Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Aspecte privind

Europa în sistemul relaţiilor internaţionale

Sibiu - 2004

Cuprins

I. Problematica echilibrului european 3

II. România, echilibrul european şi implicarea în conflicte 7

III. Conflicte europene. Gestionarea crizelor 9IV. Pacea de după primul război mondial şi problemele legitimităţii

învingătorilor şi învinşilor 14

V. Problematica celui de al doilea război mondial 19

VI. Alianţa învingătorilor, construcţie a viitorului Europei 23

VII. Trecerea la lumea bipolară 29

VIII. Conflicte pe parcursul Războiului rece 39

IX. 1989-1990: destinul unităţii statale a României

pe ruta Bonn-Budapesta-Moscova 56

X. Europa, Alianţa Nord-Atlantică şi terorismul musulman 62

XI. Aspecte privind politica securităţii naţionale a României în condiţiile globalizării 73

XII. Impactul conflictelor internaţionale asupra modului de promovare a politicii de integrare euro-atlantică 80XIII. Adevărul şi libertatea de a critica vechiul regim politic 83

XIV. Bibliografie selectivă 85

I. Problematica echilibrului european

Marile monarhii ale epocii moderne, după constituirea şi consolidarea lor, şi-au

îndreptat privirile afară, căutând să-şi mărească teritoriile şi puterea pe seama statelor mai

slabe; în consecinţă, împotriva tendinţelor expansioniste ale câte unei mari puteri, „care

ameninţa să rupă raportul de forţe dintre puterile concurente” a fost adoptată şi ridicată la rang

de principiu, în practica relaţiilor internaţionale, ideea de echilibru.

Consecinţa firească a acestei noi politici a dus la intensificarea legăturilor între părţile

interesate, fapt reflectat direct asupra ambasadelor permanente. Constatăm astfel, că din

instinctivă şi empirică, cum se manifestase în secolul al XV-lea la statele italiene, politica de

echilibru devine, în veacul al XVII-lea, raţională, ceea ce determină ca ea „să se ridice la

înălţimea unei reguli de drept, capabilă să domine relaţiile internaţionale, ambiţioasă să

rezolve şi chiar să prevină conflictele forţei brutale”.

Adoptarea politicii de echilibru, „piatra unghiulară a politicii şi ideea dominantă în toată

istoria modernă”, s-a făcut din dorinţa de a asigura Europei un anumit grad de securitate

colectivă. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ea a urmărit, cu predilecţie, să bareze drumul

monarhiei universale, dar odată cu intrarea, în veacul al XVIII-lea, a Prusiei şi Rusiei în

rândul marilor puteri, ea se deformează şi dintr-o coaliţie defensivă a statelor ameninţate de o

mare putere devine un sistem de ocupare a noi teritorii, cuceririle Imperiului habsburgic, ale

Marii Britanii, ale Prusiei şi Rusiei, fiind rodul unei politici egoiste şi ambiţioase. Până la

începutul secolului al XIX-lea, principiul echilibrului, ce dominase viaţa politică fără nici o

concurenţă timp de două veacuri, s-a confruntat cu o nouă idee, principiul naţionalităţilor, pe

care Napoleon al III-lea (1852-1870), a încercat, într-o anumită măsură, să o pună în practică;

principiul naţionalităţilor va triumfa de-abia la sfârşitul primului război mondial.

În a doua jumătate a secolului trecut, ideea de echilibru a fost dublată de aşa-numita

„răspundere colectivă”, prin care se înţelegea supravegherea de către marile puteri a

comportamentului statelor mici şi mijlocii, pentru asigurarea păcii între ele şi „prevenirea

transformării crizei dintre micile puteri într-o criză între marile puteri”, iar „în acest cadru

dreptul de intervenţie reprezenta un principiu general acceptat.”

Ultima fază a evoluţiei diplomaţiei europene, caracterizată prin congrese şi conferinţe,

marchează – după părerea majorităţii specialiştilor – începutul diplomaţiei moderne.

Congresele de pace din Westfalia (1643-1648), de la Münster şi Osnabrück (Westfalia),

sunt primele congrese diplomatice în adevăratul sens al cuvântului, nu atât datorită formei

procedurale, duratei sau caracterului lor de importantă solemnitate, ci mai ales datorită

negocierilor multilaterale şi simultane, acordul tradus prin texte şi inaugurarea unei păci

durabile. Pacea a consacrat teoria echilibrului puterilor, viaţa internaţională intrând sub

imperiul unor noi legi politice, care, cu unele întreruperi vor domina popoarele până la

apariţia legii naţiunilor. Se poate deci afirma că: Faţă de caracterul mai mult cutumiar al

întrevederilor internaţionale se accentuează acum, cu o spontaneitate uimitoare, credinţa în

puterea obligatorie a tratatelor de pace, garanţii sigure pentru vremuri mai bune. Mai puţin

este recunoscută suveranitatea statelor, caracterul lor independent, cel puţin când este vorba

de aspectele lor internaţionale. În schimb, principiul egalităţii statelor ajunge acum la apogeul

său.1

Echilibrul european a primit valenţe de principiu fundamental pe care se baza sistemul

internaţional european. Echilibrul era realizat raporturile între cele şapte puteri, două în vestul

continentului, trei în centrul său şi două în est: Anglia (din sec. al XVIII-lea, Marea Britanie),

Franţa, Prusia, Austria, Piemontul, Rusia şi Turcia. În jurul lor gravitau celelalte state mijlocii

şi mici, care îşi promovau interesele naţionale cu ajutorul protectorului-putere. De fiecare dată

când o putere încerca să rupă acest echilibru, celelalte interveneau prin mijloace diplomatice

sau prin forţa armelor, până la restabilirea echilibrului. Cel mai tipic exemplu de luptă pentru

dominaţie, împotriva echilibrului european, a constituit-o epoca napoleoniană, când Franţa şi-

a înfrânt adversarele, întinzându-şi stăpânirea sau influenţa între Niemen şi Atlantic, inclusiv

Peninsula Iberică. Timp de 20 de ani, puterile europene au organizat coaliţie după coaliţie,

până în 1815, când au reuşit să-l înfrângă pe „zeul războiului” şi, în cadrul Congresului de la

Viena, să restabilească echilibrul european, conceput ca un concert al unei orchestre, în cadrul

căreia fiecare putere interpreta partitura sa, orice abatere însemnând compromiterea piesei.

Acest „concert european” şi-a menţinut cei şapte interpreţi până la sfârşitul secolului al XIX-

lea, când pe scena relaţiilor internaţionale apar trei noi mari actori, care vor conduce la mutaţii

importante.

Echilibrul european a fost menţinut şi în situaţiile în care o putere, aflată într-un declin

de două secole, Turcia, era în pericol să se prăbuşească, situaţie în care influenţa, teritorii şi

putere ar fi fost preluate de cealaltă putere din estul Europei, Rusia, ceea ce ar fi rupt

echilibrul european şi ar fi oferit Imperiului ţarist o forţă pe care celelalte puteri ale Europei

nu ar fi mai putut-o controla. Asemenea situaţii au fost în războaiele dintre Turcia şi Rusia din

anii 1827-1828 şi 1853-1856 (al „Crimeei”), când Marea Britanie şi Franţa au intervenit

prompt şi au salvat Turcia şi echilibrul european de la prăbuşire.

Criza prelungită a Imperiului otoman, în paralel cu lupta popoarelor aflate sub

dominaţia sultanului şi eforturile Austriei şi Rusiei de a pune stăpânire pe influenţa şi

1 Vezi C. Lupu, Istoria relaţiilor internaţionale, Vol. I, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2003, p. 15-17.

teritoriile pe care Turcia le pierdea an de an, constituie în istoria relaţiilor internaţionale

problema orientală.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, apar trei noi mari puteri mondiale. În Europa,

Germania şi-a realizat unificarea naţional-statală, după victoria zdrobitoare în războiul

împotriva Franţei (1870-1871), schimbând radical raportul de forţe şi modificând componenţa

puterilor aflate într-un echilibru devenit tot mai fragil.

Germania, după victoria în războiul împotriva Franţei, din anii 1870-1871, a devenit

prima putere politică, militară şi economică a Europei. Unificarea ţării a catalizat economia,

ca şi toate energiile, ambiţiile şi orgoliile naţiunii germane. Personalităţi strălucitoare ca

împăraţii Wilhelm I şi Wilhelm al II-lea şi mai ales cancelarul Otto von Bismarck, au condus

strălucit această ţară. Marea Britanie s-a bazat în continuare pe rezervele uriaşe ale imperiului

ei colonial, cel mai întins de pe Glob şi a pierdut concurenţa economică cu S.U.A., Germania

şi cu Japonia, coborând de pe primul loc pe locul patru în lume.

Păstrându-şi întâietatea maritimă, Anglia a păstrat cel mai întins imperiu colonial şi

siguranţă mare în faţa pericolului unei invazii străine în insule. Ca urmare, multă vreme,

Marea Britanie nu s-a mai implicat în problemele politicii europene, retrăgându-se într-o aşa

numită „splendid isolation”. În preajma primului război mondial însă, poziţia ei a fost tot mai

mult ameninţată, pe mare şi în colonii, de către Germania.

Japonia era la jumătatea secolului al XIX-lea o ţară feudală înapoiată, dar printr-o

uriaşă mobilizare a tuturor resurselor ei umane şi organizatorice, în timpul împăratului

Mutshuhito (1867-1912), printr-o revoluţie paşnică, numită era luminii (Meiji). Autoritatea

împăratului asupra întregii ţări s-a restabilit şi s-au promovat reforme care u condus la un

progres care a propulsat ţara pe locul al treilea în lume, după S.U.A. şi Germania. Ea s-a

impus repede ca cea mai mare putere militară din Asia, lucru confirmat de victoria în

războaiele contra Chinei (1894-1895) şi Rusiei (1904-1905). În urma lor, Japonia a anexat

Coreea şi Taiwanul, care aparţinuseră Chinei şi importanta zonă de influenţă rusească din

China.

În jurul anului 1900, S.U.A. şi Japonia au accentuat implicarea lor în politica

internaţională, în lupta pentru pieţe şi surse de materii prime, ca şi în efortul de control asupra

unor puncte strategice de pe Glob, atât de importante pe parcursul sec. al XIX-lea şi al unei

mari părţi din cel de al XX-lea, până când s-au răspândit armele cu mare putere de distrugere

şi mijloacele de transport la lungă distanţă. În urma războiului cu Spania, din anul 1898,

S.U.A. au ocupat Filipine şi Cuba, în acelaşi an anexând şi Hawai.

Rusia rămânea o putere de care trebuia ţinut cont, în ciuda înapoierii generale şi a

regimului ţarist retrograd. Resursele, imensitatea teritoriului, calitatea elitelor şi caracterul

puternic al slavilor, erau atu-uri importante.

Schimbarea substanţială a raportului de forţe a făcut să se ridice cu voce tot mai apăsată

problema reîmpărţirii lumii între marile puteri. Mai ales Anglia, Franţa, Spania, Portugalia,

Olanda şi Belgia ocupaseră o foarte mare parte a Globului, în perioada în care Germania,

Japonia şi Italia nu erau încă unificate şi consolidate şi nu mai vroiau să deschidă acces la

colonii acestor ţări din urmă. Pentru influenţă mai mare şi teritorii în Europa de Est lupta şi

Austro-Ungaria, ale cărei interese se loveau de cele ale Rusiei.

În Asia, statele europene care au câştigat cele mai multe teritorii au fost Marea Britanie

şi Rusia. Între ele s-a aprins o vie rivalitate, mai ales în Afganistan şi Persia. Era începutul

luptei pentru controlul Orientului Mijlociu, într-o perioadă în care era deja cristalizată

conştiinţa marii importanţe de viitor a petrolului. Rusia s-a extins prin cuceriri în

Transcaucazia şi Asia Centrală şi a continuat să cerceteze Siberia, pe care o alipise în sec. al

XVII-lea.

Lupta pentru reîmpărţirea lumii a fost principala caracteristică a relaţiilor internaţionale

în această perioadă. Ea va continua fără încetare, în forme şi grupări de state diferite, până în

zilele noastre. Uneori, lupta nu s-a putut tranşa decât prin compromisuri, astfel născându-se

condominiu-uri2, cum ar fi de exemplu cel anglo-francez din Insulele Noile Hebride, sau cel

americano-german din Insulele Samoa.

Această luptă a condus, într-o fază de început la crearea alianţelor politice şi militare,

pe baza promovării propriilor interese de către fiecare dintre marile puteri. Participarea

statelor la marile alianţe ale lumii a avut şi un caracter temporar, în funcţie de interese de

moment.

În anii 1872-1873 s-a semnat Alianţa celor Trei Împăraţi, între Imperiul german,

Imperiul rus şi Imperiul austro-ungar. Ea urmărea izolarea Franţei şi evitarea de către

Germania a unui război pe două fronturi. Prin această alianţă, Germania urmărea evitarea

revanşei Franţei pentru înfrângerea în războiul din anii 1870-1871. Ea nu a fost o alianţă

propriu zisă, chiar dacă cuprindea şi o convenţie militară germano-rusă. Ea se baza mai mult

pe consultări reciproce în caz de nevoie. Ea nu a jucat un rol important în relaţiile

internaţionale. Eşecul ei s-a datorat în principal rivalităţii dintre Rusia şi Austro-Ungaria

pentru dominaţia estului Europei. Această rivalitate s-a accentuat, după cum s-a văzut deja, în

2 Condominiu (sau condominium) este exercitarea suveranităţii asupra aceluiaşi teritoriu de către două sau mai multe state.

timpul acutizării crizei orientale din anii 1875-1878. După ce Congresul de la Berlin (1878) a

obligat Rusia să renunţe la unele pretenţii ale ei în Balcani, această ţară s-a depărtat de

„aliatele” ei, iar la începutul sec. al XX-lea se va alia cu inamicii foştilor aliaţi. Ca urmare, s-a

strâns relaţia Germaniei cu Austro-Ungaria, cele două ţări semnând, în anul 1879, un tratat de

ajutor reciproc în cazul unui atac venit din partea Rusiei. Această alianţă a fost cea mai

durabilă dintre toate elementele relaţiilor internaţionale, până la primul război mondial. Pe

baza ei, în anul 1882, s-a realizat Tripla Alianţă, prin asocierea Italiei, nemulţumită mult de

anexarea de către Franţa a Tunisiei, ţară la care aspira clasa politică şi economică a Italiei.

Tripla Alianţă s-a întărit după acordul defensiv dintre Austro-Ungaria şi România, la care au

aderat Italia şi Germania, acord periodic înnoit şi ţinut secret până în anul 1914. Tripla Alianţă

a contat mult pe participarea României, datorită importanţei ei strategice şi a resurselor

economice (alimente din belşug, petrol, cherestea etc.). Până la urcarea pe tronul Germaniei a

lui Wilhelm al II-lea, în 1889 şi la înlăturarea cancelarului Bismarck, în 1890, Tripla Alianţă a

păstrat un caracter defensiv. După această perioadă, alianţa a primit valenţe ofensive,

reflectate şi în decizia declarată a împăratului Germaniei de a trece de la o politică europeană

la una mondială.

A doua grupare de forţe a fost Tripla Înţelegere, formată în etape succesive. Prima etapă

a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar

reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două ţări ar fi fost atacată de către Tripla Alianţă.

Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta

Cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două

ţări şi-au delimitat sferele de influenţă în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-

militare în Europa.

Prin crearea celor două alianţe militare, rivalitatea pe scena politică internaţională a

devenit tot mai acerbă, iar pericolul războiului a crescut cu fiecare zi, în paralel cu declanşarea

unei puternice curse a înarmărilor, fiecare tabără încercând să-şi asigure superioritatea din

acest punct de vedere. Mai multe crize diplomatice s-au consumat la începutul sec. al XX-lea,

iar în vara anului 1914 a început primul război mondial.

România, echilibrul european şi implicarea în principalele conflicte,

până la primul război mondial

Realizarea statului naţional român prin unirea unor teritorii româneşti, la 1859, nu a fost

agreată de puterile (imperii) înconjurătoare. Turcia stăpânea mult mai uşor teritorii şi popoare

care nu constituiau entităţi statale întinse. Românii uniţi au luptat pentru independenţă.

Această realitate a fost anticipată, neputând însă împiedica realizarea unirii, sprijinită puternic

de Franţa. De opus s-au opus şi Rusia şi Austria, ambele aflate în plin efort de dominaţie

asupra spaţiului românesc, dominaţie care ar fi fost periclitată de un stat naţional românesc

mai puternic, decât un spaţiu fărâmiţat.

Franţa a sprijinit formarea statului naţional român din interese legate de echilibrul

european în general şi regional, în spaţiul dintre Rusia şi Austria, a căror creştere de putere nu

era dorită la Paris. Franţa avea îndreptăţite pretenţii şi speranţe că va controla noul stat

românesc, extinzându-şi astfel influenţa la Marea Neagră şi gurile Dunării. În anul 1856, prin

Congresul de pace de la Paris, care a pus capăt războiului Crimeei, Franţa a sprijinit

înlăturarea protectoratului rusesc asupra principatelor Române, punându-le sub garanţia celor

şapte puteri europene, precum şi retrocedarea către Moldova a sudului Basarabiei, respectiv

judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad.

Nu este de neglijat rolul foarte mare al francmasonilor români şi francezi, al instituţiei

francmasoneriei în sine, în realizarea dezideratului naţional românesc al unirii.

După Unirea din 1859, România s-a plasat de îndată în zona de influenţă a Franţei. Dar

nu pentru mult timp. După victoria Germaniei împotriva Franţei, în 1870, capturarea

împăratului Napoleon al III-lea şi încoronarea keiserului Wilhelm I în castelul din Versailles,

ca împărat al Germaniei unificate, elita clasei politice româneşti a părăsit barca franceză în

favoarea celei germane şi austro-ungare, semnând, în cel mai mare secret, în anul 1883, la

Viena, un tratat defensiv cu Tripla Alianţă. În prealabil, în cadrul Congresului de la Berlin

(1878), care a încheiat războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878, puterile europene au

recunoscut independenţa României.

În perioada următoare, România s-a dezvoltat continuu, ajungând, în preajma primului

război mondial, un stat cu influenţă regională ridicată.

Războaiele balcanice

La începutul sec. al XX-lea, problema orientală, nu era soluţionată şi Balcanii

rămăseseră butoiul cu pulbere al Europei. Frontiere etnice precise nu se puteau trasa. O serie

de teritorii erau disputate între statele balcanice. Lupta antiotomană pentru independenţă

continua. În rândul popoarelor balcanice se întrepătrundeau religiile ortodoxă, musulmană şi

catolică, lupta dintre culte fiind acerbă şi deschizând conflicte de durată.

La începutul lunii octombrie 1912, Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, grupate în

Alianţa Balcanică, intră în primul război balcanic, contra Imperiului otoman, pe care îl

înfrâng, până în mai 1913. Pe moment, Turcia pierde toate teritoriile din Europa. La sfârşitul

lunii martie şi în prima parte a lunii aprilie 1913, are loc la Petersburg o conferinţă

internaţională pentru medierea pretenţiilor teritoriale româneşti faţă de Bulgaria. Au participat

Rusia, Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia şi Franţa), pentru medierea

problemelor teritoriale româno-bulgare. La finalul conferinţei, s-a semnat un protocol prin

care Bulgaria ceda României oraşul Silistra şi câteva mici teritorii în sudul Dobrogei.

La sfârşitul primului război balcanic, armata bulgară, care a acţionat împotriva turcilor

în Macedonia, a refuzat să se mai retragă, guvernul de la Sofia intenţionând să alipească

întreaga provincie. Ca urmare, în iunie 1913, Bulgaria este atacată de Serbia, Grecia şi

Muntenegru, primele două revendicând drepturi istorice asupra unor părţi din Macedonia.

Celor trei ţări li se vor alătura Turcia şi România. Atacată din toate părţile, Bulgaria a fost

repede învinsă (iulie 1913). Armata română nu a purtat lupte. Ea a pătruns pe teritoriul

Bulgariei şi a suferit pierderi ca urmare a izbucnirii unei epidemii de tifos.

Pacea s-a încheiat la Bucureşti (între 29 iulie şi 10 august 1913). României i-au revenit

judeţele din sudul Dobrogei, Durostor şi Caliacra, până la linia Turk-Smil-Ekrene, teritoriu

cunoscut sub numele de Cadrilater. Turcia a păstrat şi ea în Europa Adrianopole cu teritoriile

din jurul său (Turcia europeană). Bulgaria, nemulţumită de hotărârile Tratatului de pace de la

Bucureşti, se va alătura puterilor europene care promovau o politică de reîmpărţire (revizuire)

a împărţirii Europei şi a întregului glob pământesc. În anul 1940, Bulgaria, sprijinită de

Germania şi Italia, a reîncorporat Cadrilaterul, iar după al doilea război mondial, Uniunea

Sovietică l-a lăsat Bulgariei.

Conflicte europene. Gestionarea crizelor

Tratatul de la Versailles (1919)3

Când în toamna anului 1918 Germania a solicitat încheierea păcii, ea a presupus că

prevederile acesteia se vor baza pe cele 14 Puncte ale preşedintelui Woodrow Wilson.

Acestea au făcut obiectul unei note adresate Congresului american, în ianuarie 1918. Wilson,

căutând să se distanţeze de relaţiile diplomatice europene tradiţionale, s-a referit la o pace ale

cărei prevederi să se bazeze pe dreptate, egalitate şi democraţie. El a declarat acum că această

eventuală pace nu trebuie să presupună „anexări, contribuţii, despăgubiri de război”. Cele 14

Puncte ale lui Wilson (completate apoi cu 4 principii şi 5 detalii) erau socotite o fantezie

idealistă de către majoritatea politicienilor de seamă ai Europei. Acestora nu le era însă la

îndemână să le respingă. Dacă voiau să înfrângă Germania, Marea Britanie şi Franţa erau

nevoite să recurgă la ajutorul Statelor Unite, cea mai mare putere economică a lumii. Cu toate

acestea, atât Lloyd George, prim ministrul al Marii Britanii, cât şi Georges Clemenceau4 şi-au 3 Text preluat din Alan Farmer, Marea Britanie şi politica colonială, Vol. I (1919-1939), Editura All, Bucureşti, 1996.4 GEORGES BENJAMIN CLEMENCEAU (29.08.1841-24.11.1929) a fost politicianul aflat in fruntea socialiştilor francezi radicali a aşezat binele public înaintea tuturor preocupărilor guvernului condus de el în perioada 1906-1909. Pe parcursul desfăşurării lucrărilor Tratatului de Pace de la Versailles - tigrul - a convins

exprimat unele rezerve faţă de ideile lui Wilson. Ei realizau că majoritatea englezilor şi

francezilor doreau o pace dură. În noiembrie 1918 chiar şi Wilson a acceptat faptul că

Germania trebuie să plătească despăgubiri „ pentru toate pagubele pricinuite populaţiei civile

din ţările aliate”.

Conferinţa de pace care s-a ţinut la Paris în ianuarie 1919 a fost dominată de cei trei

mari – Lloyd George, Clemenceau şi Wilson. Toţi reprezentau în mod impecabil deziderate

liberale. Fiecare şi-a luat în seros mandatul şi se bucura de ajutorul unei echipe de experţi. Pe

de vinovăţia germanilor în război, a impus aşa numita –clauză a despăgubirilor.Clemenceau era originar din Mouilleran-en-Pareds, o localitate din vestul Franţei. De timpuriu, cu

ajutorul tatălui său a făcut cunoştinţă cu ideile revoluţionare ale lui Robespierre, cel care se pusese in slujba oamenilor simpli din popor şi le-a însuşit şi învăţat să le preţuiască valoarea. Detenţia tatălui său şi ameninţarea cu deportarea care plana asupra acestuia în urma atentatului comis împotriva lui Napoleon al III-lea a întărit ura lui Clemenceau faţă de orice formulă autoritară de stat.

1861-1870: studii şi călătorii

În timpul cât a efectuat studii de medicină în Nantes şi Paris a fost angajat şi în lupta dusă şi împotriva cenzurii şi aparatului poliţienesc. A fondat mai multe ziare de opoziţie printre care şi Le Matin care au fost, în mare parte interzise. După absolvirea studiilor, Clemenceau a efectuat câteva călătorii în Anglia şi în S.U.A. În această perioadă şi-a câştigat existenţa făcând diverse traduceri sau dând lecţii de echitaţie şi de limba franceză. În 1869 s-a căsătorit la Stanford cu eleva sa Marry Plumer,cu care a avut trei copii, de care s-a despărţit 8 ani mai târziu în 1877. În cadrul alegerilor din 1870 organizate de noua republică, a fost ales ca primar al localităţii Montmartre, iar un an mai târziu a devenit membru în Adunarea Generala a Republicii, din partea Partidului Radical. În timpul revoltei populare a Comunei din Paris, în perioada martie-mai 1871, împotriva Republicii Conservatoare, încercările sale de mediere i-au atras acuzaţia de trădare, astfel el pierzându-şi mandatul său parlamentar.

1876-1893: purtător de cuvânt al socialiştilor radicali.

În anul 1876, Clemenceau s-a întors în Adunarea Deputaţilor, de data aceasta din partea Stângii socialiste celei mai radicale. Ţelul său declarat era continuarea revoluţiei de la 1789. Clemenceau a profilat partidul din care făcea parte astfel încât acesta să devină unicul reprezentant al intereselor clasei muncitoare, s-a ridicat împotriva tuturor formelor de nedreptate socială şi a militat pentru dreptul la grevă. Oportuniştilor din rândul partidelor burgheze le-a reproşat în permanenţă faptul că nu fac nimic altceva decât să alimenteze politica promovată de cancelarul german Bismark. Respingând orice compromis şi autor al unor atacuri care au condus la demisia unor guverne, Clemenceau şi-a onorat cu prisosinţă supranumele de –tigrul-şi totuşi şi un tigru poate călca strâmb: atacul, sau în cazul de mituire semnalat la data la care se punea problema construcţiei Canalului Panama i-a întrerupt cariera politică.

1906-1909: pentru prima oara şef de guvern

Afacerea Dreyfus a stat la originea hotărârii lui Clemenceau de a reveni în politică. Alfred Dreyfus, de origine evreu, era căpitan în armata franceză. El a căzut victimă resentimentelor antisemite şi, datorită unei presupuse trădări a unor secrete militare, a fost condamnat pe viaţă la deportare. În calitatea sa de editor al ziarului L’Aurore, Clemenceau s-a angajat în campania care-i cerea insistent revizuirea procesului şi în 1898 a dispus de publicarea celebrului apel al lui Emil Zola-J’accuse, adresat preşedintelui francez.

După reabilitarea publică a căpitanul Dreyfus, Clemenceau şi-a făcut reintrarea în politică, revenind în 1902 pe băncile Senatului. Patru ani mai târziu a devenit ministru de interne şi apoi prim-ministru. Aflat în această funcţie, Clemenceau, spirit plin de temperament, a aşezat raţiunea de stat înaintea tuturor celorlalte comandamente politice. A introdus impozitarea pe venituri şi a înăbuşit prin forţă orice mişcare grevistă. Asupra acestei abdicări de la principiile şi obiectivele pentru care altă dată, el însuşi militase energic, comenta cu amărăciune: acum mă aflu de partea cealaltă a baricadei. Această schimbare de atitudine a şi stat la baza criticilor pe care i le-a adus stânga politică. În 1909, datorită unor slabe susţineri politice, Clemenceau se văzu nevoit să demisioneze.

toţi trei îi preocupa o aceeaşi problemă esenţială : cum să asigure securitatea pe viitor. Fiecare

avea însă un punct de vedere diferit, care reflecta în parte presiunea pe care ei o aveau de

suferit din partea opiniei publice a ţării pe care o reprezentau.

Clemenceau era hotărât pentru o pace cu caracter punitiv. Franţa de-a lungul istoriei

sale a fost de două ori invadată de Germania. În 1871 ea a pierdut Alsacia şi Lorena şi a fost

obligată să plătească serioase despăgubiri. Pagubele de război ale Franţei, între 1914, 1918 au

fost suportate în mare parte de puterile aliate. Clemenceau, „Tigrul” dorea ca puterea

Germaniei să fie redusă în aşa măsură încât să nu mai poată reprezenta o ameninţare în viitor.

Cerând garantarea securităţii şi despăgubiri pentru pierderile pe care Franţa le-a suferit,

Clemenceau cerea exact ceea ce orice francez ar fi cerut.

Woodrow Wilson era mai puţin interesat de pedepsirea Germaniei. America nu a avut

de înfruntat o ameninţare militară directă şi nu avea nici pretenţii teritoriale sau economice.

Wilson a venit la conferinţa de pace pentru a susţine doar principii generale. El era interesat în

primul rând de stabilirea unui sistem de relaţii internaţionale echitabil şi durabil. El urmărea

de fapt constituirea unei Ligi a Naţiunilor şi promovarea principiului autodeterminării pentru

toate statele membre.

Poziţia lui Lloyd George este mult mai greu de definit. Deşi Marea Britanie nu avea

pretenţii teritoriale în Europa, Lloyd George era dornic să asigure păstrarea de către Marea

Britanie a supremaţiei maritime şi să mărească (sub presiunea conservatorilor) Imperiul

Britanic – obiective tradiţionale ale englezilor. Conştient de puternicul sentiment anti-german

din Marea Britanie, el a anunţat în timpul campaniei electorale din 1918 că este de părere că

Germania trebuie să plătească „ cât mai mult posibil” pentru pagubele pricinuite. Lloyd

George era pregătit să distrugă militarismul german şi să susţină chiar cererea ca împăratul

Wilhelm II să fie spânzurat. El făcea totuşi deosebirea între conducătorii fostului imperiu

german şi poporul german ca entitate. Germania era acum regim parlamentar. Părea un lucru

nechibzuit să subminezi autoritatea actualilor guvernanţi sau să-i persecuţi pe aceştia pentru

păcatele împăratului. Conştient de pericolul pe care îl poate reprezenta o Germanie înrăită,

Lloyd George a preferat îngăduinţa. În raportul său de la Fontainebleau din martie 1919, el

scria : „Nu-mi pot imagina o cauză mai demnă de un viitor război decât aceea prin care

poporul german, care s-a dovedit a fi una din cele mai puternice şi mai curajoase rase ale

lumii, s-ar înconjura cu câteva state mici, multe dintre ele formate din neamuri care nu au avut

niciodată un guvern stabil al lor, dar care înglobează un număr mare de germani ce

manifestează pentru unirea cu patria mama ... Poţi îndepărta Germania de coloniile ei, îi poţi

reduce forţele armate la o simplă forţă poliţienească, iar flota ei o poţi reduce la efectivele

unei puteri de rangul cinci; cu toate acestea, în cele din urmă, dacă ea va socoti că a fost

tratată nedrept prin pacea din 1919, ea va găsi mijloacele să plătească pentru acest lucru.

Liga Naţiunilor

Liga Naţiunilor, sau Societatea Naţiunilor, a fost înscrisă în Tratatul de la Versailles.

Acest lucru era obsesia lui Woodrow Wilson. El credea (absolut eronat) că Marea Britanie şi

Franţa se vor opune ideii creării Ligii. Cu toate că nici Lloyd George, nici Clemenceau nu

erau foarte încântaţi de această idee, amândoi erau gata să susţină crearea Ligii în schimbul

relaţiilor bune cu S.U.A. Într-adevăr, ministrul afacerilor externe al Marii Britanii la sugestia

lordului Robert Cecil (ministrul adjunct al afacerilor externe) şi al lui Jean Smuts (ministru al

apărării al Africii de Sud) a pregătit o propunere concretă pentru constituirea Ligii, în timp ce

reprezentanţii americani au venit la Paris „înarmaţi” numai cu o idee foarte vagă despre ceea

ce avea să fie Liga Naţiunilor. Schema propusă de reprezentanţii britanici a devenit structura

de bază pe care s-a clădit Liga Naţiunilor. Aliaţii aveau păreri diferite despre desfăşurarea

activităţii Ligii, dar toţi au fost de acord că Germania nu va fi admisă în acest organism, până

nu va demonstra în mod categoric că va respecta prevederile tratatului de pace.

Tratatul a fost redactat în mare grabă la sfârşitul lunii aprilie 1919 şi dat imediat la tipar

fără ca nimeni să fi citit de fapt toate cele 440 de puncte componente! Nemţii, cărora li s-a

acordat un interval de numai 3 săptămâni pentru a face observaţii în scris, au atacat aproape

fiecare prevedere, în special capitolele referitoare la vinovăţia de război, reparaţii şi clauze

teritoriale. În cele din urmă, însă, Germania nu a avut încotro şi a trebuit fie să accepte

tratatul, fie să facă faţă ameninţării cu invazia.5 Tratatul a fost semnat la 28 iunie 1919.

Păreri critice la adresa Tratatului de la Versailles

În 1919 Tratatul de la Versailles a fost bine primit în Marea Britanie şi a întrunit o

majoritate zdrobitoare în Parlament. Marea Britanie părea să fi obţinut în general ceea ce îşi

dorise prin tratatul de pace. Germania fusese distrusă ca putere maritimă (flota germană se

auto-scufundase la Scapa Flow, în 1919). Marea Britanie şi dominioanele dobândiseră

coloniile Germaniei şi Germania acceptase să plătească reparaţii de război. Britanicii erau de

părere că tratatul este dur, dar corect.

Germania nu a fost de aceeaşi părere. Nemţii, indiferent de apartenenţa politică,

susţineau că tratatul are un caracter punitiv şi nedrept şi este foarte departe de spiritul celor 14

puncte ale lui Wilson care li s-a dat de înţeles că vor sta la baza redactării tratatului de pace.

5 După un iniţial refuz al delegaţiei Germaniei de a semna textul Tratatului de la Versailles, mareşalul Ferdinand Foch, şeful Marelui Stat Major al armatei franceze şi comandant suprem al forţelor armate aliate, a primit ordin să se îndrepte cu armatele către Rin. Ameninţată cu invazia şi în imposibilitate de a se apăra, Germania a acceptat să semneze tratatul „cu ochii închişi”.

Radicalii din Marea Britanie au ajuns la aceeaşi concluzie. În 1919, economistul J.M. Keynes

a lansat o critică zdrobitoare la adresa tratatului în cartea sa de succes, „Consecinţele

economice ale păcii”. El afirma că naivul Wilson a fost forţat de răzbunătorul Clemenceau şi

de intrigantul Lloyd George să accepte o pace nemiloasă. El condamna în special

inoportunitatea şi imposibilitatea transpunerii în practică a reparaţiilor de război. Lloyd

George însuşi avea îndoieli în privinţa tratatului şi a modului incorect în care au fost trataţi

nemţii. Aceste îndoieli aveau să fie preluate în anii următori de mulţi politicieni britanici.

Cu toate acestea, francezii în marea lor majoritate socoteau tratatul mult prea îngăduitor

. După un război lung şi costisitor, a cărui responsabilitate o purta în mare măsură Germania,

aceasta pierduse numai 13% din teritoriul ei de dinainte de război si 10% din populaţie. Ea

scăpase de divizare, dar acum la graniţele ei din sud şi est era înconjurată numai de state mici,

instabile şi rămânea potenţial cel mai puternic stat din Europa. Clemenceau acceptase

prevederile Tratatului de la Versailles numai pentru că Wilson şi Lloyd George oferiseră

Franţei o alianţă defensivă. Senatul american a refuzat, totuşi, să ratifice această garanţie, la

fel şi guvernul britanic. Prin urmare, francezii, în marea lor majoritate, s-au simţit trădaţi.

Istoricii au preluat în general aceste critici ale vremii. Mulţi au afirmat că tratatul este

cel mai slab din toate timpurile – prea sever pentru a putea fi acceptat definitiv de nemţi şi

prea îngăduitor pentru a putea constrânge Germania pe termen lung, datorită absenţei

sancţiunilor. Unii istorici, ca A.J.O. Taylor, au mers mai departe susţinând că eşecul pe care l-

au avut Aliaţii în rezolvarea problemei germane în 1919 au condus la izbucnirea celui De-al

II-lea Război Mondial.

Nu toţi istoricii au fost însă atât de critici, unii (ca Adamthwaite şi Kennedy) fiind gata

să-i apere atât pe autorii păcii, cât şi tratatul în sine. Ei au evidenţiat problemele pe care le-au

avut de întâmpinat în 1919 Lloyd George şi ceilalţi autori ai păcii. Fiind de acord că problema

Germaniei nu a fost rezolvată, ei au subliniat că şi pentru cei mai buni strategi, ar fi dificil să

găsească o soluţie reală pentru această problemă. Ei au susţinut că problema precumpănitoare

nu este atât esenţa prevederilor Tratatului de la Versailles, ci mai degrabă ostilitatea nemţilor

faţă de tratat pentru că el reprezintă o înfrângere pe care cei mai mulţi dintre ei nu vor s-o

recunoască. Nici chiar un tratat bazat pe cele 14 Puncte nu ar fi fost acceptabil pentru

Germania pentru că el ar fi presupus cedarea de teritorii în favoarea Poloniei. Un tratat cu

adevărat dur nu putea fi pus în discuţie ţinând seama de dorinţa celor doi, Wilson şi Lloyd

George, de a încheia un tratat just. În aceste împrejurări Adamthwaite a socotit Tratatul de la

Versailles o „încercare temerară de a trata problemele intratabile şi de a soluţiona problemele

imposibil poate de soluţionat”.

