“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu

el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

Numărul 94 (2016), Duminica dinaintea Botezului Domnului

Evanghelia: Marcu 1, 1-8*

Î nceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în profetul Isaia: Iată, Eu îl trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu,

care-Ţi va pregăti calea; glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările. Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Şi ieşeau spre el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, cu cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămin-telor. Eu v'am botezat cu apă, dar el vă va boteza cu Duh Sfânt“.

Viaţa pocăinţei noastre nu este o “îmbunătăţire”, nu este vorba de societate, de vreo consideraţie omenească, istorică, seculară de orice chip. Astăzi aş vrea să trezesc în inimile şi în sufletele fraţilor mei creştini şi surorilor adevărata dimensiune a pocăin-ţei. Începem cu moralitate – dar ceea ce căutăm noi şi ceea ce trebuie să căutăm este ceea ce strigă inimile noastre dintru începutul zămislirii noastre în lumea asta: Viaţă! Pocăinţa este întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsu-ra în care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi necunoscând lumina, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul. Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii omului, prin viziunea asta - fie ea viziune în sen-sul deplin al cuvântului, fie ea o înţelegere mai tăinuită, dar totuşi un fel de “viziune” - numai în măsura acestei viziuni omul este în stare să vadă întâi întunericul, întune-

*)Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu

Care este sensul adevărat al pocăinţei? Părintele Rafail Noica

GLASUL DOMNULUI Pagina 2

ricul în care zace. Numai văzând diferenţa dintre lumina adevărată şi întuneric putem să vedem cât zăcem în întuneric.

De aceea, în pocăinţă, când ne facem pocăinţa, toate trebuiesc îndreptate şi centrate în rugăciune. Dacă vedem că ne este greu să trăim o viaţă morală, ştim, dibuim că nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne aşteaptă. Când încercăm să facem schimbarea asta în viaţa noastră, nu pe ea să ne centrăm, ci să cerem lui Dumnezeu, aşa cum găsim şi-n Psalmi şi-n rugăciuni: “Arată-mi calea în care voi merge“, “Lege pune în calea mea“, legea fiind prima călăuză care mă trece prin jungla patimilor şi a tuturor acestor elemente sau mădulare ale iadului care trăiesc în mine. Dar şi legea, chiar şi Legea lui Moise, şi aş îndrăzni să zic, chiar legile Noului Legământ, noii Biserici, adică Canoanele noastre, nu sunt decât o primă călăuză, pe care trebuie s-o depăşim ca să aflăm Viaţa. (…)

Şi încă nu este destul, dar este un început. Un început poate ca începutul tâlharului de pe cruce, care un adevăr putea să cunoască: că el era păcătos şi vrednic de pe-deapsa morţii, dar Cel din stânga lui, adică Hristos, era nevinovat. A mărturisit aceas-tă nevinovăţie, a săvârşit acest act de dreptate, şi Dumnezeu Care împlineşte nepu-tinţa omului i-a dăruit mai departe să cunoască treapta următoare, harul prin care să strige, sau să şoptească, un cuvânt de mare credinţă: “Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta“. De unde avea să ştie că “ăsta care avea să moară” are o împără-ţie, dacă nu i-a dezvăluit – cum i-a spus Mântuitorul lui Petru când Petru a mărturi-sit: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu“; iar Mântuitorul i-a răspuns: “Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele a putut să dezvăluie ţie această taină, ci Tatăl Meu Care este în ceruri“, – adică harul dumnezeiesc. Aşa gândesc, că tot harul dumnezeiesc, pentru puţină dreptate, aş zice morală, a dezvăluit tâlharului cu mai multă desluşire şi mai multă întregime cine era Cel care se afla lângă el pe Cruce, şi a putut să-şi rostească cuvântul de credinţă. (…)

Dar iarăşi zic: este nevoie să ştim ce facem, şi zic, este nevoie urgentă astăzi. Întot-deauna a fost urgenţă: nu ştim când se va tăia firul vieţii noastre şi în ce fel. Întot-deauna trebuie să fim treji, în toată vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le găsiţi în toate Evangheliile şi în toate spusele Sfinţilor Părinţi. Dar astăzi suntem bătuţi şi bântuiţi de multe urâciuni, la care nu vom putea face faţă cu nimic, decât cu Harul.

