epistemologie.perspectiva interdisciplinara, cu coperta, doc[1]

263
1

Upload: valentina-moise

Post on 22-Jan-2016

252 views

Category:

Documents


3 download

TRANSCRIPT

Page 1: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Epistemologie. Perspectivă interdisciplinară

1

Page 2: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Coordonatori: Maria NICULESCU

Nicolae VASILE

Cuvânt înainte

Cap. 1. Cercetarea ştiinţifica în economia cunoaşterii

Autor Maria NICULESCU

1.1. Cercetarea ştiinţifica în serviciul progresului

economo-social

1.2. Economia cunoaşterii si noile provocări ale

cercetării ştiinţifice

1.3. Contextul european al cercetării dezvoltării

Cap. 2. Introducere în epistemologie

Autor Maria NICULESCU

2.1. Cunoaşterea ştiinţifica

2.2. Accepţiuni ale epistemologiei

2.3. Diversitatea ştiinţelor

2.4. Ştiinţa epistemologiei sau epistemologia

ştiinţelor ?

Cap. 3. Originea cunoaşterii : controverse istorice

Autor Maria NICULESCU

3.1. Idealismul si percepţia realităţii

3.2. Rolul ratiunii în formarea si evolutia cunoaşterii

3.3. Empirismul si progresul ştiinţei

3.3.1.Originea cunoaşterii si cauzalitatea

3.3.2. Limitele inducţiei în validarea rezultatelor

cercetării

3.4. Criticismul lui Kant

3.5. Poziţionarea cercetătorului pe axa raţionalism

- empirism

Cap. 4. Paradigme epistemologice

contemporane

2

Page 3: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Autor Maria NICULESCU

4.1. Pozitivismul si originea cunoaşterii

4.1.1.De la empirism la pozitivism

4.1.2. Critici ale pozitivismului

4.2. Constructivismul

4.2.1. Originea cunoaşterii al constructivişti

4.2.2. Tipologia constructivismului

4.2.3. Modelarea sistemică constructivistă

4.3. Poziţionarea cercetătorului pe axa pozitivism -

constructivism

Cap. 5. Introducere în logica ştiinţei

Autor Nicolae VASILE

5.1. Logica si epistemologie

5.2. Axiomele si principiile logicii

5.3. Operatii logice

5.3.1. Notiunea

5.3.2. Judecata

5.4. Logica teoriilor

Cap. 6. Demersul unui proiect de cercetare: de idee la

restituirea rezultatelor

Autor Maria NICULESCU

6.1. Proiectul individual de cercetare : un demers creator si responsabil6.2. Demersul unui proiect de cercetare ştiinţifică

6.2.1. Faza exploratorie a cercetării6.2.2. Problematica cercetării

6.2.3. Operaţionalizarea cercetării

Elaborarea-realizarea programului

(protocolului) de cercetare

6.3. Metodologie de cercetare

6.3.1. Metodele generale de cunoaştere

6.3.2. Metode regionale de ceretare

Cap. 7. Contextul istoric si evoluţia ştiinţei

Autor Nicolae VASILE

7.1. Istorie si epistemologie

3

Page 4: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

7.2. Marile perioade ale istoriei ştiinţelor

7.2.1. Primele descoperiri şi invenţii 7.2.2. Perioada  dintre naşterea lui Hristos şi Revoluţia ştiinţifică 7.2.3. Revoluţia ştiinţifică7.2.4. Perioada marilor realizări din domeniul electromagnetic 7.2.5. Perioada marilor realizări din domeniul transportului7.2.6. Contribuţia României în ştiinţă şi inovare

 7.3. Relaţia ştiinţă, artă, cultură

7.3.1. Stiinta si arta – expresii ale creativitatii umane 7.3.2. Originile dualitaţii ştiinţă-artă 7.3.3. Complexitatea relatiei stiinta –arta-cultura

Cap. 8. Universităţile şi revoluţia ştiinţifică

Autor Radu Ştefan Vergatti

8.1. Originea învatamântului superior în Europa occidentală

8.2. Repere ale apariţiei si dezvoltării învatamântului românesc8.4. Universitatea si revolutia stiintifica

Cap. 9. Interdisciplinaritatea în cercetarea ştiinţifica

Autori Maria NICULESCU si Nicolae VASILE

9.1. Introducere

9.2. Teoria sistemelor şi utilizarea ei în ştiinţele

economice

9.2.1. Aspecte tehnice

9.2.2. Aspecte economice9.3. Analiza şi ingineria valorii

9.3.1. Aspecte teoretice

9.3.2. Consecinţe de piaţă ale aplicării metodei

analizei valorii

9.3.3. Aspecte economice

9.4. Teoria jocurilor

9.5. Teoria entropiei economice

9.5.1. Fundamente fizico-matematice

9.5.2. Aspecte economice ale entropiei

9.6. Aplicarea teoriei sistemelor şi entropiei în

psihologie

4

Page 5: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Cap. 10. Cercetarea ştiinţifică în ingineria electrică.

De la paratrăsnet la avionul electric

Autor Nicolae VASILE

10.1 Repere istorice cronologice la nivel internaţional 10.2. Contribuţia României în ingineria electrică

10.2.1. Perioada de pionerat

10.2.2. Perioada electrificării

10.2.3. Perioada începuturilor în electronică,

automatică şi calculatoare

10.2.4. Tendințe actuale:Globalizarea şi dezvoltarea durabilă cresc nevoia de electric

Cap.11. Cercetarea ştiinţifică în stiinta materialelor.

De la uneltele primitive la materialele inteligente

Autori Nicolae Angelescu si Nicolae VASILE

11.1. Omul – observator si beneficiar al solutiilor tehnice

oferite de natura

11.2. Cultura materială şi spirituală în perspectiva istorica

Cap.12. Consideraţii privind istoria ştiinţei economice. Reînnoiri în cercetarea relaţiei individ – societate

Autor Sorica SAVA

12.1. Ştiinţa economică – „cale de acces pentru

cunoaştere lumii „

12.2. Crearea şi evoluţia gândirii economice – reflexe ale abordărilor doctrinare12.3. Fundamente teoretice posibile ale creării şi

funcţionării economiei moderne

Cap.13. Ştiinţele de gestiune : de la gândirea carteziană la viziunea sistemică

Autor Maria NICULESCU

13.1. Originea şi evoluţia cartezianismului în ştiinţele de gestiune

13.1.1.Originea cartezianismului în ştiinţele de gestiune

13.1.2.Metoda carteziană în ştiinţele de gestiune

5

Page 6: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

13.2. De la cartezianism la o viziune sistemică

13.2.1. Este cu adevărat vina lui Descartes ?

13.2.2. Emergenţa viziunii sistemice în ştiinţele de

gestiune

13.3. Modelarea sistemică în ştiinţele de gestiune

13.3.1.Operaţionalizarea viziunii sistemice – un

exerciţiu mai degrabă declarativ

13.3.2. Modelul ECAR – o altă manieră de a înţelege

si formaliza complexitatea

Cuvânt înainte

Propunerea unui curs de Epistemologie într-un program doctoral ar putea fi percepută de

unii fie ca tardivă, fie ca redundantă, argumentându-se ca doctoranzii au parcurs deja

diverse etape integrative de cunoaştere de-a lungul parcursului lor universitar. O

asemenea percepţie ar ignora esenta unei teze , sensul muncii de cercetare doctorală,

care n-are ca finalitate sa furnizese un fel de vulgarizare schematică sau o sinteză rapidă

6

Page 7: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

a rezultatelor disciplinei în cadrul căreia îşi face teza, ci să contribuie si să demonstreze

progresul cunosterii stiintifice generat de lucrarea sa.

Doctorandul, ca orcie cercetator de altfel, preocupat de dinamica rapidă si complexă a

procesului ştiinţific, în care cunoasterea este într-o permanentă devenire, este interpelat

în permanantă : cum să poată aborda adevarul stiintific izvorât din cunoasterea savantă a

momentului ? cum să contribuie la o mai buna întelegere a dinamicii cunostintelor

stiintifice ? cum să contribuie la îmobgatirea cunoasterii, la progresul acesteia, etc.

Raspunsul cel mai apropriat este cel dat de teoria cunosterii stiintifice si a validitătii sale,

si anume de epistemologia ! Un demers care prezintă două avantaje : primul este acela

de a proceda la studiul critic exhaistiv al domeniului sau stiintific de interes ; al doilea de

a reflecta la originea cunostintelor stiintifice, la valoarea lor în trecut si la pertinenta lor în

zilele nostre, dar mai ales la devenirea lor.

Este raspunsul dat în istoria stiintei de mari filozofi si oamani de stiinta. Astfel, în 1970

filozoful Jean Piaget afirma deja că «  compararea teoriilor si atitudinilor generale pe cele

doua tarâmuri ala vietii si ale cunoasterii , nu se poate face fara o analiza si explicarea

notiunulor, altfel spus, fară o epistemologie a modurilor de cunoastere »1 . Asertiunea

unui asemenea erudit nu poate decât sa-i interpeleze pe doctoranzi si pe mentorii lor, pe

toti cei care sunt actori pe scena cercetarii, si sa-i incite la o reflectie centrată pe critica

stiintelor contemporane.

Tocmai tinând cont de acest cadru de reflectie, la care s-au adaugat preocuparile nostre

privind impactul rezultatelor cercetarii doctorale universitare asupra dezvoltarii, am

propus o prima forma a unui curs de epistemologie la Scoala doctorala a Universitatii

Valahia, în cadrul unui proiect europen2, destinat unui grup tinta interdisciplinar.

Implicarea în acest demers a unor cadre didatice universitare de formatie economisti,

ingineri, istorici, etc. (altele decât filozofia), carora le multumesc pe acesta cale de a se fi

asociat demersului nostru, este concretizarea convingerii că specialistii dintr-un anumit

domeniu sunt singurii în masură să reconstruiască istoria stiintei lor, să aducă raspunsuri

adecvate privind formarea cunostintelor, valoarea si utilitatea lor pentru societate.

Munca de cercetător presupune trecerea de la stadiul actual de cunoştinţe la un nou

stadiu mai bogat, mai complet, mai util evolutiei economico-sociale. Această necesitate

de a proiecta în viitor rezultatul dar şi efectele cercetării constituie de fapt o regulă

fundamentală a demersului ştiinţific. Câte descoperiri de-a lungul istoriei n-au făcut impas

1 Piaget, J., Psychologie et épistémologie, Ed. Gallimard, Paris, 1970

2 Proiect european PREDEX, Pregatire doctorala de excelenta pentru societatea cunsosterii., Universitatea alahia, 2010-2012,

7

Page 8: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

de acest imperativ, ocultând luarea în considerare a acestei viziuni proactive cu implicaţii

în sistemul social şi economic al unei comunităţi!

Dacă astăzi căutăm soluţii pentru a limita efectele nefaste asupra mediului produse de

automobile, materiale nucleare, etc... este în realitate pentru a diminua, în sfârşit,

pericolele generate de absenţa de “proiecţie în viitor” a rezultatelor anumitor cercetări.

Omenirea a întârziat cu un secol soluţia electrică! Va fi acelaşi lucru cu noile maşini care

facilitează despădurirea la scară mare în numeroase ţări în curs de dezvoltare! Si …

exemplele ar putea continua.

Înţelegem de ce cercetarea ştiinţifică intră azi în mod necesar într-un cadru de

interferenţe pozitive şi negative, care impune noi reguli de conduită ştiinţifică. Rolul

dascălilor este de a ridica la rangul de metodă ştiinţifică acesta proiecţie în timp şi spaţiu

ale efectelor cercetării. Tinerii cercetători sunt fără îndoială sensibili la acest demers,

deoarece, cum spunea filozoful francez Gaston Bachelard «când se prezintă culturii

ştiinţifice, spiritul nu este niciodată tânăr. El este chiar foarte bătrân, căci el are vârsta

prejudecaţilor sale. A avea acces la ştiinţă, înseamnă a întineri spiritual, a accepta o

mutaţie bruscă care trebuie să contrazică trecutul... »3

O lucrare de epistemologie ar putea interesa în fond orice dascal. Dacă cursurile

inaugurale ar incepe prin interpelari cognitive privind originea cunostintelor pe care le

transmit tineri generatii, privind valoarea si aportul posibil la integrarea tinerilor într-o

viata profesională respectabilă, privind contributia lor la progresul si devenirea comună,

poate parcursul unora ar lua o turnură mai benefică interesului tuturor.

Prof. dr. Maria Niculescu

„ Principala orientare a Strategiei europene 2020 este

de a crea valoare, a asigura creşterea prin cunoaştere…

într-o lume în care inovaţia face diferenţa, atât în produse,

cât si în procese, exploatând educaţia, cercetarea, economia numerica”

Comunicare Comisia europeana, 647/2009

Cap. 1. Cercetarea ştiinţifica în economia cunoaşterii

Autor Maria

NICULESCU

3 Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 1975

8

Page 9: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

1.1. Cercetarea ştiinţifica în serviciul progresului economico-social

Ştiinţa modernă este produsul istoric al unei înţelegerii din ce în ce mai profunde a naturii si

societăţii, al unor mutaţii, uneori radicale, în semnificaţia dată originii, funcţionării si

evoluţiei universului. Dinamismul producţiei de cunoştinţe ştiinţifice a furnizat umanităţii noi

abordări conceptuale si pragmatice, care au exercitat si exercită o influentă semnificativă

asupra comportamentelor umane si perspectivelor acestora.

Deşi umanitatea a fost dintotdeauna interesată de cunoaştere, practic din epoca pietrei,

producţia sistematică de cunoştinţe ştiinţifice s-a individualizat si instituţionalizat în cadrul

unei activităţi de sine stătătoare spre secolul al XVI. Filozoful englez Francis Bacon (1561-

1626) este unul din primii promotori ai cercetării ştiinţifice instituţionalizate, susţinând ca

ştiinţa poate si trebuie sa contribuie la cunoaşterea si stăpânirea naturii, la dezvoltarea

naţiunilor. Modelul ştiinţific promovat de Bacon a inspirat ulterior crearea Royal Society4 în

1662. Aserţiunea lui bacon formulată 1627 , potrivit căreia ”ştiinţa poate si trebuie să fie

organizată si aplicată … pentru ameliorarea condiţiilor de viată” îşi păstrează si azi întreaga

semnificaţie. Dacă Bacon a reprezentat un moment important în instituţionalizarea

cercetării, se înţelege de la sine ca el n-a fost singurul savant preocupat de finalitatea

ştiinţei. Ceva mai târziu, renumitul filozof francez Auguste Comte (1798-1857) situează de

asemenea ştiinţa într-un orizont social cu un impact dovedit asupra bunăstării sociale. După

Comte îmbogăţirea cunoaşterii nu este unica finalitate a ştiinţei; rezultatele acesteia trebuie

sa-si găsească utilitatea prin aplicarea în viaţa economică, socială şi politică.

In decursul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea s-au dezvoltat „academiile”, primele forme

veritabile de cercetare instituţionalizată (Academia de la Roma în 1609, Royal Society din

Londra în 1662, Academia de Ştiinţe din Paris în 1669, etc). Treptat, convergenta de interese

ştiinţifice cu cele economice si sociale a condus treptat în ţări europene ca Anglia si Franţa,

la crearea instituţiilor necesare expansiunii ştiinţifice si tehnice. In timpul celui de-al doilea

război mondial ştiinţa a fost mobilizată în profitul eforturilor de război. După război se

intensifică procesul de instituţionalizare a cercetării ştiinţifice, care căpăta noi dimensiuni,

prin conceperea unor noi sisteme de integrare a cercetării în strategiile naţionale de

dezvoltare si de apărare a statelor moderne.

Cercetarea ştiinţifică, ca activitate instituţionalizată are deci ca finalitate producerea de

cunoştinţe ştiinţifice, dezvoltarea si aprofundarea lor. Pe această bază cercetarea ştiinţifică

contribuie la explorarea, înţelegerea, explicarea, stăpânirea, etc naturii, astfel încât să

conducă „specia umană la o independenţă din ce în ce mai mare faţa de constrângerile

4 Royal Society, Societatea regală creată la Londra în 1660 si destinată promovării ştiinţei

9

Page 10: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

mediului înconjurător şi de hazard ”5. Ea se află, deci, pe deplin în serviciul altor finalităţi :

progres, dezvoltare, bunăstare.

Dea lungul timpului, cercetarea ştiinţifică a condus la inovaţii remarcabile în nenumărate

domenii, benefice umanităţii : creşterea duratei medii de viată (cu precădere în tarile

dezvoltate); creşterea sensibilă a productivităţii în industrie si în agricultură, respectiv a

producţiei globale; progresul tehnologiilor si utilizarea unor noi surse de energie ; punerea la

punct si diversificarea, uneori spectaculoasă, a produselor, tehnologiilor si a metodelor de

gestiune; dezvoltarea tehnologiilor bazate pe noile metode de comunicare si de tratare a

informaţiilor, etc. Unele dintre aceste inovaţii, cu particularizare pe domeniile ingineriei

electrice si a materialelor, sunt amintite în In cea de-a doua parte a acestei lucrari.

Nu trebuie însă sa trecem cu vederea ca exploatarea capitalului ştiinţific n-a avut numai

efecte benefice; ea a antrenat, în anumite cazuri, degradarea mediului, a provocat

catastrofe tehnologice, a contribuit la dezechilibrul si la excluziunea socială. Progresul

ştiinţific6 e cel care a făcut posibilă fabricarea armelor sofisticate de război, arme clasice sau

de distrugere masivă, precum si organizarea unor acţiuni teroriste fără precedent.

Ştiinţa, cercetarea ştiinţifică rămân însa pilonii progresului, condiţii indispensabile ale

dezvoltării durabile, sub toate aspectele sale : economice, sociale, culturale si de mediu.

Cercetarea ştiinţifică se bazează pe examinarea, sub diverse unghiuri, a problemelor legate

de materie şi viaţă, pe căutarea explicaţiilor privind fenomenele naturale si sociale. Ea se

sprijină, pe omul de ştiinţă, pe cercetător, pe libera sa reflecţie si analiză critică, pe

ansamblul realizărilor sale. Cercetătorul este cel chemat sa contribuie într-o maniera

originala la producţia de cunoştinţe ştiinţifice. Din punctul de vedere al gândirii critice, în

procesul de producere a cunoştinţelor ştiinţifice cercetătorul trebuie să urmeze o strategie

obiectivă de acces la real, dar totodată să încerce sa explice si acele transformări ale lumii

care-si au sursa în raporturile de forţe, în interesele contextuale. El trebuie deci să

evidenţieze şi să explice de ce o astfel de evoluţie se produce mai devreme decât alta, în

numele căror interese.

Cercetarea ştiinţifică acoperă o realitate eterogenă, fiind de regulă, structurată în :

cercetarea fundamentală – regrupează ansamblul activităţilor teoretice si empirice

care au drept obiectiv producerea de cunoştinţe noi cu privire la fenomene si

procese, precum si formularea si verificarea de ipoteze, modele conceptuale si teorii,

indiferent de perspectivele de aplicare ;

cercetarea aplicativă - activitatea destinată, in principal, utilizarii cunostintelor

stiintifice pentru perfectionarea sau realizarea de noi produse, tehnologii si servicii ;

5 René Thom, « La méthode expérimentale, un mythe des épistémologues”, în volumul «La philosophie des sciences aujourd’hui, » coordonat de Jean Hamburger, Ed. Bordas, Paris, p7. 6 UNESCO, Déclaration sur la science et l’utilisation du savoir scientifique, 1997

10

Page 11: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

cercetare tehnologică - formata din activitatile de inginerie a sistemelor si de

inginerie tehnologică, prin care se realizează aplicarea si transferul rezultatelor

cercetarii catre agentii economici prin introducerea si materializarea de noi

tehnologii, produse, sisteme si servicii, precum si perfectionarea celor existente. In

practica româneasca , acest tip de cercetare, intitulată dezvoltare tehnologică este

etapizata astfel7:

- cercetarea precompetitivă, ca activitate orientata spre transformarea

rezultatelor cercetarii aplicative in planuri, scheme sau documentatii pentru

noi produse, procese ori servicii, incluzand fabricarea modelului experimental

si a prototipului, care nu pot fi utilizate in scopuri comerciale;

- cercetarea competitivă, ca activitate orientată spre transformarea rezultatelor

cercetarii precompetitive in produse, procese si servicii care pot raspunde, in

mod direct, cererii pietei, incluzand si activitatile de inginerie a sistemelor, de

inginerie si proiectare tehnologica.

Distinctia dintre cercetare teoretică si aplicată nu semnifică o separare netă a acestora,

deoarece de cele mai multe ori există o continuitate între cele două tipuri de cercetare.

Interfaţa dintre cercetare si piaţă este asigurată de către inovare, ca activitate orientată

către generarea, asimilarea si valorificarea rezultatelor cercetării-dezvoltării in sfera

economică si socială. Procesul de inovare are doua forme :

- inovarea de produs - introducerea in circuitul economic a unui produs nou sau cu unele

caracteristici îmbunătăţite in mod semnificativ, astfel încât sa se ofere consumatorului

servicii noi sau îmbunătăţite.

- inovarea tehnologică - introducerea in circuitul economic a unui proces sau a unei

tehnologii ori ameliorarea semnificativă a celor existente, inclusiv îmbunătăţirea metodelor

de gestiune si organizare a muncii.

Un recent studiu european8 ierarhizează ţările Uniunii Europene în funcţie de „performanţa

inovaţiei”, », stabilită prin agregarea a 24 de indicatori cu semnificaţie în termeni de:

calitate a resurselor umane din cercetare, excelenta si atractivitatea sistemului de

cercetare, suportul financiar (public si privat), eficienta activelor intelectuale, efectele

inovării, etc. România ocupă în acest clasament european locul 24 din 27, înaintea Lituaniei,

Bulgariei şi Letoniei, făcând parte din grupul celor patru ţări cu performanţe modeste. In

ciuda acestei poziţii, regăsim în acest studiu european un rezultat încurajator pentru

România: rata anuala de creştere a performanţei inovaţiei se situează peste media

europeană a ultimilor cinci ani care a fost de 0, 85%. Provocările în domeniul cercetării-

dezvoltării rămân, far îndoială, importante pentru ţara noastră.

7 Legea nr. 324 din 8 iulie 2003, pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea

stiintifica si dezvoltarea tehnologică

8 Comisia europeană, Innovation Union Scoreboard 2011, pag. 4

11

Page 12: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

1.2. Economia cunoaşterii si noile provocări ale cercetării ştiinţifice

Epoca schimbărilor profunde pe care le trăim astăzi, bulversate de toate felurile de crize

(politice, economice, de mediu, de încredere, etc.) ne interpelează şi pun la încercare cadrul

conceptul al cercetării, al modelelor noastre de societate, al doctrinelor vehiculate printre

agenţii prezenţi la toate nivelurile de putere. Unii dintre aceşti factori care bulversează

lumea secolului XXI s-au forjat pe parcurs, pentru a se afirma astăzi ca şi factori

incontestabili al progresului, axa centrală a dezvoltării umane. Este vorba, în acest ultim caz,

de cunoaştere.

Relaţia complexă dintre cunoaştere si dezvoltare îşi are originea în negura timpului. Modurile

de producţie si producţia de cunoştinţe s-au aflat întotdeauna într-o corelaţie directă, mai

mult sau mai puţin explicita. Ţările care au înregistrat cel mai mare progres economic si

social sunt cele care au investit sistematic în producţia de cunoştinţe. Ele au elaborat si

aplicat politici structurate de cercetare, fixându-si ca obiective pe lângă dezvoltarea

activităţilor ştiinţifice si tehnologice, mobilizarea potenţialului public si privat în scopuri

economico-sociale si repartizarea acestuia în funcţie de priorităţi. Aceste politici s-au

concretizat în timp în rezultate tangibile. De exemplu, în SUA progresul tehnic a stat la baza

a 87,5% din creşterea economică înregistrată între 1909 si 1949. Si după război Statele

Unite au continuat să investească masiv în cercetare. Figura 1.1. de mai jos redă evoluţia

ponderii cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în PIB (cheltuielile totale, si cheltuielile pentru

sectorul spaţial si militar, finanţate din alte surse decât cele federale) în SUA, tara cu cea

mai importantă dinamică economico-socială 9.

9 B. Ambale, Ph. Askenazy, Introduction à l’économie de la connaissance, UNESCO, 2003, p. 3 ;

12

Page 13: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Fig. 1.1. Dinamica cheltuielilor de cercetare dezvoltare în SUA (sursa : OCDE, 2003)

La nivelul tarilor OCDE10, se remarcă aceeaşi corelaţia directă dintre efortul de cercetare

si nivelul de dezvoltare. Astfel, cea mai mare pondere a cheltuielilor de cercetare-

dezvoltare în PIB o înregistrează Japonia (3,1%), urmată de Germania (2,3%), Franţa

(2,18%) si Marea Britanie (1,83%). La nivelul Uniunii europene se înregistra o medie de

1,81% în 2009.

Efortul general de cercetare, material si uman, a fost însoţit de o diversificare a

instituţiilor de cercetare si a surselor de finanţare. In sectorul public, toate tarile si-au

creat institute naţionale de cercetare, orientate tematic, după caz, spre sănătate,

energie, mediu, noi, etc. Cea mai mare parte a cercetărilor cu finalitate economică este

efectuată însă în laboratoarele de cercetare industriala, finanţate de marile întreprinderi.

De asemenea, în anumite tari au înregistrat o importantă expansiune fundaţiile, care

finanţează atât cercetarea fundamentală cât si cea cu finalitate economică.

Cunoaşterea a fost dintotdeauna sursa progresului, aşa cum am arătat anterior. Se pune

pe buna dreptate întrebarea : ce s-a schimbat astăzi ? ce semnifică economia cunoaşterii,

sau mai precis economia bazata pe cunoaştere ? care sunt implicaţiile socio-umane ale

aceste evoluţii ?

10 OCDE, Organizatia pentru cooperare si dezvoltare economica

13

Page 14: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Azi, cunoaşterea a devenit azi axul central în funcţie de care se reaşează si se

restructurează economia si societatea în general. In 1996 OCDE definea economia

cunoaşterii ca tipul de economie „fondată direct pe producţia, distribuţia si utilizarea

cunoaşterii si a informaţiei”11. Alţi autori consideră economia cunoaşterii drept « un stadiu

al capitalismului în care se generalizează un model productiv particular organizat în jurul

complementarităţii organizaţionale si tehnologice între tehnologiile informaţiei si

comunicării, capitalul uman susceptibil de a utiliza aceste tehnologii si o organizare

reactivă a firmelor, care asigură utilizarea potenţialului productiv al primelor elemente”12.

Literatura de specialitate abundă de descrieri ale caracteristicilor economiei cunoaşterii.

Vom sintetiza mai jos punctul nostru de vedere privind caracteristicile economiei bazate

pe cunoaştere, reţinând aspectele esenţiale legate de contextul si obiectivele lucrării de

fată.

Forma de proprietate a constituit dintotdeauna caracteristică esenţială a definirii unui

anumit tip de economie, acesteia asociindu-i-se un anumit tip de resurse. In economia

agrară, resursa de bază o constituia pământul, în cadrul unui tip de proprietate

predominant imobiliară. In economia industrială, resurse de natură diversă sunt integrate

într-un sistem de proprietate, în care cea mobiliară este semnificativă. In economia

cunoaşterii, proprietatea intelectuală este cea care tinde sa joace un rol fundamental în

dinamica societăţii.

In această perspectivă, în economia cunoaşterii se produc mutaţii profunde în ierarhia

resurselor, în sensul că centrul de greutate se deplasează de la capitalul fizic, de la

resursele materiale, spre capitalul intangibil. Organizaţiile noii economii se bazează pe

elemente intangibile (cunoştinţe, abilitaţi, capital intelectual, capital social, no modele de

organizare si conducere, etc) si furnizează produse de ordin cognitiv, concretizate în

invenţii, brevete, mărci, licenţe, programe informatice, pregătire si abilitaţi superioare, etc

Abordată într-o viziune globală, sistemică, cunoaşterea este în acelaşi timp o resursă de

intrare în sistemul productiv, dar si o variabilă de ieşire. Noua cunoaştere se produce

pornind de la alte cunoştinţe, poziţionând actorii noii economii într-un cerc virtual al

cunoaşterii. Cunoaşterea, ca resursă, are deci anumite caracteristici particulare :

de „ non-rivalitate”, în sensul că ea poate fi utilizată de mai mulţi agenţi, fără sa

afecteze utilitatea pe care o procura fiecăruia, spre deosebire de resursele

materiale, care sunt caracterizate prin „rivalitate” (în sensul ca utilizarea lor de

către un agent împiedică utilizarea lor de către altul) ;

11 OCDE, Mesurer les économies fondées sur le savoir, 1996, p. 4. 12 B. Ambale, Ph. Askenazy, Introduction à l’économie de la connaissance, UNESCO, 2003, p. 3.

14

Page 15: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

nu intra în categoria resurselor „rare”, contrar resurselor fizice. Perspectiva

descoperirilor ştiinţifice este practic deschisă, nelimitată, cu întregul lanţ potenţial

de consecinţe asupra evoluţiei si dezvoltaţii umanităţii, amintit mai sus.

Din punct de vedere al valorii economice, preţul si costul unei noi cunoştinţe au o structura

particulară, în sensul ca se înregistrează un cost fix de producţie ridicat, chiar foarte ridicat

uneori, în condiţiile unui cost de difuzare si de reproducţie foarte scăzut, apropiindu-se

uneori de zero. Această structură particulara a costurilor are un incidenta directa asupra

volumului investiţiilor umane si financiare necesare realizării lor, precum si al pragului de

rentabilitate economică al instituţiilor producătoare de cunoştinţe ştiinţifice.

Factorul uman rămâne esenţial pentru funcţionarea eficientă a economiei cunoaşterii,

ceea ce presupune existenta unor agenţi cu capacitaţi particulare de învăţare, de asimilare

a noi competente, cu capacităţi cognitive care a le permită să se acomodeze cu progresul

cunoaşterii. Învăţarea, cercetarea, inovarea, noile tehnologii de informare si comunicare

sunt factorii determinanţi ai evoluţiei economiei bazate pe cunoaştere.

Noua «societate a cunoaşterii» face deci din cunoaştere, ca resursă endogenă a sistemului

economico-social, motorul creşterii economice, al progresului , prestigiului si bunăstării.

Aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice si tehnice proceselor de producţie a devenit o armă în

competiţia economică în contextul mondializării, un element cheie al strategiilor de

dezvoltare a întreprinderilor. Cunoaşterea a devenit deci un factor distinct de avantaj

concurenţial naţional şi un criteriu de apreciere a bogăţiei unei naţiuni.

Cunoştinţele ştiinţifice si tehnice reprezintă totodată o miza la nivelul fiecărei naţiuni,

deoarece ele reprezintă cale de asigurare a independentei la nivel sectorial (este vorba de

domenii strategice precum : energia, apa, informaţiile, comunicarea etc), dar si un

instrument de garantare a sistemului de apărare naţională.

Nu este deci întâmplător că societatea cunoaşterii este unul dintre proiectele far ale Uniunii

Europene. Este de asemenea una dintre priorităţile «Strategiei 2020 pentru o creştere

inteligentă, durabilă şi incluzivă», în măsură să ajute Uniunea europeană şi ţările membre să

atingă niveluri ridicate de ocupare a forţei de muncă, de productivitate şi coeziune socială. O

creştere inteligentă înseamnă accentuarea rolului cunoaşterii şi inovaţiei ca motor al

viitorului european, creşterea performanţei cercetării, promovarea transferului de inovaţie şi

cunoaştere în cadrul Uniunii. In viziunea acestui document programatic, cercetarea şi

inovaţia trebuie să fie la originea noilor produse şi servicii, sa favorizeze creşterea şi

ocuparea, să permită noi răspunsuri la provocările sociale actuale.

15

Page 16: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Procesul de edificare a economiei cunoaşterii nu este un proces uniform din punct de vedere

geografic, chiar si în cadrul unui complex regional cum ar fi Uniunea europeană.

Problematica acestui proces este diferită într-o ţară ca România, unde , de exemplu,

procentajul populaţiei ocupate în agricultură este încă de 25%, fată de o tară ca Franţa ,

unde acest procent este de numai 3% în prezent.

Cadrul strategic european 2020 recentrează politica europeană de cercetare pe domenii

cheie, în coerenţă cu noile provocări ale societăţii moderne, cum ar fi : schimbarea climatică,

eficacitatea energetică, eficienţa utilizării resurselor, sănătatea şi mutaţiile demografice,

metodele de producţie, amenajarea teritorială, etc, domenii rezultate in mare parte din

conceptele de dezvoltare durabilă şi globalizare. România trebuie să se încadreze în această

nouă dinamică europeană, ţinând cont de necesitatea de a-si adapta eforturile la contextul

actual, integrând totodată provocările naţionale specifice. Cercetarea ştiinţifică româneasca

trebuie înţeleasă în acest nou cadru, ca una din principalele forte ale progresului, de o

valoare operaţională si strategică incontestabilă pentru viitorul tării.

1.2. Contextul european al cercetării

Efortul european în domeniul cercetării si al cooperării ştiinţifice a acompaniat practic

întregul proces de integrare europeană. Astfel, prima etapă de construcţie europeană,

concretizată în crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui si a Otelului (1951) a fost însoţită

de lansarea, deja la acea vreme, a unui program european de cercetare în domeniul

cărbunelui si otelului, urmată în 1954 de crearea Consiliului European pentru Cercetare

Nucleară. Ulterior alte importante iniţiative au fost luate, care s-au finalizat cu crearea unor

centre si agenţii de cercetare sectoriala de anvergură europeană si internaţională.

Pentru ca Europa sa poată face fată competiţiei internaţionale, Comunitatea Economică

Europeană a lansat primul program de cercetare în anul 1970, iar începând din 1983

programele cadru pliuri-anuale de cercetare. Programele cadru pentru cercetare si

dezvoltare tehnologică (Framework Program) sunt programe de finanţare create de Uniunea

Europeana pentru a susţine si încuraja cercetarea ştiinţifica în cadrul „Spaţiului european de

cercetare”. Acestea au un rol esenţial în cercetarea pluridisciplinara si cooperarea în Europa.

Alături de programul cadru de cercetare, Uniunea europeană dispune de încă două

instrumente de sprijinire a cercetării si de impulsionare a economiei cunoaşterii : politica

de coeziune, finanţată din fondurile structurale si de fondurile de coeziune si programul

cadru pentru competitivitate si inovaţie. Politica si priorităţile europene în domeniul ştiinţei

si cercetării fixate de „Strategia Lisabona” în 2000, au fost subordonate dezideratului creării

unei zone europene a cercetării si inovării (ERA- European Research Aria), prin promovarea

16

Page 17: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

excelentei cercetării la nivel internaţional si prin transformarea cunoştinţelor în soluţii noi

de răspuns la nevoile societăţii. Strategia Lisabona 2000 fixase drept obiectiv major ca

Europa sa devină în 2010 economia bazată pe cunoaştere, cea mai dinamică si competitivă

din lume, capabilă sa genereze creştere economică, crearea de locuri de muncă si dotată de

o mai buna coeziune socială. In planul său de acţiune „Ştiinţă si societate”, lansat în 2001 în

vederea operaţionalizării la nivel european a strategiei Lisabona, Comisia europeana îşi

focalizase atenţia, la vremea respectivă, pe un număr limitat de acţiuni cu valoare adăugata

ridicată si cu impact la termen asupra realizării obiectivului central, si anume13 :

Promovarea educaţiei si culturii ştiinţifice în Europa

Ştiinţa si tehnologia urmau să devină, aşa cum se precizează în acest plan de

acţiune, mai familiare cetăţenilor. In acest sens se considera esenţială, întărirea

prezentei ştiinţei si tehnologiei în peisajul mediatic si pedagogic european, pentru a

stimula spiritul de întreprindere al tinerilor, precum si gustul pentru studii si o carieră

ştiinţifică.

Elaborarea unor politici ştiinţifice mai aproape de cetăţeni

Ştiinţa, tehnologia si inovaţia trebuie sa-si stabilească propria agendă în funcţie de

aspiraţiile si nevoile cetăţenilor europeni.

Punerea ştiinţei responsabile în centrul deciziei politice.

Nerealizate conform prevederilor, obiectivele Uniunii în domeniul cercetării-inovării rămân

prioritatea europeană în contextul internaţional actual, bulversat de crize si supus

constrângerilor noii economi bazare pe cunoaştere.

Actualul program cadru (al 7-le program cadru) continuă această misiune, fiind mai vast si

mai integrat decât programele precedente. Acoperind perioada 2007-2013, programul este

dotat de un buget de 53,2 miliarde de euro pentru o perioadă de 7 ani, cea mai importantă

alocare de fonduri pentru astfel de programe.

Al 7-le program cadru este orientat spre patru tipuri de acţiuni :

programul cooperare, favorizând proiectele de cooperare internaţionala în Uniunea

Europeana, precum si între Uniune si alte regiuni ale lumii ;

programul „idei” susţine cercetarea pura si explorarea în Europa, în scopul de a

dinamiza creativitatea cercetării europene ;

programul „persoane”, care mobilizează resurse importante pentru a diversifica

competentele si ameliora perspectivele carierei de cercetător în Europa ;

programul „capacităţi” destinat dezvoltării infrastructurilor de cercetare.

13 Commission européenne, Plan d’action. Science et société, 2002, p.7 ;

17

Page 18: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Al 7-le program cadru este cel mai vast si ca arie tematica fată de programele precedente,

cuprinzând 10 teme care corespund unor domenii de mare interes pentru ştiinţă si cercetare

: alimentaţia, agricultura si biotehnologia, tehnologia informaţiilor si a comunicaţiei,

nanoştiinţele, nanotehnologia, energia, materialele si noile tehnologii de producţie, mediul,

ştiinţele socio-economice si umane, securitatea. Obiectivele acestui program sunt, aşa cum

era de aşteptat, în sinergie cu strategia Lisabona, vizând continuitatea demersului

(stimularea creativităţii si excelentei, dezvoltarea potenţialului uman din cercetare,

aducerea cercetării ştiinţifice din spaţiul european la cel mai înalt nivel internaţional), dar si

cu noul Cadru strategic european 2020 (Strategia europeana 2020 pentru o  creştere

inteligentă, durabilă şi incluzivă )

Strategia europeana 2020 recentrează politica europeană de cercetare pe domenii cheie, în

coerenta cu noile provocări ale societăţii moderne, cum ar fi : schimbarea climatică,

eficacitatea energetică, eficienţa utilizării resurselor, sănătatea şi mutaţiile demografice,

metodele de producţie, amenajarea teritorială, etc. România trebuie să se încadreze în

această nouă dinamică europeană, ţinând cont de necesitatea de a adapta eforturile la

contextul actual, şi integrând provocări naţionale specifice.

Cercetarea ştiinţifica si inovarea sunt chemate sa contribuie la creşterea economică si la

ameliorarea gradului de ocupare a forţei de muncă, la creşterea competitivităţii, la crearea

un mediu economic sănătos, la întărirea coeziunii economice si sociale în regiune. Insa,

numai statele membre , printre care si România, deţin cheia unor strategii naţionale si a

unor acţiuni coerente de transformare a cercetării într-o pârghie a dezvoltării economiei

bazata pe cunoaştere, prin corecta stabilire a prioritarilor naţionale, determinarea nevoilor

de investiţii si finanţarea/cofinanţarea acestora, crearea cadrului de atragere si utilizarea

eficienta a fondurilor europene, etc. In contextul sprijinului financiar european, crearea unor

„rezervoare” de proiecte, fondate pe nevoile reale si pe valorizarea atuurilor locale este

calea transformării instrumentelor europene în factor real de progres în domeniul cercetării

dezvoltării si inovării.

Prin toate aceste politici si instrumente, Uniunea Europeana propune cetăţenilor o viziune

mobilizatoare privind maniera de adaptare la noul context internaţional, la noile nevoi,

pentru a prezerva prosperitatea, solidaritatea si securitatea generaţiilor prezente si viitoare.

Astăzi, majoritatea deciziilor politicilor conţin azi o dimensiune ştiinţifică si tehnologică. De

aceea, ele trebuie sa fie fondate pe opinii transparente si responsabile, pornind de la

cercetări etice. In acest cadru, se impune cu necesitate întărirea bazelor etice ale cercetării

ştiinţifice si tehnologice, evaluarea riscurilor inerente progresului si gestiunea responsabilă a

acestuia ţinând cont de „lecţiile” istoriei .

18

Page 19: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Bibliografie :

1. B. Ambale, Ph. Askenazy, Introduction à l’économie de la connaissance, UNESCO, 20032. J. Hamburger, La philosophie des sciences aujourd’hui, 1986, Ed. Bordas, Paris3. M.L. Gavard-Perret, Méthodologie de la recherche, Ed. Pearson éducation France, 20054. Maria Niculescu, Epistemologia ştiinţelor de gestiune, Suport de curs, Şcoala doctorala, Univ.

Valahia, 20095. Maria Niculescu, Epistemologia si managementul cercetării, suport de curs, proiect PREDEX,

Universitatea Valahia, 20106. Nicolae Vasile, Ştiinţa si prejudecaţi. După 20 de ani, Editura Electra, Bucuresti, 20117. Comisia europeană, Innovation Union Scoreboard 20118. Comisia europeană, Plan d’action. Science et société, 20029. Legea nr. 324 din 8 iulie 2003, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind

cercetarea ştiinţifica si dezvoltarea tehnologica

19

Page 20: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

„Cartea universului nu este scrisa,

aşa cum afirma Galileo Galilei, numai în limbajul

matematicii…si nici o carte despre fenomenele vieţii nu

se poate lipsi de noţiuni fundamentale si totodată dialectice

ca specie, nevoi,industrie, competiţie rezonabila, democraţie…”

Georgescu-Roegen, 1979

Cap. 2. Introducere în epistemologie

Autor Maria NICULESCU

Cu toate că filozofii au abordat cunoaşterea şi formarea cunoştinţelor ştiinţifice încă din

antichitate, constituirea propriu-zisă a filozofiei ştiinţei este situată de istorici spre

secolele XVIII-XIX. Până în secolul al XVIII-lea cele două cuvinte „ştiinţă” si filozofie” aveau

un sens foarte apropiat, erau considerate chiar sinonime: expresii precum „filozofia

ştiinţei”, „teoria cunoaşterii”, epistemologie nu erau utilizate14. De-abia în secolul el XIX-

lea începe sa se constituie un corp distinct de reflecţii specifice filozofiei ştiinţei.

Dezvoltarea acestora a fost favorizată de reunirea mai multor condiţii, printre care un loc

central îl ocupă revoluţia tehnico-industrială si dezvoltarea rapidă a ştiinţelor particulare.

Astfel, ştiinţa si tehnica înregistrau evoluţii rapide, cu salturi uneori spectaculoase, în timp

ce abordarea filozofică a marilor chestiuni ale existenţei nu parvenea la un real progres.

Datorită acestui ecart, au început sa apară unele disensiuni între filozofi si oamenii de

ştiinţa : cei din urmă au înţeles ca era necesar să consacre o parte din eforturile lor

reflecţiei asupra ştiinţei, metodelor si enunţurilor sale, unităţii si viitorului său.

Academicianul francez Jean Hamburger sintetiza într-o manieră foarte expresiva

semnificaţia acestor contradicţii : „De aproape doua secole, cele două surori, altădată

intim legate, ştiinţa si filozofia se despart. Filozofii le reproşează oamenilor de ştiinţă că

îndrăznesc să filozofeze fără sa cunoască gândirea profundă a lui Kant, Hume sau

Wittgenstein. Oamenii de ştiinţa sunt în dezacord cu ezoterismul aparent al discursurilor

filozofice, si când e vorba de o carte de filozofia ştiinţei, sunt tentaţi sa o închidă

exclamând : iată un om ale cărui idei ar fi mai clare dacă ar veni să petreacă câteva luni

cu mine în laborator”15 . Oamenii de ştiinţă sunt unanimi în a recunoaşte că ştiinţa

contemporană furnizează filozofilor o multitudine de noi informaţii si motive de reflecţie,

unele punând sub semnul întrebării propoziţiile filozofice tradiţionale.

14 S. Laugier, P. Wagner, Philosophie des sciences, Ed. Vrin, Paris2004, p. 815 Jean Hamburger, La philosophie des sciences aujourd’hui, Ed ; Bordas, Paris, p.1

20

Page 21: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Dar, percepţia propriei ştiinţe în devenire presupune stăpânirea şi integrarea în

raţionamentele şi judecăţile de valoare a teoriei cunoaşterii ştiinţifice, adică adoptarea

unui demers epistemologic. Fără a fi o metaştiinţă, epistemologia se situează la graniţa

dintre filozofie şi ştiinţă, ocupându-se de fundamentele acesteia şi propunând

cercetătorilor însăşi o reflecţie asupra propriei lor discipline şi a limitelor acesteia.

2.1. Cunoaşterea ştiinţifică

Realitatea nu este accesibila în mod direct, ea căpătând sens prin meditaţie, reflecţie si

ulterior prin limbaj. Interacţiunea cu realitatea este un date-vino continuu între fapte,

date concrete si reprezentările pe care omul este în măsură să le dea acestor fapte.

Cunoaşterea este procesul prin care omul, într-un context dat, dă sens lumii (reale sau

imaginare) pe baza de reprezentări (construcţii ideatice-cognitive si axiologice care dau

semnificaţie existentei si generează atitudini, angajamente, comportamente).

Cunoaşterea reuneşte ansamblul de cunoştinţe, teorii, credinţe, experienţe, etc prin care

omul îşi construieşte si reconstruieşte viitorul. Ea poate fi abordată, deci, dintr-o

multitudine de perspective : religioasă, filozofică, comună, ştiinţifică, morală, artistică,etc.

Reprezentarea „veridică” a realităţii reprezintă cunoaşterea ştiinţifică.

Scopul ştiinţei este acela de a ne releva existenta si proprietăţile entităţilor care nu ne

sunt accesibile decât prin inferenţă. Având în vedere valenţele multiple, ca si diferitele

sensuri ce-i sunt atribuite în limbajul curent, definirea ştiinţei constituie un exerciţiu

dificil, întotdeauna perfectibil.

Analizând complexitatea relaţiei cunoaştere-ştiinţă, filozoful francez Michel Foucault

(1951-1984) delimita ştiinţa, în lucrarea sa „Arheologia cunoaşterii” la „spaţiul în care

subiectul poate lua poziţie pentru a vorbi de obiectele cu care are de-a face…, la câmpul

de coordonare si de subordonare a enunţurilor, unde conceptele apar, se definesc, se

explică si se transformă…”16. La rândul său profesorul si filozoful francez Gaston

Bachelard (1884-1962) sublinia că întotdeauna cunoştinţele mobilizate de activităţile

cotidiene sunt distincte de cele de care teoriile ştiinţifice au nevoie, primele constituind

chiar obstacole epistemologice ale formarii cunoştinţelor ştiinţifice.

