I. Evaluarea echipamentelor prin metodele bazate pe costuri

Orice proces de evaluare bazat pe costuri implică parcurgerea a două etape:

1. Determinarea costului necesitat de achiziţia unui activ similar (identic) activului evaluat dar, în stare nouă;

2. Identificarea şi scăderea gradului de uzură.

1. Categorii de costuri utilizate în evaluare:

Abordarea evaluării prin costuri este o abordare comparativă.

Procesul de evaluare bazat pe costuri implică o comparaţie între activul evaluat şi un activ similar (identic) dar, în stare nouă, care ar putea să-l înlocuiască.

Este vorba de aşa numitul activ substitut.

Activul substitut nu trebuie, neaparat, să fie un activ identic ci, să înlocuiască serviciul oferit de activul evaluat.

Principiul substituţiei:

La baza evaluării prin costuri stă principiul substituţiei.

În cadrul abordării prin costuri, acest principiu presupune că un cumpărător prudent nu va plăti pentru un activ un preţ superior costului costului implicat de dobândirea unui activ substitut, cu o utilitate echivalentă.

Categorii de costuri:

În procesul de evaluare prin metodele bazate pe costuri, baza evaluării o poate reprezenta două categorii de costuri:

- Costul de înlocuire,- Costul de reproducţie.

Costul de reproducţie implică crearea unui activ identic activului evaluat.

Costul de reproducţie reprezintă costul curent de fabricaţie (estimat pe baza preţurilor existente la data evaluării) al unui activ nou , identic activului evaluat, bineînţeles cu aceeaşi utilitate, dar şi cu acelaşi aspect, aceeaşi dimensiune, confecţionat cu aceleaşi sau, aproape, aceleaşi materiale, standarde de producţie, design şi calitate a forţei de muncă, ca şi în cazul activului evaluat.

1

Costul de înlocuire reprezintă costul curent de fabricaţie (cu preţurile existente la data evaluării) al unui activ nou, asemănător activului evaluat, care are utilitatea(echivalentă) cea mai apropiată de cea a activului evaluat.

El reprezintă costul necesar reconstituirii funcţionalităţii sau utilităţii activului respectiv dar, într-o formă sau înfăţişare care poate fi diferită de cea a activului evaluat.Activul substitut ar fi creat cu metode moderne, în concordanţă cu standardele curente, apelându-se la un design modern şi o forţă de muncă de înaltă calificare.

În consecinţă, activul înlocuitor ar putea avea o utilitate mai mare în raport cu cea a activului evaluat.

Cost de reproducţie sau cost de înlocuire?

Se consideră că costul de înlocuire este baza cea mai potrivită în vederea formării opinii asupra valorii.

Profesorul Bonbright J., (1965) sublinia:

Ipoteza că valoarea activului evaluat este determinată de costul curent implicat de construirea sau cumpărarea unui activ identic este nerealistă.

Activele, în general, nu sunt înlocuite de active identice, caracterizate prin aceeaşi dimensiune, acelaşi aspect şi aceeaşi componenţă materială.

Ele sunt înlocuite de active substanţial diferite, de tip modern, proiectate modern pentru a satisface nevoile actuale ale proprietarilor.

Înlocuirea va presupune, în general, o substituţie(ex. costul de înlocuire) şi nu o reproducere identică.

Progresul tehnic determină, de-a lungul timpului, reducerea costurilor de producţie ale echipamentelor.Dacă costul de reproducţie este superior costului de înlocuire, el nu are nici o relevanţă în evaluare.În acest caz, apelarea la costul de reproducţie ca bază de evaluare, determină supraevaluarea activului respectiv.

Activul substitut, luat în considerare în evaluare, ar trebui să fie tipul de activ, cel mai convenabil, din punct de vedere economic (cu preţul cel mai scăzut), care ar putea înlocui serviciul oferit de activul evaluat.

2

Un activ modern este mai atractiv, deoarece oferă o serie de avantaje:- are un preţ de achiziţie mai scăzut (avantajul costului de capital);- implică un cost de exploatare mai redus(avantajul costului de exploatare);- are un randament mai mare (avantajul creşterii productivităţii şi profitabilităţii).