Cei trei mari, trecând de la o problemă la alta şi sub puternice presiuni din partea ţărilor

ai căror reprezentanţi erau, erau conştienţi de deficienţele activităţii lor. Acesta este de altfel

motivul pentru care, în ceea ce-l priveşte de Lloyd George, a fost creată Liga Naţiunilor. În

1919 el a declarat că aceasta va fi „ ca o Curte de Apel care va îndrepta situaţiile ivite ca

urmare a unor acte de cruzime, a unor nereguli şi a unor nedreptăţi. Acest lucru însemna să

acorzi totuşi prea multă încredere unui organism care nu are posibilitatea să aplice sancţiuni.

Mai mult (dar Lloyd George nu a realizat acest lucru în 1919) din acest organism lipsea

America. Senatul american a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles şi astfel S.U.A. nu a

devenit membru al Ligii. Rezultatul a fost, după părerea lui Medlicott că „Marea Britanie şi

Franţa s-au pomenit în postura unei dădace stânjenite ale unui prunc cam prea alintat, rezultat

dintr-o împerechere nesăbuită a lumii întregi”(!)

Pacea de după primul război mondial şi problemele

legitimităţii învingătorilor şi învinşilor

Primul război mondial (1914-1918) a fost cel mai distrugător conflict pe care l-a

cunoscut omenirea până atunci. Majoritatea operaţiunilor militare s-au desfăşurat în Europa,

continent cuprins de flăcări în cea mai mare parte a sa. Pierderile umane şi materiale au fost

uriaşe. La sfârşitul războiului, Europa îşi secătuise resursele, energiile, baza materială,

pierduse zeci de milioane de locuitori, majoritatea tineri. Între popoarele europene s-au

accentuat numeroasele disensiuni existente şi au apărut altele noi. Decalajul de dezvoltare

între Europa şi S.U.A. a crescut mult, în favoarea americanilor. De altfel, după 20 de ani de

refacere a Europei, va urma a doua conflagraţie mondială, care va mai distruge o dată Europa

şi o va aduce, pentru multe decenii, la cheremul S.U.A. şi Uniunii Sovietice.

Către sfârşitul războiului, elita politică americană realizase că, prin distrugerea

reciprocă a puterilor Europei, S.U.A. vor menţine întâietatea economică şi politico-militară

mondială pentru multă vreme. În acel moment, clasa politică americană îşi vedea interesele

comerciale cel mai bine conservate într-un viitor fără conflicte. Este şi acesta unul dintre

motivele pentru care preşedintele Wodroow Wilson a dorit sincer şi a promis Congresului şi

poporului american o pace solidă şi trainică, bazată pe principii trainice. A plecat la Paris şi a

rămas acolo timp de şase luni, cea mai lungă absenţă a unui preşedinte american de pe

teritoriul naţional.

Wodroow Wilson a dorit o pace ideală. Învingătorii cu învinşii trebuiau să încheie un

tratat cu toate prevederile negociate pe picior de egalitate. Principiile dreptului internaţional

urmau, în viziunea wilsoniană, să domine interesele, indiferent cât de mari şi puternice erau

ele, indiferent ale cui ar fi fost. Era într-adevăr proiectul unei lumi ideale. Era o concepţie

care, dacă s-ar fi putut pune în aplicare, aşa cum a dorit W. Wilson, ar fi schimbat faţa lumii,

cel puţin pentru o perioadă, rămânând în istorie ca un model spre care s-ar fi aspirat mereu.

Idealismul wilsonian nu a putut înfrânge pragmatismul anglo-francez. David Lloyd George şi

Georges Clemanceau l-au dominat pe W. Wilson. Erau mai bine pregătiţi pentru influenţarea

deciziilor conferinţei păcii şi pentru redactarea tratatelor cu fiecare dintre învinşi. Ei şi-au

atins scopul de a impune Germaniei şi aliaţilor ei o pace dură, apreciată de unii politologi şi

istorici ca fiind un dictat al învingătorilor împotriva învinşilor. Aşa a fost apreciată inclusiv în

cadrul Congresului S.U.A., care a respins tratatul, care nu a devenit lege în S.U.A. Cariera lui

W. Wilson s-a încheiat lamentabil. Căzut în dizgraţie, a suferit un atac cerebral, părăsind

preşedinţia uitat şi blamat. Bunele intenţii nu au fost suficiente. Idealismul său a început să fie

abordat peiorativ. Americanii au fost nemulţumiţi şi, în mare parte, şi-au propus o politică

izolaţionistă, de neimplicare în problemele europene, generate de neînţelegerile lor seculare.

Ca urmare, a modului de realizare a păcii, învingătorii au culpabilizat pe învinşi.

Învinşii au declanşat războiul, ei sunt agresorii, unicii vinovaţi, distrugătorii Europei, păcii

internaţionale, deschizătorii unor răni adânci în istorie etc. Analiza sistemului internaţional,

coroborată cu definiţia agresiunii, în condiţiile în care se acceptă consensual că diferendele

teoretice şi conflictul armat din primul război mondial se referă la împărţirea şi reîmpărţirea

lumii, aduce cu sine întrebări cum ar fi: care a fost agresorii iniţiali ? Germania şi Austro-

Ungaria, în 1914, sau puterile coloniale Anglia, Franţa etc., încă din perioada imediat

următoare marilor descoperiri geografice ? Nu s-a putut evita constatarea că, la ora atacului

Austro - Ungariei şi Germaniei împotriva Serbiei, s-a produs la sute de ani după ce alte state

au comis teribilele genociduri prin colonii, declanşând un jaf sistematic al globului, în scopul

transferului de prosperitate către metropole. Unii analişti conchideau, astfel, că primul război

mondial nu a fost decât o reacţie întârziată a unor state, faţă de agresiunile începute cu sute de

ani în urmă.

Învingătorii în război, care deţineau uriaşe imperii coloniale, sau zone de influenţă de

dimensiunea Americii Latine, cum aveau Statele Unite, după promovarea Doctrinei Monroe,

au susţinut mereu, până astăzi, principiul legitimităţii pe baza argumentului primului ocupant,

care primea, prin abuz de drept internaţional, autoritate de lucru judecat. Discuţia şi

concluziile pe această temă a fost mereu controlată de învingătorii în război, care şi-au acordat

totdeauna adevărul şi dreptatea, lăsând învinşilor vinovăţia şi minciuna. La sfârşitul perioadei

interbelice, când sistemul de securitate colectivă s-a prăbuşit în Europa, Germania şi statele

revizioniste şi-au promovat adevărurile lor, împingând concluziile în direcţia opusă celei

afirmate de învingătorii din primul război mondial. Calea de mijloc, analizele imparţiale, şi-au

găsit greu loc şi adevărurile acestor analize imparţiale au fost acoperite de corul taberelor

implicate, mai ales ale învingătorilor, mereu mai harnici în propagarea propriei legitimităţi.

Principiul fundamental de drept audiatur et altera pars nu şi-a putut găsi locul în analizele

majorităţii istoricilor, care s-au situat cu scrierile lor, de cele mai multe ori, de partea unora

sau altora dintre poziţii şi interese.

După încheierea războiului şi tratatelor de pace, Europa era distrusă, iar S.U.A., care-şi

consolidase mult, chiar decisiv, poziţia de lider economico-financiar mondial, trecuse la

promovarea unei politici izolaţioniste. „Războiul mondial a fost un război civil, o afacere

internă europeană” este părerea care se putea citi în multe publicaţii americane. Ca urmare,

Europa post-conflict rămânea să se reconstruiască singură, pe alocuri îndatorându-se la

băncile americane.

De la început, modul de gestionare a intereselor europene de către conferinţa păcii a

împărţit Europa în două tabere. Cei mulţumiţi, cel puţin în cele mai multe dintre aspiraţii şi

cei nemulţumiţi, care pierduseră influenţă, teritorii, perspective de dezvoltare şi trebuiau să şi

achite nota de plată a războiului. Din prima tabără făceau parte Marea Britanie, Franţa, statele

nou formate ca urmare a destrămării imperiilor german, austro-ungar şi ţarist (Cehoslovacia,

Iugoslavia, Polonia, Finlanda), Grecia (care-şi văzuse inamicul secular - Turcia – învins,

simţindu-se astfel mai în siguranţă), România (care-şi văzuse reunite cu ţara mamă

majoritatea teritoriilor locuite de români, cu excepţia Banatului sârbesc şi a raioanelor dintre

frontiera actuală de vest şi Tisa), Estonia, Letonia şi Lituania (care-şi obţinuseră independenţa

în baza Decretului asupra popoarelor şi tratatelor semnate de ele cu Rusia Sovietică), Belgia,

Olanda şi Luxemburg (care nu se mai simţeau ameninţate de Germania înfrântă şi slăbită

mult). Din grupul statelor nemulţumite şi care au trecut la promovarea politicii revizioniste,

de la începutul perioadei interbelice, fac parte Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia

(statele co-semnatare ale tratatelor de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neulliy şi

Sevres), la care s-a raliat Italia (după preluarea puterii de către ducele Benito Mussolini –

1921). O serie de state europene şi-au menţinut neutralitatea, neimplicându-se în disputele

politice, care aveau să degenereze într-un nou război mondial. Astfel au fost statele din

peninsulele Scandinavia şi Iberică.

Liga Naţiunilor nu a reuşit, pe întreaga perioadă interbelică, să-şi creeze mijloace de

constrângere a statelor împotriva folosirii forţei în relaţiile internaţionale. A făcut unele

progrese în legiferări ale unor norme de drept internaţional, insuficient pentru a conserva

pacea. Existau suficiente state pentru care pacea nu putea fi apărată cu orice preţ. Erau şi

preţuri prea mari pentru unele state. O analiză foarte rece, încărcată cu un procent cât mai

mare de obiectivitate, îndeamnă pe unii cercetători să se ferească de etichetarea de „agresori”

pentru cei care au declanşat cel de al doilea război mondial. Teoretic, este şi o chestiune de

interpretare. Practic, întreaga istorie modernă şi contemporană, chiar şi epocile anterioare, a

fost o perioadă de luptă pentru dominaţia globului pământesc. Dacă acceptăm, conform

definiţiei, că agresori sunt primii care au declanşat acest război, atunci nu Germania şi Japonia

sunt primii agresori. Acţiunea lor este, ca şi în cazul primului război mondial, o reacţie târzie

la cuceririle imperiilor coloniale din Evul Mediu şi Epoca Modernă.

Perioada interbelică a debutat şi a evoluat ca una lipsită de siguranţă, de instabilitate

politică şi economică, de climat permanent de criză.

Din nevoia de a-şi crea un climat de securitate pe care tratatele de pace şi Societatea

Naţiunilor nu îl puteau oferi, unele ţări care se simţeau vizate de politica revizionistă, au creat

un sistem de securitate colectivă bazat pe alianţe şi pe garanţii oferite de Marea Britanie şi

Franţa. Astfel a fost creată, în anul 1921, Mica Înţelegere (Mica Antantă), compusă din trei

ţări central europene, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, toate trei având diferende

teritoriale cu Ungaria, ţară care s-a văzut înconjurată de state aliate între ele. Fiecare dintre

cele trei ţări mai avea câte un mare diferend internaţional, care nu mai era comun.

Cehoslovacia avea o relaţie tensionată cu Germania, care nu dorea un stat puternic în sudul ei

şi dorea să alipească regiunea Sudetă, unde locuiau 3,5 milioane de germani. Iugoslavia

disputa cu Italia teritorii din nordul Mării Adriatice. România avea relaţii încordate, greu

gestionabile cu Rusia Sovietică. Basarabia şi Bucovina se uniseră cu România şi acest lucru

nu era recunoscut de marea putere de la răsărit. Ţările din Peninsula Balcanică erau îngrijorate

de climatul internaţional nesigur şi de pericolul unor acţiuni revizioniste ale Bulgariei, mai

ales dacă acestea ar fi fost sprijinite de alte puteri ale Europei, în primul rând Germania. Acest

sentiment de insecuritate s-a accentuat după anul 1933, când partidul lui Hitler a ajuns la

putere în Germania, iar U.R.S.S. a devenit o putere tot mai mare. În anul 1934, la iniţiativa

României s-a încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice între Turcia, Grecia, Iugoslavia şi

România.

Germaniei i s-a stabilit uriaşa datorie de 132 de miliarde mărci. După ce guvernul de la

Berlin a anunţat că nu poate achita această datorie, în anul 1923, armata franceză a pătruns şi

a ocupat, drept gaj, regiunea industrială Ruhr, cea mai dezvoltată din ţară şi deţinând resursele

de fier şi cărbune ale Germaniei. În anul 1924, la Londra a avut loc o conferinţă de experţi

financiari ai statelor învingătoare în război, care a decis acordarea de credite Germaniei şi o

repartizare anuală acceptabilă a datoriei externe. Ca urmare, a avut loc o destindere

internaţională şi Germania a început să depăşească dificultăţile economice. În anul 1925, la

Locarno, s-a semnat un pact prin care Germania se obliga să garanteze respectarea graniţelor

de est ale Franţei şi Belgiei. În 1926, Germania a fost primită în Societatea Naţiunilor, ceea ce

a condus la şase ani de destindere în Europa. În anul 1928, s-a semnat Pactul Briand-Kellogg,

numit aşa după numele ministrului de externe al Franţei şi al secretarului Departamentului de

Stat al S.U.A., care l-au iniţiat. Semnatarii pactului se angajau să nu recurgă la război în

relaţiile dintre ele. Până în anul 1934, un număr de 63 de ţări au aderat la pact. La sfârşitul

perioadei interbelice, se va evidenţia lipsa stipulării unor măsuri concrete pentru evitarea

războiului, fapt care va face pactul ineficient. Tot în vederea gestionării crizelor aflate în fază

latentă, în anul 1934, ministrul francez de externe Louis Barthou a propus crearea unui Pact

Oriental, la care au fost invitate să adere Germania, Cehoslovacia, Finlanda, Estonia, Letonia,

Polonia şi Uniunea Sovietică. Semnatarii urmau să îţi acorde sprijin reciproc în cazul vreunei

agresiuni împotriva oricăreia dintre ele. Opoziţia Germaniei şi Poloniei a dus la eşuarea

proiectului. În anul 1934, Uniunea Sovietică a intrat în Societatea Naţiunilor.

În anul 1935, Germania a introdus serviciul militar obligatoriu, încălcând Tratatul de la

Versailles. În acelaşi an, Italia a atacat Abisinia, prima agresiune a unei ţări europene, după

războiul mondial. Acţiunea Italiei a fost sprijinită de Austria, Germania şi Ungaria. În anul

1936, Hitler a ordonat unor efective de 30.000 de militari ai armatei germane să pătrundă şi să

ocupe poziţii în Renania, care devenise, prin Tratatul de la Versailles, zonă demilitarizată. În

acel moment, puterile occidentale erau superioare Germaniei şi puteau să intervină pentru

restabilirea situaţiei hotărâte la Versailles. Armata germană avea ordin să se retragă la cea mai

mică acţiune a militarilor francezi, care însă nu s-au opus. Germania a putut să întărească

frontiera cu Franţa, unde a construit o puternică linie de fortificaţii, Linia „Siegfried”. Privind

din alt punct de vedere, Renania era şi este o provincie germană asupra căreia guvernul de la

Berlin avea toate drepturile de a decide şi acţiona suveran.

După 20 de ani de la încheierea primei conflagraţii mondiale, sistemul de securitate

colectivă s-a prăbuşit. În anii 1936 şi 1937, s-au semnat tratate între Germania, Italia şi

Japonia, creându-se astfel alianţa statelor fasciste.

În primăvara anului 1938, Germania a realizat Anschluss-ul (alipirea), respectiv alipirea

Austriei la Germania. Germania îşi baza acţiunea pe legitimitatea pe care o oferea faptul că

austriecii sunt germani. O mare parte a poporului austriac a fost de acord cu Anschluss-ul. Au

existat şi persoane care nu au agreat acest act politic, majoritatea fiind fie cei care prin

unificare îşi pierdeau privilegii, fie patrioţi conservatori, care nu puteau renunţa la tradiţia

istorică a suveranităţii teritoriilor ereditare ale Casei de Habsburg. Scopul declarat de Hitler a

fost crearea „Germaniei Mari”. Următoarea acţiune a fost îndreptată în scopul dezmembrării

Cehoslovaciei, care rezolva problema alipirii Sudeţilor, eliminarea statului cehoslovac şi

destrămarea Micii Antante. Dominaţia centrului şi sud-estului Europei de către Austria,

Austro-Ungaria şi mai târziu de către Germania, de-a lungul întregii istorii medievale,

moderne şi contemporane, prin fărâmiţarea statelor din aceste regiuni. Dezmembrarea

Cehoslovaciei s-a realizat în două etape. Prima a fost diplomatică, Germania convocând o

conferinţă la München, în septembrie 1938, cu participarea şefilor guvernelor Marii Britanii,

Franţei (care garantaseră integritatea Cehoslovaciei) şi Italiei. Conferinţa a hotărât cedarea de

către Cehoslovacia a regiunii Sudete către Germania. Conferinţa a însemnat astfel şi apariţia

unui directorat al Europei, care lua decizii încălcând dreptul internaţional şi eliminând de la

decizii Societatea Naţiunilor. La 2 noiembrie 1938, a avut loc primul dictat de la Viena, prin

care s-au mai smuls Cehoslovaciei alte teritorii, în favoarea Ungariei şi Poloniei. În martie

1939, Germania şi Ungaria au ocupat în întregime Cehoslovacia. România, care avea frontieră

comună cu Cehoslovacia, a fost invitată să ocupe un teritoriu în estul acestei ţări, dar spre

cinstea istorică a guvernului regal român, a refuzat. Statele din estul Europei, Polonia,

Iugoslavia şi România, care sprijiniseră întreaga perioadă interbelică politica Franţei şi Marii

Britanii, şi-au pierdut total încrederea în aceste ţări.

La 23 august 1939, Germania a încheiat cu Uniunea Sovietică Pactul de neagresiune,

cunoscut sub numele de Pactul Hitler-Stalin, sau Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care cele

două puteri îşi împărţeau teritorii şi influenţa din estul Europei. În baza acestui tratat,

Germania şi-a promovat interesele ei, ale Ungariei şi Bulgariei, prin intervenţii militare (în

Polonia, Iugoslavia), prin intermediul celui de al doilea Dictat de la Viena, prin care

României i s-a desprins nord-vestul Transilvaniei (în favoarea Ungariei), tratativele româno-

bulgare de la Craiova, impuse de Germania, prin care România a cedat Cadrilaterul Bulgariei.

În baza aceluiaşi tratat, în iunie 1940, U.R.S.S. a anexat Basarabia, Bucovina de Nord şi

Herţa.

Al doilea război mondial

Tratatul Molotov-Ribbentrop a dat Germaniei asigurări privind neutralitatea U.R.S.S.

La 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia dinspre vest, iar în 17 septembrie, Uniunea

Sovietică a intrat şi ea în Polonia,6 ocupând părţi din estul ei, tratând apoi cu Germania linia

de demarcaţie dintre cele două puteri şi realizând astfel a patra împărţire a Poloniei.

Nu ne propunem abordarea evenimenţială a celui de al doilea război mondial, despre

care s-au scris sute de mii de lucrări de sinteză. Ne permitem unele consideraţii generale, şi

6 După cele din anii 1772, 1793 şi 1795, când Polonia a fost împărţită de Rusia, Austria şi Prusia, dispărând de pe harta Europei, până în anul 1918.

abordarea modului în care, prin înţelegerile şi tratatele semnate, s-au gestionat uriaşele crize

mondiale datorate războiului.

Începând cu anul 1933, când Hitler şi partidul său au ajuns la putere în Germania,

această ţară a trecut la o rapidă dezvoltare economică, socială, ştiinţifică, militară şi în alte

domenii. Regimul autoritar de la Berlin a înlăturat toate piedicile din calea progresului general

al ţării. La baza dezvoltării ţării a stat cultivarea sentimentului naţional german, a mândriei

patriotice. De pe această poziţie economico-militară, Germania a ajuns să se „sufoce”, din

lipsă de „spaţiu vital”.7 După ce Germania a redevenit cea mai mare putere din Europa (1938),

această politică naţională a fost împinsă în latura sa naţionalistă, fiind îndreptată nu numai în

folosul poporului german, dar şi împotriva altor minorităţi naţionale, cum ar fi evreii şi slavii,

iar în timpul războiului, împotriva unor popoare întregi. Atât privitor evrei, cât la slavi, există

o întreagă istoriografie a disensiunilor, în cadrul căreia, Germania avea şi ea dreptatea ei,

dreptate pe care învingătorii în război, mai ales comunităţile evreieşti, cele mai influente pe

plan mondial, nu i-au recunoscut-o şi nu i-o recunosc nici astăzi, după 7-8 decenii. Doctrina

naţional-socialistă germană, bazată, în general, pe ideile expuse de Adolf Hitler în cartea Mein

Kampf, a devenit agresivă treptat, pe măsură ce şi reacţiile împotriva ei au fost mai acerbe.

Cel mai criticată a fost teoria raselor, „superioare” şi „inferioare”, apreciată ca monstruoasă şi

absurdă, inclusiv de autorul acestor rânduri.

După cum este arhicunoscut, în primii doi ani de război, Germania a ocupat cea mai

mare parte a Europei, impunându-şi superioritatea militară şi de tărie morală, născută din

psihologia de învingători a germanilor, clădită de naţional-socialism. În primii doi ani de

război, Germania a avut de luptat cu puteri de mâna a doua (Franţa şi Marea Britanie), state

mijlocii şi mici din Europa. Din vara anului 1941, a intrat în război împotriva Uniunii

Sovietice, iar din decembrie 1941 şi împotriva S.U.A., ceea ce a echilibrat raportul de forţe,

care apoi s-a înclinat în defavoarea Germaniei.

România şi-a văzut, în vara anului 1940, năruite realizările de la sfârşitul primului

război mondial. Ţara pierduse Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord-Vest şi

Cadrilaterul. Ea se afla sub permanentă ameninţare din partea Uniunii Sovietice, raporturile

cu această mare putere fiind iremediabil compromise la sfârşitul primului război mondial,

inclusiv din vina guvernelor şi clasei politice româneşti, în ansamblul ei. Ca urmare calea cu

şanse de reuşită aleasă de guvernanţii de la Bucureşti de refacere a României Mari şi de ieşire

din criza internaţională în care se găsea, a fost alianţa cu Germania. Nimeni nu a luat foarte

serios în seamă că Germania va pierde războiul cu Uniunea Sovietică şi România va ajunge

7 O situaţie asemănătoare o avea şi Japonia, în Extremul Orient, la care nu ne referim în prezenta lucrare.

sub ocupaţie militară rusă. O astfel de ipoteză luată în seamă, oferea şi şansa României de a fi

luptat de la început alături de puterea învingătoare de la răsărit. Pe de altă parte, clasa politică

românească, formată din proprietari mari, mijlocii şi mici, avea o repulsie organică faţă de

bolşevismul a tot naţionalizator. În perioada interbelică, în România, locul comuniştilor a fost

în temniţe, astfel că ei au acces la putere doar cu ajutor sovietic şi conducând împotriva

majorităţii elitelor create în România modernă şi interbelică.

În cursul războiului, principalul teatru de bătălie a fost spaţiul european. Principalii

luptători antigermani au fost sovieticii. Ei au pierdut un număr impresionant de vieţi

omeneşti, au suferit pagube materiale colosale, au ţinut angajate în luptă principalele forţe

militare germane, cărora le-au provocat cele mai grele dintre pierderile suferite de aceştia.

U.R.S.S. a primit ajutoare materiale din S.U.A., importante, dar armata sovietică s-a bazat în

cea mai mare măsură pe armamentul, tehnica şi resursele ruseşti. Războiul s-a purtat cu o

îndârjire totală, folosindu-se, de către ambele tabere, toate mijloacele. După război însă,

învingătorii nu şi-au împărţit doar sferele de influenţă, ci şi adevărul, minciuna, dreptatea şi

nedreptatea. Ei au păstrat pentru dânşii adevărul şi dreptatea, aruncând minciuna şi

nedreptatea în cârca învinşilor şi menţinând această situaţie, prin toate mijloacele, inclusiv

nedemocratice, până astăzi. Toate părţile implicate au săvârşit crime de război. Germanii şi

aliaţii lor, inclusiv românii, au distrus partea europeană a Uniunii Sovietice, cauzând mari

pierderi şi populaţiei civile. Germanii au transferat milioane de oameni din U.R.S.S. la muncă

în Germania, o formă contemporană de sclavie. Tot germanii au declanşat Holocaustul,

comiţând genocid împotriva poporului evreu, model copiat şi de aliaţii lor ustaşi croaţi

conduşi de Ante Pavelic, împotriva a 700.000-1.000.000 de sârbi care au fost omorâţi (cifra

exactă este controversată în istoriografia problemei). Armatele americane şi britanice au

scufundat vase germane cu refugiaţi in calea Armatei Roşii, au bombardat cartierele de locuit

din diverse oraşe germane. La Dresda, în câteva ore, au fost ucişi 200.000 de civili, cât în

bombardamentele atomice din Japonia. Către sfârşitul iernii 1944-1945, armatele S.U.A. şi

Marii Britanii au închis într-un câmp, cu sârmă ghimpată, 800.000 de tineri prizonieri

germani, majoritatea sub vârsta legală de încorporare şi i-au lăsat să moară de frig şi foame.

Pentru a nu cădea sub incidenţa Convenţiei de la Geneva, privitoare la tratamentele care

trebuiau aplicate prizonierilor de război, prizonierii au fost denumiţi F.I.D. (forţe inamice

dezarmate). Soldaţii sovietici s-au „ilustrat” şi ei în crime de război odioase. Suficient să

reamintim crimele săvârşite în pădurea Katin, din Polonia, unde au fost asasinaţi multe mii de

ofiţeri polonezi, de raderea Germaniei de pe faţa pământului, despre tâlhării, violuri şi

omoruri de civili din ţările inamice ajunse, prin răsturnarea situaţiei militare, în puterea

sovieticilor. Şi la nivelul de bază al societăţii, în conştiinţa publică, a rămas imaginea că pe

unde a trecut armata rusă au rămas jaful şi femei gravide. Lista infracţiunilor de război este

foarte lungă.

Dintre ţările europene aliate ale Germaniei, sau ocupate de aceasta, România a fost

singura care nu a permis aplicarea ordinului lui Hitler de internare a evreilor în lagăre şi de

exterminare a lor. Acest fapt fără precedent în istoria Holocaustului, a fost recunoscut de

liderii evrei din România, inclusiv de dr. Wilhelm Fielderman, dar şi de către comunitatea

evreiască mondială. După Războiul de 6 zile (1-6 iunie 1967), toate ţările din sfera de

influenţă economico-militară a U.R.S.S. au condamnat agresiunea Israelului împotriva

Egiptului şi ocuparea de teritorii egiptene, rupând în bloc relaţiile diplomatice cu guvernul de

la Tel Aviv. România a fost singura ţară care a păstrat aceleaşi bune relaţii cu Israelul şi cu

poporul evreu, permiţând şi emigrarea evreilor din România, în Israel sau S.U.A. România,

prin preşedintele Ceauşescu Nicolae, a fost solicitată să medieze, de-a lungul mai multor ani

pacea între Israel şi Egipt, care s-a încheiat în anul 1979. Elogiile şi mulţumirile pentru toate

aceste realităţi au durat până la prăbuşirea regimului comunist. După revolta populară şi

lovitura de stat din decembrie 1989, când în România a fost adus la putere un regim politic

aservit intereselor străine, comunităţile evreieşti, având o importantă reprezentare de

conaţionali în conducerea de la Bucureşti, au schimbat orientarea şi poziţia faţă de istoria

evreilor din România. Au fost modificate şi vitrinele cu texte din Muzeul Holocaustului din

S.U.A. În mod surprinzător pentru mulţi români, comunităţile evreieşti din S.U.A., România

şi Israel au început o campanie de învinuire a României pentru atrocităţile comise de unii

cetăţeni români şi de guvernul român, în timpul celui de al doilea război mondial, multe dintre

ele imaginare.8

8 Vezi, printre altele lucrările foarte recent apărute: Alesandru Duţu, Constantin Botoran, Situaţia evreilor din România, Vol. I (1939-1941), partea întâi, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003, carte interzisă în anul 1994 şi trimisă la topit, apoi reeditată prin grija prof. univ. dr. Ion Coja, care a publicat şi lucrarea Holocaust în România ?, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002.

Personal, autorul acestor rânduri, ca şi alţi analişti consultaţi, apreciază că schimbarea de optică şi propagandă evreiască faţă de România o reprezintă abordarea de către comunităţile evreieşti a unei noi strategii prin care, profitând de slăbiciunea mare a României post-comuniste şi de prezenţa la guvernarea ţării a unor conducători aserviţi total intereselor străine, să se solicite mari despăgubiri de război, care oscilează între cel puţin 10 miliarde de dolari (după aprecierea preşedintelui Ion Iliescu) şi 50 miliarde de dolari (cât reclamă comunităţile evreieşti). Acest proiect evreiesc are nevoie de etape premergătoare solicitării efective a banilor şi proprietăţilor, dintre care recunoaşterea de către români (prin conducătorii lor) a vinovăţiei (respectiv a existenţei Holocaustului pe teritoriul României) este obligatorie. Ca urmare, presiunile foarte mari asupra preşedintelui Iliescu, în paralel cu presiunea exercitată din nou asupra preşedintelui Ion Iliescu, începând cu noiembrie 2003, privitoare la reluarea la scară internaţională a acuzaţiilor (reale, de altfel) potrivit cărora în decembrie 1989

Al doilea război mondial a fost un nou episod, foarte important, din lupta permanentă

pentru stăpânirea lumii. El a fost gestionat în folosul câştigătorilor, împotriva învinşilor, ca de

fiecare dată în istorie.

Încheierea şi consolidarea alianţei între SUA, URSS, Marea Britanie

Atacând URSS, la 22 iunie 1941, după 129 de ani de la războiul lui Napoleon Bonaparte

contra Rusiei, Hitler a pus bazele alianţei sovieto-britanice. Din vara anului 1941, şi

preşedintele Roosevelt9 era sigur că SUA vor intra în război. Se aştepta momentul potrivit. O

neutralitate în clipa încheierii conflictului nu era benefică. Ea ar fi însemnat absenţa de la

împărţirea roadelor victoriei. SUA au extins şi pentru URSS beneficiile legii de împrumut şi

închiriere, care va permite transferul către sovietici a numeroase furnituri americane. În acest

fel s-au pus bazele alianţei sovieto-americane. Consolidată prin negocieri, alianţa SUA, URSS,

Marea Britanie a devenit repede unica forţă capabilă să stopeze victoria coaliţiei fasciste în

război.

Apropierea sovieto-americană a început în 24 iunie 1941, când Preşedintele SUA a făcut

o declaraţie de sprijin şi simpatie faţă de Uniunea Sovietică. Se prefigura o alianţă şi aceasta a

fost netezită cu ocazia importantei vizite făcute de Harry Hopkins10 la Moscova, în iulie 1941.

După o primire foarte călduroasă, care reprezenta o excepţie, timp de şase ore fără întrerupere,

Stalin a vorbit cu trimisul preşedintelui SUA. Tot la Moscova s-au întâlnit, în septembrie

1941, Stalin, trimisul lui Churchill, Lordul Beaverbrook11 şi americanul Harriman12, care vor

în România a avut loc o lovitură de stat prin care la conducerea ţării au fost aduşi trădători, care au slujit securitatea sovietică. Discuţia a fost redeschisă de nimeni altul decât laureatul premiului Nobel pentru Pace, Vladimir Bukowski.9 Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) a fost politician democrat american. Jurist. A fost subsecretar de stat la Ministerul Marinei (1928-1930), apoi guvernator al statului New York. A fost al 32-lea preşedinte al SUA, în care funcţie a fost ales de patru ori, în anii 1932, 1936, 1940 şi 1944, situaţie unică în istoria ţării. A promovat linia politică New Deal, prin care a scos ţara din marea criză economică mondială (1929-1933). A introdus modificări importante în legislaţia SUA şi a fost promotor al implicării în lupta împotriva Japoniei şi Germaniei. Susţinător al alianţei SUA cu Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Pe parcursul lucrării, vom reveni asupra lui.10 Harry Lloyd Hopkins (1890-1946) a fost prieten personal al preşedintelui F. D. Roosevelt. Ministru al comerţului (1938-1940) şi consilier personal al preşedintelui (1940-1945). L-a însoţit pe preşedinte la toate conferinţele inter-aliate. 11 Lordul Beaverbrook (1879-1964), pe numele său William Maxwell Aitken, a fost membru al Camerei Lorzilor, începând din 1917, ministru al informaţiilor în 1918, a creat după primul război mondial unul dintre cele mai puternice concerne de presă cuprinzând publicaţiile “Daily Express“, “Sunday Express“ şi “Evening Standard“, ministru pentru problemele înzestrării şi producţiei de război (1941-1945).12 William Averell Harriman (1891-1986) a fost bancher şi politician american în Partidul Democrat. Şi-a început cariera în domeniul afacerilor în căi ferate şi în 1934 a intrat în politică. Om de încredere al preşedintelui, a fost numit ambasador la Moscova (1942-1946). L-a reprezentat pe preşedintele SUA pe lângă premierul Winston Churchill, ca asistent. A întreţinut o relaţie specială cu fiica acestuia Pamela, de care avea să se lege şi prin căsătorie, mulţi ani după război, în jurul vârstei de 80 de ani. A participat la conferinţele inter-aliate de la Casablanca, Teheran şi Potsdam. Între 1946 şi 1948 a fost ministru al comerţului, apoi ambasador itinerant în Europa pentru Planul Marshall. În 1968-1969 a fost delegat la tratativele eşuate de pace între SUA şi Vietnam, de la Paris.

încheia un important acord de colaborare, la 4 octombrie 1941, prin care SUA şi Marea

Britanie se angajau să livreze armament şi alte bunuri necesare Uniunii Sovietice, iar aceasta

se angaja să continue războiul cu toate resursele. Harriman a transmis promisiunea ca,

începând din iulie 1942, SUA să livreze URSS 400 de tancuri şi 300 de avioane pe lună. La 12

august 1941 a pornit spre Arhanghelsk primul convoi americano-britanic cu ajutoare pentru

URSS. Aceste convoaie s-au deplasat cu multe eforturi şi pierderi considerabile, o mare parte

din ele fiind scufundate de germani. Valoarea lor totală, pentru întreaga perioadă a războiului,

va atinge considerabila cifră de 11 miliarde de dolari, reprezentând armament, 20.000

locomotive, 425.000 de camioane etc. Cu tot acest ajutor uriaş, majoritatea armamentului

Armatei Roşii era de fabricaţie sovietică. Stalin, om dominat de precauţie, avusese grijă încă

dinainte de război să mute la est de Ural o mare parte a industriei grele. După atacul japonez

asupra SUA şi intrarea acestora în război, coaliţia celor trei state s-a consolidat şi astfel s-au

pus bazele extinderii colaborării lor în interese care vizau întreaga planetă. Cu toate că această

alianţă avea să fie cea mai durabilă înţelegere din istorie, ea funcţionând şi astăzi, la nivelul

SUA - Federaţia Rusă, unii istorici apreciază că ea nu a fost niciodată completă.13 Stalin n-a

avut încredere în partenerii occidentali. În prima parte a derulării alianţei, el spunea că

americanii şi englezii îi lasă pe germani să lupte cu ruşii pentru ca după război să poată

domina singuri lumea. După anul 1943 şi debarcarea din Italia, când voinţa anglo-americană

de a lupta contra Germaniei cu mare angajament nu mai putea fi pusă la îndoială, Stalin a

afirmat că occidentalii invadează Europa doar pentru a nu le lăsa sovieticilor monopolul

victoriei în Europa. În toată perioada războiului, Stalin a ştiut să joace fără greşeală rolul

partenerului care avea toate drepturile faţă de ceilalţi doi membri ai Alianţei. În 3 septembrie

1941, el le-a scris aliaţilor săi că URSS este în pericol de moarte. Spectrul înfrângerii URSS şi

posibila prăvălire a Germaniei, cu toate forţele, asupra Anglie şi SUA, a fost arma psihologică,

un şah etern pe care Stalin l-a dat aliaţilor săi şi o cheie a succeselor sale, consfinţite, după

cum se va vedea, prin tratatele secrete cu aliaţii săi, care s-au prelungit în timp, producând

efecte până în ziua de astăzi.

Alianţa a cunoscut şi momente de disfuncţie. În februarie 1943, serviciul sovietic de

informaţii a avut cunoştinţă de faptul că la Geneva au avut loc convorbiri secrete între prinţul

german de Hohenlohe14 şi şeful spionajului american în Europa, Allen Dulles. Prinţul negocia

în numele Reichsführer-ului SS Heinrich Himmler. După război s-au găsit rapoartele lui

13 De exemplu academicianul francez Andre Fontaine, Istoria Războiului Rece, Vol. I, Bucureşti, 1992, p. 202.14 Diplomatul se trăgea dintr-o faimoasă familie de prinţi şi conţi germani, bunicul său fiind cancelar al Germaniei între 1894 şi 1900. Era membru al SS.

Hohenlohe. Americanii le-au tăcut sub tăcere, nedorind să se mai vadă că ei au acceptat să

negocieze cu Himmler, într-un moment în care la nivelul serviciilor secrete erau cunoscute

ororile lagărelor de concentrare pe care el le patrona. Americanii nu i-au informat pe sovietici.