In „Legea entropiei si procesul economic” omul de ştiinţă american de origine română,

Georgescu-Roegen atrăgea atenţia că orice încercare de a defini ştiinţa printr-o singura

trăsătură este sortită eşecului; ştiinţa trebuie privită din mai multe puncte de vedere,

deoarece ea sintetizează „multiple lucruri splendide”. Evitând o definire restrictivă a

16 M. Foucault, L’archéologie du savoir, Ed. Gallimard, Paris, 1969, p.65

21

Page 22: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

ştiinţei, el precizează că aceasta are drept „causa materialis” cunoştinţele acumulate în

societate, totalitatea propoziţiilor descriptive accesibile membrilor comunităţii si socotite

a fi adevărate în conformitate cu criteriile de valabilitate existente în perioada avuta în

vedere »17 Georgescu-Roegen pune accentul în „ecuaţia” de mai sus pe universalitatea si

verificabilitatea caracterului ştiinţific al cunoştinţelor.

În învăţământ şi în disciplinele umaniste, ştiinţa este considerată un demers intelectual

particular si definită ca : „ansamblul de cunoştinţe având un obiect determinat şi

recunoscut, şi o metodologie proprie; domeniu organizat de cunoştinţe.”18 O definiţie mai

apropiată de obiectivul lucrării de fată, care integrează dezvoltări utile demersului

epistemologic este cea potrivit căreia „ştiinţa reprezintă ansamblul cunoştinţelor, studiilor

de o valoare universală, caracterizate printr-un obiect (domeniu) şi o metodă determinate

şi bazate pe relaţii obiective verificabile."19 Vom reţine prin urmare această definiţie

deoarece vizează ansamblul cunoştinţelor cu o valoare universală şi asociază termenului

„ştiinţă” o anumită formă de rigoare şi obiectivitate, considerate esenţiale. Definiţia citată

mai sus menţionează că ştiinţa se bazează pe relaţii verificabile, ceea ce înseamnă că

poate exista o confruntare cu faptele şi în acelaşi timp un control al coerenţei interne a

cunoştinţelor.

Profesorul francez Gilles Granger retine în lucrările sale trei caracteristici principale ale

ştiinţei, si anume20:

- ştiinţa vizează o realitate printr-o cercetare constantă, laborioasă şi totuşi creativă

a conceptelor orientate spre descrierea sau organizarea datelor rezistente la

„fanteziile” noastre;

- scopul final al ştiinţei este de a descrie, de a explica, de a înţelege şi nu în mod

direct de a acţiona;

- ştiinţa se preocupă constant să producă criterii de validare a noilor cunoştinţe.

Ştiinţa nu trebuie percepută ca un edificiu abstract de concepte bine construite şi ipoteze

verificate în mod corespunzător, ci ca fruct al intereselor umane. Rezultanta procesului,

pentru a fi raţională, nu trebuie să se reducă la singura dimensiune logică. În această

perspectivă, ştiinţa nu este aşadar, decât o ideologie printre altele posibile, o modalitate

de a vedea şi de a face lucrurile...21 . Ştiinţa este modalitatea de instituţionalizare a

„adevărului” în baza atributelor de putere conferite de puterea comunităţii ştiinţifice, a

autorităţii unor personalităţi sau de puterea unor decizii colective (congrese, întruniri,

17 Georgescu Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979, p.79.18 Le petit Robert, 1996, p. 205119 Le petit Robert, 1996, p. 205120

Granger, G., La science et les sciences, Paris, Presses Universitaires de France, 127 p., 1995.21 Nadeau, L’épistémologie comme idéologie Université de Montréal, 1983

22

Page 23: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

etc). Aşa cum spunea M. Foucault22 ştiinţa instituie monopolul de a vorbi în numele

adevărului.

Această instituire a adevărului necesită, după Bachelard, crearea unui „spirit ştiinţific »23,

care presupune cercetarea constantă, laborioasă şi creativă a conceptelor, a căror primă

sarcină este aceea de a «face reprezentarea geometrică, adică de a desena fenomenele

şi de a ordona evenimentele decisive ale unei experienţe ». În formarea sa individuală,

spiritul ştiinţific trece în mod necesar, în concepţia aceluiaşi filozof 24, prin următoarele

trei stadii (stări):

- stadiul concret, unde spiritul se amuză cu primele imagini ale fenomenului ...

cântând curios atât unitatea lumii cât şi bogata diversitate;

- stadiul concret-abstract unde spiritul adaugă la experienţa fizică scheme

geometrice... ;

- stadiul abstract în care spiritul produce informaţii...în mod voluntar desprinse din

experienţa imediată, chiar şi în polemică deschisă cu realitatea primară...

În concluzia teoriei sale asupra spiritului ştiinţific, Bachelard considera ştiinţa ca fiind

«estetica inteligenţe».

2.2. Accepţiuni ale epistemologiei

Etimologic, cuvântul epistemologie are ca ascendenţă cuvintele greceşti epistêmê

„ştiinţă” şi logos „studiu”. Semnificaţia filosofică a termenului «epistemologie», diferă de

la un autor la altul, integrându-se totuşi în cadrul iniţial circumscris de etimologia

cuvântului. De asemenea, literatura de specialitate abundă de nuanţe apropiate, cu

termeni foarte asemănători cu cel al epistemologiei: filosofia ştiinţelor, teoria cunoaşterii,

istoria ştiinţelor...

Potrivit accepţiunii anglofone, «epistemology» este o ramură specializată a filozofiei care

studiază teoria cunoaşterii. Acest termen a fost utilizat pentru prima dată în 1856 de

către James Fréderic Ferrier (1808-1864) pentru a traduce «Erkenntnistheorie»25 sau

teoria cunoaşterii. Termenul francofon «épistémologie» apare pentru prima dată26 în

1901, în traducerea cărţii lui Bertrand Russell intitulată «Eseu despre fundamentele

geometriei». În conotaţia sa francofonă, cuvântul înseamnă studiul teoriilor ştiinţifice.

Diferenţa dintre aceste două accepţiuni se referă, prin urmare, la atenţia dată cunoaşterii

ştiinţifice mai degrabă decât cunoaşterii generale.

22 Hoffman,O., « Managementul si epistemologia cercetării, Suport de curs, Univ. Valahia, 201123 Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, 1975, discours préliminaire24 Idem, p. 825 Barberousse, A. et Alli, Epistémologie & histoire des sciences, Ed. Vuibert, 2010, p 6726

23

Page 24: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

«Epistemologia» şi «filosofia ştiinţelor» rămân cu toate acestea, două concepte foarte

apropiate şi, uneori, dificil a se distinge în utilizarea curentă a limbajului filosofic. Sub

diverse aspecte (cercetări specifice: de ordin istoric, cum ar fi arheologia cunoaşterii a lui

Foucault ; sau psihologic, cum ar fi epistemologia genetică a lui Piaget) epistemologia şi

filosofia ştiinţelor se suprapun fie în totalitate, fie parţial şi, prin urmare, sunt dificil de

definit separat.

Profesorul canadian R. Nadeau considera că epistemologia «studiază de manieră critică

metoda ştiinţifică, formele logice şi modurile de inferenţă... utilizate în ştiinţă, precum şi

principiile, conceptele fundamentale, teoriile şi rezultatele diferitelor ştiinţe, pentru a

determina originea lor logică, valoarea şi obiectivul lor»27. Această definiţie sugerează

câteva întrebări fundamentale pe care trebuie să şi le pună toţi cei care au ca finalitate a

muncii lor producţia de cunoştinţe:

- ce este cunoaşterea?

- care este originea cunoaşterii?

- care este baza ştiinţifică a cunoaşterii?

- care este caracterul cunoştinţelor noastre (continuu sau discontinuu) ?

- etc.

Răspunsurile la aceste întrebări reprezintă structuri intrinseci ale problematicii

epistemologiei. Potrivit aceluiaşi autor, putem integra în cadrul epistemologiei si întrebări

legate de metodologia de producere a cunoaşterii. Jean Piaget, dimpotrivă, consideră

metodologia ca un aspect distinct de aceasta, care se inserează între logică şi

epistemologie.

Epistemologia acoperă, prin urmare, tipuri majore de întrebări legate de:

- logica ştiinţei: identificarea şi analiza problemelor de logică, de validitate şi de

structura a teoriilor ştiinţifice (cum se formalizează o teorie? care este statutul

logic al unei teorii? care este valoarea unei teorii? care este raportul dintre teorie

şi legi, etc.;

- semantica ştiinţei: analiza problemelor de semnificaţie şi de adevăr: care este

domeniul de aplicare a unui anumit concept? ce relaţie poate fi stabilită între

observaţie şi teorie? există concepte empirice şi concepte teoretice, cum se

interpretează statisticile, etc.;

- metodologia ştiinţei: studiul metodelor care permit formarea si dezvoltarea

cunoştinţelor ştiinţifice ;

- statutul cunoştinţelor şi de delimitarea între ştiinţă şi non-ştiinţă (problemă de

limită şi valoare a demersului ştiinţific).

27 Robert Nadeau, Vocabulaire technique et analytique de l’épistémologie, Paris, PUF, 1999, p. 209

24

Page 25: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Am reţinut această structură de interogări deoarece ea satisface, după aparerea noastră,

cel mai bine preocupările oamenilor de ştiinţă din diferite domenii, altele decât filozofia,

preocupaţi de organizarea, structurarea si rezultatele demersului lor ştiinţific.

2.3. Diversitatea ştiinţelor

Unicitatea ştiinţelor versus pluralismul ştiinţelor a constituit de-a lungul timpului subiect

de controverse filozofice. Astfel, reprezentanţii pozitivismului logic, promovau ideea

unicităţii ştiinţelor sub egida fizicii, a unui vocabular ştiinţific univoc si a unor metode

comune de cunoaştere, de acces la realitate. Ştiinţele ar trebui, în aceasta accepţiune, sa

procedeze toate de aceeaşi maniera, sa folosească acelaşi limbaj.

Filozoful american Jeryy Fodor contesta acest reducţionism al ştiinţelor prin particulare la

fizica. El amintea că istoria ştiinţelor a arătat că o disciplină accede la statutul de ştiinţă

în măsura în care adoptă vocabularul fizicii, pe scurt, metoda experimentala si

simbolismul matematic. Dar legitimitatea unei ştiinţe provine tocmai din faptul că

obiectul său de studiu este diferit de cel al fizicii; ori, dacă reducem teoriile particulare la

teorii fizice, disciplinele particulare îşi pierd specificitatea si deci legitimitatea28.

Alţi oameni de ştiinţă au pus sub semnul întrebării simbolismul matematic. Astfel, fără să

conteste interesul instrumentarului matematic, Georgescu-Roegen atrage atenţia că

„ ….matematizarea integrală este imposibilă, că exisă cunoştinţe valabile chiar si fără

aritmetizare, si că o aritmetizare falsă este chiar periculoasă dacă este vândută drept

autentică”29

Oamenii de ştiinţă, în marea lor majoritate, sunt însă adepţii pluralismului ştiinţelor,

distingând astfel multe domenii ştiinţifice independente, în funcţie de modul particular de

interogare şi de câmpul de cercetare. Încă din antichitate, Aristotel (384-322 î.H.) clasifica

ştiinţele în : ştiinţe filozofice, ştiinţe practice si ştiinţe poetice. Autonomia diverselor

ştiinţe s-a afirmat în timp, sub influenţa dezvoltării ştiinţifice în general. Literatura

abundă în încercări de a actualiza în mod constant clasificarea ştiinţelor. Astfel, Francis

Bacon identifica subdiviziunile ştiinţei în funcţie de cele trei facultăţi ale spiritului:

memoria, imaginaţia, raţiunea. Dar, una dintre cele mai interesante clasificări este cea

propusă în 1830 de către Auguste Comte în „Curs de filosofie pozitivă”, în care distinge

şase ştiinţe fundamentale: matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, sociologie.

Interesul acestei clasificări este de a sugera o ordine de generalitate descrescătoare a

ştiinţelor, în sensul că fiecare ştiinţă integrează legile precedentei. De asemenea,

Auguste Comte susţine că această clasificare reconstituie istoria raţionalităţii spiritului

28 Fodor, J.,« De Viene à Cambridge. L’héritage du positivisme logique, Gallimard, Paria, 1980, p.4529 Georegescu-Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979, p. 87

25

Page 26: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

uman: spiritul ştiinţific ar fi apărut mai întâi în matematică şi astronomie, apoi ar fi atras

alte ştiinţe.

Filozoful german Wilhelm Windelband, identifica în lucrarea sa « Istoria si stiinta naturii »

(1894) doua mari clase de stiinte :

- stiinte nomotetice, care caută sa stabilească legi generale pentru stiinte susceptible

de a se reproduce;

- ştiinţe ideografice, care se ocupa dimpotrivă de singular, unic, non recurent (de

exemplu istoria).

În 1967, Jean Piaget(1896-1980), profesor si filozof elveţian, propunea la rândul su

împărţirea ştiinţelor pornind de la obiectul lor, în trei grupe majore:

- ştiinţe ale naturii (fizică, chimie, biologie), al căror obiect sunt materia şi viul;

- ştiinţe formale sau logico-matematice (matematică, logică, informatică), al căror

obiect are un caracter abstract;

- ştiinţe umane care au ca obiect comportamentul uman.

Ulterior, el a aprofundat această clasificare în „Epistemologia ştiinţelor omului” (1976),

ţinând cont de particularităţile epistemologice ale ştiinţelor, mai precis condiţiile

obiectivităţii lor, metodele lor de observare şi experimentare, precum şi relaţiile stabilite

între teorie şi experienţă. Astfel, Piaget identifică patru mari categorii de ştiinţe ale

omului30:

a) Ştiinţele „nomotetice” care urmăresc să identifice legi, fie în sensul de relaţii

cantitative relativ constante, fie în sensul general de relaţii normale sau de analiză

structurală. Este vorba de ştiinţe precum: psihologia, sociologia, ştiinţele

economice, demografia, lingvistica, etnologia. Potrivit lui Piaget, dincolo de

căutarea de legi, aceste discipline au o a doua natură fundamentală care le

diferenţiază de alte categorii de ştiinţe. Este vorba de metodele utilizate, care sunt

fie experimentarea strictă, fie experimentarea în sensul larg al experimentării

sistematice. Metodele de verificare, în acest caz, consistă în subordonarea

schemelor teoretice controlului prin experienţe. A treia caracteristică, este aceea

de a concentra cercetarea la un moment dat, numai pe câteva variabile.

b) Ştiinţele istorice, al căror scop este de a înţelege derularea tuturor manifestărilor

vieţii sociale de-a lungul timpului: fie că este vorba despre viaţa persoanelor ale

căror acţiuni marchează această viaţă socială, despre ideile pe care le-au avut,

despre tehnici şi ştiinţe, literatură şi artă, etc. Întrebarea care ar putea să se pună

în acest caz, ar fi să se stabilească dacă ştiinţele istorice constituie un domeniu

30 Piaget, J., L’épistémologie des sciences de l’homme, Ed. Gallimard, 1976, pag. 17-29

26

Page 27: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

aparte, susceptibil de a fi caracterizat prin proprietăţile pozitive şi specifice, sau

dacă pur şi simplu se referă la dimensiunea diacronică a altor categorii de ştiinţă.

c) Ştiinţele juridice

Trebuie remarcat faptul că sistemul de norme, de care se ocupă dreptul, se

distinge în principiul său de relaţiile cunoscute sub numele de „legi” în ştiinţele

„nomotetice”. Într-adevăr, o normă nu reiese din simpla identificare a relaţiilor

existente; norma prescrie o serie de obligaţii care rămân valabile chiar dacă

subiectul le încalcă sau nu le foloseşte. „Actele normative” care desemnează ceea

ce este normativ pentru subiect, fac obiectul de analiză pentru observator, care

studiază totodată conduita subiectului şi normele pe care le recunoaşte. Cu toate

acestea, atunci când în acest domeniu oamenii de ştiinţă procedează la studii de

fapte şi la analize de cauzalitate între comportamentele individuale şi normele

considerate, aceste studii au în mod necesar un caracter nomotetic.

d) Disciplinele filosofice care îşi propun să abordeze valorile umane, viziunea asupra

lumii, ţinând cont nu numai de cunoştinţele dobândite şi de analiza lor critică, ci şi

de convingerile şi valorile multiple ale omului în toate activităţile sale.

Alte încercări de clasificare a ştiinţelor au drept criteriu metoda specifică a unei anumite

ştiinţe, identificând:

- ştiinţele teoretice, fundamentale sau pure, bazate pe axiome şi demonstraţii

(matematică, logică, informatică), si care au ca obiect achiziţia de cunoştinţe noi;

- ştiinţele experimentale, care gravitează în jurul procesului de observare, de

formulare a ipotezelor, de verificare a ipotezelor printr-un protocol experimental.

O alta clasificare, care ia în considerare atât obiectul cât şi metoda, des întâlnită în ştiinţa

modernă, identifică două mari categorii de ştiinţe :

- ştiinţele exacte (sau dure), considerate ca fiind ştiinţe obiective, al căror obiect este

cuantificat şi metoda este raţională şi formalizată. Unii oameni de ştiinţă atribuie

acestor ştiinţe un caracter determinist şi o funcţie predictivă: odată stabilită legitatea

necesară dintre cauză şi efect, o ştiinţă exactă trebuie să permită prezicerea efectului

atunci când apare cauza, şi invers, permite să se ajungă la cauză atunci când efectul

este observat.

- ştiinţele umane (ştiinţele moi), care sunt în imposibilitatea de a stabili legităţi

obiective între acţiunile omului şi efectele acestora şi astfel, de a prezice cu exactitate

comportamentele umane. Obiectul ştiinţelor umane nu răspunde determinismului

absolut care guvernează fenomenele naturale. Economiştii, de exemplu, sunt în

măsură să explice a posteriori cauzele crizelor, dar nu le-au prevăzut niciodată cu

certitudine.

27

Page 28: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Atragem atenţia, totuşi, ca aceste clasificări care au o valoare relativă, deoarece în

realitate, dezvoltarea şi evoluţia fiecărei ştiinţe conduce la interferenţe necesare între

categoriile prezentate mai jos.

2.4. Ştiinţa epistemologiei sau epistemologia ştiinţelor ?

Una dintre problemele controversate în epistemologia contemporană se referă la nivelul

de poziţionare a discursului epistemologic. Unii situează epistemologie exclusiv la nivelul

general de cunoaştere, cu scopul de a găsi răspunsul la întrebarea: „Cum este posibilă

cunoaşterea?”. In timp, această întrebare s-a diferenţiat rapid într-o serie de preocupări

privind natura diferitelor forme de cunoaştere (filosofice, ştiinţifice, etc.), condiţiile de

obţinere a diferite tipuri de cunoaştere. Astfel, se remarcă trecerea treptată de la o

poziţie absolută „ce este cunoaşterea?”, la poziţii relative: „cum sunt posibile diferitele

tipuri de cunoaştere?”. Astfel, unii oameni de ştiinţă încearcă să orienteze dezbaterea

epistemologică la nivelul fiecărei specialităţi ştiinţifice, fără sa ignore sau să minimalizeze

interesul discursului general.

La primul nivel, după cum am menţionat mai sus, epistemologia se poziţionează în

filosofie, în conformitate cu originile sale. Această poziţie este apărată în primul rând de

către logicieni, epistemologia având ca obiect studiul analitic şi reflexiv al ştiinţei,

considerat ca o abordare de gradul doi ce examinează o activitate principală. Cu alte

cuvinte, epistemologia nu vizează progresul cunoaşterii sau explorarea domeniilor

empirice ci se concentrează deci asupra:

- formarii cunoştinţelor ştiinţifice în general,

- structurii conceptelor şi teoriilor ştiinţifice,

- procedurilor şi metodelor folosite de către oamenii de ştiinţă.

La nivelul fiecărui domeniu ştiinţific, epistemologia reprezintă un fel de extensie naturală

a domeniului respectiv: ea se regăseşte deci ca o epistemologie „regională” sau

epistemologie „internă”. Prima se raportează la cea de a doua, ca generalul la particular.

Atenţia acordată conţinutului ştiinţific specific diferitelor ştiinţe nu este în nici un caz

ruptă de problemele generale ele filozofiei cunoaşterii. Deja Kant, autorul „Criticii raţiunii

pure”(1781) recunoştea nevoia de a se sprijini pe o analiză a ştiinţelor particulare, in

special matematica si fizica, pentru a răspunde la întrebarea „ce pot cunoaşte ?. Ulterior,

a serie de alţi oameni de ştiinţă s-au poziţionat, printr-o modalitate sau alta, ca adepţii ai

epistemologiilor regionale.

Un rol important în orientarea dezbaterilor epistemologice spre disciplinele particulare l-a

avut Thomas Samule Kuhn (1922-1998), filozof, sociolog si epistemolog american. In

lucrarea sa de referinţa „Structura revoluţiilor ştiinţifice” (1962), marca un punct de

28

Page 29: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

cotitură în înţelegerea pe care oamenii de ştiinţă o aveau cu privire la propria lor muncă

şi la validitatea acesteia. Astfel, el argumentează şi încurajează abordarea

epistemologilor regionale: „Analiza conceptuală împinge de fapt la scrutarea

caracteristicilor generale ale abordării ştiinţifice; abordarea istorică favorizează

cercetarea particularităţilor „regionale”, proprii diferitelor ştiinţe şi diferitelor epoci”31.

La rândul său Jean Piaget, unul dintre cei mai mari epistemologi ai secolului XX, făcea

referire în cartea sa „Psihologie şi epistemologie” (1970) la trei tipuri distincte de

epistemologie : generală, genetică, cât şi ştiinţifică. În general, el consideră

epistemologia ca fiind „studiul formării cunoştinţelor valabile.... Aceasta este în mod

necesar de natură interdisciplinară, deoarece un astfel de proces ridică deopotrivă

probleme de fapt şi de validitate”32. Potrivit lui Piaget, prima regulă a epistemologiei

generale este aceea a colaborării dintre psihologii care studiază dezvoltarea Omului,

logicienii care formalizează etapele în această dezvoltare şi experţii din domeniul ştiinţei

considerate.

„Epistemologia ştiinţifică” este prezentată de Piaget drept teoria cunoaşterii ştiinţifice.

Aceasta se referă la studiul sistematic al procedeelor de investigare şi cunoaştere

inerente gândirii ştiinţifice, fără a se disocia totuşi de teoria filosofică a cunoaşterii în

general. Formarea unei epistemologii cu adevărat ştiinţifică necesită punerea problemelor

în aşa fel încât acestea sa poată fi rezolvate de către diferite echipe de cercetători,

independent de filosofia lor personală.

Întrebarea cu privire la evoluţia cunoştinţelor particulare, îşi găseşte răspunsul în

domeniul fiecărei ştiinţe, singura în măsură sa aprecieze dacă cunoştinţele sale

progresează sau bat pasul pe loc. În mod similar, într-un anumit domeniu de cunoştinţe

oamenii de ştiinţă pot conveni asupra rolului factorilor epistemologici în mecanismul de

producţie şi de îmbogăţire a cunoştinţelor: rolul şi tipul de raţionament, rolul experienţei,

al intuiţiei, al axiomelor, etc. Astfel, întâlnim la Piaget si conceptul de epistemologie

„internă”, care se referă la deplasarea discursului asupra fundamentelor unei ştiinţe, la

nivelul ştiinţei respective. Astfel, putem dezvolta epistemologia ştiinţelor dure

(matematica, fizica, etc.) dar si epistemologia ştiinţelor sociale şi umaniste, pentru că

„dezvoltarea şi semnificaţia epistemologică a oricărei ştiinţe sunt manifestări esenţiale

ale activităţii omului”33. Bachelard remarca la rândul său că unitatea ştiinţei, atât de mult

evocată, nu corespunde niciodată unei situaţii stabile si că este periculos de a promova o

epistemologie unitară.

31 Khun, T., «  La structure des révolutions scientifiques », Ed. Flammarion, Paris, 1972, pag. 24632 Piaget, J., « Psihologie şi epistemologie », Ed. Gallimard, 1970, p. 1533 Piaget,J., op. cit. p. 181

29

Page 30: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Orice dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice este un act colectiv, având propria sa istorie.

Istoria ştiinţelor, concepută nu doar ca o cronologie anecdotică a descoperirilor, ci ca o

istorie a gândirii ştiinţifice respective, ea însăşi prezintă un mare interes pentru

epistemologie. Cine ar putea realiza mai bine această reconstrucţie a istoriei unei ştiinţei

decât specialiştii acesteia? Cunoaşterea studiul precis al unei anumite ştiinţe particulare

de către specialiştii în domeniu este singura în măsură să aducă răspunsuri chestiunilor

epistemologice.

Tabelul de mai jos sintetizează, din raţiuni pedagogice, raportul dintre epistemologie în

sens general si epistemologia regională. Atragem însa atenţia ca este iluzoriu să se

încerce stabilirea unei linii clare de demarcaţie între cele doua niveluri de reflecţie.

Epistemologia

generala

• Cum este posibila cunoaşterea ?

• Epistemologia se poziţionează în filozofie

• Reprezinta studiul sistematic al procedeelor generale de

investigare şi cunoaştere inerente gândirii ştiinţifice

• Teorie susţinuta de logicieni

Epistemologia interna

sau regionala

• Cum sunt posibile diferitele tipuri de cunoaştere?

• Epistemologia este considerată ca o abordare de gradul

doi ce examinează formarea, evoluţia si valoarea

cunoaşterii într-un domeniu ştiinţific

• Epistemologia reprezintă un fel de extensie naturală a

domeniului respectiv

• Teorie susţinuta de filozofi precum T. Kuhn, J. Piaget, etc

si de o buna parte a oamenilor de ştiinţa

Fig.1. Raportul epistemologie generala – epistemologie regionala

Fiind adepţi ai teoriei epistemologilor regionale, vom dezvolta în această lucrare

problematica epistemologică a unor ramuri ale ştiinţei, precum ştiinţele tehnice,

economia si gestiunea, etc. Aşa cum se va putea constata, abordarea se va face dintr-o

perspectivă istorică, deoarece în nici o ştiinţa nu se pleacă de la zero, acumulările

ştiinţifice constituind „bogaţii„ ale domeniului. Totuşi, trebuie reţinut ca munca

epistemologului se deosebeşte de cea a istoricului ştiinţei. Aşa cum preciza Bachelard în

lucrarea citata anterior, „Istoricul trebuie sa ia ideile drept fapte. Epistemologul trebuie sa

ia faptele drept idei, si să le însereze într-un sistem de gândire. Un fapt prost interpretat

într-o epocă, rămâne un fapt pentru istoric. Pentru epistemolog devine un obstacol…”34

34 Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 1975

30

Page 31: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Indiferent de nivelul interesul abordării trebuie perceput de cercetător pornind de la

„sarcinile” asumate istoric de epistemologie35 :

- sarcina descriptivă: descrie relaţiile logice dintre enunţurile ştiinţifice ;

- sarcina critică : care vizează tocmai critica acestor relaţii , respectiv evaluarea

validităţii lor ;

- sarcina de consiliere a oamenilor de ştiinţă asupra deciziilor de luat cu privire la

diferitele modalităţi de organizare a relaţiilor, al căror ansamblu formează limbajul

ştiinţific.

Cu alte cuvinte, cercetătorul trebuie sa retină interesul formalizării riguroase a propoziţiilor,

relaţiilor, rezultatelor demersului lui ştiinţific, pornind de la tipul de raţionament acreat si

de la metodele ştiinţifice agreate.

Bibliografie :

1. Barberousse,A., et Alli, Epistémologie & histoire des sciences, Ed. Vuibert, 2010

2. Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 1975

3. M. Foucault, L’archéologie du savoir, Ed. Gallimard, Paris, 1969

4. Georegescu-Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979

5. Granger, G.-G., La science et les sciences, Paris, Presses Universitaires de France, 1995

6. Hoffman,O., « Managementul si epistemologia cercetării, Suport de curs, Univ. Valahia, 2011

7. Laugier,S., Wagner,P., Philosophie des sciences, Ed. Vrin, Prais,2004

8. Popper, K., Conjectures et réfutations, Payot, Paris, 1985

9. Piaget, J., L’épistémologie des sciences de l’homme, Ed. Gallimard, Paris,1976

10. Nadeau, R.,L’épistémologie comme idéologie Université de Montréal, 1983

11. Khun, T., «  La structure des révolutions scientifiques », Ed. Flammarion, Paris, 1972

12. De Viene à Cambridge. L’héritage du positivisme logique, Gallimard, Paria, 1980

13. Wacheux, Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris,1996

14. Dictionnaire d’histoire et philosophie des sciences, Paris, PUF, 1999

15. Le petit Robert, Paris, 1996

35 Laugier,S., Wagner,P., Philosophie des sciences, Ed. Vrin, Prais,2004, p. 295

31

Page 32: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

« Cunoaşterea realităţii este o lumină

care proiectează întotdeauna câteva umbre.

Ea nu este niciodată imediată şi simplă. Revelaţiile

realităţii sunt întotdeauna recurente. Realitatea nu este niciodată

ceea ce am putea crede, dar este întotdeauna ceea ce am fi putut gândi. »

G. Bachelard, 1975

Cap. 3. Originea si evoluţia cunoaşterii ştiinţifice

Autor Maria NICULESCU

Reprezentările propuse de ştiinţă, ca imagini imperfecte ale « realităţii», au stârnit

numeroase controverse de-a lungul timpului, au generat numeroase dispute de ordin

filozofic. Filozofii au recunoscut două tipuri de adevăruri, asociindu-se după caz, unuia au

altuia :

- adevăruri raţionale, care se bazează pe relaţiile între idei ;

- adevăruri empirice, bazate pe experienţe, pe relaţiile între fapte.

Diferitele paradigme epistemologice contemporane îşi au de fapt originea în

controversele filozofice istorice. Trecerea în revistă a unora dintre aceste controverse nu

este o abordare filozofică, ci una istorică, pragmatică, în măsură să facă legătura cu

ipotezele fondatoarea ale paradigmelor epistemologice contemporane, sa-i ajute pe

tinerii cercetători să înţeleagă si să adere la un curent sau altul credinţe, de presupuneri

teoretice si filozofice cu caracter general, sa-si formalizeze propria atitudine fată de

cunoaştere.

3.1.Idealismul si percepţia realităţii

Idealismul este un curentul de gândire adept al preeminentei formelor abstracte, a

spiritului asupra realităţii. In această accepţiune «realitatea» şi reprezentările sale, fizice

sau intelectuale, sunt în esenţă de aceeaşi natură („idei»), percepute ca fundamente ale

cunoaşterii. Fără a intra în detaliile intelectuale si controversele pe care le-a generat

acest curent, ne propunem o scurtă referire la gândirea idealistă antică, reprezentată de

Platon.

32

Page 33: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Considerat părintele idealismului, Platon (427-347 î. Hr.), el a construit un sistem de

gândire cu puternice repercusiuni în istoria gândirii occidentale, care constituie si azi

subiect de reflecţie. Ideile expuse de Platon în «Teoria celor două lumi», dezvoltă

complementaritatea relaţională si intelectuală a unei lumi sensibile cu cea a ideilor.

„Lume sensibilă” este lumea vizibilă în care trăim. Ea este afectată de schimbarea

repetitivă care antrenează o degradare ineluctabilă. Aceasta lume se compune din

percepţiile noastre directe (fiinţele vii şi obiectele), dar si din cele indirecte (umbre,

imaginile reflectate de oglinzi, la care am putea adăuga azi imaginile artificiale produse

cu ajutorul tehnicilor moderne). Cea de-a doua lume este cea a ideilor imuabile, care,

după Platon, este esenţa celei dintâi36. Ideile, în accepţiune platoniană, sunt arhetipuri ale

realităţii, în funcţie de care sunt formate obiectele din lumea sensibilă. Prin urmare,

lumea sensibilă derivă din lumea ideilor, este dominata de lumea ideilor.

Pentru a sugera ascensiunea spre idei, Platon foloseşte o soluţie particulară, concretizată

în celebra ”Alegorie a peşterii”. Oamenii, deţinuţi într-o peşteră, nu văd decât umbrele

lumii exterioare, proiectate pe fundalul peşterii. Cum ei ignoră adevărata origine a

umbrelor, sunt în incapacitatea de a înţelege cauza mişcării lor. Numai în momentul în

care li se permite să iasă din peşteră ei vor ajunge să înţeleagă rolul obiectelor fizice si al

luminii soarelui.

Referitor la originea ideilor, Platon consideră că percepţiile noastre asupra realităţii sunt

imagini degradate ale unei idealităţi originale. Potrivit teoriei „reminiscenţei sau a

anamnezei”, apărate de Platon, ideile nu provin din simţuri, ci sunt întotdeauna accesibile

în mintea noastră. El îşi ilustrează teoria cu ajutorul cunoscutului „Dialog al lui Menon”.

Tânărul sclav ignorant reuşeşte să rezolve o problemă complicată de matematică, ca şi

cum si-ar fi amintit de un adevăr îngropat şi uitat. Acest lucru ar însemna că ideile nu

sunt dezvoltate, ci „contemplate” de suflet în timpul şederii sale în lumea inteligibilă.

Platon subliniază astfel caracterul sigur, universal şi înnăscut al cunoaşterii.

Putem da, fără îndoială, o varietate de semnificaţii acestui text, printre altele, că achiziţia

de cunoştinţe necesită efort de învăţare, de acomodare, de înţelegere. Pentru a avea

acces la lumea exterioară, este necesar ca omul să se hotărască să rupă lanţurile, să iasă

din ignorantă şi sa acceadă la lumina produsă de lumea ideilor. Arta transmiterii

cunoştinţelor este de asemenea sugerată „ Omul liber nu trebuie sa înveţe nimic ca

”sclav”…lecţiile pe care le primim cu forţa nu rămân deloc”. Nu trebuie, bineînţeles,

ignorată semnificaţia politică, culturală, chiar religioasă a acestei alegorii. Lanţurile cu

care sunt legaţi deţinuţii semnifică credinţe, convingeri, prejudecaţi, ca si dificultatea de

a rupe cu aceste apriori. Alegoria exprimă, de asemenea, relaţia dintre peroanele care

36 Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 201, p. 5

33

Page 34: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

„ştiu” si care „nu ştiu”, valoarea si uneori dificultatea transmiterii cunoştinţelor, rolul

cunoaşterii în progresul individual si al umanităţii.

Prin filosofia sa privind cunoaşterea, Platon a rupt la epoca sa, cu teoriile senzualiste care

fac din simţ unica sursă de cunoaştere. Idealismul lui Platon împins la extrem în dialogul

lui Menon, lasă să se înţeleagă că a căuta şi a învăţa sunt doar forme de aducere aminte.

Aceste teorii au în mod cert o valoare istorică si de stimulare a gândirii. Dar, la nivelul

actual de cunoaştere, ele n-au o valoare pozitivă pentru ştiinţa modernă.

3.2. Rolul raţiunii în formarea si evoluţia cunoaşterii

Raţionalismul este curentul de gândire potrivit căruia orice cunoaştere valabilă, deci

cunoaşterea ştiinţifică nu poate fi decât rezultatul raţiunii. Raţionalismul a dominat

secolul al XVII-lea si a influenţat generaţii de gânditori din Europa occidentală. De la

Pitagora la Platon, trecând la Kant şi Descartes si Leibniz, susţinătorii acestui curent pun

pe primul plan rolul raţiunii formarea si evoluţia cunoaşterii.

Înlănţuirea ştiinţifică a mecanismului de producţie a cunoştinţelor la raţionalişti îşi are

originea în abstract, în lumea ideilor, a conceptelor (generalul) si se orientează spre

concret (particular). Prin urmare, raţionaliştii privilegiază raţionamentul deductiv (sau

analitic). Poziţiile raţionaliştilor sunt însă nuanţate, printre aceştia regăsindu-se :

- raţionaliştii dogmaticii, pentru care raţiunea deductivă este unica sursă de cunoaştere ;

- raţionaliştii moderni, care consideră raţiunea ca fiind o sursă primară de cunoştinţe.

Este important de reţinut că, pentru raţionalişti, experimentarea este exclusă din

mecanismul de producere de noi cunoştinţe. Experimentarea, sau interacţiunea cu

realitatea, inutilă şi superfluă pentru majoritatea raţionaliştilor, poate servi cel mult

pentru a verifica „ceea ce a fost deja dedus”.

3.1.1. Raţionalismul lui Descartes

Filozoful francez René Descartes (1596-1650) a marcat istoria ştiinţelor prin teoria sa care

susţine supremaţia raţiunii şi a rolului subiectului în producerea de cunoştinţe. În

concepţia lui, mărturisirile sensibile sunt improprii pentru accesul la lumea reală,

deoarece omul este victima simţurilor sale, „luând un obiect în locul altuia, un obiect în

locul unei umbre”, etc.

Cei doi piloni ai cunoaşterii sunt, potrivit lui Descartes, renumitul „cogito” , pe de o parte,

şi existenţa unei fiinţe supreme, a unui Dumnezeu «veridic», pe de altă parte. Conştiinţa

de sine este fundamentul filozofiei lui Descartes. Celebrul cogito «Gândesc, deci exist»,

este primul element, prima piatră pusă la edificiul cunoaşterii. Totuşi, singur, acest

„cogito” se va dovedi insuficient, după Descartes. Numai demonstrarea existentei unui

34

Page 35: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Dumnezeu «veridic», alături de „cogito”, va înlătura orice «îndoiala» (îndoiala constituie

adevăratul punct de plecare al filosofiei lui), va asigura accesul la cunoaştere si va

permite evoluţia acesteia. Certitudinea existenţei lui Dumnezeu este obţinută după un

raţionament bazat pe cauzalitate: o anumită fiinţă imperfectă (omul) nu poate fi sursa

ideii unei fiinţe perfecte, deoarece efectul nu poate conţine mai multă realitate decât

cauza. «Deci, Dumnezeu este cauza ideii pe care o am despre el»37.

Este important de reţinut că pentru Descartes ideile nu provin din simţuri: ideile se

găsesc în spiritul omului, orice om poartă în el germenii adevărului. Nativul joacă, deci, un

rol important în conceperea metodei ştiinţifice a lui Descartes; este „a priori”, prin urmare

independent de experienţă. Acest raţionalism deductiv va genera multe critici, în special

din partea reprezentanţilor empirismul inductiv.

În mod similar, problema raportului dintre suflet şi corp constituie la Descartes un punct

central, cu un impact major până în prezent, asupra filozofiei ştiinţei . Descartes a stabilit

o diferenţiere clară între cele două «substanţe» sufletul şi corpul, argumentând că putem

avea o cunoaştere clară şi distinctă a sufletului, independentă de corp. El descrie

«sufletul» ca fiind «rex cogitans», adică «ceva care gândeşte, care are îndoieli, care

afirmă, care neagă, care cunoaşte puţine lucruri, care le ignoră, care iubeşte, care urăşte,

care vrea, care nu vrea, care imaginează şi care simte»38. Opusul său este «rex extensa»,

care reprezintă lumea corpurilor exterioare. Această reală distincţie dintre corp şi suflet

nu se opune totuşi unirii lor: «dualismul» cartezian nu înseamnă că trupul şi sufletul sunt

complet diferite: există astfel «unele lucruri pe care le experimentăm în noi înşine, care

nu trebuie să fie atribuite doar sufletului, nici doar trupului, ci uniunii strânse care există

între ele» 39.

Descartes a marcat însa filozofia ştiinţei în general, precum si practica ştiinţifică cu

celebrul său «Discurs asupra metodei” publicat în 1637, ca prefaţă la «Tratatul lumii şi al

luminii”40 . Aşa cum preciza autorul, acest discurs propunea „o metodă pentru a conduce

bine gândirea şi a căuta adevărul în ştiinţă» . Structurat în sase părţi, discursul lui

Descartes dezvolta aspecte esenţiale pentru metoda ştiinţifică a acelei epoci, si anume:

consideraţii generale supra ştiinţei, principiile metodei, principiile morale pe care le-a

dedus din această metodă, fundamentele metafizicii, chestiuni legate de fizică, încheind

cu motivaţia scrierii acestei lucrări41

Descartes înţelegea prin metodă „drumul ce trebuia urmat pentru a ajunge la

cunoaşterea adevărului. Aşa cum preciza în lucrarea citată, a „ am luat într-o zi hotărârea

37 Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 2010, p. 738

Kunzmann et alii, Atlas de philosophie, Ed. Pochothèque, Paris 2010p. 10739 Petr Kunzmann et alii, op. cit, p. 10640 Descartes, R., Discours de la méthode et Méditations, Librairie de l’Hachette, Paris, 185741 Decartes, op. cit, pag.3

35

Page 36: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

de a studia eu însumi, de a utiliza toate forţele spiritului meu pentru a alege drumul pe

care trebuia sa-l urmez”42 .

Din numărul mare de percepte si principii oferite de logică, Descartes a reţinut patru, pe

care si-a propus sa le respecte cu stricteţe de fiecare dată43 :

- principiul evidentei : „de a nu considera nici o data ca adevărat un lucru , dacă nu-

l cunosc ca atare”;

- principiul analizei „de a diviza fiecare din dificultăţile pe care le examinez, în

atâtea parcele posibile, pentru a le rezolva mai bine ;

- principiul sintezei : „ de a conduce în ordine gândirea mea, începând cu lucrurile

cele mai simple si cel mai uşor de cunoscut, pentru a urca puţin câte puţin , pe

trepte, până la cunoştinţa cea mai compusă” ;

- principiul globalităţii „ de a face peste tot o revedere generala pentru a mă

asigura ca nu am uitat nimic”

Descartes considera că putem avansa în cunoaştere prin deducţie, o mişcare de gândire,

constând într-o serie de intuiţii înlănţuite, conectate prin raţionamente progresive.

Subliniem însă, ca interesului pentru metoda carteziană trebuie sa-i asociem o anumită

prudentă, deoarece principiile enunţate de Descartes acum aproape 200 de ani au

devenit azi insuficiente pentru a permite evoluţia cunosterii ştiinţifice într-o lume

complexă, plină de intercondiţionări. Punctul nostru de vedere va fi dezvoltat mai pe

larg în capitolul sase al prezentei lucrării

3.1.2. Criticismul lui Kant

În lucrarea « Critica raţiunii pure » Emmanuel Kant (1724-1804) a supus capacităţile

umane mobilizate în procesul cunoaşterii unei veritabile anchete44.

Emmanuel Kant neagă în mod deschis „ineismul” cartezian, afirmând că ceea ce

cunoaştem este un compus de ceea ce noi primim ca impresii şi de ceea ce propria

noastră putere de a cunoaşte produce lui însăşi. Stadiile cunoaşterii sunt percepute de

Kant în înlănţuirea lor logică: «orice cunoştinţă umană începe cu intuiţii, trece de la

acestea la concepte şi se încheie cu idei». Astfel, cunoaşterea ar depinde de structuri

înscrise a priori în spiritul uman care fac posibilă percepţia realităţii. În partea «Estetica

transcedentală», Kant susţine că timpul şi spaţiul se găsesc a priori la baza percepţiei

noastre sensibile, că posedă realitate empirică (validitatea obiectivă) şi idealitate

transcendentală (ele există ca o condiţie a intuiţiei noastre).

Kant face o distincţie clară între judecata analitică şi judecata sintetică, pe de o parte,

între forma apriori şi cea a posteriori ale judecaţii, pe de altă parte, considerând :

42 Descartes, op. ci. p.7 43 Descartes, op.cit. p. 11-1744 Kant, E., Critique de la raison pure, Ed. Gallimard, Paris, 1980, p.757

36

Page 37: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

- judecăţile analitice: ca propoziţii în care sunt legate două concepte doar pentru a

analiza (adică a explica) unul dintre cele două concepte. Este vorba de judecăţi

necesare şi a priori, dar care nu permit cunoaşterii să progreseze, căci nu ne

învaţă mare lucru;

- judecăţile sintetice: care aduc informaţii permiţând ştiinţei să progreseze. Ele

realizează sinteza a două concepte care nu sunt în mod obligatoriu legate indirect

prin intermediul unei experienţe sensibile.

Pentru Kant judecăţile sintetice şi apriori (ca teoremele matematice) sunt utile în ştiinţă şi

raţional legitime, concură la naşterea unei cunoştinţe, deoarece «gândurile fără conţinut

sunt vide, intuiţiile fără concepte45 oarbe». Condiţiile a priori ale oricărei cunoştinţe

ştiinţifice sunt: intuiţia (adică a priori şi neafectată de experienţă), anticiparea percepţiei

(toate obiectele cunoaşterii posibile trebuie să aibă un grad de influenţă asupra

sensurilor) şi analogiile experienţei care stau la baza legăturilor necesare între fenomene

în cadrul experienţei (permanenţa substanţei, succesiunea în timp, acţiunea reciprocă).

Trezit din somnul său dogmatic de Hume, după cum afirma Kant, el ajunge la concluzia

ca experienţa este impulsul necesar începerii oricărei cercetării ştiinţifice: « Nu există nici

o îndoială că toată cunoaşterea noastră începe cu experienţa ; căci pentru ce puterea de

a cunoaşte ar fi trezită şi pusă în practică, dacă aceasta nu s-ar produce prin obiecte care

grevează simţurile noastre … punând în mişcare activitatea noastră intelectuală…? În

funcţie de timp, nici o cunoştinţă nu precede experienţa noastră şi totul începe cu

aceasta”46  

Această poziţie a lui Kant privind legitimarea cunoaşterii ştiinţifice a avut consecinţe

majore în istoria ştiinţei, Kant plasând subiectul în centrul relaţiilor de cunoaştere,

atribuindu-i rolul de principal actor.

3.3. Empirismul si progresul ştiinţei

Contrar cartezianismului, pentru empirism, sursa oricărei cunoştinţe provine în principal

din experienţă. Pornind de la teoriile lui Bacon (1561-1626), Locke (1632-1704) şi Hume

(1711-1776), trecând prin cele ale lui Popper (1902-2009) şi, mai recent de la cele ale lui

Quinton, regăsim argumentul potrivit căruia ştiinţele progresează acumulând observaţii

din care pot fi extrase legi cu un raţionament inductiv (sau sintetic), care merge de la

concret la abstract.

45 E. Kant, citat în Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 201, p.1246 E. Kant, citat în Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 201, p.16

37

Page 38: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

3.3.1.Originea cunoaşterii si cauzalitatea

În special sub influenţa lui John Locke şi a lui David Hume, acest curent se desprinde

definitiv de teoria ideilor înnăscute: mintea umană este o tabula rasa, iar ideile sunt

elaborate treptat pornind de la date sensibile provenite din experienţă şi din activitatea

intelectuală. Empiriştii disting astfel, idei simple furnizate de senzaţii şi idei complexe,

furnizate de activitatea minţii. Experienţa rămâne piatra de temelie a cunoaşterii, punctul

de plecare pentru orice operaţiune intelectuală. Gradul de valabilitate a cunoştinţelor

depinde de potrivirea ideilor cu realitatea. De fapt, orice idee care nu se obţine dintr-o

impresie sensibilă este lipsită de semnificaţie şi trebuie deci abandonată.

