi culturile de zarzavat (33).

Ca centre pentru lupta antipaludică au luat fiinţă câteva staţiuni de malarie în Oltenia şi Dobrogea, staţiuni de malario-ferapie pe lângă spitalele mari de boli mintale din ţară şi centre de malarie pe lângă unele institute de cercetări şliinţifice şi ştiinţă aplicată din ţară.

Combaterea malariei rămâne totuşi încă o problemă deschisă având încă aproximativ 400.000 de paludici anual şi trebuind ca problema să intre în faza unor realizări largi şi eficiente pe baza unei legiferări complete a problemei.

In domeniul combaterii turbării deasemenea s'au organizat unele progrese mai ales în timpul din urmă prin legiferarea din 1944 şi prin promulgarea în acelaş an a „Regulamentului legii de poliţie veterinară", prin care se introduc măsuri severe de

poliţie veterinară şi se creează posibilităţi de tratament profilactic 'descentralizat, prin înfiinţarea de subcentre antirabice în toate capitalele de judeţe din ţară. Şi această problemă rămâne încă deschisă şi aşteaptă o rezolvire radicală care este uşor posibilă prin stricta aplicare « dispoziţiilor din legile şi regulamentele în vigoare (34).

Cu toate studiile numeroase şi foarte temeinice care sau făcut privitor la prevenirea şi combaterea pelagrei, totuşi această boală rămâne încă o problemă medico-socială nerezolvită pentru România, unde se înregistrează şi azi încă un număr aproximativ de 30.000 de cazuri de pelagroşi în fiecare an. Problema pelagrei nu se va putea însă soluţiona numai prin măsuri medicale, ea îşi va căpăta o rezolvire radicală numai deodată cu ridicarea standarului de vieaţă a^popiilaţiei şi pe măsura progresului realizat în domeniul cultural şi social economic al ţării (35).

O altă problemă vitală de o covârşitoare importanţă care este încă 'nesoluţionată şi de rezolvirea căreia depinde evoluţia viitoare a capitalului nostru uman este problema ocrotirei mamei şi a copilului şi în legătură cu aceasta combaterea mortalităţii infantile.

Deşi prin legile din 1926 şi 1930 s'au actualizat aceste probleme şi s'au pus în centrul preocupărilor de medicină preventivă, totuşi realizările de pe teren sunt încă departe de a putea tinde Ia o soluţionare favorabilă. Mortalitatea maternă este încă foarte ridicată menţinându-se la proporţia medie de 20—24 decese prin boli puerperale la 100.000 de locuitori, iar mortalitatea infantilă se menţine cu mici variaţiuni la proporţia medie de 20 de decese la 100 de noui născuţi.

Ca instituţii şi mijloace de protecţie maternă dispunem în România în total de 30 de servicii de maternitate înglobând un număr de abia 1244 de paturi; avem numai 7 cămine pentru le-huze, cu 147 locuri şi un număr de 5400 moaşe diplomate pentru toată ţara, iar ca o consecinţă se constată că în Vechiul Regat în 1938 numai 33,6% a naşterilor din mediul rural erau asistate de moaşe diplomate, iar în Transilvania acest procent se ridica până la 61,1% (36).

Pentru combaterea mortalităţii infantile serviciul sanitar al ţării dispune de un număr de 802 servicii de consultaţii de pueri-

cultură, de 19 servicii de pediatrie şi puericultura, 8 Centre pentru ocrotirea copiilor şi cea 700 de cămine de zi sezoniere. In afară de aceasta se mai găsesc în funcţiune 2 preventorii pentru copii proveniţi din mediul tuberculos şi un număr foarte redus de leagăne de copii pe lângă întreprinderile industriale mai mari din ţară.

Problema va trebui să fie soluţionată abia de aici înainte, prin pregătirea unui mare număr de personal tehnic de specialitate, prin punerea în funcţiune de numeroase alte istituţii ca: leagăne, centre, dispensare, cămine de zi, e tc , dar mai ales printr'o foarte intensă şi perseverentă activitate de educaţie igienică prin şcoli de mame, şcoli de igienă şi gospodărie pentru femei şi prin acţiunea neîntreruptă şi bine susţinută a surorilor de ocrotire, elemente hotărâtoare în rezolvirea acestei importante şi vitale probleme de sănătate publică.

