ETIOPATOGENIA ETIOPATOGENIA BOLILOR BOLILOR

INFECŢIOASEINFECŢIOASE

I.I. AGENŢII INFECŢIOŞIAGENŢII INFECŢIOŞI

În natură există forme foarte variate În natură există forme foarte variate de asociere între specii, care, în de asociere între specii, care, în general se grupează în două general se grupează în două categorii: categorii: - - coabitarea pozitivăcoabitarea pozitivă, reprezentată , reprezentată prin comensualism, mutualism prin comensualism, mutualism ((simbiozasimbioza); ); - - coabitarea negativăcoabitarea negativă, reprezentată , reprezentată prin prin parazitism şi oportunism.parazitism şi oportunism.

• Agenţii infecţioşi includ organismele din mediul înconjurător (virusuri, bacterii, fungi, paraziţi) – capabile să pătrundă şi să se multiplice în organismul

uman sau animal, – provocând variate reacţii patologice (inflamatorii,

degenerative, imunologice).

• Pentru ca un microorganism să fie considerat patogen, este necesar să posede câteva din următoarele caracteristici determinante:– capacitatea de penetrare a mucoaselor;– capacitatea de multiplicare în interiorul fiinţelor vii;– capacitatea de a inhiba sau evita mecanismele de

apărare ale gazdei;– capacitatea de supravieţuire– să dăuneze gazdei.

• O infecţie poate fi produsa si de un microorganism nepatogen – printr-o alterare a mecanismelor defensive ale omului,

• Exista patogeni extracelulari– Ele produc infecţii sau îmbolnăviri la om numai atunci când

posedă mecanisme pentru a evita fagocitoza (de exemplu prezenţa capsulei la pneumococ) sau când fagocitoza este afectată sau ineficace.

• Exista patogeni intracelulari facultativi– chiar dacă au fost ingerate de celulele fagocitare, rezistă

mecanismelor de distrugere intracelulară (Mycobacterium tuberculosis)

• Exista patogeni intracelulari obligatorii– nu se pot multiplica decât în interiorul celulei, utilizând

în general aparatul metabolic al celulei gazdă pentru a-şi acoperi nevoile energetice şi nutritive (chlamidii, virusuri).

Patogeneza unei boli Patogeneza unei boli infecţioase depinde în mare infecţioase depinde în mare măsură de tipul de parazitism al măsură de tipul de parazitism al microorganismului cauzalmicroorganismului cauzal !!!! !!!!

• Microorganismele potenţial producătoare a bolilor infecţioase la om fac parte din următoarele grupe:– virusuri Chlamidii , Mycoplasme, Ricketsii (microorganisme atipice)

– bacterii;– fungi;– paraziţi (protozoare, helminţi, artropode)– „prioni”

• 1980• alcătuiţi din particule proteice cu caracter infecţios,• lipsiţi de acid nucleic• capabili de a se reproduce• produc boli umane cu evoluţie îndelungată (ani de zile), cu demenţă

progresivă şi decese (boala Creutzfeld - Jacob, Kuru, Alzheimer, etc.).

– „viroizi” • f mici, produc boli fatale, dar nu la om

FLORA MICROBIANĂ NORMALĂ A FLORA MICROBIANĂ NORMALĂ A ORGANISMULUIORGANISMULUI

• Se află în relaţie de coabitare pozitivă cu acesta, – Poate fi implicata în diverse procese patologice ale organismului, în

condiţiile alterării echilibrului gazdă - parazit.

• Mucoasa nazală– stafilococi albi şi aurii, streptococi, corinebacterii, pneumococi şi

variabile bacterii gramnegative.

• Cavitatea bucală şi faringele – coci grampozitivi şi negativi, aerobi şi anaerobi, fungi şi uneori

micoplasme.

• Vaginul – lactobacili (bacilul Döderlein), de coci şi clostridii

• Tubul digestiv are o floră variabilă în funcţie de segmentul anatomic şi de funcţionalitatea acestuia:– esofagul posedă o floră temporară alcătuită din germenii înghiţiţi

odată cu alimentele. – stomacul

• în mod normal, nu conţine germeni datorită acidităţii.