Fără a nega rolul raţiunii, reprezentanţii acestui curent le atribuie un rol special în

formularea de legi, regularităţi, principii, pornind de la experienţe. Deducţia la empirişti

este doar o etapă temporară ce permite formularea unei ipoteze sau este folosită pentru

a simplifica descrierea tuturor observaţiilor realizate. Empiriştii oferă, de altfel, o mai

mare flexibilitate definiţiei termenului de raţionament, în special atunci când este vorba

despre raţionamentul inductiv. Într-adevăr, din moment ce numai experienţele contează

cu adevărat, raţionamentul este menit doar să genereze idei care vor provoca noi

experienţe. Prioritar este, din punctul lor de vedere, mai degrabă raţionamentul creativ,

decât cel riguros.

Pentru empirişti, lipsa de rigurozitate a unui raţionament nu împiedică în mod necesar

contribuţia la progresul cunoaşterii, întrucât singura rigoare veritabilă provine din

experienţă şi natura „n-are de dat socoteala raţiunii”.

Francis Bacon pe de altă parte, consideră că observarea unui număr foarte mare de fapte

particulare constituie fundamentul cunoaşterii. Pornind de la aceste observaţii, ajungem

prin inducţie, la formularea legilor generale.

În ceea ce priveşte cauzalitatea, Locke a lăsat-o în seama lui Dumnezeu: Dumnezeu

nefiind un fenomen pe care îl putem experimenta, deci este imposibil să căutăm cauza

fenomenelor. Potrivit lui Hume, experienţa nu oferă acces la relaţia de cauzalitate; ea ne

oferă o simplă succesiune de evenimente şi nu o relaţie cauzală. El nu situează, ca Locke,

relaţia de cauzalitate la nivel divin. Pentru a fi calificat ca fiind o cauză, un fenomen

trebuie, în concepţia sa:

- să fie anterior efectului presupus;

- să fie învecinat în spaţiu şi timp;

- să fi produs întotdeauna acelaşi efect în trecut.

Lucrările lui Newton (1642-1726), care acordau o importanţă deosebită experienţelor, au

contribuit semnificativ la răspândirea poziţiei empirismului. În prefaţa lucrării „Principia”

38

Page 39: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

din 1686, Newton preciza, de altfel, că observarea fenomenelor precede de obicei

demonstraţia. Aplicarea acestei metode i-a permis lui Newton şi contemporanilor săi să

descrie forţele în mecanică (în special cea a gravitaţiei) şi să construiască un model

corpuscular al luminii. Puţin mai târziu, Coulomb (1736-1806) va folosi aceeaşi metodă

pentru a pune în evidenţă forţa electrică, iar în Lavoisier (1743-1794) se va inspira din

lucrările lui Newton referitoare la lumină pentru a pune bazele chimiei moderne.

3.3.2. Limitele inducţiei în validarea rezultatelor cercetării

Pentru empirişti, inducţia reprezintă un argument logic care permite trecerea de la o serie

de observaţii singulare la un enunţ universal. Adevărul enunţurilor particular este deci

garantat de către experienţă, prin mărturia simţurilor, considerată ca fiind originea şi

baza cunoaşterii. Cu alte cuvinte, pentru empirişti există mai întâi faptele brute, urmează

apoi formularea unor ipoteze, care face obiectul unui test experimental pentru a o

confirma sau infirma.

Dar această reprezentare a demersului ştiinţific a fost puternic contestată, atât în ceea ce

priveşte argumentul său logic cât şi statutul observării. Criticile acestui curent pun

problema legitimităţii sale, şi în special asupra trecerii de la singular la general: câte

observaţii trebuie făcute? Care sunt experienţele relevante? Care ar fi procedurile

valabile care ar permite o astfel de trecere, de a legitima astfel cunoaşterea ştiinţifică şi

legile naturii formulate în acest fel?

Susţinătorii empirismului răspund la aceste întrebări, aducând ca argument cele trei

condiţii de îndeplinit pentru a asigura legitimitatea demersului:

- baza observaţională trebuie să fie constituită dintr-un număr foarte mare

de observaţii;

- observaţiile ar trebui să fie făcute într-o varietate de condiţii;

- legea universală dedusă din aceste observaţii trebuie să se aplice pentru

toate enunţurile observării.

Aceste argumente generează de fapt alte îndoieli si întrebări ca de exemplu, în cazul

bazei observaţionale : un număr foarte mare de observaţii nu înseamnă că se observă

toate faptele (ceea ce ar de altfel imposibil şi contra-productiv), ci o parte a faptelor. În

acest caz, cum se selecţionează faptele care trebuie observate, în funcţie de ce criteriu ?

Ce criteriu trebuie considerat semnificativ în raport cu fenomenul de observat ?, etc.

Unul dintre primii filosofi care a formulat critici inducţiei a fost Pierre Duhem (1861-1916)

în lucrarea sa «Teoria fizică, obiectul şi structura sa», în 1906. Potrivit lui Duhem, nu

există fapte brute, fapte pure. Astfel, „între fenomenele realmente observate într-un

experiment şi rezultatul acestui experiment, formulate de către fizician, se interpune o

39

Page 40: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

elaborare intelectuală foarte complexă care, ca o naraţiune de fapte, înlocuieşte o

judecata abstractă şi simbolică”.

Experienţa şi observarea sunt «theory-laden», adică faptele sunt inseparabile de o teorie,

din care acestea sunt saturate. Duhem definea teoria ştiinţifică ca fiind „un sistem de

propoziţii matematice care au ca scop să reprezinte cât mai simplu, cât mai complet şi

cât mai exact posibil un set de legi experimentale. Deci, este o reprezentare simbolică ...

o traducere a faptelor”47. Teoria precede prin urmare experienţa, şi orice selecţionare a

faptelor de observat se realizează de obicei pornind de la o ipoteză generală referitoare la

teoria căutată.

Această critică va avea consecinţe majore asupra metodei ştiinţifice: aceasta stabileşte

că o lege ştiinţifică nu poate fi înţeleasă independent de teoria generală care a produs-o

şi cu care formează un sistem. Acest principiu este ceea ce se numeşte holism: o lege

este tributară unui ansamblu de legi care alcătuiesc teoria şi aceasta se extinde până la

legile care au ghidat construirea de instrumente de măsurare care să permită, într-un

cerc vicios, să le verifice. Acest caracter holistic al oricărei legi ştiinţifice a avut

consecinţe asupra metodei experimentale.

Mai recent, filosofi precum Piaget, Bachelard sau Karl Popper, au formulat numeroase

critici ale inductivismului. Astfel, Popper contestă argumentarea logică, deoarece

inferenţa inductivă poate conduce la o concluzie falsă pornind de la premise adevărate. El

exemplifică poziţia sa pornind de la celebrul exemplul lebedelor: faptul că lebedele

observate sunt albe nu ne permite sa concluzionăm că toate lebedele sunt albe; ar fi

suficient să existe o singură lebădă neagră, neobservată din păcate, pentru ca o astfel de

concluzie să fie falsă.

În ceea ce priveşte statutul observării si relaţia teorie – experienţa, Bachelard preciza48 :

«Când observăm, suntem în „deja cunoscut”, după un dialog care durează timp de secole

între Lume şi Spirit, nu mai putem vorbi despre experienţe tăcute». Potrivit lui G.

Bachelard, observarea nu este niciodată o constatare „pura”, care sa nu integreze o idee

preconceputa, ci rezultatul unui „proiect”, unei voinţe de „reconstrucţie” a realităţii.

Spiritul ştiinţific nu se instruieşte decât în funcţie de obiecte pe care el le-a „construit”49

în prealabil. In abordarea oricărei teme, gândirea ştiinţifica este focalizată, de drept si de

fapt, atât asupra preciziei teoretice cât si a rectificării empirice. Proba caracterului

ştiinţific este dată la fel de bine de experimentul ştiinţific, ca si de raţionamentul ştiinţific.

Când trecem de la observare la experimentare, caracterul construit al cunoaşterii se

accentuează. De fapt, a experimenta presupune:

47 A. Barberousse et allii, op. cit., p. 648 G. Bachelard, 1934, p. 749 G. Bachelard, 1934, p. 9

40

Page 41: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

- cunoaşterea naturii mărimilor fizice pe care le măsurăm;

- selecţia mărimilor pertinente;

- cunoaşterea instrumentelor de măsură;

- eliminarea eventualelor cauze de erori;

- transpunerea rezultatelor măsurate în limbajul formalizat al teoriei supuse

testării.

Fiecare din punctele de mai sus implică o teorie mai mult sau mai puţin explicită, până la

instrumentele care sunt folosite pentru realizarea experienţelor „ Din momentul în care

trecem de la observare la experimentare … trebuie ca fenomenul sa fie triat, filtrat,

turnat în forma instrumentelor. Or, instrumentele nu sunt decât teorii materializate.

Rezultă fenomene care au pe toate părţile marca teoretică”50. Vedem deci până la ce

punct experimentarea este solidară cu un corp teoretic extrem de dens.

Acest curent epistemologic, sub o formă nuanţată, este încă prezent printre ştiinţele

moderne. Cercetătorii cu înclinaţie empiristă vor avea tendinţă de a insista pe importanţa

experimentării pentru producţia ştiinţifică. Ei integrează fără îndoială demersul lor în

cadrul teoretic şi fixează un protocol experimental.

3.4. Poziţionarea cercetătorului pe axa raţionalism - empirism

Încercând o sintetizare ale caracteristicilor fundamentale ale celor doua curente, care sa

faciliteze înţelegerea tânărului cercetător, am putea retine :

Tabelul 3.1.

Sinteza comparata a caracteristicilor raţionalismului si empirismului

Raţionalism Empirism

Originea cunoaşterii Raţiunea Experienţa

Formarea cunoştinţelor Raţionamente analitice

Trecerea percepţiilor prin

filtrul raţiunii

Observaţia este primul pas în

formarea unei cunoştinţe

Experimentarea

Parcursul cunoaşterii Abstract spre concret

General spre particular

Concret spre abstract

Particular spre general

Metoda cunoaşterii Deducţia Inducţia

Procesul cunoaşterii Cunoaşterea este un

proces mental apriori

Cunoaşterea este rezultatul

unei experienţe aposteriori

Reprezentanţi Plato, Descartes, Kant ,

etc

Fr. Bacon, D. Hume, K.

Popper, G. Bachelard, Newton

50 Bachelard, op. cit. p. 16

41

Page 42: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

, Lavoisier, etc

Astăzi, un cercetător de orientare raţionalistă va tinde în mod evident să sublinieze

importanţa raţionamentului (în detrimentul experienţei) mergând poate, în cazuri

extreme, până a elimina complet experimentarea procesului de producere a

cunoştinţelor. El va avea totuşi dificultăţi în procesul de validare a rezultatelor cercetării.

În mod similar, aplicarea principiilor carteziene va ridica reale probleme de validare într-o

lume complexă ale cărei componente sunt în continuă schimbare şi intercondiţionare.

In fata acestor controverse istorice tânărul cercetător, si nu numai, s-ar putea simţi puţin

depăşit. El s-ar putea întreba ce si cum să adauge, la contribuţiile pleiadei de gânditori,

care de secole se confruntă pe aspectele cheie ale cunoaşterii ? Sau măcar, cum sa-si

poziţioneze propriul efort de cunoaştere, în raport cu drumurile pe care filozofii altor

timpuri sau contemporanii săi le-au deschis ?

Neexistând un răspuns facil la astfel de interogatei, prezentam mai jos celebra alegorie a

lui Francis Bacon, cu unicul scop de a încuraja reflecţia în alegerea personală a

cercetătorului : „Empiriştii, la fel ca furnicile se mulţumesc să adune si sa facă uzaj de

ceea ce au adunat; raţionaliştii , la fel ca păianjenii ţes pânza pornind de la propria lor

substanţă. Dar, metoda albinelor merge chiar pe calea de mijloc : ele adună materia din

florile grădinilor si câmpurilor, o transformă si o digeră graţie unei facultăţi care le este

proprie.

Adevărata muncă a filozofului este dată de această imagine. El nu caută ca singurul si

principalul sprijin sa vină din forţele spiritului ; si nici materia pe care i-o oferă natura si

experienţele mecanice nu le depozitează ca atare în memorie, ci le modifică si le

transformă în funcţie de înţelegerea sa. Deci adevărata muncă constă dintr-o alianţă mai

strânsă si mai respectată între cele doua facultăţi, experimentală si raţională…”51

Nu trebuie decât sa speram ca tânărul cercetător va adopta poziţia albinelor din alegoria

lui Bacon, pentru a se asigura de succesul demersului sau ştiinţific.

Bibliografie

1. Bacon, Fr., Novum Organum, PUF, Paris, 19862. Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Librairie philosophique Vrin, Paris, 19753. Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 20104. Descartes, R., Discours de la méthode et Méditations, Librairie de l’Hachette, Paris, 18575. Kant, E., Critique de la raison pure, Ed. Gallimard, Paris, 19806. Kunzmann et alii, Atlas de philosophie, Ed. Pochothèque, Paris 20107. http://Encyclopédie libre

51 Bacon, Fr., Novum Organum, PUF, Paris, 1986, p156

42

Page 43: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Pentru a înţelege o operă de artă a un artist,

grup de artişti, aceştia trebuie să reprezinte cu exactitate

starea generală de spirit a perioadei de timp căreia îi aparţin. Aici găsim

explicaţia finală; prima cauză care determină restul...Producţiile spiritului uman,

ca si cele ale naturii vii, nu se explică decât prin mediul în care se produc....”

Hyppolyte TAINE, 1864

Cap.4. Paradigme epistemologice contemporane

Autor Maria NICULESCU

Prin demersul sau ştiinţific, cercetătorul poate da unei situaţii complexe reprezentări

foarte diferite, la fel de coerente, în funcţie de principiile si paradigmele reţinute. Aceasta

varietate de reprezentări se bazează pe o anumită viziune a cercetătorului cu privire la

cunoaştere si accesul la realitate, pe o anumita atitudine fată de originea si evoluţia

cunoaşterii. Reprezentarea realităţii de către cercetători depinde deci de poziţionarea lui

epistemologică, de paradigma epistemologică reţinută, de principiile si ipotezele

fondatoare ale acesteia.

Conceptul de paradigmă a fost introdus de renumitul filozof si istoric american Thomas

Samuel Kuhn (1922-1996), în lucrarea a de referinţă „ Structura revoluţiilor ştiinţifice”

(1962), cu scopul de a califica poziţia epistemologică dominantă la un anumit moment

istoric. In accepţiunea lui Kuhn paradigma desemnează „constelaţia de credinţe, valori,

tehnici, etc. împărtăşite de o comunitate ştiinţifică dată”52. Ele sunt de fapt postulate,

scheme de raţionament, construcţii intelectuale de abordare a realităţii. Cunoaşterea

diferitelor paradigme este indispensabilă oricărui cercetător, mai ales în domeniul

ştiinţelor socio-umane, deoarece alegerea unei anumite poziţii epistemologice

influenţează întregul demers de cercetare : problematica cercetării, formularea chestiunii

de cercetare si a ipotezelor, metodologia de cercetare, criteriile de validare a rezultatelor

cercetării, etc.

Prezentarea exhaustivă a paradigmelor epistemologice nu este un lucru facil, datorită

complexităţii curentelor si diversităţii de puncte de vedere, mai ales în ştiinţele socio-

52 T. Kuhn, The structure of Scientific Revolutions, University of Chicago Press, 1962, p. 174

43

Page 44: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

umane. Astfel, omul de ştiinţă francez Jean-Louis Le Moigne53 identifica patru paradigme :

interpretativistă, funcţionalistă, structuralismul radical si umanismul radical. Tot în

comunitatea ştiinţifică franceză, profesorul S.A. Thietard54 structurează paradigmele

epistemologice astfel : pozitivism, interpretativism si constructivism. La rândul sau Fr.

Wacheux55 dezvoltă în lucrările sale patru paradigme : pozitivismul, sociologia

cunoasterii, funcţionalismul si constructivismul. Si, exemplele ar putea continua. Ne oprim

însa aici cu clasificările, precizând ca în lucrarea de fata ne-am focalizat asupra

pozitivismului si constructivismului, deoarece ipotezelor lor fondatoare sunt explicite si

recunoscute în mare parte de comunitatea ştiinţifică. Cele două paradigme nu trebuie

percepute ca fiind în opoziţie, ci dimpotrivă ele trebuie aprofundate mai degrabă prin

prisma complementarităţii lor în asigurarea accesului la realitate si a progresului

cunoaşterii. De asemenea, subliniem că aderarea la unul sau altul din aceste curente,

deşi de un interes incontestabil, nu garantează valoarea unei cercetări, aceasta fiind

condiţionată de rigoarea ştiinţifică a întregului demers al cercetării.

4.1. Pozitivismul si originea cunoaşterii

Pozitivismul este sistemul fondat de filozoful francez Auguste Comte (1798-1857) care

consideră că omul nu poate ajunge să cunoască lucrurile în esenţă lor, doar faptele

experimentate având o valoare universală. Reprezentanţii acestui curent tind să codifice

cunoştinţele zise "pozitive", cele care decurg direct din observaţie şi experienţă şi să

elimine tot ceea ce este influenţat de metafizică. Aşa cum afirma Comte, « pozitiv este

acelaşi lucru cu real şi util».

Cu toate că termenul a fost inventat de Auguste Comte, istoricii apreciază că David

Hume(filozof: 1711-1776), Jean d'Alembert (matematician: 1717-1783), Jacques Turgot

(economist si om politic : 1727-1781) si Condorcet ( matematician : 1743-1794) sunt de

fapt primii reprezentanţi ai pozitivismului. De altfel, curentul pozitivist a avut ca adepţi si

fizicieni celebri precum: Mach (1838-1916), Bridgman (1882-1961) şi Bohr (1885-1962).

4.1.1. De la empirism la pozitivism

Curentul pozitivist se inspiră din empirism, considerând faptele observate ca sursă a

cunoaşterii, fără să ignore însă importanţa raţionamentului. Această conciliere între

raţionament şi observaţie a apărut foarte clar în definiţia pe care Auguste Comte o dădea

ştiinţei pozitive în 1820: «Dacă este adevărat că o ştiinţă nu devine pozitivă decât dacă

se bazează exclusiv pe faptele observate şi a căror exactitate este general recunoscută,

este la fel de incontestabil […] că o ramură oarecare a cunoaşterii noastre nu devine o

53 Le Moigne, J.L, Les épistémologies constructivistes, Ed. Puf, Paris, 199954 Thietard, S.A, méthodes de recherche en management, Dunod, Paris, 199955 Wacheaux, Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris,1996

44

Page 45: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

ştiinţă decât din momentul în care, prin intermediul unei ipoteze, se leagă toate faptele

care i-au servit ca bază »56.

Prima sistematizare a pozitivismului a fost dezvoltată de Auguste Comte în lucrarea sa

„Curs de filosofie pozitivă” (1830). El se bazează pe o reflecţie istorică potrivit căreia

spiritul uman, traversează trei stări în evoluţia sa, prin raportare la stadiile evoluţiei

omului, ale civilizaţiilor în general57 :

- teologică sau fictivă, în tinereţea sa, când se pune întrebarea „cine ?” . In aceasta

perioada el pune fenomenele naturale (tunete, eclipse, curtemure, etc. pe seama

acţiunii divinităţii ;

- metafizică sau abstractă, în adolescenţă, cu întrebarea „de ce ?” . Este perioada în

care spiritul uman invocă mai degrabă natura, decât Dumnezeu, drept cauză a

fenomenelor ;

- pozitivă care corespunde vârstei ştiinţei, la maturitate, cu întrebarea „cum ?”. Spiritul

uman considera fenomenele observabile ca un caz particular al unui singur fapt

general.

Spiritul pozitiv este orientat către stabilirea de legi ale modelului ştiinţific care să

înlocuiască credinţele teologice şi explicaţiile metafizice. In viziunea pozitivistă studiul

evenimentelor primează asupra celui al existentei si al esenţei. Ştiinţa ar trebui să

renunţe la întrebarea „de ce” asupra lucrurilor, care vizează cercetarea sensului şi a

absolutului, pentru a se concentra asupra lui „cum” si a descrie legile naturii, în scopul de

a fi utilă societăţii.

Potrivit doctrinei pozitiviste a lui Auguste Comte, în timpul primelor două etape ale

spiritului uman, gândirea e „căzută” în ignoranţă şi misticism. La vârsta pozitivă omul

renunţă la cercetările absolute şi îşi orientează eforturile spre o veritabilă observare,

singura bază posibilă a cunoştinţelor accesibile, adaptate nevoilor sale reale. Comte,

subliniază totuşi că observarea şi experienţa sunt esenţiale pentru justificarea unei teorii,

dar nu trebuie ignorat nici rolul teoriilor şi speculaţiilor în derularea observării însăşi.

Cunoaşterea ştiinţifică este recunoscută astfel în toate dimensiunile sale, în acelaşi timp

empirice şi teoretice.

Pozitiviştii insistă asupra rigorii raţionamentului inductiv care permite trecerea de la fapte

la ipoteze. Astfel, pozitivişti ca filosoful şi economistul Stuart Mill (1806-1873) şi

geneticianul Fisher (1890-1962) au elaborat metode inductive, bazate pe probabilităţi şi

metode statistice pentru a obţine legi probabile plecând de la un ansamblu de

măsurători. Totuşi, nu există la acest moment o logică inductivă strictă care să nu conţină

56 Compte, A, citat de Kremer-Marietti, A., Le positivisme, Paris, PUF, 1993, Pag.6.57 Kremer-Marietti,A. ,op. cit. p. 28-53

45

Page 46: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

şi o parte pur convenţională. Raţionamentul inductiv fiind indispensabil, potrivit

pozitiviştilor, evoluţiei ştiinţelor (reamintim celebra afirmaţie a lui Auguste Comte «a

vedea pentru a prevedea»), teoriile emise nu au o altă valoare decât aceea de a fi legate

de fapte. Ele nu ne învaţă nimic despre realitatea care să nu fie deja cuprinsă chiar în

fapte. În consecinţă, pentru pozitivişti, « ştiinţa descrie „cum”- ul lucrurilor fără a putea

spune ceva despre de ce-ul acestora».

Pozitivismul este fondat de Comte pe o viziune teleologică a istoriei umanităţii:

cunoaşterea şi tehnicile progresează şi se îmbunătăţesc fără încetare. Prin poziţia sa,

Comte se asociază, aşa cum am mai subliniat, celor care leagă progresul ştiinţei de cel al

vieţii sociale şi politice. Situând ştiinţa într-un orizont social cu un impact dovedit asupra

bunăstării sociale, Comte dă epistemologiei o dimensiune politică şi normativă. Astfel,

îmbogăţirea ştiinţei nu este unica sa finalitate; ştiinţa este destinată să fie aplicată în

viaţa socială şi politică. Pentru a înţelege poziţia lui Comte trebuie ca demersul său să fie

pus în contextul istoric: este vorba de perioada politică confuză după revoluţia franceză.

Din punct de vedere istoric, această distincţie foarte netă între observări (cum-ul) şi

modele matematice (de ce-ul) este importantă pentru a înţelege distincţia dintre

pozitivişti si empirişti. Pentru pozitivişti, modelele sunt creaţii umane care nu au strict

nici o valoare în afara cadrului intelectual si material în care au fost concepute. Valoarea

lor este dată deci de utilitatea într-un anumit context. Faptul că modelul nu au nici o

valoare „în sine” deschide calea diversificării lor si folosirii unor modele diferite, şi chiar

contradictorii, care să conducă cu o eficacitate egală la aceleaşi observări. Astfel, apariţia

curentului pozitivist a favorizat, într-un anumit fel, multiplicarea modelelor. Dezbaterea

între modelul corpuscular al luminii propus de Newton şi modelul ondulatoriu propus de

Fresnel (1788-1827) este un exemplu în acest sens.

4.1.2. Critici ale pozitivismului

Pozitiviştii au avut o tendinţă excesivă către clasificare şi organizare. Aceştia considerau

că există o metodă experimentală universală care presupune parcurgerea unor etape

precise, ce garantează progresul ştiinţei. Curentul pozitivist are si percepţie particulară

privind clasificarea ştiinţelor, unele ştiinţe fiind strict subordonate altora în funcţie de

ordine universală a cunoştinţelor şi a societăţii umane. În cazuri extreme, teze deformate

ale pozitivismului au condus la ideologia scientistă.

Pozitivismul a fost sever contestat de filosofii secolului al XX-lea. Limitând ştiinţa la

cercetarea faptelor brute şi excluzând „misterele impenetrabile”, pozitivismul a fost

considerat o filozofie agnostică care nu se pronunţă asupra realităţii „lumii exterioare” şi

care aruncă în incognoscibil probleme ale originii, cauzei şi efectului. La acestea se

46

Page 47: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

adaugă criticile raţionamentelor de tip inductiv, prezentate în capitulul anterior. Reţinem,

pentru semnificaţia sa profunda analiza critică făcută pozitivismului de filozoful elveţian

Jean Piaget (1896-1980) , în lucrarea sa de referinţa „Filozofie si epistemologie” (1970):

«Pozitivismul nu este doctrina care aspiră să dea ştiinţificului maximum de căutări. Este

în esenţă, o filosofie a ştiinţelor care interzice ştiinţei să depăşească anumite bariere şi

care, în consecinţă, prejudiciază viitorul. De la anatemele şi profeţiile lui Auguste Comte

până la neopozitivismul propriu cercului de la Viena, pozitivismul este o doctrină

închisă»58.

În ciuda acestor critici, curentul pozitivist, care a dominat secolul al XIX-lea, este prezent

şi astăzi în mediul ştiinţific, în special prin susţinătorii fizicii cuantice care utilizează în

mod abundent probabilităţile şi calculul statistic pentru a face legătura între observările şi

predicţiile lor. Un cercetător cu alură pozitivistă va avea tendinţa de a recunoaşte

importanţa complementară a experimentului şi raţionamentului în munca ştiinţifică,

insistând asupra demersului care-i permite să analizeze statistic un ansamblu de măsuri

pentru a obţine un model pe cât de simplu, pe atât de posibil.

4.2. Constructivismul

Originea si patrimoniul doctrinei constructiviste sunt asociate aposteriori sofismelor

greceşti. Astfel, Le Moigne59, unul dintre cei mai prolifici autori în domeniul epistemologiei

constructiviste, citează de exemplu, concepţia ambiguităţii realului a lui Héraclite (550-

480 î.Hr.) şi formula lui Protagoras (485-410 î.H.): «omul este măsura tuturor lucrurilor»60.

De asemenea istoricii ştiinţei subliniază ca acest curent epistemologic derivă în mare

măsura din gândirea lui Kant, care susţinea că realitatea în sine era implacabil

incognoscibilă şi că nu se poate pretinde decât cunoaşterea realităţii, atât cât spiritul

uman este capabil să o înţeleagă în corelaţie cu cadrului sau mental. Curentul

constructivist s-a formalizat si structurat ca-atare în secolul al XX-lea, paternitatea lui

fiind atribuită matematicianului olandez Jan Brouwer (1881-1966). El a utilizat termenul

de „constructivist” pentru a caracteriza poziţia sa asupra problemei fundamentelor în

matematică care se opunea poziţiei formaliste a matematicianului german David

Hilbert( 1862-1943)61.

58 Piaget, J., Psychologie et épistémologie, Ed. Gallimard, Paris, 1970, p.1559

Lucrările de referinţa ale lui Jean-Louis Le Moigne privind epistemologia constructivista sunt : « Le Constructivisme, T. I : Les Fondements". Ed. ESF, Collection. Communication et Complexité, 1994 ; "Le Constructivisme T. II : Les Epistémologies Ed. ESF, Collection. Communication et Complexité, 1995 ; Les épistémologies constructivistes, PUF Que Sais-je ?, (1995, 1999)

60 Le Moigne, J.L., Les épistémologies constructivistes, PUF, Paris, 1995, p.4361

Largeault, J., L'intuitionnisme, Paris, PUF, 1992, p. 135 

47

Page 48: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Constructivismul este un curent de gândire bazat pe ideea că reprezentările noastre,

cunoştinţele sau categoriile care structurează cunoaşterea şi reprezentările sunt produsul

înţelegerii umane şi nu reflectarea exacta a realităţii. Este o atitudine epistemologică şi

metodologică care consideră că orice cunoaştere, mai ales cea ştiinţifică, este în mod

necesar, o construcţie a subiectului, obţinută prin interacţiunea cu lumea sau cu obiectul

pe care îl studiază. Constructiviştii resping existenţa unei lumi reale, exterioare

subiectului. Fiinţa umană este singura responsabilă pentru gândirea şi cunoaşterea

sa. Realitatea nu poate poseda o existenţă autonomă, cunoaşterea fiind o reprezentare

artificială, construită în mod intenţionat a acestei lumi, creată pe baza experienţelor

subiecţilor şi propriile lor modele de reprezentare lumii.

Dată fiind complexitatea curentelor constructiviste (constructivism matematic,

constructivism filozofic, constructivism sociologic) literatura abundă în definiţii. Anumiţi

epistemologi definesc constructivismul prin opoziţie cu pozitivismul, ca fiind «….curentul

care consideră că lumea şi realul nu sunt obiective, ci sunt produsul unei construcţii

sociale, rezultată ea însăşi dintr-o construcţie a spiritului.  Din această perspectivă rolul

cercetătorului este modificat. Nu este numai acela de a observa şi măsura faptele şi de a

cerceta cauzalităţile externe, interzicându-si orice raţionament. Rolul lui este dimpotrivă,

acela de a încerca să înţeleagă de ce oamenii acordă experienţelor lor semnificaţii

diferite, încercând să înţeleagă procesele elaborării lor mentale»62

4.2.1. Originea cunoaşterii la constructivişti

Aşa cum s-a arătat pe parcursul acestei lucrări, numeroase întrebări gravitează în jurul

cunoaşterii, asupra statului său, construcţiei şi validităţii sale, precum şi în jurul

interacţiunii actorilor cu realitatea care îi înconjoară, rolului cercetătorului în înţelegerea

proceselor dezvoltate de aceşti actori. Este vorba de întrebări la care Le Moigne încearca

să răspundă în lucrarea sa «Epistemologiile constructiviste»63:

întrebarea gnoseologică: ce este cunoaşterea?

întrebarea metodologică: cum ia naştere, cum se construieşte cunoaşterea?

întrebarea etică: cum se stabileşte valoarea sau validitatea cunoaşterii?

Pentru a răspunde la prima întrebare, Jean-Louis le Moigne avansează două ipoteze:

- una fenomenologică, după care obiectul sau fenomenul de cunoscut este inseparabil

de subiectul cunoscător ;

- alta teleologică (teleologia studiază sistemele de finalizare) care se raportează la

scopul ce motivează întotdeauna subiectul cunoscător. Aceste ipoteze se opun celor

62 MAHE de BOISLANDELLE H., 1998, citat de Georgiana Angelescu în Teza de doctorat  « Gestiunea resurselor umane »63 Le Moigne, J.L., Les épistémologies constructivistes, PUF, Paris, 1995, p.15

48

Page 49: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

ale epistemologiei pozitivist-realiste, respectiv ipoteza ontologică, conform căreia

realitatea există în sine, dar şi ipotezei deterministe.

«Cunoaşterea implică un subiect cunoscător şi nu are sens sau valoare dincolo de el»

explică Jean-Louis le Moigne care califică aceasta ca «ipoteza fenomenologică»64. Aceasta

semnifică faptul că nu există obiect studiat fără subiect care să-l studieze. Prezenţa

subiectului ne determină să ne întrebam de ce acesta avansează un model sau altul, o

teorie sau alta, cu ce scop, pentru ce finalitate (ceea ce Jean-Louis le Moigne numeşte

ipoteza teleologică). Potrivit lui Le Moigne cercetătorul (ca instituţie sau persoană) are

întotdeauna o motivaţie, un scop. Instituţia sau persoana care face o cercetare este de

asemenea un actor care are propriul său scop sau interes şi pentru care rezultatul nu este

neutru, ceea ce poate aduce, evident, o anumita orientare a studiului.

b) Pentru a răspunde la a doua întrebare, cu privire la metodologie, Le Moigne explică

principiile fundamentale ale cunoaşterii făcând mereu o paralelă cu pozitivismul. Astfel,

pentru epistemologia pozitivist-realistă, două principii permit construirea unei

cunoştinţe: principiul modelării analitice, definit de Descartes care constă în a analiza un

obiect descompunându-l în părţi şi principiul logicii deductive. În oglindă, Jean-Louis Le

Moigne propune o metodologie bazată pe principiul modelării sistemice complexe si cel al

raţionamentelor dialectice.

Modelul este un instrument de reprezentare a realităţii, care nu trebuie, în mod evident,

confundat cu realitatea, aşa cum o hartă nu trebuie confundată cu teritoriul. Utilizarea lui

necesita în prealabil o acceptare colectivă de către membri unei comunităţii ştiinţifice, în

sensul adecvării cu realitatea. Modelul este tributar istoriei, culturii, viziunii celui care-l

construieşte, fără să fie „realitatea însăşi”.

Dogmatica determinismului universal nu este în măsură să explice o lume complexă.

Interesul si problematica modelării sistemice si a interesului pentru evoluţia ştiinţei sunt

dezvoltate în subcapitolul 4.2.3, cu operaţionalizare pe exemplul ştiinţelor de gestiune în

capitolul 11.3.

In privinţa raţionamentelor dialectice, amintim că anumiţi constructivişti, precum Edgar

Morin, consideră că raţiunea nu poate fi fondată doar pe logică. Cunoaşterea este

înţeleasă, deci, prin intermediul unui demers care ţine cont de înţelegerea sensului

proceselor şi fenomenelor studiate, oprindu-se asupra aşteptărilor, motivelor, credinţelor,

semnificaţiilor. Le Moigne evocă « principiul acţiunii inteligente»65, conform căruia

64 Le Moigne, J.L., op. cit. p. 203-24565

Le Moigne (1999) preciza că, la origine, această expresie a fost utilizată pentru a caracteriza capacitatea sistemelor cognitive de a construi reprezentări simbolice ale cunoştinţelor pe care le tratează . El a împrumutat expresiade la Newell A. et Simon H. A. : Computer science as an inquiry : symbol and search, Communication of

49

Page 50: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

acţiunile dezvoltate de sistemul cognitiv pot fi calificate ca inteligente în măsura în care

punerea în practică a acestora corespunde adaptării unor scopuri intermediare:

«Raţiunea umană, provenind din complexitatea reprezentărilor simbolice (în special

discursive) care ştie să construiască, va şti să producă inferenţe plauzibile prin care va da

sens sau inteligibilitate fenomenelor pe care încearcă să le interpreteze66» Această idee

indică existenţa altor finalităţi posibile; astfel, procesele cognitive dezvoltate pentru

construirea cunoştintelor utilizează «procedee de tatonare», luând în calcul experienţele

anterioare. În acest context, Le Moigne menţionează aportul lui Kant, care a scos în

evidenţă capacitatea subiectului de a putea interpreta cunoştinţele sale, raportându-le la

finalităţi elaborate de către subiectul însuşi.

c) Problema etică este abordată de către constructivişti din punct de vedere al validităţii

producţiei de cunoştinţe. Criteriu de conţinut ştiinţific, validitatea pune în evidenţă

înţelegerea obiectului cercetat prin instrumentele asociate. Validitatea cunoştinţelor

presupune, conform abordărilor constructiviste, «legitimarea pertinenţei enunţului în

contextul său», având grijă să se explice condiţiile care au generat acest enunţ.

Validitatea cunoştinţei trebuie să răspundă.

- pe de o parte unui criteriu de adecvare («o cunoştinţă este adecvată dacă ea este

suficientă, la un moment dat, să explice sau să stăpânească suficient de fin o

situaţie») :

- pe de altă parte, unui criteriu de transmisibilitate («cunoştinţa produsă trebuie să fie

transmisibilă»). Aceste bucle de control vizează în acelaşi timp aspectul teoretic şi

empiric al unei cercetări. Pentru a rezuma, constructivismul, ca demers si curent de

cercetare, apără teza unor cunoştinţe «construite» de subiect, care servesc ca

material pentru cercetător.

4.2.2. Tipologia constructivismului

În complexitatea curentului constructivist, distingem o varietate de tipuri si abordări:

- Constructivismul trivial conform căruia cunoaşterea nu poate fi transmisă în mod

pasiv, ci trebuie construită în mod activ de către subiect;

- Constructivismul radical reia teoria anterioară la care adaugă ideea conform

căreia cunoaşterea trebuie privită ca o funcţie adaptivă care ajută mai degrabă la

organizarea experienţei, decât la descoperirea unei realităţi ontologice; 

- Constructivismul social, care necesită luarea în considerare a naturii sociale a

proceselor locale în procesul de învăţare şi de producere a cunoaşterii;

- constructivismul cultural potrivit căruia procesul de producere a cunoaşterii este

influenţat de cultură, obiceiuri, religie, limbă;

the ACM, vol. 19, no. 3, 1976, p. 113 – 126.66 Le Moigne .J.L, în articolul « Représenter et raisonner les comportements socio-économiques », GRASCE, CNRS, 1991.

50

Page 51: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

- constructivismul critic, adaugă constructivismului social şi cultural o dimensiune

critică care are ca obiect reformarea acestor două medii cu scopul de a asigura

succesul constructivismului aplicat;

În raport cu aceste tipuri de constructivism identificăm:

- abordarea „dezvoltabilă” ;

- abordarea istoric-culturală ;

- abordarea interacţionistă.

În spiritul primei abordări filozoful Jean Piaget a dezvoltat o teorie a dezvoltării

inteligenţei în care a plasat subiectul în inima procesuli, l-a transformat în actor principal.

Presupune că subiectul îşi construieşte cunoştinţele de-a lungul interacţiunilor nesfârşite

cu obiectele sau fenomenele. Ar fi vorba de o echilibrare progresivă, ceea ce înseamnă că

procesele de reglare internă la locul de munca (autoreglare) asigură o mai bună adaptare

a individului la mediul său. În acest sens, Piaget insista asupra rolului procesului de

asimilare şi de acomodare67:

- Asimilarea presupune încorporarea de noi date sau informaţi în structurile preexistente

pe care subiectul le posedă, fără a trebui să modifice structurile în discuţie, ci mai

degrabă informaţia, cu scopul de a o face asimilabilă pentru aceste structuri. Individul nu-

şi transformă structura cognitivă, ci îi adaugă elemente provenite din mediul său.

- Acomodarea modifică structurile cognitive ale individului cu scopul de a le încorpora

noile elemente de experienţă. Piaget considera că putem vorbi de adaptare doar atunci

când se instaurează un echilibru între asimilare şi acomodare. Astfel, pentru ca

mecanismul acomodării să opereze, trebuie, în primă instanţă, ca o tentativă de asimilare

să fi avut loc cu scopul ca celelalte structuri cognitive să fie deja mobilizate. Asimilarea

creează o perturbare în sânul structurilor cognitive, pe care Piaget o numeşte «conflict

cognitiv», care este ea însăşi reglată cu scopul de a ajunge la o nouă formă de echilibru.

Se consideră că la acest nivel a avut loc un progres în sânul stadiilor sau sub-stadiilor de

dezvoltare. Aceste două mecanisme care nu pot fi disociate, asimilarea şi acomodarea,

reflectă aspectul procesual al construcţiei mentale. Aceste reprezentări se constituie într-

un instrument privilegiat de structurare a lumii, întrucât subiecţii devin creatorii propriei

realităţi. Aceste consideraţii ale lui Piaget sunt fundamentale în înţelegerea demersului

cunosterii si acţiunii umane, în trasarea parcursului formarii si dezvoltării, progresului

capacitaţilor umane. Rezultatul final al acestui progres se regăseşte în reprezentările

actorilor, în comportamentele viitoare, personale sau instituţionale ale acestora.

4.3. Modelarea sistemică constructivistă

67 Piaget, J., Biologie et croissance, Ed. Gallimard, Paris, 1967

51

Page 52: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Lipsa unei viziuni globale în demersul de cercetare ar putea părea surprinzătoare,

deoarece filozofi si oameni de ştiinţa recunoscuţi pledau pentru aceasta de multă

vreme… secole chiar! De exemplu, Aristotel scria în lucrarea „ Metafizica” că: „Toate

lucrurile sunt ordonate împreună într-un anume mod, dar nu de aceeaşi manieră: peşte,

volatili, plante…şi lucrurile nu sunt ordonate în aşa fel încât unul să nu aibă legătură cu

altul, ci sunt în relaţii mutuale: căci toate sunt ordonate cu un singur scop…”68 La rândul

său umanistul francez Sébastien Brant (1458-1521), nota în 1494: « …Cel care nu vrea

să-şi smulgă părul după ce a construit trebuie să se gândească înainte de a începe,

pentru a nu regreta mai apoi când va trebui să plătească…”69. Nu se milita deja de secole

pentru o viziune globală !

Mulţi oameni de ştiinţă au contribuit la punerea temeliei acestui edificiu al gândirii

complexe, globale, sistemice. Vom încerca în cele ce urmează să prezentăm câteva

contribuţii, cu scopul de a capta interesul cititorului asupra caracterului indispensabil şi

inevitabil al abordării ştiinţei moderne.

Începem cu afirmaţia academicianului francez, Claude Lévi-Strauss (1908-2009) care

preciza în lucrarea sa „Antropologie structurală „ că „Nici o ştiinţă nu poate, astăzi, să

considere structurile relevante ale domeniului său ca reducându-se la un aranjament

oarecare al unor părţi oarecare…Nu este structurat decât aranjamentul care îndeplineşte

două condiţii: este un sistem reglementat de o coeziune internă şi această coeziune,

inaccesibilă la observarea unui sistem izolat, se dovedeşte în studiul transformărilor…

datorită cărora regăsim proprietăţi similare în sistemele aparent diferite…” 70 Si,

exemplele ar putea astfel să continue.

Astăzi, lumea devine din ce în ce mai complexă, cu echilibre problematice, dificil de

asigurat în dinamica accelerată a schimbării. Trebuia regăsită o viziune pentru a construi

noi modele de reprezentare, în concordanţă cu realitatea complexă şi dinamica

schimbării. Gândirea complexităţii este, cum spunea Edgar Morin, sociolog si profesor la

„Collège de France”, „un edificiu cu multe etaje. Baza est formată din teoria informaţiei,

cibernetica şi teoria sistemelor şi a organizaţiei…Imediat urmează un al doilea etaj format

din ideile asupra auto-organizării”.

Într-un Raport al „Comitetului Înţelepţilor” realizat în 2003, sub conducerea lui Edgar

Morin, acesta insista asupra semnificaţiei complexităţii, precizând ca71 : « A spune

complex înseamnă să luăm întotdeauna în consideraţie datele particulare în relaţie cu

ansamblul din care ele fac parte. Trebuie evitate expertizele compartimentale şi cerute

68 Aristote, La Métaphysique, Ed. Vrin, 200269 Brant, S., La nef des Fous, Edition de la Nuée-Bleue, Paris, 198870 Strauss, C.L., Anthropologie structurale, v. 2, Ed. Plon, Paris, 199671 Morin, E., Rapport des sages, Ministère des industries, Paris, în 2003,

52

Page 53: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

expertize capabile să situeze obiectul în contextul său… ». Edgar Morin va adăuga la

edificiul gândirii complexe sistemice trei principii: dialogic, principiul recursiunei şi

principiul hologramatic.

Principiul dialogic reuneşte două principii sau noţiuni antagoniste, care aparent ar trebui

să se respingă, dar care sunt inseparabile şi indispensabile pentru a înţelege o realitate.

Astfel, fizicianul Niels Bohr a recunoscut necesitatea de a considera particulele fizice atât

drept corpusculi, dar şi ca unde. Pornind de la aserţiunea lui Pascal „Contrariul unui

adevăr nu este eroarea, ci un adevăr contrar”, Bohr i-a dat o interpretare personală

« Contrariul unui adevăr trivial este o eroare stupidă, dar contrariul unui adevăr profund

este întotdeauna un alt adevăr profund»72. Problema este de a reuni noţiunile antagoniste

pentru a gândi procesele organizatoare şi creatoare într-o lume complexă a vieţii şi a

istoriei umane.

Principiul recursiunii organizaţionale merge dincolo de principiul retroacţiunii (feed-back);

el depăşeşte noţiunea de reglare în favoarea celei de auto-producţie şi auto-organizare.

Este o buclă generatoare în care produsele, „efectele” sunt ele însele producători şi

cauzatori a ceea ce le produce.

Al treilea principiu hologramatic pune în evidenţă acest aparent paradox al anumitor

sisteme, unde nu numai partea este în întreg ci şi întregul este în parte: totalitatea

patrimoniului genetic este prezentă în fiecare celulă individuală. De aceeaşi manieră,

individul este o parte a societăţii, dar societatea este prezentă în fiecare individ ca şi

întreg, prin intermediul limbajului său, culturii, normelor.

La rândul sau, Le Moigne publica în 1977 o lucrare de referinţă asupra unei noi „Teorii a

modelării”73, în care propune înlocuirea celor patru concepte ale cartezianismului cu alte

patru noi rezultate ale reflecţiilor sale, impulsionând astfel un nou „discurs” al metodei.

- principiul pertinenţei: stabilirea ideii că orice obiect pe care îl considerăm se defineşte

în raport cu intenţiile implicite sau explicite ale modelizatorului. Nu trebuie interzisă

niciodată punerea la îndoială a acestei definiţii, intenţiile noastre modificându-se,

percepţia pe care o aveam asupra acestui obiect se modifică;

- principiul globalizării: considerarea obiectului supus cunoaşterii prin inteligenţa

noastră ca o parte integrantă şi activă în cadrul unui întreg.

- principiul teleologic: interpretarea „obiectului” nu numai prin el însuşi ci şi prin

comportamentul si finalitatea sa.

72 www//académie-française.fr73 Le Moigne, Théorie de la modélisation, Paris, PUF, 1977

53

Page 54: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

- principiul agregării: găsirea unor „reţete” susceptibile de a ghida selecţia agregatelor

considerate ca pertinente şi excluderea obiectivităţii iluzorii a unui recensământ

exhaustiv de elemente de luat în considerare.

In teoria sa privind cele trei lumi complementare, filozoful austriac Karl POPPER (1902-

1994), face o pledoarie pentru viziunea globală, prin argumentarea interconexiunilor între

cele trei lumi. Este în esenţă74:

- Lumea 1: este cea a fenomenelor fizico-chimice dar si a a entităţilor fizice,

instituţionale , etc. construite de om. Este lumea reală.

- Lumea 2: cea a stărilor şi proceselor psihice, conştiente şi inconştiente…Ea exista în

mod obiectiv şi independent de creatorului său…posedă un număr mare de proprietăţi

pe care trebuie să le descoperim. Este lumea indeterminismului.

- Lumea 3: conţine povestiri, mituri explicative, teorii ştiinţifice, instituţii sociale şi

opere de artă…Exercită o retroacţiune esenţială asupra lumii 2 şi în aceeaşi măsură

prin intermediul lumii 2, asupra lumii 1. ”Este lumea evoluţionismului.”