Deşi costul de înlocuire reprezintă un element fundamental în evaluarea prin costuri, costul de reproducţie poate fi calculat în anumite scopuri. De exemplu, el este necesar, în vederea cuantificării unei anumite forme de depreciere funcţională, cea datorată costurilor de capital excedentare.

Diferenţa între costul de reproducţie şi costul de înlocuire reprezintă costul de capital excedentar.

Metoda indexării – metodă de calcul a costului de reproducţieCostul de reproducţie poate fi calculat şi ca un cost istoric actualizat care implică:

- identificarea cheltuielilor efectuate, în trecut, în vederea achiziţiei sau construcţiei activului respectiv;

- actualizarea lor la data evaluării, prin intermediul unui factor de actualizare, calculat prin luarea în considerare a unui indice corespunzător al inflaţiei.

2. Gradul de uzură:

Costul de înlocuire este suma maximă pe care un cumpărător ar plăti-o pentru un echipament.Activul care oferă costul de înlocuire este un activ în stare nouă. De asemenea, el poate fi un activ mai performant, din punctul de vedere al parametrilor de exploatare.

Activul evaluat, de cele mai multe ori, implică un anumit grad de uzură, fiind inferior unui activ în stare nouă.El se caracterizează printr-o anumită durată de exploatare consumată, are o anumită stare şi anumite însuşiri care se pot diferenţia de cele ale activului înlocuitor.Această uzură trebuie identificată şi cuantificată.

Gradul de uzură ce caracterizează activul evaluat îi afectează utilitatea şi, prin urmare, valoarea.

Uzura (deprecierea) în evaluare poate fi privită ca o pierdere de valoare înregistrată de activul care trebuie evaluat, în raport cu activul în stare nouă luat ca bază de comparaţie.

Cu cât gradul de uzură va fi mai mare, cu atât valoarea activului evaluat va fi mai mică în raport cu valoarea activului nou înlocuitor care oferă costul de înlocuire.

Valoarea activului existent = costul de înlocuire-uzura cuantificată

3

Cu cât costul de înlocuire este mai mare, cu atât valoarea va fi mai mare.Cu cât gradul de uzură este mai mare, cu atât valoarea va fi mai mică.

Pierderea de valoare este determinată de diferenţa între starea şi însuşirile activului evaluat şi cele ale activului în stare nouă.

Activul substituent, în stare nouă, poate beneficia de mai multe avantaje în raport cu activul existent:

- o durată de viaţă mai mare;- cheltuieli de exploatare şi întreţinere mai mici;- un cost de achiziţie mai redus;- o productivitate mai mare etc.

În procesul de calcul a deprecierii trebuie să se asigure o cuantificare, în termeni monetari, a tuturor dezavantajelor atribuite activului evaluat, în raport cu activul nou, luat ca bază de comparaţie.

Aceste dezavantaje pot fi grupate, în funcţie de natura lor, în mai multe categorii, determinând mai multe tipuri de uzură:

- uzura(deprecierea) fizică;- deprecierea funcţională;- deprecierea economică.

Uzura totală se determină prin însumarea celor trei tipuri de depreciere meţionate:Uzura totală=Uzura fizică+ Deprecierea funcţională+Deprecierea economică

În procesul de evaluare, se impune identificarea şi cuantificarea în termeni monetari a fiecărui tip de uzură, şi deducerea, pe rând, a acestora din costul de înlocuire.

A. Uzura (deprecierea) fizică

După determinarea costului de înlocuire(de reproducţie) trebuie făcute deduceri pentru toate formele de depreciere.Prima care trebuie luată în considerare este uzură (deprecierea) fizică.

Definirea şi cauzele uzurii fizice

Uzura fizică reprezintă pierderea de valoare sau de utilitate(faţă de utilitatea iniţială) înregistrată de un activ pe măsura utilizării, ca urmare a consumării treptate a duratei sale de viaţă utile(trecerea timpului) sau, ca rezultat al deteriorării, expunerii la diverşi factori de mediu, supunerii unor presiuni fizice etc.

În general ea este un rezultat al micşorării duratei sale de viaţă utile în timp(trecerea timpului), expunerii la factorii naturali de mediu sau la modificări ale mediului

4

înconjurător, defectelor interne rezultate din vibraţii şi frecări în exploatare, precum şi altor factori asemănători.