• În situaţiile patologice de scădere marcată a acidităţii, cu creşterea ph-ului, cum se întâmplă în neoplasme, apare o populare cu coci şi bacili grampozitivi.

– intestinul subţire, având un ph.alcalin, este populat de coci şi bacili grampozitivi şi negativi.

– colonul, suferă o colonizare diferenţiată în funcţie de vârstă; astfel,

• sugarul şi copilul mic - bacterii grampozitive aerobe şi anaerobe în mediu cu ph.acid (Lactobacillus bifidus),

• copilul mare şi adult, predomină coliformii, enetrobacteriile, bacilul piocianic şi anaerobii (de 1000 de ori mai numeroşi).

PATOGENIA BOLILOR INFECPATOGENIA BOLILOR INFECŢŢIOASEIOASE

II. INFECŢIE ŞI REZISTENŢĂ. INFECŢIE ŞI REZISTENŢĂ

InfecţieInfecţie• se înţelege pătrunderea unor

microorganisme într-un organism gazdă (uman sau animal), urmată de multiplicarea lor în ţesuturile acestuia.

• este concepută ca o interacţiune între un microrganism şi organism-gazdă, sub influenţa factorilor de mediu în care are loc interacţiunea.

• Când interacţiunea dintre microrganism şi gazdă este urmată de leziuni manifeste şi de reacţii din partea gazdei apare starea de boală (clinică sau subclinică).

• Infecţia nu este urmată obligatoriu de starea de boală, rezultatele acesteia cuprinzând o întreagă gamă de manifestări în funcţie de factorii implicaţi:– agentul patogen cu însuşirile lui agresive;– organismul-gazdă cu posibilităţile lui de

rezistenţă;– mediul extern prin factori geografici, climatici,

sociali, economici.

Mecanismele de patogenitate microbianăMecanismele de patogenitate microbiană

• patogenitatea – capacitatea de a iniţia boala, un microorganism fiind un adevărat

patogen numai atunci când este capabil de a învinge mecanismele de apărare ale gazdei sănătoase şi de a determina infecţia în ţesuturile normale

• virulenţa, – termen cantitativ

– defineşte gradul în care un patogen poate determina boala în relaţie directă cu numărul de microorganisme necesar pentru a cauza infecţia

– pentru a cuantifica virulenţa, termenii DLM (doza letală minimă) şi DL50 (doza letală pentru 50% dintr-o populaţie) (animale de experienţă).

• transmisibilitatea – capacitatea de a se multiplica suficient în organismul gazdă pentru a se

transmite la o nouă gazdă – Microorganismele patogene pot trece de la o gazdă la alta prin contact direct sau

indirect, prin intermediul animalelor, vectorilor, aerului, apei, alimentelor, obiectelor.

– Transmiterea poate fi atât orizontală, de la o gazdă la alta, cât şi verticală, cu trecerea microorganismului de la o generaţie la alta.

• infectivitatea – capacitatea unui microorganism de a iniţia infecţia, penetrând pielea,

mucoasele sau barierele aparatului respirator, gastrointestinal sau genitourinar prin elaborarea de substanţe capabile

• de a dizolva mucusul, • de a liza celulele epiteliale • distrugerea cementului intercelular.

– Aceste microorganisme pot de asemenea interfera răspunsul imun al gazdei împiedicând în consecinţă moartea lor determinată de fagocite, celulele T killer şi/sau imunoglobuline.

Arsenal de lupta pentru bacteriiArsenal de lupta pentru bacterii

• enzime extracelulare care rup barierele tisulare (hemolizina, fibrinolizina, hialuronidaza, leucocidina, ADN-aza, coagulaza).