In domeniul igienei şcolare, deasemenea se pot înregistra unele progrese care s'au realizat în ultimele decenii. Amintim în primul rând, înmulţirea medicilor şcolari specalizaţi în această disciplină şi ca urmare introducerea unei mai vii activităţi nu numai în domeniul igienei factorilor de mediu: localuri de şcoală, mobilierul şcolar şi locuinţa elevilor, ci o preocupare mai serioasă şi sistematică şi faţă de elevii şcolari şi corpul didactic. Sistematizarea examenelor de triaj, a vizitelor periodice a elevilor; introducerea carnetelor de sănătate individuale pentru elevi şi înfiinţarea de numeroase policlinici şcolare, sunt tot atâtea realizări care marchează un progres real în acest domeniu. Prin înfiinţarea de numeroase cantine şcolare, s'a venit efectiv în ajutorul elevilor lipsiţi de mijloace, iar prin introducerea în şcoli şi în educaţia extraşcolară a surorilor de ocrotire, care fac demonstraţii practice de igienă individuală elevilor, se aduce mereu o reală contribuţie la opera de ridicare a cu] turei igienice a generaţiilor de mâine ale neamului nostru.

Problema combaterii boalelor venerice deasemenea a evoluat fără să se fi ajuns încă la o soluţionare a ei. Legea sanitară şi de ocrotire din 1930 desfiinţează casele de prostituţie şi introduce neoreglementarismul; asigură obligativitatea şi gratuitatea tratamentului; prevede penalităţi pentru cei ce transmit infecţia venerică, iar ca instituţie centrală de combatere se prevăd şi se înfiinţează dispensare antivenerice. Legea pentru

prevenirea şi combaterea bbalelor venerice din 1943 reînfiinţează casele de prostiituţie; accentuiază obligativitatea şi gratuitatea tratamentului; introduce pedepse foarte severe pentru delictul de contaminare şi introduce certificatul prénuptial obligator (37).

In domeniul igienei propriu zise şi a salubrităţii publice, perioada de după războiul mondial este destul de bogată în realizări, mai ales dlë ordin programatic. Legea sanitară şi de ocrotire din 1930 conţine norme şi dispoziţii numeroase şi în perfectă concordanţă cu stadiul actual al ştiinţei în această materie. Amintim între altele: obligaţia controlului din partea serviciului sanitar public al locuinţelor, stabilimentelor publice şi particulare, a lucrărilor în legătură cu igiena şi salubritatea publică întreprinse de comune şi judeţe; ob^aţ ia comunelor de a nu putea întreprinde nici un fel de lucrare edilitară înainte de a fi fost asigurată alimentarea cu apă potabilă a populaţiei şi lucrările necesare de îndepărtare a rezidiilor domestice. Se! mai introduc măsuri moderne de igienă industrială şi de protecţie a muncitorilor faţă de riscurile profesionale. Administraţiile comunale sunt obligate prin lege să îşi întocmească regulamente proprii de salubritate publică prin cari să se reglementeze îndepărtarea şi depozitarea gunoaielor şi a rezidiilor din gospodărie, curăţirea străzilor, a şanţurilor şi a canalurilor de scurgere; îngrădirea şi cultivarea locurilor virane, construirea latrinelor, poliţia Înmormântărilor şi întreţinerea fântânilor publice.

Pe lângă normele generale şi speciale, stabilite prin legi şi regulamente, se pot înregistra în ultimele două decenii şi realizări practice pe terenul igienei şi salubrităţii publice, prin înmulţirea şi ameliorarea igienică a fântânilor publice din mediul rural, prin înfiinţarea de numeroase băi populare, prin pavarea de străzi şi în general prin o mai bună îngrijire igienică a localurilor publice, a locuinţelor şi a dependenţelor din gospodărie, ca rezultat a unor acţiuni periodicei bine susţinute în cadrul organizării „săptămânii igienei" sau ,,săptă-mânei curăţeniei" care în unele regiuni ale ţării au dat rezultate satisfăcătoare.

Totuşi în acest domeniu rămâne încă enorm de mult de realizat. Din 176 de oraşe româneşti numai 74 dispun de apro-

vizionare centrală cu apă potabilă şi numai 57 de oraşe au sistem de canalizare pentru îndepărtarea imundiciilor. In mediul rural dispunem de abia 5 fântâni pentru un grup de 100 persoane şi acestea de multe ori sunt construite neigienic şi rău întreţinute. Din cele aproape 4 milioane de locuinţe particulare care există în România, numai 50% sunt corespunzătoare din punct de vedere igienic şi abia 60 % din ele dispun de latrine proprii bine construite (38).