Cercetătorul are deci un câmp larg de reflecţie si alegere între principiile determinismul

cartezian, fundamentele si principiile viziunii sistemice, sau interacţiunile celor trei lumi

ale lui Popper. Prelucrarea schematizată mai jos, este o încercare de interpretare a

teoriei lui Popper, prin prisma evoluţia cunoaşterii, respectiv a acţiunii sociale.

Interacţiuni

74 Poper, .K., La connaissance objective, Ed. Aubier, 1991

54

Lumea 2Actori economici care difuzeaza cunostinte stiintifice Psihologia institutionala

Lume subiectiva Lumea spiritului

Lumea fizicacare evolueaza sub impaactul cunoasteri (teorii, concepte, modele, etc)

Interactiunea dintre lumea 2 si 3, si indirect lumea 1 conduce la dezvoltarea cunoasterii obiective

Lumea 1Actori economico-socialiCreatori de bunuri, Consumatori de bunuriUtiizatori ai cunostintelor

Page 55: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Efecte

retroactive

Fig. 4.1. Interacţiunea dintre cele trei lumi ale lui Popper

si impactul asupra cunoaşterii

Complexitatea raţionamentului ce sta la baza viziunii sistemice, globale este

determinantă pentru orice domeniu al vieţii economice, sociale sau politica. Astfel, într-un

remarcabil discurs în faţa Academiei Ştiinţelor morale şi politice, la Paris, pe 27 octombrie

1992, al preşedintele Vaclav Havel afirma: „Nu este suficient de a descrie în termeni

ştiinţifici mecanismul lucrurilor şi fenomenelor, dar trebuie să le simţim esenţa. Nu este

suficient să explicăm lumea, trebuie de asemenea să o înţelegem, să ciulim urechile şi să

ascultăm polifonia mesajelor adesea contradictorii… Pe plan politic, nu trebuie să contăm

doar pe calendarul pe care ni l-am fixat în acţiunea asupra lumii, ci trebuie de asemenea

să onorăm un calendar infinit de complex, cel pe care lumea îl impune şi care este parte

integrantă a miilor de calendare care reacţionează la o multitudine infinită de fenomene

naturale, istorice şi umane…”

In abordarea acestui curent, trebuie reamintită si contribuţia unor oameni de ştiinţă

români la teoria sistemelor, recunoscută pe plan internaţional, precum cea a lui Stefan

Odobleja, Vasile Mihai Popov si alţii.

Noile baze ale cunoaşterii sistemice fiind mult mai coerente cu exigentele lumii în are

trăim si solide din punct de vedere ştiinţific, devine nu numai posibilă, dar si necesară

construirea de modele de reprezentare pornind de la problematica organizaţiilor

”economice”75: întreprinderi, instituţii, organisme ale statului, organisme internaţionale,

naţiuni, etc.

4.4. Poziţionarea cercetătorului pe axa pozitivism – constructivism

Din motive mai mult pedagogice, am sintetizat într-o manieră comparativă principiile si

ipotezele fondatoare ale celor două paradigme epistemologice, pornind de la lucrările de

referinţă în domeniu, unele dintre ele dezvoltate în primele capitole ale acestei cărţi.

După cum se poate constata, această sinteză sugerează marja posibilă de poziţionare a

75 Maria Niculescu, M, Lavalette, G., Stratégies de croissances, Ed. Economică, Paris, 1999

55

Lumea 3

Actorii care lucreaza pe baza unor cunostinte ancestrale

Lumea autonomaLumea « produs natural al animalului uman »Lumea ideilor

Page 56: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

cercetătorului, în funcţie de obiectivul si scopul cercetării sale, dar si de domeniul său

specific de investigare.

Tabelul 4.1.

Sinteza ipotezelor fondatoare ele pozitivismului si constructivismului

Pozitivism Constructivism

Obiectul cunoaşterii ♦ Realitatea, considerată obiectivă♦ Faptele sociale percepute în realitatea lor

♦ Realitatea este considerată un produs al construcţiei umane♦ Reprezentările actorilor şi a sensului atribuit de aceştia realităţii

Formarea cunoştinţelor

♦ Prin observarea realităţii obiective ♦ Prin experienţa

♦ Cunoaşterea este o construcţie a subiectului rezultata din interacţiunea cu obiectul cercetării ♦ Cunoaşterea este un proces incremental

Metoda cunoaşterii Inducţia Deducţia Inducţia Abducţia

Demersul cercetării ♦ Parcurgerea etapelor :- observarea realităţii - ipoteza teoretica- generalizare- formularea de legităţi

♦ Parcurgerea etapelor :- definirea cadrului

teoretic de referinţa- formularea ipotezei/lor

de cercetare- tratarea si interpretarea

informaţiilor- măsurarea anumitor

variabile - validarea/refutarea

ipotezelor teoreticeRolul cercetătorului ♦ Observarea datelor

obiective♦ Măsurarea diferitelor fenomene♦ Căutarea relaţiilor de cauzalitate, interzicându-si orice judecată personală ♦ Intuiţia, conştiinţa cercetătorului nu are nici un rol în practica ştiinţifică

♦ Încearcă sa înţeleagă semnificaţia data de oameni experienţei lor, procesul lor mintal ♦ Dă sens realităţii în raport cu o viziune, cu un nivel de cerinţe si de aşteptări♦ Cercetătorul este un actor al cercetării realizate. Interacţiunea sa cu „terenul” devine instrumentul producerii cunoştinţelor

Legătura obiect – subiect

Independenţă Interdependenţă

Natura cunoaşterii Obiectivă SubiectivăValoarea si validitatea cunoaşterii

VerificabilăConfirmabilă Refutabilă

AdecvatăInteligibilăTransmisibilă

Finalitatea cercetării ♦ Identificarea regularităţii fenomenelor si formularea legilor ce guvernează lumea

♦ Reprezentarea realităţii prin exerciţiul inteligentei

Reprezentanţi de marcă Auguste Comte, Jean d'Alembert, Turgot ,

Jan Brouwer ,

56

Page 57: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Condorcet, Bohr Jean-Louis le Moigne, jean Piaget, Claude-levi Strauss, etc

Deşi traseul general al desfăşurării cercetării este relativ acelaşi, conduita unei cercetări

de tip constructivist este diferită de cea de tip pozitivist, prin modul de acces la realitate,

metodologia folosita, modul de verificarea si de validare a ipotezelor,etc.

Astfel, o cercetare de tip constructivist implică luarea în considerare de către cercetător a

reprezentările actorilor şi a sensului atribuit de aceştia fenomenelor, proceselor,

comportamentelor ce fac obiectul cercetării. În această situaţie, cercetătorul constructivist

nu îşi fondează discursul pe baza obiectelor exterioare (a căror existenta este considerata

obiectiva de către pozitivişti, deci independente de subiecţii perceptori), ci mai degrabă pe

„semnificaţia fenomenelor, pentru a construi o interpretare pornind de la datele pe care el

le observă”. Acest tip de demers se sprijină pe postulatul interpretării subiective, care

presupune o înţelegere a realităţii sociale, pornind de la semnificaţiile atribuite de actori

actelor lor. Într-o abordare constructivistă, ansamblul faptelor nu se poate explica

independent de cei care le trăiesc, de unde şi puternica interacţiune între cercetător şi

terenul său empiric. Pentru a accede la real, cercetătorul adoptă o atitudine empatică,

care îi permite să înţeleagă trăirea celorlalţi, punându-se în locul lor printr-un exerciţiu

„intelectual”.76

Trebuie subliniat că adoptarea unei poziţii constructiviste nu presupune doar „a construi”;

chiar și cercetătorul pozitivist recurge la construcţia propriului model înainte de a ajunge

pe teren. Este vorba mai degrabă de o „atitudine” deschisă de cercetare care pune

problema în termeni de metodă. Aceasta „atitudine” permite cercetătorului să-şi

construiască discursul pornind de la realităţile subiective ale actorilor, prin intermediul

unui demers de obiectivare a datelor.

Specificitatea unui demers constructivist este dată, deci de două dimensiuni importante:

- interacţiunea puternică între cercetător şi terenul său, care devine chiar un

instrument de producere a cunoştinţelor;

- poziţia însăşi a cercetătorului în construcţia dispozitivului său, cu consecinţe

importante asupra construcţiei discursului său.

În acest context, cercetătorul poate fi privit ca un actor al cercetării sale. În calitate de

actor, el are propriile sale resentimente, se confruntă cu îndoieli şi incertitudini.

Constructivismul este o manieră de a gândi ştiinţa, o referinţă pentru a construi modele

de învăţare, de formare şi programe de cercetare.

76 Fr. Wacheux , Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. d’Organisation, Paris, 1997, pag, 98

57

Page 58: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Aşa cum sublinia Bachelard77, pe această axă pozitivism-constructivism „si in sensul

raţionalismului, se regăsesc în acelaşi timp riscul si succesul cercetării. Numai raţiunea

dinamizează cercetarea, deoarece ea este singura care sugerează, dincolo de experienţa

comună (imediată si specială) experienţa ştiinţifică (indirectă si fecundă)”. Prin urmare,

atenţia cercetătorului trebuie orientă spre efortul de raţionalitate si de construcţie.

Binomul „experienţă-reflecţie”, constituie de fapt baza oricărei înţelegeri si interpretări

ale realităţilor care ne înconjoară.

Bibliografie

4. Bachelord, G., la formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 19755. Brant,S., La nef des Fous, Edition de la Nuée-Bleue, Paris, 19886. Kremer-Marietti, A., Le positivisme, Paris, PUF, 19937. Piaget, J., Psychologie et épistémologie, Ed. Gallimard, Paris, 19708. Largeault, J., L'intuitionnisme, Paris, PUF, Paris, 19929. Le Moigne, J.L., Les épistémologies constructivistes, Puf, Paris, 199910. Poper, .K., La connaissance objective, Ed. Aubier, Paris, 199111. Piaget, J., Biologie et croissance, Ed. Gallimard, Paris, 196712. Poper, .K., La connaissance objective13. Strauss, C.L., Anthropologie structurale 2, Ed. Plon, Paris, 199614. Thietard, S.A, Méthodes de recherche en management, Ed. Dunod, Paris, 199915. Wacheux  Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris, 1996

77 Bachelord, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 1975, p.17

58

Page 59: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Motto:Toată lumea se plânge de lipsă de memorie.

Nimeni de lipsă de logică.Grigore Moisil

Cap. 5. Introducere în logica ştiinţei

Autor Nicolae VASILE

5.1. Logică şi epistemologie

Epistemologia, cercetează originea, structura, metodele şi validitatea cunoaşterii

ştiinţifice. Principala sa componentă, cea de validare a cunoaşterii ştiinţifice se leagă în

mod natural de logică. Astfel, putem spune că logica este un instrument al

epistemologiei.

Logica a apărut în antichitate, în Grecia. Filozofi precum Democrit, Socrate, Platon şi

Aristotel au contribuit la constituirea unei noi discipline filozofice centrate pe studiul

gândirii omului, considerând ca forme ale acesteia noţiunea, judecata şi raţionamentul.

Aristotel a centralizat informaţiile anterioare şi a dat o formă a logicii care a rezistat până

în perioada Renaşterii. Ulterior s-au adăugat la formele iniţiale retorica şi gramatica.

Logica are legătură cu toate celelalte ştiinţe şi astfel şi cu epistemologia.

Există multiple aplicaţii epistemologice ale logicii precum logica întrebărilor şi

răspunsurilor, logica parte-întreg, logica evidenţei şi confirmării, logica temporală, logica

supoziţiei, logica informaţiei, logica inductivă, logica probabilistă, etc. Oamenii de ştiinţă,

în activitatea lor curentă, dezvoltă noi teorii care pentru a fi adevărate trebuie să

respecte principiile, legile şi regulile de corectitudine a gândirii iar acestea sunt date de

logică. Putem spune că logica este un instrument absolut necesar cercetătorilor.

Cunoastere se realizează utilizând limbajul natural cotidian. Cu alte cuvinte, fără

nici o altă pregătire prealabilă, de exemplu, orice vorbitor de limbă română va putea

înţelege ce înseamnă o aserţiune ştiinţifică exprimată în limba română

Totuşi, la nivelul comunicării cotidiene, limbajul ştiinţific cuprinde o serie de

ambiguităţi, termeni de specialitate, “capcane lingvistice”, cuvinte din limbajul comun

care în discursul ştiinţific au alte înţelesuri faţă de sensul lor comun. De exemplu cuvântul

„masă” din fizică are alt sens decât acelaşi cuvânt din sociologie. Se cere o abordare de

specialitate pentru ca limbajul natural al ştiinţelor să fie utilizabil în cercetare.

Pentru ca dezvoltarea cunoaşterii să conducă spre o cunoaştere bine formulată

trebuie ca analiza expresiilor ştiinţificesă folosească un aparat conceptual şi metodologic

59

Page 60: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

bine elaborat. Karl Popper spunea ca ştiinţele sunt “sisteme de teorii ” iar logica

cunoaşterii ştiinţifice poate fi numită ” teoria teoriilor “ 78

Logica cercetării ştiinţifice trebuie să asigure nu numai o “ teorie a teoriilor ”, ci şi

o metodologie a elaborării lor. În elaborarea unei teorii trebuie impusă :

- claritatea, corectitudinea formulării expresiilor ştiinţifice;

- verificarea transformării corecte a unor expresii (negarea lor, inversarea etc.);

- identificarea structurii logice a enunţurilor , ca bază a definiţiilor şi

caracterizărilor;

- judecata corectă (analiza sofismelor);

- operaţii (epistemologice) logic corecte (deducţii, inducţii, clasificări şi diviziuni,

operaţionalizarea şi conceptualizarea indicatorilor).

Conceptul de “adevăr logic” va fi folosit în sensul capacităţii unei expresii

(propoziţie, judecată) de a stabilii un raport corect între termeni. Adevărul logic nu

corespunde totdeauna cu adevărul faptic. Exprimarea unei astfel de realităţi şocante a

încheiat Procesul de la Nurnberg cu expresia “ Nu tot ce-i logic e şi adevărat “.

Vom avea ca “valoare - de - adevăr” următoarele cazuri: ” valoarea - de - adevăr

– adevărat ” (în cazul în care relaţia dintre concepte sau judecăţi se instituie) şi “ valoarea

- de - adevăr – fals ” (în cazul în care această relaţie nu se institue, nu se verifică).79

Putem conchide că „logica cercetării ştiinţifice” ne oferă o serie de principii,

procedee de gândire, reguli de evaluare a judecăţilor şi a relaţiilor dintre ele care stau la

baza unei gândiri normale (corecte şi proprii oamenilor).

Cunoaşterea şi aplicarea lor ne fereşte de erori în gândire, de confuzii şi

neînţelegeri în elaborarea limbajului şi comunicării în relaţiile cotidiene şi practica

cercetării ştiinţifice.

5.2. Axiomele şi principiile logicii. Evoluţia lor în timp

Aplicaţiile logicii constau în verificarea proceselor de gândire în construirea unor teorii.

Eficienţa gândirii poate fi mai mare sau mai mică, sau poate fi nulă, funcţie de

respectarea adevărurilor în gândirea individuală sau colectivă la convertirea acestora în

cadrul diverselor acţiuni.În aplicaţiile logicii trebuiesc respectate o serie de principii de

bază. In logica clasică acestea sunt:

- Axioma identităţii (A=A), care spune că orice lucru este identic cu el însuşi şi

numai cu el însuşi. Aparent de o evidenţă clară totuşi în dezvoltarea unor teorii acest

principiu este des încălcat prin faptul o notine se regăseşte cu înţelesuri diferite. (Ex: Tot

înainte că înainte era mai bine)

Orice “element” cuprins în gândirea noastră (noţiuni, judecăţi) are un înţeles care

trebuie menţinut nemodificat pentru a avea o gândire normală. Dacă, în demersul

ştiinţific, folosim un termen cu sensuri diverse de la un caz la altul, atunci nu mai dăm

78 Karl Popper, Logica cercetării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. pagina 97.79 Oscar Hoffman, Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2011

60

Page 61: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

dovadă de coerenţă, nu ne mai putem înţelege şi comunica. De aceea, în demersul

ştiinţific, se cere ca o serie de noţiuni (concepte) să fie introduse pe baza unor definiţii

explicite şi care vor păstra sensul nemodificat.

Din păcate, uneori, demersul ştiinţific foloseşte o serie de concepte fără a li se da

o definiţie (corectă) explicită, ceea ce face ca să nu ştim exact despre ce este vorba.

- Axioma noncontradicţiei (A≠non A), care spune că un lucru nu poate să fie sau să nu fie

în acelaşi timp. Acest principiu respectat ne asigură că nu ne vom contrzice singuri în

elaborarea unei teorii

Explicitează prima axiomă. Cu alte cuvinte, dacă vom menţine permanent sensul

unui concept neschimbat, atunci (necesar) nu vom putea folosi un termen acordându-i

sensuri opuse.

Noncontradicţia exprimă o cerinţă de decizie logică: dacă nu se poate să se

admită simultan (în acelaşi demers ştiinţific) atât A (o caracteristică, o definiţie, un

raport), cât şi contrariul său ( non A), aceasta înseamnă că fie acceptăm A şi excludem

(non A), fie acceptăm (non A) şi excludem A, fie excludem atât pe A cât şi pe (non A).

Este exclus (imposibil logic ) ca o aceiaşi persoană să fie simultan şi şef şi

subaltern. Aceasta înseamnă că acea persoană poate să aibe drept caracteristică, fie că

este şef şi nu este subaltern, fie că este subaltern dar nu este şef, fie că nu este nici şef

nici subaltern.

- Axioma terţiului exclus, conform căreia două judecăţi, în care una neagă şi cealaltă

afirma, acelasi lucru, nu pot fi ambele adevărate. Acest principiu obligă la doar două

valori pentru o judecată, adevărat sau fals.

Aşadar, cele trei axiome impun respectarea unor reguli de gândire care,

independent de conţinutul cognitiv (epistemic) al judecăţilor, asigură o gândire specifică

unui om sănătos (sub aspect logic).

Aceste trei axiome se mai numesc si axiomele logicii aristotelice.

Dacă celor două valori de adevăr li se alocă valori numerice, de exemplu 1-pentru

adevărat şi 0-pentru fals se ajunge la ceea ce în literatură a căpătat mult mai târziu

numele de logică binară. Pentru aceste valori s-au stabilit operaţii precum şi (AND), sau

(OR), şi negaţie (NOT). Aceste operaţii sunt:

1 AND 1 = 1 / 1 AND 0 = 0 / 0 AND 1 = 0 / 0 AND 0 = 0

1 OR 1 = 1 / 1 OR 0 = 1 / 0 OR 1 = 1 / 0 OR 0 = 0

NOT 1 = 0 / NOT 0 = 1 ,

şi stau la baza calculatoarelor electronice clasice.

La aceste principii de bază se adaugă alte principii ( reguli ) ale corectitudinii formei

gândirii care se adresează formelor particulare pe care le iau noţiunile, judecăţile,

raţionamentele. Acestea sunt:

- Principiul consistenţei, care spune că o construcţia unei teorii este consistentă doar dacă

nu conţine contradicţii. Este o prelungire a principiului noncontradicţiei.

61

Page 62: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

- Principiul completitudinii, care spune că în construcţia oricărei teorii, care conţine

propoziţii afirmative (A) şi negative (non A) este suficientă demonstrarea uneia singure

dintre ele. Este o aplicare a principiului terţiului excus.

- Principiul independenţei, care spune că în orice construcţie axiomatică axiomele trebuie

să fie independente. Altfel există riscul ca teoria sa devină inconsistentă.

- Principiul incompatibilităţii

Deosebit de axioma noncontradicţiei, acest principiu stabileşte imposibilitatea pe plan

existenţial (ştiinţific afirmată) a coexistenţei a două „ realităţi ”diferite dar nu de

contrarietate. De aici exemplu aplicat mai ales în politică “ Dacă nu eşti cu noi eşti

împotriva noastră “

- Pricipiul nonechivalenţei

Dacă realitate P implică o altă realitate Q nu înseamnă că şi implicaţia inversă este

adevărată . Exemplu Paul o iubeşte pe Diana nu înseamnă ca este valabilă şi situaţia

inversă, adică Diana să-l iubească pe Paul.

- Pricipiul tranziţiei

Principiul tranziţiei presupune implicatia în lanţ a unor relaţii. Nu totdeauna se aplică. De

exemplu : Afirmaţia “ prietenul prietenului meu este şi prietenul meu ” este uneori

adevărată dar nu mereu.

- Principiul substituţiei

Este principiul care fundamentează înlocuirea în situaţii similare. De exemplu în relaţiile

de muncă persoana P1 are un set de calificări şi persoana P2 are acelasi set de calificări

atunci dacă din diverse raţiuni persoana P1 este indisponibilă atunci poate fi înlocuită cu

persoana P2 .

La aceste principii şi reguli clasice au apărut o serie de contribuţii moderne . Francis

Bacon (1561-1626) combătând logica aristotelică a introdus logica inductivă, introducând

ca instrument inducţia ştiinţifică, Rene Descartes (1596-1650) a introdus noi reguli legate

in special de logica parte-întreg, care au fost sistematizate de adepţii săi Arnaud şi Nicole

în cartea ” Logica sau arta de a gândi ”, pubicată în 1662.80

Matematicianul german Gottfried von Leibniz (1646-1716) a introdus un nou principiu,

principiul raţiunii suficiente, conform căruia orice lucru are o cauză, nu poate exista o

judecată fără dovezi, argumente, probe. Acest principiu a venit ca o completare la logicii

inductive. Totodată a introdus primele elemente de logică matematică, care au fost

continuate de Gottlob Frege (1848-1925) şi finalizate într-un concept valabil şi astăzi de

către David Hilbert (1862-1943), considerat întemeietorul logicii matematice.

Matematicianul polonez Jan Lukasiewicz (1878-1956) a propus în lucrarea ” Elements of

mathematical logic ”, publicată în 1928 la Warşovia, introducerea unei a treia valenţe

între ” adevărat ” şi ” fals ” şi anume cea de ” posibil ”, creând astfel logica trivalentă.

Matematicianul român Grigore Moisil (1906-1973) în lucrarea ” Logique modale ”,

publicată în anul 1942 introduce mai multe valenţe între cele aristotelice de ” adevărat ”

80 Gheorghe Enescu, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

62

Page 63: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

şi ” fals ” conducând la apariţia logicii polivalente, care poartă numele în literatura de

specialitate de logicile Lukasiewicz-Moisil.

Dacă prima parte a secolului al XX-lea a fost foarte productivă pentru matematicienii

logicii, sau logicienii matematicii, în anul 1935 apare şi o nouă abordare filozofică a

valorilor logicii, în teza de doctorat ” Du devenir logique et de l’ affectivite” , autor Ştefan

Lupaşcu (1900-1988). Autorul dezvoltă o serie de lucrări care impun în literatura de

specialitate un nou principiu, principiul terţiului inclus. A treia valoare logică apare la

Ştefan Lupaşcu ca rezultat al contradictiilor dintre ” adevăr ” şi ” fals ” 81. Un fel de

transpunere filozofică a zicalei ” adevărului de la mijloc ”.

In anul 1965, matematicianul american, Lotfi Zadeh (n. 1921), de origine din Azerbaijan,

introduce între valorile 0 şi 1 din logica binară o plajă continuă de valori, unde 0

reprezintă falsitatea competă iar 1 reprezintă adevărul complet. Apare astfel o nouă

logică, logica fuzzy ( ceea ce în limba engleză inseamnă ” neclar ”, ” vag ”) Astfel dacă în

logica binară o judecată poate aparţine doar unei mulţimi limitate la două valori , în logica

fuzzy poate lua o mulţime de valori între 0 şi 1.

Acesta demonstrează matematic consistenţa noii teorii 82. Sistemele fuzzy sunt

considerate la rândul lor un caz particular al unui nou concept, acela de sistem expert.

Sistemele fuzzy au fost implementate în multe domenii practice din producţie şi chiar

comerţ. Multe din produsele din noua generaţi de maşini de spălat, cuptoare cu

microunde, aparate foto, aparate de aer condiţionat au incorporate sisteme bazate pe

logica fuzzy care oferă o metodă mai flexibilă de tratare a incertitudinilor.

Logica fuzzy ajută mult depanatorul modern. Presupunem un proces de depanare în

trecut. Acesta presupunea, în logica binară, testarea tuturor componentelor (după

principiul DA sau NU) şi găsirea componentei defecte după o muncă foarte laborioasă.

Putea fi chiar şi o logică trivalentă prin apariţia unei a treia categorii de întrebare de

genul dacă nu a căzut curentul în tot cartierul, nu s-a ars siguranţa sau eventual aparatul

nu era scos accidental din priză ? În logica fuzzy fiecare funcţiune a aparatului are

atribuită o valoare logică care face posibila realizarea unui program de test care te duce

în final pe funcţiunea defectă sau chiar pe subansamblul sau componenta defectă.

Sunt ocupaţii precum diplomaţia şi politica care prin prisma logicii bivalente sunt în cea

mai mare parte inconsistente, adică conţin contradicţii. Dacă însă le judecăm din punctul

de vedere al logicii polivalente multe din activităţile acestora capătă consistenţă. Aceste

ocupaţii nu au mers niciodată în istorie doar pe logica bivalentă, dar au fost în general

judecate de societate pe baza acestei logici creând de cele mai multe ori neînţelegeri.

O asemenea succesiune de aparitii noi în domeniul logicii, venite mai ales din domeniul

logicii matematice nu putea să nu provoace o reacţie din partea filozofică a logicii. Astfel

filozoful Susan Haack publică o serie de lucrări privind terminologia noilor apariţii. În anul

1970 introduce un nou termen care descrie toate aceste tipuri non-clasice de logică şi

81 Stefan Lupasco, Valeurs logiques et contradiction, Revue Philosofique No. 1-3, 1945, Paris, France.82 Lotfi Zadeh: Fuzzy sets, Information and control, No. 8, 1965, p. 338-353.

63

Page 64: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

anume ” logici deviante ” 83 . Continuă tratarea filzofică a noilor tipuri de logică

introducând în anul 1996 noi termeni precum quasi-deviant logic sau extended logics. 84

Această evoluţie a logicii s-a derulat pe întreaga perioada a istoriei omenirii. Daca ne

limităm la viaţa unui om atunci putem spune că în tinereţe suntem mai radicali şi în

consecinţă mai atraşi de logica binară şi principiul terţiului exclus, în perioada vârstei

mijlocii apar fel de fel de triunghiuri şi ne place mai mult logica trivalentă şi principiul

terţiului inclus iar la bătrâneţe tindem spre logica fuzzy sau chiar sistem expert. Evolu ția

secvențială a logicii în viața unui om:

- Copilărie și Tinerețe: Lgica Bivalentă sau Legea Terțiului Exclus

Când învață să vorbească copilul își crează universul său prin întrebări simple cu

răspunsuri DA sau NU. Reușește să-și creeze niște raționamente complexe, uneori

surprinzător de adevărate, doar pornind de la logica binară;

Când este adolescent este un radical care nu acceptă jumatăți de măsură, merge

totdeauna pe logica Totul sau Nimic;

Când se îndragostește, mai ales cănd o face pentru prima dată, nu mai există nimic pe

lume în afara de El și Ea. Acesta este momentul când se zice că omul este cel mai

aproape de moarte fără să fie bolnav, pentru că un refuz al celeilalte păr ți il conduce la

negația supremă.

Când se căsătorește, până la apariția primului copil, nu exista decât El şi Ea şi nimic

altceva.

- Vărsta mijlocie: Logica Trivalentă sau Legea Terțiului Inclus

Când apare primul copil pe langă El și Ea a apărut și Copilul, când se termină concediul

post natal apare și soacra, când a mai trecut vremea apare ți amantul sau amanta.

La fiecare problema între cei doi apare implicit sau explicit și al treilea în gând, în discuție,

sau în fapt.

- Vârsta a treia: Logica Polivalentă și Logica Fuzzy sau Există soluții pentru orice situație

Când apar mai mulți copii trebuie găsită o variantă de susținere pentru fiecare, când

îmbatranesc toți cuscrii trebuie găsită o soluție de susținere pentru fiecare, când apar

nepoții trebuie coborat la mintea lor, când cresc nepoții trebuiesc ajutați și acceptați așa

cum sunt.

Pentru fiecare din probleme trebuie găsită o soluție adecvată neluând-o de fiecare dată

de la bază, adică de la întrebările cu doar două răspunsuri, DA sau NU.

În momentul când s-a ajuns totuși la asemenea întrebare dacă răspunsul este DA s-a

ajuns de unde s-a plecat și a fost o pierdere de timp, dacă răspunsul este NU atunci

sistemul se rupe și se începe din nou de la zero, adică de la un nou ciclu care începe cu

DA sau NU. Poate fi chiar o nouă întrebare a ofițerului stării civile.

5.3. Operaţii logice

83 Susan Haack: Philosophy of Logic, Chapter 6, Prentice Hall, New Jersey, 1970.84 Susan Haack: Deviant logic, Fuzzy logic, Beyond the formalism, The University of Chicago Press, 1996.

64

Page 65: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Operatiile logice se fac cu diferitele produse ale gândirii, precum noţiunea, judecata,

raţionamentul.

Notiunea este ideia cea mai simplă, ordonată, ce reflectă o serie finită de însuşiri şi

obiectele la care aceste însuşiri sunt esenţiale.

Judecata este ideia apartenenţei sau neapartenenţei unei însuşiri la un obiect. Când ideia

exprimă apartenenţa însuşirii la un obiect judecata este afirmativă, iar când ideia exprimă

neapartenenţa însuşirii la un obiect judecata este negativă. Este o relaţie între noţiuni.

Raţionamentul este un sistem care conţine cel puţin trei judecăţi între care există o

relaţie ce determină apariţia unei noi judecăţi pe baza celor precedente. Într-un

raţionament din judecăţi cunoscute, printr-un efort al minţii, pot apărea judecăţi noi,

necunoscute iniţial.

5.3.1.Noţiunea

Noţiunea este forma logică de exprimare a însuşirilor, caracteristicilor unor

„lucruri” precum procese, fenomene, realităţi, etc.

Structura logică a noţiunilor este:

Sfera noţiunii reprezintă clasa lucrurilor individuale aparţinând (prin însuşirile lor)

respectivei clase, exprimând cantitatea

Conţinutul noţiunii reprezintă înţelesul , calitatea noţiunii, proprietăţile

elementelor cuprinse în sfera noţiunii.

Raportul dintre sfera şi conţinutul noţiunii poate fi interpretat diferit. În logica

formală, se ia în considerare un raport invers: cu cât sfera se referă la clase de „realităţi”

mai generale, cu atât conţinutul noţiunii este mai restrâns, dar mai esenţial.

Astfel, sfera noţiunii de „populaţie ocupată” se referă (prin conţinutul său) la

totalitatea celor care ocupă un loc de muncă, sfera noţiunii „şomer” se referă la

totalitatea celor care nu ocupă un loc de muncă deşi doresc şi caută acest lucru. Sfera

conceptului de „populaţie activă” (unind sfera conceptului de „populaţie ocupată” cu cea

de „şomer”) este mai mare, dar conţinutul se reduce ( exprimând doar ce este comun

celor două categorii de oameni) şi se referă la o caracteristică mai esenţială.

Comparativ avem mai multe tipuri de noţiuni :

- Noţiuni concordante : două noţiuni cu conţinut diferit, dar cu sfere care coincide total

sau parţial. Acestea pot fi în diferite relaţii precum :

- raport de identitate: noţiuni având aceeaşi sferă, dar evidenţiind o altă caracteristică

proprie clasei (sferei). Este cazul, vom vedea, a noţiunilor (conceptelor) între care se

stabileşte raportul de definiţie conceptuală. Astfel, conceptul de „economie de piaţă” şi

cel de „economie capitalistă” au aceeaşi sferă (toate economiile de piaţă şi numai

economiile de piaţă sunt economii capitaliste) în schimb, conţinutul celor două noţiuni

este specific : “economia de piaţă “ pune în evidenţă un mecanism specific de economie

care are la bază relaţia cumpărare – vânzare, conceprul de “economie capitalistă” relevă

actorii sociali ai economiei, mecanismele sociale ale raporturilor dintre aceşti actori.

65

Page 66: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

- raportul de ordinare: noţiuni care au sfera uneia cuprinse în sfera alteia. Avem o

noţiune supraordinară (aceea cu sferă mai mari) şi noţiuni subordinare(cu sfera mai

mică). De exemplu, raportul dintre noţiunea de gen şi cea de specie (animal şi om).

- raport de încrucişare (interferenţă): noţiuni cu un conţinut diferit, dar cu sfere care

coincide parţial (pasăre – călător).

- Noţiuni opuse: noţiuni al căror conţinut diferă în aşa mare măsură încât sferele lor nu

coincid în nici o privinţă şi se află în diferite relaţii precum:

- raport de contrarietate: noţiuni cu un conţinut diferit, dar aflându-se într-un raport

de coordinare în sfera uneia şi aceleiaşi noţiuni (sunt specii diferite ale aceluiaşi gen).

În acest caz, cele două speci nu

epuizează sfera noţiunii de gen.

Cercetarea ştiinţifică lucrează cu concepte care pun în evidenţă diferite raporturi.

O eroare care se poate face în acest cadru constă în descifrarea sensului

(conţinutului) unei noţiuni astfel încât se depăşeşte sfera acesteia. Este cazul multor

procese epistemologice de deproblematizare prin care conţinutul greşit evidenţiat duce la

extinderea nepermisă a sferei unei noţiuni având drept consecinţă pierderea specificului

de analiză a noţiunii.

De exemplu, se vorbeşte de trecerea de la societăţile capitaliste de tip industrial

spre cele de tip postindustrial. Dându-se conceptului de „societate postindustrială”

caracteristica de „societate a cunoaşterii” şi interpretându-se acest concept ca

exprimând “o societate care foloseşte cunoaşterea în mod prioritar” se ajunge la

extinderea greşită a sferei „societăţii cunoaşterii” şi la societăţi care nu sunt de tip

„postindustrial” (care şi ele pot folosi prioritar cunoaşterea). În acest mod, tranziţia

actuală şi problemele actuale ale societăţilor avansate sunt reduse la o simplă problemă

de ordin contitativ, când, de fapt, ar trebui să avem de-a face cu o schimbare structurală,

calitativă, de trecere spre o societate care va modifica mecanismele societale ale

dezvoltării. Pentru a marca acest fapt, UE a adus o precizare esenţială, introducând un

nou concept, cel al „societăţii conduse prin cunoaştere”, concept care atrage atenţia că

avem un conţinut diferit, dar şi o sferă nouă faţă de societăţile precedente. Deşi există şi

caracteristici comune cu societăţile industriale moderne, ambele sunt „specii” ale

societăţilor (“ca gen”) capitaliste, societăţile (capitaliste) conduse prin cunoaştere vor

aduce un conţinut nou (conducerea de către grupurile sociale care produc, prelucrează,

culoarealb

negrusocietate

feudală

capitalistă

alb

negru

altă culoare

feudalism

capitalism

altă societate

66

Page 67: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

difuzează, folosesc cunoaşterea exprimă noul rol al cunoaşterii85.Avem situaţia

următoare:

Societate (ca “gen”) capitalistă

Societate industrială

Societate condusă prin cunoaştere

Alte “specii” ale societăţii capitaliste (cooperaţia simplă, manufactura)

- raportul de contradicţie: noţiunile sunt contradictorii când sferele lor se exclud astfel

încât nu pot fi nici negate, nici afirmate simultan despre acelaşi obiect, iar conţinutul lor

se neagă reciproc (organic – anorganic), roşu – nonroşu, corect – incorect, adevăr – fals,

util – neutil, valoare – nonvaloare etc). În acest caz, în primul rând, noţiunile în raport de

contradicţie epuizează împreună sfera supraordinatei lor (spre deosebire de raportul

precedent în care cele două „specii” nu epuizau „genul” de care aparţineau, în al doile

rând, noţiunile contradictorii nu pot fi afirmate sau negate simultan când se referă despre

acelaşi obiect.

În cercetările ştiinţifice suntem puşi, adesea, să facem distincţia între noţiunile

aflate în raport de contrarietate sau de contradicţie. Astfel, atunci când studiem economia

de piaţă se cuvine a preciza existenţa unui raport de contradicţie cu celelalte tipuri de

economii. Doar economiile capitaliste sunt apte a fi evaluate ca fiind economii de piaţă

(raportul de identitate între noţiunile ”economie de piaţă” – “economie capitalistă”), iar

celelalte economii sunt economii non de piaţă (raport de contradicţie).86

Operaţii logice aplicabile noţiunii

Operaţiile logice care se fac cu noţiuni sunt definiţia, clasificarea, diviziunea.

Definiţia este operaţia prin care se face precis conţinutul şi sfera unei noţiuni. Are două

elemente definitul, adică ideia sau elementul lingvistic şi definitorul, adică ansamblul

ideilor care dezvăluie obiectul definiţiei.

Clasificarea este operaţia prin care obiectele unei mulţimi sunt distribuite după un anumit

criteriu. Este o operaţie de sinteză, porneşte de la indivizi şi ajunge la specii, genuri.

Diviziunea este operaţia de descompunere a unei noţiuni în noţiuni subordonate. Este o

operaţie de analiză pornind de la genuri, specii şi ajungând în final la indivizi.

5.3.2. Judecata

Judecata exprimă aparteneţa sau neaparteneţa unei caracteristici, grupe de

caracteristici, a unui obiect la o clasă de ”obiecte “ sau o relaţie ăntre două sau mai

multe “obiecte”, o relaţie între noţiuni.

Judecăţile pot fi împărţite în universal afirmative, universal negative, particular

afirmative sau particular negative.

- Analiza logică a judecăţilor

858 Oscar Hoffman, Ion Glodeanu: Cunoasterea- noua resursă a societăţii, Editura Intact, Bucureşti, 2006. 86 Oscar Hoffman: Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2011

67

Page 68: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Judecata exprimă aparteneţa sau neaparteneţa unei caracteristici, grup de caracteristici,

un obiect la o clasă de “obiecte”, sau o relaţie între două sau mai multe “obiecte”.

Subiectul logic – noţiunea care exprimă “obiectul” despre care se afirmă sau se

neagă un anumit raport.

Predicatul logic – noţiunea care exptimă caracteristicile care se afirmă sau se

neagă despre obiectul dat ca subiect.

Copula (copulare = a lega) – exprimă felul relaţiei dintre subiect şi predicat.

În comunicarea cotidiană, structura logică a judecăţilor nu este, adesea, bine

elaborată. Iată câteva exemple de judecăţi prezente în limbajul natural comun care

denotă o “opacitate” asupra raportului logic exprimat.

Opacitatea, de regulă, rezultă din modul de exprimare a copulei care nu ne oferă

posibilitatea de a cunoaşte la ce se referă judecata.

Identificarea este o operaţie logică prin care “scoatem la lumină”, înlăturăm

opacitatea judecăţilor prin explicitarea naturii judecăţii.

Operaţii logice aplicabile judecaţii

- Inferenţa logică

Inferenţa logică reprezintă o operaţie logică prin care facem evident un adevăr conţinut

implicit într-o judecată dată (iniţială) sau prin care deducem un adevăr nou din alte

adevăruri în prealabil date.

Există două tipuri de inferenţă, inferenţă directă (nemijlocită) şi mediată (indirectă).

Inferenţa directă se face asupra unei singure judecăţi având calitatea de premiză.

Aceasta presupune o serie de condiţii precum: judecata iniţială să fie adevărată (ceea ce

se referă la procesul epistemic al cunoaşterii), să respecte regulile logice, judecata

iniţială să fie prezentată în forma sa cea mai precisă .

În realizarea inferenţei, vom ţine seama de faptul că dacă subiectul nu se referă la

toate obiectele dintr-o anumită clasă, ci doar o parte a lor, spunem că subiectul nu este

distribuit. Când el se referă la toate obiectele unei anumite clase, spunem că subiectul

este distribuit.

Inferenţa indirectă constă în obţinerea unei judecăţi noi pornind de la două sau

mai multe judecăţi cu rol de premize.

Forme ale inferenţei sunt obversiunea, care constă în obtinerea dintr-o judecată

dată a unei alte judecăţi echivalente dar opusă calitativ (Ex: Omul este educat = Omul nu

este needucat) şi conversiunea, care constă în obţinerea unei judecăţi noi al cărui subiect

logic este predicatul logic al judecăţii iniţiale şi al cărei predicat logic este subiectul

judecăţii iniţiale (Ex: Toţi oamenii sunt educaţi → Unii educaţi şi numai unii educaţi sunt

oameni ).

- Echivalenţa logică

Echivalenţa logică intervine des şi cu rol esenţial în cadrul cercetărilor ştiinţifice

deoarece sunt forma logică a definiţiilor conceptuale, stabilind ceea ce se cheamă prin

termenul de “sinonimie cognitivă”. “O sugestie naturală , care merită o examinare mai

68

Page 69: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

atentă, este aceea că sinonimia a două forme lingvistice constă simplu în intersubstituţia

lor (posibilă) în toate contextele fără schimbarea valorii lor de adevăr –

intersubstituibilitatea, în cuvintele lui Leibnitz, salva veritate” 87

Într-o judecată de echivalenţă, sfera celor două noţiuni (S şi P) este aceeaşi,

conţinutul diferă. Admiterea lui A implică necesar respingerea lui E şi invers. P şi S au

acelaşi subiect, iar predicatul lor este în raport de contrarietate (P şi non P).”S este P”

faţă de “S este non P”. Se cere a face o strictă diferenţiere între definiţie şi caracterizare

(ceea ce uneori se omite).

Caracterizările (chiar cele importante) nu oferă o sinonimie cognitivă (sub aspect

epistemic) şi nici o echivalenţă logică.

Când spunem: “Economicul este o construcţie socioculturală asupra întregii

societăţi”, am formulat o judecată deosebit de importantă sub aspectul cunoaşterii

ştiinţifice, dar nu oferim o definiţie, deoarece şi alte “dimensiuni” ale societăţii

(morala,politicul etc) sunt asemenea construcţii. În loc de a avea o echivalenţă logică,

această caracterizare exprimă o implicaţie directă.[9]

Sinonima cognitivă a definiţiilor rămâne o cerinţă esenţială şi necesară şi a

definiţiilor operaţionale. Când spunem:”Eminescu este autorul poeziei «Luceafărul»” nu

am făcut doar o propoziţie particulară în raport cu creţia lui Eminescu, ci, putem spune,

că am dat şi o definiţie ca răspuns corect la întrebarea “Cine este Eminescu ?”

(asemănător cu răspunsul “Bucureşti este capitala României” ca răspuns la întrebarea

“Ce este Bucureştiul ?”.

Sinonimia de acest tip implică o problemă . Dacă la întrebarea “Cine este X ?” am

răspunde “X este cel mai bun candidat la alegerile prezidenţiale din anul Y” am formulat

o definiţie cu valoare de sinonimie cognitivă. Dar, valabilitatea definiţiei din punct de

vedere logic (existenţa echivalenţei logice) depinde de o opinie ( discutabilă ca oricare

opinie). În sociologie, asemenea cazuri intervin adesea. Pentru a putea fi luată în

considerare, echivalenţa ligică “X este cel mai bun candidat la alegerile prezidenţiale din

anul Y” are nevoie de acceptarea unei “condiţii de adevăr”: cei care practică o

comunicare de acest tip trebuie să accepte o judecată de valoare cu circulaţie

generalizată (“valori în comun împărtăşite”), ceea ce este, practic, foarte greu de realizat.

În judecata ”Eminescu este autorul poeziei «Luceafărul»” indicatorul este un fapt,

care poate să nu fie cunoscut de toţi. Putem spune “Tofller este autorul teoriei societăţii

postindustriale” şi s-o folosim ca o definiţie la întrebarea „Cine este Tofller ?”. Dar mulţi

specialişti vor obiecta: “Autorul teoriei societăţii postindustriale este Daniel Bell”. Iată

cum definiţiile pot fi analizate logic doar în raport cu un “postulat de adevăr”: pe ce

criteriu acceptăm definiţia?.

Să dăm un alt exemplu: judecata “Mama este persoana care naşte un copil” pare

a exprima un “adevăr analitic” – un adevăr rezultat din însuşi sensul cuvântului „mama”.

87 Quine Willard von Orman, Două dogme ale empirismului, în volumul “Materialismul dialectic şi ştiinţele moderne”, vol. XV, paginile 40 – 41.

69

Page 70: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Dar dacă ne referim la actualele practici medicale, vedem că termenul „mamă” nu mai

poate fi definit prin simpla explicitare analitică (ca o definiţie de dicţionar).[9]

5.4. Logica teoriilor

Teoria este o formă a cunoaşterii raţionale, un ansamblu dejudecăţi ordonate sistemic

decurgând una din alta sau mai multe principii generale care împreună oferă o descriere

şi o explicaţie a unui domeniu al realităţii.

Există o deosebire marcantă între teoriile referitoare la natură faţă de cele privind

societatea. În natură avem de-a face cu “obiecte” diferite ca “substrat”, geneză,

relaţionare. Procesele mecanice sunt de altă “natură” în raport cu cele ale

microparticulelor. Este adevărat, există abordări (la nivel metateoretic) care susţin

posibilitatea „trecerii” de la un tip de procese (teorii) la altele. Dacă Heisenberg a susţinut

(“teoriile închise”) că mecanica lui Newton se referă la un univers de fapte care nu are

nimic comun cu faptele pe care se bazează teoriile lui Einstein (mecanica lui Newton se

ocupă de obiectele mari la viteze mici, iar teoriile relativităţii de obiectele mici la viteze

mari), alţi teoreticieni consideră că există o corelare a celor două teorii, mecanica

newtoniană putând fi considerată ca o “particularizare” a relaţiilor stabilite de Einstein.[9]

În societate, ca de altfel în toate ştiinţele umaniste, avem de-a face cu o realitate

omogenă în sensul că tot ceea ce studiază ştiinţele socioumane se referă la procese,

fenomene, relaţii create de oameni. Fie că ne referim la producerea şi lansarea pe piaţă a

unei mărfi, fie la integrarea socială, sau la reglementarea juridică a relaţiilor umane (sau

alte aspecte) avem de-a face cu realităţi în care comportamentele umane se desfăşoară

pe baza aceluiaşi tip de aspiraţii şi motivaţii, oamenii care produc mărfurile sunt aceeaşi

cu cei care produc actele legale sau contrar legalităţii, sau crează cunoaşterea şi o

difuzează.

Nu putem trata izolate procesele de creare, difuzare şi consum al mărfurilor de

cele ale reglementărilor juridice sau morale, de intervenţia sistemelor de putere etc.

Totuşi, există posibilitatea unor analize “cvasi autonome”.