• capsula polizaharidică, speciile încapsulate de Streptococcus pneumoniae, Haemophilus influenzae, Neisseria meningitidis fiind cu mult mai virulente decât cele necapsulate

• enzime cunoscute ca proteaze Ig A – sunt specifice pentru Ig A secretorii

umane, – neutralizeaza activitatea protectoare a

anticorpilor Ig A la suprafaţa mucoaselor

• Aderenţa – ataşarea bacteriilor la suprafeţele mucoaselor şi epiteliilor, – este mediată de adezine, care sunt structuri filiforme proteice ce

se proiectează de la suprafaţa bacteriilor pentru a se uni cu receptorii celulelor epiteliale constituiţi de glicolipide sau glicoproteine.

– după ce bacteria s-a ataşat de celulele epiteliale ale gazdei, poate produce boala prin intermediul toxinelor sau direct invadând ţesuturile

• Endocitoză– unele bacterii pătrund în celulele epiteliale printr-un proces de

dirijată de parazit.

• Toxigenitatea – este capacitatea germenilor de a produce îmbolnăvirea prin

intermediul elaborării de toxine

Toxinele produse de bacterii se pot împărţi în două categorii:Toxinele produse de bacterii se pot împărţi în două categorii:• Endotoxine

– constituie parte integrantă a peretelui celular al germenilor gramnegativi– se eliberează numai dacă se pierde integritatea peretelui celular;– sunt macromolecule de lipopolizaharide, porţiunea lor toxică fiind lipidul "A";– sunt mai puţin toxice decât exotoxinele;– sunt relativ termostabile;– deşi stimulează producerea de anticorpi antitoxici, nu formează toxoizi utili pentru

imunizare;– au o acţiune mai puţin specifică decât cea a exotoxinelor.

• Exotoxine:– sunt produse în principal de germeni grampozitivi , ocazional de gramnegativi;

– sunt excretate de bacterii intacte;

– sunt polipeptide

– sunt toxine foarte puternice (30g de toxină difterică poate omorî toţi locuitorii New Yorkului !!!);, toxina tetanica, botulinica)

– sunt termolabile (toxina botulinică se distruge la temperatura)

– sunt antigenice, stimulând producerea de anticorpi antitoxici pentru gazdă şi pot fi transformate în toxoizi utili în prepararea vaccinurilor;

– au zone specifice de acţiune.

Mecanismele de apărare ale gazdeiMecanismele de apărare ale gazdei

• Apariţia sau nu a unei infecţii la contactul dintre microorganismul patogen şi gazdă depinde de echilibrul dintre

factorii de virulenţă ai microorganismului

mecanismele de apărare ale gazdei

Acestea, pot fi sistematizate în Acestea, pot fi sistematizate în trei linii de apăraretrei linii de apărare::

• prima linie – asigură rezistenţa la colonizare, fiind alcătuită din:

• bariere mecanice (piele, mucoasă);• flora microbiană• Ig A, • pH, • peristaltism.

• a doua linie– celulele fagocitice;

– complement;

– lactoferină;

– lizozimul.

• a treia linie, – imunoglobuline şi imunitatea celulară.

Apărarea gazdei poate fi apreciată prin:Apărarea gazdei poate fi apreciată prin:

• numărătoarea de leucocite (totale şi diferenţiate),

• Imunitatea umorala (imunoelectroforeza serului, nivelele de imunoglobuline, subclasele de Ig.G),

• imunitatea celulară (Rx.toracic pentru timus, numărul absolut de limfocite, caracterizarea populaţiilor limfocitare, probe cutanate),

• funcţia fagocitară (răspunsul chimiotactic in vitro, chimioluminiscenţa),

• complementul (CH 50-complement hemolitic total, nivelele de C3).

Alterarea liniilor de aparareAlterarea liniilor de aparare

• Alterarea primei linii de apărare – lezarea tegumentelor şi mucoaselor prin traumatisme şi corpi

străini (catetere, sonde vezicale, proteze valvulare).

• Alterarea liniei a doua de apărare – defecte congenitale ale sistemului complement urmate de

infecţii similare celor apărute la pacienţii cu hipogamaglobulinemie, (infecţii respiratorii, septicemii şi meningite).

– deficienţele de C3 şi C5 pot determina infecţii frecvente cu microorganisme încapsulate (S.pneumoniae, H.influenzae, N.meningitidis).