În condiţiile unei uzuri fizice avansate cheltuielile de întreţinere-reparaţii sunt foarte mari.Uzura fizică este, adesea, estimată procentual:

- un activ în stare nouă are uzura fizică de 0%;- un activ uzat în totalitate şi care nu mai are nici o valoare de casare, are o uzură

fizică de 100%.

Cuantificarea uzurii fizice

În cazul în care se urmăreşte cuantificarea doar a uzurii fizice, evaluatorul trebuie să evite includerea în calcul a deprecierii economice sau funcţionale.Izolarea şi cuantificarea strictă a uzurii fizice este, uneori, dificilă.Adesea, în vederea formării unei opinii în privinţa condiţiei fizice a unui echipament, evaluatorul, trebuie să se bazeze pe comportamentul din trecut al unor echipamente similare

Metodele utilizate în vederea cuantificării uzurii fizice a unui activ sunt următoarele:- observaţia;- cuantificarea uzurii fizice pe baza unor formule;- cuantificarea uzurii fizice în mod direct în unităţi monetare.

I..Observaţia

Metoda presupune o comparaţie între însuşirile activului evaluat şi însuşirile activului înlocuitor în stare nouă.Procedura implică analiza echipamentelor în vederea evidenţierii aspectelor relevante pentru uzura fizică, formarea unei opinii în privinţa acesteia, şi transformarea acestei opinii într-un procent.De asemenea, metoda implică discuţii cu personalul de exploatare, de întreţinere al activului, pentru aprecierea acelor aspecte care nu sunt vizibile(coroziunea internă, etc.).

Se consideră că mărimea uzurii fizice ar trebui să fie rezultatul unei analize aprofundate efectuate, la faţa locului, de către evaluatorul de specialitate (evaluatorul tehnic de specialitate) asupra fiecărui activ în parte şi factorilor determinanţi ai uzurii.Dintre factorii consideraţi răspunzători de uzura fizică a unui echipament pot fi amintiţi următorii:

- regimul(gradul) de utilizare(numărul de schimburi);- condiţiile de mediu în care sunt exploatate activele(medii cu umiditate excesivă,

medii cu temperaturi ridicate);- pregătirea profesională a operatorilor;- pregătirea personalului de întreţinere etc.- respectarea programului de efectuare a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii .- calitatea pieselor de schimb etc.

5

Regimul de utilizare a maşinilor reprezintă, adesea, un indicator bun în vederea aprecierii uzurii fizice. Maşinile utilizate timp de 24 de ore pe zi, se vor deteriora, din punct de vedere fizic, mai rapid decât maşinile identice, utilizate doar 8 ore pe zi.Maşinile utilizate în medii abrazive, corozive, cu praf sau murdărie, se vor deteriora mai repede decât cele identice dar, utilizate în medii curate.Maşinile care au fost supuse unui program corespunzător de reparaţii capitale se găsesc într-o stare fizică mai bună decât cele care necesită reparaţii capitale.

Opinia evaluatorului în privinţa uzurii fizice va fi exprimată sub forma unui procent care va fi dedus din costul de înlocuire ( sau din costul de reproducţie).

II. Cuantificarea uzurii fizice pe baza unor formule

Utilizărea unor formule în vederea determinării gradului de uzură fizică a fost impusă de necesitatea accelerării procesului de evaluare, a imprimării acestui proces, a unui anumit grad pragmatism.

2.1 Gradul de uzură fizică poate fi calculat pe baza formulelor care exprimă gradul de utilizare al activului şi anume:

utilizare efectivă în ore funcţionare /utilizare normată în ore funcţionareutilizare efectivă în ore funcţionare / utilizare totală estimată în ore funcţionare

utilizare totală estimată = utilizare efectivă (ore) + utilizare rămasă estimată (ore)

Exemplu:Durata normată de funcţionare a unui echipament este de 100.000 de ore. Durată de funcţionare efectivă este de 40.000 de ore.Gradul de uzură fizică este de 40%.