Ne referim la tezele lui R.K.Merton privitoare la “teoriile de rang mediu” care ar

putea să ofere analize relative asupra unor procese pe baza unui corp interpretativ

oarecum autonom. “Am denumit “teorii de rang mediu” teoriile care se află între

ipotezele minore de lucru, dar necesare, care se dezvoltă în timpul cercetării de zi cu zi şi

eforturile sistematice atotcuprinzătoare de a dezvolta o teorie unitară care va explica

toate uniformităţile observate ale comportamentului social, ale organizaţiilor sociale şi

schimbării sociale”88. Există mai multe tipuri de teorii:

- Teorii rivale

Teoriile rivale reprezintă situaţia în care două (sau mai multe teorii), referindu-se la

acelaşi proces, adică folosind aceleaşi fapte, dau interpretări teoretice opuse.

Astfel, în sociologie, pornindu-se de la aceleaşi date statistice cu privire la

mobilitatea socială intergeneraţională, două teorii au dat două interpretări opuse.

88 Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, New York, The Free Press.

70

Page 71: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Raymond Bondon a pus în evidenţă faptul că generarea statutului social al copiilor

s-ar datora unei inegalităţi de şanse ca urmare a resurselor inegale pe care le deţin copiii

părinţilor cu statul social superior faţă de cei cu statul social inferior. Aceste resurse dau

copiilor cu părinţi în straturile superioare, mijloacele de luptă şi garanţia succesului în

ocuparea unor poziţii superioare. Opus acestei interpretări, H. H. Hyman a elaborat teoria

“laxistă”(de la cuvântul „laxity” care înseamnă “neglijenţă”, lejeritate). În locul inegalităţii

de şanse, Hyman pune “handicapul aspiraţional”. Hyman a susţinut că nu este vorba de o

inegalitate obiectivă, necesar determinată, de şanse, ci de faptul că descendenţii

familiilor cu un statut inferior sunt educaţi astfel încât aspiraţiile lor de promovare socială

să-i determine să considere, ca singura accesibilă, fixarea drept ţintă socială ocuparea

unei poziţii sociale cât mai apropiată de cea a părinţilor. Astfel, aceşti copii nu mai luptă

pentru promovarea lor în straturi superioare, generând o mobilitate socială de

reproducţie a structurilor de stratificare existente. Faptele (datele statistice) cu care au

lucrat cei doi sociologi au servit ca bază de teoretizare şi ca mijloc de verificare a teoriilor

lor opuse. În economie, teorii rivale ar putea fi considerate, pe de o parte, teoria valorii

mărfilor create în producţie (A. Smith, R.K. Marx), faţă de, pe de altă parte, teoria valorii

create în sfera schimbului (marginalismul).

- Teorii alternative

Aceste teorii exprimă o realaţie mai „slabă” decât cea a teoriilor rivale, fiind teorii

diferite interpretând aceleaşi fapte. Este cazul relaţiilor dintre teoriile care explică

procesele sociale pe baza acţiunii actorilor sociali, pe de o parte, în raport cu teoriile care

explică aceleaşi procese sociale la analize structurale.

În asemenea cazuri, cercetarea are la dispoziţie următoarele alternative: acceptă,

omite , acceptă şi omite.

- Teoriile închise (Heisenberg) sunt teorii care se bazează şi interpretează fapte diferite,

care nu pot avea legătură între ele. După Heinsenberg, teoria lui Newton se bazează pe

fapte legate de corpuri mari la viteze mici, iar teoria lui Einstein se bazează pe corpuri

mici la viteze mari şi între aceste teorii nu ar exista nici o legătură.89

- Teorii mai bogate în faptele explicate

Ne referim la „teorii parţiale” (de regulă pot fi socotite şi teorii de rang mediu)

care se referă la o subgrupare a unor procese faţă de gruparea mai mare de care

aparţine.

Astfel, teoria motivaţională a lui Herzberg (care a tratat motivaţiile – în general –

doar pe baza criteriului raportării lor la natura muncii, împărţindu-le în motivaţii extrinseci

şi intrinseci), se referă la un univers de fapte mai redus în raport cu abordarea

motivaţiilor în general. Dar şi această analiză are la bază un set de fapte mai redus decât

89 Oscar Hoffman, Gheorghe H. Popescu: Probleme de metodologie în analiza realităţilor sociale,

Bucureşti, Editura Universitară, 2008, paragraful 1.6.

71

Page 72: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

teoriile generale ale comportamentului în muncă, care, la rândul lor, sunt „subspecii” ale

teoriilor comportamentului în general. Teoriile „parţiale” pot fi luate ca valabile în

cercetarea concretă doar cu condiţia de a fi folosite ca teorii parţiale. De aceea, lor li se

adaugă un „postulat de semnificaţie”, adică o condiţie care precizează sfera şi limitele lor

de valabilitate. Vom spune că teoria lui Herzberg este aplicabilă doar şi numai doar în

cazul în care vrem să operăm o diferenţiere generală a motivaţiilor.

În cercetarea concretă, acestă tipologizare (motivaţii intrinseci şi extrinseci) ne

ajută doar după ce am identificat, de la un caz la altul, tipul de motivaţie (“aş vrea să am

un post de conducere”) poate să aibe un rol de motivaţie extrinsecă la un om şi de

motivaţie intrinsecă la altul. Nu există, deci, “motivatori” în sine, ci doar obiective

(aspiraţii) de acţiune care structurează motivaţiile ca fiind extriseci sau intrinseci.[12]

Bibliografie

[1 ] Karl Popper: Logica cercetării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

[2,9] Oscar Hoffman: Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2011

[3 ] Gheorghe Enescu: Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1980

[4 ] Stefan Lupasco: Valeurs logiques et contradiction, Revue Philosofique No. 1-3, 1945,

Paris, France.

[5 ] Lotfi Zadeh: Fuzzy sets, Information and control, No. 8, 1965, p. 338-353.

[6 ] Susan Haack: Philosophy of Logic, Chapter 6, Prentice Hall, New Jersey, 1970.

[7 ] Susan Haack: Deviant logic, Fuzzy logic, Beyond the formalism, The University of

Chicago Press, 1996.

[8 ] Oscar Hoffman: Ion Glodeanu: Cunoasterea- noua resursă a societăţii, Editura Intact,

Bucureşti, 2006.

[10] Quine Willard von Orman: Două dogme ale empirismului, în volumul “Materialismul dialectic şi

ştiinţele moderne”, vol. XV, paginile 40 – 41.

[11] Merton, Robert K.: Social Theory and Social Structure, New York, The Free Press, pagina 39

[12] Oscar Hoffman, Gheorghe H. Popescu: Probleme de metodologie în analiza realităţilor sociale,

Bucureşti, Editura Universitară, 2008, paragraful 1.6.

72

Page 73: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

„Ştiinţa singură este incapabilă sa răspundă la toate Întrebările, si în ciuda dezvoltării sale,

ea nu va răspunde niciodată”

Claude-Lévi Strauss

Cap. 6. Demersul unui proiect de cercetare: de idee la restituirea rezultatelor

Autor Maria NICULESCU

Indiferent de domeniu, cercetarea este unei efort responsabil si sistematic de explicare, de

înţelegere, de predicţie, etc., generat de o intuiţie sau o nevoie conştientizată, în esenţa

de o interogaţie epistemologică. Este vorba, deci de un proces complex, multidimensional,

pertinent si iterativ, care integrează etape bine definite, ce trebuie percepute în

interconexiunea lor si nu într-o maniera liniară. In acest capitol, vom prezenta punctul

nostru de vedere cu privire la demersul procesului de cercetare, atrăgând atenţia tinerilor

cercetători că deşi traseul general al desfăşurării cercetării este relativ acelaşi, paşii

concreţi si conduita efectivă depind domeniul ştiinţific, de natura si obiectul cercetării, de

paradigma epistemologică adoptată.

6.1. Proiectul individual de cercetare : un demers creator si responsabil

De o maniera sau alta, în calitate de profesionist care aplica în practica cunoştinţe menite

să-i eficientizeze activitatea şi să-i îmbogăţească gândirea sau în calitate de cercetător

preocupat de recentele realizări ale domeniului său ştiinţific, de doctorand absorbit de

miracolul ştiinţei, suntem cu toţii actori pe „scena cunoaşterii”. Percepţia omului de ştiinţa

cu privire la locul pe care-l ocupă pe această scena este însă fundamentală, condiţionând

devenirea întregului sistem. Intr-o viziune constructivistă, acesta percepe domeniul său

ştiinţific în mişcare, în evoluţie, îşi orientează producţia ştiinţifică spre probleme deschise,

inovatoare, cercetează rezultatele predecesorilor cu consideraţia datorată trecutului, dar şi

cu convingerea că nu se află în faţa unor achiziţii ştiinţifice definitive.

Orice cercetare trebuie să se poziţioneze în dinamica complexă a procesului ştiinţific, potrivit

căreia cunoaşterea este într-o permanentă devenire. Daca pentru cercetătorii avizaţi,

aceasta poziţionare este evidentă, tinerii cercetători, si mai ales doctoranzi au uneori nevoie

de căutări mai aprofundate.

Poziţionarea cercetării, la fel ca şi formularea proiectului de cercetare sunt strâns legate de

contextul în care cercetătorul îşi dirijează demersul său. Doctorandul se situează de regula

73

Page 74: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

în cadrul instituţionalizat al unei scoli doctorale, având drept ţintă realizarea unei teze de

doctorat. Cuvântul teza nu trebuie înţeles ca „o suma „ , nici măcar ca un”vârf „ de

cunoştinţe. Rolul cercetării doctorale nu este deci de a furniza un fel de vulgarizare

schematică şi cu atât mai puţin o sinteză rapidă a acumulărilor în domeniul într-un domeniu

ştiinţific dat. Teza de doctorat trebuie înţeleasa ca pe „propunere” care face ca domeniul

ştiinţific respectiv sa avanseze. Doctoratul poate fi interpretat şi ca o primă „şcoală” de

cercetare, iar teza de doctorat drept primul proiect complex de cercetare. Realizarea unei

teze presupune în mod clasic funcţionarea eficientă a binomului : doctorand-conducător de

doctorat

Conducătorii de doctorat acompaniază doctorandul în demersul său, fără sa cunoască în

principiu propunerea pe care o va face doctorandul, care este rezultatul preocupărilor,

alegerilor, căutărilor, cercetărilor proprii. Fără a fi atotcunoscători, conducătorii de doctorat

veghează la demersul raţionamentului ştiinţific, la înlănţuirea intelectuală care conduce la

inventivitate si la formularea tezei doctorandului. Ei sunt cei care se pot pronunţa asupra

solidităţii demersului si a contribuţiei ştiinţifice, care pot face diferenţa între „o perdea de

fum” cu tentă ştiinţifică si o adevărata „teză”, care concretizează creativitatea ştiinţifică a

autorului.

Este important de reţinut acest lucru, deoarece nu puţine sunt cazurile în România de

percepţie incorectă, conştientă sau nu, a aşteptărilor diverşilor parteneri implicaţi în actul

cercetării. Sa ne imaginam pentru un moment susţinerea tezelor de către Piaget, Curie,

Einstein... : nimeni nu putea judeca fondul propunerilor lor, ci numai parcursul

raţionamentelor ştiinţifice în contextul dat al cunoaşterii pentru epoca respectiva. Chiar si

marii profesori, pot uneori da greş. Sa ne amintim că inventatorului rachetei cosmice în

trepte cu combustibil lichid, Hermann Oberth, i s-a respins în 1922, la Universitatea din

Munchen, teza de doctorat cu această temă fiind considerată utopică.

Demersul ştiinţific este un proces complex de interogare permanentă, sistematică si

aprofundată cu privire la problematica unei ştiinţe particulare, percepută în contextul

general al cunoaşterii. care conduce la producerea de noi cunoştinţe, având ca finalitate „sa

facă specia umană din ce în ce mai independentă de constrângerile mediului si de hazard”90

90 Hamburger,J.(coordnator),La philosophie des sciences aujourd’hui, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1986, p.7

74

Page 75: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

6.2. Demersul unui proiect de cercetare ştiinţifică

Reuşita unui proiect de cercetare necesită deci, ordonarea si structurarea gândirii si acţiunii,

construirea intelectuală a unui traseu care formalizează drumul de parcurs de la formularea

unei idei până la restituirea rezultatelor. Deşi în practica cercetării pot exista, aşa cum am

arătat, modalităţi concrete diferite de desfăşurare a unui proces de cercetare, demersul

acestuia este de regula secvenţial. Etapizarea procesului de cercetare pe care o propunem

mai jos are un caracter pedagogic, urmărind facilitarea înţelegerii si uşurarea efortului

doctoranzilor. Ordinea etapelor nu trebuie absolutizată, nici cronologic si nici operaţional,

deoarece procesul cercetării are un caracter iterativ, iar atingerea rezultatelor cercetării

depinde de respectarea unei logici a cercetării, de cunoaşterea teoretică si a realităţii, de

aplicarea corecta a metodelor reţinute si nu neapărat de respectarea „stricto sensum” a

unei etapizări.

Astfel, parcursul cercetării poate fi construit în trei faze, ce trebuie percepute si urmate

ţinând cont de interconexiunile si buclele de retroacţiune, ce dau procesului ce cercetare

caracterului unui sistem coerent, care permite trecerea de la o întrebare la elementele de

răspuns :

- faza preliminară, exploratorie ;

- faza formalizării problematicii cercetării ;

- faza de operaţionalizare a cercetării.

Conceptul de sistem subliniat mai sus este fundamental, deoarece se bazează pe

interdependenţa şi articularea mai multor axe (poli), care asigură caracterul ştiinţific al

discursului şi practicilor de cercetare, si anume 91:

polul epistemologic si metodologic este garantul producţiei ştiinţifice;

polul teoretic ajută la formularea sistematică a unor obiecte ştiinţifice, prin

elaborarea de ipoteze şi/sau construcţia de concepte;

polul empiric se referă la demersul concret de colectare a datelor prin intermediul

metodelor de acces la o realitate empirică.

Aceşti poli vizează, fiecare, un anumit aspect al cercetării, luarea lor în considerare fiind o

condiţie sine qua non a caracterului ştiinţific al unei cercetării, si totodată componente

indispensabile si permanente ale universului cercetătorului.

6.2.1. Faza exploratorie a cercetării

91 Prelucrare după Fr. Wachaux, citat de Georgiana Angelescu în teza de doctorat „Une analyse du processus d’apprentissage organisationnel dans un contexte spécifique : la gestion de projet (étude de cas sur l’entreprise Dacia – groupe Renault), Thèse : Sciences de Gestion, Université Paris I Panthéon – Sorbonne, 2007.

75

Page 76: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Faza exploratorie, este faza de căutări iniţiale , în care cercetătorul pornind de la primele

sale intuiţii si idei încearcă să-si traseze conduita. Este perioada îndoielilor, deoarece el are o

cunoaştere relativ limitată a terenului empiric, a teoriilor susceptibile de a fi mobilizate, a

paradigmelor epistemologice la care ar putea să adere. Este faza indispensabila care va

permite stabilirea, respectiv alegerea, unei/unor ipoteze de cercetare.

Fig. 6.1. Demersului cercetării (faza exploratorie)

Capitalul de cunoastere al stiintei « X »

Epistemologie (inclusiv elementele de metodologie)

Realitatea/Segmentul de realitate „X”

Universul cercetatolui

- personal - institutional

Faza exploratorie – F 1

F 1.2 Interpelare preliminara cu privire laanumite incoerentele intelectuale nevoi, dificultati constientizateintuitia unor perspective de schimbare

E 1.3 Chestionare/tatonare/cercetare preliminara

Intrebarea de

cercetare(înt-o prima formulare)

Exista deja piste de

raspuns la întrebare ?

DASe cauta alta

piste de ceercetare

NU : Se trece la

faza II

F 1.1

F 2 si F3

76

Page 77: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Păstrând aşa cum sublinia Bachelard o „atenţie flotantă” 92, doctorandul (cercetătorul în

general) se ocupă, abordează, reflectează la un ansamblu de chestiuni, dincolo de domeniul

său strict de cercetare, aşa cum sugerează si figura 6.1.

Pentru ca munca cercetătorului sa se încadreze în canoanele ştiinţei, ea trebuie sa aducă o

noutate si sa evite capcana, în care mai cad încă mulţi doctoranzi , a compilării inutile a

literaturii existente, consumatoare de timp si de resurse financiare, fără finalitate ştiinţifică.

De aceea, urmărirea singulară a cunoştinţelor legate exclusiv de obiectivul tezei (cercetării)

sale este mai mult decât insuficientă, deoarece cercetarea ca activitate umană este supusă

unor reguli, este integrată într-un sistem de exigente epistemologice si metodologice, se

desfăşoară într-un context istoric dat, de care cercetătorul nu poate face abstracţie.

Se remarca, de altfel, în figura de mi sus, subordonarea oricărui demers de cercetare unei

poziţionări epistemologice, ce poate fi definită drept conduita pe care si-o propune

cercetătorul pentru a „accede la real” si a produce noi cunoştinţe, în contextul teoriei

generale a cunoaşterii ştiinţifice. Ea are drept scop clarificarea procesului de proiectare şi

validare a cunoştinţelor, de trecerea de la o interogaţie la elemente precise de răspuns.

Această „poziţionare epistemologică” 93 influenţează practica de cercetare, organizarea

acesteia, alegerea metodelor de cercetare si a criteriilor de validare a contribuţiilor

ştiinţifice, aşa cum s-a arătat si în capitolul 4 al acestei lucrări (în care au fost dezvoltate o

parte dintre paradigmele posibile la care ar putea adera cercetătorul. Aceasta se face în

strânsă legătură cu obiectul cercetării si oferă o justificare a opţiunilor pe care aceasta se

bazează, precum si a ipotezelor si a modalităţilor lor de validare. Trebuie subliniat deci, că

poziţionarea epistemologică nu trebuie să se confunde cu reflecţia asupra metodologiei

cercetării, chiar dacă aceasta din urmă este intrinsec legată de curentul de gândire agreat.

Reflecţia epistemologică este „co substanţială” cercetării propriu-zise care legitimează, din

punct de vedere ştiinţific, discursul cercetătorului şi îl diferenţiază de alte categorii de

discursuri privind o realitate dată.

Se înţelege de la sine ca tânărul cercetător începe demersul sau prin „ a asimila si a se

acomoda” cum spunea Bachelard, cu stadiul cunoaşterii în domeniul său ştiinţific de

predilecţie. Dar, scopul cercetării nu este de a furniza un fel de extensie schematică, cu

atât mai puţin o sinteză rapidă a rezultatelor cercetării într-o disciplină particulară,

deoarece aceste sinteze sunt elaborate de tratate, de lucrări didactice, etc. Cercetarea

are drept scop înţelegerea ştiinţei în devenire, mai degrabă decât realizările unei ştiinţe.

92 Expresia aparţine lui G. BACHELARD G citat de F. Wacheux, Méthodes qualitatives et recherches en Gestion, Ed. Economica, Paris, 199693 M. Niculescu, Epistemologia si managementul cercetării, Suport de curs, proiect PREDEX, Universitatea Valahia, 2010, p. 65

77

Page 78: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Chiar şi din această perspectivă, cercetătorii trebuie să integreze cerinţele ştiinţei

contemporane, în sensul de abordare interdisciplinară. Cercetarea ar trebui să identifice

posibilele elemente de comparaţie între tendinţele şi curentele diferitelor ştiinţe în

devenire, consolidând cercetările în fiecare disciplină sub influenţa schimburilor şi a

colaborării interdisciplinare.

Numai aceasta cunoaştere preliminară si analiză critică a realizărilor ştiinţifice într-un

domeniu dat este generatoare (cu excepţia unor cazuri izolate) de noi idei de cercetare.

De asemenea, această cunoaştere prealabilă a capitalului de cunoştinţe dintr-un

domeniu, a teoriei generale si a realităţii de teren permite trasarea treptată a

perimetrului cercetării, pentru a ajunge la definirea obiectului cercetării sale.

Obiectul cercetării este „segmentul de realitate” sau „segmentul de idei”, de cunoaştere

teoretică pe care cercetătorul îl desprinde din lumea reală sau a ideilor pentru a-l supune

studiului său ştiinţific, propunându-si să-l aprofundeze. Definirea obiectului cercetării se face

treptat, formalizarea lui finală fiind rezultatul a numeroase drumuri „dus întors” între teorie

si teren.

Explorarea preliminară a teoriei generale a cunosterii, a teoriei specifice domeniului si a

realităţii n-are finalitate decât dacă este metodică, chiar dacă la început este vagă si

intuitivă. Ea generează treptat construcţii intelectuale, le alimentează si le îmbogăţeşte,

începând sa capete sens pe măsura formalizării problematicii cercetării.

6.2.2. Problematica cercetării

Aceste prime reflecţii, având drept soclu cunoaşterea teoretică dobândită pe parcursul

studiilor, cunoaşterea realităţii, precum si anumite intuiţii, rezultate din experienţa

trecută permit cercetătorului să selecteze anumite fapte sau idei, sa-si formuleze o

problematică pertinentă, în adecvare cu contextul studiat.

Ideile de cercetare sunt multiple, putând avea ca sursă atât realitatea, dar si teoria,

metodologia accesului la real, aşa cum rezultă si din figura 6.2. Pornind de la aceasta

schemă supune atenţiei câteva idei, contradicţii, probleme de ordin general ce pot incita

la aprofundarea cercetării si sta la baza formalizării unei problematici de cercetare :

- absenta totală sau parţială de cunoştinţe privind un anumit segment de realitate

(de regula, în cazul domeniilor emergente sau noi ) ;

- imposibilitatea generalizării unor studii anterioare pe o situaţie particulară ;

- incertitudinea validităţii rezultatelor unor studii, din cauza unor limite ale

metodologiei aplicate ;

- imposibilitatea explicării unor fapte pornind de la teoriile existente ;

78

Page 79: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

- existenta unor teorii contradictorii care încearcă să explice acelaşi fenomen ;

- etc

Fig.6.2. Varietatea surselor de idei de cercetare

Toate aceste idei vizează progresul cunoaşterii si se plasează în accepţiunea noastră în

cadrul unei etici personale , dar totodată politice si sociale. Este vorba de o cunoasterea

care asigură progresul „Omului”, ameliorarea condiţiei umane.

Problematica cercetării este o construcţie intelectuală formalizată pornind de la

interogaţia, poziţionarea epistemologică , respectiv de la ipotezele cercetării. Ea

reprezintă de fapt o punerea în perspectivă a ansamblului legăturilor ce există între

fapte, teorii si componentele problemei date, plasate într-un anumit context. Pentru

formalizarea problematicii cercetării, doctorandul trebuie, deci, sa-si precizeze :

- întrebarea de cercetare ;

- ipotezele de cercetare ;

- modalitatea de validare rezultatelor cercetării ;

- metodologia de cercetare adecvată

a) Întrebarea de cercetare

Obiectul cercetării Segment dat de realitateNivel

vechi emergent novator

Segment de teorie :Nivel :

veche emergentă novatoare

Tip de metodologie Nivel :

veche emergentă novatoare

79

Surse de idei de cercetarein contextul unei etici consensuale

Aportul de cunoastere- stiinte exacte- stiinte socio- umane

Natura activităţii de cercetare Inovatii teoretice si conceptuale Transfer de concepte spre

domeniile emergente sau complet noi

Noi aplicaţii ale teoriilor vechi, la orice nivel al segmentului de realitate

Noi metode sau noi operationalizari ale conceptelor la orice nivel al segmentului de realitate

Inovatii metodologie Transfer de concepte, metode,

etc. din ştiinţele exacte spre cele umaniste, etc.

Finalitatea cercetării Descrierea, explicarea, înţelegerea fenomenelor,

evenimentelor, proceselor, relaţiilor, etc. Controlul fenomenelor Schimbarea

Ameliorarea conditiei umane

Page 80: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Elaborarea problematicii de cercetare presupune, mai întâi, stabilirea unei întrebări

principale, centrele în raport cu subiectul abordat. Subordonarea proiectului de

cercetarea unei interogaţii, întrebări principale nu este utilă decât dacă aceasta din urma

este corect formulată, în măsură sa satisfacă următoarele trei criterii : claritate (precisă,

concisă si univocă), realizabilă (realistă) si pertinentă (abordează probleme, dificultăţi,

constrângeri semnificative în raport cu evoluţia cunoaşterii).

După cum afirma filozoful Gaston Bachelard , cercetătorul trebuie „ …înainte de toate sa

ştie sa pună problema. Orice-am spune, în viata ştiinţifică problemele nu se pun de la

sine. Si tocmai acest sens al problemei este cel care dă marca adevăratului spirit ştiinţific.

Pentru un spirit ştiinţific orice cunoaştere este un răspuns la o întrebare. Dacă nu s-a pus

o întrebare, nu poate să existe cunoaştere ştiinţifică. Nimic nu vine de la sine. Nimic nu

este dat. Totul este construit.”94 Intr-o viziune globală, indiferent deci de specificitatea

domeniului, cercetătorul îşi poate propune să :

- răspundă la noi întrebări ;

- reia întrebări vechi fără răspuns adecvat şi să le găsească un nou răspuns ;

- să răspundă altfel la întrebări abordate în literatură ;

- să susţină răspunsuri date de ştiinţă, utilizând însă alte argumente ;

- etc.

b) Ipoteza(ipotezele) cercetării

Cercetarea ştiinţifică nu este o acumulare de date si de fapte. Orice efort de cercetare

trebuie ghidat de ipotezele reţinute, care constituie un mijloc de a pilotare a desfăşurării

ordonate si riguroase a cercetării, fără să afecteze dorinţa de căutare si curiozitatea

cercetătorilor. De fapt, o activitate de cercetare nu se poate desfăşura în spiritul

exigentelor ştiinţifice, daca nu este articulată în jurul uneia sau mai multor ipoteze.

Ipoteza este o propoziţie sau un ansamblu de propoziţii care constituie punctul de plecare

al unei demonstraţii ; este o propoziţie provizorie, o propunere anticipată de răspuns la o

întrebarea de cercetare. Ipoteza este un enunţ declarativ care precizează relaţia

anticipată si plauzibilă dintre fenomenele studiate.

In functie de tipul cercetarii , ipoteza se poate prezenta :

ca o anticipare a relatiei dintre două sau mai multe concepte (specifica

cercetărilor conceptuale) ;

ca o anticipare a relaţiei dintre un fenomen si un concept ( capabil să redea si să

explice acest fenomen) ;

ca o propoziţie ce anticipează relaţia între doua tipuri de fenomene ce-si au

reflectarea teoretica în conceptele respective (în cazul cercetărilor calitative).

94 Bachelard,G., La formation de l’eprit scientifique, Ed. Vrin, Paris1975, p. 14

80

Page 81: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

In cadrul cercetarilor empirice cantitative, notiune de ipoteza este mult mei precisă,

deorece este verificabilă prin observatii si masuratori . O bună ipoteză trebuie sa respecte

câteva reguli :

- să aibă o formulare afirmativa si nu interogativă ;

- să precizeze tipul de relaţie dintre variabile ( corelaţie, cauzalitate, etc) ;

- să fie formulată direct si clar ;

- să fie operaţională ;

- să fie coerentă cu corpusul teoretic pe care se basează.

b) Validarea ipotezelor

Ipoteza stabileşte deci, o relaţie de verificat între fapte evenimente, concepte. De aceea,

ea trebuie confruntată, într-o etapă ulterioară a cercetării, cu datele empirice, în vederea

verificării si validării lor. Validarea se face prim observare si măsurători, a căror

metodologie este specifică fiecărui domeniu. In ce priveşte validarea, merită să

reamintim si să ţinem cont, în funcţie de specificul domeniului, de criteriul de

refutabilitate95 al lui Popper . El a propus că un ansamblu de cunoştinţe, pentru a fi

calificate drept „ştiinţă”, trebuie nu numai să fie verificate sau verificabile, ci în plus sa se

expună dinainte a fi refutate (respinse, neconfirmate) de experienţă (pe care o percepem

ca rezultat al unei interacţiuni cu realitatea). Dincolo de controversele pe care le-au

generat prin natura lor foarte restrictivă, criteriile ştiinţifice ale lui Popper pun o problemă

în ştiinţe umaniste, prin faptul că sunt dificil, chiar imposibil de aplicat.

6.2.3. Operaţionalizarea cercetării

Elaborarea – realizarea programului (protocolului) de cercetare

Cea de-a treia fază a demersului cercetării este o faza operaţională de elaborare si

punere în aplicare a programului ( protocolului) de cercetare. Acesta este un instrument

de pilotaj care facilitează gestiunea procesului de cercetare într-un cadru de referinţă dat.

Protocolul de cercetare sintetizează etapele cercetării, în corelaţie cu obiectul, scopul si

mijloacele de care dispune cercetătorul pentru punerea în aplicare a proiectului său, si

ţinând cont de exigentele instituţionale. Ţinând cont de propria experienţă, sugerăm

următoarea etapizare :

a) Validarea problematicii cercetării de către comunitatea ştiinţifică ;

Rezultatele primelor două etape importante ale cercetării fiind treptat

conceptualizate, doctorandul îşi poate preciza în acest stadiu : întrebarea de

cercetare, ipotezele chiar si titlul tezei sale (chiar daca nu într-o formă definitivă).

Validarea acestei problematici de către comunitatea ştiinţifică este indispensabilă,

95 Popper, K., Conjectures et réfutations, Payot, Paris, 1985

81

Page 82: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

deoarece este dovada bunei orientări a cercetării. Ea poate începe cu cea a conducătorului

de doctorat sau a colectivului de îndrumare( potrivit noii legi a învăţământului), dar în

funcţie de scopul cercetării validarea se poate face prin schimburi cu practicieni si

specialişti.

b) Cercetarea teoretică

Presupune realizarea stadiului cunosterii teoretice, în raport cu întrebarea de

cercetare si cu obiectul cercetării. Aceasta propune selecţionarea lucrărilor de

referinţă, analiza de conţinut a acestora, analize comparative, sinteze tematice,

etc. Aceasta etapă alimentează reflecţia cercetătorului, îi permite să identifice

diversele poziţii ştiinţifice, să identifice piste unor dezvoltări novatoare. Numai

pornind de la acest stadiu al cunoaşterii, el poate argumenta ulterior propria

contribuţie la evoluţia ştiinţei.

c) Planificarea operaţională si realizarea observării empirice

In cazul ştiinţelor exacte este vorba de elaborarea protocoalelor de pregătire si

realizarea experienţelor. In ştiinţele socio-umane, de la caz la caz, realizarea

cercetării empirice necesită, în primul rând, identificarea entităţilor sau

eşantioanelor pe care se va face cercetare. In corelaţie cu metodele de cercetare

ce vor fi utilizate, cercetătorul va proceda la culegerea datelor, la desfăşurarea

propriu-zisa a strategiei de observare şi/sau verificare a ipotezelor pe teren ;

d) Tratamentul, prelucrarea si interpretarea datelor obţinute din cercetarea empirica

Prin aplicarea metodelor specifice fiecărui domeniu ştiinţific, cercetătorul

prelucrează datele obţinute din cercetarea empirică, măsoară si analizează si

relaţiile dintre variabile, interpretează după caz, rezultatele măsurătorilor sau

observărilor de teren, compară diferitele rezultate, etc. In toată această etapă de

prelucrare a datelor, el articulează datele empirice cu elementele teoretice ce au

făcut obiectul cercetării sale teoretice.

Prezentarea rezultatelor cercetării trece, teoretic) prin stadii de comunicare

parţială, cu ocazia publicaţiilor sau participărilor la manifestări ştiinţifice. Aceste

participări au valoare numai dacă doctorandul este actor al unor confruntări

ştiinţifice, schimburi critice, dacă are capacitatea să accepte criticile sau să le

respingă cu argumente ştiinţifice. De asemenea, atragem atenţia, că în funcţie de

scopul si contextul cercetării, publicarea rezultatelor este restricţionată de

existenta, justificată de altfel, a unor constrângeri legale si instituţionale.

e) Validarea rezultatelor cercetarii

82

Page 83: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Este o preocupare permaneta a cercetatorului, care-i conditioneaza demersul din

momentul identificarii unei idei pâna la finalizarea si formalizarea rezultatelor

investigarii sale. Aceasta presupune articulări a priori şi a posteriori ale faptelor şi

conceptelor, toate acestea subordonate ipotezelor de cercetare, în contextul unui

anumit obiect si problematici de cercetare.

Validarea rezultatelor unei cercetari are o dimensiune internă si una externă. Validitatea

interna decurge din conceptia si rigoarea întregului demers :

- validitate teoretică, dată de dovedirea capacitatii de întelegere, de

explicatie de predictie, de interpretare ;

- validitatea statistica, data de respectarea pragurilor specifice de

relevanta;

- validitatea metodologica, data de alegrea rationala a metodelor de

investigarea, de conduita si rigoarea apliccarii lor ;

- validitatea constructiilor ( reprezentarilor, modelelor, etc), prin prisma

perspectivei de a fi adoptate de cmunitatea stiintifica sau de parctica

economico-sociala.

Validitatea externa presupune de fapt validarea ipotezelor de cercetare si prin aceasta a

coerentei întregului lant de ratioamente si de constructii logice legate de trionmul :

teorie-teren-ipoteze. O astfel de validitate semnifică în fapt, capacitatea de generalizare

a concluziilor, cu marje dependente de particularitatile obiectului cercetarii.

83

Page 84: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Fig. 6.2. Demersului cercetării (faza de operationalizare)

f) Formalizare produsului final al cercetării (teza, proiect, etc)

Acesta este sfârsitul ununi proces contextual, care pentru demersul general al cercetarii

nu reprezinta decât un nou început.

Cercetare teoretică

Validarea problematicii cercetarii de catrerereprezentanti ai comunitatii stiintifice sau experti practicieni

Cercetare empirică

F3. Operationalizarea cercetarii

Tratamentul, prelucrarea si interpretarea datelor obţinute din

cercetarea empirica , prin articulare cu teoria domeniul ştiinţific

Validarea rezultatelor cercetarii

Validarea ipotezelor

F1 F2

Rapportera continua laipoteza/ele

de cercetare

Prezentarea rezultatelor cercetarii

Formalizarea produsului final al cercetarii (teza de doctorat, proiect, etc)

Nevalidarea ipotezelor

84

Page 85: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

6.3. Metodologie de cercetare

Parcurgerea drumului de la o idee, de la o ipoteză la o generalizare (sau invers) care

trebuie să conducă la îmbogăţirea unui domeniu ştiinţific necesită folosirea unui

ansamblu de metode, procedee, tehnici sau practici care-l ghidează pe cercetător. După

cum se poate remarca din fig. 6.1., în accepţiunea noastră demersul metodologic trebuie

integrat celui epistemologic. Parafrazându-l pe Rabelais, cercetătorul francez M.J. Avenir

afirma96 ca „metodologia fără epistemologie nu este decât o ruină a reflecţiei”. Fără să

aderăm integral la aserţiunea sa , considerăm indispensabil ca un cercetător sa fie

preocupat, sa-si precizeze, într-o viziune integratoare si coerentă, cadrul epistemologic si

metodologic în care-si dezvolta cercetarea. Cunoaşterea metodologiei si a limbajului

ştiinţific sunt necesare la înţelegere procesului de cercetare pe tot parcursul său: faza

exploratorie, formalizarea problematicii, analiza si interpretarea datelor. Acesta este si

motivul pentru care am optat pentru o prezentarea distincta a chestiunilor metodologice,

ca un demers transversal ce acompaniază toate fazele procesului de cercetare.

Metodologia reprezintă manieră generală de a conduce reflecţia ştiinţifică. Ea poate fi

definită ca studiul metodelor utilizate pe întregul parcurs al cercetării, care conferă

pertinentă si validitate procesului de elaborare a cunoştinţelor.

Metodologia are deci accepţiunea unui ansamblu de „reguli ale reflecţiei ştiinţifice” care

condiţionează credibilitatea demersului ştiinţific. Totuşi aceste reguli, nu sunt imuabile si

universale, deoarece alegerea lor se bazează pe o logică inspirată de diferitele curente

epistemologice. Acesta confirma afirmaţia lui Jean Piaget care considera epistemologia ca

o componenta distinctă a epistemologiei.

Prin urmare, că alegerea metodelor nu este si nu trebuie sa fie de fapt un act neutru.

Cercetătorul dispune de un gard de libertate limitat în alegerea metodelor de cercetare în

funcţie de specificitatea obiectului cercetării si de cadrul epistemologic în care cercetarea

va fi dezvoltată. Prin urmare aplicare unor metode de cercetare independente de

poziţionarea epistemologică fragilizează procesul de obţinere si de validare a rezultatelor

cercetării.

96 M.J. Avenir, Retrouver „ l’Esprit de la vallée du Constructivisme en remontant à ses sources épistémiques, CNERS,

Grenoble, 2009

85

Page 86: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Metoda de cercetare reprezintă un ansamblu de reguli, de canoane, de principii pe

care le urmează, sau ar trebui sa le urmeze cercetătorul pentru a trece de la date

empirice la teorie si invers, în scopul descoperirii si demonstrării adevărului ştiinţific.

O serie de filozofi, printre care Francis Bacon, René Descartes, Kant, David Hume , John

Stuart etc. au pus bazele reflecţiei privind metoda ştiinţifica, aşa cum am arătat în

capitolele precedente. Reamintim pe scurt metoda carteziană, datorită impactului enorm

pa care l-a avut si-l are asupra ştiinţei. Descartes considera metoda sa, ca singura în

măsură sa conducă la un adevăr absolut, prin descompunerea demersului ştiinţific în

patru etape : evidenta ( existenta unui obiect de studiu si a unei probleme de rezolvat)

analiza ( prin divizarea fenomenelor) , sinteza, reconstituirea întregului.

Nenumăraţii adepţi ai metodei carteziene o folosesc si azi într-un mediu complex si

complicat. Dar, si numeroşii detractori n-au făcut economie, de-a lungul timpului, de

argumente conta demersului cartezian. Reamintim severa analiză a lui Gaston Bachelard,

care afirma că „baza gândirii obiective la Descartes este prea îngustă pentru a explica

fenomenele fizice. Metoda carteziană este reductivă, si nu este deloc inductivă. O

asemenea reducere deformează analiza şi împiedica dezvoltarea extensivă a gândirii

obiective...” 97

Multitudinea de metode folosite în demersul de cercetare, determinată atât de

complexitatea realităţii, varietatea de situaţii si de comportamente, cât si de

diversitatea tipurilor de raţionamente fac riscantă orice tentativă de structurare

exhaustivă a acestora. Din nevoi pedagogice, vom prezenta totuşi în continuare câteva

clasificări ale metodelor de cercetare.

Acest capitol nu-si propune o prezentare exhaustivă a metodelor de cercetare, ci numai o

identificare a categoriilor generale de metode, în vederea identificării contribuţiei posibile

la procesul de producere si validare a cunoştinţelor. Valoarea diferitelor metode nu este

intrinsecă, ci depinde, aşa cum spunea Popper98 de maniera în care sunt puse în aplicare.

Metode de cercetare în funcţie de nivelul de cunoaştere

a) metode generale de cunoaştere ;

b) metode regionale ( specifice diferitelor grupuri de ştiinţe si paradigme ştiinţifice) ;

c) metode specifice unei anumite ştiinţe.

97 Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Librairie philosophique Vrin, Paris, 197598

K. Popper, citat de Wacheux  Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris, 1996, p.50.

86

Page 87: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

6.3.1. Metodele generale de cunoaştere

Metodele generale de cunoaştere sunt considerate: deducţia, inducţia si abd

Deducţia

Filozoful René Descartes considera ca putem avansa în cunoaştere prin deducţie, o

metodă de gândire ce constă dintr-o serie de intuiţii înlănţuite, conectate prin

raţionamente , care permit îmbogăţirea cunosterii. Figura 6.3. redă calea cunosterii prin

deducţie comparativ cu cea a inducţiei.

Fig.6.4. Inducţia şi deducţia99

Deducţia presupune deci, testarea unei teoriin unor cunostinte teoretice dezvoltate în

prealabil, prin confruntarea cu realitatea, cu ajutorul observaţiei si experienţelor.

Demersul ipotetico-deductiv de cercetare debutează cu studierea teoriei (teoriilor),

urmată de selectarea ipotezelor, testarea si verificarea valabilităţii acestora, prin

observari, experiente, masurari. In cazul ipotezelor deductive se consideră ca anumite

propoziţii teoretice sunt în măsură să constituie o explicaţie plauzibilă a unui fenomen

Demersul cercetării deductive este sintetizat în fig. 6.4.

99 Prelucrare dupa Kunemann,,P., Atlas de philosophie, Ed. Pochothèque, Paris, 2010, p. 47

87

Principii

Spaţiu

Clasificari Definiţii

Fenomen ….n

Calea inducţiei

Calea deducţiei

Cei care au experienţă

Fenomen 1

Page 88: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Fig. 6.4. Demersul cercetării deductive

Inducţia

Inductia permite elaborarea de noi cunoştinţe, construirea unui cadru teoretic pornind de

la date empirice. Ea presupune reunirea si compararea rezultatelor observării prin

intermediul unor generalizări succesive. Rationamentele pleaca deci de la particular la

general , la construirea unor legi universale (în cazul stiintelor exacte), la anumite

generalizari sau mai degraba conceptualizari teoretice valide în stiintele socio-umane.

Fig. 6.5. Demersul cercetării inductive

In cazul inducţiei, ipoteza este deci o simplă generalizarea : se presupunem că ceea ce a

făcut obiectul a numeroase observaţii concordante are valoare de regulă, de lege. Ea

Validarea ipotezei

Refutareaipotezei

Teorie

Formularea si alegerea legerea unei/or ipoteze

Observare/Măsurarea

Testarea ipotezei/lor

Particularizarea teorieiExplicarea fenomenelor

Modificarea ipotezelor

Refutarea ipotezelor

Validarea ipotezelor

Situaţii empirice

Observarearealităţii

Alegerea si formularea ipotezelor

MăsurareaTestarea ipotezelor

Generalizare

88

Page 89: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

este, în acest caz, rezultatul observării a nenumărate fapte, care conduce la lărgirea

cunoştinţelor printr-un proces inductiv. Limitele inducţiei, ca metoda de cunoaştere au

fost dezvoltate în capitolul trei al acestei lucrări. Caracteristicile comparative ale inducţiei

si deducţiei sunt sintetizate mai jos :

Deducţia Inducţia

Demers : De la general la particular

De la abstract la concret

De la cauza la efecte

Rezultat : Deducţia nu produce decât rezultate tautologice

Demers : De la particular la general

De la concret la abstract

De la efecte la cauza

Rezultat : Raţionamente care caută legi generale pornind de la observarea faptelor particulare

Fig. 6. 7. Demersul comparativ al deducţiei di inducţiei

Abducţia

Abducţia constituie o a treia forma de raţionament, diferită de deducţie si inducţie,

Filozoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914) afirma ca « abducţia este singura

formă de raţionament care poate genera idei noi »100 . Aceasta aserţiune nu este nouă în

istoria ştiinţei deoarece filozoful antic Aristotel (384-322 î.Hr.) recunoştea deja rolul logicii

non-deductive în crearea de noi cunoştinţe.

Formarea cunoştinţelor depăşeşte deci opoziţia clasica între demersul ipotetico-deductiv

si inductiv , integrându-se într-o bucla recursiva, si utilizând cele trei tipuri de

raţionamente : abducţia – deducţia - inducţia:

Fig. Bucla recursivă a celor trei tipuri de raţionamente 

100 C.Peirce citat de Albert DAVID, în lucrarea « Logique, épistémologie et méthodologie en sciences de

gestion », Université Paris-Dauphine (DMSP, LAMSADE) Ecole des Mines de Paris (CGS)Conférence de l’AIMS, Mai 1999

89

Abducţia Deducţia Inducţia

Page 90: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Deducţia permite raţionamente ce scot în evidenta consecinţele, efectele, inducţia

stabileşte reguli generale, iar abducţia construieşte ipoteze explicative. Majoritatea

propoziţiilor ştiinţifice combină cele trei tipuri de raţionamente.

6.3.2. Metode regionale de ceretare

Aşa zisele „metode regionale” sunt metode de cercetare specifice anumitor grupuri de

discipline, cea mai uzuală fiind cea care segmentează si separă metodele specifice

ştiinţelor exacte de cele privind ştiinţele socio-umane.  

Metodele specifice ştiinţelor exacte mai precis cel al fizicii si mecanicii, au constituit de-a

lungul timpului modelul unic pentru orice practică ştiinţifică. Potrivit paradigmei specifice

ştiinţelor exacte, o cunoştinţă ştiinţifică este cea verificată prin recurgerea la metoda

experimentală si la limbajul matematic. Aceasta a fost considerată, în istoria ştiinţei ca

singura metodă capabilă de a stabili adevărul ştiinţific, în măsură „să fixeze regulile unei

ştiinţe normale” după expresia lui Thomas Kuhn. Este de înţeles în acest cadru,

preocuparea si încercarea de a aplica principiile si metodelor exacte la alte ştiinţe, chiar

la cele umaniste. Cu titlu de exemplu, amintim că Auguste Compte considera sociologia

ca o „fizică socială”. Tendinţa ca celelalte ştiinţe să fie evaluate în funcţie de gradul de

cuantificare si de capacitatea de formalizare a rezultatelor cercetării este evidentă.

Observaţia este acţiunea de urmărire atenta a fenomenelor, prin metode adecvate, fără

intenţia de a interveni si a le modifica. Este vorba de observarea fenomenelor fară a le

denatura, uneori fără a interfera cu realitatea lor.

Metoda experimentală constă în testarea prin experienţe repetate a unor proprietăţi ( de

ex. ale unui material, în condiţii bine precizate) sau a unor ipoteze (fruct al unor

raţionamente ) , care permite obţinerea unor date noi cantitative si calitative, conforme

sau nu premiselor iniţiale. Conformitatea faptelor cu predicţia confirmă într-o manieră

experimentală diverse teorii si legităţi. Demersul experimental interconectează trei

domenii :

- domeniul „real” : identificat în lumea materiala

- domeniul teoretic: reprezentând construcţia teoretică în care se înscrie cercetarea

(concepte, variabile , ipoteze, teorii) ;

- domeniul tehnic : comportă dispozitivele experimentale , aparatele de măsură.

Cele trei coordonate ale practicii experimentale sunt o concretizarea a binomului

experienţa-teorie, deoarece încrederea pe care o acordam rezultatelor produse de un

instrument este în ultimă instanţă funcţie de cea pe care o recunoaştem implicit teoriilor

care au permis construirea acestui instrument.

90

Page 91: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Caracterul ştiinţific al metodei experimentale, este condiţionat de 101 :

- folosirea corectă a instrumentelor, evaluarea obiectivă a cauzelor de eroare,

fidelitatea rezultatelor, onestitatea practicii ;

- redactarea cu scrupulozitate si exactitate a protocoalelor de experimentare pentru

a permitere producerea experienţelor.

In ştiinţele socio-umane definirea unei paradigme epistemologice de referinţă rămâne

problematică, dezbaterile situându-se pe o plaja largă care merge de la refuzul complet

al paradigmei ştiinţelor exacte până la acceptarea „adliteram” a acesteia. Aceasta face

ca în ştiinţele umane, metodele de cercetare utilizate sa varieze, mergând de la cele

specifice ştiinţelor exacte (experimentarea, metode mateetice, statistice, etc), până

metodele calitative de culegere si prelucrare a datelor.