Hohenlohe şi-a continuat iniţiativele pentru o pace separată cu aliaţii occidentali. El a luat

legătura cu britanicii, prin intermediul bancherului suedez Wallenberg. De această dată,

ministrul britanic la Moscova l-a informat în scris pe comisarul poporului pentru afaceri

externe Viaceslav Molotov15 despre convorbirile cu prinţul Hohenlohe. Pe această temă, au

mai fost numeroase încordări, dar interesele colaborării pentru victoria în război şi dominaţia

mondială postbelică erau mult prea mari pentru a se produce fisuri în coaliţie. Teama

americanilor de o înfrângere în război a fost foarte de mare şi speranţele puse de poporul

american în sovietici au cimentat alianţa între cele două mari puteri, conduse de regimuri

politice ireconciliabile. Încă din vara anului 1941, când SUA nu intraseră în război, celebrul

institut “Gallup” arăta că 73% din americani declarau că susţin victoria URSS în război. Un an

mai târziu, se ţineau discursuri şi se scriau reportaje despre “fraternitatea sovieto-americană” şi

chiar despre “comunitatea de idealuri şi similitudinea civilizaţiilor”.16

Indiferent de limitele acestei alianţe, cea mai importantă din toate timpurile, ea va crea

celor trei parteneri sentimentul că la adăpostul ei îşi vor putea promova interesele la scară

planetară, acelea care până la cel de al doilea război mondial nu fuseseră realizate încă,

găsindu-se în fază embrionară.

Preocuparea U.R.S.S. pentru negocierea cu aliaţii lor a sferelor de influenţă după ce

războiul se va termina, nu viza doar estul şi centrul Europei, ci şi Extremul Orient. S.A.

Lozovski, adjunct al comisarului sovietic pentru afaceri externe, s-a adresat lui Stalin şi

Molotov cu o notă confidenţială, în 26 decembrie 1941, în care a făcut propuneri pentru

conferinţa postbelică de pace. Nota dovedeşte condiţia psihică excepţională a liderilor

bolşevici, convingerea lor fermă în victorie în acele clipe, cele mai grele pentru U.R.S.S. din

întreaga perioadă a războiului. În notă se arată că: "…rezultatul războiului este deja clar.

Germania, Japonia, Italia şi aliaţii lor vor fi zdrobiţi…" Ca urmare, se arăta în notă, situaţia la

conferinţa păcii "va fi foarte complicată", întrucât patru foste foarte influente puteri

(Germania, Japonia, Italia şi Franţa) vor ieşi din rândul statelor de decizie şi problemele lor şi

15 Viaceslav Mihailovici Molotov (1890-1986) a fost bolşevic din 1906, membru al Biroului Politic al CC al PCUS şi membru al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS (1926-1957), comisar al poporului pentru afaceri externe (1939-1949; 1953-1957), prim vicepreşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului (1941-1957). A încheiat Tratatul Molotov-Ribbentropp, cu Germania, la 23 august 1939. În 1957 a participat la tentativa de înlăturare de la putere a lui Nikita Hruşciov şi a fost înlăturat de la putere, fiind trimis ca ambasador în Mongolia (1957-1960) , iar apoi reprezentant pe lângă Organizaţia Internaţională a Energiei Atomice, din Viena.16 Andre Fontaine, op.cit., Vol. I, p. 210 sqq.

ale coloniilor şi sferelor de influenţă pe care le deţineau la începutul războiului vor trebui

rezolvate de U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie. În continuare sunt inserate propuneri

concrete, referitoare la toate zonele de interes.

Perfecta colaborare sovieto-britanică reiese foarte clar şi din nota expediată lui Molotov

şi lui Voroşilov17 de către Maxim Litvinov18, adjunct al comisarului sovietic pentru afaceri

externe, intitulată Blocurile şi sferele de influenţă. Parcurgerea documentului dovedeşte faptul

că Stalin19 şi cu Churchill20 încercau să împartă lumea între ei, ignorând S.U.A. Documentul a

fost redactat la 11 ianuarie 1945, cu trei săptămâni înaintea Conferinţei de la Yalta. El purta

sigla "strict secret". Printre altele, Litvinov scria: "Dacă Anglia şi U.R.S.S. ar înclina spre

stabilirea unor sfere sau zone speciale de securitate această problemă nu ar trebui discutată în

prezenţa americanilor. Judecând după presă, opinia publică americană este foarte neliniştită de

zvonurile despre blocuri şi sferele de influenţă. Roosevelt personal, ca om realist, poate chiar

că este conştient de inevitabilitatea apariţiei sferelor, zonelor sau blocurilor în Europa, dar,

ţinând seama de opinia publică, nu se hotărăşte să-şi dea în vreo formă sau alta

consimţământul. Sub presiunea opinie publice, el poate căuta să obţină vreo promisiune din

partea Angliei şi a U.R.S.S. să se abţină de la formarea blocurilor. În acest caz, am putea fi de

acord să examinăm această problemă în trei, numai după un acord prealabil între noi şi Anglia.

Întâlnirea celor trei (se referea la Yalta n.a.) nu exclude convorbiri şi în doi, adică între noi şi

Anglia. Dacă se consideră favorabil şi potrivit momentul pentru astfel de convorbiri, atunci se

poate porni de la schema conturată în nota Comisiei pentru pregătirea tratatelor de pace şi a

17 Kliment Efremovici Voroşilov (1881-1969) a fost mareşal şi om politic sovietic. 18 Maxim Maximovici Litvinov (1876-1951) a fost membru al Partidului Bolşevic din 1903. Adjunct al comisarului pentru afaceri externe (1921-1930; 1939-1941) şi comisar pentru afaceri externe (1930-1039). În 1939, în preajma încheierii Pactului Ribbentropp-Molotov, Stalin l-a trecut pe post de comisar adjunct, fiindcă era evreu şi se apropiase prea mult de SUA şi Franţa, pentru a iniţia o alianţă antigermană. Gestul înlocuirii lui urmărea să-l mulţumească pe Hitler. Ambasador la Washington (1941-1943). Apropiat de Nicolae Titulescu, a semnat împreună cu acesta stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi URSS (1934).19 Iosif Vissarionovici Djugaşvili (1879-1953) şi-a luat numele de Stalin (omul de oţel). S-a născut în Georgia. A avut o viaţă spectaculoasă, cu evoluţii neşteptate, chiar uluitoare. A început să înveţe la Seminarul teologic ortodox de la Tiflis, pentru a deveni apoi un revoluţionar de profesie. În anul 1912 a intrat în Partidul Bolşevic Independent şi a fost remarcat de Lenin. Membru al Biroului Polic al CC din anul 1919. Cariera sa a cunoscut o linie ascendentă permanentă. În anul 1924, după moartea lui Lenin, a preluat conducerea Uniunii Sovietice. În perioada interbelică a înlăturat orice urmă de opoziţie politică faţă de bolşevici şi faţă de persoana sa, introducând teroarea ca formă de conducere politică. Comandant militar destoinic, a condus popoarele sovietice la victorie în cel de al doilea război mondial, a negociat cu succese diplomatice unice în istoria universală cu SUA şi Marea Britanie, transformând Rusia într-o supraputere mondială. Din acest punct de vedere, Stalin a împlinit testamentul politic al lui Petru cel Mare Romanov. Pentru atingerea acestui ţel, Stalin a traumatizat Rusia, dar a învins. Pe parcursul lucrării ne vom mai referi la el.20 Winston L. S. Churchill (1874 – 1965) provine dintr-o veche familie engleză, urmaşă a ducilor de Malborough. După o lungă şi strălucită carieră politică, a devenit prim ministru al Marii Britanii, în anul 1940. Protagonist al Alianţei antifasciste, alături de Stalin şi Roosevelt. Cu toate că afişa sentimente anticomuniste, a fost de acord cu o „zonă de siguranţă“ în jurul Uniunii Sovietice, sub controlul Armatei Roşii. În octombrie 1944, la Moscova, a semnat cu Stalin „Acordul de procentaj“, care acorda Uniunii Sovietice dreptul de control asupra României, în proporţie de 90 %. În deceniul al şaselea, a sprijinit ideea unificării Europei.

orânduirii postbelice, intitulată Cu privire la perspectivele şi baza posibilă a colaborării

sovieto-britanice. Sfera noastră maximă de interese sau, mai bine zis, zona de securitate,

trebuie să includă Finlanda, Norvegia, Suedia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România,

Iugoslavia, Bulgaria şi Turcia. În zona engleză de securitate pot fi incluse, neapărat, Olanda,

Belgia, Franţa, Spania, Portugalia şi Grecia, cu menţinerea, totuşi, a tratatului nostru de alianţă

cu Franţa. Zona neutră, în care ambele părţi colaborează pe baze egale şi se consultă reciproc

permanent, o formează Danemarca, Germania, Austria, Elveţia şi Italia. Anglia va contesta,

probabil, intrarea în zona noastră a Norvegiei, Suediei, Turciei şi Iugoslaviei, cerând

extinderea zonei sale asupra Suediei, Norvegiei, Danemarcei şi Italiei. Cele şase ţări

menţionate vor fi astfel obiectul târguielii şi compromisului…Obiectând împotriva sferelor de

influenţă în Europa, americanii nu au deloc în vedere să renunţe la propria sferă de influenţă,

care cuprinde, conform doctrinei Monroe21, toată emisfera occidentală. Cum doctrina Monroe

este o declaraţie unilaterală, S.U.A. n-ar refuza să obţină recunoaşterea ei internaţională. Ele

pot obţine aceasta cu ajutorul sistemului de acorduri Dumbarton-Oaks. Este absolut

neîndoielnic că S.U.A. au în vedere ca unul dintre aceste acorduri să fie cel panamerican. El

poate conveni S.U.A., dar pentru noi nu ar fi prea favorabil, ca zona de securitate ce ne este

nouă rezervată să fie legată organizatoric de Organizaţia Internaţională de Securitate şi să se

afle sub controlul acesteia. Nouă ni se pare potrivit ca formarea zonelor europene de securitate

să fie rezultatul înţelegerii dintre noi şi Marea Britanie, nu al unei hotărâri a Organizaţiei

Internaţionale".22

Aceste documente, scoase la lumină destul de recent, arată că seria "târguielilor" şi

compromisurilor a început încă din 1941 şi s-a încheiat cu împărţirea lumii după al doilea

război mondial, proces reluat la sfârşitul războiului rece. Documentele, ca şi altele la care ne

vom referi sau nu, fac o breşă în imaginea intimităţii cercurilor mondiale foarte înalte ale

marilor puteri, aruncând o lumină asupra mecanismelor care generează, în culise, marile

21 Doctrina Monroe a fost lansată de preşedintele SUA, James Monroe (1817-1825), în data de 2 decembrie 1823. Preşedintele, care a deţinut două mandate, între 1817-1825, s-a opus intervenţiei Sfintei Alianţe în America de Sud pentru înăbuşirea războaielor revoluţionare de eliberare de sub dominaţia spaniolă şi penetraţiei ruseşti pe coasta pacifică nord-americană. Din această intervenţie s-au desprins concluziile care au devenit doctrină: 1. emisfera americană nu mai poate fi zonă colonială pentru statele europene; 2. orice încercare de amestec în emisfera americană este socotită pericol pentru securitatea întregului continent; 3. SUA nu se vor amesteca în treburile interne ale Europei. SUA au încălcat pentru prima oară Doctrina Monroe când au abandonat izolaţionismul şi au intrat în primul război mondial (1917).

22 U.R.S.S. şi problema germană. 1941-1949. Documente din Arhiva de politică externă a Federaţiei Ruse, ediţie pregătită de Departamentul istorico-documentar al M.A.E. al Rusiei, cu participarea Centrului de studiere a istoriei contemporane din Potsdam, Moscova şi Potsdam, 1996. Vezi „Magazin istoric“, nr.7/1997, p. 11-14.58 Winston Churchill, La seconde guerre mondiale, Paris, 1948, Vol. II, p. 5. Ediţia în limba română, Winston Churchill, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1997, Vol. II, p. 9, vorbeşte despre scrisoarea din 7 iulie fără a prezenta citatul publicat de ediţia franceză.

decizii privind soarta popoarelor şi statelor globului pământesc. Parcurând documentele la care

ne referim, avem probele certe ale faptului că la cel mai înalt nivel mondial decuparea

frontierelor şi deciziile privind popoarele nu se iau în raport cu argumente ce ţin de drepturile

istorice, sau de principii ale dreptului internaţional.

Perspectiva unei alianţe trainice s-a consolidat puternic în cursul verii anului 1941. Pe 7

iulie, Winston Churchill i-a scris lui I. V. Stalin că : “Pentru a vă ajuta vom face tot ceea ce

timpul, situaţia geografică şi sporirea resurselor noastre ne vor permite”.23 În cursul aceleiaşi

luni, după cum am arătat, trimisul preşedintelui Roosevelt, Harry Hopkins, a avut la Moscova

o discuţie consistentă, de şase ore, cu I. V. Stalin. A fost un moment istoric care a consolidat

pe cât de fulgerător, pe atât de profund alianţa sovieto-americană.

Urmarea acestei înţelegeri şi a efortului extraordinar din anii războiului, “o singură

mare putere a ieşit din război cucerind alte teritorii, şi această putere este Uniunea Sovietică”.

Constatarea aparţine lui Paul Henri Spaak.24 Încă din timpul celui de al doilea război mondial,

Stalin, prin forţa şi abilitatea sa diplomatică în raporturile internaţionale, mai ales prin Pactul

Molotov-Ribbentrop, a anexat Estonia, Letonia, Lituania, părţi din Finlanda, din România, din

Polonia, din Germania şi din Cehoslovacia, în total 500.000 km2, cu o populaţie de peste

23.000.000 locuitori.

Lumea bipolară. Preludiul Războiului rece Pe măsură ce victoria Aliaţilor împotriva

coaliţiei fasciste s-a profilat, interesul pentru respectarea întru totul a înţelegerilor convenite s-

a micşorat, iar cel pentru promovarea propriilor interese a crescut. În primii ani de luptă

contra Germaniei şi Japoniei, existenţa celor două sisteme politice diferite nu a reprezentat o

frână în colaborarea anglo-americano-sovietică. Către sfârşitul războiului mondial, siguranţa

victoriei şi garanţiile pe care le ofereau solidele tratate încheiate între Aliaţi, între anii 1943-

1945, au determinat continuarea colaborării între semnatari de pe poziţii de adversitate. Într-

un timp foarte scurt, s-a ajuns la împărţirea puterii mondiale între SUA şi URSS. De fiecare

dintre cele două puteri îşi legau destinele sateliţii celor două sisteme: capitalist şi comunist.

Mai rămâneau în afara grupărilor de state din jurul celor două foarte mari puteri un număr de

23 Winston Churchill, La seconde guerre mondiale, Paris, 1948, Vol. II, p. 5. Ediţia în limba română, Winston Churchill, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1997, Vol. II, p. 9, vorbeşte despre scrisoarea din 7 iulie fără a prezenta citatul publicat de ediţia franceză.24 Paul Henri Spaak (1899-1972) a fost politician socialist belgian, ministru de externe al Belgiei (1936-1939), prim ministru (1938-1939) şi ministru de externe al guvernului belgian în exil (1940-1944). După război s-a împotrivit revenirii în Belgia a regelui Leopold al III-lea. A fost din nou prim ministru (1946; 1947-1949), preşedinte al Adunării consultative a Consiliului Europei (1949-1951), ministru de externe (1946-1949; 1954-1957; 1961-1966), secretar general al NATO (1957-1961). A fost un militant activ pentru integrarea europeană. Lucrarea sa Memoriile unui european, a apărut în 1969.

ţări nealiniate şi coloniile. Pe măsură ce RR a înaintat în timp şi a devenit mai complex,

libertatea ţărilor nealiniate va fi îngrădită, ele ajungând sub influenţa celor două supraputeri.

Punctul cel mai fierbinte de pe glob, unde lumea bipolară s-a manifestat cel mai mult şi

mai limpede a fost Germania. Din punctul occidental de vedere, pericolul comunist era grav.

De altfel, frica faţă de comunism a fost o caracteristică fundamentală a întregii perioade a RR.

Preocuparea pentru organizarea represiunii anticomuniste în Germania a început înaintea

capitulării de la 9 mai 1945. O serie de oficiali americani, dintre care cei mai importanţi au

fost Frank Gardiner Wisner şi Allen Dulles, au luat legătura cu lideri nazişti şi s-au consultat

pentru realizarea viitorului program anticomunist.25 Această duplicitate va marca permanent

coaliţia dominantă a lumii, pe parcursul întregului RR. Duplicitatea a fost caracteristică

ambelor tabere ale RR.

Chiar înainte de încheierea celui de al doilea război mondial, nou-structurata

confruntare bipolară între Estul comunist şi Vestul capitalist a determinat mari cheltuieli

pentru înfiinţarea şi dezvoltarea continuă a unor agenturi de spionaj puternice, care să ducă un

război în cea mai mare parte invizibil, atât economic, cât şi militar, pe întregul cuprins al

globului pământesc. Metodele de luptă folosite de aceste unităţi au fost neimaginate până

atunci. Conflictele au fost astfel proiectate, încât ele să nu determine folosirea bombelor

termonucleare. În războaiele de acest tip nu există victorii finale, ci doar victorii, dar există

cheltuieli de mii de miliarde de dolari, pe armament şi echipamente militare.

Pentru serviciile secrete americane a fost de mare importanţă asigurarea colaborării lui

Reinhard Gehlen, directorul Unităţii pentru Armatele Străine Estice din cadrul serviciilor

germane de informaţii şi capturarea celei mai importante părţi a documentelor secrete ale

acestei unităţi, care fuseseră îngropate de Gehlen şi apoi predate americanilor. Gehlen a fost

instalat la Pullach, lângă Munchen, în decembrie 1947 şi pus să acţioneze informativ

împotriva URSS şi statelor supuse ei. El a avut permisiunea să-şi aleagă subordonaţii fără să

se ţină cont de trecutul lor. Cei mai buni experţi erau nazişti. Teama de ruşi i-a determinat pe

americani să nu mai ţină cont de principiile pe care le afişau. Colaborarea la scară oficială cu

25 Allen Welsh D. Dulles (1893-1969) a fost şeful Oficiului Serviciilor Strategice ale SUA din Berna (1942-1945) şi director al CIA (1953-1961). A fost fratele secretarului de stat John Foster Dulles. Membru marcant al Comisiei Warren, care a cercetat asasinarea preşedintelui J. F. Kennedy, fără a scoate la lumină adevărul şi implicarea organelor statului american în această crimă. Era o fire afabilă, mereu zâmbitoare. Până la numirea ca director al agenţiei, Allen Dulles a fost avocat şi acţionar principal la firma de avocaţi “Sullivan and Cromwell“ şi a avut foarte strânse legături cu elita puterii americane. În perioada premergătoare numirii sale în funcţie, s-a ocupat de supravegherea transfugilor din blocul sovietic. A fost implicat în toate acţiunile clandestine majore ale CIA: răsturnarea guvernelor de stânga din Iran, Guatemala (1954), criza Suezului (1956), cea din Congo (1961), în războiul din Vietnam, acţiunea avionului U-2 în URSS (1960) şi debarcarea intenţionat eşuată din Cuba, în 1961. În urma acestei ultime acţiuni a fost destituit de John Kennedy şi înlocuit cu John A. McCone, devenind unul dintre duşmanii puternici ai preşedintelui.

naziştii, avea să aducă Statelor Unite, mai târziu, daune mari de imagine. Asupra

performanţelor profesionale ale echipei lui Gehlen a planat şi îndoiala, după ce, din surse ale

emigraţiei ruse, s-a aflat că aproximativ 90% din informaţiile culese despre URSS erau false.

Penetrarea informativă a Uniunii Sovietice s-a făcut în mare măsură prin intermediul

grupărilor politice ale refugiaţilor ruşi din perioada interbelică. Cea mai cunoscută şi puternică

dintre ele a fost Organizaţia Ucraineană Naţionalistă de la Paris, care pe lângă infiltrări făcea

şi propagandă antisovietică.26 Mai târziu s-a aflat că serviciile sovietice de informaţii au

penetrat organizaţia lui Gehlen, primind informaţii detaliate şi corecte de la Heinz Felfe.27

Comunitatea evreiască a deţinut importante informaţii în legătură cu adâncimea penetrării

sovietice a CIA. De altfel, Stalin a fost de acord să sprijine formarea statului Israel în

schimbul tăcerii sioniştilor legat de această problemă.28

În 1 octombrie 1945, Truman a decretat desfiinţarea OSS şi înfiinţarea Grupului Central

de Informaţii (CIG), sub motivul necesităţii unui organism interimar pentru perioada

redactării Legii Siguranţei Naţionale. CIG a făcut posibilă continuitatea funcţionării reţelelor

informative din timpul războiului şi a fost acoperire oficială pentru reţelele de spioni germani

din subordinea fostului general nazist Reinhard Gehlen, care acţionau în Uniunea Sovietică şi

Europa de Est şi acuma slujeau, prin intermediul şefului lor, Statele Unite. Gehlen a plecat în

S.U.A. cu avionul oficial al generalului Eisenhower, iar de trecerea sa, cu arme şi bagaje, în

slujba S.U.A. s-a ocupat Allen Dulles, fostul coordonator OSS din Elveţia, împreună cu un

grup de ofiţeri ai armatei americane. Grupul era coordonat de generalul Walter Bedell Smith,

şeful de cabinet al lui Eisenhower, care a devenit după război ambasador al S.U.A. la

Moscova (1945-1950), iar apoi director la CIA (începând cu 1950). Din grup făcea parte şi

26 Unora dintre liderii acestei organizaţii li s-au organizat atentate de către serviciile secrete sovietice. Simion Petliura a fost împuşcat mortal cu şapte focuri de armă, în plină stradă, la Paris, iar lui Eihen Konovaleţ i s-a înmânat un colet-capcană care l-a ucis, într-o cafenea din Rotterdam. În 1951, britanicii au paraşutat trei echipe a câte şase agenţi pe teritoriul Ucrainei, la poalele Munţilor Carpaţi şi în sudul Poloniei. O echipă americană de patru agenţi a fost infiltrată pe litoralul Baltic al URSS, iar alte trei misiuni a câte cinci agenţi americani au fost trimişi în Ucraina şi Moldova. Nici unul dintre agenţi nu s-a mai întors. În anii 1952-1953, alţi şaisprezece agenţi americani au dispărut în misiuni pe teritoriul URSS. În mod cert, cu toţii au ajuns în beciurile de anchete şi tortură ale securităţii sovietice. În aceeaşi perioadă, sovieticii au plasat un valoros spion, căpitanul Nikita Korunşi, care a simulat fuga din Berlinul de Est, în 1948, declarând specialiştilor de la CIA că s-a îndrăgostit de o nemţoaică. El a penetrat cercurile emigraţiei ruse din Germania şi a devenit instructor la centrul de pregătire pentru penetrarea URSS de la Bad Homburg. Korunşi a fost prins în anul 1953, dar în anul următor, sovieticii au prins o nouă echipă trimisă de la Bad Homburg, semn că aveau acolo şi alţi agenţi. John Prados, Războaiele secrete ale Preşedinţilor, Iaşi, 1996, p. 33, 48, 49 şi 55.27 Acest lucru s-a petrecut cel puţin începând cu anul 1950. În anii care au urmat, pentru sovietici au lucrat cu succes, pe lângă mulţi alţii, importantul agent CIA Kim Philby, care a spionat pentru URSS între anii 1945 şi 1963, fugind apoi la Moscova, unde a devenit colonel în KGB, a primit Ordinul „Lenin“ şi s-au făcut timbre cu chipul său. De asemenea, a lucrat pentru sovietici spionul canadian Gordon Lonsdale.28 John Loftus, Mark Aarons, Războiul secret împotriva evreilor, Iaşi, 1998, p. 114.

colonelul William Quinn, devenit mai târziu şeful Direcţiei de Informaţii al Armatei, cu

gradul de general-locotenent.

La nivelul momentului capitulării Japoniei, OSS avea un efectiv de 12.000 de membrii.

Harry Truman a ordonat dizolvarea acestei organizaţii. Ofiţerii care participaseră la acţiuni de

spionaj s-au întors în SUA. Agenţii care au activat clandestin au fost încadraţi la

Departamentul de Apărare în noul Serviciu Strategic (SSU), sub conducerea generalului de

brigadă John Magruber, care comandase operaţiunile speciale ale OSS. În 1946, comanda

SSU a fost preluată de William W. Quinn, care nu avea decât 200 de agenţi în străinătate, în

şapte puncte ale globului. Restul agenţilor se găseau pe teritoriul SUA sau erau fără misiuni.29

Preşedintele Truman a semnat Decretul pentru Securitate Naţională în ziua de 26 iulie

1947. La puţin timp, CIG a devenit CIA, o organizaţie în plină şi continuă dezvoltare, în

permanentă căutare de roluri şi misiuni. Prima unitate a CIA, pregătită pentru operaţiuni

secrete a fost Biroul pentru Tactici Speciale, la sfârşitul anului 1947. După votarea Legii

Siguranţei Naţionale, membrii Consiliului Naţional al Securităţii (NSC) s-au întrunit pentru

prima oară în 19 decembrie 1947. Legea stipula că activitatea CIA se va rezuma la

“activitatea de coordonare a informaţiilor”. Cu toate acestea, prin directiva 4 a NSC, i s-a

ordonat directorului CIA, amiralul Roscoe Hillenkoetter, să “desfăşoare un război psihologic

secret”, în care scop a fost creat un detaşament de operaţiuni speciale. Una dintre primele

acţiuni de răsunet ale acestui detaşament a fost falsificarea alegerilor generale din Italia, în

primăvara anului 1948, pentru anularea succeselor comuniştilor. Reuşita acestor falsificări,

arată John Prados, a produs mare satisfacţie la Washington.30 Breşa în cadrul activităţilor

autorizate de lege ale CIA fiind creată, în 1948 s-a emis o nouă ordonanţă a NSC, prin care s-

au permis activităţi paramilitare clandestine şi de creare a unor conflicte economice şi militare

în zone unde era necesară promovarea unor interese. În fruntea Biroului de Coordonare

Politică se afla Frank Gardiner Wisner, fost coordonator al filialei din România a

respectivului birou. El realizase cu succes, la sfârşitul anului 1944, scoaterea din Balcani, pe

ruta Turcia-Cairo, a unui important număr de prizonieri americani, majoritatea piloţi ai căror

avioane au fost doborâte de români, printre care au fost ascunşi numeroşi specialişti în

informaţii care slujiseră gruparea Axei. Spionii erau în pericol de a fi capturaţi de Armata

Roşie.31 OPC a fost foarte mult timp cel mai bine conspirat organism guvernamental

29 John Prados, op.cit., p. 13.30 Ibidem, p. 17 şi 29.31 Frank Wisner era foarte energic. El a impulsionat activităţile Biroului de Coordonare Politică al CIA. În 1951 a acţionat, împreună cu agenţii săi, la Stockholm, unde a lucrat pe o filieră organizată de William E. Colby, viitor director al CIA. Reţeaua organizată de el trebuia să acţioneze în sprijinul rezistenţei de partizani antisovietici din ţările baltice. Ei au folosit mişcarea de partizani pentru a se infiltra în URSS, în scopuri de spionaj. Când

american. Acoperirea activităţile clandestine a putut fi protejată în ciuda faptului că într-o

perioadă, 1949-1952, numărul agenţilor a crescut de la 300 la 6.000. Şeful OPC era numit de

către Secretarul de Stat de la Externe cu aprobarea celui al Apărării. Şeful OPC primea ordine

direct de la cei doi miniştri, peste capul directorului CIA. Fondurile OPC proveneau din

bugetul îndestulător al Ministerului Apărării. În acest fel, sumele alocate au putut fi ţinute

secret. Despre declarata independenţă a acestui organism nu putea fi vorba şi nu existau

interese pentru a se constitui, finanţa şi acoperi cu mari eforturi un asemenea organism

independent. Afirmarea independenţei OPC nu avea alt scop decât de a degreva de orice

răspundere Guvernul S.U.A. în cazurile de operaţiuni ilegale. În 1950, când generalul Walter

Bedell Smith a fost numit director al CIA, el a scos OPC de sub controlul ministerelor de

externe şi al apărării şi l-a integrat CIA. De altfel, o caracteristică importantă a activităţilor

organizaţiilor informaţionale, pe întreaga perioadă a Războiului Rece, a constituit-o

conspirativitatea şi susţinerea lor cu argumente de natură umanitară, de libertate, democraţie

etc. Împletirea diversiunii cu propaganda intensă, făcută profesional, este o caracteristică a

politicii la vârf a lumii celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Făuritorii de războaie

aveau adesea nevoie să determine anumite percepţii şi reacţii din partea unor personalităţi

politice care aveau un rol mare în luarea deciziilor. Pentru aceasta au fost regizate, de multe

ori, bătălii false, atacuri înscenate. Exemple elocvente de acest fel au avut loc în Vietnam, cu

prilejul primei vizite în această ţară a lui John McCone în calitate de director al CIA, numit de

J.F. Kennedy, sau cu ocazia vizitei ministrului apărării, Robert McNamara, care nu mai

văzuse niciodată o luptă. În general, militarii s-au descurcat foarte uşor când a fost nevoie să

influenţeze, prin exemple practice, deciziile politicienilor civili ajunşi în posturi înalte de

decizie în domeniul militar.

CIA este cu adevărat o “agenţie”. Ea îndeplineşte sarcini date de alţii, ca un agent al lor.

Cercetează terenul, declanşează şi catalizează anumite acţiuni. De multe ori, activitatea

agenţiei seamănă cu cea a unui grup de avocaţi care acţionează în favoarea aceleiaşi părţi

dintr-un dosar. Destul de rar, pune şi ea ceva la cale, majoritatea acţiunilor fiind iniţiative din

afară. După declanşarea operaţiunilor intră pe rol şi omnipotenţii ei aliaţi: celelalte agenţii

partizanii au constatat că interesul SUA este spionajul, nu victoria lor, imposibilă de altfel, detaşamentele de partizani s-au autodesfiinţat, cu excepţia unor fanatici. În 1958, Frank Wisner a organizat o revoltă în Indonezia, împotriva preşedintelui Sukarno, îngăduitor faţă de comunişti, care ajunseseră o mare forţă în ţară. El a acţionat din afara Indoneziei, din apropierea oraşului Singapore. O forţă de 40.000 de insurgenţi a fost înarmată din stocurile de arme ale agenţiei. Acţiunea a eşuat şi a fost deconspirată implicarea CIA. Richard Nixon a cerut cu vehemenţă şi a obţinut destituirea lui Frank Wisner şi împrăştierea puternicei sale reţele din Extremul Orient. Câţiva ani mai târziu, puternic marcat de eşec, Frank Wisner s-a sinucis. Reţeaua lui nu l-a iertat niciodată pe Nixon pentru brutalitatea desfiinţării şi, cu prilejul operaţiunii Watergate, avea să trăiască satisfacţia că a contribuit la distrugerea politică a preşedintelui destituit. În anul 1965, în urma unei alte lovituri de stat, preşedintele indonezian Sukarno a fost răsturnat de la putere.

guvernamentale, comunitatea financiară şi complexul militaro-industrial. Cât priveşte

controlul operaţiunilor CIA de către Senat, foarte semnificativ este sfatul unui senator din

comisia de control a CIA, adresat unui factor operativ care urma să efectueze un raport: “Fii

scurt. Ce nu ştiu nu-mi aduce nici un prejudiciu.”32

În general, strategia CIA prevedea insinuarea unui mic grup, cu echipament nelimitat,

bani mulţi şi contactarea grupărilor autohtone pe care dorea să le sprijine, indiferent de cine

deţinea puterea. Războiul mediatic avea ca prim obiectiv crearea unei distincţii cât mai

accentuate între lumea din jurul SUA şi cea din jurul URSS şi China comunistă, între “noi” şi

“ei”, între “prieten” şi “duşman”, care va contribui la crearea unei lumi bipolare, cu două

superputeri principale, declarate duşmane ireconciliabile şi care să se înarmeze permanent,

“până în dinţi”, cu arme mereu mai moderne. Piramidele de arme vor fi fabricate sub pretextul

permanent al pericolului pe care îl reprezintă celălalt. În multe situaţii, S.U.A. şi U.R.S.S. au

înarmat pe rând ambele tabere aflate în conflict. Senzaţional poate fi apreciat faptul că, într-o

cuvântare ţinută la San Louis, J.F. Dulles a recunoscut că Statele Unite au ajutat ambele

tabere beligerante din Indochina, respectiv Franţa şi Vietnamul. Asemenea exemple există şi

legat de alte evenimente. În 1960, S.U.A. au început să fabrice componente ale tancurilor

sovietice pentru a le putea livra piese de schimb egiptenilor, încercând să-i dezlege de

U.R.S.S., dată fiind dotarea armatei egiptene cu armament sovietic. De altfel, unul din

scopurile fundamentale ale Războiului Rece a fost creşterea producţiei şi vânzărilor de

armament, operaţie în care CIA este neîntrecută.

În primii ani după al doilea război mondial, mai ales după încheierea Tratatului de pace

de la Paris, OPC a desfăşurat activităţi şi în zona de influenţă a U.R.S.S., cu deosebire în

Bulgaria, unde au început lupte clandestine. Importante activităţi de acest fel s-au desfăşurat şi

în Grecia, Turcia şi Iran.

Situaţia postbelică a Greciei a fost decisă la Moscova, în octombrie 1944, în urma

Acordului de procentaj, dintre Stalin şi Churchill, fiind plasată în zona de dominaţie a Mari

Britanii, fapt confirmat la Yalta. După alungarea trupelor germane de ocupaţie, grupările

comuniste şi-au sporit influenţa, beneficiind de sprijin din partea Iugoslaviei, Bulgariei şi

Albaniei, care nutreau speranţa, toate trei, să realizeze anexiuni teritoriale pe seama vecinului

lor măcinat de un război civil care s-a prelungit până în anul 1949 şi care a lăsat urme adânci.

Războiul s-a încheiat după intervenţia directă a Marii Britanii şi SUA, aceasta din urmă

declanşând politica de îndiguire, “containement”, împotriva expansiunii comuniste în zona de

dominaţie occidentală.

32 L. Fletcher Prouty, JFK, Bucureşti, 1996, p. 323.

Cu ocazia tulburărilor şi luptelor interne din Grecia, CIA şi-a creat un imperiu în

această ţară, compus din agentură, aerodromuri secrete, mijloace de comunicaţii etc. În 1949,

a fost cooptat în OPC şi Eduard G. Landsdale, în cadrul direcţiei Extremul Orient, conduse de

colonelul Richard G. Stilwell. El va deveni unul dintre cei mai performanţi agenţi ai SUA.

Din 1949 până în 1952, numărul angajaţilor OPC a crescut de la 300 la 6.000. În 1952,

generalul Dwight Eisenhower a ajuns preşedinte şi l-a numit pe Allen W. Dulles director al

serviciilor de informaţii, iar pe generalul Walter Bedell Smith adjunct al secretarului de stat. 33

Ei asigurau practic comandamentul Războiului Rece, din partea americană. Războiul din

Coreea era în plină desfăşurare şi el a permis o nouă expansiune a CIA.

În zona de dominaţie a Uniunii Sovietice, în ţările “eliberate” de Armata Roşie,

ministerele de Interne au fost încredinţate unor comunişti, care aveau ca principal obiectiv să

pedepsească forţele fasciste. Sub acoperirea acestui obiectiv încurajat de toţi membrii

Alianţei, au fost arestaţi adversarii regimurilor prosovietice, inclusiv cei care erau doar

prezumtivi. În etapele următoare au fost acaparate presa şi armata.

După 23 august 1944 şi capitularea României în faţa U.R.S.S., Biroul de Operaţiuni

Strategice al S.U.A. a ridicat toţi experţii nazişti în informaţii din Bucureşti, împreună cu

voluminoasele lor dosare privitoare la întreaga Europă de Est, i-a strecurat într-un grup de 750

de prizonieri de război americani şi i-a expediat de urgenţă în afara Balcanilor, spre un loc

prestabilit din Siria, via Turcia. Din Siria o escadrilă de avioane a transportat grupul la Cairo.

Comandantul escadrilei a fost impresionat de faptul că mulţi prizonieri americani aveau unul

sau ambele picioare amputate, în mod barbar, de la genunchi, pentru a nu putea dezerta, de

către militarii români care i-au avut sub pază. Specialiştii nazişti în informaţii au fost

recuperaţi şi ascunşi înainte ca Armata Roşie să poată face acest lucru şi apoi folosiţi de

Biroul de Operaţiuni Strategice (OSS), în colaborare cu o direcţie omologă din cadrul

Serviciilor Britanice de Informaţii, pentru a pune bazele conceptului izolaţionist "Cortina de

Fier", care să conducă la apariţia unei fisuri în relaţiile de alianţă cu Uniunea Sovietică, chiar

în acel an, 1944. Se urmărea salvarea vieţilor unor centre de sprijin ale serviciilor occidentale

din România şi averile lor şi chiar crearea unor resentimente din partea sovietică, faţă de

americani şi englezi, menite să catalizeze lumea bipolară concepută deja la Washington.