Igiena personală deasemenea lasă încă foarte mult de dorit, cu deosebire în mediul nostru rural şi ea nu se poate ridica la un adevărat cult al sănătăţii, cum ar fi idealul, decât prin ridicarea standardului de veaţă al populaţiei, care la rândul ei depinde de ridicarea social-economică şi mai ales de progresul cultural. Acţiunea principală va trebui deci îndreptată în aceasta direcţie şi va trebui susţinută prin o sistematică şi perseverentă operă de educaţie a poporului în igienă prin utilizarea tuturor mijloacelor care ne pot sta la îndemână şi care s'au dovedit bune şi eficiente în alte părţi.

* * *

Am schiţat în med sumar evoluţia în România a măsurilor de igienă aplicată din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Nu se poate contesta că într'un Stat încă tânăr şi care se găseşte în plină fază de aşezare şi organizare, s'au realizat în acest domeniu progrese destul de însemnate şi că ţara noastră s'a năzuit să ţină, pe cât a fost posibil, pas cu evoluţia concepţiilor ştitinţifice moderne în această materie. Trebuie însă să recunoaştem în acelaş timp că mai avem încă mult, foarte mult, de realizat aproape în toate compartimenteile care fac parte din această vastă şi importantă disciplină, până ce vom putea ajunge la acelaş nivel de progres cu al statelor civilizate din occidentul Europei, sau cel puţin la egalitate cu unele din statele din nemijlocita noastră vecinătate.

Se pune acum cu drept cuvânt întrebarea: care pot fi perspectivele evoluţiei viitoare a igienei aplicate în România şi care este drumul pe care va trebui să meargă în viitor serviciul nostru sanitar, pentru a putea realiza în mod optimal ocrotirea şi promovarea sănătăţii publice româneşti?

Răspunzând acestei întrebări, trebuie să accentuăm chiar delà început, că măsurile 'de igienă aplicată, nu se vor mai putea menţine nici în cadrul restrâns al concepţiei formulate de Pettenkoffer care consideră igiena ca ,,studiul pentru cunoaşterea mediului în care trăieşte omul sănătos şi a instalaţiilor care condiţionează şi au ca scop bunăstarea locuitorilor" (39), şi nici în concepţia formulată de un alt mare igienist german Johann Peter Frank (40), după care poporul sau colectivitatea este un simplu obiect căruia i-se aplică de către autoritatea tutelară de Stat măsurile sanitare şi nu un subiect care trebuie să participe activ şi conştient la executarea acestor măsuri. Va trebui mai curând să acceptăm gândirea lui Grotjahn (41), care fixează ca scop natural al igienei: generalizarea culturii igienice prin răspândirea şi aplicarea cunoştinţelor şi măsurilor prescrise de ştiinţă îif*cele mai largi straturi ale populaţiei, deoarece o sănătate publică optimală nu se poate obţine.decât prin participarea activă şi conştientă a tuturor cetăţenilor la acţiunea de conservare şi promovare a ei.

O igienă activă şi aplicată în acest sens, se poate concepe numai dacă avem realizate în mod optimal condiţiile de ameliorare igienică a mediului extern, deci într'un mediu de civilizaţie avansată şi având în acelaş timp şi participarea activă şi conştientă a populaţiei la toate acţiunile ce se întreprind în interesul sănătăţii individuale şi colective, deci într'un mediu avansat şi din punct de vedere cultural.

Astfel privită problema, perspectvele evoluţiei viitoare a igienei aplicate în ţara noastră, se prezintă sub auspicii puţin încurajatoare. Aceasta, pe dle o parte, din cauza stărilor economice înapoiate, care nu ne-au permis să ajungem încă la o stare de civilizaţie prea avansată, iar pe de altă parte din cauza ignoranţei în care trăieşte încă o bună parte din populaţia noastră, având un standard de vieaţă încă foarte redus.

Ameliorarea radicală a acestor stări dăunătoare, este un imperativ categoric al vremii şi din cauza fenomenelor demografice tot mai alarmante care se manifestă la noi, în parte ca efect direct al războiului, iar în mare parte ca o consecinţă a unor neprevederi şi neglijenţe, mai mult decât condamnabile ale trecutului. Sub influenţa acestor factori, evoluţia demografică a ţării noastre a ajuns la un stadiu oare nu mai poate dai-

nui fără periclitarea celor mai vitale interese ale neamului, vizând nemijlocit chiar existenţa şi viitorul lui. Este o tristă îndatorire pentru noi ca şi din acest prilej să relevăm dramatica' evoluţie a mişcării noastre demografice din ultimele două decenii şi să arătăm că a sosit momentul cel din urmă, în care datori suntem cu toţii, să punem toată energia, toată priceperea şi toate forţele noastre, în serviciu unei acţiuni de adevărată salvare naţională.