– când există un deficit cantitativ (<500 granulocite/mm3) sau funcţional, apariţia infecţiilor bacteriene şi micotice este inevitabilă.

• Alterarea liniei a treia de apărare

– constă în alterarea primară a producerii de anticorpi şi diminuarea imunităţii celulare, ceea ce face ca pacienţii să sufere de infecţii deseori fatale determinate de toate tipurile de microorganisme (bacterii, virusuri, fungi, protozoare).

– Imunodeficienţa severă combinată se caracterizează prin limfopenie, scăderea marcată a limfocitelor T şi B, imunoglobuline serice scăzute, absenţa răspunsului în anticorpi la imunizare şi absenţa dermoreacţiei la diverse antigene.

Pacientii cu deficit imunitarPacientii cu deficit imunitar(congenital/dobandit)(congenital/dobandit)

• Identificarea acestor tipuri de pacienţi este importantă pentru numeroase motive:– aceşti indivizi prezintă riscul de a dezvolta infecţii grave;– bolile pulmonare cronice se asociază frecvent cu deficite

imunitare, tratarea corectă a acestora întârziind apariţia bronşiolectaziei

– imunodeficienţele dobândite se asociază de obicei dezvoltării bolilor maligne;

– o terapie antibiotică nepotrivită incumbă un risc medical şi economic inutil;

– s-au pus la punct modalităţi terapeutice noi ce fac posibilă tratarea acestor deficienţe.

MANIFESTĂRI ALE INFECŢIEIMANIFESTĂRI ALE INFECŢIEI

• Infecţia nu este urmată obligatoriu de starea de boală, manifestarea sa este determinată de o serie de factori – agentul infecţios şi calităţile lui agresive, – posibilităţile de rezistenţă ale organismului – factorii mediului extern (geografici, climatici, sociali, economici,

etc.).

• În funcţie de aceşti factori, vor rezulta manifestări variate, de la boala infecţioasă cea mai gravă (mortală), până la formele cele mai uşoare (infecţia inaparentă).

• Manifestările subclinice (latente) ale infecţiei, cuprind mai multe forme:- infecţia inaparentă;- infecţia latentă;- boala subclinică;- boala virală cu evoluţie lentă;- starea de purtător cronic de germeni.

• Infecţia inaparentă – este asimptomatică,

– decelată numai prin mijloace de laborator, care pun în evidenţă agentul patogen şi modificările imunologice (instalarea imunităţii specifice) are o evoluţie acută şi ciclică, urmată de imunitate

– nu apar tulburări funcţionale şi leziuni organice

• Boala subclinică– nu are expresie clinică,

– apar tulburări funcţionale şi leziuni organice.

– posibilitatea apariţiei complicaţiilor şi a cronicizării infecţiei (exemplu: formele subclinice şi anicterice de hepatită acută virală, ciroze posthepatitice, nefrite postinfecţioase, etc.).

– diagnosticul se stabileşte de asemenea prin teste de laborator.

• Boala latentă – este o infecţie asimptomatică – agenţii patogeni persistă timp îndelungat în stare vie în ţesuturile

organismului gazdă (ani de zile sau toată viaţa). – poate deveni evidentă clinic prin acţiunea unor factori favorizanţi

(infecţia herpetică latentă devine evidentă sub acţiunea unui stress, o iritaţie mecanică, expunere la căldură sau ultraviolete).

• Există mai multe forme:– infecţia latentă fără multiplicare microbiană (tetanos - spori reactivaţi prin

traumatisme, intervenţii chirurgicale);– infecţii latente prin incubaţie prelungită (paludism, amibiază);– infecţii latente durabile, cu recidive ulterioare posibile (tuberculoză, bruceloză);– infecţii latente virale cu toleranţă imunologică (hepatita acută virală de tipB);– infecţii latente virale fără toleranţă imunologică, cu durată lungă (luni, ani sau toată

viaţa), cum ar fi herpesul recidivant, infecţiile cu virusul varicelozosterian, etc.