Astăzi, cred eu, vin zilele când nu vom putea să facem faţă cu nimic la ce vine să bântuie lumea asta, dar vom înghiţi fără să ne dăm seama otrăvuri peste otrăvuri, vorbesc, de exemplu, de New Age şi tot ce mai aduce el; şi mulţi, multe suflete simple de creştini buni, conştiinţe curate au căzut, mai bine zis, am căzut în multe feluri de rătăciri, fără să ne dăm seama, până când Mântuitorul, în bunătatea Lui, a găsit calea să ne trezească şi să ne aducă la adevărata Credinţă. (…)

GLASUL DOMNULUI

Vedeţi că deşi pocăinţa este o cale pe care o numim anevoioasă, este calea cea strâmtă, este poarta cea îngustă, este cu răstignire şi cu durere; dar este caracteristic pentru Biserică, care nu vrea să dea hrană închipuirilor noastre, să vorbească într-un limbaj foarte modest de fericire, şi singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovniceşti sunt efectele de multe ori dureroase ale vieţii noastre de zi cu zi. Vreau să zic că precum, dacă luăm chipul naşterii, mama naşte în durere, pruncul se naşte plângând. Dar ce vedem noi este nu atâta durerea şi plânsul, cât bucuria naşterii, cum spune Mântuitorul că: “Om s-a născut în lume“. Naşterea în duh, fiindcă este în duh, nu se vede omului din trup, dar în trup simţim durerile, şi despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar stârni în noi o închipuire care ne-ar rătăci privirea de la calea cea dreaptă pe care o vizăm şi spre care mergem.

Este cu neputinţă a descrie cele sfinte. Sfântul Pavel a văzut al treilea cer şi a spus că sunt lucruri pe care limba noastră nu le poate exprima. Dar dacă omul care se pocăieşte nu este cel de alături de tine, ale cărui suferinţe şi lacrimi vezi, şi se pot descrie, ci dacă eşti tu, apăi cu suferinţele şi cu lacrimile o să cunoşti o tainică bucurie, o tainică îndulcire, dar aşa mare, chiar când e tainică, că nici tu nu observi; dar nici tu n-ai vrea să te lepezi de dureri şi de lacrimi, fiindcă simţi în sinea ta că ceva sfânt se întâmplă. Şi, deci, cel care trăieşte pocăinţă, deşi cunoaşte şi vorbeşte de lacrimi şi de durere, ceea ce el trăieşte mai puternic şi mai cu adevărat este o bucurie, o nădejde nesfârşită, o insuflare a Duhului Sfânt care-i dă putere să treacă - aşa precum şi maica, când naşte, în multă nădejde trece prin acele dureri, ştiind că va avea bucuria de a ţine în ziua aceea un copil în braţe. Aşa că zic: noi, modernii, năpăstuiţi cu o educaţie şi cu o cultură intelectuală analitică, nu mai vedem decât analitic ce ni se pune pe hârtie, dar nu mai avem destulă intuiţie să presimţim ce se ascunde în urma cuvintelor, şi atuncea rămânem poticniţi de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnăvicioasă, aş zice. În loc să presimţim, în intuiţie nădejdea aceasta, aşa cum mama aşteaptă să ţină un prunc în braţe, într-un ceas, sau cât o trece prin durerile acelea, în loc să avem şi noi nădejdea asta, ne poticnim şi rămânem la acele chinuri care sunt singurele care pot fi descrise.