Această acţiune, desfăşurată în perioada în care S.U.A. şi Marea Britanie erau încă aliatele

33 Secretar de stat era John Foster Dulles (1888-1959) fost avocat, director de bancă şi politician american. A organizat Conferinţa interaliată de la San Francisco, pacea cu japonia din 1951. A fost Secretar de Stat al SUA în timpul preşedintelui D. Eisenhower. A preconizat o strategie de război împotriva Chinei şi o alta care ar fi trebuit să slăbească puterea Rusiei. Ca Secretar de Stat a apreciat ca „periculos“ conflictul din Indochina. A întâmpinat cu bănuială politica „coexistenţei paşnice“, lansată de Hruşciov. A încheiat noi alianţe conduse de S.U.A.: S.E.A.T.O. şi C.E.N.T.O.

U.R.S.S. şi războiul era în plină desfăşurare, a fost una dintre primele acţiuni concrete care au

anunţat Războiul Rece. Fisura în structurile existente în rândul Aliaţilor în timpul celui de la

doilea război mondial, numită de unii istorici şi analişti "Marea Strategie", a fost concepută la

un alt nivel al puterii decât cel al liderilor pe care îi ştia toată lumea. Elita puterii mondiale a

conceput planul Războiului Rece încă din timpul celui de la doilea război mondial, simţind

nevoia de a umple golul de producţie şi de afaceri, care urma să apară ca urmare a încetării

operaţiilor militare. Centrul de autoritate care a luat aceste decizii a ignorat alianţele stabilite

de Roosevelt, Churchill şi Stalin, acţionând independent, fără a întâmpina vreo rezistenţă din

partea organelor statului din S.U.A. Printr-o abilă campanie de propagandă, specialiştii nazişti

recuperaţi de americani au creat imaginea că englezii ar fi fost primii care au intuit pericolul

sovietic şi că expresia "Cortina de Fier" îi aparţine lui Winston Churchill, făcută publică în

cunoscutul său discurs de la Fulton (Missouri). De fapt, Churchill n-a fost inventatorul

memorabilei denumiri, ci doar a folosit-o. Încă înainte de joncţiunea de la Torgau, ministrul

de externe al Germaniei muribunde, Lutz Schwerin von Krosigk a ţinut un discurs la Berlin,

apărut în luna mai 1945, la Londra, în "Times", în care a folosit expresia "Cortina de Fier",

exact în contextul în care a folosit-o Winston Churchill mai târziu, în 5 martie 1946, la

Colegiul Westminster din Fulton34, când s-a realizat conştientizarea opiniei publice legat de

apariţia unei confruntări adânci între marii Aliaţi ai războiului mondial. În amintita zi de 5

martie 1946, după o călătorie cu trenul prezidenţial american, în compania preşedintelui Harry

Truman, la Colegiul Westminster din Fulton (Missouri) fostul prim ministru britanic a rostit

memorabilele sale cuvinte: “De la Stetin în Baltica, până la Triest, în Adriatica, asupra

continentului a coborât o Cortină de Fier”.35 Marea majoritate a publicaţiilor de istorie şi

mass-media au apreciat că acela a fost momentul de sfârşit al alianţei din timpul războiului

între marii învingători. Chiar şi autorităţile din SUA şi Marea Britanie au încurajat acest punct

de vedere, care ajuta cele două state să nu se afle nimica despre solida şi durabila împărţire a

sferelor de influenţă de la Yalta, care prelungea alianţa pentru multe decenii. Elita puterii ar fi

dorit să impună opiniei publice ideea că în 1946 a fost momentul în care s-a sfârşit alianţa cu

U.R.S.S. din timpul războiului şi că atunci a început Războiul Rece. Dintr-o asemenea

viziune, ar rezulta că SUA şi Marea Britanie nu au dorit o lume bipolară şi că aceasta a apărut

din vina exclusivă a Uniunii Sovietice. În realitate, primele semne ale unei lumi bipolare au

apărut în anul 1941, iar decizia de a crea o lume împărţită în două tabere a fost luată în anii

34 Henry Pelling, Winston Churchill, Londra, 1974, p. 79.35 Unger, Irwin, Debi Unger, Twentieth Century America, New York, 1990, p. 309.

1944 şi 1945. Colonelul Fletcher Prouty ne vorbeşte despre “Decizia Marelui Plan de a crea o

nouă lume, împărţită în două tabere”.36

În anul 1946, Viaceslav Molotov a vorbit, ca şi Winston Churchill la Fulton, în cadrul

unui discurs, despre “imperialiştii nesăţioşi” şi “grupul de aventurieri ce instigă la război”.37

Este cert că acţiunile preşedintelui F.D. Roosevelt au catalizat raporturile americano-

sovietice, fiind o frână în calea planurilor de divizare a Aliaţilor, concepute de importante

cercuri politico-militaro-financiare americane, conştiente că industria militară americană,

devenită uriaşă în timpul războiului, ar încremeni în condiţii de pace, iar uriaşele profituri pe

care aceasta le aducea s-ar risipi în totalitate. Pierderea nu aparţinea doar acestor cercuri

extrem de interesate, dar şi Statelor Unite în ansamblul lor, întrucât industria militară asigura

un imens număr de locuri de muncă şi cataliza cel mai mult cercetarea ştiinţifică şi

tehnologică. Ea era o rotiţă importantă în angrenajul economico-social al SUA. În acelaşi

timp, după încheierea Tratatului de la Yalta (februarie 1945), o parte a elitei clasei politice

americane, care avusese acces la informaţiile privitoare la prevederile tratatului, au constatat

că preşedintele Roosevelt şi-a dat acordul privitor la noua mare sferă de influenţă strategică a

URSS, devenită parteneră de dominaţie mondială a SUA. Noua situaţie a nemulţumit mult

cercuri influente de la Washington. La moartea preşedintelui american F.D. Roosevelt, Stalin

a dispus ambasadorului U.R.S.S. la Washington, Andrei Gromîko38, să ceară să vadă

rămăşiţele pământeşti ale defunctului. Doamna Ellionor Roosevelt l-a refuzat. Andrei

Gromîko a insistat, repetând rugămintea, dar a mai fost refuzat de câteva ori, în zilele

premergătoare înmormântării. În 1946, Stalin l-a primit la Kremlin pe fiul fostului preşedinte,

Elliott Roosevelt, venit la Moscova pentru un interviu cu liderul sovietic. Stalin i-a destăinuit

că nu a iertat-o niciodată pe mama lui pentru că nu i-a permis lui Gromîko să vadă cadavrul.

Elliott Roosevelt a întrebat care era cauza acestui interes, iar Stalin i-a spus că tatăl său a fost

otrăvit.39 Din unele informaţii provenite de la “Strategic Air Command”40 din Tucson

(Arizona), F. D. Roosevelt a fost lovit în ceafă cu o săgeată otrăvită de mici dimensiuni.41

Moartea lui F.D. Roosevelt şi urcarea în scaunul prezidenţial a lui Harry S. Truman a

adus schimbări în strategia americană. În cercurile înalte din S.U.A. s-a cristalizat ideea că 36 L. Fletcher Prouty, op.cit., p. 55.37 Wilfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria Războiului Rece. 1941-1955, Bucureşti, 1997, p. 81.38 Andrei Andreevici Gromîko (1909-1989), om politic sovietic, a fost ambasador la Washington (1943-1946), reprezentant permanent al URSS în Consiliul de Securitate al ONU (1946-1952), ministru adjunct de externe (1953-1957), ministru de externe (1957-1985), membru al CC şi al Biroului Politic al PCUS (1973-1988), preşedinte al Sovietului Suprem al URSS (1985-1988).39 Revista "Parade”, din 9 februarie 1986.40 “Strategic Air Command“ (S.A.C.) este treapta superioară a lui Air Force şi deţine controlul asupra tuturor proiectelor aviaţiei.41 Jan van Helsing, op. cit., Bucureşti, 1998, p. 243.

U.R.S.S. a obţinut prea multe avantaje strategice şi că fostul preşedinte nu a făcut suficient

pentru creşterea influenţei postbelice a Statelor Unite. Această ţară trebuia să facă noi paşi în

această direcţie, dacă dorea să nu cedeze supremaţia mondială aliaţilor sovietici. Creşterea

influenţei politico-militare a S.U.A. trebuia accelerată încă înainte de terminarea războiului şi

continuată ulterior. Folosirea bombei atomice era o soluţie foarte bună, mai ales în condiţiile

în care urma Conferinţa de la San Francisco şi abordarea importantei problematici a creării

unei organizaţii mondiale, în cadrul căreia S.U.A. doreau să deţină cea mai mare influenţă.

Iniţial, în pofida foarte puternicelor bombardamente americane asupra Japoniei, invadarea

acestei ţări fusese apreciată ca strict necesară unei capitulări necondiţionate. Okinawa a

devenit rampa de unde urma să înceapă această operaţie de invazie. O imensă cantitate de

arme, muniţie, echipamente militare şi provizii au fost înghesuite pe insulă. Ulterior, s-a decis

atacul atomic. Acesta a pus capăt războiului în modul dorit de S.U.A., fără a mai fi necesară

invadarea insulelor. Stocurile de materiale au fost trimise în Coreea şi Vietnam, lui Singman

Rhee42 şi lui Ho Şi Min.43 În vâltoarea războiului, opinia publică nu a cunoscut aceste

operaţiuni de importanţă istorică. Astăzi se ştie că acţiunea a fost premeditată şi că au existat

forţe care au ales Coreea şi Vietnamul ca locuri ale unor viitoare conflicte în care S.U.A. să

fie implicate. Operaţiunea a fost coordonată de Biroul de Operaţiuni Strategice. Trimiterea

vaselor în cele două ţări a dovedit că războaiele care se profilau erau lipsite de obiective

militare precise, de victorii finale care să încununeze aspiraţii. Ele urmau să consume cantităţi

mari de arme, echipamente, mijloace de transport, alimente, îmbrăcăminte etc. şi să fie mereu

un argument care să convingă opinia publică americană şi pe aleşii ei, legat de necesitatea

înarmării permanente şi a unor acţiuni strategice în afara S.U.A. Aceste acţiuni sunt urmarea

frământării conducerii SUA faţă de estimările unor specialişti de vârf, potrivit cărora la

sfârşitul războiului ţara urma să se confrunte cu o mare criză de supraproducţie. În toamna

anului 1944, Roosevelt estima că o stopare a producţiei industriei americane de război ar

aduce pe loc 4,5 milioane de şomeri. Preşedintele s-a arătat îngrijorat de soarta industriei 42 Singman Rhee (Li- Sing-Man) a trăit între anii 1875-1965. A fost om politic coreean. A studiat în SUA. După revenirea în ţară, a condus lupta antijaponeză a coreenilor (1910-1920). Între anii 1919-1939 a condus guvernul coreean din exil, la Shanghai. Între 1948 –1960 a fost preşedinte la Coreei de Sud. Conducând dictatorial, a fost nevoit să părăsească ţara, în urma unor mişcări populare, trăind restul vieţii în Honolulu-Hawai.43 Ho Shi Min (1890-1969) s-a născut într-o familia nobiliară foarte înaltă. În tinereţe a călătorit perioade lungi în SUA. A fost membru fondator al Partidului Comunist Francez şi a participat la Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste (Comintern) de la Moscova (1920). Comintern-ul i-a dat sarcini în China. În anii 1929-1930 a organizat la Hong Kong Partidul Comunist din Indochina. În 1941 a organizat formaţiunile de gherilă (Viet-Minh) de luptă împotriva ocupaţiei japoneze şi a dominaţiei coloniale franceze. La 2 septembrie 1945 a proclamat independenţa Vietnamului, devenind preşedintele ţării, funcţie pe care a păstrat-o până în anul 1962. De la sfârşitul anului 1946 a continuat lupta împotriva armatelor coloniale franceze, iar după înfrângerea francezilor, în 1953, a luptat împotriva SUA şi a susţinătorilor acestora din partea de sud a ţării. A dus o politică de echilibru între URSS şi China, cele două puteri care l-au ajutat să triumfe. A fost artizanul victoriilor Vietnamului împotriva japonezilor, francezilor şi americanilor.

subvenţionate şi preocupat să găsească soluţii de rezolvare. Dacă strategia deceniului al

patrulea, New Deal, prevedea creşterea prosperităţii americane prin ridicarea producţiei, SUA

preconizau, în timpul războiului mondial, ca după terminarea conflictului să-şi promoveze

interesele economice printr-o politică mondială a porţilor deschise, prin care majoritatea

potenţialilor adversari comerciali să nu poată ţine pasul cu tehnologia americană, cea mai

dezvoltată din lume. SUA intenţionau să atragă URSS şi Europa de Est într-o zonă a

comerţului liber. La ora respectivă acest spaţiu economic a fost vizat ca potenţial dezvoltabil,

nereprezentând atunci decât 2 % din exporturi, 3,5 % din importuri şi 5,5 % din investiţiile

SUA.44

Încă înainte de încheierea celui de la doilea război mondial puterea financiară din

Occident, mai ales cea de pe Wall Street, au hotărât să creeze un centru de putere care să lupte

pentru subminarea statelor devenite socialiste, mai ales a U.R.S.S. În 2 aprilie 1945, înainte de

capitularea Germaniei, OSS a emis o ordonanţă politică, intitulată Probleme şi obiective ale

politicii S.U.A., prin care se recomanda administraţiei americane să stopeze tentativele

sovietice de dominaţie mondială. Pentru această operaţiune structurile financiare din S.U.A.

şi-au asociat uriaşa putere ascunsă a CIA şi a organismelor legate de agenţie. Încă de la

înfiinţarea CIA, Legea Siguranţei Naţionale a fost concepută de înzestratul legiuitor Clarck

Clifford încât să liniştească spiritele, iar după aprobarea de către Congres a înfiinţării agenţiei,

aceasta să fie capabilă să ducă la îndeplinire operaţiunile secrete care i se vor comanda,

indiferent de conţinutul legii de funcţionare. La 19 iulie 1945, şefii principalelor trei state

aliate contra Germaniei, s-au reunit la Potsdam. Truman îl întâlnea pentru prima oară pe

Stalin şi pe Winston Churchill. În spatele lor, forţe mari, având strategii bine definite şi

proiecte pe termen lung, au creat în secret o prăpastie care să-i despartă pe viitor. Singura

punte de legătură între aceste adevărate supraputeri urma să rămână convingerea fermă a

necesităţii dominaţiei mondiale absolute a celor trei mari, împotriva oricăror state care ar

atenta la această stare de fapt.

La doar trei zile după capitularea Germaniei, în 11 mai 1945, SUA şi Marea Britanie au

stopat orice livrări de produse către URSS. Au fost întoarse din drum şi convoaiele deja

pornite către porturile sovietice. La protestele Moscovei, au mai fost trimise câteva convoaie

cu ajutoare materiale.45

Confruntarea bipolară, între estul comunist şi vestul capitalist a generat cheltuieli

masive pentru înfiinţarea unor agenturi de spionaj puternice, care să poată purta un război

44 Wilfried Loth, op.cit., pp. 28 şi 30. 45 Wilfried Loth, op.cit., p. 90.

invizibil în plan economic, militar şi politic, folosind metode care până atunci nici nu fuseseră

imaginate. Grija acestora era să plănuiască conflictele dorite şi necesare strategiei lor, în aşa

fel încât să nu se ajungă la folosirea bombelor termonucleare, de către nici una din părţile

beligerante.

Conflicte pe parcursul Războiului rece

Războiul rece a fost mult influenţat de armament, în general şi de cel atomic, în special.

Era atomică a început în ziua de 15 iulie 1945, în poligonul Los Alamos, din New Mexico.

Programul ştiinţific al proiectului îi fusese înmânat fostului preşedinte F.D. Roosevelt de către

savantul Alfred Einstein. Cercetările şi lucrările de laborator, realizate sub numele de cod

“Manhatten”, au fost conduse de directorul de program Ker Bainbridge, iar ca principal

realizator a fost savantul german Julius Robert Oppenheimer. S-a lucrat într-o atmosferă de

teroare psihologică, dat fiind ameninţarea că Germania este mai avansată în producerea

bombei atomice. Costurile au fost exorbitante: 4 miliarde $ , la valoarea anului 1945. În 16

iulie 1945, la ora 4,45 (ora Americii Centrale; 15,45 ora Europei Centrale), la Los Alamos

(Alamogordo), în New Mexico a avut loc experimentul. Au participat Edward Teller, Hans

Bethe, fost profesor la universitatea din Munchen, J. Robert Oppenheimer, Enrico Fermi,

generalul Leslie Groves, conducătorul tehnic al producerii bombei atomice, James B.

Connant, Vannevar Bush şi William Laurence, singurul ziarist, acceptat condiţionat.46

Armamentul atomic a făcut să fie promovată o nouă strategie militară, pentru noul tip

posibil de război, cel atomic. În şcolile militare americane, viitorilor ofiţeri li se prezenta şi

următorul tip de conflict: războiul începea cu un schimb brusc de lovituri nucleare, urmat de o

perioadă de şoc şi stagnare. Se prevedea ca zonele urbane ale Uniunii Sovietice să fie

devastate, transporturile şi comunicaţiile distruse în întregime, iar activităţile cotidiene ale

populaţiei paralizate, în lipsa unei voci de la Kremlin. Supravieţuitorii rămâneau de capul lor.

Prima naţiune care îşi va putea introduce forţele armate aeropurtate în zonele devastate şi

aflate în stare de şoc total, va restabili ordinea şi disciplina, va aduce altă orânduire socială şi-

şi va consfinţi astfel victoria.

Aliaţii învingători în război au refuzat, în perioada iunie-august 1945, să acorde

militarilor germani capturaţi statutul de prizonieri de război. În acest fel, au fost privaţi de

statutul juridic milioane de soldaţi şi ofiţeri germani, care le-ar fi dat dreptul la adăpost şi

mâncare, potrivit reglementărilor internaţionale în vigoare. Militarilor germani capturaţi li s-a

dat numele de Forţe Inamice Dezarmate (F.I.D.). Această măsură a angajat răspunderea

istorică şi onoarea celor patru puteri de ocupaţie a Germaniei şi a generalului american

46 Charles L. Mee, Potsdam, le sort du monde, Paris, 1976, p. 89 sq.

Dwight Eisenhower. Ca urmare, în perioada, 1945-1948, au murit, după încheierea

operaţiunilor militare un număr de 800.000 de militari germani capturaţi şi care nu au primit

statut de prizonieri de război. Englezii, americanii şi francezii şi-au ţinut prizonierii în aer

liber, înconjuraţi cu sârmă ghimpată şi păziţi cu arme zi şi noapte, iarna şi vara, fără mâncare

şi fără îngrijire medicală.47

La 8 august 1945, conducătorii SUA, URSS, Marii Britanii şi Franţei, reuniţi la Londra,

au creat Tribunalul Militar Internaţional, cu sediul la Nurnberg. Documentul de constituire

arăta că tribunalul avea de judecat crime împotriva păcii, crime de război şi crime împotriva

umanităţii. Constituirea lui necesită, atât din punctul de vedere al dreptului internaţional, cât şi

din punct de vedere istoric şi moral, câteva remarci. Tribunalul a fost constituit numai din

învingători, prin urmare, el a judecat doar crimele celor învinşi. Crimele învingătorilor au

rămas nejudecate.48 Un adevărat Tribunal Internaţional ar fi trebuit să-i cuprindă şi pe

reprezentanţii unor ţări neutre, sau ai ţărilor colonizate, care sufereau de 500 de ani de regimul

de dominaţie pe care Hitler l-a aplicat doar câţiva ani supuşilor săi. Acest lucru a fost

recunoscut, pe bună dreptate şi într-un mod lăudabil şi de procurorul general al Statelor Unite,

Robert H. Jackson, care a arătat, în şedinţa din 26 iulie 1946, la mai mult de un an de la

terminarea războiului în Europa, că activitatea tribunalului reprezintă o continuare a

eforturilor de război ale Aliaţilor. Deci, nu era vorba de justiţie, în spiritul democraţiei, pe

care ţara sa a susţinut mereu că o apără cu sfinţenie, peste tot în lume, ci de o continuare a

războiului de către învingători, deghizaţi în hainele justiţiei.49 Judecătorul american

Wennerstrum, de la Curtea Supremă de Justiţie a SUA, preşedinte al unuia dintre tribunale, a

fost atât de dezgustat de climatul şi comportamentul din cadrul Tribunalului Militar

Internaţional, încât a refuzat să activeze, a părăsit Germania şi s-a întors în Statele Unite. El s-

a adresat presei, arătându-şi nemulţumirile procedurale şi climatul preconceput şi de ură al

“străinilor care tocmai obţinuseră naţionalitatea americană. Cât despre principalii acuzaţi:

Hoess, Streicher, Pohl, ei au fost torturaţi”.50 Conform regulamentului tribunalului, rapoartele

comisiilor de anchetă aveau valoare de probe. Astfel, raportul sovietic despre masacrul din

pădurea de la Katyn, care îi acuza pe germani de crimele comise de fapt de către Armata

47 Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, Oradea, 1998, pp. 247 şi 250.48 Una dintre crimele de război cele mai odioase, comise de Aliaţii occidentali, a fost masacrul din 13 februarie 1945, de la Dresda, când populaţia oraşului a fost bombardată cu bombe cu fosfor, fără nici o raţiune militară. În câteva ore au fost ucişi 200.000 de civili germani, cifră aproximativ egală cu cea a morţilor în urma bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki.49 Roger Garaudy, op.cit., p. 69 sq. Autorul este de părere că toţi conducătorii Tribunalului Internaţional de la Nuremberg au fost preocupaţi să descopere tot felul de „camere de gazare“, „genociduri“ şi „holocausturi“, care să reprezinte un alibi pentru propriile lor crime împotriva umanităţii.50 “Chicago Daily Tribune“, din 23 februarie 1948. Referindu-se la străini, judecătorul american i-a vizat pe evrei.

Roşie, a fost acceptat ca fiind “autentic”. Cei 11.000 de ofiţeri polonezi asasinaţi au fost

trecuţi în răspunderea armatei germane. Procurorul general sovietic, generalul Rudenko, a

declarat că decizia tribunalului “nu poate face obiectul unei contestaţii”.51

Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg a promulgat cifre dintre care cele mai

importante s-au dovedit false. Cele patru milioane de morţi de la Auschwitz au trebuit reduse

la puţin peste un milion. Chiar şi autorităţile au trebui să recunoască această revizuire şi au

acceptat schimbarea plăcilor comemorative ale crimei, în mod repetat. Mitul celor şase

milioane de evrei omorâţi a fost spulberat şi de apărători înverşunaţi ai genocidului. Reitlinger

ajunge în cartea sa la 4,5 milioane. Disputa în jurul cifrei a ajuns o adevărată aritmetică

macabră, dar a fost extrem de importantă pentru propaganda mediatică şi pentru educaţia

şcolarilor. Între anii 1988 şi 1995, trei rapoarte de expertiză tehnică au spulberat mitul

camerelor de gazare de la Auschwitz: 1) Expertiza tehnică semnată de inginerul-arhitect

american Fred Leuchter, constructor de camere de gazare pentru închisorile americane, 2)

Contraexpertiza poloneză, realizată de Universitatea din Cracovia, 3) Contra-contra-expertiza

chimistului german Rudolf, doctor al Institutului Max Plank din Stuttgart. Concluzia celor trei

expertize este aceeaşi: clădirile şi instalaţiile actuale de la Auschwitz, prezentate drept camere

de gazare, sunt incompatibile din punct de vedere tehnic cu destinaţia pretinsă. Roger

Garaudy a arătat că tribunalele de la Nurnberg au împuşcat şi oameni nevinovaţi. A fost un

proces-spectacol, de tip stalinist, după modelul sovietic al anilor ’30, având ca principal scop

să manipuleze opinia publică mondială. Expertiza tehnică a diverselor instalaţii de la

Auschwitz a demonstrat că acestea au fost construite după război, din raţiuni propagandistice.

80 % dintre cei care au murit în lagărele germane de concentrare au murit în perioada

ultimelor luni de război şi a primelor luni de pace. În acea perioadă, în Germania, ritmul în

care se murea de foame era acelaşi şi în lagăre şi în afara lor.52

În perioada anilor 1945-1948, comunismul s-a răspândit mult în zona occidentală de

dominaţie şi avea serioase şanse să acceadă la guvernare în unele ţări, mai ales în Italia,

Franţa şi Grecia. Acest lucru se petrecuse într-un moment în care URSS nu dăduse încă ajutor

material şi organizatoric mişcării comuniste din acea zonă. Trei elemente au prevenit acest

pericol: Doctrina Truman, Planul Marshall şi NATO. Aceste trei elemente au asigurat

hegemonia americană asupra Europei Occidentale. Trebuie însă menţionat că această

hegemonie s-a instaurat la cererea guvernelor Europei Occidentale îngrozite de pericolul

comunist, care părea că atrăsese de partea sa, în statele amintite mai sus, mai mulţi adepţi

51 Roger Garaudy, op.cit., p. 81.52 Ibidem, p. 222, 247 şi 252. Autorul apreciază exagerările voite legate de Holocaust drept „imposturi istorice“.

decât sistemul aflat la putere. Nici una dintre ţările Europei Occidentale nu accepta ajungerea

comuniştilor la putere, chiar dacă aceştia ar fi fost superiori din punct de vedere numeric şi ar

fi câştigat cinstit alegerile. Democraţia (=puterea poporului) se termina în acest moment.

Împotriva comuniştilor s-au folosit toate mijloacele, inclusiv cele care nu au nimic în comun

cu democraţia afişată de aceste state şi de către SUA. Din alt punct de vedere, lichidarea

ascensiunii comuniştilor în zona occidentală de dominaţie, inclusiv prin mijloace

neconstituţionale şi violente, a contribuit la eşecul politicii de presiuni asupra URSS. Puterea

de la Răsărit s-a simţit încurajată să realizeze sovietizarea zonei ei de dominaţie prin violenţă.

Conform înţelegerilor sovieto-americano-britanice, la începutul anului 1946, trupele

Aliate trebuiau retrase din Iran. Armata sovietică a refuzat să se retragă şi după epuizarea

termenului limită. În urma unei convorbiri telefonice foarte dure între Truman şi Stalin,

Armata Roşie s-a retras. Imediat după aceasta, diplomaţia sovietică a început să facă presiuni

asupra Turciei pentru ca această ţară să încheie un acord de apărare comun. SUA au replicat

cu detaşarea unei forţe navale impresionante, în Marea Mediterană.

În ciuda acestor evenimente, în anul 1946, la cererea Uniunii Sovietice, SUA au predat

o serie de prizonieri ruşi din Germania, care erau consideraţi duşmani ai URSS. Astfel, a fost

predat generalul Andrei Vlasov, fost erou al Uniunii Sovietice, care, ajuns prizonier la

germani, a fost înrolat în trupele de prizonieri ruşi care au luptat alături de Hitler. Vlasov a

fost executat.

Crearea unei stări de încordare între URSS şi lumea occidentală, a fost catalizată de

diplomaţii sovietici şi de autorităţile Armatei Roşii care, la ordinul lui Stalin, au perturbat

multe reuniuni ale celor patru mari puteri şi au contribuit la răcirea relaţiilor în cadrul

Consiliului Ministerelor Externe Reunite. Reprezentanţii sovietici făceau în permanenţă

presiuni pentru a obţine despăgubiri de război de la toate ţările cucerite, inclusiv de la cele pe

care le ocupaseră militar.53

După Conferinţele de la Yalta şi Potsdam, s-a declanşat o concurenţă nedeclarată între

S.U.A., pe de o parte şi Marea Britanie, cu sprijin francez, pe de altă parte, pentru controlul

asupra zonei din afara sferei sovietice de influenţă. S.U.A. se simţeau îndreptăţite să pretindă

influenţă sporită în Europa, avându-se în vedere contribuţia lor la ajutorarea englezilor în

război, pe toate fronturile, ca şi a faptului că Europa de Vest, epuizată de război nu ar fi putut

face singură faţă expansiunii URSS, care avea resurse şi armate care le depăşeau pe cele ale

Europei. În acest context, Planul Marshall nu avea doar menirea de a ridica Europa capitalistă

mai sus decât era cea comunistă, ci şi de a oferi Statelor Unite o influenţă crescută în Europa,

53 John Prados, op.cit., p. 17-19.

după deviza “cine plăteşte hotărăşte”. De altfel, pe parcursul evoluţiei RR, pe măsură ce SUA

şi-au asumat sarcina stopării expansiunii comunismului în Europa, ele au acţionat în paralel

pentru a întreţine astfel de relaţii cu Marea Britanie care să-i asigure acesteia maximă

securitate şi să nu resimtă pierderea de influenţă reprezentată de încetarea prezenţei sale în

actele decizionale mondiale, alături de U.R.S.S. şi S.U.A. Reuşita deplină a Planului Marshall

şi a înfiinţării N.A.T.O. au instalat S.U.A. în calitatea de hegemon absolut al Europei de Vest.

În anul 1946, preşedintele Comisiei pentru controlul armelor atomice, Bernard M.

Baruch, a propus anularea dreptului de veto în cadrul Consiliului de securitate al O.N.U.,

încercând să facă statele comuniste dependente de votul majorităţii, care era favorabil lumii

occidentale. Ambasadorul sovietic la O.N.U., Andrei Gromîko, a refuzat imediat, cerând mai

întâi să fie distruse toate armele atomice şi instalaţiile de producere a lor, iar apoi crearea unui

sistem mondial de control. SUA nu au acceptat şi cursa înarmărilor a continuat.54

La 12 martie 1947, în faţa Congresului S.U.A., preşedintele S.U.A. a lansat “Doctrina

Truman”, acordând garanţii de securitate Greciei şi Turciei. El a cerut Congresului să aprobe

un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea regimurilor aflate la putere în aceste două

ţări, pentru combaterea pericolului comunist. Îngrijorarea S.U.A. era legată şi de faptul că

U.R.S.S. revendica Anatolia. Conform acestei doctrine, S.U.A. se angajau să acorde sprijin

militar şi economic ţărilor “libere” împotriva pericolelor care ar plana asupra lor. Prin

formularea ţări “libere”, se aveau în vedere ţările care se aflau în zona occidentală de

dominaţie, ale căror regimuri politice erau protejate să nu piardă controlul asupra ţării şi

cărora le-a fost impus modelul politic, cultural, economic, anglo-american. În momentul

lansării doctrinei, S.U.A. aveau în vedere sprijin economic şi logistic pentru lupta

anticomunistă din Grecia, ţară cutremurată de război civil între grupările de stânga şi cele

anticomuniste. În februarie 1947, Marea Britanie a informat Casa Albă că este nevoită să

suspende ajutoarele militare şi economice către guvernul Greciei, aflat în război civil cu

comuniştii, din cauza crizei financiare.55 Cu sprijin american, în Grecia s-a obţinut victoria

împotriva comuniştilor, de o manieră aproape identică cu metodele folosite de comunişti în

zona de dominaţie a U.R.S.S., în lupta împotriva adepţilor fostului regim. De altfel, acest

exemplu din Grecia, ca şi al Italiei, dovedeşte că fiecare din cele două superputeri acţiona în

zona de dominaţie ca un suzeran pe propriile moşii. RR a însemnat o nouă etapă în dominaţia

marilor puteri asupra statelor lumii, mai ales asupra Lumii a III-a.

54 Wilfried Loth, op.cit., p. 119.55 John Prados, op.cit., p. 20.

Discursul prezidenţial în faţa Congresului a reprezentat momentul în care SUA au

preluat de la Marea Britanie rolul de hegemon al lumii capitaliste şi în Europa. Din alt punct

de vedere, garanţiile de securitate erau oferite unor state aflate în zona de dominaţie

occidentală, deci nu făceau atingere relaţiilor Occidentului cu U.R.S.S., ci raporturilor directe

între cele două mari puteri occidentale. Marea Britanie, epuizată după război şi dependentă

total de raporturile cu S.U.A. pentru securitatea proprie şi a imperiului ei colonial, încă foarte

întins în întreaga lume, nu a putut obiecta şi a trebuit să privească transferul de influenţă către

S.U.A. ca pe o realitate obligatoriu de acceptat.

Un eveniment important al istoriei relaţiilor internaţionale europene l-a constituit

conflictul dintre URSS şi Iugoslavia. În ciuda faptului că preşedintele Iugoslaviei, Tito56, era

convins de identitatea de interese dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică, conflictele dintre

cele două părţi au început, încă din perioada celui de al doilea război mondial. Primele

divergenţe au fost legate de faptul că lui Stalin i se păruse că înaintarea partizanilor lui Tito

este lipsită de precauţie. Mai târziu, când Armata Roşie a intrat în Iugoslavia, fărădelegile

militarilor ruşi au trezit multe reacţii iugoslave negative. Societăţile comerciale mixte,

sovieto-iugoslave au fost exploatate prioritar în interesul Uniunii Sovietice, care nu a sprijinit

demersurile iugoslave pentru acapararea oraşului Triest. În acelaşi timp, iugoslavii au dat

ajutor partizanilor comunişti din Grecia. Stalin privea problema Greciei şi a Triestului în

conformitate cu sferele de influenţă convenite cu SUA şi Marea Britanie şi nu dorea să se

amestece, pentru a nu declanşa amestecul american în zona de influenţă a puterilor

occidentale, în timp ce Tito acţiona în afara acestui cadru. Conflictul se va acutiza în iarna

dintre anii 1947-1948, când, pe linia efortului de unificare a pieţei est-europene, conducerea

sovietică a încercat să orienteze economia iugoslavă spre necesităţile U.R.S.S. Astfel,

Iugoslavia urma să-şi dezvolte aproape exclusiv industria grea şi să-şi rezume relaţiile externe

la ţările din zona sovietică de dominaţie. Politica stalinistă nu se potrivea tradiţiilor istorice de

libertate ale popoarelor iugoslave. Tito dorea să ridice nivelul de trai al populaţiei, să

56 Iosif Brotz Tito (1892-1980) s-a născut în Croaţia. În primul război mondial a fost înrolat în armata austro-ungară şi a căzut prizonier în Rusia, unde s-a înrolat în Armata Roşie, în cadrul căreia a luptat până în 1920, când s-a întors în Iugoslavia şi s-a înrolat în Partidul Comunist. Între anii 1928-1934 a fost întemniţat. După ieşirea din închisoare, a devenit membru al Comitetului Central al PC, iar în 1937 a devenit secretar general, funcţie pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieţii. În anul 1941, cu ajutor sovietic şi britanic, a organizat rezistenţa iugoslavă împotriva ocupaţiei germane şi a uneltelor lor din ţară. Între anii 1945-1953, a fost prim ministru, iar din anul 1953, preşedinte al republicii. Din anul 1963 a fost ales preşedinte pe viaţă. Din anul 1971 a devenit preşedinte al Prezidiului Federaţiei Iugoslave. După conflictul cu Stalin, în 1948, a lansat Doctrina titoistă, care promova comunismul naţional şi s-a orientat predilect către ţările nealiniate. A reuşit să apere independenţa Yugoslaviei, renunţând la tentaţiile de a se înregimenta în NATO, Piaţa Comună, Tratatul de la Varşovia, Comunitatea de Ajutor Economic Reciproc al statelor satelite ale URSS, Uniunea Europeană etc. Pe plan intern, cu multă abilitate politică, a reuşit să închidă rănile conflictelor interetnice seculare, printr-o autonomie controlată şi promovarea intereselor tuturor republicilor şi minorităţilor din Iugoslavia.

diversifice producţia, nu să o unilateralizeze, să extindă sectorul produselor de consum şi să-şi

lărgească relaţiile cu ţările vestice. Dorea independenţa Iugoslaviei. Kremlin-ul a redactat

conducătorilor de partid iugoslav şi bulgar57 o notă prin care li s-a atras atenţia că atitudinile

de nesubordonare nu sunt agreate şi conducerea sovietică avea dreptul să intervină în interesul

socialismului. Dimitrov s-a deplasat personal la Moscova pentru a ridica documentul acestui

dictat, în timp ce Tito a trimis doi reprezentanţi, arătând în acest fel că nu este dispus să

cedeze. El nu s-a lăsat impresionat. Stalin a încercat să-l înlocuiască pe Tito cu o echipă mai

loială Moscovei, condusă de Andrija Hebrang şi Zretan Zujovic, cu care a luat legătura.

Comitetul Central al PC al Iugoslaviei a hotărât să adopte linia politică de independenţă

propusă de Tito. Hebrang şi susţinătorii lui au fost arestaţi. Conflictul a devenit virulent. Tito

i-a dat lui Stalin asigurări de loialitate faţă de mişcarea comunistă mondială. Moscova a

ordonat tuturor experţilor economici şi consilierilor militari să părăsească Iugoslavia.

U.R.S.S. şi celelalte ţări est-europene au reziliat toate contractele economice cu Iugoslavia, au

declanşat o blocadă economică împotriva ei şi au rupt relaţiile diplomatice cu Belgrad-ul.

Împotriva lui Tito s-a iniţiat o puternică agresiune propagandistică. Iugoslavia a adresat şi ea

critici detractorilor ei.

La 4 iulie 1948, Tito, în numele Comitetului Central al partidului, a trimis o notă

Kominform-ului, în care a protestat împotriva ordinii de zi a ultimei sale conferinţe. Gestul a

fost urmat de acuzarea iugoslavilor şi a lui Tito de deviaţionism şi pactizare cu imperialismul.

Iugoslavia a fost exclusă din Kominform. Cât timp a trăit Stalin, relaţiile dintre cele două ţări

s-au menţinut formal. Ruperea relaţiilor diplomatice s-a produs târziu, la 15 iunie 1954. După

un an de zile, în contextul rectificărilor de linie politică a URSS, Hruşciov şi Tito au acceptat

reluarea relaţiilor diplomatice între cele două ţări.