Unele infecţii latente virale pot produce Unele infecţii latente virale pot produce transformări celulare şi pot determina tumori transformări celulare şi pot determina tumori

(virusuri oncogene - (virusuri oncogene - herpes 1 şi 2, herpes 1 şi 2, citomegalvirus, Epstein-Barr virus, virusul citomegalvirus, Epstein-Barr virus, virusul

hepatitei B;hepatitei B;

• Boala virală cu evoluţie lentă – se caracterizează prin afectarea lentă şi progresivă a sistemului

nervos central: • boala Kuru, cu o incubaţie de 2 ani, apărută la indigenii din Noua

Guinee, ce prezintă manifestări progresive de dezordine a funcţiei motorii, psihice şi apoi demenţă şi exitus;

• infecţia cu virus rujeolic (PESS)

• Starea de purtător de germeni – se întâlneşte la convalescentul de boală infecţioasă şi la persoanele

sănătoase, care adăpostesc germeni patogeni.– Există purtători temporari şi purtători cronici. – au cea mai mare importanţă epidemiologică, fiind greu depistabili,

infecţia rezumându-se la multiplicarea locală a germenilor (transmit)

Unii autori consideră că denumirea cea mai potrivită ar fi de purtători „aparent sănătoşi” deoarece purtătorii de virus hepatitic B, la examenul histopatologic prezintă diferite grade de modificări.

• Manifestările clinice, după amploarea procesului infecţios, sunt:– boala infecţioasă locală;– boala infecţioasă regională;– boala infecţioasă generală (sistemică).

• După aspectul evolutiv, bolile infecţioase pot fi – acute sau – cronice (infecţii persistente).

• Infecţia locală – germenii rămîn cantonaţi la poarta de intrare (furuncul

stafilococic, uretrită gonococică, pustulă malignă, etc.). – poate evolua spre vindecare, cronicizare, propagare regională

sau transformare într-o infecţie sistemică.

• Infecţia de focar – forma particulară a infecţiei locale,

– evolueaza cronic cu manifestări locale minime sau absente, dar cu manifestări evidente la distanţă (subfebrilitate cu evoluţie intermitentă, afectarea stării generale, mialgii artralgii, purpură).

– acestea sunt manifestări toxico-septice pe un teren sensibilizat la infecţie, care nu cedează decât după suprimarea prin extirpare chirurgicală sau prin sterilizarea infecţiei de focar (otită, mastoidită, sinuzită, amigdalită, colecistită, prostatită, etc.).

– pot fi sursa unor septicemii.

• Infecţia regională – cuprinde un teritoriu mai întins, aferent porţii de intrare a

agentului infecţios, prin afectarea vaselor limfatice şi a ganglionilor limfatici regionali (infecţia tuberculoasă, pesta bubonică, limfogranulomatoza inghinală benignă).

• Boala infecţioasă generală (sistemică), – germenii patogeni diseminează pe cale circulatorie în diferite

ţesuturi şi organe situate la distanţă de poarta de intrare sau de focarul infecţios primar.

– se manifestă sub două forme: boala infecţioasă ciclică şi septicemia.

Forma cea mai gravă a infecţiei generale bacteriene este şocul infecţios.

• Boala infecţioasă ciclică – evoluţie regulată (clinică, imunologică, şi anatomopatologică), – cuprinde mai multe etape care se succed într-un timp limitat, de

regulă constant (perioada de incubaţie, debutul, perioada de stare, perioada de descreştere, de convalescenţă, cu instalarea unei stări de imunitate specifică),

• Boli virale eruptive, febra tifoidă, tifosul exantematic, etc.

• Infecţia cronică – modalitate evolutivă a bolilor infecţioase, în care agentul

patogen persistă şi acţionează vreme îndelungată în ţesuturile organismului gazdă (dizenteria, bruceloza, hepatita virală cronică).

O formă particulară este evoluţia cronică ondulantă cu multiple recrudescenţe.

PERIOADELE BOLII INFECŢIOASEPERIOADELE BOLII INFECŢIOASE

• Incubaţia – reprezintă timpul care se scurge din momentul

infectant până la apariţia primelor simptome şi semne ale bolii.