Deprecierea calculată în acest mod este o depreciere liniară sau constantă . La 60.000 ore de funcţionare se ajunge la un grad de uzură de 60%, şi aşa mai departe. Acest lucru implică faptul că atunci când echipamentul atinge cele 100.000 ore de funcţionare se atinge un grad de uzură de 100%, adică o uzură totală.Contradicţia apare atunci când echipamentul atinge cele 100.000 ore şi încă mai funcţionează.În asemenea condiţii, se poate estima numărul de ore în care echipamentul mai poate funcţiona.De exemplu, dacă echipamentul a înregistrat 100.000 ore de funcţionare şi se estimează că mai poate funcţiona încă 25.000 ore se apreciază că înregistrează un grad de uzură fizică de 80%:Gradul de uzură fizică estimat = 100.000 ore/(100.000 ore +25.000 ore)=80%

6

Dacă se presupune că un echipament are o durată de funcţionare efectivă de 75.000 de ore şi în urma unei reparaţii capitale i s-a estimat o durată de utilizare rămasă de 50.000 ore.Gradul de uzură fizică estimat: 75.000 ore /(75.000 ore + 50.000 ore)=60%

2.2 Gradul de uzură fizică calculat pe baza ratelor: vârstă/durată de viaţă

Raportul între vârsta şi durata de viaţă a unui activ poate să fie utilizat, de asemenea, în vederea cuantificării uzurii fizice.În funcţie de scopul evaluării pot fi utilizate diferite definiţii specifice evaluării pentru numărătorul şi numitorul din raportul vârstă/durată de viaţă. Numărătoru l poate să fie reprezentat de:

Vârsta cronologică a unui activ - reprezintă numărul de ani care au trecut din momentul construirii sau punerii iniţiale în funcţiune a activului.Vârsta efectivă(reală) a unui activ - reprezintă vârsta determinată de starea efectivă a activului la momentul evaluării.

În vederea estimării vârstei efective a unui activ se ia în considerare efectul reparaţiilor capitale şi întreţinerii asupra stării efective a acestuia.Dacă un activ a fost întreţinut în mod corespunzător şi a parcurs programul de reparaţii capitale stabilit, vârsta sa efectivă va fi, în mod normal, mai mică, chiar, semnificativ, mai mică, în raport cu vârsta sa cronologică.

Vârsta efectivă este, deseori, mai adecvată ca numărător în raportul vârstă/durată de viaţă decât vârsta cronologică

La numitor pot fi utilizate mai multe categorii de durate de viaţă:

- Durata de viaţă utilă;- Durata de viaţă fizică;- Durata de viaţă economică.

1. Durata de viaţă utilă poate fi de două categorii: a) durata de viaţă utilă normală;b) durata de viaţă utilă rămasă.

Durata de viaţă utilă normală(DVUN) este numărul de ani în care se aşteaptă ca un activ în stare nouă să fie exploatat în întreprindere până la momentul scoaterii lui din funcţiune.Stabilirea duratei de viaţă utile normale se face prin analiza datelor statistice privind perioadele de-a lungul cărora au fost exploatate active similare, în condiţii de exploatare similare.Ea se deosebeşte de durata de viaţă economică (durata de timp în care un activ poate fi utilizat în mod rentabil) determinată pe baza unui calcul teoretic.

7

Durata de viaţă utilă normală a unui activ poate fi mai mare decât durata lui de viaţă economică, deoarece proprietarul poate opta să nu retragă activul din funcţiune, la data expirării duratei sale de viaţă economică, teoretică.

Durata de viaţă utilă rămasă (DVUR) reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că un activ, cu o anumită vârstă efectivă, va mai fi exploatat, până la momentul retragerii lui din funcţiune.

Durata de viaţă utilă rămasă poate fi aproximată prin deducerea vârstei efective (Vef.) a activului din durata sa de viaţă utilă normală:

DVUR= DVUN-Vef.

În acest caz, durata de viaţă utilă rămasă are la bază datele statistice referitoare la duratele de exploatare a activelor similare, în condiţii de exploatare similare.Totuşi, se consideră că această modalitate de calcul a duratei de viaţă utile rămase reprezintă o simplificare, nefiind corectă în orice situaţie.Şi aceasta ca urmare a faptului că în stabilirea duratei de viaţă utilă a unui activ este mai corect să se ia în considerare starea efectivă a activului şi posibilitatea sa de utilizare în continuare în activitatea respectivă. Se consideră că este mai corect ca durata de viaţă utilă rămasă să fie rezultatul unor estimări.