Natalitatea, marea şi celebra noastră natalitate, care socoteam că ne dispensează de orice măsuri de prevedere, a scăzut în mod catastrofal în ultimele două decenii ajungând delà proporţia de 37,9%o cât era în 1924 până la 23,4%o, în 1943, deci marcând o scădere de 14,5%o în decurs de abia 20 ani şi manifestând o tendinţă descădere şi mai accentuată în anii viitori.

In acelaş timp, mortalitatea generală înregistrează o scădere de abia 5,2%o, adică delà 23,3°/oo în anul 1924 la numai 18,l°/oo în 1943. Rezultatul acestui trist bilanţ demografic este că excedentul natural de populaţie a scăzut delà 14,6°/oo în 1924 la abia 5,3%o în 1943, marcând, deci o pierdere de peste 60% în decurs de numai 20 ani. (42).

In acelaş timp mortalitatea infantilă, care constitue problema centrală a sănătăţii publice româneşti, înregistrează numai scăderi neînsemnate delà 20% în 1921 la 18,4% în 1943 şi menţinându-se cu o tendinţă mereu staţionară.

Dacă mai adăugăm la aceste date triste şi constatarea că în medie 50,3% din totalul deceselor unui an sunt reprezentate de grupuri de vârstă delà 0—20 ani, deci grupa tineretului, care trebuie să constituie garanţia viitorului şi mai amintim şi dureroasa constatare a unei evidente scăderi calitative a capitalului nostru uman, — ne putem da seama, că ne găsim în faza unui declin demografic accentuat, şi din această cauză, în faţa unor sumbre perspective de viitor, dacă nu vom fi în stare să luăm măsuri erengice şi urgente de salvare, utilizând în mod eroic simultan, toate mijloacele pe care ştiinţa modernă şi experienţa altora ni le pun la dispoziţie.

Intre aceste măsuri prima şi cea mai importantă este întocmirea unui plan de acţiune de lungă durată, rezultat din cooperarea strânsă şi înţelgătoare a tuturor factorilor cu răspundere

în această problemă, care prin importanţa şi aspectele ei multiple nu mai poate rămâne numai o problemă pur medicală sau sanitară, ci una dintre cele mai însemnate şi vitale probleme de bază ale Statului român.

Va trebui să se realizeze în cadrul planului de ansamblu* o colaborare strânsă şi activă între toate organele vieţii dé Stat şi o coordonare a activităţii de ridicare etnobiologică printr'un co-martdament unic chemat să organizeze şi să conducă după norme unitare întreaga acţiune. Activităţile diferitelor departamente şi autorităţi vor trebui să se integreze în planul general de acţiune având în centrul preocupărilor ca principală problemă: Ocrotirea familiei ţărăneşti sănătoase şi procreatoare de noui generaţii umane.

In cadrele acestui plan de ansamblu^xecutarea lucrărilor şi procurarea instalaţiilor necesare pentru alimentarea cu apă potabilă a populaţiunei, îndepărtarea murdăriilor, curăţenia publică, planuri de sistematizare, problema locuinţelor, a încălzitului şi ventilaţiunei şi în general aproape toate problemele în legătură cu ameliorarea igienică a mediului fizic extern, care influenţează vieaţa în colectivitate, sunt în primul rând îndatoriri ale organizaţiilor administrative locale şi a Ministerelor de resort respective, care însă trebuie să lucreze în acest domeniu după normele şi indicaţiile date de igiemişti, deci în strânsă şi activă colaborare cu serviciul sanitar.

La fel nu se poate asigura o prosperitate economică şi o ridicare a standardului de vieaţă a populaţiei decât prin acţiunea comună a Departamentelor economice şi de educaţie naţională, care împreună cu societăţile culturale şi economice de iniţiativă particulară şi în strânsă colaborare cu serviciul sanitar al ţării, vor putea realiza marea operă de ridicare cultu-ral-econocmiă a populaţiei, iar prin aceasta vor contribui într'o largă măsură la progresul sănătăţii publice şi la prosperitatea tţiologică a capitalului uman.