– in bolile ciclice aceasta este aproximativ constantă, nedepinzând de doza de germeni,

– în septicemii doza de germeni este invers proporţională cu perioada de incubaţie.

• a) boli cu incubaţie scurtă (1-7 zile):– gripa, guturai – adenoviroze,– scarlatina, erizipel – meningita meningococică – difteria, antrax, gangrena gazoasă– toxiinfecţii alimentare, dizenterie, holeră – pesta

• b) boli cu incubaţie medie (8-21 zile): – Bruceloza, – febra Q, ornitoza – febra recurentă, tifos exantematic – febra tifoidă,– febra butonoasă, – Tetanosul– tusea convulsivă,– leptospiroza, – Poliomielita– varicela, herpes zoster , rubeola, oreion – hepatita acută virală A, – malaria,

• c) boli cu incubaţie lungă sau foarte lungă (săptămâni, luni): – hepatita virală B, – amibiaza– leishmanioza – lepra, – rabia,– toxoplasmoza,

– SIDA.

Perioadele succesive ale bolii infecţioase Perioadele succesive ale bolii infecţioase ciclice sunt: ciclice sunt:

• invazia, – cu debutul bolii brusc, gradat sau lent;

• perioada de stare – cu manifestările esenţiale ale bolii (simptome, sindroame, etc.);

• perioada de declin;• perioada de convalescenţă

– foarte importantă pentru bolnav, care necesită o îngrijire atentă pentru prevenirea revenirii bolii (recădere, reşută),

– predispoziţia la complicaţii, trecerea în starea de cronicizare a bolii.– supravegherea atentă a acestei perioade asigură recuperarea şi

readaptarea bolnavului.

• Terminarea bolii infecţioase se poate face prin – vindecare (completă, incompletă), – cronicizare, – exitus

DIAGNOSTICUL BOLILOR INFECDIAGNOSTICUL BOLILOR INFECŢŢIOASEIOASE

• Este nevoie de un diagnostic rapid!– Cele mai multe boli sunt contagioase, un

diagnostic rapid impiedica raspandirea

– Unele boli sunt foarte grave si necesita un diagnostic rapid pentru supravietuirea bolnavului.

• Diagnosticul bolilor infecţioase rezultă din coroborarea – datelor anamnestice (inclusiv anamneza

epidemiologică), – examenului clinic complet – datelor de laborator, necesare stabilirii etiologiei

infecţioase.

• 1) Diagnosticul epidemiologic: – preciza existenţa principalelor verigi ale procesului

epidemiologic (izvorul epidemogen, căile de transmitere şi starea de receptivitate a bolnavului precum şi factorii epidemiologici secundari), specifice pentru boala suspectată.

• Astfel pentru depistarea sursei posibile de infecţie este important de a se lămuri dacă:– în familie, colectivitate, la locul de muncă au existat îmbolnăviri, şi de

care?;– a vizitat (sau a fost vizitat) de persoane bolnave?;– a făcut deplasări în alte localităţi (sau ţări), şi care era starea epidemică

în acea regiune?;– în locuinţă să existe animale domestice (sau peridomestice), în cazul

suspicionării unei zoonoze?,– prin profesiunea sa a venit în contact cu surse de infecţie umane sau

animale, sau produse contaminate?

• Pentru depistarea căilor posibile de transmitere (digestive, respiratorii, cutanate etc) ne interesează urmatoarele aspecte:– dacă a consumat alimente sau a băut apa din aceeaşi surse cu

alte persoane şi dacă acestea au prezentat semne clinice similare;

– daca a venit în contact cu vreun bolnav cu leziuni cutanate sau mucoase (piodermite, boli veneriene), sau dacă a manipulat obiecte, veselă, rufărie, cărţi de la bolnavi sau produse de la animale bolnave (carne, lână, piei, etc.);

– dacă a făcut tratamente parenterale sau transfuzii de sânge, tratamente stomatologice în ultimele 6 luni;

– dacă a fost înţepat de artropode hematofage (păduchi, ţânţari, căpuşe) sau dacă locuieşte în regiuni în care acestea există

• Pentru evaluarea stării de receptivitate (imunitate) a bolnavului ne interesează:– ce boli infecţioase a mai avut şi la ce vârstă?;– dacă a făcut vaccinarile obligatorii (şi cele facultative), când a

fost ultimul rapel?;– dacă a făcut chimioprofilaxie sau antibioticoprofilaxie

antiinfecţioasă (când şi în ce scop) ?.