2. Durata de viaţă fizică poate fi, de asemenea, de două categorii:

a) Durata de viaţă fizică totală;b) Durata de viaţă fizică rămasă.

Durata de viaţă fizică totală reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că un activ, în stare nouă, va putea fi exploatat, acesta rezistând din punct de vedere fizic, până la momentul deteriorării şi scoaterii lui din funcţiune, strict, din cauze fizice, fără a fi luată în considerare posibilitatea retragerii din funcţiune mai devreme, din cauza deprecierii funcţionale sau economice.

Durata de viaţă fizică rămasă reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că un activ cu o anumită vârstă efectivă, va mai putea fi exploatat, acesta rezistând din punct de vedere fizic, până la momentul deteriorării şi scoaterii lui din funcţiune, strict, din cauze fizice, fără a fi luată în considerare posibilitatea retragerii din funcţiune mai devreme, din cauza deprecierii funcţionale sau economice.

3. Durata de viaţă economică

a) durata de viaţă economică totală;b) durata de viaţă economică rămasă

8

Durata de viaţă economică totală (DVE) reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cătora se apreciază că un activ în stare nouă va putea fi utilizat în mod rentabil, în activitatea în care a fost alocat iniţial.Durata de viaţă economică totală reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora un activ în stare nouă poate fi utilizat până la momentul în care s-ar impune, înlocuirea lui, din motive de eficienţă, cu un activ similar în stare nouă, mai eficient însă, care poate oferi un serviciu echivalent.

Durata de viaţă economică este influenţată de deprecierea funcţională şi economică a activului evaluat.Factorii deprecierii economice sau funcţionale pot limita durata de viaţă economică a unui activ.

De obicei: DVE<DVUN DVE< DVF

Durata de viaţă economică rămasă (DVER) reprezintă reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că un activ cu o aumită vârstă efectivă va putea fi utilizat, în mod rentabil, în activitatea în care a fost alocat iniţial.Ea poate fi aproximată, uneori, prin deducerea vârstei efective a activului din durata sa de viaţă economică:

DVER= DVE-Vef

Totuşi se consideră că acest mod de calcul implică o importantă simplificare, fiind mult mai corect ca durata de viaţă eonomică rămasă să fie stabilită pe baza unor estimări.

Din punct de vedere strict conceptual, gradul de uzură fizică poate fi calculat cu ajutorul următoarelor formule:

Grad de uzură fizică=vârstă cronologică (Vcron)/durată de viaţă fizică(DVF)Grad de uzură fizică =vârstă efectivă (Vef)/durată de viaţă fizică(DVF)

De exemplu, dacă un activ are o vârstă efectivă de 8 ani şi o durată de viaţă fizică de 20 de ani, gradul de uzură fizică va fi de 40%.

Sau, dacă se dezvoltă formula de mai sus, gradul de uzură fizică devine:

Grad de uzură fizică=vârsta efectivă (Vef) /[vârsta efectivă(Vef) + durata de viaţă fizică rămasă(DVFR)]

În vederea evaluării se utilizează, în mod frecvent, durata de viaţă utilă normală în locul duratei de viaţă fizică, şi vârsta efectivă în locul vârstei cronologice.

În aceste condiţii gradul de uzură fizică poate fi calculat cu ajutorul formulei:

9

Grad de uzură fizică= vârstă efectivă (Vef)/durată de viaţă utilă normală(DVUN)sau:

Grad de uzură fizică= vârstă efectivă (Vef)/ [vârstă efectivă(Vef)+ durată de viaţă utilă rămasă(DVUR)

Este esenţial ca evaluatorul să înţeleagă că unele din definiţiile prezentate mai sus (în special pentru numitor), dacă sunt substituite în ecuaţia vârstă/durată de viaţă vor cuantifica mai mult decât uzura fizică.Cuantificarea unei mărimi mai mari decât uzura fizică este adesea de dorit, dar evaluatorul trebuie să fie conştient de acest lucru.