Această însemnată acţiune de colaborare şi coordonare trebuie însă însufleţită, armonizată şi dirijată de un singur organ central care nu poate fi decât Ministerul Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale, ajutat de un Consiliu interministerial 'care va trebui să cuprindă pe toţi reprezentanţii autorizaţi şi compe-

.tenţi ai diferitelor departamente şi autorităţi indicate şi chemate să contribuie la realizarea ei.

Pentru ca Ministerul Sănătăţii şi întregul serviciu sanitar al ţării, să-şi poată îndeplini însă cu succes această mare însărcinare, este necesar ca el să se transforme dintr'o organizaţie administrativă birocratică şi rutinară, cum a fost până în prezent, întruna cu un caracter pronunţat tehnic şi astfel pe deplin competentă şi capabilă, să rezolve multiplele şi variatele probleme ale sănătăţii publice româneşti. Tehnicizarea Ministerului Sănătăţii şi a întregului aparat sanitar al ţării, este o condiţie esenţială pentru crearea unor posibilităţi largi de acţiune în toate compartimentele vieţii sanitare şi pentru realizarea unei evoluţii pe linia progresului.

La opera de tehnicizare a serviciului nostru sanitar un rol deosebit de important revine Institutelor de Cercetări ştiinţifice şi ştiinţă aplicată, dar în deosebi Institutelor noastre de Igienă şi Sănătate Publică din centrele universitare.

Ele sunt chemate să studieze şi să supună unei minuţioase cercetări ştiinţifice toate problemele mari de sănătate publică în raport cu situaţiile specifice din ţara noastră şi să elaboreze în baza rezultatelor acestor cercetări, normele şi metodele de acţiune cele mai potrivite pentru rezolvirea lor. Tot Institutelor de ştiinţă aplicată le revine îndatorirea de a servi ca centre regionale de îndrumare şi control tehnic pentru toate instituţiile şi serviciile sanitare şi prin specialiştii de care dispun, de a participa efectiv pe teren la acţiunile întreprinse pentru rezolvarea diferitelor probleme sanitare.

Prin punerea în evidenţă şi prin utilizarea cât mai largă a potenţialului tehnic ştiinţific de care dispun Institutele de Igienă şi Sănătate Publică, măsurile atât de necesare de igienă aplicată, vor câştiga în amploare şi extensiune şi vieaţa sanitară a ţării va eşi din diletantismul în care se găseşte r şi va cunoaşte progrese reale şi temeinice în evoluţia ei, spre culmile unei prosperităţi biologice optimale a poporului român.

Măsuri largi de igienă aplicată nu se vor putea introduce decât având Ia dispoziţie o organizaţie vastă şi bine închegată de medicină preventivă cu tot personalul tehnic specializat necesar şi cu toate instalaţiile necesare unei asemenea organizaţii.

Sistemul plăşilor sanitare pentru mediul rural şi a centrelor de sănătate pentru cel urban, va treimi desvoltat şi generalizat, ajungându-se dela modesta cifră de 19 plăşi sanitare şi 4 centre de sănătate câte avem azi, la cel puţin 300 de asemenea centre bine organizate de medicină preventivă. Organizarea şi punerea în funcţiune, a acestor plăşi sanitare este o necesitate şi o condiţie „sine qua non" pentru o acţiune bine în-ghegată de medicină preventivă şi pentru realizarea unui progres în domeniul sanitar.

O altă cerinţă tot atât de importantă este realizarea unei vaste organizaţii sanitare pentru mediul rural, care rămâne cel mai important şi poate singurul rezervor biologic al naţiunei. Pe lângă plăşile sanitare ca centre de acţiune preventivă, va trebui să menţinem şi să desvoltăm încă ̂ dualul sistem al circumscripţiilor sanitare rurala cu atribuţiuni mixte de ordin preventiv şi curativ. Pentru ca circumscripţia sanitară să poată da randamentul- dorit, este necesar ca ea să fie încadrată cu personal medical şi sanitar suficient şi bine pregătit şi să dispună în acelaş timp de Instituţiile de bază necesare, cel puţin câte o casă de ocrotire şi de sănătate completă la sediul circumscripţiei şi câte o casă de ocrotire redusă cu baie populară, în fiecare comună nereşedinţă de medic.

Serviciul sanitar public reorganizat pe aceste baze va putea realiza o însemnată operă de igienă aplicată şi medicină preventivă dacă va avea la dispoziţie în toate compartimentele sale suficient personal tehnic bine pregătit şi pe deplin conştient de mare misiune ce-i este încredinţată. Pregătirea şi selecţionarea acestui personal este una dintre cele mai însemnate şi mai urgente probleme de a cărui rezolvire depinde succesul întregei acţiuni.