• De asemenea este importantă stabilirea factorilor secundari favorizanţi: – vârstă, – profesiune, – stare de nutriţie, – locul de muncă, condiţii de muncă, – starea de igienă a locuinţei, aprovizionarea cu apă, etc

• 2) Diagnosticul clinic: – are la bază anamneza şi examenul clinic amănunţit, menite a descoperi

sindroamele frecvent întâlnite în bolile infecţioase şi care izolat sau combinate, conduc firul diagnosticului către un grup de boli (meningite), sau către o boală bine individualizată (rujeolă, oreion, erizipel).

• Aceste sindroame sunt:– sindromul febril;– sindromul eruptiv;– sindromul anginos;– sindromul respirator;– sindromul gastroenteritic, enterocolitic;– sindromul icteric;– sindromul meningean şi encefalitic;– sindroame grave „ameninţătoare de viaţă”:

• şocul infecţios (septic sau toxico-septic, endotoxinic, hemoragic), • sindromul de deshidratare acută, • insuficienţele acute de organ (renală, respiratorie, cardiacă, hepatică),

• 3) Diagnosticul de laborator: – are o importanţă deosebită în bolile infecţioase. – sunt boli în care primordial este diagnosticul clinic

(rujeola, varicela, erizipelul, etc.), – marea majoritate necesită investigaţii de laborator

pentru confirmarea suspiciunii.

Strategia diagnosticului de laboratorStrategia diagnosticului de laborator

• a) evidenţierea agentului patogen sau a antigenelor specifice din produsele patologice ale bolnavului prin:– frotiuri directe, colorate cu albastru de metilen, Gram, Ziehl-Nielsen,

sau coloraţii speciale;– culturi pe medii artificiale (uzuale, speciale), pe linii celulare (culturi

de ţesuturi) pentru virusuri şi inoculări la animale de laborator

• Produsele patologice cercetate sunt:– sângele: frotiu şi picătură groasă (malarie şi alte infecţii), hemoculturi,

arterioculturi, meduloculturi;– secreţiile cutaneo-mucoase: plăgi, abcese, vezicule, pustule, exsudat nazo-

faringian, otic, puroi, secreţii vaginale/uretrale, etc.– lichide extrase din cavităţi seroase: LCR, lichid pleural, pericardic, peritoneal,

sinovial, etc.;– excrete diverse: spută, lichid de vărsătură, bilă, urină, materii fecale, etc.

• In infecţiile virale, decelarea antigenului specific are aceeaşi valoare cu evidenţierea agentului patogen, ea realizându-se prin următoarele metode: – imunofluorescenţa directă, cu seruri specifice;– hemaglutinarea directă;– imunodifuzia;– precipitarea prin difuziune în gel de agar;– ELISA;– contraimunelectroforeza (CIE);– testul radioimun (RIA);

• Folosirea anticorpilor monoclonali a dus la creşterea specificităţii şi sensibilităţii acestor metode.– tehnici de biologie moleculară (sondele genetice, reacţia în lanţ

a polimerazei, reamplificarea ADN);– cromatografia: detectarea de componente şi metaboliţi.

b) evidenţierea modificărilor în starea de imunitate a organismului prin:

1) reacţii serologice ce pun în evidenţă anticorpii ce apar în urma infecţiei (aglutinine, antitoxine, anticorpi neutralizanţi, fixatori de complement, etc.);

– reacţii de aglutinare: reacţia Widal (febra tifoidă), Wright (bruceloză), Weil-Felix (tifos exantematic), etc;

– reacţii de fixare a complementului: leptospiroze, boli virale;

– reacţii de hemaglutinare şi hemaglutinoinhibare: reacţia Hirst în gripă;

– testul de neutralizare.