III. Metoda cuantificării directe în unităţi monetare

Metoda se referă la măsurarea uzurii fizice în unităţi monetare.Tehnica vârstă/durată de viaţă este mai utilă în vederea evaluării uzurii în cazul activelor cu o durată de viaţă consumată redusă ( aproape noi) sau a celor situate la mijlocul duratei lor de viaţă.În situaţia în care sunt necesare cheltuieli mai mari în vederea soluţionării unei deficienţe fizice, sau dacă se constată că o anumită componentă a activului evaluat are o durată de viaţă fizică rămasă scurtă fiind posibilă înlocuirea lui, atunci se poate apela la metoda cuantificării uzurii fizice pe baza sumelor necesare a fi investite în vederea înlăturării deficienţei sau înlocuirii componentelor.

Din acest punct de vedere, există două categorii de uzură fizică:- uzură fizică recuperabilă;- uzură fizică nerecuperabilă.

Metoda cuantificării directe în unităţi monetare se utilizează numai în vederea evaluării uzurii fizice recuperabile.Uzura sau deprecierea este recuperabilă atunci când, din punct de vedere economic, remedierea sa este fezabilă, adică creşterea de valoare (şi utilitate) rezultată în urma remedierii, este superioară costului implicat de aceasta.

Metoda cuantificării uzurii fizice direct în unităţi monetare este aplicabilă în cazul în care anumite componente ale activului s-au deteriorat dar, din punct de vedere economic, repararea sau înlocuirea lor este fezabilă (ele pot fi recuperate, din punct de vedere economic).De aici şi denumirea de uzură fizică recuperabilă.Exemple de uzură fizică, în general, recuperabilă:

- înlocuirea unui motor,- repararea unei maşini unelte.

Uzura sau deprecierea fizică este nerecuperabilă în situaţia în care, din punct de vedere economic, remedierea deficienţei nu este fezabilă, creşterea de valoare şi utilitate, obţinută în urma remedierii, fiind inferioară costului implicat de aceasta.

10

În cazul în care se doreşte calculul gradului de uzură fizică a unui activ, evaluatorul trebuie să identifice, să separe şi să cuantifice atât uzura recuperabilă cât şi pe cea nerecuperabilă.În aceste condiţii, activul evaluat este analizat din două puncte de vedere: al uzurii fizice recuperabile şi nerecuperabile.

Uzura fizică totală=uzura fizică recuperabilă + uzura fizică nerecuperabilă

Uzura fizică recuperabilă se exprimă direct în unităţi monetare.

Uzura fizică nerecuperabilă se cuantifică prin metodele cunoscute:- metoda observaţiei;- raportul vârstă/durată de viaţă;- raportul utilizare efectivă/utilizare totală estimată.

B. Deprecierea funcţională

După cuantificarea deprecierii fizice un alt tip de depreciere care trebuie evaluată de către evaluator este deprecierea funcţională.Cuantificarea deprecierii funcţionale reprezintă următoarea etapă care trebuie parcursă în evaluarea bazată pe costuri.

Deprecierea funcţională reprezintă pierderea de valoare sau de utilitate determinată de diferenţa între însuşirile activului evaluat şi cele ale activului substituent, în stare nouă, construit cu o tehnologie modernă.Ea rezultă în urma comparării activului evaluat cu un activ mai eficient sau cu unul mai ieftin realizat pe baza noilor tehnologii.

Un echipament este considerat depreciat funcţional în cazul în care funcţiile acestuia pot fi îndeplinite mai eficient de alte active asemănătoare.

Uneori evaluatorii fac distincţia între deprecierea funcţională şi deprecierea tehnologică, unde:

- deprecierea funcţională: pierderea de valoare determinată de diferenţa dintre productivitatea activului nou şi cea a activului evaluat ;

- deprecierea tehnologică: pierderea de valoare determinată de diferenţa dintre designul şi materialele de construcţie pe baza căruia sunt realizate activul nou şi cele aferente activului evaluat.

Există mai multe forme de depreciere fucţională, dintre care menţionăm:- deprecierea funcţională determinată de costul de capital excedentar;- deprecierea funcţională determinată de costurile de exploatare excedentare.