Facultăţile de Medicină din ţară au obligaţia de a pregăti un număr cât mai mare de medici sanitari pentru a se putea umplea toate golurile care există în Serviciul sanitar al ţării. Cu deosebire este necesar ca să se formeze un mare număr de medici pentru mediul rural — ne trebuie încă cel puţin 5000 de asemenea medici — oare trebuie să fie cât mai bine pregătiţi, atât din punct de vedere al cunoştinţelor generale de igienă, cât şi în domeniul medicinei preventive: igienă, epidemiologie, puericultura şi boli sociale, — acestea constituind cele mai impor-

tánte probleme pe care trebuie să le rezolve în activitatea lor viitoare de pe teren.

Tot Facultăţilor de Medicină le revine sarcina de a se ocupa împreună cu Institutele de Igienă şi Sănătate Publică de specializarea medicilor în igienă şi medicină preventivă şi de perfecţionarea medicilor sanitari, prin organizarea unor cursuri sistematice, la care vor trebui să participe în mod obligator, din 3 în 3 ani, toţi medicii care ocupă posturi în serviciul sanitar al ţării. Nu se mai poate admite, ca pentru rezolvirea celor mai vitale probleme sanitare din mediul rural, să trimitem în luptă echipe de medici insuficiente ca număr, slab pregătite din punct de vedere profesional şi aproape complet dezarmate în ceea ce priveşte utilajul tehnic.

In acelaş timp va trebui să se pregătească în Instituţiile noastre universitare şi pe lângă marile spitale din ţară, un număr cât mai mare de medici specialişti în puericultura, tuberculoză, obstetrică şi boli venerice, socotind că este indispensabilă introducerea specialistului pentru îndrumarea pe teren a acţiunii de combatere a celor mai însemnate dintre bolile sociale care bântuie în ţara noastră.

La fel de importantă este problema pregătirii cadrelor necesare de personal sanitar şi de ocrotire, în primul rând surori de ocrotire, asistente sociale, conductori tehnici sanitari şi moaşe, pentru a se încadra cu personal suficient şi destoinic toate instituţiile şi aşezămintele puse în serviciul acţiunii preventive.

Insistăm în mod deosebit asupra necesităţii de a se forma un număr mare ^~ cel puţin 6000 — de surori de ocrotire, elemente esenţiale şi indispensabile in opera dé ridicare a culturii igienice a populaţiei, printr'o acţiune sistematică de educaţie în igienă şi îh acelaş timp factorii cei mai activi şi mai utili, în opera de ocrotire a familiei şi de combatere a mortalităţii infantile. Cu randamentul actual al celor 5 Institute de surori de ocrotire de care dispunem şi care ne-au dat un număr de abia 600 surori de ocrotire câte se găsesc azi în funcţiune, nu vom ajunge niciodată la numărul necesar, încât se impune ca un imperativ categoric înfiinţarea de noui Institute de surori de ocrotire în principalele centre medicale din ţară, după cum se impune şi reorganizarea şi simplificarea învăţământului teoretic şi practic pentru acest personal.

Din succinta enumerare a celor mai arzătoare nevoi ale serviciului nostru sanitar, se impune constatarea ca acest serviciu, cu toate progresele incontestabile pe care le-a realizat în ultimele 'decenii, este încă departe, de a corespunde marilor necesităţi sanitare ale ţării. Se cer încă realizări importante şi reforme structurale radicale, pentru a-1 ridica la acel grad de desvoltare, care să-i permită a influenţa prin acţiunea sa în mod favorabil şi hotărîtor mersul sănătăţii publice româneşti. Trebuie să se depună încă multe şi mari eforturi şi să se aducă încă însemnate sacrificii, pentru a moderniza şi ridica aparatul nostru sanitar la nivelul pe care-1 dorim, dar mai ales va trebui să depunem toate stăruinţele şi întreaga noastră pricepere, pentru a ne creea a vastă şi activă organizaţie de medicină preventivă. Dacă pentru acţiunea de medicină curativă se cer instituţii mari, înzestrate cu numeroase instâfaţii tehnice, adeseori foarte complicate şi costisitoare, pentru acţiunea preventivă, este nevoie în primul rând de personal tehnic specializat, cât mai numeros şi cât mai bine pregătit pentru această importantă misiune socială şi naţio