Astfel, metodele de cercetare din ştiinţele socio-umane pot fi grupate în :

- metode exploratorii ;

- metode descriptive ;

- metode experimentale si cvasiexperimentale;

Metodele exploratorii permit identificarea si dezvoltarea unei problematici de cercetare:

In aceasta categorie pot fi încadrate :

- metodele de anchetă (interviul, discuţiile de grup, chestionarul) ;

- analiza datelor (analize de conţinut, analize tematice, etc);

- studii de caz .

Metodele descriptive, care dau o imagine cât mai completa unei anumite situaţii date

- observarea

- analiza datelor

- statisticile descriptive

- studii de caz, etc

Metoda experimentală est considerată adaptată si capabilă sa conducă la îmbogăţirea

cunoştinţelor si în domenii ale ştiinţelor umane precum: psihologia, psihosociologia,

ştiinţele educaţiei, economia, etc., deoarece asigură un demers instructiv si riguros. In

schimb în domenii precum istoria, antropologia, gestiunea, etc. preluarea metodelor din

ştiinţele exacte fiind problematică, acestea fac apel preponderent la metode calitative de

investigare.

Cercetarea în stiintele socio umane are deci la baza un mix de metode care îmbină

metodele cantitative de investigare (metode statistioce, testele non-parametrice, analiza

varianţelor, regresia liniara, regresia logistică, analiza discriminantă, etc.) cu cele

101 Thom R., L méthode expérimentale : mythe des épistémologues », în volumul coordonat de .J. Hambourger « La philosophie des sciences aujourd’hui, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1986, p.18

91

Page 92: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

calitative : anchete, studii de caz, cercetare-acţiune, observarea participativa, analiza

discursurilor, interactionismul simbolic, etc.

Având în vedere orientarea lucrării noastre, nu ne propunem, cel puţin în actuala ediţie

dezvoltarea acestor metode. Subliniem însă, necesitatea folosirii lor cu rigoare, prin

adaptare la specificitatea universului investigat. Percepute iniţial ca lipsite de

„ştiinţificitate” , metodele calitative au evoluat si s-au perfecţionat, aducând contribuţii

importante cunoaşterii contemporane. Asociate metodelor de cercetare cantitativă

specifice fiecărui domeniu ştiinţific, metodele calitative constituie o componenta

indispensabilă a instrumentarului de investigare aflat la dispoziţia cercetătorilor.

Bibliografie

1. Avenir, M.J., Retrouver „ l’Esprit de la vallée du Constructivisme en remontant à ses sources épistémiques, CNERS, Grenoble, 2009

2. Bachelard,G., La formation de l’eprit scientifique, Ed. Vrin, Paris1975

3. Georgiana Angelescu în teza de doctorat „Une analyse du processus d’apprentissage organisationnel dans un contexte spécifique : la gestion de projet (étude de cas sur l’entreprise Dacia – groupe Renault), Thèse : Sciences de Gestion, Université Paris I Panthéon – Sorbonne, 2007 ;

4. DAVID, A., « Logique, épistémologie et méthodologie en sciences de gestion »Université Paris-Dauphine (DMSP, LAMSADE) Ecole des Mines de Paris (CGS), Conférence de l’AIMS, Mai 1999

5. Hamburger,J.(coordnator),La philosophie des sciences aujourd’hui, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1986 ;

6. Kunemann,,P., Atlas de philosophie, Ed. Pochothèque, Paris, 2010

7. M. Niculescu, Epistemologia si managementul cercetării, Suport de curs, proiect PREDEX, Universitatea Valahia, 2010, p. 65

8. Wacheux  Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris, 1996

92

Page 93: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Totul e-n mişcare, totul se schimba, totulcapătă o piele noua. Totul neaga totul, totul distruge

totul, totul creează totul, totul înlocuieşte totul. Ceea ce era acceptat ieri este contestat astăzi. Colosala maşină - Ştiinţa nu se

odihneşte niciodată, nu e niciodată satisfăcută. Victor HUGO

Cap.7. Contextul istoric si evoluţia ştiinţei

Autor Nicolae VASILE

7.1. Istorie si epistemologie

Interesul pentru istorie este în contextul lucrării de fata subordonat interesului pentru

ştiinţă. Ştiinţa de astăzi este produsul celei de ieri si o prefigurează, într-o anumita

măsură, pe cea de mâine. Istoria ştiinţei, în general, sau a unei ştiinţe regionale, în

particular, nu este o cronologie a descoperirilor, ci o istorie a gândirii ştiinţifice care a

condus la acestea si a instituţiilor care-au făcut-o posibilă. Ea trebuie sa pună în evidentă

importanta paradigmelor, a dezbaterilor si controverselor în înţelegerea problemelor cu

care s-a confruntat ştiinţa, si din aceasta perspectivă a rezultatelor obţinute în timp de

către aceasta. Ca orice demers istoric, istoria ştiinţei este o reconstituire a trecutului. Ea

prezintă ideile ştiinţifice si descoperirile de ieri la lumina cunoaşterii si înţelegerii de

astăzi.

Segmentarea istoriei ştiinţei este realizată de diverşi oameni de ştiinţă din unghiuri si

după criterii diferite. Aşa cum am văzut în capitolul precedent Auguste Compte identifica

în cursul sau filozofie pozitivă trei stări în evoluţia spiritului ştiinţific : teologică,

metafizică, si pozitivă.

Filozoful Gaston Bachelard identifica la rândul său trei mari „vârste” în istoria ştiinţei :

- vârsta preştiinţifică : din antichitate până în secolul al XVIII-lea, care privilegiază

erudiţia si pitorescul fenomenelor ;

- vârsta ştiinţifică : din secolul al XVIII pâna în 1905 ( data formulării teoriei

relativităţii de către Einstein) ;

- era noului spirit ştiinţific, în care apar teorii noi, uneori contradictorii.

Thomas Kuhn considera ca evoluţia ştiinţei se organizează în jurul a ceea ce el numea

„paradigma” , adică maniera de a pune chestiunile si de a le rezolva, atât din punct de

vedere intelectual cât si material.

93

Page 94: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Kuhn definea paradigma drept „ descoperirile ştiinţifice recunoscute universal, si care

pentru o perioadă furnizează cercetătorilor probleme tip, precum si soluţii”, cu alte

cuvinte un ansamblu de legi, de ipoteze si de aplicaţii. De exemplu, ştiinţele naturale au

fost structurate până în secolul al XVIII-le paradigma „fixistă” potrivit căreia speciile vii au

fost create de Dumnezeu acum 6000 de ani si au rămas neschimbate de atunci. In acest

cadru conceptual au lucrat secole de-a rândul oamenii de ştiinţă, fiecare din descoperirile

lor întărind de fapt adeziunea la aceasta paradigmă.

Spre sfârşitul secolului al XVIII si prima jumătate a secolului al XIX-lea spiritele se încing în

jurul unor teorii noi privind transformarea speciilor. Teoria lui Darwin privind evoluţia

speciilor va marca trecerea de la paradigma fixistă la cea evoluţionistă, paradigma în

care continua sa se situeze biologia contemporană.

O astfel de schimbare de paradigma este un proces complex, generator de controverse,

de contradicţii, de adevărate crize ale comunităţii ştiinţifice. Thomas Kuhn, care asimila

schimbarea de paradigmă unei adevărate „revoluţii ştiinţifice” atrăgea atenţia că „trebuie

sa dai dovadă de multă independenţă a spiritului si de curaj intelectual pentru a te opune

dogmei dominante , care constituie paradigma ştiinţei normale, si a-i opune o paradigmă

nouă”. El estima în 1962 ca e nevoie de 30 – 40 de ani pentru ca o noua paradigma sa fie

bine percepută si acceptată de comunitatea universitară.

Câţi economişti au astăzi curajul intelectual să se opună, de exemplu, teoriei dominante

privind eficienta pieţelor financiare? Chiar dacă de peste 40 de ani matematicieni iluştrii

au invalidat ipotezele aşa zisei capacităţi de autoreglare si ale randamentului petelor

financiare, această paradigmă domină în continuare comunitatea ştiinţifică. Nici măcar

lanţul de crize la originea cărora se afla în mare măsură, n-a condus la schimbarea

acestei paradigme, chiar dacă a declanşat pentru moment nenumărate controverse.

Teoriile celor trei filozofi pe care le-am sintetizat mai sus, sunt de fapt adepţi ai

discontinuităţii în evoluţia ştiinţei. Această poziţie facilitează într-un fel munca istoricului,

care poate identifica si data evenimentele, autorii, poate separa succesele de eşecuri.

Dar, sunt numeroşi oamenii de ştiinţă care nu subscriu la acest discurs al discontinuităţii,

consideră ştiinţa ca un proces continuu o aproximare a realităţii reînnoita fără încetare, o

căutare continuă si niciodată terminată.

7.2. Marile perioade ale istoriei ştiinţelor

94

Page 95: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

7.2.1. Primele descoperiri şi invenţii

Deşi în mod curent suntem tentaţi să considerăm ca ştiinţa este un produs al ultimilor

câteva mii de ani din istoria civilizaţiei realitatea nu este aceasta.Adunând informaţii din

mai multe surse,pe diverse site-uri informatice se găsesc înregistrate date despre

descoperiri şi invenţii începând cu trei milioane de ani în urmă. Trebuie spus de la început

că istoria ştiinţei nu înseamnă istoria tehnicii. În prezenta lucrare informaţiile sunt

organizate pe domenii ştiinţifice şi perioade de timp şi nu am insistat prea mult pe

locaţiile geografice.

În funcţie de domeniile descoperirilor şi invenţiilor apărute se poate face o apreciere a

necesitaţilor populaţiei din perioada respectivă dar şi asupra aspiraţiilor unor clase

privilegiate ale societaţii. Astfel, la început prioritare au fost necesitătile de comunicare

primară şi au apărut limbajul şi muzica (epoca nedeterminată). Apoi au aparut

necesităţile de hrănire şi au fost inventate culesul,vânătoarea şi pescuitul (începând de

acum 3 milioane de ani), urmând necesitatile de apărare şi au fost inventate arme din

piatră cioplita (începând de acum 2,4 milioane de ani) 102. Toporul din piatră a apărut

acum 1,6 miloane de ani (în Africa) iar cuţitul acum 1.4 milioane de ani (în Etiopia). Zona

europeană este reprezentată de lăncile din Germania (acum 400.000 de ani).

Rezolvarea necesitatilor de sănătate şi confort au apărut mai târziu şi primele invenţii au

fost focul controlat şi sterilizarea mâncării (acum un million de ani,în Africa),construcţia

de locuinţe (acum 500.000 de ani),îmbacamintea (acum 500.000-100.000 de ani).

Primele morminte datează de acum circa 100.000 de ani. Un alt semnal din zona

europeană este de acum circa 50.000 de ani,un stramoş al fluierului, aparut în zona

Sloveniei 103. Bijuteriile şi ornamentele au apărut acum 38.000-32.000 de ani.Această

apariţie indica un început de diversificare a preocuparilor spre frumos,cu toate ca oglinda

a apărut abia acum circa 9.000 de ani. Vinul a apărut acum circa 6.000 de ani, în

Egipt.Tot din aceasta perioadă datează prima imagine asupra activităţii de gândire, este

vorba de statueta Gânditorul de la Hamangia, România. Dupa aceea urmează o perioadă

în care prioritare sunt construcţiile,mai ales după descoperirea unui fel de ciment (Egipt

acum circa 4.600 de ani),fiind perioada construirii marilor piramide.

Până la naşterea lui Isus Hristos mai apar parfumul  şi sticla (acum circa 4.000 de ani,în

Mesopotamia),furculiţa (în China),războiul de ţesut orizontal ( acum circa 3.800 de ani,în

Egipt),şurubul, scripetele,parghia,roţile dinţate (acum circa 2.500-2.300 de ani,în

Grecia),hârtia (acum circa 2.400 de ani ,în China),cerneala (acum circa 2.300 de ani, in

India).

102 http ://www.archaeology.org/9705/newsbrief/spears.html103 http://www.whyfiles.org/114music/4.html

95

Page 96: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Secolul al VIII-lea î.Hr. aduce evenimente importante, ca simboluri, ceea ce înseamna o

trecere calitativa de la satisfacerea unor necesitaţi directe la sistematizarea

cunoştinţelor.Ca repere istorice importante, în 776 î.Hr. au loc primele Jocuri Olimpice, în

Grecia, iar în anul 773 î.Hr. este înregistrat ca eveniment  fondarea Romei.

O serie de lucrări stiinţifice de sistematizare a informaţiilor au apărut după această

perioadă 104 şi instituţii precum Academia lui Platon (Grecia,anul 387 î.Hr.), Biblioteca din

Alexandria (Egipt, 305 î.Hr.).Au apărut noi rezultate tehnice semnificative precum Podul

suspendat (China, anul 285 î.Hr.), Farul din Alexandria (Egipt, 283-280 î.Hr.), Marele zid

chinezesc (China, anul 217 î.Hr.), ecluza (China, anul 200 î.Hr.), moara de vant (Grecia,

anul 38 î.Hr.).

Aceasta a fost o prima perioada de rezultate concentrate ale stiinţei şi tehnicii care

sugera, ideia ca s-a stins maximul, ca nimic nu mai este de inventat. S-a văzut ulterior ca

nu a fost aşa. Să-i spunem primul maxim relativ în istoria ştiinţei cuprinzând ca epoci

istorice preistoria şi antichitatea.

7.2.2. Perioada  dintre naşterea lui Hristos şi  Revoluţia ştiinţifică

Enciclopedia lui Plinius cel Batrân (Imperiul Roman, anul 77), concentreaza cel mai bine

nivelul cunoştinşelor la momentul respectiv. Urmeaza o perioadă istorică care reflectă în

ştiinţă bunăstarea din Imperiul roman,continuitatea rezultatelor remarcabile în China şi

India dar şi apariţia unui nou pol de creaţie ştiinţifica şi tehnica, zona ţărilor arabe.

Este o perioada de relansare a produselor pentru sănătate şi confort,ceea ce sugerează o

epocă istorica prospera şi relativ liniştită.Astfel apare ventilatorul (China, anul 180), pasta

de dinţi (Egiptul Roman, anul 300), instrumente chirurgicale (Roma, anii 400),

instrumente de navigaţie (India, anii 400), hârtia igienica (China, anul 589), peria de dinţi

(Arabia, anii 610-632), parfumul de trandafiri, instrumentar chimic (Al-Razi,Al-Kindi,

Geber, anii 700),farmacie, spital psihiatric (Bagdad, anii 750-760), paraşuta, kerosenul,

deodorantul, salonul de înfrumuseţare, săpunul solid (ţarile arabe, anii 800).

Aceste rezultate remarcabile din ţările arabe au condus şi la apariţia de noi

instituţii.Dintre acestea se remarca marile universităţi islamice printre care Universitatea

104 Ca repere ştiinţifice, în 750 î.Hr. apare, ca rezultat al gândirii, prima imagine a Universului, Teoria sferelor cereşti, în Grecia, urmat de Tratatul de tehnică militară (Zeng Gong Liang, China, anul 500 î.Hr.), Începutul lingvisticii (Panini, India, anul 400 î.Hr.), Tratatul de proporţii a templelor (Philon din Atena, Grecia, 346-328 î.Hr.), prima Enciclopedie (Speusippus, Grecia, anul 300 î.Hr.), Tratatul de economie rurală (Caton cel Batran, Grecia, 234-149 î.Hr.), Tratatul de agricultură (Magnon, Cartagina, anul 300 î.Hr.), Tratatul de agricultură (Sarsena tatăl şi fiul, Grecia, 234-149 î.Hr.), Tratatul “Sintaxa Mecanica” (Heron din Alexandria,Grecia,anul 150 î.Hr.), Tratatul “De Architectura” (Vetruviu, Roma, anul 30 î.Hr.), Tehnologia suflării sticlei (Roma, anul 20 î.Hr.).

96

Page 97: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

din Fes (Maroc, în anul 859)105, iar mai târziu aveau să introducă, ca noi structuri

instituţionale, institutul de cercetări şi observatorul astronomic.

Secolulal al X-lea a fost o întrecere între China şi Ţările arabe în inovare. Astfel

bancnotele,petardele, săgeata de foc, aruncătorul de flăcări, restaurantul au fost

introduse în aceasta perioada în China iar alcoolul sanitar, cafeaua, săpunul de barbierit,

siropul, şerbetul, băuturile răcoritoare, serviciul de colectare a deşeurilor au fost

introduse de arabi.

Mileniul al II-lea d.Hr.continua în acelasi mod. Seringa, termometrul, bandajul adeziv,

catgutul, lacătul, torpila, institutul de cercetări, observatorul astronomic au fost introduse

de arabi iar tunul, mina militară, nava de război, pluviometrul au fost introduse de

chinezi.

7.2.3. Revoluţia ştiinţifică

Perioada secolelor XV-XVII a produs în ştiinţă transformări profunde care au

resistematizat ansamblul de concepte care s-au acumulat anterioar şi anume din

perioada Tratatelor greceşti (Academia lui Platon,387 î.Hr.), din perioada romană

(Enciclopedia lui Plinius cel Batran, anul 77) şi din perioada arabă (Marile Universităţi

Islamice,anii 800). Aceste transformări care se consideră că au pus bazele întemeierii

ştiinţei moderne s-au denumit „Revoluţia ştiinţifica”.

Un deschizător de epoca poate fi considerat Leonardo da Vinci (1452-1519), care pe

langă meritele incontestabile în domeniile picturii, sculpturii şi arhitecturii, a fost şi un

genial om de ştiinţă. El a inventat o serie de maşini pentru construcţii, pentru armată,a

lansat primele idei ale unor maşini de zbor (un fel de elicopter şi avion),a imaginat prima

turbină de vânt, etc. A introdus şi o serie de elemente teoretice noi în mecanică.  

Delimitarea în timp este destul de aproximativă, dar aceast concept este legat de apariţia

câtorva lucrari fundamentale în clarificarea unor idei, care pun adevarate pietre de hotar

precum Sistemul heliocentric promovat de Nicolaus Copernicus, care înlatura astronomia

geocentrica a lui Aristotel, lucrarea lui Isaac Newton“ Philosophiae Naturalis Principia

Mathematica” care reprezintă actul de naştere al fizicii exacte, bazate pe teoria

matematică şi apariţia bazelor epistemologice moderne puse de Rene Descartes. Este o

perioadă când descoperirile teoretice explica sau prevăd apariţia unor fenomene

eliminand primordialitatea experimentului, suverană până în această perioadă. Este

perioada genialului matematician, fizician, astronom, filozof Galileo Galilei.

105 Enciclopedia Britanica

97

Page 98: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Instrumentul matematic introdus în această perioadă ,bazat pe apariţia calculului

diferenţial şi integral, rezultatele deosebite din algebră şi trigonometrie,apariţia

logaritmilor fac posibilă pătrunderea unor fenomene care nu puteau fi explicate şi

cuantificate până atunci.

Astfel din fizică prin chimie-fizică s-a ajuns la teoria modernă a chimiei. Tot în această

perioadă sunt puse bazele experimentale şi apoi teoretice ale electromagnetismului

pornind de la descoperirile lui Alessandro Volta (1745-1827), în electricitate (prima

lucrare de electricitate, publicată în 1769) şi Hans-Christian Oersted, în magnetism.

Rezultatele acestora şi propriile observaţii sunt sintetizate de către Andre-Marie Ampere

(1775-1836), unul dintre fondatorii teoriei electromagnetismului, care introduce noţiunile

de curent electric şi tensiune electrică.

Aceasta perioadă înseamnă, din punct de vedere istoric,ca început, timpul renasterii

timpurii şi se încheie,nu intâmplător, odată cu apariţia,în Anglia, a Revoluţiei industriale şi

totodată semnifică creşterea rolului Europei în inovarea şi ştiinţa mondială. Multe din

realizările tehnice şi ştiinţifice epocale ale omenirii, cu impact economic şi social până în

zilele noastre au apărut în această perioadă 106.

Toate aceste realizări de amploare deosebită, cu excepţia experimentelor lui Alessandro

Volta şi invenţiile lui Benjamin Franklin şi Humphry Davy, au fost în general din domeniul

mecanic, ceea ce a şi facut ca unii istorici ai ştiinţei să denumească această perioada,

perioada mecanicistă. A fost un nou maxim relativ din istoria ştiinţei, când se credea că

nu mai este nimic nou de descoperit. În încercările ştiinţifice şi filozofice de explicare a

naturii luminii reprezentanţii mecanicismului au venit cu modelul corpuscular al luminii

introdus de Isaac Newton.

7.2.4. Perioada marilor realizări din domeniul electromagnetic

106 Cronologic evenimentele au început să se succeadă din două dintre cele mai mari puteri politice şi militare ale vremii Germania (tiparul cu caractere mobile, Johannes Gutenberg, 1450), prima contribuţie modernă din Germania şi Turcia (tunul de mare calibru, 1453), prima contribuţie modernă din Turcia, care a avut un rol decisiv în cucerirea Constantinopolului si a continuat cu globul pamântesc (Germania, Martin Behaim, anul 1490), ceasul (Germania,Peter Henlein, 1524), eterul (Germania, Valerius Cordus, 1540), creionul (Elveţia, Conrad Gesner, 1565), prima contribuţie modernă din Elveţia, telescopul (Anglia, Leonard Digges, 1570), prima contribuţie modernă din Anglia, microscopul (Olanda, Hans Janssen, 1609), prima contribuţie modernă din Olanda, rigla de calcul (Anglia, William Oughtred, 1620), maşina de calcul (Germania, Wilhelm Schickard, 1623), şublerul (Franţa, Pierre Vernier, 1631), prima contribuţie din Franţa, pompa cu vid (Germania, Otto von Guericke, 1645), motorul cu aburi (Anglia, Thomas Savery, 1698), pianul (Italia, Bartolomeo Cristofori, 1700), prima contribuţie modernă din Italia, paratrăsnetul (SUA, Benjamin Franklin, 1752), reprezintă prima contribuţie modernă din lume în electricitate şi prima din SUA din toate domeniile,submarinul (SUA, Davin Bushnell, 1775), motorul cu aburi modern (Scotia,James Watt, 1776), balonul cu aer cald (Franta, Fratii Montgolfier, 1783), războiul de ţesut mecanizat (Anglia, Edmund Cartwright, 1785), vaporul cu aburi (SUA, John Stevens, 1802), locomotiva industrială cu aburi (Anglia, Richard Trevithick,1804), lampa cu arc electric (Anglia, Humphry Davy, 1809), prima invenţie de corp de iluminat electric din lume, locomotiva cu aburi pentru călători (Anglia, George Stephenson, 1814), bicicleta (Germania, Karl Drais, 1818).

98

Page 99: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Mari experimentatori precum Benjamin Franklin (paratrăsnetul, 1752), Humphry Davy

(lampa cu arc electric, 1809 ), Michael Faraday (motorul electric, 1821), precum şi

lucrările de sinteză ale lui Alessandro Volta si Andre-Marie Ampere au fost integrate

magistral de către James Clerk Maxwell (1831-1879) într-un set de ecuaţii care descriu

legile de bază ale electromagnetismului, ce aveau să conducă la realizări remarcabile în

domeniu. Apariţia şi însuşirea acestor fundamente au condus la două direcţii de evoluţie.

O primă direcţie a constituit-o aplicarea acestora în dezvoltarea de produse noi printr-o

altă serie de inventatori celebrii precum Werner von Siemens(1816-1892), Thomas Alva

Edison (1847-1931) şi Nikola Tesla (1856-1943) care au schimbat radical nivelul de

implicare a electricitaţii în viata economică şi socială. O a doua directie a constituit-o

extinderea aplcativităţii legilor lui Maxwell în domeniul frecvenţelor înalte realizată de

către Heinrich Rudolf Hertz, care a descoperit existenţa undelor electromagnetice şi că

acestea se propagă cu aceiaşi viteză ca şi lumina. Descoperirile lui Hertz au condus la noi

paşi în teoria cunoaşterii, un pas filozofic, a fundamentat aspectul de undă al luminii şi

unul tehnic, a constituit uriaşa deschidere spre aplicaţiile electronicii care se vor dezvolta

în secolul al XX-lea. Unificarea teoriei asupra luminii, valabile şi astăzi, a făcut-o Albert

Einstein prin descoperirea efectului fotoelectric, în anul 1905 prin care se explică

dualitatea naturii luminii, aceia de corpuscul şi undă. Aceste intermitenţe de undă au fost

numite cuante. Acesta perioadă a reprezentat un nou maxim relativ din istoria ştiinţei,

care a pregătit dezvoltările ulterioare dintre cele două războaie mondiale.

În această perioadă a apărut şi prima invenţie a unui român, stiloul,realizată în Franţa de

Petrache Poenaru, în 1827. Petrache Poenaru a fost “şeful cancelariei şi conţopiştilor” în

oastea lui Tudor Vladimirescu, apoi a urmat apoi studiile în Franţa, după care s-a intors în

ţară 107.

După primul razboi mondial a început epoca electronicii,ale cărei baze teoretice şi invenţii

fundamentale apăruseră înca din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea prin inventatori

precum Nikola Tesla (comunicaţii fără fir, 1893; telecomanda, 1898), Gugliemo Marconi

(radiotelegraful,1895), Valdemar Poulsen (radiotelefonul,1902), Ernst Alexanderson

(emiţătorul radio, 1913). Între cele două războaie au apărut concepte total noi precum:

televiziunea (SUA, Philo Farnsworth, 1923), sistemul de reglaj (România, Ştefan Odobleja,

1938), tot ca aplicaţii ale electronicii. Domeniile radio, telecomunicatii, televiziune, marile

deschideri tehnice ale primei jumătăţi ale secolului XX, aveau să se transforme ulterior în

mari realizări economice cu deosebit impact social.

Dupa al doilea război mondial evoluţia electrotehnicii, care deja devenise clasică, a

devenit spectaculoasă prin participarea la reconstructia economiilor distruse de război, la

un nivel tehnologic mult evoluat, telecomunicaţiile şi industria audio-video au crescut

107 Mihai Olteneanu, Petrache Poenaru, 1799-1875,http//:www.agir.ro/univers-ingineresc/petrache_poenaru1799_1875_983.html

99

Page 100: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

mult ca segment de piaţă dar a apărut înca un domeniu fundamental nou, tehnica de

calcul. Calculatorul, care ca ideie apăruse încă din timpul războiului, s-a făcut

instrumentul noii discipline cibernetica, introdusă de către Norbert Wiener în 1948.

Realizările din industria componentelor şi dispozitivelor electronice, apariţia circuitelor

hibride, circuitelor integrate şi a microprocesoarelor au contribuit la transformarea

ciberneticii dintr-un concept intr-o industrie într-un timp deosebit de scurt comparativ cu

evoluţiile altor produse anterioare. Cronologia invenţiilor şi descoperirilor din domeniu

este dată în nota de subsol.108

7.2.5. Perioada marilor realizări din domeniul transportului

Marile realizări din epoca mecanicistă din ştiinţă au produs rezultate spectaculoase, după

circa un secol, în tehnică, în special în domeniul mijloacelor de transport auto, naval şi

aerian. Visul omului de a se deplasa rapid, chiar de a zbura venea cu mult timp în urmă,

din antichitate, cu salturi spectaculoase de imaginaţie de la Leonardo da Vinci şi Conrad

Haas dar cu realizări concrete, viabile, reproductibile ca nivel de performanţă şi produse

industrial a fost posibil mult mai târziu.

Dacă domeniile feroviar şi naval apăruseră mult înainte, transportul auto au apărut la

finele secolului al XIX-lea cu o contribuţie a studentului român de la Paris, Dumitru

Văsescu, care a transformat o locomotivă cu abur într-un automobil, lansând primul

automobil din lume, automobilul cu abur109. Cu toată prezenţa sa notorie pe străzile

Parisului între anii 1880-1882, remarcată de presa vremii, totuşi aproape toate istoriile

automobilului dau ca prim automobil din istorie pe cel realizat de catre Carl Benz, cinci

ani mai târziu, în 1885. Cronologia acestor apariţii este dată în nota de subsol 110.

În domeniul aeronautic şi astronautic secolul al-XX-lea a reprezentat trecerea de la vise,

abordări teoretice, modele experimentale la o puternică prezenţă economică a

108 Calculatorul (Germania, Konrad Zuse, 1941), cibernetica (SUA, Norbert Wiener, 1948), tranzistorul (SUA,William Shockley, 1947), floppy disk (Japonia, Yoshiro Nakamatsu, 1952), circuitul integrat (SUA, Jack Kilby, Texas Instruments, 1958), laserul (SUA, Theodore Harold Maiman, 1960), mouse-ul (SUA, Douglas Engelbart, 1963), e-mail-ul (SUA, Ray Tomlinson, 1971), microprocesorul (SUA, Federico Faggin, 1971), monitorul cu cristal lichid (SUA, James Ferguson, 1971), PC-ul (SUA, Firma Xerox, 1973), telefonia mobilă (SUA, Firma Bell, 1977), compact discul (Olanda, Japonia,Philips, Sony, 1980), videocamera (Japonia, Sony, 1983), internet-ul (SUA, Robert E. Kahn), world wide web (Marea Britanie, Tim Berners-Lee, 1990), wiki (SUA, Ward Cunningham,1994), Wikipedia (SUA, Jimmy Wales, Richard Stallman, 2001).

109 Inventatori români, Editurile OSIM şi AGIR, Bucureşti, 2010.110 Automobilul cu abur (România,Franţa,Dumitru Văsescu, 1880), automobilul cu ardere internă (Germania, Carl Benz, 1885), motocicleta (Germania, Gottlieb Daimler, Wilhelm Maybach, 1885), motorul cu benzina (Germania, Gottlieb Daimler,1885), carburatorul (Ungaria, Donat Banki, 1893), motorul Diesel (Germania, Rudolf Diesel, 1895), tractorul (SUA, Benjamin Holt, 1904), automobilul cu formă aerodinamică (România, Germania, Aurel Perşu, 1924), cutia de viteze automată (Anglia, România, Gogu Constantinescu, 1926), automobilul hybrid (Victor Wouk, 1974), automobilul electric (Japonia, Toyota, 1990).

100

Page 101: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

transportului aerian în totalul transporturilor civile şi mai ales militare. Cronologia acestor

apariţii este dată în nota de subsol 111.

7.2.6. Contribuţia României în ştiinţă şi inovare

Dacă putem considera că ştiinţa izvorâtă oriunde în lume şi din todeauna din indivizi care

au avut vreo legatură oficială cu România drept ştiinăa românească atunci putem

considera ştiinţa româneasca o certitudine şi o garanţie a existenţei  noastre ca naţie.

Cu toate dificultăţile care veneau din condiţiile unei ţări slabe, prost administrate (nu

mică, nu săracă) români proveniţi fie din familii înstărite, cu acces la educaţie elevata în

strainatate,fie din ţărani săraci neştiutori de carte, au revoluţionat lumea fiind promotorii

unor noi domenii ştiinţifice112 sau tehnice chiar daca omenirea le-a recunoscut sau nu

cum se cuvine aceste merite. În multe cazuri realizările savanţilor sau inventatorilor

români nu au fost recunoscte ideile acestora regăsindu-se ulterior în lucrările altor autori

care sunt consideraţi şi astăzi deschizătorii domeniilor respective. Condiţiile precare din

ţară, insuficienta diseminare a rezultatelor cercetărilor conduc adesea la astfel de situaţii.

111 Racheta cu combustibil pulverulent (Transilvania, Conrad Haas, 1569), avionul (SUA, Fraţii Wright, 1903),decolarea (România, Franţa, Traian Vuia, 1903), elicopterul (Franta, Paul Cornu, 1907), motorul cu reacţie (Romania, Franta, Henri Coandă,1910), hidroavionul (SUA, Glenn Curtiss, 1911), paraşuta (SUA, Stefan Banic, 1913), racheta cu combustibil lichid (SUA, Robert Goddard, 1914), racheta de croazieră (SUA, Charles Kattering, 1917), racheta cu combustibil lichid în trepte (România, Germania, Hermann Oberth, 1923), aparatul individual de zbor (România, Justin Capră, 1956), Programul spaţial al URSS (URSS, Konstantin Ţiolkovschi), Programul spaţial al SUA (SUA, Wernher von Braun), staţia spaţială (Rusia, Kerim Kerimov, 1967).

112 În cibernetica mondială românii au introdus: Principiile generale ale ciberneticii;  Stefan Odobleja Psyhologie consonatiste, Volumele I şi II, Paris, 1938-1939. Şi-a desfăşurat activitatea în România Cel care este considerat părintele ciberneticii, Norbert Winer, a publicat lucrarea de referinţă în 1948;- Algebrele Moisil-Lukasiewicz  care stau la baza logicii circuitelor calculatoarelor electronice şi mai nou la logica fuzzy; Grigore Moisil, Logique modale, 1942. Şi-a desfăşurat activitatea în România.

101

Page 102: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

În aviație 113, în medicină 114 , în fizică 115, în inginerie 116, în management 117au existat

realizari romănești de excepție.Se constată o lipsa a numelor autorilor la lucrările din

perioada 1950-1990, perioada regimului comunist, când s-a evitat popularizarea autorilor

reali în favoarea liderilor politici. Se cuvine măcar acum să se facă cunoscute contribuţiile

remarcabile ale unor ingineri sau arhitecţi.

 7.3. Relaţia ştiinţă, artă, cultură

7.3.1. Stiinta si arta – expresii ale creativitatii umane

Ştiinţa, arta şi cultura sunt noţiuni greu de definit atât fiecare în parte cât şi legatura

dintre ele. Denumirile provin din limba latină de la scientia, care înseamnă cunoaştere,

arte, care înseamnă artă, respectiv colere, care înseamnă a cultiva.

113 În aviaţia mondială românii au inventat:Decolarea (denumirea completă este mai lungă);  Traian Vuia a brevetat în Franţa în 1903,în Marea Britanie în 1904 şi a demonstrat practic în 1906 la Paris; Şi-a desfăşurat activitatea în Franţa; Avionul cu reacţie;  Henri Coandă a demonstrat practic în 1910 la Paris. Şi-a desfăşurat activitatea în Franţa;

114 În domeniul medicinii o altă mare nedreptate dar în sfârşit si o mare recunoaştere mondială: Descoperirea insulinei; Nicolae Paulescu, ”Recherches sur le role du pancreas dans I’assimilation nutritive” publicat in Archives Internationales de Physiologie, Belgia, în 31 august 1921. Şi-a desfăşurat activitatea în RomâniaDupa 8 luni doi cercetători canadieni au publicat aceleaşi rezultate pentru care au primit Premiul Nobel în 1923. În 1969 Comitetul Nobel recunoaşte oficial prioritatea lui Nicolae Paulescu şi deplange eroarea din 1923. Descoperirea ribozomilor şi rolul structural  şi  functional al acestora în cadrul  celulei;  George Emil Palade obţine Premiul Nobel în 1974. Şi-a desfăşurat activitatea în SUA;

115 În fizica mondială românii au descoperit:Câmpul magnetic al corpurilor în mişcare (1904) şi pila termoelectrică (1922), Nicolae Vasilescu-Karpen; Şi-a desfăşurat activitatea în România; Magnetonul atomic Procopiu-Bohr; Ştefan Procopiu, 1912, Iaşi, de două ori propus pentru Premiul Nobel. Şi-a desfăşurat activitatea în România. Ulterior Niels Bohr, în 1915,a ajuns independent la acelaşi rezultat obţinând Premiul Nobel;Teoria sonicităţii; George (Gogu) Constantinescu, 1920, Londra; Şi-a desfăşurat activitatea în Anglia; Efectul Coandă; Henri Coandă, 1930, Paris; Şi-a desfăşurat activitatea în Franţa şi România; Existenţa mezonilor; Alexandru Proca, asistentul lui Nicolae Vasilescu-Karpen la Bucureşti, Equations fondamentales des particules elementaires, 1936 Paris. Şi-a desfăşurat activitatea în Franţa. Ulterior fizicianul japonez H. Yukava a obţinut Premiul Nobel pentru descoperirea mezonilor.

116 În ingineria mondială românii au avut priorităţi şi rezultate remarcabile: Stiloul (denumirea completa este mai lunga);  Petrache Poenaru, brevet francez 1827, Paris;  Şi-a desfăşurat activitatea în România; Podul peste Dunare de la Cernavodă, Anghel Saligny, 1895; Şi-a desfăşurat activitatea în România; Prefabricatele din beton, Anghel Saligny, 1904; Si-a desfasurat activitatea în România; Asfaltul, Gogu Constantinescu, Londra; Şi-a desfăşurat activitatea în Anglia; Dispozitiv de tragere printre palele elicei avionului, Gogu Constantinescu, Londra, 1918; Şi-a desfăşurat activitatea în Anglia; Centrala termică, Traian Vuia, 1922, Paris; Şi-a desfăşurat activitatea în Franţa şi România; Betonul armat, Gogu Constantinescu; Şi-a desfăşurat activitatea în Anglia; Schimbătorul automat de viteze, Gogu Constantinescu, Londra; Şi-a desfăşurat activitatea în Anglia; Hidrocentrala de la Bicaz, 1955; Hidrocentrala de la Vidraru, Curtea de Argeş, 1965; Hidrocentrala de la Porţile de Fier, 1970; Metroul din Bucureşti, 1978; Podul nou Feteşti-Cernavodă, şosea+cale ferată, 1984 Canalul Dunare-Marea Neagră, 1987; Palatul Parlamentului, arhitect Anca Petrescu, 1989.

117 În management au fost români precursori: Managementul calităţii;  J.M.Juran (născut în România) a introdus primele noţiuni din ceea ce se cheamă azi managementul calităţii şi a aplicat aceste teorii în relansarea economiei Japoniei din anii 1950.Şi-a desfăşurat activitatea în SUA şi Japonia.

102

Page 103: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Ştiinţa şi arta sunt cele mai profunde expresii ale creativităţii umane şi au un la originea

originilor un caracter discontinuu. Cele mai mari creaţii ştiinţifice sau artistice par a veni

de nicăieri, spun unii, de la Dumnezeu, spun alţii sau de la indivizi geniali, spun de regulă

istoricii. George Emil Palade, laureatul Premiului Nobel pentru medicina, inroducea şi o

nuanţă de programare a marilor descoperiri spunând“ Ca să realizezi fapte mici trebuie

să-ţi propui fapte mari, ca să realizezi fapte mari trebuie să-ţi propui fapte foarte mari, ca

să realizezi fapte foarte mari trebuie să-ţi propui fapte geniale iar ca să realizezi fapte

geniale trebuie să te fi ales Dumnezeu pe tine pentru aceasta“, ajungând, după cum se

vede tot la divinitate.

Cultura are un caracter continuu,de acumulare,culegând de regulă roadele ştiinţei sau

artei.La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a propus o definiţie care leagă cultura de natura

umană şi anume de acea capacitate a oamenilor de a clasifica experientele trăite, de a le

codifica şi a le transforma în simboluri. Există mai multe definiţii ale culturii.Cultura dă

omului capacitatea de reflexie asupra lui însuşi.Ea este cea care face din noi fiinţe

umane, raţionale, critice, angajate etic. Prin cultură omul se exprimă, devine conştient de

el însuşi, se recunoaşte ac un proiect neterminat, pune sub semnul întrebării propriile

realizări, caută fără încetare noi semnificaţii şi crează opere nemuritoare. Cultura este

maniera reinventată fără încetare în care omul construieşte şi raportul său cu universul,

cu natura şi cu semeni săi. Cultura este maniera de a construi relaţia socială şi a o înscrie

în timp.

Rezultă o primă legatură intre cele trei categorii prin aceea ca ştiinţa şi arta produc

rezultate care contribuie la cumularea de experienţe,deci la creşterea culturii.

Există însă şi o relaţie inversă, când cumulul de cunoştinţe sau creatii artistice,constituite

în cultura acumulată până în acel moment,sa constituie o masă germinativă pentru noi

explozii de rezultate ştiinţifice sau artistice. Acumularile cantitative şi salturile calitative

ar spune Marx.

De fapt filozofia uneşte toate aceste categorii, filozofia ştiinţei, filozofia artei, filozofia

culturii fiind instrumente deja uzuale în abordarea legaturii reciproce trilaterale a acestor

noţiuni. Filozofii au lansat de regulă temele pentru care se caută o explicaţie, artiştii au

căutatat imagini sau simboluri care să le prezinte mai sugestiv, iar oamenii de ştiinţă,cu

nivelul de cunoştinţe de la momentul respectiv,au încercat bazându-se pe cauzalitatea

faptelor să le explice în mod ştiinţific.Când niciunii nu au reuşit, tema respectivă a trecut

în domeniul divinităţii şi a devenit obiect de activitate al bisericii.

Temele uzuale au fost spatiul, timpul, lumina, întunericul, materia, energia, binele, răul,

etc, căutându-se explicaţii privind geneza,cauzalitatea şi eventual relaţiile dintre ele. La

103

Page 104: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

început toate au fost considerate de natura divină, în timp pentru o parte dintre acestea

găsindu-se explicaţia ştiinţifică sau descoperindu-se realitatea obiectiva a acestora.

7.3.2. Originile dualitaţii ştiinţă- artă

Ştinţa şi arta au origini comune în capacitatea de gandirea a omului şi anume în

imaginaţia şi viziunea acestuia legate de necesitatea de explicare a unor intâmplări

curente. Oamenii geniali care au previzionat,iniţiat sau realizat deschideri de noi domenii

au fost de regula atât oameni de ştiinţă cât şi filozofi sau artişti.

Poate cea mai mare controversa din istorie referitoare la o problemă filozofică

nerezolvată ştiinţific a fost cea referitoare la concepţia privind poziţia Pamântului

respectiv Soarelui în sistemul planetar, conceptiei geocentrice a lui Aristotel (Pamântul

este centrul Universului iar Soarele şi celelalte planete orbitează în jurul lui), venită din

antichitate opunindu-i-se concepţia heliocentrică a lui Nicolaus Copernicus (Soarele este

centrul sistemului planetar). Biserica susţinea concepţia geocentrică iar geniali oameni de

ştiinţă precum Giordano Bruno, a plătit cu viaţa, şi Galileo Galilei,şi-a petrecut ultimii zece

ani din viaţă în arest la domiciliu, pentru fermitatea susţinerii noii concepţii.

În urma viziunii lui Nicolaus Copernicus (1473-1543), sacrificiului lui Giordano Bruno

(1548-1600), fermităţii lui Galileo Galilei (1564-1642), dezvoltarilor matematice ale lui

Johannes Kepler (1571-1630) şi geniului lui Isaac Newton (1643-1727), care în lucrarea

Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, apărută în 1686, a integrat cunoştinţele de

până atunci în ceea ce priveşte mişcarea corpurilor cereşti, s-a reuşit să se explice una

din problemele filozofice importante legate de dualitatea  lumină - întuneric prin

explicarea succesiunii zi-noapte.Natura luminii rămânea însă în continuare necunoscută.

Observaţii privind lumina au fost de când este lumea,fenomene însoţite de efecte

luminoase la fel (focul, fulgerul) însa primul eveniment care însemna un început de

control asupra acestor fenomene a fost în 1752 când Bemjamin Franklin (1706-1790) a

inventat paratrasnetul, prima confirmare experimentală a existenţei sarcinilor electrice în

atmosferă. Mai târziu în 1809, când Humphry Davy (1778-1829), chimist,care a intuit rolul

mişcării sarcinilor electrice în producerea luminii, a inventat lampa cu arc electric, care

este considerată prima invenţie de sursă controlată de lumină de natură electrică. Cu

toate aceste realizări, obţinute prin experimentari, natura luminii încî rămânea

necunoscută atât ca geneză cât şi ca transmitere.

Evoluţia cunoaşterii luminii este un caz de o remarcabilă intuiţie artistică care precede

conceptele ştiinţifice. Conectat la problematica filozofică a vremii, dupa studiile făcute în

Germania, Mihai Eminescu (1850-1889), scria în 25 octombrie 1886 în poezia “La steaua“

104

Page 105: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

La steaua care a răsărit

E-o cale atât de lungă

Că mii de ani i-a trebuit

Luminii ca s’ajungă.

Este foarte clară ideia de propagare,de existenta unei viteze de transmitere a luminii,

noţiuni care nu erau clarificate la acel moment în mediile ştiinţifice. În aceiaşi poezie

găsim într-o altă strofă

Icoana stelei ce-a apus

Încet pe cer se suie

Era, pe când nu s-a văzut

Azi o vedem şi nu e.

din care rezultă fără dubiu ideia emisiei cu intermitenţe, la altă scară ideia de cuantă,idei

care ştiinţific se vor clarifica mai târziu de un alt geniu Albert Einstein (1879-1955), care

în mirificul an 1905 a publicat o serie de articole prin care explică natura duala a lumini

de unda şi cuanta (Un punct de vedere euristic privind producerea şi transformarea

luminii-ideia de cuante, Annalen der Phisik, 17 martie 1905, efectul fotoelectric, pentru

care a luat Premiul Nobel în 1921) şi legătura dintre masă şi energie, o altă problemă

filozofică lansată cu mult timp în urmă.

Putem spune ca relaţia artă-ştiinţă a funcţionat în cazul intuiţiei respectiv explicării

fenomenelor luminii, Mihai Eminescu a fost  un precursor al lui Albert Einstein

7.3.3. Complexitatea relaţiei ştiinţă – artă - cultura

Din exemplele precedente rezultă că există o serie de asemanări între ştiinţă şi artă.

Ambele îşi culeg informaţiile, se inspiră din realitate, din observaţiile cotidiene dar şi din

cumulul de cultură existent la acel moment. Ambele se bazează pe imaginaţie, pe

intuiţie, pe viziune, ambele sunt creatoare de simboluri şi metode (instrumente).

Rene Descartes n-a fost numai filozof si matematician ci si muzicolog. În lucrarea amintita

în capitolele precedente “Discurs asupra metodei” dă o atenţie deosebita metodei în

oricare din activităţile pe care le desfasura, fiinf interesant în afară de lucrările ştiinţifice

si de muzica, pentru carea a elaborat şi un tratat “Compendium Musicae” în anul 1618.

105

Page 106: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Dacă putem spune ca metoda s-a introdus şi în ştiinţă şi în artă (muzică) de aceiaşi

persoană, Rene Descartes, de aici încolo ştiinţa şi arta au început sa difere esenţial

tocmai prin metode, prin instrumentele de abordare, de observare, de comunicare, de

informare, etc.