În toate ţările europene din zona sovietică de dominaţie a început vânătoarea

presupuşilor “titoişti”. Această vânătoare a fost mult legată şi de luptele pentru putere din

interiorul partidelor comuniste. Secretarul general al partidului din Polonia, Gomulka, a fost

destituit împreună cu apropiaţii săi şi a fost arestat, în Bulgaria, ministrul Kostov a fost

executat, în Ungaria, ministrului de interne şi externe Laszlo Rajk i s-a intentat un proces, în

Albania, Enver Hodja şi-a consolidat poziţia prin procesele intentate fracţiunii titoiste, în

Cehoslovacia, au fost răsturnaţi de la putere Husak, Novomenski şi Clementis. În România,

57 Gheorghi Dimitrov (1882-1949) a fost muncitor, membru al Partidului Social-Democrat (din 1902). Între anii 1913-1923 a fost membru al Parlamentului. După războiul mondial, a trecut la comunişti, iar după răscoala comunistă din 1923, a fugit din ţară. În 1933, aflându-se în Germania, a fost implicat de justiţia din această ţară în diversiunea incendierii Reichstag-ului. A fost arestat şi achitat din lipsă de probe. Ulterior, a fost nevoit să fugă în U.R.S.S. A fost preşedinte al Internaţionalei a III-a Comuniste (1935-1945). În anul 1945, s-a reîntors în Bulgaria devenind lider al PC şi prim ministru (1946-1949). A murit la Moscova.

valul de epurări a început în anii 1951-1952, prin eliminarea grupului Ana Pauker. În 1954, a

fost executat fostul ministru comunist al Justiţiei, intelectual cunoscut, Lucreţiu Pătrăşcanu. În

perioada 1950-1952, Iugoslavia s-a aflat în pragul unei invazii sovietice. Linia politică

sovietică era promovată în ţările est-europene prin mijloacele statului poliţienesc, exemplul

sovietic devenind amprenta lor dominantă. Doar Iugoslavia a putut scăpa de sovietizare. După

moartea lui Stalin, noua conducere sovietică a oprit războiul nervilor cu Belgrad-ul. Prestigiul

mondial al lui Tito a crescut enorm. Linia lui politică învinsese, iar Iugoslavia se găsea pe un

drum ascendent, invidiat de multe alte ţări, dezvoltând o societate din care lipseau multe

dintre racilele societăţilor capitaliste occidentale şi a celor comuniste est-europene şi

asiatice.58

Prima mare confruntare a RR a fost Blocada Berlinului, începută în 24 iunie 1948, din

ordinul lui Stalin, care dorea să determine retragerea armatelor americane, engleze şi franceze

din zona vestică a oraşului şi să saboteze procesul de consolidare al vestului. Puţin cunoscut

de către opinia publică este faptul că, după declanşarea blocadei, preşedintele Truman a

ordonat întocmirea unui plan strategic de bombardare atomică a 70 de oraşe din U.R.S.S.,

semnificative din punct de vedere economic, militar şi administrativ-politic. Specialiştii

militari americani au raportat preşedintelui că, în ciuda distrugerilor foarte mari ale războiului,

respectivele bombardamente atomice nu ar fi fost suficiente pentru distrugerea şi capitularea

U.R.S.S. În plus, preşedintele se temea de puterea Rusiei, pericol pentru tot vestul Europei, în

condiţiile în care numai în Germania se aflau 280 de divizii sovietice, iar U.R.S.S. avea “pe

picioare” 500 de divizii. Îndrăzneala lui Stalin a descumpănit şi ea factorii americani de

decizie, neştiindu-se pe ce se bazează dictatorul sovietic şi dacă va respecta înţelegerile de la

Yalta şi Potsdam. Occidentalii au pus în aplicare Planul Vittles, prin care au creat un pod

aerian de aprovizionare a Berlinului de Vest. În prima zi, au fost introduse în Berlin 80 de

tone de produse, iar în următoarea lună, peste 3.000 de tone pe zi. Au avut loc 733 de

incidente între aviaţia sovietică şi cea occidentală. Au murit 75 de piloţi occidentali.59 După

11 luni, blocada a eşuat, datorită podului aerian foarte eficient realizat de puterile occidentale.

Stalin a ordonat ridicarea împresurării capitalei germane.

Blocada Berlinului a catalizat urgentarea încheierii Tratatului Nord-Atlantic. La 4

aprilie 1949, la Washington, a fost semnat Tratatul NATO, de către Canada, Danemarca,

Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, SUA. Într-

un timp scurt a fost dislocată pe aerodromurile din Marea Britanie o parte a aviaţiei de

58 Vezi şi Wilfried Loth, op.cit., p. 161 sqq.59 Ioan Chiper, op.cit., p. 22.

bombardament a SUA şi s-a realizat conceptul strategic al represaliilor masive. Conform

acestuia, în cazul unui atac din partea statelor comuniste, urmau să fie lovite nuclear marile

centre demografice şi industriale ale URSS. Forţele militare americane desfăşurate în Europa

Occidentală se ridicau, la ora conceperii planului, la 100.000 soldaţi. Acest concept a fost

menţinut în strategia NATO până la sfârşitul anului 1960. Primul Comandant Suprem al

Forţelor Aliate din Europa a fost generalul Dwight Eisenhower, cel care condusese celebra

debarcare americano-engleză din Normandia şi viitor preşedinte al SUA. Foarte important

pentru statele membre ale NATO este Articolul 5 al tratatului, care prevede: “Un atac

împotriva oricărui stat membru al alianţei, va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi

tratat ca atare”. Este semnificativ că NATO nu s-a implicat în conflicte militare făţişe cu nici

un stat sau grup de state, până în 1994, când a intervenit în războiul din Iugoslavia, doborând

şi patru avioane, pe care, în mod curios, nimeni nu le-a revendicat. Această acţiune a

reprezentat o primă încălcare a prevederilor Tratatului NATO. A doua va fi declanşată în

martie 1999, tot în Iugoslavia. Afirmăm acest lucru având în vedere că Iugoslavia nu se află în

zona de responsabilitate a NATO şi nici un stat membru al organizaţiei nu a fost atacat de

Serbia sau de Iugoslavia, pentru a se intra sub incidenţa Articolului 5 al tratatului. La ora

încheierii lui, prevederile au fost elaborate restrictiv, pentru a nu permite comiterea unor

provocări la adresa lui Stalin şi a sateliţilor săi, care ar fi putut antrena replici.

Imediat după război, când CIA organiza acţiuni paramilitare în zona de dominaţie a

URSS, în scop de destabilizare, accentuând bipolaritatea mondială, prima mare acţiune de

partizani a fost organizată în Ţările Baltice. Curând, s-a constatat că zona de câmpie şi litoral

din aceste teritorii nu este propice unor acţiuni de gherilă şi agenţia şi-a mutat activitatea în

zonele muntoase ale Balcanilor, în Albania. Intenţia era de a se răsturna guvernul comunist şi

de a se crea o breşă în zona sovietică. Condiţiile erau favorabile: ţara era mică, se învecina cu

Iugoslavia şi Grecia, state care, la nivelul anului 1949, erau ostile lui Stalin şi, astfel, Albania

putea fi izolată de Cortina de Fier a restului blocului comunist. Reuşita acţiunii ar fi dus la

începutul procesului de eliminare a influenţei sovietice la Marea Adriatică. În Marea Britanie

şi în SUA, operaţiunea făcea parte din strategia naţională. Ea purta numele de cod

Operaţiunea Extremă Urgenţă. Conducătorul Albaniei comuniste era Enver Hodja60, pe care

englezii îl ajutaseră în timpul războiului, dându-i arme, informaţii şi asistenţă tactică. Acum,

doreau să-l răstoarne de la putere. Au fost infiltrate câteva grupuri de comando, ca să 60 Enver Hodja (1908-1985) a fost fondatorul Partidului Comunist din Albania (1941), prim ministru (1945-1954), secretar general al partidului (1943-1985). A studiat în Franţa. A fost profesor. A condus mişcarea de partizani împotriva ocupaţiei italiene şi germane. Intrat în conflicte ideologice cu Uniunea Sovietică, s-a izolat de aceasta, a refuzat participarea la CAER şi a ieşit din Tratatul de la Varşovia, apropiindu-se de Republica Populară Chineză.

antreneze partizanii localnici, coordonate şi sprijinite din afara ţării. Acţiunea l-a determinat

pe Enver Hodja să înăsprească la maximum regimul politic, să instituie un control absolut

asupra ţării. Dictatura a devenit una dintre cele mai crâncene din Europa. Regimul politic

comunist nu a fost răsturnat, urmarea fiind doar ruptura Albaniei de Occident şi îngreunarea

vieţii poporului albanez. Grecia a fost solicitată să participe la Operaţiunea Extremă Urgenţă,

dar cutremurată de războiul civil din propria ţară, a refuzat. Totuşi, câţiva generali şi-au dat

acordul şi au sprijinit activitatea CIA dincolo de frontiera albaneză. Intervenţia britano-

americană în Albania a avut implicaţii internaţionale şi a fost însoţită de multe intrigi politice.

Cel mai eficient comando a fost cel condus de Hamit Matjani, favoritul CIA, poreclit Tigrul,

care a făcut 15 incursiuni în Albania. Cea de a 16-a i-a fost fatală, fiind capturat de securitatea

albaneză. Numeroşii agenţi ai CIA capturaţi în Albania au fost ţinuţi în viaţă până în anul

1954, când li s-a intentat un proces filmat timp de o săptămână, organizat sub forma unui

spectacol. Pentru CIA a fost un eşec profesional şi o mare dezamăgire, pentru toţi factorii

implicaţi, mai ales că după eşecul din Ţările Baltice, Frank Wisner promisese: “Data viitoare

o să facem totul ca la carte!”. Efectele eşecului CIA în Albania s-au resimţit şi la nivelul

funcţiilor informative înalte. Responsabilul britanic al operaţiunii, David Smiley a fost

transferat la Serviciul Special al Aviaţiei Militare, mai târziu devenind mercenar. Directorul

CIA, Franklin Lindsay, a renunţat şi a acceptat un post la Fundaţia Ford, iar subordonatul său

de la Washington, Howard Hunt, a primit ordinul de transfer la Serviciul de Informaţii pentru

America Latină.61

O lovitură foarte mare a constituit-o pentru preşedintele Truman informaţia potrivit

căreia, în data de 22 septembrie 1949, ruşii au experimentat prima încărcătură atomică.

Preşedintele Truman şi vicepreşedintele Johnson, nu au vrut să creadă informaţia, până în

anul 1950, când un raport detaliat al lui Paul Nitze62, a convins liderii americani că sovieticii

deţin într-adevăr bomba atomică şi faptul trebuie privit ca un pericol potenţial. La perspectiva

intrării în posesia bombei atomice de către sovietici, americanii nu se aşteptau. În anul 1946,

administraţia Truman s-a decis să păstreze monopolul armelor atomice.63 Astăzi ştim că

americanii nu aveau cunoştinţă nici de nivelul rezultatelor cercetărilor savanţilor ruşi şi nici de

eforturile serviciilor de informaţii de a penetra cercurile cercetării ştiinţifice americane în

domeniul nuclear. De altfel, în anul 1948, generalul Leslie Groves64 i-a dat asigurări

liniştitoare preşedintelui Truman, că ruşilor le trebuie cel puţin 20 de ani pentru a produce 61 John Prados, op.cit., p. 41, 43, 47 şi 48.62 Paul Nitze a fost consilier pentru probleme de securitate naţională al preşedintelui Harry Truman.63 Wilfried Loth, op.cit., p. 117.64 Leslie Groves a fost inginer, general locotenent, director cu producţia bombei atomice în cadrul Departamentului Apărării.

prima bombă atomică. Alţi savanţi atomişti americani, i-au pronosticat lui Truman că ruşii vor

deţine bomba în 3-4 ani. Întârzierile savanţilor sovietici au fost compensate de valoarea

serviciilor de spionaj ale URSS, mai ales a celor militare, mereu la curent cu toate

preocupările şi progresele savanţilor din SUA. În anii 1950, americanii aveau să descopere că

în echipa savanţilor atomişti care au realizat experienţa atomică de la Los Alamos s-a aflat şi

Klauss Fucs, agent sovietic de mai mulţi ani. Fucs a plecat în Marea Britanie, a fost depistat

ca agent sovietic şi condamnat la închisoare pe viaţă. A fost eliberat la schimb cu un agent

britanic capturat de sovietici şi a trăit restul vieţii în RDG. Intensificând înarmarea SUA,

preşedintele Truman, consiliat de Paul Nitze, a emis Directiva operativă NSC-68, potrivit

căreia un război atomic era posibil după anul 1954. În ambele ţări deţinătoare de arme

atomice, savanţii au atras atenţia conducerilor politice şi militare că puterea de distrugere

atomică este nelimitată şi planeta nu ar rezista unor lovituri atomice reciproce repetate.

Ştirea potrivit căreia URSS deţine bomba atomică s-a aflat la Washington după ce, la

25 septembrie 1949, Agenţia “TASS” a transmis că URSS dispune de arma nucleară, pe care

a fost nevoită să o introducă în fabricaţie, ca urmare a faptului că SUA au refuzat să înceteze

producţia armelor atomice. A fost, fără îndoială, unul dintre foarte marile succese ale

spionajului sovietic, care a menţinut URSS pe prima treaptă a influenţei mondiale, alături de

SUA.

Mai recent, în anul 1994, generalul sovietic Sudoplatov a dezvăluit că savanţii de

diferite etnii care au lucrat la proiectul american al bombei atomice au transmis sau au

acceptat să transmită sovieticilor secrete privitoare la producerea bombei atomice, pentru a

evita ca noua armă să rămână un monopol al unei singure puteri. Se asigura astfel existenţa

bipolarităţii mondiale şi cursa furibundă a înarmărilor. În acest caz, savanţii au influenţat

decisiv evoluţia politică a lumii.

În anul 1952, în scopul dezorganizării programului de consolidare al vestului, URSS a

propus statelor occidentale renegocierea Tratatului de la Potsdam şi reunificarea Germaniei

într-un stat neutru. SUA, Marea Britanie şi Franţa nu au fost de acord.

Un moment important al RR l-a constituit moartea lui Iosif Visarionovici Stalin,

survenită oficial la 5 martie 1953, orele 21,50. Dispariţia lui a însemnat ieşirea din scenă a

celui care făcuse din înapoiata Rusie a doua mare putere a tuturor timpurilor, cel care-i

terorizase pe opozanţii comunismului şi pe prezumtivii lui adversari, cel care trezise

deopotrivă dragoste şi ură, un adevărat Petru cel Mare la pătrat.

Nemulţumirile populaţiei din RDG faţă de politica autorităţilor sovietice au dus la

proteste de amploare. Pe 16 iunie 1953, mii de oameni au ieşit în stradă în Berlinul de Est.

Demonstranţii cereau reducerea normelor de producţie care fuseseră impuse de curând şi

alegeri prin vot secret. Ştirile privitoare la demonstraţiile muncitoreşti au fost transmise pe tot

cuprinsul Germaniei de Est de către postul de radio al armatei americane din sectorul SUA

(“RIAS”). În aceeaşi noapte, şeful filialei CIA din Berlin a cerut permisiunea să distribuie

arme populaţiei răzvrătite. Washington-ul a refuzat solicitarea, de teama încălcării şi mai

grave a acordurilor cu partenerii de ocupaţie ai Germaniei. Americanii s-au mulţumit să

trimită est-germanilor ajutoare în alimente, oferite prin intermediul sovieticilor. SUA erau

nevoite să se abţină de la implicări foarte adânci în zona de dominaţie a URSS, pentru a evita

un conflict de proporţii cu această ţară sau, eventual, anularea tratatelor semnate la sfârşitul

celui de al doilea război mondial, care erau avantajoase şi pentru SUA. Demonstraţiile s-au

răspândit în toată ţara, în zilele de 17 şi 18 iunie 1953, dar au fost înăbuşite de armata

sovietică de ocupaţie, care a preluat controlul asupra oraşului, în 19 iunie 1953. Autorităţile

est-germane au anunţat un număr de 21 morţi, 187 răniţi şi 1200 de arestaţi.

Blocada Berlinului şi răscoala locuitorilor oraşului împotriva regimului sovietic a

transformat capitala germană din fost simbol al agresivităţii şi militarismului german în

emblemă a luptei germanilor împotriva sovieticilor şi pentru reintegrare în tabăra occidentală.

De altfel, acestea au fost şi principalele direcţii în care a acţionat politic cancelarul K.

Adenauer.65

După eforturi de lungă durată, URSS a experimentat cu succes prima bombă

termonucleară, în august 1953, deschizând o nouă etapă a cursei înarmărilor. Din acest

moment istoric, U.R.S.S. şi S.U.A. s-au detaşat cu mult, devenind “superputeri”.

O acţiune surprinzătoare, care ar fi putut schimba radical evoluţia RR, s-a produs în 31

martie 1954, când URSS a cerut oficial să adere la NATO, printr-o notă adresată guvernelor

SUA, Marii Britanii şi Franţei. Cererea a fost respinsă, după 5 săptămâni de analize, iar puţin

după aceea, marile puteri occidentale au invitat Germania să facă parte din NATO şi din

Uniunea Europeană, la 7 mai 1955. Aderarea Germaniei la organizaţie s-a făcut la 23

octombrie 1955. Există analişti care consideră că aderarea U.R.S.S. la N.A.T.O. ar fi putut

scurta RR cu 35 de ani. Chiar dacă nu s-ar fi realizat performanţa încheierii RR, este cert că

un asemenea act ar fi afectat bipolaritatea politico-militară a lumii, care, după cum s-a văzut, a

65 Konrad Adenauer (1876-1967) de profesie avocat, a fost primar al Koeln-ului între anii 1917-1933, când l-au destituit naziştii. După al doilea război mondial a fondat Partidul Creştin-Democrat (CDU) şi a devenit cancelar al Germaniei (1949-1963). El este considerat adevăratul întemeietor al noii Germanii, renăscută după trauma nazismului şi războiului mondial distrugător. Şi-a concentrat eforturile asupra refacerii economiei ţării şi a reconcilierii franco-germane, pe care o vedea realizabilă în cadrul Uniunii Europene. A obţinut recunoaşterea Germaniei cu drepturi egale în cadrul Comunităţii Europene şi a recâştigat drepturile internaţionale pentru ţara sa. A reconstituit armata germană proprie şi a admis ţara în NATO (1955).

fost un obiectiv care a slujit ambele tabere ale RR, mai ales Occidentul. Refuzul primirii

U.R.S.S. în Alianţa Nord-Atlantică a mărit contradicţiile dintre est şi vest.

În mai 1955, la Viena, s-a semnat Tratatul de stat pentru restabilirea statului unei

Austrii libere şi independente, în urma căruia, conform angajamentelor asumate, Armata

Roşie s-a retras din această ţară.

Ca urmare a unei sume de evenimente, îngrijorări şi proiecte ale URSS, la care ne vom

referi într-un alt capitol, la 14 mai 1955, a luat fiinţă Tratatul de la Varşovia. Intransigenţa

Occidentului faţă de blocul sovietic s-a înăsprit. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu regimul

controlului sovietic asupra ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Această tutelă a

afectat dezvoltarea social-politică a ţărilor comuniste.

Anul 1956 avea să aducă în lagărul comunist răscoala polonezilor din Poznan,

desfăşurată în luna iunie, înăbuşită cu ajutorul trupelor sovietice de ocupaţie şi revoluţia din

Ungaria (octombrie). În Ungaria, după moartea lui Stalin, comuniştii conduşi de Imre Naghi

au proclamat Noul Curs, începând destalinizarea societăţii maghiare. Imre Naghi nu s-a putut

menţine la putere şi a cedat în faţa stalinistului Matyas Rakosi. În 1956 acesta a fost nevoit să-

i cedeze conducerea partidului comunist lui Gerö. Demonstraţiile izbucnite toamna, după

venirea studenţilor la cursuri, s-au transformat în revoluţie. Revoluţionarii cereau retragerea

armatelor sovietice, dizolvarea poliţiei politice, alegeri libere, libertatea presei etc. Guvernul a

cerut ajutor sovietic. După ciocniri sângeroase cu muncitorii, studenţii, muncitorii şi trupe ale

armatei Ungariei, conduse de colonelul Maleter, Armata Roşie s-a retras. Imre Naghi a format

un guvern de coaliţie, compus din miniştri comunişti, social-democraţi, mici agrarieni etc. În

30 octombrie 1956, guvernul Imre Naghi a hotărât scoaterea Ungariei din Tratatul de la

Varşovia. Înăbuşirea revoluţiei de către Armata Roşie s-a făcut din iniţiativa lui Nikita

Sergheevici Hruşciov. S-a format un nou guvern, condus de fostul ministru de interne Janos

Kadar, sub protecţia Armatei Roşii. 200.000 de maghiari s-au refugiat în Occident. Imre

Naghi şi Maleter au căzut în mâinile ruşilor.66

Ca şi în cazul revoltei din Berlin, din 1953, CIA a acţionat şi în Ungaria, în 1956.

Folosindu-se de valorosul agent cunoscut sub numele Prinţul Turkul, au fost activate

transmiţătoare din Germania către Ungaria. Folosind coduri CIA, s-a ordonat reţelei ungare să

66 Imre Naghi (1896-1958) a trăit în exil la Moscova (1929-1944). Între 1944-1949 a fost de mai multe ori ministru. Ca urmare a diferendelor cu şeful Partidului Comunist, M. Rakosi, a fost îndepărtat, revenind după moartea lui Stalin, când a devenit prim ministru şi a declanşat o serie de reforme antistaliniste. A fost arestat în momentul în care a părăsit Ambasada Iugoslaviei, ţară în care a vrut să se refugieze. A fost trimis sub pază în România, la Snagov, apoi dus la Moscova şi, în final, la Budapesta, unde a fost executat, după un proces secret, probabil în data de 16 iunie 1958. În timpul şederii sub pază în România, împreună cu soţia, printre alte locuri, a vizitat Muzeul Brukenthal (1957). În anul 1988, guvernul Ungariei l-a reînhumat, recunoscându-i rolul în destalinizarea societăţii maghiare.

se activeze. Acţiunea a catalizat scoaterea temporară a ruşilor din Budapesta, unde a fost

proclamat guvernul independent. Pe 4 noiembrie 1956, puternice unităţi de tancuri sovietice

au pătruns în Ungaria zdrobind orice urmă de rezistenţă. Pe 12 noiembrie, Turkul a transmis

în Ungaria promisiuni false, potrivit cărora americanii vor trimite trupe care vor ajuta la

respingerea sovieticilor. A fost doar o minciună, ca multe altele. Zonele de influenţă erau

cimentate. Ultimele cuvinte ale transmisiei, înaintea întreruperii ei, au fost rostite de Frank

Wisner personal: “La revedere prieteni. La revedere prieteni. Dumnezeu să aibă grijă de

sufletele voastre. Ruşii sunt prea aproape.” Wisner era foarte supărat. Visul său de a crea o

armată subterană care să lupte împotriva comunismului în Ungaria se spulberase. Doi ani mai

târziu, după un alt mare eşec, în Indonezia, Frank Wisner s-a sinucis.67

Invazia Cehoslovaciei, în august 1968, de către armatele Tratatului de la Varşovia, cu

excepţia celei a României, a constituit un moment în care s-a văzut că regimul comunist nu

putea evolua spre libertatea popoarelor şi, la fel ca în lumea occidentală, toate iniţiativele de

libertate naţională erau retezate în momentul când era în pericol sistemul politic.

Invazia a fost precedată de o serie de evenimente începute încă din perioada anilor 50.

La declanşarea Războiului Rece, Cehoslovacia era singura ţară est-europeană cu o tradiţie

democrat-liberală autentică, moştenită dinaintea războiului mondial. Partidul Comunist era

foarte puternic, dispunând de 38 % din voturile electoratului cehoslovac. După o perioadă de

dure aplicări ale practicilor staliniste, în urma cărora mulţi fruntaşi comunişti cehoslovaci au

fost condamnaţi68, în anii 1956-1960, regimul comunist de la Praga s-a opus destalinizării

iniţiate de N.S. Hruşciov. Linia politică rigidă din Cehoslovacia a accentuat nemulţumirile

populare, ca şi ale unor lideri comunişti moderaţi, conduşi de Antonin Novotny.69 Ajuns în

fruntea partidului şi a statului, el i-a reabilitat pe liderii comunişti condamnaţi şi a declanşat o

campanie împotriva birocraţiei de partid şi de stat. Cu toate acestea, în 1967, în Praga au

67 John Loftus, Mark Aarons, op.cit., p. 173 sq.68 Cel mai celebru a fost procesul lui Rudolf Slansky, fost secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac şi a 14 altor activişti de partid, care s-a desfăşurat în anul 1952. Spre deosebire de alte ţări comuniste, unde acuzaţiile vizau colaborarea inculpaţilor cu „imperialismul anglo-american“, sau cu „titoiştii“ iugoslavi, acuzele împotriva grupului Slansky vizau legăturile acestuia cu organizaţiile sioniste. Dintre inculpaţi, 12 erau evrei. Orientarea procesului a fost antisemită. Asemenea procese au mai avut loc şi în alte ţări comuniste, inclusiv în România, unde grupul comunist-naţionalist a luptat pentru putere cu grupul evreiesc pro-moscovit Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Vasile Luca (Laszlo), Teohari Georgescu (Baruh Tescovici).69 Antonin Novotny (1904-1975) a fost muncitor lăcătuş şi militant comunist de la întemeierea partidului (1921), delegat al PCC la Congresul al VII-lea al Cominternului (1935). Arestat de Gestapo a fost trimis în lagărul de la Mauthausen (1941-1945), de unde a scăpat viu. Secretar al regiunii de partid Praga (1945), apoi secretar al CC al PCC. A devenit prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, după moartea lui Klement Gottwald (14 martie 1953). Până în anul 1957 a împiedicat reabilitarea victimelor stalinismului. Din anul 1957, în urma morţii lui Zapatocky, a devenit şi preşedinte al republicii. A căutat să blocheze prin toate mijloacele procesul de destalinizare iniţiat de N.S. Hruşciov. După anul 1957, când poziţia lui Hruşciov s-a consolidat prin eliminarea grupului opoziţionist Malenkov-Molotov-Kaganovici, preşedintele Novotny a trebuit să urmeze calea Moscovei cu mai multă supunere şi a devenit mai liberal.

izbucnit manifestaţii de stradă în cadrul cărora studenţii au cerut libertate. Intelectualitatea s-a

manifestat făţiş împotriva comunismului, iar în rândurile Comitetului Central s-a cristalizat

opoziţia faţă de Antonin Novotny. În ianuarie 1968, el a fost constrâns să demisioneze din

fruntea Partidului Comunist şi în locul său a fost ales Alexander Dubcek. În martie 1968,

Novotny a demisionat şi din funcţia de preşedinte al republicii, care i-a revenit generalului

Ludovik Svoboda. În aprilie acelaşi an, guvernul Cehoslovaciei şi-a precizat ca obiective

politice fundamentale respectarea libertăţii de exprimare a poporului şi apărarea

independenţei naţionale. Conducătorii de la Moscova, care urmăreau atent evoluţiile de la

Praga, au organizat o conferinţă sovieto-cehoslovacă, la începutul lunii mai 1968. În cadrul

acesteia, a fost criticată linia politică a Cehoslovaciei şi s-au făcut atenţionări, inclusiv cu

ameninţări din partea mareşalului Greciko, ministrul sovietic al apărării. Între 29 iulie şi 3

august 1968, au loc noi convorbiri sovieto-cehoslovace. În luna august 1968 au loc vizitele la

Praga ale lui I.B. Tito şi N. Ceauşescu, ambii primiţi în cadrul unor mari şi entuziaste

manifestaţii populare. Se profila o nouă “Mică Înţelegere”, de data aceasta socialistă, fapt care

a decis Moscova să intervină.70 În noaptea de 20/21 august 1968 a început invazia armatelor

URSS, Poloniei, Ungariei, Bulgariei şi R.D. Germane. Alexander Dubcek a fost destituit şi la

conducerea Cehoslovaciei a fost adusă o conducere comunistă conservatoare pro-moscovită.

Evenimentele din anul 1968 din lagărul socialist au determinat apariţia Doctrinei

Brejnev, a suveranităţii limitate, care prevedea permisiunea intervenţiei militare sovietice în

ţările satelite, în cazul în care socialismul era în pericol.71

Un moment important al RR s-a consumat în anul 1969, când a fost deconspirată

activitatea de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice a lui Gunther Guillome, şeful de cabinet al

Cancelarului federal al Germaniei, Willy Brandt.72 Ca urmare a scandalului, cancelarul a fost

70 În 1948, liderul comunist internaţionalist bulgar Gheorghi Dimitrov a lansat ideea unei federaţii a ţărilor din Europa Centrală-Orientală şi de Sud-Est. Kremlinul s-a opus imediat acestei iniţiative. Puterea unită a Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României a fost mereu un factor de îngrijorare pentru mari puteri ca Germania şi Rusia, sau mai mici, ca Ungaria şi Bulgaria. După Tratatul din Mata şi transferul unei importante părţi din centrul şi estul Europei către Occident, preocuparea Germaniei şi aliaţilor ei pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României a fost evidentă. 71 Vezi şi Michelle Parks, John L. Moore, The Soviet Union, Congressional Quarterly Inc., Washington, 1986, p. 297-298.72 Willy Brandt (1913-1992) a fost politician socialist german de origine evreiască sefardă (Karl Herbert Ernst Frahm). După venirea lui Hitler la putere, s-a refugiat în Norvegia, de unde s-a repatriat după al doilea război mondial, devenind social-democrat. Ales deputat (1949), primar al Berlinului de Vest (1957-1966), ministru de externe (1966-1969). Willy Brandt a fost preşedinte al Partidului Social-Democrat (1964-1987; după 1987 onorific) şi preşedinte al Internaţionalei Socialiste. În 1971 a primit Premiul Nobel pentru pace. Ca ministru de externe a pus capăt „doctrinei Hallstein“, constând în ruperea relaţiilor diplomatice cu ţările care recunoscuseră Republica Democrată Germană. El a lansat un program de normalizare a relaţiilor cu ţările socialiste, mai ales cu RDG. A fost susţinut de consilierul său, Egon Bahr, care era de părere că pentru ca un statu quo să fie modificat, trebuie mai întâi recunoscut. În calitate de cancelar a continuat linia politică externă promovată ca ministru de resort. După ce a promovat o politică de asumare totală a responsabilităţii Germaniei în cel de al doilea război mondial, mass-media i-a creat o imagine deosebită care a catalizat o mare simpatie internaţională.

nevoit să demisioneze. Willy Brandt a fost membru al Organizaţiei “Comitetul celor 33”. A

fost uluitor când s-a aflat că a fost unul dintre oamenii de legătură ai KGB-ului în Europa.73 El

a fost înlocuit de Helmut Schmidt.74

Ca urmare a întâlnirilor dintre Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, de la Geneva

(19-21 noiembrie 1985) şi Reykjavik (11-12 octombrie 1986), s-a deschis un lanţ de discuţii

la vârf între cele două supraputeri, al căror conţinut nu este încă suficient cunoscut, contacte

care aveau să culmineze cu Conferinţa sovieto-americană la vârf din Malta (2-3 decembrie

1989), unde s-au adus importante amendamente Tratatului de la Yalta şi s-a actualizat

problema raporturilor dintre cele două cele mai mari puteri ale lumii. S-a realizat transferul

pieţelor economice ale CAER către Occident. SUA au fost reprezentate de noul preşedinte,

George Bush75 şi de predecesorul său, Ronald Reagan76, iar URSS de Mihail Gorbaciov. Ca

urmare a hotărârilor de la Malta, încă insuficient cunoscute în profunzimea lor, Războiul Rece

s-a încheiat. Rivalitatea şi lupta mondială pentru promovarea intereselor marilor puteri

continuă, dar Rusia şi-a schimbat strategia.

Arthur Schlesinger Jr.77 a arătat, în 1992, că în anii 1950 au existat voci care propuneau

un atac atomic împotriva URSS şi a Chinei. Tot el ne-a destăinuit că, în 1992, după succesele

militare facile împotriva Irak-ului, au existat propuneri pentru un război preventiv împotriva

comunismului, în statele unde acesta prezenta un potenţial pericol. De asemenea este foarte

probabil ca URSS să fi intenţionat, în 1962, să bombardeze atomic SUA, când Hruşciov a

aprobat instalarea de rachete nucleare în Cuba. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi dat curs unor

astfel de sfaturi şi toată problematica acelor momente când RR ar fi putut să devină “cald”,

reprezintă un capitol vast asupra căruia prezenta lucrare nu va stărui.

73 Jan van Helsing, op.cit., p. 173. 74 Helmut Schmidt (n. 1918), politician social-democrat german, ministru al apărării, economiei şi finanţelor (1969-1974) şi cancelar federal (1974-1982).75 George Herbert Walker Bush (n. 1924), om politic republican, a fost director al CIA, vicepreşedinte (1981-1989) şi preşedinte al SUA (1989-1993). Ca preşedinte a intrat în istorie semnând Tratatul din Malta (2-3 decembrie 1989) şi desfăşurând agresiunile militare împotriva Republicii Panama, Irakului („Vulpea deşertului“) şi Somaliei. A avut o ascensiune marcată prin activităţi foarte controversate. Jan van Helsing vorbeşte despre legăturile puternice ale lui George Bush cu traficul ilegal de droguri. Face parte din grupul masonic cunoscut sub numele Comitetul celor 300, înfiinţat în 1729, din care au făcut sau mai fac parte Willy Brandt, Lordul Carrington, George Lloyd, Averell Harriman, Henry Kissinger, Francois Mitterand, J.P. Morgan, Olof Palme, Prinţul Rainier de Monaco, David Rockefeller, Baronul Edmond de Rothschild şi mulţi alţii. Vezi Jan van Helsing, op.cit., p. 210 şi 220 sq.76 Ronald Reagan (n. 1911) a fost de profesie actor, devenind foarte cunoscut ca animator al emisiunii TV Death Valley Days. În 1966 a devenit guvernator al Californiei. A câştigat alegerile prezidenţiale din 1981 şi a fost reales în 1985. În timpul celui de al doilea mandat, s-a confruntat cu marele scandal al vânzărilor de arme către Iran, ţară ostilă Statelor Unite. Imaginea sa în faţa opiniei publice s-a deteliorat, cu toate că el nu a recunoscut că ar fi avut cunoştinţă de afacerile cu arme în Iran. 77 Arthur M. Schlesinger Jr. a fost profesor la Universitatea din New York, consilier special al preşedintelui J.F. Kennedy. Autor al importantelor lucrări A Thousand Days. John F. Kennedy in the White House (1965), The crisis of the Old Order (1964), The Coming of the New Deal (1965), The Politics of Upheaval (1966).

1989-1990: destinul unităţii statale a României pe ruta Bonn-Budapesta-Moscova

Politica germano-sovietică de dominaţie şi fărâmiţare a centrului şi estului Europei, din

sfârşitul perioadei interbelice, concretizată în primul rând prin încheierea Tratatului

Ribbentrop-Molotov, a avut printre urmări desfiinţarea Micii Antante şi dezmembrarea

tuturor celor trei ţări componente: Cehoslovacia (1938-1939), România (1940) şi Iugoslavia

(1941).

După ce în Uniunea Sovietică tabăra politică reformistă, reprezentată la vârf de Mihail

Gorbaciov a preluat controlul asupra ţării şi a schimbat modul de promovare a intereselor

Rusiei, politica înţelegerilor privitoare la schimbarea configuraţiei central şi est-europene,

recunoscută prin tratate internaţionale, dezmembrările şi încălcarea suveranităţii statelor şi

altor principii internaţionale în vigoare au proliferat. Istoria s-a repetat în câteva cazuri,

apropiind mult concepţiile hitleristo-staliniste de cele promovate în finalul mileniului de către

Germania şi Rusia, acum promovând regimul politic cel mai agreat de mai marii de astăzi ai

planetei, care este denumit de aceştia „democratic”.

În primăvara anului 1991, preşedintele Mihail Gorbaciov a dat Televiziunii de la

Bucureşti singurul său interviu pentru România. În deschiderea interviului, înainte de a primi

întrebările, a dorit să transmită felicitări poporului român şi conducerii sale pentru

performanţa de a fi evitat două mari pericole: războiul civil şi dezmembrarea României. Până

atunci şi o vreme după aceea, o parte a opiniei publice a fost neîncrezătoare în existenţa

proiectelor de dezmembrare a unor state din centrul şi estul Europei, inclusiv a României.

Susţinătorii acestor proiecte adormeau suspiciunile care mai apăreau etichetând ideea

existenţei acestor proiecte ca fiind securisto-comunistă. După dezmembrarea unor state

(Cehoslovacia şi Iugoslavia) recunoscute de întreaga comunitate mondială, inclusiv de legile

internaţionale (Tratatul de la Paris-1947 şi Actul Final al Conferinţei O.S.C.E. de la Helsinki-

1975) şi după unele dezvăluiri despre lovitura de stat din România din decembrie 1989 şi

evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş, dubiile privitoare la existenţa acestor

proiecte s-au mai risipit.

În vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu

Uniunea Sovietică şi S.U.A., privitoare la unificarea ţării. Unii lideri din Republica

Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales

şefii Partidului Comunis, Erich Honeker (deloc!) şi STASI, gen. Markus Wolff (greu). Era

necesară o acţiune populară de anvergură care să convingă pe comuniştii radicali să accepte

mersul evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării. Guvernul vest-german a conceput un

plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest. Pentru aceasta,

cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a

încheiat Acordul Bonn-Budapesta. Anterior, se purtaseră discuţii intense, încheiate în jurul

lui 19 august 1989. Prin acordul încheiat, Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria,

permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în Ungaria, să treacă în vest.

În schimb, Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera

Transilvania. Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar în interesul Uniunii

Sovietice pentru destabilizarea României a determinat Budapesta să se implice din plin în

acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de alte servicii secrete.78 De altfel,

Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, după 1968, pregătirile în vederea schimbării

regimului de la Bucureşti, aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide. Printr-un

document al serviciului vest-german de informaţii, BND, emis în anul 1973, guvernul de la

Bonn era informat că ministrul sovietic al Apărării, mareşalul Andrei Greciko a afirmat într-o

convorbire cu Erich Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua

astfel cu România”. Serviciile sovietice de securitate şi informaţii creaseră o unitate specială

care sprijinea din umbră organizaţiile revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau

Transilvania cu glas tare. De asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de

sudul Dobrogei. În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae Ceauşescu a fost informat

de preşedintele Mao şi premierul Ciu En Lai că Moscova acţionează mai ales prin agentura

compusă din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră studiile în U.R.S.S.

78 Vezi Corvin Lupu, 14 ani de la evenimentele din decembrie 1989, în „Transilvania”, serie nouă, anul XXXIII (CVIX), nr. 1/2004.

şi slujeau în continuare internaţionalismul comunist, în general şi Uniunea Sovietică, în

special.79

În cursul revoltei populare şi loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a

fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în

formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a

provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi

altele).

La pregătirea şi declanşarea revoltei populare au contribuit şi români şi maghiari

emigraţi ilegal în Ungaria, reveniţi în România, înaintea evenimentelor din decembrie ’89,

începând masiv cu luna septembrie 1989. În acel an, din evidenţele Securităţii, în Ungaria se

aflau aproximativ 6.000 fugari români. Propaganda din Ungaria a vorbit despre existenţa a

30.000 şi apoi 61.000 de români în lagăre, fiind interesată să obţină sume cât mai importante

din Occident, sume alocate în funcţie de numărul de refugiaţi din lagăre. Aceste grupuri de

fugari pregătiţi pentru a acţiona în România s-au constituit iniţial în jurul unui anume Marin

Roşca. La început au fost doar 50-60. Ei erau sprijiniţi material de diverse organizaţii

iredentiste maghiare, între care, cu deosebire, cea de la Biserica Sfântul Ştefan. Începând cu

anul 1988, organizarea viitorilor “revoluţionari” s-a făcut pe scară mai largă. Pentru

întreţinerea fugarilor din România, Ungaria primea subvenţii de la Comitetul O.N.U. pentru

refugiaţi. Au fost organizate două feluri de tabere: unele făceau selecţia viitorilor luptători de

gherilă urbană, care apoi erau transferaţi la Bicske, localitate aflată la 40 km de Budapesta,

spre Tatabania, într-o fostă cazarmă, unde se afla un centru de pregătire paramilitară pentru

membrii organizaţiei “România Liberă”. Primul ei conducător, Marin Roşca a fost mutat într-

un lagăr american din Nurenberg şi apoi a emigrat în S.U.A. Şeful organizaţiei a devenit

Manea Gheorghe, fost tehnician la o rafinărie din Ploieşti. În tabără era văzut foarte des Sandu

Pobereznic, membru şi apoi viitor şef al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. În demisolul

cazărmii s-a instalat o tiparniţă care scotea manifestele destinate României. Erau tipărite pe

hârtie românească, pentru a se crede că erau scrise în ţară. Membrii organizaţiei lipeau afişe

pe trenurile care urmau să intre în România, organizau demonstraţii în Budapesta, mai ales în

faţa Ambasadei Române şi trimiteau emisari în România, cu scopul de a crea filiale judeţene

ale organizaţiei. Începând cu luna septembrie 1989, Securitatea a sesizat că în fiecare noapte

numărul celor prinşi că vor să intre ilegal în ţară devenise de 4-5 ori mai mare decât numărul

celor care vroiau să fugă din ţară. Unii reuşeau să intre, lăsând doar urme pe pământul afânat

79 Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elion, 2003, pp. 147, 149 şi 151.

al fâşiei de frontieră, alţii fugeau după somaţiile grănicerilor fără să fie împuşcaţi, iar cei mai

mulţi erau reţinuţi în tentativă. În acelaşi timp, grănicerii unguri aduceau grupuri de câte 20-

40 de persoane, care erau fugite clandestin din România de mai demult şi susţineau că sunt

transfugi prinşi în Ungaria, ajutându-i astfel să revină în ţară, din lagărele maghiare.80

Pentru izbucnirea revoltei populare, la Timişoara, au fost aduşi în jur de 400 de

persoane instruite în lagărele din Ungaria.81 Alte comandouri au fost trimise în unele zone din

Banat, Transilvania şi Bucureşti. În 16 decembrie 1989, în gara Timişoara Nord, a sosit un

tren cu oameni care, după coborârea pe peron, s-au încolonat foarte disciplinaţi şi s-au

îndreptat direct către unităţile militare din Calea Lipovei. Această informaţie a fost făcută

public, la postul de televiziune Realitatea TV, de către generalul (r) Rotariu, fostul comandant

al unităţii militare de antiaeriană de pe Calea Lipovei.

“Revoluţionarii” trimişi din Ungaria au acţionat şi în alte oraşe ale ţării, lipind afişe

pentru marea răscoală, făcând inscripţii pe ziduri sau asfalt şi pe garduri. La Cluj, Caransebeş,

Sibiu şi Satu Mare, Securitatea a stabilit cu precizie că unii dintre autorii provocărilor erau

dintre cei pregătiţi în taberele din Ungaria.82 Încă din 9 decembrie 1989, într-o telegramă a

Ministerului Apărării Naţionale se arăta că: “…simultan cu provocarea unor demonstraţii ale

populaţiei de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenţia să provoace incidente la

graniţa cu ţara noastră care să degenereze în conflict militar între cele două ţări, după care să

ceară intervenţia unor ţări ale Tratatului de la Varşovia, îndeosebi din partea U.R.S.S., cu

scopul pentru aşa-zisa împăcare a părţilor…acest scenariu, Ungaria are în vedere să-l

realizeze cu ştirea U.R.S.S. şi cu sprijinul Austriei, precum şi al altor ţări”. De altfel, aşa cum

rezultă şi din Nota nr. 00420/782, din 4 noiembrie 1989, a Departamentului Securităţii

Statului, în Cehoslovacia, în fruntea demonstraţiilor antistatale şi antisocialiste s-au aflat

intelectuali şi studenţi de origine maghiară. Din Nota raport a U.M. 0610 din cadrul

Departamentului Securităţii Statului (fără număr), din noiembrie 1989, aflăm că: “În ţara

vecină (Ungaria n.a.) se află în faza de reconstituire lojile francmasonice, acţiune în care este

puternic angrenat istoricul literar Pomogats Bella, cunoscut pentru preocupările sale

naţionalist-iredentiste cu privire la Transilvania. Se apreciază că s-ar urmări o reorientare a

activităţii acestei organizaţii şi axarea ei pe probleme revizioniste…” În aceste orientări ale

activităţilor revizioniste din Ungaria era implicat şi Vass Adalbert, preşedintele Uniunii

80 Gheorghe Raţiu, Raţiu, Gheorghe, Raze de lumină pe cărări întunecate, Bucureşti, 1996, pp. 125-127 şi 151. Despre activitatea lagărelor de pregătire a comando-urilor ungureşti pentru acţiuni în România, vezi şi notele raport ale D.S.S. şi Marelui Stat major al M.Ap.N., în Ion Pitulescu şi colaboratori, Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989, pp. 59-66.81 Gheorghe Raţiu, op.cit., p. 142.82 Ibidem, p. 161.

Mondiale Ardelene, cu sediul în Florida. Dintr-o altă Notă a D.S.S., aflăm că: “Emigraţia

maghiară din Occident şi cercurile guvernamentale de la Budapesta vehiculează cu deosebită

insistenţă, făcând o largă popularitate prin mass-media, ideea reanalizării în forurile

internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, urmărindu-se antrenarea etnicilor unguri din

România la acţiuni pentru crearea unui stat independent sau autonom. Acţiuni diverse,

deschise, de instigare la acte în sensul menţionat, desfăşoară mai multe organizaţii naţionalist-

iredentiste, dar mai ales Uniunea Ardeleană din Ungaria, înfiinţată în decembrie 1988 din

iniţiativa unor intelectuali din ţara vecină…Sub influenţa unor organizaţii naţionalist-

iredentiste ca Fundaţia Ungară pentru drepturile omului cu sediul la New York şi Institutul

Ungar al Universităţii din Toronto, în Occident şi Ungaria se desfăşoară acţiuni pentru crearea

condiţiilor de proclamare a Transilvaniei independente. Semnificativ este şi faptul că în vara

anului 1989 în Ungaria s-a realizat o înţelegere între Uniunea Mondială Transilvăneană, filiala

din R.F.G. a acesteia şi Uniunea Ardeleană din Ungaria, cu scopul de a acţiona pentru

urgentarea proclamării autonomiei Transilvaniei şi înglobarea acesteia într-o aşa-zisă federaţie

de tip elveţian. Pe poziţie similară se situează Alianţa mondială a bisericilor reformate,

biserica reformată şi romano-catolică din Ungaria…Tot mai des cetăţeni români de

naţionalitate maghiară, mai ales intelectuali, aderă la ideea independenţei Transilvaniei şi

atribuirea acestui teritoriu Ungariei”.

Marile conflicte inter-etnice, însoţite de confruntări violente, de la Târgu Mureş, din

martie 1990, au avut în spate scenarii ale unor servicii străine de informaţii, lucru confirmat de

înalţi funcţionari ai statului român, inclusiv de şeful S.R.I., Virgil Măgureanu, care a declarat

la televiziunea ProTV că trebuie să fie naiv cel care crede că serviciile străine nu au acţionat la

Târgu Mureş. În 29 martie 1999, fostul vice-prim ministru Gelu Voican Voiculescu a declarat

că, în martie 1990, s-a încercat, din exterior, dezmembrarea României. El a făcut această

afirmaţie în contextul în care vorbea despre contribuţia mare a Germaniei la dezmembrarea

Iugoslaviei. În acest moment istoric, la atât de puţin timp de la derularea evenimentelor, nu

există documente “la lumină”, dar orice analist serios, chiar fără să deţină alte informaţii, nu

poate să nu ia în seamă afirmaţiile publice ale celor doi importanţi demnitari ai României.

Chiar şi generalul Victor Atanasie Stănculescu, unul dintre cei mai discreţi pucişti din

1989, a recunoscut public, la postul B-1 TV, în martie 2004, că s-a încercat dezmembrarea

României.

În ianuarie 1994, în revista britanică Intelligence Digest, care se distribuie pe bază de

abonamente pentru persoane selecţionate din anturajele serviciilor secrete şi care cuprinde

numeroase informaţii confidenţiale, a fost publicat un articol, de către redactorul şef, Joseph

de Courey, referitor la un acord ruso-german, încheiat cu prilejul unor discuţii secrete, la

Geneva, în septembrie 1990. Cele două părţi au abordat probleme sferelor de influenţă în estul

Europei. Redactorul şef al revistei spunea că, ulterior, veridicitatea informaţiilor i-a fost

confirmată şi dintr-o sursă neaşteptată, care a dat gir informaţiilor iniţiale.

Astfel, în septembrie 1990, la Geneva, germanii şi sovieticii au căzut de acord:

1. Uniunea Sovietică nu se va opune dezmembrării Cehoslovaciei.

2. Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu

scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania.

3. Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea

influenţei în Europa de Est.

4. Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după

primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în faţa României, Ucrainei,

Cehoslovaciei şi Iugoslaviei.

5. Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei, pentru a o face mai atractivă

decât vecinii ei.

6. Uniunea Sovietică se angaja să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să accepte

intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera economică germană de interese.

7. Uniunea Sovietică era rugată să accepte unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria,

dacă naţionaliştii ucraineni ar desfăşura activităţi „distructive”.

8. În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angaja să

„nu fie activă” în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte

a sferei de influenţă economică a Germaniei.83

Despre acest lucru a scris şi directorul general al Serviciului Român de Informaţii,

generalul Alexandru Radu Timofte, care confirmă întru-totul cele afirmate mai sus.84

Prăbuşirea Uniunii Sovietice, ca urmare a schimbării modului de promovare a propriilor

interese de către Federaţia Rusă, a grăbit procesul de extindere a Uniunii Europene şi a

modificat proiectele germane şi ruse privitoare la estul Europei. Noile proiecte apărute au fost

elaborate pornindu-se de la premisele unificării europene şi extinderii cât mai către estul bogat

în resursele de energie şi materii prime care să alimenteze uriaşa economie europeană. Datele

proiectelor s-au schimbat pe măsură ce a devenit evident că Europa, în efortul ei de 83 Emilian M. Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea. 1944-1994, Bucureşti, Societatea Ştiinţă & tehnică S.A., 1995, Cuvânt înainte de Gheorghe Buzatu, p. 155-156. Vezi şi „Plai românesc”, Gazeta Societăţii pentru cultura românească „Mihai Eminescu”, din regiunea Cernăuţi, nr. 1-2 (61-62), 1994, p. 11.84 Alexandru-Radu Timofte, Lungul drum al serviciilor secrete către democraţie, Bucureşti, Editura A.N.I., 2004, p. 108-109.

recâştigare a întâietăţii mondiale, are ca principal rival S.U.A. Cu un asemenea rival,

consolidarea se poate face doar prin unitate şi extindere. Celelalte proiecte au fost lăsate în

conservare.

Europa, Alianţa Nord-Atlantică şi terorismul musulman

În primii ani după încheierea Tratatul de la Malta (2-3 decembrie 1989) şi desfiinţarea

Tratatului de la Varşovia, N.A.T.O. a străbătut o perioadă de criză internă datorată în principal

găsirii cu dificultate a unor răspunsuri la câteva întrebări extrem de importante:

- ce rol îi va reveni Alianţei Nord-Atlantice în continuare?

- care trebuie să fie noua strategie, după încheierea Războiului rece?

- care este atitudinea care trebuie adoptată faţă de fostele ţări membre ale

Tratatului de la Varşovia şi faţă de ţările comuniste în general?

- cum trebuie negociat în continuare cu Rusia pentru extinderea Alianţei?

- ce pondere trebuie să aibă organismul european de securitate, gândit încă mult

înaintea Tratatului de la Maastricht?

S.U.A. s-au preocupat cel mai mult să găsească răspunsurile cele mai potrivite pentru

interesele lor, la toate aceste întrebări. La sfârşitul anului 1993, din iniţiativă americană, a fost

avansat proiectul Parteneriatului pentru Pace şi s-a format Consiliul de Cooperare al

Atlanticului de Nord (N.A.C.C.), în scopul de a întinde mâna unor ţări din fostul Tratat de la

Varşovia, inclusiv din fosta U.R.S.S. Oferta americană avea menirea, printre altele, să promită

înregimentarea statelor din estul Europei în N.A.T.O. şi să îndrepte toate preocupările şi

eforturile acestor ţări către această alianţă, obturând indirect alte forme de organizare a unor

structuri europene (apusene sau răsăritene) de securitate.

N.A.T.O. nu a proiectat o desfiinţare a sa concomitentă cu cea a Tratatului de la

Varşovia. Încă înainte de auto-desfiinţarea acestuia, la 8 februarie 1990, secretarul general

N.A.T.O., Manfred Woerner, arăta: “Chiar dacă Tratatul de la Varşovia se autodizolvă, acesta

nu este un motiv pentru dizolvarea N.A.T.O. Dimpotrivă, există toate motivele pentru a

demonstra că rostul nostru ca factor de stabilitate va deveni atunci şi mai important”.85

Secretarul general al Alianţei era informat despre conţinutul Tratatului din Malta şi

înţelegerilor privind acordul sovieticilor de desfiinţare a structurilor economice şi militare din

estul Europei, care să facă posibile şi să uşureze preluarea de către ţările occidentale a statelor

est-europene.

N.A.T.O. este singura alianţă militară din istorie care nu s-a dezintegrat după dispariţia

inamicilor săi. Mai mult decât atâta, la reuniunea Alianţei de la Roma, din noiembrie 1991, s-

a elaborat un nou concept strategic care permitea, din punctul de vedere al Alianţei,

desfăşurarea operaţiunilor militare în afara graniţelor N.A.T.O. (“out of area”). Conceptul îşi

baza argumentarea pe motivaţia (interpretată de unii analişti drept „pretext”) necesităţii

menţinerii păcii şi gestionării crizelor. Se propunea deci posibilul război şi atacul militar

(numit de unii analişti „agresiune”) în numele păcii. Prima acţiune unde s-a exersat noul rol a

fost Bosnia. Unii cercetători au fost de părere că desfăşurarea forţelor N.A.T.O. în această

regiune a fost în primul rând un mijloc de a ajuta Alianţa şi nu Bosnia.

Unii analişti militari considerau, în ultimul deceniu al secolului trecut, că dacă între

Federaţia Rusă şi Europa Occidentală ar izbucni un război, teatrul de operaţii l-ar reprezenta

teritoriile statelor foste membre ale Tratatului de la Varşovia, fapt puţin conştientizat de

opinia publică din aceste ţări şi chiar de clasele politice, conduse în majoritate cu amatorism,

având în frunte, în anii post-comunişti, multe elemente slab pregătite, cum ar fi un electrician,

un actor, un poet, un scriitor, un dramaturg, sau un geolog. Ei s-au metamorfozat în oameni

politici, dar prestaţiile lor au fost extrem de modeste. La începutul anului 1994, americanii au

sugerat ideea că planurile lor strategice nu mai conţin proiecte de lovituri nucleare asupra

acestor ţări. În condiţiile în care statele foste socialiste din centrul şi estul Europei s-au aliniat

politic Occidentului, a devenit aproape cert că Federaţia Rusă le-a inclus în planurile ei de

bombardări, inclusiv nucleare, dacă ar fi nevoie, în cazul unui conflict. Această importantă

schimbare nu a fost percepută imediat, la valoarea ei reală, în fostele ţări socialiste din afara

C.S.I., iar când a fost percepută, a devenit un argument în plus pentru continuarea politicii de

aderare la N.A.T.O. Pericolul de război în Europa nu a dispărut după încheierea Războiului

rece, din contră, a crescut, cum s-a văzut în perioada din 1991 până în prezent în fosta

Iugoslavie, sau în alte locuri din estul şi sud-estul continentului.

După dezmembrarea U.R.S.S., N.A.T.O. a sprijinit decizia de a nu fi prima care să

recurgă la armamentul nuclear, în condiţiile în care deţine supremaţia netă în domeniul

armamentului convenţional, ne mai existând Tratatul de la Varşovia şi statele foste republici

85 Eugen Preda, Tranziţia, în „Magazin istoric“, Anul XXXIII, Serie nouă, nr. 3 (384), martie 1999, p. 33.

în cadrul U.R.S.S. au devenit “independente”. Federaţia Rusă şi-a modificat şi ea strategia

nucleară, afirmând că, datorită schimbărilor de natură politico-militară din Europa, este

posibil ca ea să folosească prima armamentul nuclear, dacă va fi în pericol. În acest sens, în

anul 1991, Moscova a schimbat Constituţia prevăzând dreptul Kremlinului de a folosi prima

armele nucleare în caz de ameninţare împotriva sa, fapt interzis de fosta Constituţie.

Reuniunea ministerială a Alianţei Nord-Atlantice din noiembrie-decembrie 1998, de la

Bruxelles, a arătat că procesul de continuare a extinderii N.A.T.O. a fost oprit pe moment,

fără a se putea preciza pe ce termen. Secretarul de Stat al S.U.A. de atunci, Madeleine

Albright, a reafirmat principiul “porţilor deschise”. De altfel, încă din februarie 1998,

preşedintele Clinton repetase declaraţia de intenţie privind noi încorporări la N.A.T.O. În

mod surprinzător, la începutul lunii februarie 1999, Gerhardt Schröder a declarat cu fermitate

că nici o altă ţară din estul Europei nu va mai fi primită în N.A.T.O. Această declaraţie era

făcută sub semnul încercărilor, nereuşite, ale unor state europene de a stopa dezvoltarea

N.A.T.O., în folosul unui organism militar continental, veche aspiraţie europeană. Din acest

punct de vedere al viitorului extinderii N.A.T.O., asistăm şi la deosebiri de vederi între statele

din U.E. (mai ales Germania şi Franţa, dar şi Belgia şi Luxemburg) şi S.U.A. Germania nu

poate să agreeze foarte mult N.A.T.O., organizaţie în cadrul căreia nu are dreptul să cumpere,

să fabrice, sau să deţină arme nucleare, spre deosebire de alte partenere, iar deciziile aparţin

S.U.A. În cadrul unei structuri de securitate a U.E., Germania ar juca, în mod sigur, un rol cu

mult mai mare decât joacă în cadrul N.A.T.O. Pentru S.U.A., N.A.T.O. înseamnă cel mai

important element de control asupra Europei şi înclinăm să credem că ele vor sprijini din

răsputeri organizaţia, în ciuda aparentului ei anacronism post-comunist.86 În cadrul summit-

ului de la Bruxelles amintit, din noiembrie-decembrie 1998, S.U.A. au pledat pentru ca şi în

continuare forţele N.A.T.O. să participe în afara teritoriului lor, “atunci când interesele ţărilor

membre o cer”. Această opţiune nu a fost agreată de Franţa şi de Spania, ţări care au apreciat

că evenimentele care se desfăşoară la 8.000 de km de ţările lor nu pot fi considerate

ameninţări la adresa securităţii continentului european. Era evidentă aluzia la acţiuni militare

în Irak, care au şi avut loc începând cu luna decembrie 1998, dar nu sub egida şi cheltuiala

statelor N.A.T.O., ci în numele şi pe cheltuiala S.U.A. şi Marii Britanii. Semnificativ este

faptul că, pentru prima oară de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, aliatul tradiţional

al S.U.A., Marea Britanie nu a susţinut pe deplin poziţia Washington-ului, declarând că “nu 86 Încă din vara anului 1942, Institutul Gallup a atras atenţia asupra schimbării de opinie a societăţii americane faţă de problema participării S.U.A. la controlul vieţii politice internaţionale, după încheierea războiului. Astfel, 74 % dintre americanii chestionaţi şi-au exprimat aprobarea faţă de viitoare acţiuni americane de poliţie internaţională. Vezi Wilfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria Războiului Rece. 1941-1955, Bucureşti, 1997, p. 23 sq.

poate exista un angajament nelimitat al N.A.T.O”, participând însă la bombardarea Irak-ului,

în perioada decembrie 1998-ianuarie 1999. Atacul asupra Irak-ului a fost întrerupt tacit, fără

atingerea obiectivului declarat de a-l răsturna de la putere pe preşedintele Saddam Hussein şi

s-a declanşat cel asupra Iugoslaviei, în 23 martie 1999. S.U.A. au sesizat că aceste acţiuni

unilaterale, sau avându-i alături doar pe britanici, trezesc, peste tot în lume, sentimente

antiamericane, sunt nepopulare. Intervenţiile mai largi, cooptând N.A.T.O. în întregul său,

prin capacitarea intereselor unor puteri europene, mai ales a Germaniei, au putut da o mai

solidă impresie de legitimitate opiniei publice mondiale, atât de mult, dar tot mai greu, de

manipulat în direcţia acceptării războaielor ca pe nişte fenomene pozitive.

Un punct de interes şi divergenţe, în cadrul aceleiaşi reuniuni, l-a constituit problema

folosirii, la nevoie, a armelor nucleare. Germania şi Canada au propus ca Alianţa să renunţe la

dreptul de a folosi prima armele nucleare în cazul unui conflict. Propunerea a fost respinsă

categoric de către Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa. Secretarul de Stat al S.U.A. a mai

propus susţinerea principiului autonomiei Alianţei faţă de O.N.U., astfel ca acţiunile Alianţei

să nu mai poată fi stopate de un eventual veto în cadrul Consiliului de Securitate. Acest

concept strategic nu este împărtăşit de aliaţii europeni ai S.U.A. şi în acelaşi timp, poate

complica foarte mult raporturile cu partenerul strategic în influenţa (pe care unii analişti o

numesc „dominaţia”) mondială al S.U.A., Federaţia Rusă. Reuniunea ministerială de la

Bruxelles, la care ne referim, a prezentat o Alianţă Nord-Atlantică divizată între S.U.A. şi

Europa, ambele având priorităţi de securitate diferite. În timp ce S.U.A. acţionează ofensiv, în

întreaga lume, în general în conformitate cu înţelegerile cu Federaţia Rusă, statele europene

şi-au construit un sistem de securitate bazat pe apărarea teritoriului naţional. Aceste doctrine

ţin cont de realitatea situaţiei militare mondiale, dominată absolut de puterea extraordinară de

distrugere a S.U.A. şi Federaţiei Ruse şi de neacceptarea de către aceste supraputeri a

declanşării unei curse a înarmării nucleare europene, în scopul recuperării devansului faţă de

cele mai înarmate puteri din lume. Într-un plan mai larg, S.U.A. nu pot accepta ideea unei

entităţi de apărare europene în detrimentul N.A.T.O., organismul care este o importantă cheie

de control a Statelor Unite asupra aliaţilor lor militari şi asupra continentului european în

general.

Desfiinţarea regimurilor comuniste, destrămarea U.R.S.S., retragerea armatelor fostului

Tratat de la Varşovia din centrul Europei, punerea în aplicare a Tratatului C.F.E., extinderea

N.A.T.O. către est, nu au fost fapte suficiente pentru ca Pactul Nord-Atlantic să-şi considere

misiunea încheiată. Ofensiva către est continuă. Europa este un continent mic. Marile puteri

din afara N.A.T.O. şi cele mai mari resurse ale lumii sunt în Asia. Şi Rusia este mai mult

asiatică decât europeană, din punct de vedere al resurselor, întinderii teritoriului şi amplasării

bazelor militare strategice. Încercând să identificăm o serie de obiective posibile pe termen

scurt şi mediu ale N.A.T.O., pentru consolidarea poziţiilor organizaţiei înspre estul Europei,

ne gândim la:

- scoaterea Ţărilor Baltice din zona rusă de dominaţie şi atragerea lor spre blocul

occidental;

- atragerea către N.A.T.O. a Ucrainei şi Belarus;

- încurajarea unor tendinţelor separatiste în Federaţia Rusă şi dezmembrarea acesteia,

eventual printr-un război civil;

- frânarea accesului Rusiei pe piaţa mondială şi la tehnologii de vârf, în scopul

prelungirii crizei din această ţară;

- modificarea bazei juridice a Alianţei, în sensul acţionării în afara aprobărilor sau

mandatelor O.N.U., evitându-se astfel, ori de câte ori este nevoie, posibilul veto din

partea Rusiei, R.P. Chineze sau Franţei, în cadrul Consiliului de Securitate; în

această direcţie, Alianţa înlocuieşte dreptul internaţional cu propria voinţă,

apreciind că dacă un grup de ţări democratice acţionează împotriva unei ţări, care

este apreciată (etichetată) ca fiind “nedemocratică”, cadrul juridic este suficient.

N.A.T.O. nu se va putea opri din acţiunile ei ofensive, dat fiind faptul că lupta pentru

supremaţia peste întregul glob pământesc a dobândit demult dimensiuni istorice, iar voinţa de

a continua nu are limite vizibile. De aceea, organizaţiei i se caută, aş spune cu disperare,

motivaţii pentru a i se prelungi viaţa. Nu trebuie neglijate nici aspectele de psihologie politică,

sesizate de unii cercetători. Dintre aceştia l-aş aminti pe Geoffrey Perrett, cu lucrarea sa O

naţiune născută din război. El afirmă că numeroasele războaie care au marcat scurta istorie a

S.U.A. au fost momente de ascensiune spre prima treaptă a istoriei universale. El arată că

perioadele de pace îndelungată au avut efecte negative asupra economiei americane şi asupra

capacităţii S.U.A. de a domina o parte cât mai mare din restul lumii. Dacă acordăm credit în

analiză acestui aspect, întărim argumentele potrivit cărora S.U.A. vor promova în continuare,

în cadrul N.A.T.O. sau în afara sa, o politică ofensivă (pe care unii o numesc „agresivă”,

„poliţienească”). Precedentele post-comuniste o recomandă în acest sens: intervenţiile militare

în Nicaragua, Panama, Somalia, invadarea Granadei, atacul asupra Libiei, războaiele din Irak,

Iugoslavia, Afganistan şi altele.

Pe parcursul evoluţiei Alianţei, în cursul Războiul rece şi mai ales în perioada post-

comunistă, N.A.T.O. s-a transformat dintr-o organizaţie militară defensivă într-un club politic

fidel liniilor politico-economico-militare convenabile S.U.A. şi parţial (dar nu în totalitate) şi

unora dintre aliaţii lor.

Europa unită, cu o populaţie de peste 375.000.000 locuitori şi un P.N.B. mai mare ca al

S.U.A., doreşte drepturi şi pe plan militar. Tratatul de la Maastricht are o prevedere expresă

privitoare la realizarea unei structuri militare a Uniunii Europene. Până în prezent, S.U.A., în

strânsă colaborare cu Federaţia Rusă, au reuşit să oprească Germania de la achiziţionarea

armelor nucleare, în general Europa de Vest să devină o forţă militară de temut şi au păstrat

pentru ele exclusivitatea înarmării sateliţilor cu arme nucleare. Pe măsură ce timpul trece,

întrebarea: “până când ?” se pune cu tot mai multă acuitate. Pentru reuşita păstrării întâietăţii

mondiale, S.U.A. încearcă să conserve câteva condiţii importante, dintre care trei sunt

esenţiale:

1. păstrarea potenţialului economic şi militar al S.U.A., aceasta presupunând şi

frânarea ascensiunii economice a U.E., Chinei, Japoniei şi “tigrilor” asiatici;

2. împiedicarea realizării unei alianţe antiamericane în jurul altor puteri cu

eventuale ambiţii mondiale, vizate fiind în primul rând U.E., Rusia, China şi

Japonia; aceasta presupune menţinerea unor raporturi foarte bune cu Rusia,

prin cointeresare materială a clasei politice ruseşti şi menţinerea sub control,

inclusiv sub ocupaţie militară a Germaniei şi Japoniei, de asemenea

cointeresarea Chinei, pentru raporturi de colaborare, economică şi

tehnologică, cu S.U.A.;

3. îmbunătăţirea autorităţii morale a S.U.A. în relaţiile internaţionale, autoritate

mereu grav şifonată de acţiunile militare ofensive în diverse părţi ale lumii.

S-a părut, la un moment dat din ultimul deceniu al secolului trecut că se identifică

voinţa de a se crea un sistem internaţional de securitate bazat pe mai multe blocuri de state,

care să se unească. În cadrul fiecărui bloc de state, S.U.A. ar fi urmat să joace rolul de lider.

Naşterea unei armate europene s-a discutat în termeni mai concreţi şi la reuniunea de la

Bonn a Uniunii Europei Occidentale, din 19 iunie 1992. Atunci s-a hotărât ca Franţa şi

Germania să aibă rolul preponderent în Armata Europei şi formarea unui corp militar comun

franco-german, de 35.000 militari, cu sediul la Strasbourg. S.U.A. nu au privit cu ochi buni

această propunere.

Organizaţia s-a păstrat 40 de ani de teama comunismului. În prezent organizaţia se

menţine în primul rând pentru promovarea intereselor S.U.A. şi, parţial, a unora dintre ceilalţi

membrii ai Alianţei. De asemenea, nu a dispărut teama de arsenalele militare ale Rusiei şi de

potenţialul enorm, de toate felurile, al statelor asiatice, mai ales al Chinei şi Japoniei, dar şi al

Lumii Arabe, toate aflate în plină ascensiune şi încorporând puternice sentimente anti-

americane, anti-evreieşti şi, în unele cazuri, anti-europene.

Unii analişti vest-europeni sunt de părere că, pe măsură ce U.E. îşi va consolida

structurile militare, problema înlocuirii N.A.T.O. cu alte forme de colaborare militară ale

Europei cu S.U.A. şi Canada se va pune cu mai multă acuitate. Eventualele modalităţi de

transfer al responsabilităţilor militare ale N.A.T.O. către U.E. vor depinde în mare măsură de

S.U.A., vădit nemulţumite de perspectiva pierderii cheilor de control asupra Europei Unite şi

tot mai dornică de independenţă. Aceasta reprezintă şi o victorie a Rusiei împotriva influenţei

americane asupra continentului alb, acţiune urmărită de ruşi încă de la încheierea Tratatului

din Malta. Observând dorinţa S.U.A. de a-şi menţine supremaţia asupra Europei şi dorinţa de

afirmare şi promovare a propriilor interese ale Germaniei, Franţei şi celorlalte state din

Europa, suntem de părere că între S.U.A. şi Europa parteneriatul are uneori un caracter forţat

şi formal, iar rivalitatea, chiar dacă mascată, există. Clasa politică românească, încă firavă şi

lipsită de personalitate, trebuie neapărat să ţină cont de aceste direcţii mondiale.

Foarte importante se vor dovedi evoluţiile relaţiilor dintre Germania şi Federaţia Rusă.

O Europă unită independentă faţă de S.U.A. este un deziderat de mare actualitate. Germania

este complementară economic cu Rusia, ţară cu pieţe enorme şi criză economică de producţie.

Germania, în general Europa de Vest, nu este complementară economic cu S.U.A., chiar dacă

dezvoltă uriaşe schimburi economice. Ambele se găsesc în criză cronică de supraproducţie,

având toate categoriile de produse în cantităţi mult mai mari decât pot desface. S.U.A. fac de

mulţi ani eforturi mari de ţinere sub control a penetraţiei produselor europene pe piaţa

americană. Rivalităţile de natură economică vor influenţa mult raporturile în trei: S.U.A.,

Europa Unită şi Federaţia Rusă. În ultimii ani, raporturile ruso-germane au fost foarte bune.

De altfel, încă imediat după reunificare, în Germania s-a realizat un sondaj de opinie pe baza

întrebării: “care este statul cu care Germania ar trebui să întreţină cele mai bune relaţii?”,

potrivit căruia, 59 % dintre germani au răspuns: “cu Rusia!”. Pe locurile următoare s-au situat

S.U.A. şi Franţa.87 În toamna anului 2003, tensiunile economice între U.E. şi S.U.A. au atins

cote foarte înalte. Împotriva înţelegerilor bilaterale, S.U.A. au introdus taxe vamale pe

importurile de oţel european, afectând prioritar Luxemburg, Franţa, Belgia şi Germania,

statele care insistă cel mai mult pentru o armată europeană proprie, în afara N.A.T.O. U.E. a

răspuns cu curaj şi aceeaşi monedă: embargo de două miliarde de dolari pe produse

americane. Pericolul escaladării acestui adevărat război economic era mare şi ambele părţi

87 Gregorii F. Treverton, America, Germany and Europe’s Future, New York, 1992, p. 198. Vezi şi Florian Gârz, op.cit., p. 187.

aveau de pierdut sume colosale. Ele au revenit asupra hotărârilor. S.U.A. se găseau într-o

situaţie economică în declin, agravată de apariţia bolii vacii nebune (decembrie 2003), care a

fost urmată de anunţul de retragere de pe piaţă a celor mai mari cumpărători de carne

americană (Rusia, Japonia şi China).

Germania şi Rusia, state pragmatice în politică, trec uşor peste rănile uriaşe create de

războaiele dintre ele şi reuşesc colaborări istorice de mare efect. După primul război mondial,

în ciuda adversităţii din război şi a regimului bolşevic instalat în Rusia, Germania a semnat cu

această ţară Tratatul de la Rapallo şi, mai târziu, pe cel cunoscut sub numele Molotov-

Ribbentropp. Aceeaşi situaţie s-a întâlnit după al doilea război mondial şi Războiul rece, când

raporturile germano-ruse au trecut de la încordare extremă, la relaxare totală şi colaborare

reciproc interesată. Peste 30 de milioane de germani şi ruşi morţi în al doilea război mondial

şi distrugerile totale ale Germaniei şi Rusiei europene, sistemele politice diferite, nu au putut

frâna interesele apropierii germano-ruse. Între anii 1990-1993, Germania a investit în Rusia

50 de miliarde de dolari, iar economia Germaniei depinde în proporţie de peste 30 % de

economia Federaţiei Ruse.88

Ca urmare a mutaţiilor de după Tratatul din Malta, în cursul deceniului care a urmat, s-

a născut o Europă şchioapă şi neputincioasă din punct de vedere militar şi al deciziei politice

la scară mondială. U.E. are o piaţă unică, o monedă unică, o frontieră unică, dar cu acestea nu

se poate face nici război, nici pace. Europa nu are decizii unice şi nu are miniştri unici. Doar

cel al Apărării este unic, dar se găseşte în sediul Comandamentului Integrat al N.A.T.O. şi

poartă uniforma militară a S.U.A. Aceste realităţi s-au văzut pregnant cu ocazia atacului

S.U.A. şi Marii Britanii asupra Irakului (cel din 2003).

