Eseul si compunerile scolare

Reforma nu poate face abstracţie de experienţa predecesorilor, chiar dacă mulţi neagă acest lucru.

Tradiţia pedagogică românească înregistrază la inceputul secolului al XX-lea imperativul de „a se face aplicaţii şi a se dezbrăca învăţământul cât mai mult posibil de caracterul abstract şi pur teoretic”.13 În acest scop, Spiru Haret recomanda programe analitice care să asigure o corelaţie între discipline (premisă a interdisciplinarităţii?) şi o pondere mai mare obiectelor umaniste. După l925, bacalaureatul a fost reintrodus, iar liceul era gândit ca o „şcoală de elită intelectuală”. Nu ne propunem să reconstituim un istoric al învăţământului interbelic, dar se cuvine să subliniem că pedagogi ca I. Gabrea şi I. Găvănescu au făcut eforturi către accentuarea caracterului său formativ, educativ. I.Gabrea recomanda profesorilor să cunoască experienţa culturală a elevilor pentru a lega cunoştinţele noi de cele dobândite anterior sau la alte discipline şi să se asigure ore de reflecţie asupra cunoştinţelor dobândite.14 Intuim că locul compunerilor a devenit de-a lungul timpului din ce în ce mai important, dacă ţinem seama de faptul că şi în l899, în programa de limbă şi literatură română pentru învăţământul secundar, se afirma: „cursul de limbă română trebuie nu numai să facă pe şcolari să posede un număr de cunoştinţe, ci să-i deprindă a se servi de aceste cunoştinţe”.15

 

 

 

 

 

 

Astăzi, compunerile şcolare, indiferent de ciclul de învăţământ, sunt concepute ca „instrumente de folosire a sistemului limbii în actul viu al comunicării verbale” şi „mijloace de receptare creatoare a literaturii”.16

Chiar şi în literatura de specialitate, compunerea şi compoziţia sunt termeni sinonimi, dar, în realitate, compoziţia se referă la opera literară şi denumeşte „modalitatea organizării diferitelor elemente de ordin stilistic într-o structură unică şi semnificativă”17,

indiferent de gen, elementele ei fiind extensiunea temporală, ordinea, ritmul, motivarea. Compozoţia este şi un concept al retoricii, dar şi un rezultat al intuiţiei artistice.18 Compunerea este termenul de largă cuprindere desemnând „o lucrare şcolară asupra unei teme, exerciţiu complex prin care se realizează în cel mai înalt grad legătura dintre cunoştinţele de limbă şi literatură şi priceperile sau deprinderile practice corespunzătoare acestora, precum şi legătura dintre dezvoltarea gândirii şi dezvoltarea exprimării, orale sau scrise”19 (s.n.).

Distincţia merită subliniată o dată cu descendenţa literară a eseului scolar, care, desigur, este o compunere şcolară. Încă suntem tributari unei inerţii teoretice şi nu delimităm ferm graniţele eseului, acceptând echivocul unei sarcini de lucru care pune adeseori elevul în dificultate: „Alcătuiţi o compoziţie/eseu despre …”.

În cursul liceal, compunerea îmbină studiul ştiinţific şi creaţia, dar este predominant un o manifestare a creativităţii. A redacta o compunere presupune a parcurge nişte etape însuşite, exersate:

   preparare,

   incubaţie,

   inspiraţie,

   verificare20, respectând o tehnică a elaborării care include:

o       utilizarea corectă a limbii,

o       cultivarea observaţiei,

o       exersarea lecturii,

o       documentarea,

o       alegerea subiectelor,

o       dispunerea ideilor şi

o       realizarea elocuţiunii.

O compoziţie/„compunere” este o comunicare verbală fixată spaţial, un text care structurează un mesaj şi întruneşte mai multe standarde de textualitate, despre care am mai discutat:

   coeziune,

   coerenţă,

   intenţionalitate,

   informativitate,

   intertextualitate,

   contextualitate.21

Compunerea, după Constantin Parfene, reprezintă „un ansamblu frastic interrelaţionat, caracterizat de continuitatea şi stabilitatea sensului”22 (s.n.). E de la sine înţeles că manualele ar trebui să conţină elemente de textualitate şi transtextualitate, pentru ca elevul să cunoască şi să satisfacă aceste standarde.

 

 

 

 

Printre diferitele tipuri de compuneri, eseul aparţine celor scrise, redactate pe baza textelor studiate şi a experienţei23. (Puzzle eseistic . )

Eseul este acel tip de compunere considerat „un exerciţiu de realizare a educaţiei formal funcţionale […] o comunicare structurată în conformitate cu o anumită viziune şi într-un anumit scop, având o logică internă, integratoare […], un text bine organizat care comunică un fapt de natură intelectuală şi, implicit, un coeficient de natură subiectivă, aparţinând celui care comunică, determinat de un mod propriu de a gândi şi simţi, în raport cu realitatea.”24