11

Deprecierea funcţională determinată de costul de capital excedentar:

Această formă de depreciere apare în cazul în care costul de înlocuire al unui echipament este inferior costului de reproducţie.

Diferenţa între costul de reproducţie şi costul de înlocuire reprezintă costul de capital excedentar.

Acest lucru înseamnă că în vederea achiziţionării unui activ înlocuitor, în stare nouă, cu utilitatea cea mai apropiată utilităţii activului evaluat, se plăteşte mai puţin.Substituţia implică un cost mai scăzut în raport cu reproducerea identică.

Un cost de înlocuire inferior costului de reproducţie se datorează progresului tehnic din ramura producătoare a echipamentului respectiv, îmbunătăţirilor şi modificărilor care se produc în design, materialele de construcţie, metodelor de producţie, dimensiune etc.

Deprecierea funcţională determinată de costurile de exploatare excedentare:

Al doilea tip de depreciere funcţională este cauzat de costurile de exploatare excedentare. Din acest motiv ea mai poartă numele de depreciere din exploatare.Această formă de depreciere apare în cazul în care activul evaluat generează costuri de exploatare superioare activului înlocuitor, în stare nouă.

Aplicarea noilor tehnologii determină nu numai ieftinirea activelor(un cost de achiziţie mai mic) ci, şi micşorarea costurilor implicate de exploatarea acestora(costuri de exploatare mai mici) şi, implicit, creşterea eficienţei lor.

Cuantificarea deprecierii din exploatare implică o comparaţie între costurile de exploatare ale activului evaluat şi cele ale activului care reprezintă baza de comparaţie(care oferă costul de înlocuire).

Elementele de costuri care ar trebui analizate în vederea evidenţierii deprecierii din exploatare sunt:

- cheltuielile cu forţa de muncă antrenată în exploatarea activului;- cheltuielile generate de consumurile de materii prime, energie şi utilităţi pentru

activitatea de exploatare;- cheltuielile implicate de materialele şi forţa de muncă implicată în activitatea de

întreţinere etc.;

Estimarea deprecierii din exploatare presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. Determinarea costului de exploatare pe unitate de produs, în cazul activului evaluat;

2. Procurarea informaţiei cost de exploatare pe unitate de produs în cazul activului modern înlocuitor;

3. Determinarea diferenţei între cele două costuri de exploatare unitare.

12

4. Transformarea diferenţei dintre costurile de exploatare unitare, în cost de exploatare excedentar anual, estimat că va fi generat de activul evaluat în urma exploatării lui viitoare în activitate, pe baza următoarei relaţii:

Cost de exploatare excedentar anual = cost de exploatare excedentar pe unitate de produs * producţia anuală proiectată a fi obţinută cu activul evaluat

Costul de exploatare excedentar anual are un caracter estimat.

5. Diminuarea costului de exploatare excedentar anual cu economiile fiscale generate de activul evaluat în raport cu activul nou înlocuitor, ca urmare a surplusului de costuri de exploatare (costuri de exploatare mai mari înseamnă impozite mai mici).Avantajul economiilor fiscale diminuează costurile de exploatare excedentare

anuale estimate şi, implicit, nivelul deprecierii de exploatare.6. Estimarea duratei de viaţă utilă rămasă a activului evaluat(durata de timp de-a

lungul căreia se vor înregistra costurile de exploatare excedentare);7. Actualizarea costurilor de exploatare excedentare anuale, diminuate cu

economiile fiscale calculate, prin intermediul unei rate de actualizare care să reflecte riscul costurilor respective.

Rata de actualizare se situează, de obicei, la nivelul costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii sau, poate înregistra chiar un nivel mai redus datorită faptului că riscul neînregistrării excedentului de costuri este mai mic decât riscul nerealizării cash-flow-ului net al întreprinderii.

Deprecierea din exploatare este definită ca fiind valoarea actualizată a costurilor de exploatare excedentare anuale estimate.

Activul evaluat va continua să genereze costuri de exploatare excedentare până la momentul la care el va fi înlocuit cu altul nou (atinge uzura totală sau înainte de acest moment).