Înca dinainte de Rene Descartes matematica începuse să devină principalul instrument al

ştiinţei. Leonardo da Vinci (1452-1519), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai

epocii Revoluţiei Ştiinţifice, pictor, sculptor,architect,inventator, om de ştiintă,spunea

“unde nu este matematica nu este ordine“. Desavarşirea rolului matematicii ca

instrument al ştiinţei s-a facut însă odată cu Johannes Kepler (1571-1630), cel care a

introdus calculul integral, Isaac Newton (1643-1727) şi Gottfried Wilhelm von Leibniz

(1646-1716), consideraţi ca fiind cei ce au introdus calculul diferenţial. Ulterior toţi marii

oameni de ştiinţă au folosit aceste instrumente în domeniile pe care le-au abordat, în

special în asa numitele ştiinţe exacte. De fapt denumirea de ştiinţă exactă se referă la

acea ştiinţă care are printre instrumentele de abordare şi matematica. Matematica la

rândul ei a evoluat apărând calculul statistic, calculul probabilistic, crescând astfel

numărul de domenii ştiinţifice în care şi-a găsit aplicaţii. Economia, biologia, medicina,

sociologia au început sa folosească tot mai mult instrumentul matematic. Utilizarea

matematicii trebuie insotită de observaţii foarte atente privind validarea modelului

matematic folosit, nu totdeauna interpretarea rezultatelor fiind în concordanţă cu

realitatea.

În economie există deja o controversa privind modelul matematic adecvat în abordarea

dezvoltării economice, prevederea situaţiilor de criză. Astfel economistul american de

origine româna, Nicholas Georgescu-Roegen (1906-1994), cel ce a introdus noţiunea de

bioeconomie, a adaptat modelul principiului al doilea al termodinamicii în cazul

economiei, extrapoland concluzia din termodinamică conform căreia entropia (vazuta ca

o masură a dezordinii) creşte permanent, a tras concluzia că şi în economie entropia

creste continuu şi deci dezordinea este inevitabila din principiu. Concluzia nu este deloc

agreata de adepţii altor modele matematice şi anume modelul sistemic, conform căruia

sistemul economic este un sistem posibil de reglat şi ca atare teoria sistemelor automate

reprezintă un model matematic mai aproape de realitatea economică. Conform teoriei

sistemelor, în care România are precursori la nivel mondial (Ştefan Odobleja (1902-1978),

care prin lucrarea Psyhologie Consonantiste, 2 volume publicate la Paris în anii 1938-

1939 a pus bazele ciberneticii şi Vasile Mihai Popov, născut în 1928 la Galaţi, care a

stabilit o serie de criterii de stabilitate a sistemelor recunoscute la nivel internaţional)118 ,

un sistem poate avea mai multe feluri de evoluţii (răspunsuri la perturbaţiile externe) şi

anume asimtotic exponenţial, asimtotic amortizat, oscilant sau divergent. Doar ultima

varianta corespunde cu teoria creşterii permanente a entropiei economice, ceea ce este

118 Vasile Mihail Popov, Hyperstability of dynamic systems, Springer-Verlag, 1973

106

Page 107: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

un caz particular, celelalte cazuri fiind posibile funcţie de diversi factori de reglaj şi criterii

de stabilitate. Cea mai potrivita modelare matematică a fenomenului dezvoltarii

economice poate fi considerată asemanarea strategiei economice cu un sistem automat

prin asimilarea componentelor acestora şi anume misiune ~ valoare

prescrisă,instrumente ~regulator, resurse ~ element de execuţie şi monitorizare ~

traductor.

De altfel şi John Forbes Nash (n. 1928), matematician şi economist american,laureat al

Premiului Nobel pentru economie în 1994, susţine o teorie deterministă a fenomenului

economic prin introducerea unei funcţii obiectiv în cadrul unei economii bazată pe factori

competiţionali (piaţa liberă)119 , teorie aplicată în economia chineză cu rezultate

deosebite.

Arta a ramas departe de instrumentul matematic o buna perioadă de timp chiar dacă o

serie de reprezentanţi calebrii ai artei au fost şi mari matematicieni. Eratostene (276 i.Hr.-

195 i.Hr.) era şi matematician şi poet, Leonardo da Vinci (1452-1519) era matematician,

pictor, sculptor, arhitect, Dan Barbilian (1895-1961) era matematician şi poet (Ion

Barbu),etc. Aceştia au întruchipat în aceiaşi persoană şi geniu artistic şi geniu matematic,

dar nu şi-au propus sa abordeze arta pe care o practicau cu instrumentul matematic.

Au apărut mai târziu şi chiar în România preocupări de a utiliza matematica în

muzicologie şi componistică (Mihai Brediceanu, 1920-2005), în analiza poetică, lingvistică,

analiza teatrală (Solomon Marcus, n. 1925), în terminologie (Remus Răduleţ, 1904-1984),

în analiza civilizaţiei (Mihai Drăgănescu, 1929-2010). Există o tendinţă de utilizare tot mai

crescandă a matematicii în domeniile artistice ,prin dezvoltarea de limbaje specifice, din

fericire, spun unii, din păcate, spun alţii. În fond literele, utilizate de poeţi, notele

muzicale, utilizate de muzicieni, sunt tot nişte limbaje iar teoria limbajelor reprezintă o

parte a matematicii în plină creştere.

Un lucru este clar, ca toate aceste preocupări contribuie la creşterea patrimoniului

cultural, toate eforturile creatoare în ştiinţă şi artă produc imagini, simboluri, sentimente,

etc, când sunt vii şi devin cultura atunci cand mor.

Bibliografie

[1 ] http://www.archaeology.org/9705/newsbrief/spears.html

[2 ] http://www.whyfiles.org/114music/4.html

[3,5.7,9,10] Wikipedia/Lista cronologică a invenţiilor

[4 ] Enciclopedia Britanica,Capitolul Universităţi.

[6 ] Mihai Olteneanu. Petrache Poenaru 1799-1875,

119 John Forbes Nash, Equilibrium Points in N- person games, Proceedings of National Academy of Sciences(36) 48-9, 1950.

107

Page 108: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

http://www.agir.ro/universigineresc/petrache_poenaru 1799_1875_983.html

[8 ] OSIM. Inventatori Români,Editura OSIM şi Editura AGIR,Bucureşti,2000.

[11] Vasile Mihai Popov. Hyperstability of Dynamic Systems,Springer-Verlag,1973.

[12] John Forbes Nash. Equilibrium Points in N-person Games,

Proceedings of National Academy of Sciences (36) 48-9,1950.

[13] Nicolae Vasile. Ştiinţă şi prejudecăţi,Editura Electra,Bucureşti,2010.

[14] Nicolae Vasile. Despre cercetare,Lucrarile ICPE,nr.1-2,1996.

[15] Nicolae Vasile. Despre valoare.Lucrarile ICPE,nr.3-4,1998.

[16] Nicolae Vasile. Punctul de sprijin,Editura Media-Mira,Cluj-Napoca,2000.

[17] Gabriel Memelis, Adrian Iosif, Dan Răileanu. Realitatea transdisciplinară,

Curtea Veche, Bucureşti, 2010.

[18] Istoria României Vol. I, Moştenirea timpurilor îndepărtate, Academia Româna.

Editura Enciclopedică,Bucureşti,2001.

« Universitatea ste o industrie care

alimenteaza piata comuna a gândirii unei natiuni”

Jean-Jules Richard

Cap. 8. Universităţile şi revoluţia ştiinţifică

Autor Radu Ştefan VERGATTI

8.1. Originea învatamântului superior în Europa occidentală

Titlul tematicii, în cazul de faţă, este oarecum grăitor120. Numele de universitate a fost

preluat de la acea „universitas magistrorum et scholarium parisiensis”, adică asociaţia

profesorilor şi studenţilor parizieni121. Ea a fost creată după modelul breslelor şi ghildelor,

120 El poate fi foarte bine lămurit prin actele universităţii – cartularii – manuale – sau prin documentele papale – bule, enciclice etc.; le-am folosit în text, atât cât a fost necesar, pentru a lămuri tema abordată.121 Cf. Stephen D’Irsay, Histoire des universities françaises et étrangères, Tome I: Moyen Âge et Renaissance, Paris, 1933, Tome II: Du XVIe siècle a 1860, Paris, 1935, passim; Gordon Leff, Paris and Oxford

108

Page 109: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

care astfel căpătau un statut juridic şi posibilitate de afirmare în faţa autorităţilor.

Structura uniunii profesorilor şi studenţilor a apărut în plin Ev Mediu, în secolul al XIII-lea,

în urma revoluţiei culturale din veacul anterior122. Era normal, deoarece întreaga societate

din Evul Mediu a fost organizată în corporaţii la diverse nivele şi în forme variate. Or,

niciodată anterior, în Antichitate, nu au existat universităţi sau asemenea forme de

organizare123.

În fine, am numit universităţile medievale europene, deoarece ele au apărut şi s-

au dezvoltat în prima lor fază de existenţă numai în Europa. Oricât s-ar căuta în

Antichitate sau în Evul Mediu, pe alte continente nu vor fi găsite. În Evul Mediu, în afara

Europei occidentale, au existat numai şcoli religioase. Astfel au fost Marea Şcoală a

Patriarhiei din Istanbul sau numeroasele şcoli şi faimoasele „medressa” din lumea

islamică, şcolile budiste etc. Ele au avut, însă, alt caracter ca cel al universităţilor.

Aşadar, se poate afirma, fără a greşi, că universităţile au reprezentat o creaţie

originală a lumii medievale din Europa occidentală.

Cauza care a determinat apariţia universităţilor medievale trebuie căutată în

dinamica societăţii din Europa Occidentală şi în extraordinara capacitate a Bisericii

Creştine de a răspunde şi de a se adapta la schimbări. În veacurile al XII-lea şi al XIII-lea

în Europa Occidentală au înflorit oraşele şi ereziile124. Clerul şi-a dat seama rapid de

însemnătatea pe care o avea înlocuirea societăţii rurale cu cea urbană125. Nu mai putea

Universities in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. An Institutional and Intellectual History , New York, London, Sidney, 1968, passim; Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Constituirea şi formarea universităţilor în Europa, în Studii şi Articole de Istorie, XXXIII-XXXIV, 1976, p. 13-25; Stephen C. Ferruolo, The Origins of the University. The Schools of Paris and their Critics, 1100-1215, Stanford, 1985, passim; Histoire des Universités en France, coord. Jacques Verger, Touluse, 1986, passim; Jacques Verger, Les Universités françaises au Moyen Âge, Leiden, 1995, passim.; Radu Ştefan Vergatti, Universităţile medievale europene, în Teologie, istorie şi misiune creştină, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2011, p. 129-137, aici p. 129.122 Cf. Leopold Gènicot, Le XIIIe siècle européen, .Presses Universitaires de France, Paris, 1968, passim; Robert Lopez, Naissance de l’Europe, Ve-XIVe siècles, Paris, 1962, passim.123 Cf. Jacques Verger, Universităţile, în Dicţionar tematic al evului mediu occidental, coord. Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Iaşi-Bucureşti, 2002, p. 783.124 Cf. LE GOFF Jacques (éd.) Hérésies et sociétés dans l’Europe préindustrielle, 11e-18e siècles, communications et débats du Colloque de Royaumont, [27 - 30 Mai 1962], Paris-La Haye, Mouton, 1968, passim ; LEY Herman, Studii de filosofie medievală, Bucureşti, 1973, p. 220-242, 293-338 ; BLOND Georges, Furioşii Domnului, Bucureşti, 1976, passim.125 Istoricul napolitan Roberto Lopez a remarcat că în secolul al XIII-lea, al universităţilor, s-a produs o schimbare a mentalităţii oamenilor, care a ajuns să fie extreme de asemănătoare cu cea din lumea contemporană: “o epocă de creştere demografică puternică şi continuă, de progress tehnic constant, dacă nu spectacular, de expansiune atât în ceea ce priveşte creşterea producţiei şi consumului dinăuntru, cât şi cucerirea de noi pieţe în afară; o epocă de mari posibilităţi şi immense nădejdi, de războaie mici cu obiective limitate, de toleranţă progresivă şi de immense nădejdi, de războaie mici cu obiective limitate, de toleranţă progresivă şi de schimb de idei tot mai larg între personae aparţinând unor clase, naţiuni şi credinţe deosebite. Ritmul său de dezvoltare a fost, fireşte, mai lent decât al revoluţiei industriale, fiindcă progresul mergea cu calul şi cu galera, nu cu trenul, cu vaporul şi cu avionul. Dar rezultatele finale au fost, probabil, de aceeaşi ordine de mărime. Revoluţia comercială din evul mediu a fost profundă, determinând schimbările importante pe care le-a lăsat moştenire Renaşterii o societate nu prea deosebită de a noastră şi influenţată de toate aceste schimbări. Ea a provocat prăbuşirea vechiului regim feudal şi slăbirea vechii structuri religioase. Ea a măturat sclavia, a desfiinţat şerbia pe arii întinse şi a creat o elită nouă, întemeiată nu pe renaştere, ci pe avere” (cf. R. S. Lopez, The Renaissance, New York, 1961, p. 30-31); aceeaşi remarcă se întâlneşte şi la L. Génicot, op. cit., p. 99.

109

Page 110: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

rămâne la practicarea augustinismului126. De asemenea, se impunea renunţarea la ideea

de sihăstrie.127 În anul 1179 conciliul de la Lateran a atras atenţia asupra necesităţii unei

schimbări128. Era ameninţată însăşi biserica. Vaticanul a susţinut că, în locul sihăstriei sau

paralel cu ea, clericii trebuiau să practice „vitta ativa”. Prin ea se înţelegea lupta cu

păcatul în mijlocul mulţimii din lumea urbană. Era mult mai dificilă decât misiunea

sihastrului, aflat singur în pustietate129. Noua misiune a fost încredinţată ordinelor

călugărilor „cerşetori” – călugării dominicani130 şi călugării franciscani131. Create de Sf.

Dominique de Guzma, respectiv de Sf. Francisc d’Assisi, cele două ordine impuneau

călugărilor lor să trăiască în sărăcie şi sfinţenie, să lupte contra ereziilor.132

Un mijloc de luptă contra ereziilor din oraşe l-a constituit predicarea cuvântului

Domnului în mod convingător în faţa oamenilor obişnuiţi. Continuându-se o bună tradiţie

creştină, aceasta s-a făcut prin ridicarea nivelului predării în veacul al XII-lea în şcolile din

cadrul catedralelor sau ale unor mari abaţii, cum a fost aceea de la Chartres. Între

profesori au strălucit prin prelegerilor lor Gilbert de la Porée şi Pierre Abelard. Ultimul a

răsturnat principiul scolasticii Sf. Augustin, preluat de Anselme de Canterburry: „Credo ut

intelligam”. A impus dictonul „intelligo ut credam”133.

Pornind de la acest nou principiu s-a organizat tot învăţământul superior,

universitar, din Europa occidentală. Toţi orăşenii – meseriaşi, negustori, medici, avocaţi,

clerici etc. – aveau nevoie de cunoştinţe de carte. Biserica nu mai putea admite ca la

fiecare catedrală, fiecare profesor să organizeze predarea cum credea el de cuviinţă.

Putea să se ajungă la rezultate rele, dezastruoase pentru dogmă şi clerici134. Atunci, unul

dintre cei mai mari pontifi, Inocenţiu III (1198-1216)135, a decis să se ocupe de

126 Cf. Adrian Podaru, Sfântul Augustin şi ştiinţa timpului său, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Bioethica, nr. 2/LII, 2007, p. 101-113.127 Cf. Dumitru Stăniloaie, Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 1974, passim.128 Cf. J. N. Espenberger, Die Philosophie des Petrus Lombardus und ihre Stellung im zwölften Jahrhundert, în „Beiträge zur Geschichte der Philosophie des Mittelalters”, vol. III, caiet V, Münster, 1901, passim; E. Aegerter, Les hérésies du moyen âge, în „Mythes et religions”, 2, Paris, 1939, p. 141 şi urm.129 Cf. Leopold Gènicot, op. cit., p. 100.130 Pentru istoria ordinului călugărilor dominicani, v. Marie-Humbert Vicaire, Histoire de Saint Dominique, Editions du Cérf, Paris, 2004, passim.131 Pentru istoria ordinului Franciscan, v. Lázaro Iriarte, L'Histoire du Franciscanisme, Ed. Franciscaines, Cerf, Paris, 2004, passim.132 Cf. R. Şt. Vergatti (Ciobanu), Începuturile şi scopul Inchiziţiei, în Revista de Istorie, nr. 11/1982, p. 1224-1240; instituţia Inchiziţiei şi tribunalul aferent acesteia au fost încredinţate iniţial ordinului dominican; călugării din ordinele mendicante erau obligaţi să locuiască în mediul urban unde trebuiau să-şi asigure existenţa din munca lor, fiindu-le interzis lucrul pământului, pădurilor, viilor etc.; ei puteau aduna averi imensi însă din daniile primite de la credincioşii din oraşe.133 Cf. Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, 1968, p. 182; a se vedea şi comentariile lui Herman Ley, op. cit., p. 220 şi urm.134 Se poate da ca exemplu, în acest sens, izbucnirea şi propagarea ereziilor din secolul al XII-lea – a cahtarilor, a pavlicienilor sau a bogomililor; în această categorie pot fi încadrate şi scrierile lui Amalric de Bène şi David de Dinant (cf. G. Théry, Autour du décret de 1210: I. David de Dinant, în „Bibliothèque Thomiste”, vol. VI, Kain, 1925, p. 9-12, 82; Chartularium Universitatis Parisiensis, “The Condemnation of 1210 (Chartularium Universitatis Parisiensis, I, 70),” în University Records and Life in the Middle Ages, ed. Lynn Thorndike, Columbia University Press, New York, 1944), p. 26 – 27).135 Lotar, conte de Segni, la numai 37 ani (cel mai tânăr membru al Colegiului Sacru al Cardinalilor) a fost ales în unanimitate ca nou pontif sub numele de Inocenţiu al III-lea; se impusese prin studii strălucite la Paris şi la Bologna; el înţelesese că se produseseră schimbări profunde în omenire – nu mai trebuia să dea importanţă

110

Page 111: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

organizarea universităţilor. A folosit situaţia existentă. În anul 1215 l-a trimis la Paris pe

legatul papal, cardinalul Robert de Courçon. El a adus actul de recunoaştere şi

funcţionare a Universităţii din Paris, sau cum se va numi în limbaj obişnuit, „statutele

Universităţii”136. Practic, actul însemna transformarea şcolii care funcţiona pe lângă

marea catedrală în Universitate. Lua astfel fiinţă prima dintre cele două mari universităţi

care vor fi model pentru întreaga lume. A doua mare universitate a fost aceea din

Bologna, ale cărei statute datează din anul 1252137. Statutul din anul 1215, de la Paris, a

fost completat în anul 1229, de bula „Parens Scientiarium”. Prin ea, pontiful Grigore IX va

preciza organizarea instituţiei. S-a arătat că în cadrul corpului profesoral va fi acordată

câte o catedră din anul 1217 călugărilor din Ordinul Franciscan, din anul 1219 călugărilor

din Ordinul Dominican, iar din anul 1245 şi călugărilor din Ordinul Cistercian. Prin această

prevedere se instituia un control riguros al papalităţii, implicit al Bisericii Catolice, asupra

universităţii din Paris. Între anii 1250-1256 călugării din ordinele „cerşetorilor” au încercat

să obţină două noi catedre. A izbucnit ceea ce s-a numit în istorie „le querelle de

l’Université”, cearta din universitate. Profesorii seculari, proveniţi din alte ordine

călugăreşti, în frunte cu profesorul Guillaume de Saint-Amour, s-au opus. În final, călugării

din Ordinul Dominican şi cei din Ordinul Franciscan au câştigat lupta, fiind susţinuţi şi de

papalitate.138

Cu acel prilej s-a accentuat că universităţile în ansamblu, cea din Paris, în

special139, trebuiau să fie apărătoare ale papalităţii şi ale dogmei, aşa cum era percepută

şi predicată la Vatican. Acest ţel trebuia atins de întreaga reţea a universităţilor

europene. Numărul lor a sporit permanent. Dacă în anul 1250 erau 10 universităţi, în

luptei dintre papalitate şi imperiu: era o problemă caducă; a ştiut să susţină alegerea ca împărat a lui Frederic al II-lea, care i s-a vădit fidel; pentru a impune primatul Bisericii, a creat ordinele călugărilor mendicanţi – Ordinul Franciscan (1210) şi Ordinul Dominican (1215); apoi a luptat dur împotriva ereziilor; a susţinut cruciada împotriva albigenzilor, rezultatul ei fiind distrugerea înfloritorului Languedoc şi integrarea regiunii în mai înapoiatul Languedoeil; apoi, din 1198, a susţinut o nouă cruciadă; în anul 1204, aceasta a dus, împotriva voinţei lui Inocenţiu III, la cucerirea Bizanţului; urmarea ei a fost catastrofală pentru lumea creştină: o ruptură definitivă între ortodoxism şi catolicism; în 1212 a organizat cruciada din Spania, având meritul de a reuni într-un tot cavaleri din Anglia, Germania, Franţa, Italia, alături de cei din Castilia, Aragon şi Navarra; la 16 iulie 1212 s-a obţinut victoria de la Las Navas de Tolosa, unde cavalerii occidentali, deşi erau de cinci ori mai puţin numeroşi, au înfrânt oştile Profetului; a fost un simbol pentru unitatea viitoare a Occidentului; la 11 noiembrie 1215 papa a deschis Conciliul de la Lateran, la care au participat 400 episcopi, peste 800 abaţi şi mulţi ambasadori; aici s-a discutat problema condamnării ereziei albigenzilor, unitatea credinţei creştine, organizarea unei noi cruciade şi reorganizarea învăţământului superior, universitar, în slujba Bisericii; trebuia adaptată cercetarea din învăţământ la noile cerinţe ale vieţii; papa nu a mai apucat să vadă rezultatele ultimelor sale acţiuni, ale străbaterii Europei, în lung şi-n lat, de ambasadorii săi, legaţii papali; papa Ioncenţiu III a murit la 16 iulie 12616 la Perusa; munca lui a fost imortalizată de Giotto în basilicile din Asissi şi Santa Croce din Florenţa, precum şi în frescele altor pictori ai epocii, cum ar fi Ghirlandaio; operele lui au fost tipărite în anul 1552 la Köln, dar a rămas şi prin clădirea spitalului Sf. Spirit din Roma.136 Cf. Stephen C. Ferruolo, op. cit., p. 85 şi urm.137 Cf. Statuti delle Università e dei Collegi dello Studio Bolognese, publ. de Carlo Malagola, Ed.Zanichelli, Bologna, 1888, passim.138 Cf. R. Şt. Vergatti (Ciobanu), Idei social-politice în a doua parte a Romanului Rozei, în „Revista de Istorie”, 12/1981, XXXIV, p. 2297-2310; conflictul, la ordinul papalităţii şi al episcopului Parisului, a fost complet radiat din cartulariile universităţii; el este cunoscut astăzi din opera lui Jean de Meung, „Le Roman de la Rose”, pe care am folosit-o ca izvor istoric. 139 Între universităţile europene, aceea din Paris a stălucit prin predarea teologiei, aceea din Bologna prin drept, acelea din Salamanca şi Montpellier prin medicină, aceea de la Oxford prin teologie şi filosofie.

111

Page 112: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

1378, după marea schismă, s-a ajuns la 28, iar în 1500, imediat după descoperirea

Americii, ele au ajuns până la 63140. Analiza cantitativă a registrelor matricole a arătat că

în secolul al XV-lea, în universităţile germane, în fiecare an, erau înmatriculaţi 3.000

studenţi141. Dintre universităţi, cele mai mari au fost cele vechi, al căror număr de

studenţi îl pot indica pentru finele secolului al XIII-lea şi pentru veacul următor: Parisul

avea 4.000 studenţi, Bologna avea 2.000 studenţi, iar Oxfordul 1.700 studenţi142.

Ţinând seama de numărul studenţilor, al membrilor corpului profesoral format

din clerici şi al celor care deserveau grupul social universitar, pot aprecia că, în mod

obişnuit, într-un oraş universitar circa 25% dintre locuitori erau legaţi de această

instituţie.143 Nu vreau să discut organizarea universităţilor, deoarece problema este

cunoscută144. Mă voi rezuma la amintirea succintă a ceea ce au adus nou universităţile

medievale în domeniul epistemologiei145, căci acesta este subiectul principal urmărit în

cazul de faţă. Desigur, prin epistemologie înţeleg ştiinţa care se ocupă de cercetarea

modului în care a evoluat şi evoluează cunoaşterea ştiinţifică.

În universităţile medievale europene prima revoluţie s-a produs în momentul în

care s-a aplicat principiul lui Abelard. Astfel, se deschidea şi se impunea pentru oameni

posibilitatea de a cerceta ceea ce se prezenta ca fiind adevăruri absolute de către

dogmă.

Era creată putinţa de a se ieşi din cercul îngust impus de filosifia iudaică, aflată

pe o treaptă net inferioară faţă de învăţăturile marilor elini Socrate, Platon, Aristotel şi

chiar faţă de Plotin şi şcoala alexandrină. Or, filosofia iudaică era la baza Bibliei. Ea putea

fi judecată mai bine, în mod critic, în universităţi. Acolo au pătruns, în secolul al XIII-lea, în

special, traducerile în limba latină a marilor opere ale gânditorilor antici. Ele au ajuns să

fie cunoscute prin traducerile făcute de clerici creştini şi de arabi, prin scoaterea la

lumină a operelor anticilor din bibliotecile abaţiilor.

Desigur, pentru traducători, trebuie aminitite întâi Peninsula Iberică şi cea

Italică, în special Sicilia, cu centrul de la Palermo. Pe teritoriul spaniol nu se pot omite

centrele de la Toledo şi Sevilla. O dovadă de cercetare epistemologică încă din secolul al

XII-lea o constituie munca abatelui de la Cluny, Pierre le Venerable. El a propagat ideea

că musulmanii pot fi înfrânţi prin luptă intelectuală. În acest sens, a cerut să fie făcută o

traducere cât mai corectă a Coranului, căci numai astfel puteau fi bine cunoscuţi şi biruiţi

musulmanii. Erau bazele lucrului în universităţi, unde vor fi amplu folosite traducerile.

140 Cf. J. Verger, Universităţi…, loc. cit., ed. cit., p. 787. 141 Ibidem.142 Ibidem.143 Cf. R. Şt. Vergatti, Populaţie. Timp. Spaţiu. Privire asupra demografiei istorice universale, Brăila, 2003, p. 139-142.144 Cf. Stephen D’Irsay, Histoire des universities françaises et étrangères, Tome I: Moyen Âge et Renaissance, ed. cit., passim, Tome II: Du XVIe siècle a 1860, ed. cit., passim; Gordon Leff, Paris and Oxford Universities in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. An Institutional and Intellectual History, ed. cit., passim; Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Constituirea şi formarea universităţilor în Europa, loc. cit., passim.145 Folosesc această noţiune în sensul de ştiinţă a cercetării, deşi denumirea a apărut ca atare în anul 1901 (cf. Maria Niculescu, Curs introductiv); în realitate, rădăcinile termenului sunt mult mai adânci; ele trebuie căutate la anticii greci şi la modul ce cercetare din universităţile medievale din secolul al XIII-lea).

112

Page 113: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Este cunoscut astăzi în Occident grupul traducătorilor, dintre care îi amintesc pe Iacob din

Veneţia, Burgundio din Pisa, Moise din Bergamo, Leon Tuscus care a lucrat în Bizanţ şi în

nordul Italiei, Aristippe din Palermo, Adelard din Bath, Platon din Tivoli, Hermann

Dalmatul, Robert din Ketten, Hugues de Santalla, Gondisalvi, Gerard din Cremona în

Spania etc.146 Nu trebuie omis că, la insistenţele lui Pierre le Venerable, traducătorii

creştini au fost ajutaţi de erudiţi arabi. În acest sens poate fi amintit numele lui Mohamed,

care a lucrat alături de echipa lui Pierre le Venerable în 1142.147

În felul acesta, apăreau texte în limba latină. Acesta era instrumentul de

comunicare în tot evul mediu. Pentru predică în biserici, pentru predare în universităţi se

întrebuinţa limba latină, în care erau traduse şi făcute înţelese operele marilor antici. Ele

erau puse, în primul rând, la dispoziţia călugărilor benedictini înzestraţi cu minţi

iscoditoare de cercetători şi cu răbdarea unei bătrâne obişnuite să brodeze. Era astfel

creat un instrument de lucru extrem de eficace: traducerea care permitea verificarea şi

compararea textelor sacre.148

A fost un pas uriaş pentru ştiinţa cercetării. Începute în marile abaţii, traducerile

au continuat să se efectueze în şi prin universităţi.

În primul rând oamenii din universitate, studenţi şi profesori, au alcătuit o

comunitate aparte sub protecţia pontifului, a monarhului, sau a consiliului „comunei

orăşeneşti”. Ca urmare, s-au bucurat de drepturi jurisdicţionale speciale – judecarea

cazurilor lor149 de tribunale eclesiastice, scutiri de impozite etc.

Corpul universitar totdeauna a constituit un grup-ferment al nemulţumirii faţă de

profesorii ultraconservatori. Astfel, în secolul XIII a fost opoziţia faţă de călugărul mistic

Giovanni Bonaventura de la Paris. El a fost contestat de profesorii lăudaţi de Dante

Aligheri şi anume de Siger de Brabant, de Boetius de Dacie etc., care au cerut să se

predea şi să se discute aristotelismul integral. La fel, nu trebuie să se uite că din

unversitatea din Praga a izbuncnit revolta husită, iar din aceea de la Wittemberg –

protestul lui Martin Luther.150

În efervescenţa din mediul universitar s-a creat un nou tip de om: intelectualul.

El muncea cu mintea. Era net deosebit de predecesorii lui agricultori, meseriaşi,

negustori, războinici-nobili şi chiar călugări care lucrau manual pentru bunurile bisericii151.

Toţi intelectualii-produse ale universităţilor, posedau, la terminarea studiilor –

„studia generale” – o diplomă, numită „licentia docendi”152. Ea le permitea deţinătorilor să

146 Cf. Jacques Le Goff, Les intellectuels au Moyen Aâge, Éditions du Seuil, ed. VI, Paris, 2004, p. 22.147 Ibidem.148 În unele cazuri s-a mers cu îndrăzneala până la corctarea textuliu sacru; astfel a fost termenul de Fecioara Maria, corectat cu cel de tânăra femeie Maria; implicaţiile sunt mari.149 Între speţele judecate de tribunalele eclesiastice, universitare, s-au găsit acuzaţii de viol a tinerilor studenţi, neplata consumaţiilor în taverne, diverse lupte cu gărzile comunale sau regale etc.; este de reţinut că în toate aceste cazuri studenţii au fost apăraţi şi, în imensa majoritate a proceselor, au fost absolviţi de vină.150 Cf. Pierre Chaunu, Les Temps des Reformes. La crise de la chrétienté. L’éclatement 1250-1550, Fayard, Paris, 1982, passim.151 Pentru definirea intelectualului medieval, v. J. Le Goff, op. cit., passim.152 Idem, p. 25; în momentul în care se acorda licentia docendi în numele episcopului se rostea formula de învestire: „Et ego auctoritate apostolorum Petri et Pauli in hac parte mihi commissa do vobis licentiam legendi,

113

Page 114: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

practice meseriile intelectuale de jurist, avocat, medic, profesor etc. Cei care posedau

această diplomă, în special de la o mare universitate – Paris, Bologna, Oxford etc. –

ofereau garanţia că erau buni specialişti. Dintre ei au fost aleşi consilierii regali, pontificali

ai marilor comune urbane, avocaţii pledanţi, în procese importante. Aşa a fost celebrul

conflict dintre pontiful Bonifaciu VIII şi regele Franţei, Philippe IV le Bel153, unde au

susţinut cauza monarhiei specialişti în drept ca Guillaume de Nogaret şi Pierre Flotte

etc.154

În universităţi s-a născut şi un nou tip de carte: manualul155. El a devenit unul

dintre principalele instrumente de lucru ale intelectualului, din secolul al XIII-lea până

astăzi156.

Nu pot să omit din discuţie faptul că o parte dintre studenţi nu şi-a putut termina

studiile, din diverse motive, între care primează cele pecuniare. De asemeni, sunt obligat

să arăt că o parte dintre profesori şi-au pierdut catedrele, chiar au fost anatemizaţi, în

primul rând datorită invidiei josnice a unor colegi care, nemeritat, ocupau funcţii

administrative de conducere.157 Această situaţie nu a micşorat prestigiul universităţilor.

Dimpotrivă. S-a remarcat rapid că prin predarea cursurilor universitare s-a ridicat nivelul

învăţământului. Profesorii făceau exegeze ale textelor în faţa şi împreună cu studenţii.

Metoda a determinat apariţia disputei ca tehnică de cercetare, izvorâtă, sau presupus

izvorâtă din învăţământul socratic. Aceasta presupunea şi chiar impunea discuţii

îndrăzneţe în contradictoriu – dezbateri. Din ele ţâşnea scânteia noului, rod al cercetării

atente efectuate în universităţi. Această metodă, a exegezei textelor, a fost pe nedrept

criticată de umaniştii născuţi şi aflaţi în afara universităţilor. În pofida lor, din secolul al

XIII-lea, profesorii de la Paris şi de la Oxford au impus un mod de gândire pe care-l

descoperă astăzi filosofii.

regendi, disputandi et determinandi ceterosque actus scholasticos seu magistrales exercendi in facultate artium Parisiis et ubique terrarum, in nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti. Amen !” (Chartularium Universitatis Parisiensis, ed. cit., II, App. 679). 153 Cf. Jean Favier, Philippe le Bel, Fayard, Paris, 1984, p. 29, 343 şi urm.154 Chronique metrique attribute à Geffroy de Paris, ed. de Armel Diverres, Thèse pour le doctorat de l’Université, presentée à la Faculté des Lettres de l’Université de Paris, 1 avril 1950, Strassbourg, 1956, v. 3339-3344, 5719-5736, 5623-5624; cronicarul orăşean francez se arată întru-totul de accord cu acţiunea regelui, cu condamnarea şi desfiinţarea ordinului călugărilor templieri, cu arderea pe rug a lui Jacques de Molay.155 Cf. Jacques Le Goff, Les Intellectuels au Moyen Âge, ed. cit., p. 100; manualul, întrebuinţat de studenţi pentru învăţare, trebuia reprodus rapid, până la examene, în numărul cerut de exemplare, la un preţ mic, accesibil; s-au creat ateliere speciale pentru reproducerea manualelor-cursuri universitare, unde lucrau studenţi săraci; tehnica folosită era “la peccia”, aflată în anticamera apariţiei tiparului; cartea, de dimensiuni mici, încăpând într-un buzunar, cu ilustraţii puţine, absolute necesare pentru lămurirea textului, cu prescurtări, cu table de materii, a devenit un instrument de lucru al intelectualului; astfel, a înlocuit manuscrisul, care era un obiect de lux, destinat să stea în bibliotecile palatelor şi abaţiilor; manuscrisul era în general unicat, era mare, greu, legat în piele, în metal preţios, cu pietre scumpe, ornate cu miniature pentru care se muncea ani lungi, ceea ce făcea ca preţul lui să fie enorm, ajungând până la cirezi de 80 capete pentru un exemplar.156 Ibidem.157 Îi pot menţiona în acest sens pe profesorii din secolul XIII, Siger de Brabant şi Boetius de Dacie; în secolul al XVII-lea pe Teophil Corydaleu de la Marea Şcoală a Patriarhiei, iar în zilele noastre pe Sylvain Gugenheim de la Lyon.

114

Page 115: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Prin cele scrise de cei doi profesori de la universitatea din Paris, Albert le

Grand158 şi elevul său, Sfântul Toma d’Aquino159, s-a pus problema deosebirii dintre

raţiune şi credinţă, dar şi a legăturii dintre ele. S-au depăşit, printr-o cercetare atentă,

limitele augstinismului, ajungându-se, de multe ori, la aristotelism integral160.

În fine, datorită lui William (Guillaume) Ockham (Occam)161 şi a urmaşilor săi,

nominaliştii, au fost zdruncinate tezele autorităţilor şi s-au adus în gândire libertatea,

harul, mântuirea. S-a ieşit astfel de sub controlul strict al teologilor.

În secolele al XIV-lea şi al XV-lea la universităţile din Paris şi Oxford au prins aripi

cercetările în domeniul medicinei, astronomiei şi mecanicii. Pornind de la Evanghelia lui

Ioan, profesorii-călugări benedictini au descoperit materialitatea luminii, lentila şi

ochelarii162. Tot în acest cadru, al învăţământului universitar, s-a dezvoltat gustul şi

interesul cercetării prin observare, experiment şi cuantificare. Din păcate, prejudecăţile

societăţii şi ale autorităţilor laice şi religioase ale vremii au ţinut sub tutelă literatura în

proză, poezia, exprimarea specifică pentru domeniile istoriei, artelor, tehnicii. Ca urmare,

curentul umanist, cu toate implicaţiile lui, s-a născut în afara universităţilor.

Dar nu trebuie să se uite că acei clerici – profesori şi studenţi deopotrivă – care

au conturat figura universitarului au condus omenirea la un progres imens. Universitarii

nu au uitat niciodată raţiunea de a exista a instituţiei lor: „a risipi norii necunoaşterii, a

împrăştia tenebrele erorii, a plasa actele şi operele în lumina adevărului, a preamăririi

numelui lui Dumnezeu şi a credinţei, a fi de folos comunităţii şi indivizilor, a spori fericirea

oamenilor”163.

158 Albert le Grand, născut la Lauingen în Suabia în 1193, a murit la Köln în 1280; călugăr Dominican, teolog, şi alchemist, unul dintre cei mai mari savanţi ai evului mediu; a fost profesorul Sf. Toma d’Aquino; s-a inspirat din lucrările arabe traduse în limba latină, din lucrări rabinice şi mai ales din Aristotel; a fost sanctificat în anul 1652; avea cunoştinţe deosebite în domeniul ştiinţelor naturale, ceea ce i-a adus faima de magician; I s-au atribuit scrieri despre magie, publicate în 1703 sub titlul “Les Admirables Secrets d’Albert le Grand suivi de Secrets merveilleus de la magie naturelle et cabalistique du Petit Albert (reed. Albin Michel, Paris, 1996). 159 Sfântul Toma d’Aquino, conte de Rocca-Secca, n. 1226 la Rocca-Secca (Regatul Napoli), m. 1274 Fossa Nouva; a căpătat titlul “Doctor angelicus”; a primit această distincţie deoarece a fost considerat unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Catolice; şi-a expus principalele teze în “Summa theologica”; a creat învăţătura tomismului, care, iniţial, a fost contestată; ca urmare, în anul 1277, episcopul Parisului, Etienne Tampier l-a excomunicat pe Sf. Toma; abia în urma conciliului de la Laterano, în 1555, a fost sanctificat şi recunoscut tomismul; a se vedea şi punctual de vedere expus de M. D. Chenu, Toma D’Aquino şi teologia, Bucureşti, 1998, passim. 160 Cei doi au susţinut că au dreptate şi învăţăturile din Biblie şi învăţăturile filosofului grec Aristotel; în momentul în care apare o contradicţie, cei doi dau dreptate exclusive celor scrise în Biblie; astfel este depăşit modul de lucru al Sf. Augustin, care a ales din Aristotel numai paragrafele convenabile lui şi, astfel, a prezentat opera filosofului grec în mod trunchiat; a se vedea şi punctual de vedere exprimat de J. Le Goff, op. cit., p. 121-133.161 William Ockham (Occam), călugăr englez din ordinal cordelierilor (Franciscan), născut la Ockham în 1270, a murit la Munchen în 1347; supranumit “Doctor invincibile”, una din gloriile scolasticii; lui I se datorează celebrul tratat “Summa Logicae”.162 Ochelarii au apărut către anul 1285; ei au fost de mare ajutor în cercetare deoarece au permis să fie înfrânte vârsta şi boala, să se prelungească viaţa activă de muncă; a fost o realizare extrem de importantă, deoarece munca de cercetare s-a efectuat în primul rând de către oameni vârstnici, nu neapărat de către tineri, pentru evoluţia cercetării în domeniul descoperirii şi folosirii ochelarilor, v. Istoria gneerală a ştiinţei, publ. sub conducerea lui René Taton, vol. I, Ştiinţa antică şi medievală. De la origini până la 1450, Bucureşti, 1970, p. 609, 631.

115

Page 116: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

8.2. Repere ale apariţiei si dezvoltării învatamântului românesc

În partea de centru şi sud-est a Europei, apariţia universităţilor a fost târzie.

Situaţia s-a datorat războaielor provocate de Sublima Poartă164 care a eşuat în încercările

ei de a cuceri zona.

Abia în secolul al XVII-lea, în condiţiile crizei profunde şi ireversibile a Sublimei

Porţi, a putut apărea şi înflori învăţământul românesc. După şcolile elementare bisericeşti

din Bucureşti, Craiova, Râmnic etc.165 în anul 1646, în Târgovişte, postelnicul Constantin

Cantacuzino a creat „Schola graeca e latina”. Ea i-a avut ca profesori pe erudiţii

Pantelimon Ligaridis şi Ignaţie Petriţis, iar ca elevi 12 fii de mari boieri. Între ei s-au aflat

şi copiii postelnicului: Drăghici – viitorul mare spătar, Şerban – viitorul domn, Constantin –

viitorul stolnic şi Mihai, viitorul mare spătar166.

Ulterior, după ce va lua tronul, Şerban vodă Cantacuzino (1678-1688), în anul

1683 va trece la întemeierea Academiei Domneşti de la Sf. Sava din Bucureşti. Îmi

întemeiez datarea în anul 1683 pe o însemnare de pe un miscelaneu grec în care un

spudeu a notat că la 28 august 1683 a terminat de înţeles „versurile de aur ale lui

Pitagora” cu ajutorul lui „Kir Sevastos Kiminites”. Totodată, pe o scrisoare adresată în

iunie 1688 de pomenitul Sevastos Kiminites lui Mihai Cantacuzino, precum şi pe un

enkomion rostit de acelaşi profesor grec în decembrie 1688 la Bucureşti.167 Toate aceste

elemente corectează şi îndepărtează vechile datări: cea pentru 1680 propusă de N. Iorga,

163 Cf. Bula de întemeiere a Universităţii din Köln, 21 mai 1388, apud J. Verger, Universităţi..., loc. cit., ed. cit., p. 793.164 Dezastrul, pentru universităţi, urmare a conflagraţiilor duse de Sublima Poartă, este evident pentru instituţiile din Buda şi din Bratislava, care au dispărut între 1526-1541; ele vor renaşte ca universităţi moderne abia în secolul al XVIII-lea, după înfrângerea şi retragerea trupelor otomane.165 Cf. Gheorghe Nedioglu, Cea mai veche şcoală românească cu caracter statornic, şcoala de la Sf. Gheorghe Vechi, în „Convorbiri Literare”, XLV, III, 1913; G. Potra, Şcoala românească de slovenie de la biserica Sf. Gheorghe Vechi din Bucureşti, în „Glasul Bisericii”, XX (1961), nr. 9-10, p. 837-838; Constantin Bălan presupune că această şcoală ar fi mai nouă, adică ar data poate din timpul domniei lui Grigore I Ghica (1660-1664; 1672-1674); face această afirmaţie fără să ţină seama de cercetările anterioare şi documentele bucureştene (cf. C. Bălan, cap. VIII. Cultura în Ţara Românească şi Moldova, în Istoria Românilor, vol. V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716), coord. acad. Virgil Cândea, secr.ştiinţific Constantin Rezachevici, Bucureşti, 2003. p. 875); o altă eroare o face Constantin Bălan când afirmă că viitorul stolnic Constantin Cantacuzino ar fi învăţat la Sf. Gheorghe NOU (subl.ns.) Bucureşti, sub îndrumarea călugărului Dionisie (idem, p. 871); evident, este o confuzie între profesorul numit „Chir Dionisie dascălul meu” în însemnările stolnicului, cu care a învăţat stolnicul la Adrianopol, la un metoc al Ierusalimului şi Mănăstirea Sf. Gheorghe Nou, care va deveni metoc al Patriarhiei din Ierusalim abia în 1707 (cf. Însemnările de călătorie şi de studii la Constantinopol, Veneţia şi Padova ale lui C. Cantacuzino, în Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, 1979, p. 116); În anul 1708 a fost înfiinţată la Râmnic o şcoală de către Mitropolitul Antim Ivireanu, care l-a numit ca dascăl pe Ioan Făgărăşanul (cf. Vasile Olteanu, Antim Ivireanul şi românii din Scheii Braşovului. Mărturii inedite, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, 1980, p. 408); după Sf. Gheorghe, la Bucureşti a apărut şcoala de pe lângă Mănăstirea Colţea (cf. Ion Ionaşcu, Şcoala de la Colţea, în BOR, LVI (1938), nr. 7-8, p. 810 şi urm.); pentru şcoala craioveană de la Biserica Madona Dudu, v. N. B. Lăcusteanu, Amintiri din trecut, Craiova, 1896, p. 17-27.166 Cf. Victor Papacostea, Originile învăţământului superior în Ţara Românească, în „Studii”, XIV, (1961), 5; republicat după aceea în Revue des Études Sud-Est Européennes, I, (1963), nr. 1-2, p. 23-24.167 Cf. Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, p. 23 şi urm.

116

Page 117: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

reluată recent, tale-quale de C. Bălan şi cea pentru 1694, propusă fără suport

documentar de I. Ionaşcu168.

În anul 1683 programa de învăţământ a Academiei Domneşti a fost alcătuită de

foşti studenţi padovani, deveniţi apoi profesori la Marea Şcoală a Patriarhiei din Istanbul –

Sevastos Kiminites şi Ion Cariofil, de Ghermanoss Loco fost ierarh de Nyssis, dar şi de

stolnicul Constantin Cantacuzino. Intervenţia celui din urmă, sprijinul fratelui său, Şerban

vodă Cantacuzino, care dorea să-şi instruiască fiul Gheorghe (Gheorgachi/Iordache) la

Academie, au dat acesteia un caracter asemănător cu Facultăţile Artelor din universităţile

occidentale şi totodată o esenţă românească.

În vara anului 1707, după ruptura cu unchii săi Cantacuzini, domnul Constantin

Brâncoveanu (1688-1714), ajutat de Hrisant Nottaras, eruditul patriarh al Ierusalimului, a

reorganizat Academia Domnească, accentuându-i caracterul de Facultate a Artelor.