Summit-ul N.A.T.O. de la Bruxelles, din noiembrie-decembrie 1998, foarte important

pentru raporturile Europei cu S.U.A., N.A.T.O. şi conflictele din Orientul Mijlociu a convins

S.U.A. că trebuie să găsească soluţii pentru menţinerea Europei în „barca” liniei politice

mondiale americane. Washington-ul a insistat mereu asupra liniei politice potrivit căreia

interesele S.U.A. şi U.E. sunt aceleaşi, peste tot în lume şi că ele trebuie să meargă în

continuare alături. Dispariţia comunismului şi a fostei Uniuni Sovietice a complicat misiunea

executivului american de menţinere a influenţei în Europa. Apariţia şi ascensiunea monedei

Euro, răspândirea ei şi pătrunderea Euro pe piaţa petrolului din Orientul Mijlociu, au

reprezentat noi motive de îngrijorare. Pe acest fond, preşedintele George W. Bush a anunţat

„Axa răului”, formată din 5 state musulmane, toate deţinând rezerve mari de petrol, cărora le-

au fost alăturate cele două state comuniste posibil de trecut pe listă: Cuba şi Coreea de Nord.

88 “New York Times” – 19 decembrie 1993.

Vietnamul nu putea fi trecut datorită experienţelor istorice triste, iar China este o putere şi un

important partener economic al S.U.A. Nu mult după conştientizarea „Axei răului”, au fost

lovite turnurile din New York, de la World Trade Center. Este încă un moment istoric

controversat, asupra căruia mai există unele îndoieli privind autorii şi contextul în care s-a

petrecut.89 11 septembrie 2001 i-a adus S.U.A. un nou adversar. Imediat după eveniment,

fostul secretar al Apărării din administraţia Bill Clinton a chemat la substituirea a ceea ce a

numit „Războiului rece împotriva comunismului”, cu „Războiul împotriva terorismului”.90 La

ora atacului american din 2003 împotriva Irak-ului, europenii, cu excepţia cunoscută şi

obişnuită a Marii Britanii, europenii n-au vrut să-i însoţească pe americani şi nici să fie de

acord cu atacul (agresiunea, în numele democraţiei).91 Opoziţia europeană a catalizat voinţa

S.U.A. de a extinde Alianţa Nord-Atlantică. Prin numeroasele noi aderări, S.U.A. încearcă să

revitalizeze N.A.T.O. şi să dilueze componenta vest-europeană care susţine organizaţia fără

entuziasm.

După invadarea Irak-ului, S.U.A. au reuşit, printr-o intensă activitate diplomatică, să

atragă cu trupe o serie de state europene în Orientul Mijlociu. Primul ministru spaniol Aznar a

fost unul dintre susţinătorii europeni ai prezenţei militare în Irak, în contradicţie cu voinţa

populară spaniolă, lucru demonstrat de uriaşele demonstraţii din întreaga Spanie, împotriva

implicării ţării în război. Polonia, aflată în negocieri tensionate cu U.E., privitor la condiţiile

de aderare, a acceptat şi ea chemarea americană de a participa la misiunea militară, spre

deosebire de Ungaria, ţara ajutată de U.E., mai ales de Germania, să-şi construiască o

economie solidă.92 România s-a înregimentat şi ea, uşor, fără convulsii. „Mămăliga”

românească n-a protestat.93 La câte i s-au întâmplat în ultimii 20 de ani, implicarea într-un 89 Este de văzut şi lucrarea Thierry Meyssan, 11 septembrie 2001. Cumplita minciună, Bucureşti, Editura Antet, 2003. versiunea originală a fost publicată la Paris de Editura Carnot, în 2002. Lucrarea se bazează exclusiv pe documente ale Casei Albe şi ale Departamentului Apărării. Ea conchide, printre altele că nici un avion nu a lovit Pentagonul, iar lovirea turnurilor de la World Trade Center a fost organizată de o grupare radicală de dreapta din administraţia americană, în colaborare cu Osama bin Laden, vechiul colaborator al americanilor din perioada agresiunii Uniunii Sovietice în Afganistan.90 În perioada negocierilor sovieto-americane, unul dintre consilierii preşedintelui Mihail Gorbaciov le-a spus partenerilor americani: „Nici nu ştiţi ce rău vă facem. Vă lipsim de principalul inamic!” 11 septembrie 2001 le-a adus S.U.A. un nou inamic principal.91 Autorul acestui articol îngroaşă rândurile celor care sunt convinşi că democraţia nu se poate instaura cu gloanţe şi cu bombe. De asemenea, după mulţi ani de cercetări, sunt de părere că modelul american nu poate fi implementat cu forţa în lumea musulmană. De altfel, peste tot unde S.U.A. au atacat pentru instaurarea democraţiei, drepturilor omului, protecţia prietenilor, umanism etc., rezultatele au fost contrare, războaiele fiind urmate de situaţii mai complicate decât cele dinaintea intervenţiilor. Nu există excepţii. Foarte recentele evenimente din Serbia-Muntenegru (martie 2004) o dovedesc din nou şi din plin. 92 În timp ce României, Bulgariei, Poloniei şi altor ţări candidate la aderarea la U.E. li se cerea să nu mai subvenţioneze producţia agricolă, Ungaria a subvenţionat-o cu o medie de 47 % pe unitatea de produs. În acest fel, Ungaria a cucerit o mare parte din piaţa estică a Europei, ajungând la un PIB de 65 miliarde de $, care, pentru populaţia şi resursele ţării, este unul performant.93 Aşa era numită marea masă populară din ţara noastră în mass-media occidentală înaintea doborârii regimului Ceauşescu.

război în Irak nu a mai părut românilor ceva de neacceptat. Astfel, Europa s-a implicat militar,

iar atentatul de la Madrid din 11 martie 2004 a fost prima consecinţă sângeroasă a acestei

implicări. Organizaţia lui Osama bin Laden a anunţat că urmează Polonia la rând. Sperăm ca

România să nu intre pe lista neagră. Din acest punct de vedere, o retragere din Irak ar fi o

garanţie a evitării suportării consecinţelor. Implicarea unor ţări într-o acţiune considerată

agresivă de către mai mult de un miliard de oameni, nu poate rămânea fără urmări, chiar dacă

cei puternici de la Washington, Bucureşti, sau alte capitale ale unor state care se consideră

democratice şi civilizate, susţin că atacurile se fac pentru instaurarea democraţiei şi pentru a-i

face pe irakieni liberi şi fericiţi, chiar cu forţa şi împotriva voinţei lor. Nici una dintre ţările de

pe „Axa răului” nu poate lupta „în luptă dreaptă”, cu armatele S.U.A. şi aliaţilor ei. Nici

măcar toată „Axa răului” la un loc. Variantele lor sunt două: să se predea total şi să ajungă sub

controlul absolut al S.U.A. şi Israel, sau să reziste prin orice mijloace, mai ales prin cele

teroriste. Este modalitatea lor de a lupta împotriva superiorităţii militare zdrobitoare a S.U.A.,

Israel şi aliaţilor lor. Ei au ales a doua cale. Lupta continuă. Trebuie să li se asculte şi lor

glasul. Nu putem să invocăm democraţia la nesfârşit, fără să ăi ascultăm şi să încercăm să-i

înţelegem. Dacă politicienii nu pot să o facă datorită prevalenţei intereselor opuse lumii

musulmane, cercetătorii şi analiştii realmente independenţi sunt obligaţi să o facă de criteriul

absolut al deontologiei profesionale. Din păcate, numărul acestora se împuţinează pe zi ce

trece şi glasul lor este acoperit de un cor asurzitor al propagandiştilor, susţinătorilor

necondiţionaţi ai regimurilor politice aflate la putere, ai sistemului, de profitorii zilei.

Misiunea celor care încearcă să asculte ambele părţi şi să le judece imparţial este una dificilă.

După atentatul de la Madrid, Europa (cel puţin o parte a ei) a ajuns în aceeaşi situaţie cu

S.U.A., fapt pentru care Casa Albă a militat mult. Susţinătorii războiului din Irak folosesc

atentatul ca argument în favoarea continuării operaţiunilor militare. Adversarii războiului

consideră atentatul ca argument pentru necesitatea neimplicării europenilor în Orientul

Mijlociu. Depinde doar din ce unghi se privesc lucrurile. Indiferent din care unghi le privim,

nu trebuie să desconsiderăm celălalt punct de vedere. Nimeni nu deţine adevărul absolut.

Adevărul glisează de regulă în zona de mijloc, câteodată mai mult într-o parte, câteodată mai

mult în cealaltă. Toţi combatanţii implicaţi în conflict deţin o parte din adevăr, chiar dacă

părţile nu sunt totdeauna egale.

În Spania, însă, urmările politice au fost imediate: guvernul Partidului Popular s-a

prăbuşit şi Partidul Socialist a câştigat alegerile cu 42 %. Noul prim ministru a anunţat pe loc

retragerea Spaniei din coaliţia militară din Irak şi aducerea acasă a celor 1.350 de militari.

George Bush a făcut apel la ceilalţi europeni să rămână în Irak. În spatele apelului se

desfăşoară numeroase întâlniri între politicieni, diplomaţi, generali americani şi ai statelor

implicate.

Numeroşi analişti, inclusiv autorul rândurilor de faţă, sunt de părere că viitorul evoluţiei

mondiale va depinde mult de capacitatea S.U.A. de a se desprinde de practicile din timpul

Războiului rece, cu atât mai mult cu cât timp de aproape jumătate de secol instituţiile statului

american s-au deformat în procesul îndeplinirii respectivelor practici.

Din alt unghi de vedere, pentru a completa analiza, trebuie să luăm în vedere şi

frustrarea S.U.A. faţă de opoziţia unor state europene faţă de iniţiativele militare americane.

Această frustrare are o cauză obiectivă. Americanii apreciază, pe bună dreptate, din punctul lor

de vedere, că Europa este nerecunoscătoare. S.U.A. au luptat în două războaie mondiale alături

de puteri occidentale europene, împotriva Germaniei şi aliatelor ei. Europenii au cerut ajutor

insistent. Americanii au făcut totul ca să-i ajute. În ciuda spiritului izolaţionist american din

perioada interbelică, Washington-ul a intrat în război. Pentru aceasta a suportat, cu bună

ştiinţă, agresiunea japoneză de la Pearl Harbour, necesară pentru convingerea opiniei publice

americane să accepte războiul. După al doilea război mondial, americanii au promovat Planul

Marshall, ajutându-i pe europeni să se refacă de pe urma distrugerilor războiului. I-au ajutat să

se pare de comunism, iar apoi au renegociat cu sovieticii transferul către Occident a fostului

C.A.E.R., deschizând Europei şansa lichidării economiilor comuniste şi obţinerii de pieţe de

desfacere şi surse importante de materii prime, energie şi bază materială. După ce europa şi-a

văzut o mulţime de obiective atinse, acum luptă pentru independenţă şi politică proprie, alta

decât a S.U.A., pe care le concurează cu uriaşul ei potenţial economic.

În lumea analiştilor politici vest-europeni se cristalizează şi ideea că viitorul poate duce

la o acutizare a tensiunilor dintre S.U.A. şi U.E.

Am scris rândurile de mai sus încercând să aplicăm în analiză vechiul principiul de drept

audiatur et altera pars, cu atât mai mult cu cât majoritatea analizelor întâlnite în mijloacele

româneşti mass-media sunt proiectate numai din punctul american de vedere, iar persoane care

se auto-intitulează „analişti”, se dovedesc a fi simpli propagandişti. Dintre toate aberaţiile pe

care le susţin „domniile” lor, cultul şi elogiul adus războiului (agresiunii), mi se pare cel mai

imoral şi periculos pentru societatea românească. Iată că după trei ani de la declanşarea

războiului anti-terorist, constatăm că în Afganistan majoritatea nu susţine regimul instalat la

putere de armata americană, că ţara a fost pustiită prin război, dar Osama bin Laden şi molahul

Omar nu au fost prinşi. Constatăm că s-a declanşat un război pustiitor în Irak, iar motivaţiile

declanşării lui nu s-au validat pe parcursul derulării şi suntem în situaţia să constatăm că ne

aflăm în pragul unor escaladări care conduc către adevărate pogromuri, dezinformări grave ale

opiniei publice mondiale, practici mult asemănătoare celor din gulag-urile comuniste şi

naziste, atât în Irak, exemplul cel mai cunoscut fiind închisoarea Abu Ghraib, cât şi pe

continentul american, la Guantanamo.

Aspecte privind politica securităţii naţionale a României„Audiatur et altera pars”

Promovarea politicii de globalizare ridică o serie de probleme legate de securitatea

naţională. În condiţiile contemporane, în ciuda marilor şi rapidelor mutaţii din viaţa

internaţională, statul naţional a rămas în continuare cadrul în care naţiunea română îşi

conservă şi dezvoltă valorile de toate felurile. Securitatea naţională este domeniul care trebuie

să rămână garanţia acestui obiectiv.

În acest moment, pentru România, ca şi pentru alte state europene, promovarea

globalizării înseamnă promovarea politicii de integrare euro-atlantică, preluarea controlului

asupra majorităţii întreprinderilor şi resurselor naturale ale României de către societăţi străine,

lichidarea economică internă în favoarea promovării pe piaţă a producţiei de import, infuzia

culturală străină propagată intens, afilierea la instituţii şi organisme decizionale internaţionale

şi racordarea la circuitul informaţional mondial, ceea ce reprezintă aspectul pozitiv cel mai

important al fenomenului, după părerea multor specialişti. Atât susţinătorii, cât şi detractorii

globalizării, îşi pun o întrebare importantă: Nu cumva globalizarea a fost deturnată în

favoarea promovării unei politici de americanizare, respectiv de promovare a intereselor

S.U.A., sub masca globalizării? Unii analişti, ca şi reprezentanţi ai societăţii civile, răspund

categoric: „da!” De altfel, multe acţiuni etichetate de mass-media ca fiind „antiglobalizare”,

sunt, de fapt, acţiuni împotriva modului în care se promovează această politică şi mai puţin

împotriva conceptului în sine.

Personal, consider că întregul discurs politic legat de problematica securităţii naţionale,

a efortului de aderare la N.A.T.O., în general legat de politica de integrare euro-atlantică, este

unul pe alocuri incomplet, ceea ce poate nu numai dăuna, dar şi produce efecte negative,

uneori greu de anticipat. Multe din problemele care trebuie aduse la masa discuţiei sunt

evitate de către cei care abordează teme legate de situaţia economică şi politică actuală a

României, întrucât ele atrag după sine etichetări care ştirbesc imaginea publică: „nostalgic”,

„protocomunist”, „comunist naţional”, „retardat”, „dinozaur”, „antiamerican”,

„antidemocrat”, „antiromân”, „antiprogres”, „securist” etc. Doar cei care aplaudă

necondiţionat, cu aceeaşi tărie şi succesele şi eşecurile regimului sunt acceptaţi, agreaţi şi

încurajaţi. Dar orice analiză serioasă trebuie să fie o judecată, un proces, în care sunt

reprezentate cel puţin două părţi şi, implicit, păreri, de cele mai multe ori diferite. Analiza

trebuie să semene cu un act de justiţie. Ca urmare, principiul audiatur et altera pars trebuie să

fie aplicat în mod obligatoriu. Tot ceea ce se face în lipsa lui rămâne pură propagandă şi nu se

validează în istorie, rămânând doar un balast obositor şi dăunător. Ne place sau nu ne place, în

istoria noastră, politica de integrare euro-atlantică are şi contaargumente, atât de fond,

respectiv de promovare a ei, cât şi privitor la modul cum a fost promovată, sau cum s-a

acceptat a fi, sau cum am fost obligaţi să o facem. În oricare din aceste situaţii, discuţia îşi

păstrează aceeaşi valabilitate. Consider că asemenea discuţii sunt necesare societăţii

româneşti, atât de puţin pregătită şi ajutată să înţeleagă în profunzime fenomenele politice

contemporane. Nu sunt singurul convins de acest lucru. Ca argument, vă ofer un citat dintr-un

articol al reputatului profesor Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei

Române, care, privitor la critica adusă modului în care s-a promovat politica românească de

integrare euro-atlantică, spunea: „...În loc de argumente ţi se aruncă insulte, afirmaţii fără

dovezi şi, tot mai mult în timpul din urmă, considerentul politic. Este una dintre multele

dovezi ale primitivităţii noastre culturale în ciuda vorbăriei despre spiritul european, care ne-

ar caracteriza. Surprinzător, partizanii cei mai „vocali” ai integrării în U.E. şi N.A.T.O. sunt

printre promotorii cei mai stăruitori ai acestui stil dâmboviţean de polemică...”94

Pentru înţelegerea întregului ansamblu al problematicii politicii de integrare euro-

atlantică este nevoie să apelăm în primul rând la istorie şi să plecăm de la axioma dovedită că

întreaga activitate politico-militară a marilor puteri, cele care decid soarta continentală, sau

mondială, este una pusă în scopul dominaţiei şi promovării propriilor interese economice şi de

securitate naţională. Dacă pornim analiza de la ideile mult vehiculate de propaganda unora

dintre marile puteri, potrivit cărora interesele comune ale popoarelor sunt pe primul plan al

acţiunii politico-militare a celor care influenţează decisiv politica mondială, că promovarea

principiilor democraţiei are prioritate în faţa intereselor puterilor, atunci nu ne rămâne decât

să nu ne mai supărăm pe cunoscutul „oracol din Dămăroaia”, Saul Brukner (deghizat sub

numele românesc Silviu Brucan), care ne-a numit „stupid people”. Pe plan internaţional este o

teribilă luptă pentru influenţă economică, respectiv pentru pieţe de desfacere, pentru surse

sigure şi ieftine de energie şi materii prime, pentru promovarea tehnologiilor de vârf înaintea

concurenţei, pentru lichidarea producţiei şi obiectivelor economice ale cât mai multor

94 Florin Constantiniu, Moravuri şi năravuri dâmboviţene. Primitivism, lăutarism, impresionism, în „Dosarele istoriei”, An VII, nr. 7 (71), 2002, p. 59.

competitori de pe piaţă, prin tot felul de mijloace, pentru controlul informaţiei tehnologice etc.

Unii analişti numesc aceste fenomene „război economic internaţional”, alţii îl numesc „liberă

concurenţă”. Indiferent cum spunem (ambele denumiri sunt corecte, prima având un înţeles

mai complet), realitatea este aceeaşi şi analiza trebuie obligatoriu să pornească de la interese

şi nu de la principii.

Pentru promovarea politicii de integrare euro-atlantică, în general, a problematicii de

securitate, în special, credem că puterea avea nevoie de argumentul politic al invitaţiei de

începere a negocierilor de aderare la pactul Nord-Atlantic, în faţa poporului român. Invitaţia

este realmente un succes, mai ales că, după 1989, România nu şi-a construit alternative

politice şi economice. Fără să încercăm să „cântăm în strună” clasei politice, lucru pe care îl

face suficient de multă lume (angajată, plătită şi răsplătită pentru aceasta), pentru a mai

încerca şi noi în rândurile de faţă, poate că România nici nu putea să încerce promovarea unei

politici externe deschisă către toate puterile economice ale lumii (Lumea a III-a, Rusia, China,

bogatele ţări arabe ş.a.), chiar dacă avea o tradiţie valoroasă în acest sens. Există numeroase

opinii, chiar informaţii, potrivit cărora, după Tratatul din Malta (2-3 decembrie 1989), Lumea

Occidentală, noul nostru stăpân, a condiţionat integritatea teritorială a României de înscriere a

ţării fără rezerve pe linia politicii de aderare euro-atlantică.95 Această înscriere pe traseul

politic euro-atlantic s-a făcut imediat după transferul fostei zone sovietice de influenţă către

S.U.A. şi U.E. Occidentul a achiziţionat piaţa economică a fostului C.A.E.R. având un

obiectiv foarte clar: ieşirea parţială din criza cronică de supraproducţie în care se găseşte de

la sfârşitul anilor ’70, prin lichidarea economiilor ţărilor est europene şi preluarea pieţelor

acestora de către economia occidentală. Desigur, în afara pieţei C.A.E.R., ţările care

compuneau această organizaţie economică deţineau numeroase alte pieţe de pe întregul glob

pământesc, care au fost şi ele, integral, vizate de noii stăpâni. Pentru România, a apărut mai

întâi „pisica”: pericolul scindării ţării, în decembrie 1989 şi, mai ales în martie 1990, când au

izbucnit conflictele de la Târgu Mureş. Despre aceste evenimente, cei mai informaţi oameni

de atunci din România, vice-prim-ministrul răspunzător de problemele securităţii naţionale,

Gelu Voican Voiculescu şi directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, au declarat că ele sunt opera

serviciilor secrete străine. Gelu Voican Voiculescu a declarat explicit, la televiziunea PROTV,

că serviciul secret al Germaniei a orchestrat conflictul, la acţiune participând şi alte servicii.

Ulterior evenimentelor, s-au aflat mai multe lucruri despre Acordul Bonn-Budapesta, din 25

august 1989 (vizita lui Helmuth Kohl în Ungaria), privitor la concursul german pentru 95 Ne mulţumim să cităm lucrarea profesorului universitar Viorel Roman, de la Universitatea din Bremen, care scrie explicit acest lucru. Vezi Viorel Roman, Tranziţia. De la revoluţia din România, 1989 la războiul din Iugoslavia, Editura Europa Nova, 2000, p. 5-6.

sprijinirea Ungariei de a reintra în posesia Transilvaniei. Cu această ocazie, în contrapartidă,

Ungaria a promis Germaniei că va destabiliza fosta Germanie comunistă, deschizând

concomitent frontierele cu această ţară şi cu Austria şi declanşând un exod a sute de mii de

oameni din fostul R.D.G., prin Austria, către Germania Occidentală, care au grăbit prăbuşirea

zidului dintre cele două Germanii şi a permis astfel, reîntregirea ţării. De altfel, după cum este

binecunoscut, înaintea celui de al doilea război mondial, Germania a dezmembrat

Cehoslovacia, România şi Iugoslavia. Puterile europene nu au agreat niciodată o alianţă

puternică în centrul Europei. Mica Antantă n-a fost dorită. Istoria s-a repetat. De data aceasta,

au fost dezmembrate doar Cehoslovacia şi Iugoslavia. România şi-a păstrat integritatea cu un

preţ foarte mare. În primăvara anului 1990, preşedintele Ion Iliescu a zburat la Moscova, a

cerut ajutor de la Mihail Gorbaciov şi a promis semnarea unui tratat cu Uniunea Sovietică, în

care au fost incluse clauze greu acceptabile, sau chiar inacceptabile, cum ar fi cea privitoare

la recunoaşterea istorică a apartenenţei unor teritorii româneşti la Ucraina. Acest tratat avea să

fie semnat de preşedintele Iliescu în anul următor, 1991. Ca prin minune, problema

transilvană s-a închis. În singurul interviu acordat în cariera sa pentru România, în anul 1991,

doamnei Felicia Meleşcanu, Mihail Gorbaciov a început prin a felicita poporul român şi

conducerea sa pentru că a evitat, citez: „războiul civil şi dezmembrarea ţării”. Deci, Mihail

Gorbaciov recunoştea în faţa întregii opinii publice, că România s-a aflat în faţa acestor două

pericole. Ulterior, Parlamentul României, care avea la ora aceea, în 1991, un aşa de mare

procent F.S.N. încât era realmente o maşină de vot, a respins tratatul şi el nu a mai fost

promulgat. Dar România „s-a cuminţit” în faţa Occidentului, preşedintele Iliescu n-a mai

vorbit acuzator despre cei care au „întinat socialismul”, a dat dovadă de o teribilă capacitate

de adaptare la situaţii noi, a făcut adevărate „piruete” politice, a cotit-o către noii stăpâni şi

încet, încet, mai greu, a fost acceptat, pentru că interesele de extindere şi consolidare a

controlului Uniunii Europene pe tot continentul, ca şi interesele americane de globalizare

(americanizare?), sunt foarte mari. Succesul politic al respingerii de către Parlamentul

României a tratatului semnat de Ion Iliescu la Moscova, a fost de scurtă durată. După alegerile

din noiembrie 1996, noilor politicieni amatori ajunşi la conducerea României li s-a spus, de la

„Înalta Poartă” N.A.T.O., că trebuie obligatoriu să semneze tratatele politice cu vecinii, pentru

a putea fi primiţi în Organizaţia Nord-Atlantică. Aşa s-a ajuns la Tratatul dintre Ucraina şi

România, din 1997, cu dureroasele cunoscute prevederi. Una este să ni se ocupe un teritoriu,

pentru una-două-trei sute de ani şi cu totul alta este ca noi să recunoaştem că teritoriul nu ne

aparţine. Aceste greşeli au urmări care pot fi milenare şi nici un joc de cuvinte, nici un discurs

avocăţesc, nu le poate anula.

De intrat în N.A.T.O., probabil, vom intra. Se spune că oricare dintre ţările membre s-ar

opune, aderarea ar fi compromisă. Dar, probabil, ţările nu mai au atâta libertate încât să se

poată opune, dacă marea putere de peste Ocean a hotărât în alt fel. Nu mult după aderare, cred

că unii o să-şi pună întrebarea: „când o să ieşim din N.A.T.O.”?

Privitor la preţul aşteptatei aderări, despre care se vorbeşte mult, se spune mereu că

România va avea de suportat costuri mari. Noi credem că acest preţ nu mai poate să ne

îngrijoreze prea mult. Costurile care ar urma să fie plătite, nu mai pot fi decât o mică parte din

cât a plătit deja România, fără ca acest lucru să mai fie amintit de clasa noastră politică şi nici

de către militari, mereu atenţi să nu supere puterea. Şi să vrem să plătim cât am plătit deja nu

mai putem pentru că nu mai avem economie suficientă. După lovitura de stat din decembrie

1989, României nu i s-a mai permis să exporte armament, nici alimente, nici alte bunuri. Ea a

devenit o sursă de materii prime, de forţă de muncă înalt calificată şi foarte ieftină, de tinere

valori intelectuale. Şi astăzi, când unii politicieni se laudă cu creşterea exportului uită să ne

spună ce exportăm: fier vechi, instalaţii şi metale neferoase (fosta noastră industrie care se

lichidează), masă lemnoasă brută (în multe locuri din ţară, ca urmare a defrişărilor, satele au

început să alunece) şi manoperă ieftină, deşi calificată. Iar viitorul ne promite doar

contingente limitate.

Nu ştiu dacă mai este cazul să amintesc, poate pentru mai tinerii noştri cititori, că

România a fost una dintre cele mai mari exportatoare mondiale de arme, activitate care aducea

ţării multe miliarde de dolari, permanent, la timp şi sigur, de pe o piaţă bogată şi mereu

solvabilă. Politicienii noştri, aserviţi altor interese, au acceptat în tăcere enunţarea teoriei

„ghemului de fiare vechi”, lansată de unul dintre cunoscuţii lichidatori ai economiei

României, Petre Roman. Nu lipsit de importanţă amintim că domnia sa este fiul fostului

„internaţionalist” Ernst Neulander (în ţara noastră deghizat sub numele Valter Roman).

Oameni fără patrie, care plecau de la Moscova în diverse ţări unde erau trimişi de Intercom

pentru a promova interese străine respectivelor locuri. Ernst Neulander a participat activ la

sovietizarea României şi la distrugerea elitelor naţionale româneşti, după al doilea război

mondial, iar fiul său a declanşat şi dus departe procesul de lichidare economică a României,

cu zâmbetul său cuceritor de voturi, mai ales feminine. Alţi politicieni, aleşi cu migală de noii

stăpâni ai estului Europei, i-au continuat „opera”. Lumea a tăcut, a privit neputincioasă la

corpul valoros de specialişti, tehnicieni şi muncitori din industria militară care încercau cu

disperare să-şi apere domeniul. Cauza era pierdută. Lichidatorii beneficiau de sprijinul

neprecupeţit al concurenţei, care şi-a văzut visul cu ochii. Agricultura este o epavă. Multe

milioane de hectare de pământ, inclusiv de bună calitate, nu se mai lucrează şi nu se mai

îngrijesc. Ele se degradează. Crescătoriile de animale au fost şi ele lichidate, în marea

majoritate. România, care consuma înainte de 1989, doar aproximativ 25-30 % din producţia

agricolă proprie, exportând restul, a devenit o mare importatoare de produse alimentare.

Institutele de cercetări ştiinţifice au fost şi ele conştiincios lichidate. Activitatea informativă,

extrem de importantă pentru securitatea naţională a tuturor statelor care au aspiraţii de

progres, a fost dezorganizată şi controlată de servicii străine. Secretele ţării au fost penetrate.

S-a umblat în toate sertarele. Pe lângă cele mai importante instituţii centrale ale statului se află

consilieri străini, precum odinioară cei sovietici. De cei sovietici am scăpat; cu greu, dar am

scăpat. Personal, cred că va veni un moment când politicienii României post-comuniste vor

dori şi ei să poată scăpa de consilierii străini.

În numele politicii de integrare euro-atlantică s-a lichidat sau înstrăinat cea mai mare

parte a economiei româneşti. Mai apoi, pe măsură ce întreprinderile s-au vândut sau lichidat,

s-a trecut la începerea înstrăinării resurselor naturale ale ţării (vezi cazurile înstrăinării

zăcămintelor de la Roşia Montană şi, în perspectivă foarte apropiată, petrolul, către cei care

vor cumpăra S.N. Petrom, deja cunoscuţi). Se vorbeşte de interesul unor firme de a

concesiona distribuţia apei potabile. O să plătim apa la străini. Şi acestea, ca şi altele, asupra

cărora nu ne mai oprim, sunt tot preţuri plătite pe altarul promovării intereselor celor care pot

să ne accepte în N.A.T.O., care pot să ne accepte în Uniunea Europeană, care pot să accepte

să fim numiţi „democraţi”, „umani”, „civilizaţi”, care pot să nu ne dezmembreze, să ne dea

vize, să ne primească elitele care părăsesc România pentru că nu mai au ce face în propria ţară

şi ne restituie persoanele care îi deranjează, pe care să-i întreţinem noi etc. În toată această

perioadă de lichidare şi înstrăinare a economiei şi bogăţiilor României, politicienii occidentali

ne-au încurajat, ne-au felicitat, ne-au promis că în viitor ne vor ajuta, ne-au numit „prieteni” şi

ne-au aplaudat. Ne-au spus că suntem pe drumul cel bun. Bun pentru ei. Rămâne de văzut

care va fi opinia despre România şi implicit poziţia politică faţă de ţara noastră, după ce nu

vom mai avea întreprinderi şi resurse naturale pe care să li le dăm. Acest moment se apropie

cu paşi repezi. Eşecurile economice, morale, sociale, sărăcia, dependenţa economică şi

politică, au condus la o creştere îngrijorătoare a decalajelor care ne despart faţă de Lumea

Occidentală. Magazinele frumoase, cu produse în majoritate din Occident, cu mâncare din

Ungaria, S.U.A. şi U.E., cu ambalaje frumoase, nu sunt rezultatul funcţionării economiei

româneşti, ci preluării pieţelor ei de către economia occidentală.

O pierdere greu reparabilă este degradarea moralei sociale. Scăderea demografică,

însoţită de îmbătrânirea populaţiei, este cea mai gravă din întreaga Europă. Recent, într-o

şedinţă de analiză a cercetării ştiinţifice la nivelul Senatului Universităţii „Lucian Blaga” din

Sibiu, se arăta de către conducătorii instituţiei noastre, că în acest domeniu în urma României

au rămas doar Albania şi Republica Moldova. Politicienii noştri nu vor să abordeze aceste

teme, de importanţă istorică. Nici o forţă politică nu vrea să îşi asume eşecurile. Toţi vor să se

agheţe de fragilele succese şi ele exagerate, repetate şi super-mediatizate. Tot plătind preţuri

de toate felurile, pe care politicienii le-au uitat deja, a ajuns România la un P.I.B. care trece

uşor de 30 de miliarde de dolari, jumătate cât produc cei 9,5 milioane de maghiari din

Ungaria, sau cam cât avea anual dictatorul din Scorniceşti bani de cheltuială pentru canale,

palate etc. Aceste sume alocate investiţiilor rămâneau după ce economia dădea salarii întregii

populaţii a ţării, inclusiv leneşilor şi incapabililor.

Din cauzele de mai sus, ca şi din numeroase altele, eu consider că invitaţia de începere

a negocierilor de aderare la N.A.T.O. este, pentru securitatea României, o victorie, dar o

victorie tristă. O victorie tristă de care trebuie să ne bucurăm fără triumfalism.

Un fenomen remarcat în perioada în care şansele de aderare au crescut şi dorinţa

politicienilor români de a face pe placul şefilor lor s-a mărit, astfel că, în numele ţării,

politicienii noştri au început să se pronunţe tranşant faţă de problemele politico-militare

mondiale, în care nu ar trebui să fim angajaţi plenar. În perioada domniei lui Alexandru Ioan

Cuza, împăratul Franţei, Napoleon III, i-a spus ministrului de externe al României şi apoi

ambasador la Paris, poetul Vasile Alecsandri, că românii au înclinaţia de a se pronunţa în

marile probleme ale lumii. Împăratul ne-a recomandat să lăsăm puterile mondiale să decidă,

iar noi să încercăm să ne adaptăm linia politică la hotărârile lor, în conformitate cu interesele

româneşti. Sfatul lui nu a fost ascultat de multe ori. Este suficient să ne amintim implicarea

politicienilor noştri, în perioada interbelică, împotriva unor puteri europene mari (Rusia

Sovietică, Italia, Germania), care îşi vor da apoi mâna şi vor nărui România Mare. Exemplele

istorice sunt numeroase, ca şi urmările lor nefaste. Şi astăzi, în numele interesului de aderare

la N.A.T.O., a fost sacrificată în cvazi-totalitate relaţia cu Iugoslavia, vecinul prieten al

României. Aşa s-a ajuns la butada potrivit căreia mai suntem prieteni doar cu Marea Neagră,

dar şi legăturile cu marea s-au slăbit mult, prin lichidarea flotei. La începutul anului 2003,

primul ministru român a declarat că se va implica în prima linie a unui război împotriva Irak-

ului. N-am fost în prima linie, dar asemenea declaraţii şi acţiunile politico-militare şi de altă

natură, compromit pe un termen greu de definit raporturile cu o întreagă lume musulmană,

complementară economic cu România şi care ar fi putut oricând deveni un partener economic

de pe ale cărei pieţe să se câştige mai mulţi bani decât din raporturile comerciale cu Uniunea

Europeană, care are excedent de produse de toate felurile, superioare mult celor româneşti, pe

a cărei piaţă sufocată nu mai încape aproape nimic. Mai mult decât atât, în cadrul rentabilului

parteneriat economic cu lumea arabă, din trecut, aceasta nu a dat nici o clipă semn că ar dori

lichidarea economiei româneşti. Din alt punct de vedere, consider că politicienii noştri ar

trebui să se mai abţină de la aplaudarea bombardării unor popoare nevinovate, din Iugoslavia,

Afganistan, Irak, sau de oriunde. Moralitatea politică impune ataşamentul faţă de popoarele în

suferinţă, nu faţă de agresori. De altfel, când erau în opoziţie, în anul 1999, în timpul

bombardării Iugoslaviei (şcoli, spitale, grădiniţe, trenuri, autobuze, convoaie cu ajutoare

sanitare şi alimentare, poduri, cartiere de locuit etc.), de către paşnica organizaţie la care ne

înghesuim să aderăm, actualii guvernanţi au condamnat agresiunea şi au manifestat

compasiune pentru iugoslavi. Democraţia nu trebuie să se impună cu bombe, cu violenţă, cu

lichidarea adversarilor politici. Legat de implicarea României în conflictele din Orient, poate

că ar trebui să ne uităm mai mult în ograda europenilor decât în cea a S.U.A. Conflictele din

Orient sunt conflictele evreilor şi ale S.U.A. cu lumea musulmană. Ele nu au nici o conotaţie

europeană. Comuniştii au avut înţelepciunea să menţină relaţii prieteneşti atât cu evreii, cât şi

cu arabii, cu aceştia din urmă întreţinând şi relaţii economice prospere. De ce nu se mai

poate? Probabil pentru că ne-am pierdut independenţa şi trebuie să ne aliniem necondiţionat,

chiar şi împotriva propriilor interese, pentru a le promova pe ale altora. Este singura scuză a

guvernanţilor noştri. Conflictul terorist nu este al întregii lumi. El este reacţia aripii radicale

musulmane faţă de Israel şi S.U.A. care îi susţin necondiţionat pe evrei şi lovesc în arabi. N-

avem nimic în comun cu acest conflict. Până în anul 1979, când s-a încheiat pacea între Israel

şi Egipt, timp de peste un deceniu, România a fost cel mai important mediator în acest

conflict, câştigând o mare faimă internaţională pentru aceasta. De ce trebuie să părăsim

neutralitatea faţă de acest conflict şi să ne aliniem cu una dintre părţi, în dauna celeilalte ?