C. Deprecierea economică

Ultima etapă în implementarea abordării evaluării prin costuri o reprezintă estimarea deprecierii economice.Deprecierea economică(denumită uneori şi depreciere externă) reprezintă pierderea de valoare sau de utilitate, cauzată de factori externi :

- majorarea costurilor cu materii prime(fără a fi compensate prin creşterea preţului produselor);

- majorarea costurilor cu forţa de muncă(fără a fi compensate prin creşterea preţului produselor);

- reducerea cererii pentru produsele finite;- creşterea concurenţei;- politici de mediu sau alte măsuri legislative;

13

- inflaţia sau rate majorate ale dobânzii;- alţi factori similari.

Dificultatea în cuantificarea întregului efect al deprecierii economice reprezintă unul din punctele slabe ale abordării prin cost.Deprecierea economică este determinată de cauze externe care afectează întreaga afacere(toate activele corporale şi necorporale) mai degrabă decât unele active individuale sau, grupuri izolate de active.

Din acest motiv, deprecierea economică este, adeseori, cuantificată la nivelul întregii afaceri, prin abordarea bazată pe fluxuri.Aceasta implică o comparaţie între veniturile care ar fi fost generate în situaţia în care nu ar fi acţionat factorii generatori de uzură economică, pe de o parte, şi veniturile estimate în condiţiile acţiunii acestor factori, pe de altă parte.

Există totuşi aumite forme de depreciere economică care pot fi cuantificate în cadrul abordării pri costuri.

1 . Inutilitatea formă de manifestare a deprecierii economice :

Valoarea activului va fi penalizată în cazul în care acesta este deficitar din punctul de vedere al utilităţii în exploatare. Inutilitatea activului se reflectă în gradul redus de utilizare al acestuia, semnificativ, mai scăzut în raport cu capacitatea proiectată (capacitatea de producţie efectiv utilizată este inferioară capacităţii de producţie proiectate) şi, în menţinerea acestei stări o perioadă de timp semnificativă.Factorii care generează inutilitatea, determină o pierdere de valoare pentru activul analizat, care poate fi privită ca o penalitate pentru inutilitatea acestuia.Pierderea de valoare determinată de inutilitate poate fi cuantificată prin câteva metode. Una dintre acestea implică efectuarea diferenţei între investiţia de capital aferentă capacităţii de exploatare proiectate şi, investiţia de capital, mai mică, aferentă nivelului actual de exploatare al echipamentului (capacităţii efectiv utilizate).

2. O altă formă de manifestare a deprecierii economice o reprezintă creşterea costurilor de exploatare ca urmare a acţiunii unor factori externi.Factorii externi nefavorabili pot determina creşterea costurilor generate de exploatarea unui echipament.De exemplu: creşterea costurilor cu materii prime determinate de anumite restricţii sau crize de materii prime, falimentul unor furnizori, majorarea taxelor vamale etc.Costurile de exploatare excedentare cauzate de factori externi pot fi cuantificate şi transformate într-o penalitate pentru depreciere economică, apelând la aceeaşi metodologie ca în cazul cuantificării deprecierii din exploatare.Deprecierea economică determinată de costurile de exploatare excedentare se determină ca o valoare actualizată a surplusului de costuri generat în condiţiile acţiunii factorilor externi nefavorabili, în comparaţie cu situaţia absenţei lor.

14

Etapele evaluării activelor prin abordarea bazată pe costuri

Abordarea bazată pe costuri implică parcurgerea a două etape:1. Calulul costului de înlocuire;2. Cuantificarea şi deducerea deprecierii.

Etapizarea deducerii deprecierii:

Succesiunea tradiţională a deducerii deprecierii în cazul evaluării prin costuri este următoarea: Etapa nr.1 Cost de reproducţie

- Cost de capital excedentar (Deprecierea funcţională determinată de costul de capital excedentar)

= Cost de înlocuire

Etapa nr. 2 - Uzura fizică= Cost de înlocuire diminuat cu uzura fizică

Etapa nr. 3 - Deprecierea funcţională determinată de cheltuielile de exploatare excedentare)

= Cost de înlocuire diminuat cu uzura fizică şi funcţională Etapa nr. 3 - Deprecierea economică

= Valoarea echipamentului (Cost de înlocuire diminuat cu toate formele de uzură)

15

16