Sursa: Părintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002

Omul făţarnic

Omul făţarnic întotdeauna una are în inimă şi alta pe limbă, una are în minte şi alta la arătare. Omul făţarnic nu are nici mintea sănătoasă, nici inima, nici arătarea, ci toate îi sunt stricate cu aluatul acesta care creşte din vicleşugul inimii lui. Una spune, alta gândeşte, una te sfătuieşte, alta plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este de fapt. Dacă priveşti la făţarnic, îl vezi bocind, rugându-se, spunând că face bine. Dar

Pagina 3

Vitamine duhovniceşti

GLASUL DOMNULUI Pagina 4

toate astea le face urmărind sau câştigul, sau răzbunarea pe altul, sau vătămarea cinstei altuia. Şi câte chipuri nu ia făţărnicia, că nu ajunge vremea şi nimeni nu poate spune felurile vicleşugurilor făţarnicului. De aceea s-a spus că făţarnicul este ca un cameleon.

Viaţa făţarnicului este pestriţă ca râsul. Aţi văzut blana râsului, că are numai ţepi, când albi, când negri, când vineţi. Aşa e viaţa făţarnicului; acum e într-un fel, acum în alt fel. Trece de la o stare la alta, că făţărnicia nu-l lasă să fie cinstit, nu-l lasă să aibă sinceritatea şi nerăutatea sufletului, cum a cerut Hristos: “Fie dar vouă cuvântul ce este da, da, şi ce este nu, nu. Că ce este mai mult, vine de la cel rău”. Hristos îmi cere: dacă inima mea zice da, da să zică şi limba mea; dacă limba mea zice nu, nu voi zice şi cu mintea. Iar dacă inima mea zice da, iar limba nu, sunt făţarnic şi pestriţ, sunt râs, sunt cameleon, sunt drac făţarnic, sunt blestemat de Hristos pentru făţărnicie, că una am în inimă şi alta pe buze.

Sursa: Arhim. Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2007, p. 18

Păcatul meu este otrava vieţii mele

Noi suntem răi, maică! Numai Dumnezeu e bun. Şi Dumnezeu de aia S-a făcut om: să ne dea putere să ne facem buni. Fără puterea Lui, niciun om nu poate fi bun. Poate să fie cumsecade… adică, aşa, dacă nu-l stârneşti. Ia, stârneşte un om bun, să vezi ce poate să facă! Nu? Ei, Dumnezeu ne vindecă de răutate, ne vindecă de vulnerabili-tatea la sugestiile celui rău şi de firea noastră care, fiind slabă şi având nevoi şi slăbi-ciuni, aceste nevoi şi slăbiciuni ne împing să fim răi, ca să ne împlinim nevoile. Nu mai stăm să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Deci, în momentul în care oamenii nu mai sunt în legătură vie cu Dumnezeu, nu-şi dau păcatele să le ridice Dumnezeu – a venit Fiul lui Dumnezeu să ridice păcatul lumii. Păcatul meu este otrava vieţii mele, care se revarsă, în primul rând, asupra copiilor mei, în familia mea, apoi la vecini şi în jurul meu! Când eu Îi dau păcatul lui Dumnezeu, El îl ridică de la mine şi-mi dă harul Lui. Atmosfera se schimbă. În momentul în care omul n-a mai dat măcar de patru ori pe an, măcar o dată pe an, nu şi-a spălat sufletul de aceste păcate, ele au devenit răni. Păcatul e rană, maică! Păcatul este o rană a sufletului. Şi aşa cum rana trupului se infectează cu microbi şi viruşi, sau ce se întâmplă acolo, bacterii… aşa rănile sufletu-lui se infectează cu draci care se cuibăresc în rănile noastre sufleteşti. Şi acei draci sunt mai activi decât microbii. (…) Generaţii de generaţii nu s-au mai spovedit, omul a acumulat păcate, şi-a otrăvit viaţa cu aceste făpturi care ne chinuie, şi viaţa noastră a devenit un iad şi am vrea să ne simţim ca-n rai…

Sursa: Monahia Siluana Vlad, Cu Hristos te intâlnești, mai întâi, în iad, Ed. Lumea Credinței, București, 2013, p. 102