Noul regim politic nu s-a validat decât prin libertăţile cetăţeneşti pe care a acceptat să ni

le lase, dar şi unele dintre acestea sunt în pericol. Noul regim politic nu a reuşit să întoarcă

poporul român cu faţa către viitor. Fantoma trecutului a lăsat amprente puternice, pentru că şi

regimul trecut a făcut multe pentru unele categorii sociale. Dacă pentru noi, pentru

intelectuali, regimul trecut a fost o otravă, pentru straturile majoritare, de „jos”, ale populaţiei

a făcut multe. Această realitate a transpărut chiar şi din sondajele de opinie, în general foarte

manipulate. Astfel, în noiembrie 1999, 69 % dintre subiecţii unui asemenea sondaj spuneau că

trăiesc mai prost ca înainte de 1989, iar 11 % că trăiesc la fel de prost ca înainte de 1989. Ce

rămâne este foarte puţin, dacă privim lucrurile din accepţiunea corectă a termenului

democraţie (=puterea poporului). Dacă nu suntem democraţi vom sprijini un tip de regim

politic în care noi, cei 20 %, vom face o colonie numită România, în care câteva procente o

vor duce foarte bine, alte câteva procente bine, iar marea masă va fi săracă.

Pentru reducerea decalajelor, mai este cale lungă de parcurs şi ţările foarte dezvoltate

nu stau pe loc să-i aştepte pe cei întârziaţi. Ani de zile, după evenimentele din decembrie

1989, ni s-a spus că suntem ajutaţi să ne angajăm pe linia recuperării rămânerilor în urmă, să

ne armonizăm standardele de toate felurile, ca apoi să fim primiţi în N.A.T.O. şi U.E. Această

linie politică a fost în aşa fel propagată, încât multă lume a înţeles că decalajele vor dispărea şi

România se va găsi pe aceeaşi treaptă de dezvoltare şi nivel de trai cu ţările bogate ale lumii.

„Stupid people” ! În anul 2002, brusc, această linie s-a schimbat şi a început să se vorbească

despre o viitoare „periferie internă” a organismelor euro-atlantice. Această nouă situaţie ridică

o serie numeroasă de întrebări noi, din care ne oprim la două: acceptându-se „periferia

internă”, va mai exista interesul de dezvoltare a regiunilor înapoiate, cum este România ?

(dacă acest interes a existat vreodată) şi cum vor putea să-şi promoveze interesele economice

ţările din „periferia internă”, în condiţiile unei pieţe suprasaturate a U.E.? Interesele politice la

vârful Uniunii Europene96 nu mai puteau aştepta anularea decalajelor de standarde şi astfel,

după summit-ul N.A.T.O. de la Praga, a urmat summit-ul U.E. de la Helsinki, care a invitat 10

noi state să adere la Uniune. România nu este printre ele, dar, după părerea mea, amânarea

invitaţiei nu este un semn rău. România are posibilitatea să monitorizeze experienţa celor 10

state invitate, dificultăţile cu care se confruntă, elementele neprevăzute care apar în derularea

proceselor de integrare, care pot ajuta foarte mult România să depăşească greutăţile care îi vor

sta în faţă, pentru a face ca decalajele de care vorbeam mai sus să nu mai crească, ci să se

reducă.

În continuare aş dori să-l citez din nou pe profesorul Florin Constantiniu: „La noi,

efortul de integrare în N.A.T.O. a fost însoţit de instaurarea unei „corectitudini politice” pro-

N.A.T.O., care, foarte vigilentă şi intolerantă, s-a grăbit să „înfiereze” şi să condamne orice

critică adusă puterilor occidentale, S.U.A. în primul rând, pentru atitudinea lor faţă de

U.R.S.S. în timpul celui de al doilea război mondial şi în anumite etape ale Războiului rece.

Observaţiile critice faţă de Occident, în general, şi S.U.A., în special, au făcut obiectul unor

„monitorizări” atente; ele au fost calificate drept manifestări de antioccidentalism şi

antiamericanism, ba chiar antinaţionale („Cine e antiamerican e antiromân”). Un şir de istorici

(H.-I, Marrou le-ar fi spus „istoricii de serviciu”) au încercat chiar să dovedească –

anevoioasă sarcină ! – că, din 1945, S.U.A. (şi Occidentul) nu au avut decât un singur ţel: să

elibereze ţările căzute în robia Moscovei. Dacă, în anii stalinismului, ni se spunea că „Lumina

96 Ne referim, în primul rând, la interesele economice şi politice ale Germaniei, Franţei, Marii Britanii şi Italiei. De altfel, în luna iunie 2002, primul ministru al Finlandei, ţară care a fost neutră (liberă) multă vreme, a declarat că în Uniunea Europeană ţările nu sunt egale şi că există un directorat compus din cele patru ţări amintite mai sus, care ia toate deciziile importante pentru Uniune.

vine de la Răsăsrit”, acum ni se spune că „Lumina vine de la Apus”.97 Valorosul istoric a

inclus cele citate într-un capitol intitulat „Simetrii penibile”. Cu toate greutăţile pe care le

întâmpină toţi cei care aduc la masa discuţiei temele dureroase pentru regimul politic aflat în

acest moment istoric la putere, aceşti istorici şi analişti nu acceptă să participe la rescrierea

conjuncturală a istoriei.

Facem două precizări importante: 1. Cei care avem curajul să spunem adevăruri

dureroase nu suntem nici duşmanii României şi nici ai democraţiei; oricum, slujim mai mult

ţara decât cei care văd răul şi nu fac nimic ca să-l combată, sau chiar îl aplaudă şi 2. Indiferent

de greutăţile perioadei post-comuniste, de numeroasele regrese în unele domenii de activitate,

pe ansamblu, România merge înainte, chiar dacă în acest moment coboară, ea progresează.

Istoria nu face paşi înapoi. Întrebarea este „cum” şi „cât” va progresa ?

97 Florin Constantiniu, Bukovski şi Beloiannis, în “Dosarele istoriei”, An VII, nr. 12 (76), 2002, p. 2.

Impactul conflictelor internaţionale asupra modului de promovare a politicii de integrare euro-atlantică

- Rememorări sugestive -1. În perioada Războiului rece, politica de integrare în Comunitatea vest-europeană era

legată strict de interesele de dezvoltare economico-socială a statelor doritoare de

integrare şi de lupta împotriva comunismului.

2. Eforturile de dezvoltare s-au îngreunat în perioada de după a doua criză a petrolului

(1973), când practic, supraproducţia din statele vest-europene a devenit cronică şi

crescătoare. Ca urmare, a avut loc o catalizare a voinţei de integrare, pentru rezolvarea

în comun a problematicii planificărilor producţiei şi desfacerii, fenomene care s-au

derulat permanent, în ciuda doctrinei liberei concurenţe pe piaţă, propagată în opoziţie

cu planificarea economică din statele comuniste.

3. După schimbarea modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă,

ca principal stat în cadrul fostei U.R.S.S. şi încheierea Tratatului din Malta (2-3

decembrie 1989), într-o primă etapă, s-a urmărit preluarea majorităţii fostelor pieţe din

interiorul fostului Consiliu de Ajutor Economic Reciproc al statelor socialiste, în

paralel cu preluarea majorităţii pieţelor externe ale tuturor acestor state.

4. După consolidarea noilor regimuri pro-occidentale din statele est-europene, începând

cu anii 1993-1995, s-a trecut la formularea de intenţii şi cereri oficiale de aderare la

U.E. După cum se cunoaşte, România a formulat această cerere în anul 1995. Uniunea

Europeană a formulat răspunsuri unitare privitoare la aceste cereri. Principala condiţie

de aderare care a fost pusă tuturor statelor a fost compatibilizarea standardelor de

funcţionare a economiilor, desigur alături de compatibilizarea standardelor de

promovare a democraţiei, drepturilor omului etc. S-a preconizat o lărgire a Uniunii

Europene în valuri, cu culoare de depăşire, pentru eventualele situaţii de „fruntaşi” în

întrecerea de îndeplinire a condiţiilor de aderare.

Paradoxal este faptul că eforturile de compatibilizare economică au cuprins în

primul rând lichidările întreprinderilor economice socotite nerentabile. Prin

comparaţie cu nivelul foarte înalt din Uniunea Europeană, foarte puţine întreprinderi

au rezistat competiţiei, majoritatea restrângându-şi activitatea la câteva procente din

volumul de activitate din perioada dictaturii, fiind dezmembrate şi vândute la fier

vechi etc. Aceste măsuri au fost însă agreate şi susţinute de Uniunea Europeană, fiind

apreciate ca factori de evoluţie pozitivă, spre uimirea unor analişti care constatau

creşterea decalajelor faţă de Occident, a sărăciei, a rămânerilor în urmă din punct de

vedere al cercetării ştiinţifice etc. Lichidările economice nu au reuşit să apropie

standardele economice est şi vest europene. Mai mult, decalajele de dezvoltare

economică au crescut mult, cum am arătat, în defavoarea estului Europei, îndepărtând

perspectiva de aderare a statelor est-europene şi îngrijorând şi clasa politică din U.E.

care susţinea energic politica de extindere a Uniunii. La nivelul anilor 2000-2001, se

simţea nevoia reformulării condiţiilor de aderare la Uniunii Europene, referitoare la

compatibilizările privitoare la funcţionarea economiilor est-europene.

5. Apariţia Euro pe piaţa financiară mondială a creat o serie de conflicte, atât la vedere,

cât mai ales în spatele cortinelor. Dintre acestea reamintesc că:

A. dolarul a suferit prin apariţia şi răspândirea cea mai mare restrângere de influenţă din

întreaga sa existenţă; după anul 1945, Federal Reserve, singurul emitent de dolari, şi-a permis

mereu să verse dolari fără acoperire pe piaţa financiară mondială. Sarcina inflaţionistă pe care

o genera această tipărire de dolari apăsa pe majoritatea Globului, care folosea dolari, aşa încât

era uşor suportabilă; pe măsura restrângerii ariei de răspândire a dolarului, situaţia se modifică

nefavorabil pentru ţara de emisie a monedei;

B. o serie de state europene, mai ales Germania şi Franţa, au insistat mult ca Marea

Britanie să adopte moneda Euro în acelaşi timp cu celelalte state europene; în ciuda

insistenţelor, Marea Britanie, tradiţional mai ataşată de S.U.A. decât de partenerele ei din

U.E., a refuzat categoric; a fost un conflict real, ţinut în cea mai mare parte în spatele

cortinei; chiar şi în aceste condiţii, apariţia Euro a restrâns foarte mult aria de influenţă a

dolarului;

C. ca o coincidenţă mai mult decât suspectă, aş dori să vă reamintesc că, după refuzul

Londrei de a adopta Euro, în mod surprinzător a apărut în Marea Britanie boala „vacii

nebune”, necunoscută până atunci. Marea Britanie era cea mai mare exportatoare de carne de

vită din U.E. S-au făcut tot felul de supoziţii privitoare la originea bolii, exprimându-se

diverse păreri privitoare la originea bolii, până când, la TV BBC, unul dintre şefii serviciului

de contra-spionaj britanic a declarat că: „este o boală declanşată de un virus produs în

laborator”. De la această declaraţie se pot face multe supoziţii. Latinii făceau cercetările

pornind de la întrebarea fundamentală Cui prodest ? Răspunsul este simplu de dat. De pe

urma prăbuşirii exporturilor britanice de carne de vită au profitat alte state europene

(Germania, Franţa, Italia, Olanda, Belgia, Danemarca); în acest fel, Euro a preluat de la Lira

sterlină respectiva piaţă de carne de vită;

D. în prima jumătate a anului 2001, o serie de state mari exportatoare de petrol (Libia,

Irak, Iran, Siria) au început să vândă petrol contra Euro, restrângând şi mai mult aria de

răspândire a dolarului şi creând noi tensiuni la Washington; şi unele ţări asiatice (China şi

Japonia) au început să achiziţioneze petrol contra Euro, ca urmare a depozitelor din această

monedă, rezultate din schimburile comerciale cu Uniunea Europeană;

E. la începutul verii 2001, preşedintele George W. Bush a vorbit pentru prima oară

de „Axa răului”, nominalizând statele de mai sus, la care se adăugau Afganistanul şi cele două

state comuniste, Cuba şi Coreea de Nord, care nu puteau lipsi de pe o listă a „răilor”; în

toamna aceluiaşi an au căzut turnurile şi s-a anunţat iminentul război împotriva terorismului;

pe unde a intrat şi intră armata S.U.A., dolarul îşi restabileşte autoritatea absolută; în urma

atacurilor şi ameninţărilor S.U.A., unele state şi-au reconsiderat politica economică şi

orientarea diplomatică, în favoarea S.U.A. şi aliatelor ei; Libia este cel mai sugestiv exemplu,

în acest sens;

F. după declanşarea războiului din Irak, diferendele politice, cu puternice încărcături

de interese economice, între unele state din Uniunea Europeană, în frunte cu Germania şi

Franţa, pe de o parte şi S.U.A., pe de altă parte s-au accentuat.

6. Ca urmare, a apărut o schimbare de orientare în politica de integrare, atât la nivelul

N.A.T.O., cât şi la nivelul U.E. În primăvara anului 2002, s-a vorbit pentru prima oară

despre o certă viitoare periferie internă a Uniunii Europene, semn că în spatele uşilor

închise s-a acceptat ideea de aderare fără compatibilizarea standardelor de dezvoltare

economică, lucru care s-a întâmplat la 1 mai 2004. Pe măsură ce statele din vestul

Europei, „Europa bătrână” cum a numit-o Casa Albă, s-a opus mai mult atacului

american în Irak şi apoi modului de conducere a războiului din această ţară, s-a făcut

simţită preocuparea S.U.A. de a încorpora noi numeroşi membri în N.A.T.O., care,

prin poziţia lor pro-americană diluează simţitor opoziţia vest-europeană faţă de

politica de dominaţie mondială a S.U.A.

7. Europa a ajuns un colos economic. În urma aderării ultimelor 10 state, de la 1 mai

2004, PIB-ul Uniunii Europene atinge cifra de 10.000 de miliarde de Euro/an. Colosul

economic care este Uniunea Europeană este însă un pitic militar, comparativ cu

S.U.A. şi Federaţia Rusă. Conflictul din Irak a demonstrat însă că nu este suficient să

fi cea mai mare putere economică din lume pentru a putea decide în marile probleme

ale Globului, pentru a-ţi asigura promovarea intereselor economice şi de altă natură,

pe termen mediu şi lung. Europa este încă, cum am arătat, un pigmeu militar. Pe

această linie ea îşi caută încă o altă identitate. Din această cauză, Uniunea Europeană

consideră că trebuie neapărat să-şi continue creşterile de toate felurile şi extinderea

continuă. Următorul val va cuprinde România, Bulgaria şi, posibil, Turcia. După care

se va atinge o nouă frontieră. Cu patru decenii în urmă, generalul Charles de Gaulle

afirma că Europa va fi puternică doar dacă se va întinde până la Ural.

8. Paralel cu extinderile N.A.T.O. (sub controlul Casei Albe) şi a Uniunii Europene,

(având Germania şi Franţa ca principali artizani), rivalitatea între S.U.A. şi Europa

continuă. În toamna anului 2003, Washington-ul a anunţat unilateral o introducere a

unor taxe şi accize vamale pe importurile de oţel din Uniunea Europeană. Aceasta a

răspuns anunţând sancţiuni economice împotriva S.U.A., în valoare de 2 miliarde de

dolari. Ca urmare a acestei escaladări a fenomenului, pe care unii îl numesc

concurenţă, iar alţii război economic, cele două părţi au renunţat reciproc la sancţiuni.

În decembrie 2003, o nouă lovitură de teatru în economia americană. Apariţia bolii

„vacii nebune”, urmată imediat de pierderea celor mai importante pieţe de carne ale

Statelor Unite. Imewdiat, China, Rusia şi Japonia au anunţat că îşi caută alţi furnizori.

Anunţul guvernului american, din ianuarie 2004, despre lichidarea bolii a fost tardiv.

O mare parte din piaţa menţionată mai sus s-a pierdut.

9. Iată cum conflictele economice şi militare internaţionale au catalizat atât voinţa S.U.A.

de a lărgi N.A.T.O., cheia americană de control asupra Europei, cât şi voinţa Uniunii

Europene de a continua extinderea către Răsărit. Cu fiecare extindere, ea devine mai

întinsă, mai bogată, mai puternică.

10. Lupta economică la scară mondială continuă, îmbrăcată în aceeaşi haină a

propagandei, în numele democraţiei, principiilor umanismului, ale dreptului

internaţional etc. În spatele lor interesele se confruntă îndârjit, în dauna majorităţii

popoarelor mici şi mijlocii ale lumii, care rămân tot mai mult în urma statelor

dezvoltate. În paralel, Planeta noastră suferă mult şi grav, datorită degradării continue

a mediului, ceea ce reprezintă cel mai mare pericol pentru umanitate.

11. Pe acest fond al problemelor, în luna noiembrie 2003, Banca Mondială a dat

publicităţii Raportul privitor la România şi ne-a anunţat, printre multe altele că, ţara

noastră are cea mai mare descreştere demografică din Europa şi către jumătatea

secolului ne vom restrânge la 16 milioane de locuitori, în ciuda vitalităţii biologice a

romilor. Ne-a mai anunţat că în România sunt 6,5 milioane de oameni care trăiesc sub

pragul sărăciei, că avem cea mai mare mortalitate infantilă din Europa... Etc. România

profundă este în suferinţă, dincolo de cuvintele propagandistice frumoase şi

superficiale ale prosperei clase politice româneşti.

Adevărul şi libertatea de a critica vechiul regim

„Audiatur et altera pars”

În timpul revoltei populare şi a loviturii de stat din decembrie 1989, în chiar renumita zi

de 22, după arestarea mascată a dictatorului şi îndreptarea sa către zidul de la Târgovişte,

„emanaţii revoluţiei”, în frunte cu Ion Iliescu, ne-au informat prin televiziunea română

„liberă”, unde domnii Caramitru şi Dinescu se făceau că lucrează, că suntem liberi: liberi în

cuvânt, liberi să circulăm prin lume (în aceeaşi după amiază Dumitru Mazilu a ordonat

deschiderea graniţelor), liberi să ne asociem, liberi să avortăm, liberi să lichidăm economia

României, liberi să ne îmbogăţim, liberi să înstrăinăm baza materială şi resursele ţării, liberi

să lăsăm străinii să ne umble prin toate sertarele, liberi să-i condamnăm pe românii care şi-au

slujit ţara în timpul regimului trecut (pe care să-i etichetăm pe loc comunişti, securişti,

turnători etc.), liberi să-i promovăm (chiar până la vârful societăţii) pe românii şi minoritarii

care au slujit serviciile şi interesele străine, liberi la salam fără soia (o plantă foarte sănătoasă

şi necesară organismului uman), liberi la carburanţi şi multe alte libertăţi. Noi intelectualii (cu

sau fără ghilimele) ne-am bucurat şi am uzat cel mai mult de libertatea cuvântului. A fost

realmente o libertate foarte importantă, care părea că va deschide perspectivele unei societăţi

care va progresa repede. Eram convinşi că dacă racilele societăţii sunt abordate, analizate,

demontate, pot fi uşor extirpate. Această realitate este de necontestat. Nu poţi înlătura răul, fie

el social, economic, sau politic, dacă îl ascunzi, dacă nu-l analizezi, dacă nu-i promovezi

alternativa. Pentru societatea românească post-decembristă, mai ales pentru intelectuali, a fost

unul dintre momentele cele mai fericite din istoria contemporană. Poate doar perioada de

emulaţie intelectuală din timpul regelui Carol II a mulţumit pe intelectuali în aceeaşi măsură.

Bucuria societăţii pentru obţinerea libertăţilor a fost atât de mare încât se ierta totul

conducătorilor, inclusiv crimele din decembrie 1989, înavuţirea galopantă prin jaf

generalizat, distrugerea economiei şi chiar reducerea drastică a nivelului de trai a celei mai

mari părţi din populaţia ţării. Din dragoste pentru libertate, nu ne mai interesau nici lichidările

de toate felurile şi nici viteza cu care ne îndreptam către periferia Europei, lăsând, totuşi,

Albania în spatele nostru. Am renunţat de bună voie la pământ străbun din afara graniţelor,

semnând tratate prin care România recunoaşte că teritorii vremelnic ocupate nu ne aparţin.

Am recunoscut Basarabia ca republică independentă care nu aparţine României (1991). Am

semnat criminalul Tratat cu Ucraina (1997), ajutându-ne inamicii din istorie să ne fure

teritoriile. Industria s-a lichidat în majoritate, iar ceea ce a mai rămas s-a înstrăinat, tot în

majoritate. Producţia agricolă s-a distrus. Anual între 5 şi 7 milioane de hectare rămân

nelucrate. Crescătoriile animaliere s-au distrus şi ele, în locul lor apărând, sporadic crescători

privaţi care ogonizează în conjuncturi de politică economică nefavorabile. Cercetarea

ştiinţifică s-a lichidat şi ea. În spaţiile fostelor valoroase institute de cercetare s-au organizat

discoteci, baruri, cluburi de noapte etc., spre bucuria şi prosperitatea noilor proprietari. Am

înstrăinat petrolul, aurul şi celelalte zăcăminte din inima Munţilor Apuseni, am vândut sub

formă brută cele mai falnice păduri ale ţării, am dat aproape totul străinilor. Starea de sănătate

s-a agravat, încât am reuşit să preluăm întâietatea europeană la mortalitatea infantilă,

tuberculoză şi la descreşterea demografică. Din motive electorale se plăteşte nemunca, iar cei

care muncesc sunt pur şi simplu asupriţi, iar cei care semnalează aceste adevăruri sunt

etichetaţi ca „populişti”, termenului modificat în înţelesuri dându-i-se un înţeles peiorativ. În

noiembrie 2003, în Raportul anual, Banca Mondială ne-a anunţat că peste puţine decenii vom

coborî la 16 milioane de locuitori, bineînţeles în altă repartiţie etnică, în condiţiile vitalităţii

biologice a romilor. Ne-a mai anunţat, ceea ce vedeam şi noi cu ochiul liber, că 6,5 milioane

de români trăiesc sub pragul sărăciei...Într-o asemenea ţară, cu asemenea situaţie socială şi

indicatori economici care convin doar celor care ne-au îngenuncheat şi lichidat, nu se poate

construi o democraţie reală. Nici măcar una acceptabilă. Democraţia va fi doar una mimată,

iar restrângerea puţinelor câştiguri de după lovitura de stat din decembrie 1989 va continua.

În 22 decembrie 1989, o mână de spioni şi trădători cu dosare informative grele au

ajuns la conducerea ţării şi au promovat interesele cercurilor străine de aşa natură încât ne-au

adus în situaţia parţial prezentată mai sus. E oare suficientă libertatea de circulaţie şi a

cuvântului obţinute în primele ore după arestarea Ceauşeştilor ? Preţul pe care l-a plătit şi îl

plăteşte societatea românească este foarte mare.

În perioada acestor transformări democratice ale ţării, s-au înmulţit analiştii politici.

Majoritatea cu ghilimele, pentru că sunt doar nişte jalnici propagandişti politici ai noului

regim, iar alţii fără ghilimele. Libertatea cuvântului, atât de iubită realmente de noi, despre

care scriam mai sus, am început să o folosim înspre scopul important de a demola

numeroasele racile ale regimului dinainte de 1989. Pe această linie s-au obţinut succese

remarcabile. Am reuşit să încondeiem şi să demolăm, fără milă, tot ceea ce era rău în regimul

trecut şi chiar mai mult decât atât. În entuziasmul nostru (demolator din bună credinţă) am

ajuns să criticăm şi aspecte pozitive, care au existat şi ele. Nu ne adresăm celor care nu

recunosc acest lucru. Nu-i putem accepta ca parteneri de analiză şi nu vrem să îi învăţăm

nimic. Îi lăsăm să creadă ce vor şi să rămână cum sunt.

După ce am analizat super-critic tot regimul de până în 1989, am trecut la noul regim,

creaţia emanaţilor şi şefilor lor din noua sferă de influenţă în care am fost transferaţi după

Tratatul din Malta (2-3 decembrie 1989). Pentru acest regim am găsit doar laudele, duse până

la elogii, ajungând să găsim progres şi beneficii până şi în cele mai grave fenomene social-

economice, politice şi culturale. Pe măsură ce timpul a trecut, pe atâta s-a redus mai mult

critica faţă de racilele regimului. Majoritatea analiştilor (cei numiţi mai sus „cu ghilimele”) n-

au reuşit să înveţe că analiza politică se face după principiile din Drept, să semene cu judecata

din sălile tribunalelor, principiul audiatur et altera pars neavând voie să lipsească. Deloc.

Astfel, aceşti „analişti” analizează regimul trecut doar cu argumentele duşmanului său istoric,

analizează regimul prezent numai în aspectele sale pozitive, la superlativ, analizează relaţiile

internaţionale numai în viziunea stăpânilor noştri etc. Cealaltă parte nu-şi mai poate face loc

în analiză în democraţia regimului politic al epocii globalizării. Este şi acesta unul dintre

motivele pentru care racilele regimului politic se adâncesc, în loc să fie extirpate.

În noul regim, libertatea cuvântului este însoţită de dreptate şi adevăr. Pe această linie,

s-au obţinut performanţe deosebite, începând din ziua de 22 decembrie 1989. Atunci ni s-au

transmis ca adevăruri, de către conducătorii României, nişte aberaţii nemaiauzite. Mulţi (din

păcate chiar majoritatea) le-au crezut. Unii se ruşinează astăzi, dar le-au crezut, ceea ce i-a

convins pe emanaţi că vor conduce ţara fără mari probleme, unul dintre ei catalogându-ne, pe

bună dreptate, stupid people. Era oracolul din Dămăroaia, Saul Brukner, deghizat în român

sub numele de Silviu Brucan, care vorbea cu nonşalanţa celui care-i mai prostise pe români în

lunga perioadă în care i-a îndemnat cu elan proletcultist să se înscrie cu hotărâre pe calea

luminoasă a socialismului şi comunismului biruitor. După ce a reuşit să-i fenteze, a trădat

regimul pe care l-a slujit şi propovăduit cu ardoare, împreună cu soţia lui, spioana trădătoare

Sidorovici şi s-a pus în slujba celor care plătiseră scump Moscovei pentru a prelua pieţele

economice ale estului Europei, încercând astfel o ieşire parţială din criza cronică de

supraproducţie pe care o cunoaşte lumea dezvoltată. La „dreptate” şi „adevăr” a contribuit în

mare parte justiţia post-comunistă, prima aliată a emanaţilor în procesele lui decembrie 1989.

Au fost în jur de 4.000 de dosare. A fost cea mai mare compromitere a justiţiei din istoria

dreptului românesc. Eliberată de sub supravegherea severă a regimului de dictatură, când

corupţia era ţinută în parametri scăzuţi, magistraţii epocii capitaliste şi-au dat în mare parte

drumul spre prosperitatea obţinută prin împărţirea discreţionară a dreptăţii. Pe aceleaşi dosare,

cu aceleaşi probatorii, instanţe diferite, au dat sentinţe atacate şi reatacate, parcurgând un

traseu pornind de la genocid, la complicitate la genocid, la omor deosebit de grav, la

complicitate la omor deosebit de grav şi tot aşa până la achitare şi scuze pentru anii staţi în

temniţe de către unii militari de toate armele care au încercat cum au putut să-şi facă datoria

după legile de atunci. Modelul absolut de justiţie, oglindă a acestui regim politic l-a

reprezentat Procesul soţilor Ceauşescu, al cărui dosar a fost, până la urmă, sustras de la

cabinetul ministrului Apărării Republicii România. Chiar dacă s-a furat dosarul, nu am uitat

mascarada. Chiar dacă cameramanului i s-a terminat banda (după cum ne spune pe onoarea lui

pucistul-regizor Sergiu Nicolaescu), chiar când killer-ul Ionel Boeru omora conducătorul ţării,

ştim ce s-a întâmplat. Nu ştim totul, dar ştim multe.

Criticii regimului nu-şi găsesc locul în mass-media aservită total banului şi puterii.

Adevărurile dureroase pentru regim îşi găsesc şi ele greu sau deloc poziţii în cadru oficial.

Unele probleme de istorie sunt de-a dreptul tabu. Prin Ordonanţă a Guvernului României ni se

interzice să criticăm Holocaustul în public, nu avem voie să folosim numele mareşalului Ion

Antonescu, personalitate remarcabilă a istoriei românilor, la denumirea unor ONG-uri, străzi

etc. S-au dărâmat statui ale unor personalităţi. Pe acest fond, supuşenia tradiţională a unor

români şi minoritari este tradiţională. Un exemplu deosebit de periculos este conducerea

Filarmonicii „Banatul” din Timişoara, care, la cererea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din

România, a anunţat în 18 iulie 2004 că timp de 50 de ani (!) nu va cânta operele lui Wagner,

un geniu al muzicii care nu i-a prea iubit pe evrei şi trebuie pedepsit. O asemenea impunere de

cenzură culturală ar trebui întâmpinată cu boicotul absolut al acelei instituţii. E greu de înţeles

cum nişte artişti (?) acceptă această situaţie compromiţătoare pentru orice intelectual. Toate

acestea şi multe altele în numele unei democraţii care scârţâie din multe încheieturi.

Politicieni, propagandişti, falşi istorici, parveniţii României post-comuniste continuă să

mintă poporul român, stupid people, care trebuie să ştie că în istoria ţării au fost mai multe

regimuri politice, dintre care cele de dreapta şi stânga sunt răul, iar cel capitalist de astăzi este

cel bun. Lumea se împarte tot în buni şi răi. Ei, reprezentanţii regimului emanaţilor adus de

lovitura de stat din decembrie 1989 sunt cei buni, iar cei dinainte de 1989 sunt cei răi. Ce bine

ar fi ca într-un timp cât mai scurt lumea să înţeleagă că nu ne împărţim în buni şi răi, ci toţi

suntem şi buni şi răi deopotrivă şi regimurile politice conţin toate şi bine şi rău. Depinde ce

cultivăm mai mult. Când vom accepta că şi regimul nostru politic cuprinde multe rele, le vom

putea analiza, eradica, sau măcar îmbunătăţi, în scopul progresului. Practica ocrotirii

regimului cu orice preţ şi a împingerii vinovăţiilor doar pe persoane este tot o metodă de

manipulare dintr-o nouă lume a minciunii.

Nu credem că se poate construi o societate realmente democratică, pe muntele de

minciună, diversiune şi lichidare a moralei promovată de emanaţii lui decembrie 1989, ca şi

de jalnica coaliţie din anii 1997-2000.

Aşteptăm renaşterea societăţii româneşti, cel puţin noi cei care în anii ’60 şi ’70 am trăit

momentele în care România era a doua ţară ca dezvoltare din estul Europei, după Iugoslavia.

În rest, politicienii ne asigură că totul este bine, viitorul roz şi putem să-i votăm. Dacă

nu votăm, nu-i nimic, rezolvă guvernanţii problemele şi rămâne ca la referendumul din 2003

privitor la modificarea Constituţiei, pe care autorul acestor rânduri îl consideră cea mai mare

înşelătorie electorală din istoria României, falsul din 1946 rămânând, prin comparaţie,

nesemnificativ.

Bibliografie selectivă

Angelsdorf, Wilhelm von, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Samizdat, Bucureşti,

2000.

Bauwens, W., Reychler L., Arta prevenirii conflictelor, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti,

1996.

Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră,

Bucureşti, 1995.

Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Paideia, Bucureşti, 1997.

Breton (Le), Jean-Marie, Les relations internationales depuis 1968, Nathan, Paris, 1983.

Brown, Lester R., Flavin, Christopher, French, Hilary, Starea lumii 2000, Editura Tehnică,

Bucureşti, 2000.

Cooper, Milton William, Partea nevăzută a lumii. Societăţi secrete, Iaşi, 1998.

xxx Das Grosse Lexikon der Geschichte, Vol. I-III, Wilhelm Heyne Verlag, Munchen, 1976.

Dănescu, George, Postfaţă şi Tablou cronologic, la lucrarea Garaudy, Roger, Miturile

fondatoare ale politicii israeliene, Editura ALMA TIP, Oradea, 1998.

Filip, Teodor, Războiul parapsihologic împotriva României, Ediţia a II-a, Craiova, 1998.

Garaudy, Roger, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, Editura ALMA TIP, Oradea,

1998.

Gârz, Florian, NATO: Globalizare sau dispariţie? De la Războiul Rece la pacea pierdută,

Bucureşti, 1995.

Helsing, Jan van, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Vol. I şi II, Oradea, 1999.

Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, 2000.

Huntzinger, J., Introduction aux relations internationales, Seuil, Paris, 1986.

Jean, Carlo, Geopolitica, Laterza, Bologna, 1996.

Jensen, K.M., Falkner, E.P. Eds., Morality and Foreign Policy, Washington, D.C., 1991.

Jones, Walters, The Logic of International Relations, Longman, New York, 1997.

Jordan, Bernd, Lenz, Alexander, 100 de personalităţi ale secolului. Politicieni, Editura All,

Bucureşti, 2000.

Kaplan, Robert D., Anarhia care va veni spulberând visele ulterioare războiului rece, Editura

Antet, Bucureşti, 2002.

Kauffer, Remi, Corporaţiile americane în luptă contra Europei, Editura Incitatus, Bucureşti,

2002.

Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999.

Loftus, John, Mark Aarons, Războiul secret împotriva evreilor, Iaşi, 1998.

Lupu, Corvin, Probleme ale integrării europene. Organizaţii internaţionale. Aspecte ale

politicii României de integrare euro-atlantică, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2000.

Lupu, Corvin, Teoria relaţiilor internaţionale, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2002.

Lupu, Corvin, România, Axa şi Aliaţii, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2003.

Mac Donald, Andrew, Caietele lui Turner. Ce veţi face când vă vor lua armele ?, Editura

Samizdat, Bucureşti, 2000.

Maliţa, Mircea, Diplomaţia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

xxx Meyers Kleines Lexikon, Geschichte, Mannheim-Wien-Zurich, 1987.

Millon-Delson, Chantal, Statul subsidiar, Editura Efes, Cluj-Napoca, 2002.

Packard, George L., Cine conduce America ?, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2001.

xxx Reprezentanţele diplomatice ale României, Vol. I (1859-1917) şi Vol. II (1911-1939),

Editura Politică, Bucureşti, 1967 şi 1971.

Smeu, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, 1997.

Smith, Edward C., Zurcher, Arnold C., Dictionary of American Politics, New York Barnes

and Noble, 1968.

Vese, Vasile, Adrian Ivan, tratatul de la Nisa, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 2001.

Wallerstein, Im., Sistemul mondial modern, Vol. I-IV, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992,

1993.

II. Istoria conflictelor

Bardeche, Maurice, Nurnberg. Dictat ideologic pentru stăpânirea lumii, Bucureşti, 2000.

Churchill, Winston, Al doilea război mondial, Vol. I, II, Bucureşti, 1997.

Ciachir, Nicolae, Gheorghe Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

Durandin, Catherine, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003.

Farmer, Alan, Marea Britanie şi politica colonială, Vol. I (1919-1939), Editura ALL,

Bucureşti, 1996.

Gârz, Florian, Iugoslavia în flăcări, Bucureşti, 1993.

Ionescu, Mihail E., O istorie trăită: Relaţiile internaţionale, 1990-1995, Editura Modelism,

Bucureşti, 1996.

Kennedy, Paul, Creşterea şi descreşterea Marilor Puteri, Bucureşti, 1993.

La Feber, Walter, America, Russia and the cold War, London, 1992.

Loftus, John, Mark Aarons, Războiul secret împotriva evreilor, Iaşi, 1998.

Lupu, Corvin, Relaţii diplomatice între România şi SUA, Casa de Presă şi Editură „Tribuna”,

Sibiu, 1999.

Mastny, Vojtech, The Cold War and Soviet Insecurity. The Stalin Years, Oxford University

Press, 1996.

Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere,

Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 2003.

Nedelea, Marin, Istoria României în date: 1940-1995, Bucureşti, 1997.

Nistor, Ioan Silviu, Românii în al doilea război mondial, Cluj-Napoca, 1996.

Nixon, Richard, Cuba, Castro and John F. Kennedy, în “Reader’s Digest”, noiembrie 1964.

Prados, John, Războaiele secrete ale preşedinţilor, Iaşi, 1998.

Popa, Marcel D., Matei, Horia C., Mică enciclopedie de istorie universală, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Potemkin, V. P., Istoria diplomaţiei, Ediţia II, Vol. I, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

Prouty, Fletcher L, J.F.K, Bucureşti, 1996.

Raţiu, Gheorghe, Raze de lumină pe cărări întunecate, Bucureşti, 1996.

III. Gestionarea conflictelor. Tratate de pace

Bădălan, Eugen, Teodor Frunzeti, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura

Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2003.

Berejkov, Valentin, A la conference de Teheran, în „Historia Magazine“, 2-e guerre mondiale,

nr. 66/1969.

Gheorghe, Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României (1939-1965), Bucureşti, 1983.

Loghin, Leonida, Mari conferinţe internaţionale (1939-1945), Bucureşti, 1989.

Loth, Wilfried, Împărţirea lumii. Istoria Războiului Rece (1941-1955), Bucureşti, 1997.

Mee, Charles L, Potsdam, le sort du monde, Paris, 1976.

Nicolaescu, Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Form, Bucureşti,

2003.

Nicolaescu, Gheorghe, Intelligence Services and Crises at the beginning of the Millennium,

Glykon & Fortuna Publishing House, Bucharest, 2003.

Popescu, Ilie, Nicolae Rădulescu, Nicolae Popescu, terorismul internaţional flagel al lumii

contemporane, Studiu introductiv de prof. univ. dr. Victor Duculescu, Editura

Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003.