Toate reacţiile serologice se efectuează pe seruri pereche, recoltate

la începutul bolii şi în convalescenţă, interpretarea lor făcându-se în

dinamică, creşterea de cel puţin 2-4 ori a titrurilor de anticorpi,

având semnificaţii diagnostice.

• 2) intradermoreacţiile de imunitate – testează anticorpii umorali – pun în evidenţă receptivitatea sau rezistenţa organismului la

infecţii în funcţie de prezenţa sau absenţa anticorpilor specifici; – exempu: reacţiile Dick (pentru scarlatină), Shick (pentru difterie);

• 3) decelarea claselor de imunoglobuline: Ig.M – semnifica o infecţie acută, iar Ig.G infecţie anterioară, încheiată, – ELISA, imunofluorescenţă, RFC;

• 4) anticorpii monoclonali – pot fi folosiţi în metodele imunologice citate (CIE, ELISA, RIA,

etc.), – se folosesc în mod obişnuit seruri policlonale obţinute pe

animale imunizate, ce conţin anticorpi faţă de diverşi determinanţi antigenici,

– folosirea anticorpilor monoclonali a rezolvat problema sensibilităţii şi specificităţii acestor metode.

– Anticorpii monoclonali se obţin plecând de la o unică clonă de celule limfoide, care posedă un mare grad de omogenitate moleculară şi cu o specificitate foarte limitată la un singur epitop antigenic, care a indus producerea sa.

• 5) reacţii ce pun în evidenţă sensibilizarea organismului faţă de agenţii infecţioşi – intradermoreacţiile de sensibilizare, ce testează imunitatea

celulară– ele pun în evidenţă reactivitatea schimbată a organismului de tip

imediat sau întârziat şi exprimă trecerea printr-o infecţie, deci este test de infecţie şi nu de boală.

– Virajul de la negativ la pozitiv arată că infecţia (boala) a fost recentă. Exemple: IDR la tularină (tularemie), brucelină (bruceloză), trichinelină (trichineloză), tuberculină (TBC), toxoplasmină (toxoplasmoză), Cassoni (hidatidoză), candidină (infecţii fungice) în diverse helmintiaze.

• 6) reactii imunologice prin detectarea de interferon gamma – QuantiferonTBgold– Quantiferon CMV

• c) citodiagnosticul – punerea în evidenţă a unor aspecte celulare caracteristice

folosind materiale celulare de la bolnav, recoltate din leziuni tegumentare sau amprente de pe mucoase.

– Exemple: • testul Tzanck executat în varicelă şi herpes, evidenţiază în

conţinutul elementelor eruptive, colorate Giemsa, aspecte caracteristice;

• rinocitodiagnosticul în care amprenta nazală diferenţiază gripa de guturai;

• citodiagnosticul rujeolei constând în executarea de frotiuri din secreţia faringiană sau nazală, evidenţiindu-se celule gigante, multinucleate caracteristice.

• Citodiagnosticul revărsatelor pleurale şi al LCR-ului oferă date preţioase în elucidarea diagnosticului.

• d) diagnosticul histologic – important în stabilirea diagnosticului prin puncţia-biopsie a

diferitelor organe (ficat, rinichi, plămâni, ganglioni limfatici, mucoasă digestivă şi respiratorie), supuse examenelor microscopice, de microscopie electronică şi tehnicilor histochimice

• e) teste de orientare nespecifică: – hemoleucograma, – VSH, teste de disproteinemie, – teste enzimatice, proteina C reactivă (beta globulina ce apare în

afecţiuni inflamatorii, neoplasme, necroze),

• f) examinări paraclinice, fără de care este imposibilă confirmarea diagnosticului:– examenul radiologic;– EKG;– EEG;– scintigrafie;– endoscopie;– examenul fundului de ochi;– ultrasonografie (ecografie);– tomografie computerizată;– rezonanţă magnetică nucleară.

ConcluziiConcluzii