În fruntea ei a adus, ca directori, profesori de vază ca Sevastos Kiminites169,

Marcu Porphyropoulos din Cipru, Gheorghe Hypomenos din Trapezunt. Ei au atras învăţaţi

ai timpului pentru corpul didactic: Ion Cariofil170, dr. Ion Molybdos-Comnen171, Gheorghe

Mayota Cretanul (cu studii la Roma şi Veneţia)172, Panaiot Sinopeus (cu studii italiene)173,

168 Cf. C. Bălan, op. cit., în Istoria românilor, vol. V, ed. cit., p. 876; I. Ionaşcu, Cu privire la data întemeierii Academiei Domneşti de la Sfântu Sava din Bucureşti, în „Studii”, XVII, 1964, 6, p. 1253-1271; punctul de vedere al lui I. Ionaşcu l-a preluat şi Gheorghe Cronţ, Începuturile Academiei domneşti din Bucureşti, în „Materiale de Istorie şi Muzeografie”, Vol. IV, Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti, 1964, p. 15-24; Gh. Cronţ citează şi actele folosite de Ariadna Camariano-Cioran, dar necunoaşterea limbii greceşti l-a împiedicat să ajungă la concluzii corecte în legătură cu datarea.169 Pentru biografia lui, v. Ştefan Ionescu, Epoca Brâncovenească, Cluj-Napoca, 1981, p. 156; Sevastos Kiminites a fost înmormântat în Bucureşti; lespedea tombală I se păstrează în lapidariul de la Muzeul Mogoşoaia.170 Cf. “Manual despre unele nedumeriri şi dezlegarea lor” de Ion Cariofil ce constituia un răspuns adresat unor întrebări ale stolnicului Constantin Cantacuzino privind liberul arbitru şi predestinare; el a fost tipărit de Antim Ivireanul, la Snagov (I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografie românească veche, vol. I, 1508-1716, Bucureşti, 1903, p. 349); pentru relaţiile stolnicului cu Ion Cariofil, v. Demostene Russo, Studii istorice greco-române, Bucureşti, 1939, p. 183); „Manualul” lui Cariofil a fost tradus în limba română cu titlul „Întrebări ale blagorodnicului dumnealui pan Costandin Cantacuzino” în prima jumătate a sec. al XVIII-lea (Biblioteca Academiei Române, ms. rom. Nr. 458). 171 Cf. Paul Cernovodeanu, Olga Cicanci, Contribution à la connaissance de la biographie et de l’oeuvre de Jean (Hierothée) Comnène (1658-1719), în „Balkan Sudies”, Thessaloniki, vol. XII (1971), nr. 1, p. 143-186; Donald M. Nicol, The Doctor-philosopher John Comnen of Bucarest and his biography of the emperor John Kantakouzenos, în RESEE, XX, 1971.172 A predat limba latină între 1694-1709; a fost predicator al curţii şi preceptor al fiilor domnului (cf. R. Şt. Vergatti (Ciobanu), Aspecte ale vieţii spirituale în epoca lui Constantin-Vodă Brâncoveanu prin prisma relaţiilor cu Cantacuzinii, în Constantin Brâncoveanu, red. coord. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989, p. 225).173 Cf. C. Erbiceanu, Discurs rostit în Aula Universităţii asupra şcoalei grece şi române din timpurile lui Vasile Lupu şi Matei Basarab până la 1823, Iaşi, 1885, p. 15; idem, Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca fanariotă, Bucureşti, 1905, passim.

117

Page 118: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Mitrofan Gregoras (erudit tipograf şi editor)174, Maxim Peloponesianul175, Theodor Simion,

Ion Abramios176, Bartolomeo Ferrati177 etc.

Această pleiadă de profesori a predat la Academia Domnească de la Sf. Sava din

Bucureşti în limbile elină, slavonă, latină şi română. Introducerea în programa de

învăţământ a unei limbi vernaculare – limba română – a constituit un progres înscris pe

linia umanismului românesc.

Programa de învăţământ prevedea împărţirea materiilor în trei cicluri. Ele erau

astfel predate după un curriculum care amintea de universitatea din Padova.178

De relevat că între materii existau şi acelea care îi pregăteau pe medici. Practica

spudeilor în acest domeniu se făcea în spitalul cu 24 paturi de pe lângă Mănăstirea

Colţea. Deschis la 4 decembrie 1704, odată cu târnosirea bisericii mănăstirii, spitalul a

avut un caracter conceptual ultramodern pentru acel moment: bolnavii erau internaţi,

trataţi şi externaţi. Deci, exista o deosebire fundamentală faţă de „bolniţe” şi de alte

spitale europene, conduse după o concepţie azilară, unde bolnavii erau internaţi ca într-

un loc fără speranţă, izolaţi şi erau lăsaţi în pace până se sfârşeau.

Mai mult, bolnavii erau folosiţi aici ca obiect de studiu, deci şi de cercetare

pentru învăţământ. Medicii care predau explicau spudeilor în spital cazul fiecărui bolnav

în parte. Astfel, pregătirea practică se îmbina cu cea teoretică, ajungându-se la un nivel

174 A se vedea Mitrofan Gregoras/Grigoraş, Istoria pe scurt despre pricinile vădite pentru care toată Ţara Românească a încercat urgia lui Dumnezeu şi despre domnii Ştefan Cantacuzino şi Nicolae cel Înţelept şi despre nenorocirile şi suferinţele ce li s-au întâmplat atât lor cât şi Ţării Româneşti şi în sfârşit despre domnia lui Ioan cel cu nume de graţie şi rechemarea poporului în ţară şi despre întemeierea Ţării Româneşti (Cronica Ţării Româneşti (1714-1716), publ. de Demostene Russo, în „Revista Istorică Română”, MCMXXXIV (IV), 1934, p. 37 şi urm.).175 Lucrarea lui, Material în contra schismei papistaşilor, compus de prea învăţatul ieromonah Maxim Peloponesianul, apărea la tipografia domnească din Bucureşti în 1690, fiind retipărită în 1699 (Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. XIV/3, c. 1520-c.1820, publ. de N. Iorga, Bucureşti, 1936 (va fi citat Hurmuzaki-Iorga), p. 52).176 Cf. C. Erbiceanu, Discurs rostit în Aula Universităţii asupra şcoalei grece şi române din timpurile lui Vasile Lupu şi Matei Basarab până la 1823, ed. cit., p. 15; idem, Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca fanariotă, ed. cit., passim; Mario Ruffini, L’influsso italiano in Valacchia nell’epoca di Constantino voda Brâncoveanu (1688-1714), Monachi, 1974, passim.177 Soţia lui Bartolomeo Ferrati era rudă mai îndepăratată cu Cantacuzinii (cf. N. Iorga, Medicul lui Constantin Brâncoveanu, Bartolomeo Ferrati, în „Revista Istorică”, vol. 28, (1932), p. 12-13); doctorul Bartolomeo Ferrati se bucura de marea preţuire a domnului Constantin Brâncoveanu, având un loc rezervat după mitropolit şi marele vistier la ceremoniile religioase, aşa cum relatează del Chiaro (Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, trad. de S. Cris-Cristian, Iaşi, 1929, p. 105); el avea proprietăţi în Transilvania şi Moldova, iar Constantin Brâncoveanu i-a dăruit şi o casă în Bucureşti (cf. George Negulescu, Nicolae Vătămanu, Casa din Bucureşti a doctorului Bartolomeo Ferrati, protomedicul lui Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1940, passim); Hylteen, ambasadorul Suediei la Constantinopol, aflat la Bucureşti în anul 1713, a încercat să-l folosească pe Ferrati ca agent al său pentru a stabili o corespondenţă cu Viena prin Bucureşti, dar nu a fost posibil deoarece la acel moment doctorul căzuse în dizgraţie, fiind bănuit de spionaj (Hurmuzaki/Iorgai, vol. XIV/1, publ. de N. Iorga, Bucureşti, 1915, p. 512); după uciderea voievodului, medicul Bartolomeo Ferrati a mai rămas o vreme în Bucureşti; în anul 1715 s-a refugiat la Braşov; în 1718 a revenit la Bucureşti, iar văduva lui Brâncoveanu, doamna Marica, a intervenit pe lângă domnul Ioan Mavrocordat pentru a i se restitui casa pe care i-o dăruise soţul ei, voievodul; Bartolomeo Ferrati a murit în anul 1748 (Călători străini despre ţările române, vol. VIII, îngrij.de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru, P. Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 398-400 şi urm.). 178 Cf. Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1982, p. 60-100.

118

Page 119: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

de cunoştinţe al viitorilor medici asemănător cu cel existent în facultăţile de medicină din

Europa occidentală.

Foarte curând, Academia Domnească a căpătat faimă şi prestigiu deosebit. Îmi

întemeiez afirmaţia şi pe înscrierea, în matricolele Academiei, după constatarea dr.

Alexandru Helladios, în anul 1712, că acolo erau circa 200 de spudei179. Între aceştia s-au

aflat şi bursierii veniţi din Istanbul, din Moldova, din Transilvania şi chiar din Rusia, trimişi

de ţarul Petru I cel Mare180. În schimb, domnul Constantin Brâncoveanu a trimis circa 15

bursieri în Istanbul, în Veneţia, la Padova181 şi chiar la Oxford182.

În pofida celor susţinute şi crezute de Ariadna Camariano-Cioran, după cum

dovedeşte corespondenţa lui Radu Dudescu183, lângă noua clădire a Academiei nu a putut

fi ridicată şi o bibliotecă184.

Din păcate, Academia Domnească de la Sf. Sava din Bucureşti, singura cu

caracter universitar în secolul al XVII-lea în tot sud-estul Europei, va dispărea în anul

1714, odată cu mazilirea lui Constantin vodă Brâncoveanu. În ura sa, vărul şi urmaşul la

tron al Brâncoveanului, Ştefan vodă Cantacuzino (1714-1716), a mers pe linia distrugerii

Academiei Domneşti185. A fost o formă de sinucidere culturală, intelectuală, a românilor,

căci Academia creată în 1716 la Iaşi de domnii din familia Mavrocordat nu s-a ridicat

niciodată la nivelul aceleia de la Bucureşti.

179 „Numerus studiosorum quandoque CL, quandoque CC superat (cf. Al. Helladius, Status praesens ecclesiae graecae, Altdorf, 1714, p. 17; tot el a consemnat că instituţia merită denumirea de Academie: „Neque miram est Bucurestium Academiam vocari” (ibidem).180 V. Papacostea, Doi bursieri ai lui Petru cel Mare la şcolile din Bucureşti, în „Studii”, XIV (1961), nr. 1, p. 115-121; Cf. Ucazul din7 februarie 1705, în Istoriceskie sviazî narodov SSSR i Rumâinii v XV- naciale XVIII v., Documentî i materialî v treh tomah/Relaţiile istorice dintre popoarele URSS şi România în veacurile XV- începutul celui de-al XVIII-lea, Documente şi materiale în trei volume, tom III, 1673-1711, Moscova, 1970, p. 220, nr. 63.181 Despre bursieri padovani, cf. Mario Ruffini, L’influsso italiano in Valacchia nell’epoca di Constantino voda Brâncoveanu (1688-1714), ed. cit., p. 208; Paul Cernovodeanu, N. Vătămanu, Un médecin princier moins connu de la periode phanariote, în „Balkan studies”, Salonic, vol. 18 (1977), partea I, p. 13-30 (e vorba de Mihail Skendos, ajuns membru al Academiei Imperiale din Skt. Petersburg; despre Stavros Malainis, un alt bursier al domnului Constantin Brâncoveanu la Padova ne relatează Demostene Russo, Studii istorice greco-române, vol. II, ed. cit., p. 453).182 Cf. Andrei Pippidi, Putere şi cultură în epoca lui Brâncoveanu, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi, 25, 1988, 2, p. 361-367.183 A. Camariano-Cioran, op. cit., p. 23 şi urm.; Hurmuzak-Iorgai, vol. XIV/1, 1320-1716, publ. de N. Iorga, Bucureşti, 1915, p. 77 (în continuare va fi citat Hurmuzaki-Iorga); a se vedea şi comentariile lui R. Şt. Vergatti (Ciobanu), Pe urmele stolnicului..., ed. cit., p. 168-177; construirea bibliotecii a fost împiedicată de pandemia epidemiei de ciumă în Bucureşti (1709) şi de pregătirea războiului ruso-turc (1710-1711).184 Ibidem. 185 În anul 1715 Academia Domnească din Bucureşti încă vegeta. Atunci, profesorul de filosofie Marcu Porphyropoulos i-a scris lui Hrisant Nottaras că domnul Ştefan Cantacuzino i-ar fi ocrotit pe profesori (cf. Hurmuzaki-Iorga, vol. XIV/1, ed. cit., p. 703, 704); textul a reprezentat o formă abilă a lui Marcu Porphyropoulos de a obţine oarecari mici avantaje de la ultimul domn pământean; în realitate, acel domn a denigrat în faţa turcilor şi a viitorilor domni ai ţării, Mavrocordaţii, întreaga activitate a Academiei; mai mult, au fost predate turcilor toate actele lui Constantin Brâncoveanu, păstrate în chilii la Mănăstirea Colţea, acte care prin conţinutul lor au făcut rău Academiei (Cf. C. Erbiceanu, Documente inedite privitoare la istoria naţională, politică şi bisericească, în „Biserica Ortodoxă Română”, XVI (1892), p. 289-302); în timpul războiului dintre anii 1716-1718, Academia şi-a încetat activitatea, reluând-o cu greutate în 1719; ea a continuat să funcţioneze doar sporadic, cu întreruperi, până în 1821.

119

Page 120: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Simptomul decăderii Academiilor Domneşti din secolul al XVIII-lea din ţările

române, instituţii echivalente cu Facultăţile Artelor din Universităţile Europei occidentale,

s-a înscris într-un proces general. El a fost cel al nereuşitei în acea perioadă în Europa de

est. Cauza a constat în lupta dată pentru reîmpărţirea zonei între marile puteri. Firesc, pe

câmpul de război nu se putea desfăşura un proces de învăţământ în universitate.

Paralel, s-a produs un fenomen deosebit de însemnat pe plan demografic. În

secolul al XVIII-lea s-a ajuns la un remarcabil spor al populaţiei globului186. Acesta va

genera teoria îndreptăţită a lui R. Th. Malthus, dar şi un avânt în veacul următor, al XIX-

lea, al întregului învăţământ universitar.

Remarcabil este faptul că o mare parte din creatorii noilor universităţi au învăţat

din relaţia existentă în evul mediu între populaţia universitară şi locuitorii oraşului-gazdă

al instituţiei. Pentru a evita conflictele între cei din mediul universitar şi orăşeni, pentru a

da mai mare libertate de dezvoltare celor din universităţi, s-au creat noi instituţii în afara

vechilor oraşe. A fost cazul, în special, pentru continentul nord-american. Acolo marile şi

noile universităţi au creat oraşe noi: Harvard, Stanford, Ann Arbor, Yale, Princeton etc.187

Au fost însă şi cazuri în care s-a respectat tradiţia de creare a universităţii în vechile

oraşe. Cel mai concludent exemplu pentru U.S.A. este al Universităţii Columbia din New

York. În Europa s-a menţinut vechea tradiţie a universităţilor în mari şi vechi oraşe. A fost

şi cazul României, unde primele şi cele mai mari universităţi au apărut în cele mai

însemnate oraşe ale României, în Iaşi (1860) şi în Bucureşti (1864).

Au fost situaţii în care biserica (înfrântă deoarece pierduse monopolul asupra

universităţilor), a cedat unele clădiri pentru instituţiile de învăţământ superior. Un singur

exemplu este suficient: Universitatea din Catania (Sicilia) din secolul al XVIII-lea

funcţionează în sediul unei mănăstiri benedictine.

8.3. Universitatea si revoluţia ştiinţifica

Îndepărtarea bisericii din primul plan conducător al universităţilor a fost una

dintre principalele consecinţe ale revoluţiei franceze (1789-1794) şi a războaielor

napoleoniene (1798-1814). S-a deschis o nouă eră pentru universităţi. Dacă până atunci,

până la finele secolului al XVIII-lea, fusese o revoluţie în domeniul cercetării ştiinţifice a

teologiei şi filosofiei, din veacul al XIX-lea s-a impus în universităţi umanismul şi spiritul

laic în investigare. Astfel s-a putut îndepărta credinţa în geneză şi în preştiinţa divină. Ele

au fost înlocuite cu eternitatea lumii, cu spiritul evoluţionist, cu liberul arbitru. În

universităţi au apărut preocupări pentru invenţiile şi inovaţiile tehnice care uşurau viaţa.

Oamenii nu mai circulau cu căruţa, trăsura şi corabia, ci cu trenul, cu automobilul, cu

186 Radu Ştefan Vergatti, La dynamique de la population européenne au XVIIIe siècle, în « Nouvelles Études d’Histoire » (publ. à l’occasion du XXe Congrès International des Sciencès Historiques, Sydney, 2005), no. XI/2005, p. 117-141.187 În fostele colonii britanice de pe continentul american universităţile au fost create la oarecare distanţă de vechile oraşe, după exemplul existent în metropolă, căci Oxford şi Cambridge au fost şi au rămas la oarecare distanţă de Londra.

120

Page 121: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

vaporul şi cu avionul. Contactele au devenit mai dense, mai rapide şi mai eficiente. Soţii

Curie au putut descoperi radioactivitatea şi au exploatat efectele ei. Albert Einstein a

sintetizat rezultatele cercetărilor colegilor săi şi a creat teoria relativităţii. Alfred Nobel a

inventat destructiva, dar utila, dinamită, Guglielmo Marconi a stabilit posibilitatea de a

realiza contacte prin unde în eter etc.

Am amintit câteva nume celebre alese la întâmplare din florilegiul care a făcut

gloria cercetării în laboratoarele universităţilor. Secolul al XIX-lea a fost, poate, epoca de

glorie maximă a cercetării şi a revoluţiei ştiinţifice în lume, datorată universităţilor.

După primul război mondial, în condiţiile impunerii dictaturii bolşevice, fasciste şi

naziste, cercetarea şi revoluţia ştiinţifică în universităţi a avut de suferit. Bolşevicii, ca

urmare a indicaţiilor din discursurile lui Vladimir Ilici Ulianov-Lenin au trecut la o nefericită

reformare a universităţilor188. Până la ei, în fruntea catedrelor universitare se găseau

personalităţi – savanţi şi profesori – care îmbinau cercetarea cu predarea cursurilor la

catedră. În felul acesta, cele mai noi rezultate ale investigaţiei ştiinţifice ajugeau la

studenţi sau la doctoranzi. Bolşevicii au socotit sistemul periculos. Nu trebuiau să ajungă

în minţile tinerilor cele mai noi cuceriri ale cercetării ştiinţifice. Ca urmare, au oprit

cercetarea şi revoluţia ştiinţifică în universităţi. Au creat institutele academice de

cercetare, unde urma să se lucreze strict în domeniul investigaţiei ştiinţifice. Rezultatele

cercetării urmau să fie transmise universităţilor şi prin cursuri studenţilor, dar numai

unora şi numai în măsura în care nu făceau rău ideologiei comuniste.

În acelaşi mod au procedat fasciştii şi naziştii. Să nu se uite că mari savanţi, ca

Ivan Pavlov (laureat al premiului Nobel), Werner von Braun, inventatorul rachetelor etc.nu

au avut acces la catedră, fiind obligaţi să lucreze exclusiv în slujba armatei.

După al doilea război mondial, universităţile au căpătat o nouă pondere.

Laboratoarele lor au creat şi determinat o adevărată revoluţie tehnico-ştiinţifică. Nu se

poate omite legătura dintre N.A.S.A. şi cercetarea efectuată la Universitatea Stanford, ori

staţia Baikonur şi investigaţiile fizicienilor de la Sankt Petersburg etc.

Nu este neglijabil un fenomen care s-a amplificat datorită revoluţiei ştiinţifice din

mediul universitar: circulaţia şi cumpărarea aurului cenuşiu. Într-un anumit sens,

cumpărarea inteligenţei oamenilor de ştiinţă, savanţi şi profesori, a devenit o practică a

zilelor noastre, fără de care nu se poate concepe epistemologia contemporană.

Nu se putea ajunge aici la progresul rapid, calitativ, din zilele noastre, fără o

acumulare cantitativă lentă a unor oameni plini de răbdare, care de pe băncile primelor

universităţi medievale, au învăţat ce înseamnă investigaţia ştiinţifică, lucrul cu mintea.

Fără acest efort şi preţuire a aurului cenuşiu, omenirea nu ar fi putut ajunge la stadiul

actual al civilizaţiei.

188 V. I. Lenin, discurs pentru reorganizarea şi sarcinile Academiei din Rusia sovietică, în idem, Opere, vol. 27, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1955, p. 303; în luna mai 1918 a luat fiinţă şi Academia Socialistă de Ştiinţe Sociale, care urma să formeze cadrele marxiste ce aveau să îndoctrineze cultura şi învăţământul în Rusia sovietică şi, mai târziu, din U.R.S.S.

121

Page 122: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Această concluzie a mea, din punctul de vedere al epistemologiei, trebuie să ţină

seama că paradigma referitoare la învăţământul universitar va ajunge la un bun rezultat

numai dacă se priveşte prin prisma postmodernismului. Aceasta înseamnă ca, în final, să

se ajungă la o formă care depăşeşte modernismul. În condiţiile actuale, universităţile se

impune să fie adaptate la cerinţele pieţei forţei de muncă. În cazul în care nu corespund

realităţilor vieţii actuale şi, mai ales, dacă nu privesc în perspectivă, ele sunt destinate

dispariţiei. Tocmai în acest sens trebuie discutată problema raportului dintre universitate

şi viitor, în condiţiile în care statul, cu mecanismul său greoi, se interpune în orientarea

învăţământului superior. Şi aici intervine o altă problemă, pe care trebuie să o rezolve

viaţa: posibilitatea universităţii de a atrage, forma şi orienta tineretul interesat în

cercetare şi în dezvoltarea revoluţiei ştiinţifice.

Bibliografie

1. Gheorghe Cronţ, Începuturile Academiei Domneşti din Bucureşti, în „Materiale de Istorie şi Muzeografie”, vol. IV, Muzeul de Istorie al Oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1966, p. 15-24.

2. Stephan D'Irsay, Histoire des universites, 2 vols., ed. I, Paris, 1930.3. Stephen C. Ferruolo, The Origins of University. The Schools of Paris and their Critics –

1100-1215, Stanford, 1985.4. Gordon Leff, Paris and Oxford Universities in the Thirteenth and Fourteenth Centuries.

An Institutional and Intellectual History, New York, London, Sidney, 1968.5. Léopold Genicot, Le XIIIe siècle européen, rev. édition, Paris, 19846. Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1971.7. Jacques Le Goff, Les intellectuels au Moyen Age, ed. 4, Paris, 2004.8. Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dictionar tematic al Evului Mediu Occidental,

Bucureşti-Iaşi, 2002.9. Herman Ley, Studii de filosofie medievală, Bucureşti, 1973.10. Manuels, programmes de cours et techniques d’enseignement dans les universités

médiévales. Actes du Colloque international de Louvain-la-Neuve (9-11 septembre 1993), publ. de Jacqueline Hamesse, Institut d’Études Médiévales de l’Université Catholique de Louvain, Louvain-la-Neuve, 1994.

11. Alfonso Maierù, University Training in Medieval Europe, Leiden, 1994.12. Hastings Rashdall, The Universities of Europe in the Middle Ages, 3 vol., ed. nouă îngrij.

de Frederick Maurice Powicke, Alfred Brotherston, Oxford, 1987.13. The History of University of Oxford, coord. Trevor H. Aston, 2 vol.: vol. I, The Early

Oxford Schools, publ. de Jeremy I. Catto, Oxford, 1984; vol. II, Late Medieval Oxford, publ. de Jeremy I. Catto, Ralph Evans, Oxford, 1992.

14. Universitatea Iaşi – centenarul universităţii, Iaşi, 1962.15. Universitatea Bucureşti – 100 ani de la înfiinţare, Bucureşti, 1964.16. Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Constituirea şi însemnătatea formării universităţi1or în

Europa, în Studii şi Articole de Istorie, XXXIII-XXXIV, 1976, p. 13-25.17. Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino,

Bucureşti, 1982.18. Radu Ştefan Vergatti, Nicolae spătarul Milescu, Bucureşti, 1998.19. Radu Ştefan Vergatti, Din problematica Umanismului românesc, Bucureşti, 2007.20. Jacques Verger, Le università nel Medioevo, Bologna, 1991.21. Jacques Verger, Il Rinascimento del XII secolo, Milano, 1997.

Tot ce este gândire corectă este or

122

Page 123: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

matematică or susceptibilă de matematizare

Grigore Moisil

Cap. 9. Interdisciplinaritatea în cercetarea ştiinţifica

Autori Maria NICULESCU și Nicolae VASILE

9.1. Introducere

Matematica a constituit dintotdeauna un instrument de interpretare a date lor

obţinute prin observaţii sau măsurători, de cuantificare a unor rezultate prin extensia

unor observaţii calitative, de modelare a diverselor fenomene, inclusive a celor

economice. Modelarea matematică a permis obţinerea unor rezultate prospective,

esenţiale în realizarea de prognoze pe termen scurt, mediu sau chiar lung.

Încă din 1830, August Comte în “Curs de filozofie pozitiva” poziţiona matematica

pe primul loc în clasificarea pe care a făcut-o la vremea respectiva ştiinţelor

fundamentale: matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, sociologie. Expresie a

generalităţii descrescătoare a ştiinţelor, aceasta clasificare indica de asemenea faptul ca

matematica se regăseşte în toate celelalte ştiinţe, asigurându-le astfel un instrument de

validare ştiinţifică a teoriilor elaborate.

Folosirea instrumentarului matematic în economie este însa un subiect

controversat. Aceste controverse sunt generate de ideologizarea modelelor şi de

neadaptarea lor contextuală şi nu de valoarea în sine a instrumentarului matematic 189.

De asemenea, prelucrarea statistică şi interpretarea probabilistică au devenit insuficiente,

dată fiind complexitatea fenomenelor economice.

Criza economică actuală, consecinţă a unei profunde crize financiare, neprevăzute

de nici o personalitate economică sau instituţie la nivel internaţional, ale căror modele au

fost difuzate şi care au dominat teoria şi practica economică a ultimilor douăzeci de ani, a

accentuat controversele pro şi contra folosirii instrumentarului matematic în economie.

Lucrările economiştilor sunt preponderent percepute ca modele abstracte în care

matematizarea excesiva primează asupra conţinutului, în care aspectele de forma

primează în detrimentul raţionamentului economic. Toate acestea ne conduc la concluzia

ca suntem încă departe de o modelare matematică acceptabila a fenomenelor economice

sau ca modelele alese, deşi viabile în alte domenii, nu sunt corespunzător aplicate în

189 Maria Niculescu, L’actuelle dynamique économique remet-elle en cause la pertinence des modèles de

gestion ?, Conferinta IFAG, Sofia, 11 aprilie, 2011

123

Page 124: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

economie. Este bine ştiut că instrumentele matematice dau rezultate pozitive doar dacă

contextul (ipotezele iniţiale şi de frontieră) ale aplicaţiei este corect stabilit.

În economie, valabilitatea ipotezei şi “dezideologizarea” acesteia, precum şi

integrarea “diversităţii” în construcţia şi utilizarea modelelor sunt condiţii indispensabile

ale eficacităţii aplicabilităţii lor.

Economiştii şi matematicienii geniali şi-au pus deja aceste probleme după cealaltă

criză economică majoră din anii 1929-1933. Ei au încercat să modeleze noile fenomene

cu care se confruntă economia mondială folosindu-se de teorii matematice moderne,

care au produs rezultate tehnice remarcabile şi chiar au condus la apariţia unor domenii

şi discipline ştiinţifice noi precum cibernetica, teoria sistemelor, analiza (ingineria) valorii,

teoria jocurilor, etc.

În cele ce urmează vom prezenta succint aceste teorii matematice şi dezvolta,

ţinând cont de structura grupului ţintă, aspectele privind posibilitatea , interesul şi

limitele utilizării lor în ştiinţele economice şi de gestiune. Aceste dezvoltări ar trebui sa

retină atenţia şi doctoranzilor de la specialitatea istorie, prin prisma condiţiilor istorice de

formare a unei opinii raţionale despre un sistem/model economic (centralizat, liberal,

etc.) şi despre performanţele acestuia în timp.

9.2. Teoria sistemelor şi utilizarea ei în ştiinţele economice

9.2.1. Aspecte tehnice

In anii 1938 (volumul I) şi 1939 (volumul II) medicul roman, din Turnu Severin,

Stefan Odobleja a publicat lucrarea “Psychologie consonantiste”, la Editura Maloine din

Paris, în care explica în termenii teoriei sistemelor de astăzi diferite reglări de mărimi din

organismele vii, utilizând ideea de conexiune inversa (feedback).

In anul 1943, matematicianul american Norbert Wiener, realizează aplicaţii ale

conexiunii inverse, independent, în reglarea tirului artileriei din aviaţie,in timpul

războiului, în 1947 propune termenul de cibernetică, în 1948 publica în MIT-Press lucrarea

“Cybernetics or control and communication în the animal and the machine” în care

extinde cibernetica de la animale la maşini, iar în 1954 în lucrarea “The human use of

human beings - Cybernetics and society” extinde cibernetica şi la societate 190. Norbert

Wiener definea cibernetica ca ştiinţa atingerii unei ţinte indiferent de condiţii. Oare nu

este de imaginat ca se poate extinde la fel de bine şi la economie ?.

Azi, cibernetica este definită ca ansamblul teoriilor privind procesele de comandă,

de comunicare şi de autoreglare.

În principiu, un sistem de reglaj automat a unei mărimi tehnice (M) are structura

prezentată în figura 9.1, unde, aceasta este conectată permanent la un Sistem de energie

(E) şi asupra ei se intervine prin mărimile de execuţie (ex) furnizate de către elementele

190 Nicolae Jurcau: Two Specialists în Cybernetics: Stefan Odobleja and Norbert Wiener. Common and Different

Features. Twentieth World Congress of Philosophy, Boston, 10-15 august, 1998.

124

Page 125: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

de execuţie (EE), la sesizarea mărimii de comanda (c), elaborată de către Regulatorul (R)

pe baza mărimii de eroare (ε), calculată ca diferenţă dintre mărimea prescrisă de intrare

(i) şi valoarea transformată a ieşirii (et) furnizata de către Traductorul (T), pe baza valorii

mărimii de ieşire (e). Conexiunea inversa se refera la legătura dintre ieşirea (e) şi intrarea

(i) prin intermediul traductorului (T). Se mai numeşte şi reacţie negativă.

Figura 9. 1. Structura generală a unui sistem de reglaj automat

În condiţii de stabilitate, determinate prin criterii matematice bine determinate,

stabilite de Harry Nyquvist (1889-1976, suedez cu activitate în SUA) şi Vasile M. Popov

(n.1928, roman cu activitate în SUA) 191 răspunsul acestor sisteme poate fi de ordinul I, cu

o singură constantă de timp, ca cel din figura 9.2, sau de ordinul II, cu două constante de

timp ca cel din figura 3a.

191 Vasile M. Popov: Hyperstability of Dynamic Systems, Springer-Verlag, 1973.

125

Page 126: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Figura 9.2. Răspunsul exponenţial convergent

În cazul răspunsului de gradul I, valoarea mărimii (M) tinde exponenţial dintr-o

singură direcţie spre valoarea ţintă, este cazul răspunsului exponenţial convergent. Se

consideră ca ţintă este atinsă după un timp de circa 4 ori valoarea constantei de timp (T).

În cazul răspunsului de gradul II, valoarea mărimii (M) poate tinde exponenţial din

doua direcţii spre valoarea ţinta (figura 9.3a), după o evoluţie caracterizată de două

constante de timp (T1 şi T2), este cazul răspunsului armonic convergent amortizat, să

oscileze în jurul valorii ţintă (figura 9.3b), cazul răspunsului armonic oscilant sau să se

depărteze oscilant de ţinta (figura 9.3c), cazul răspunsului armonic divergent.

Studii de caz din tehnică

În aplicaţii tehnice teoria sistemelor a devenit ceva uzual, reglarea automată a

temperaturii, presiunii, nivelului, turaţiei, acceleraţiei, concentraţiei, au devenit ceva

obişnuit, astfel ca daca ar fi sa-l parafrazam pe Arhimede am zice “da-ţi-mi traductorul

potrivit şi ating orice ţintă”.

Se cuvine sa analizam câteva cazuri de funcţionalitate normală dar şi câteva

situaţii de avarie din tehnica, care ne vor fi folositoare în extrapolările din economie.

126

Page 127: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Figura 9.3. Răspunsuri armonice: a-convergent / b-oscilant / c-divergent

Astfel din experienţe existente şi observaţii multiple fenomenele se petrec similar

de la un domeniu la altul, diferind de cele mai multe ori doar constantele de timp.

Constantele de timp din nanoelectronica sunt de nanosecunde, din microelectronica de

microsecunde, din electronica de milisecunde, din electrotehnica de secunde, din

127

Page 128: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

mecanica de minute, din termotehnica de ore, etc. Niciodată nu se va încălzii o încăpere

în milisecunde precum nu se va produce vreun fenomen microelectronic în ore.

Încălzirea unei încăperi

În principiu reglarea temperaturii într-o încăpere, în sensul încălzirii acesteia, se

bazează pe introducerea de căldura din exterior sau producerea acesteia în interior, atâta

timp cat traductorul (T) informează comparatorul (C) ca temperatura, în cazul acesta ca

mărime de ieşire (e) este mai mica decât valoarea prescrisa la intrare (i). Daca

traductorul este defect, sau semnalul sau nu ajunge în comparatorul (C) atunci

regulatorul (R) va comanda în continuu introducere de căldura din sursa de energie (E),

care poate conduce la supratemperatura şi la diverse feluri de incidente neplăcute sau

periculoase şi mai periculos este conectarea din eroare a semnalului de la traductor cu

polaritate inversa, (+) în loc de (-), ceea ce conduce la aşa numitul caz de “reacţie

pozitiva”, care prin mărirea nereala a semnalului de eroare (ε) forţează regulatorul sa

comande o introducere şi mai amplificata de căldura şi deci la sporirea fenomenului

negativ de supratemperatura menţionat mai sus. În perioada actuală când regulatoarele

s-au perfecţionat mult, fiind de fapt calculatoare electronice specializate, fenomenul de

reacţie pozitiva este eliminat ca posibilitate prin soft.

Există şi varianta funcţionarii corecte a mecanismului de reglare dar care sa nu

conducă la ţintă prescrisă (i) datorita insuficientei resurselor, aşa numitul fenomen de

“limitare în resurse” care în cazul încălzirii unei încăperi s-ar traduce prin imposibilitatea

atingerii unei temperaturi prescrise, chiar daca regulatorul comanda introducerea de

căldură continuu, dar sursa de energie nu este suficient de puternică.

Sunt cunoscute cazuri similare şi în alte domenii. De exemplu în cazul acţionarilor

electrice ale roboţilor industriali au fost cazuri când reacţia pozitivă a condus la

distrugerea robotului datorita creşterii necontrolate a vitezei parţilor în mişcare. În

această situaţie, cazul fenomenului de limitare în resurse, apare sub forma “robotului

leneş“, când energia din sistem nu este suficientă să conducă acţionările la valorile

prescrise ale turaţiei.

În tehnică întreruperea unui flux de informaţii sau a unui semnal, inversarea sau

atingerea (+) cu (-) produc efecte negative clare, vizibile, de cele mai multe ori

măsurabile pe care specialiştii le înregistrează, le studiază, şi le găsesc soluţii de

remediere şi evitare în viitor. Când nu se întâmpla aşa înseamnă ca sistemul este ori mort

ori scos din priză. În tehnică totdeauna aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, sistemele

fiind bine determinate.

9.2.2. Aspecte economice

128

Page 129: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Aşa cum s-a precizat în prima parte a acestui curs, demersul cartezian, frecvent

aplicat în economie, conduce la o descriere simplificatoare a realităţii economice. În

lumea complexă de astăzi, aflată în permanente mutaţii, echilibrele sunt problematice,

adesea iluzorii. Fără a reveni la argumentele teoretice ale necesitaţii schimbării de

paradigma, amintim ca mulţi oameni de ştiinţă au sesizat limitele demersul cartezian şi

au pus bazele gândirii complexe, globale, sistemice pornind de la teoria informaţiei, de la

cibernetica, de la teoria sistemelor şi a organizaţiei... Reamintind afirmaţia lui Gaston

Bachelard că „baza gândirii obiective la Descartes este prea îngustă pentru a explica

fenomenele fizice. Metoda carteziană este reductivă, şi nu este deloc inductivă. O

asemenea reducere deformează analiza şi împiedica dezvoltarea extensivă a gândirii

obiective...” nu ne rămâne decât să prezentăm punctul nostru de vedere privind aplicarea

teoriei sistemelor în economie, pentru orice tip de entitate, micro sau macroeconomica.

Astfel, considerăm că teoria sistemelor este nu numai aplicabilă, dar chiar

indispensabilă elaborării strategiilor de dezvoltare, înţeleasa ca „Arta de a selecţiona şi

optimiza resursele şi mijloacele de orice natura de care aceasta poate să dispună, cu

scopul de a atinge unul sau mai multe obiective de progres, impunând concurenţei locul,

momentul şi condiţiile luptei concurenţiale»[?]. Aplicarea viziunii sistemice în economie

necesită luarea în considerare nu numai a structurilor şi funcţiilor unor entităţi economice

(cum se face de obicei) ci şi a constrângerilor (restricţiilor) de funcţionare, care

condiţionează evoluţia „adaptivă” a entităţii respective.

Astfel, daca revenim la modelul tehnic, pentru a-l aplica la economie înlocuim

componentele sistemului de reglaj din tehnica cu cele ale strategiei din economie şi

anume, valoarea prescrisa cu obiectivele, regulatorul cu metodele, elementele de

execuţie cu instrumentele respectiv traductorul cu monitorizarea şi controlul. Astfel,

obţinem un model matematic pentru strategie şi putem extrapola multe din criteriile şi

rezultatele din tehnica în economie. Criteriile de stabilitate se pot extinde şi în economie .

Daca analizăm, de exemplu, procesul construcţiei europene, criteriile de convergentă

prevăzute de Pactul de stabilitate (1993) sunt în realitate criterii menite să garanteze

stabilitatea la nivel european: inflaţia, deficitul bugetar, datoria publică, rata de schimb,

rata dobânzii.

De asemenea, formele de răspuns ale sistemelor tehnice din figurile 2 respectiv 3

se regăsesc şi în comportamentul sistemelor economice: figura 3.1. este răspunsul ideal

corespunzător entităţilor care stăpânesc procesul de alocare şi utilizare a resurselor; fig.

3.2 reda cazul tipic al ciclicităţii în economie (ciclul lui Kitchin de 3-4 ani; ciclul lui juglar

de 8-10 ani, ciclul lui Kondratieff (de 50-60 de ani, etc.); fig. 9.3.c ar putea fi asimilată

răspunsului dat de sistemele economice prost gestionate şi pilotate.

129

Page 130: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Figura de mai jos formalizează mecanismul de funcţionare a sistemelor

economice, prin similitudine cu cele tehnice 192

Fig. 9.4 Aplicarea demersul sistemic în economie

Funcţionarea oricărui sistem economic trebuie înţeleasă în ansamblul de

interconexiuni: externe, cu alte sisteme, şi interne (între subsistemele acestuia). De

asemene trebuie avut în vedere faptul ca întotdeauna există un sistem (sau subsistem)

controlor) şi un sistem sau autosistem controlat. Obiectivele , ţintele sistemului controlat

sunt stabilite pornind de la exigentele sistemului controlor. Ele ar trebui să ţină seama de

aportul energetic posibil (resursele disponibile) ca şi de starea actuală a sistemului.

Ca orice sistem, şi sistemul economic are nevoie de un aport energetic pentru a

putea funcţiona. Dacă în domeniul tehnic aportul energetic necesar este măsurat cu

exactitate, în economie măsurarea lui este în general aleatoare. Tocmai de aici rezulta

necesitatea folosirii instrumentarului matematic permiţând determinări fiabile.

192 Maria Niculescu,M., Lavalette,G., Savoir ratrapper lr temps économique avec une vision systémique

opérationnelle, în curs de aparitie

Obiective/exigentele sistemului controlor

5. Rezultate 4. Control și pilotaj

1. Constrângeri (restricţii) externe

2. Aport“Energetic” RESURSE

Entitatea studiataTara- regiune- actori socio

economici

3. Mijloace de orice tip de transformare si

conservare a « energiei »

130

Page 131: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Fig. 9.5. Sistemul strategic al întreprinderii

Interconexiunile interne sunt indispensabile în tehnica; fără ele sistemul nu demarează. În

economie sistemul poate demara, dar este sortit, mai devreme sau mai târziu

autodistrugerii, dispariţiei pur şi simplu. Aceste interconexiuni, în sistemele economice,

sunt multiple. În schema de mai sus am reţinut trei componente fundamentale ale unui

sistem economic (politic, strategic, operational). În absenţa unor interconexiuni eficiente

între aceste componente funcţionarea sistemului este compromisă.

De asemenea, conexiunea inversă în economie este asigurată prin control (sau

pilotaj în timp real), şi într-o oarecare măsură prin audit. Toate aceste principii sunt

concretizate în figura 9.5 de mai sus care redă sistemul strategic al unei întreprinderi (a

se vedea si capitilol 13) 193.

193 Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura economica, Bucuresti , 1997

D2

D1

Executarea acţiunilor

REZULTATUL ACŢIUNILOR

PILOTAJ

Planuri operaţionale(investiţii – producţie – comercial- finanţare…)

Reguli de acţiune operaţională

POLITICA INTREPRINDERII

Resurse materiale

Resurse umane

Resurse financiare

Resurse naturale

Resurse informaţionale

Resurse tehnologice

D5

D3

D4

Adaptare strategică

SISTEMUL STRATEGIC Selectarea şi alocarea si optimizarea resurselor pe domenii de activitate (în corelaţie cu obiectivele de

progres)

Exigentele sistemului controlor

Obiective de progres

CONTROL

Mijloacele de punere în aplicare

Dotare cu rsurse noi

131

Page 132: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

În concepţia multor teoreticieni şi practicieni din economie, derularea fenomenelor

economice nu este guvernată de legităţi matematice clare, determinate, în afara

statisticii şi teoriei probabilităţilor. Această poziţionare este favorizată şi de complexitatea

proceselor economice, de deconexiunea în timp între momentul consumurilor de resurse

şi cel al obţinerii rezultatelor, de numărul extrem de mare de actori, etc.

Aşa cum dintr-o eroare tehnică se poate “rupe” un robot, economiştii reticenţi la

instrumentarul matematic ar trebui să conştientizeze că din erori economice se poate

destabiliza o ţară. Lipsa conexiunii inverse în economie înseamnă lipsa controlului, un

control deficitar, sau chiar falsificarea rezultatelor reale ale controlului prin corupţie.

Limitarea de resurse în economie poate semnifica fie existenţa unor constrângeri de

acces la acestea, fie alocarea şi utilizarea lor incorectă.

Lipsa conexiunii inverse cuplată cu alocarea incorectă/ineficientă a resurselor

semnifică, prin similitudine cu partea tehnică, ca sistemul este mort şi nu mai

reacţionează la nici un stimul.

Sa consideram, de exemplu, Strategia Naţională pentru Cercetare-Dezvoltare şi

Inovare pentru perioada 2007-2013. Elaborata în concordanţă cu principiile internaţionale

acceptate în domeniu, a intrat deja în inoperabilitate datorita limitării în resurse încă din

2009 fiind judecată greşit ca ineficienta după doar doi ani de la aplicare în loc de (8-12)

ani, dacă considerăm constanta de timp de (2-3) ani, perioada de realizare a proiectelor.

Fenomenele economice nu fac abstracţie de la respectarea răspunsurilor în timp pentru

atingerea ţintelor propuse. De asemenea, Nu puţine sunt însa nici strategiile sectoriale

(2007-2013) care nu respectă demersul specific unei adevărate strategii. Unele sunt o

declaraţie de principii, altele o înşiruire de proiecte, în special europene,

implementate/sau care se vor implementa în perspectiva în sectorul respectiv. În ambele

situaţii, sectoarele respective sunt foarte departe de aplicarea principiilor demersului

sistemic.

9.3. Analiza şi ingineria valorii

9.3.1. Aspecte teoretice

Şi analiza valorii, ca metodă, porneşte tot din timpul celui de al doilea război

mondial. Un colectiv din cadrul firmei General Electric, condus de către Lawrence Miles

(1904-1985), în condiţiile dificile specifice războiului, a dezvoltat o serie de condiţii

privind acceptabilitatea substituirii unor materiale sau componente cu altele, fără a

prejudicia performanţele produsului final. Dintr-o pornire de strictă necesitate s-a ajuns la

un proces sistematic care a căpătat denumirea de “analiza valorii”, şi care a fost

prezentată ca şi concept iniţial în 1947, “Value Analysis Functional Aproach” şi publicată

în forma finală, în 1961, “Techniques of Value Analysis and Engineering” 194 şi foloseşte ca

suport matematic teoria matricilor şi optimizarea funcţiilor cu variabile multiple.

194 Lawrence Delos Miles: Techniques of Value Analysis and Engineering, Mc.Graw Hill Co.,1961

132

Page 133: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

In principiu metoda consta în defalcarea oricărui produs pe componente şi pentru

fiecare componenta se construieşte o linie de matrice cu valori numerice care constituie

evaluarea răspunsurilor la întrebări de genul “ce face acea componenta?“, “ce ar trebui

să facă acea componenta?“, “ce pondere are în costul produsului acea componentă”, “cu

ce ar putea fi înlocuită acea componenta“, “daca ar putea fi eliminată acea componentă“,

rezultând în final o matrice (matricea valorii), cu numărul de linii egal cu numărul

componentelor şi numărul de coloane egal cu numărul întrebărilor. Se stabileşte o funcţie

scop caracteristică performanţei care se doreşte şi care este apoi supusă unui proces de

optimizare prin diverse valori atribuite elementelor matricii.

În SUA obligativitatea aplicării analizei valorii a fost stabilita prin lege în cazul

achiziţiilor publice, de asemenea la nivel internaţional metoda s-a standardizat. (vezi

standardul ISO 15 686).195,196

9.3.2. Consecinţe de piaţă ale aplicării metodei analizei valorii

Impactul metodei analizei valorii a fost atât în optimizarea performanţelor unor

produse în condiţiile păstrării costurilor sau chiar reducerii acestora. Au fost însa

consecinţe deosebite în apariţia unor noi produse prin apariţia aşa ziselor “produse fără“,

acestea fiind o categorie de produse derivate din unele clasice prin eliminarea unor

componente sau materiale deficitare, scumpe sau care afectau negativ performanţele

tehnice, fiabilitatea, durata de viaţă sau costurile, obţinându-se alte produse mai

competitive.

Astfel în domeniul servomotoarelor electrice au apărut motoarele fără perii,

(brushless), eliminând inconvenientul prezenţei periilor pentru fiabilitatea şi mentenanţă

acestora 197, motoarele fără carcasă (frameless), obţinându-se o substanţială reducere a

masei şi volumului acestora, motoarele fără crestături (slotless) ,pentru creşterea

uniformităţii cuplului dezvoltat la turaţii foarte joase dar şi reducerea manoperei la

execuţia bobinajului statoric 198, motoare fără senzori (sensorless), prin eliminarea

diverselor forme de senzori şi traductoare şi utilizarea în loc a semnalelor proprii de

curent şi tensiune pentru preluarea informaţiilor de poziţie, turaţie, etc., motoare fără fier

(ironless) pentru eliminarea pierderilor în fier.

Tot aşa în chimie au apărut adezivii fără solvent, mase plastice fără petrol, etc.

195 Text of Law Requirig Value Engineering în Executive Agencies,

adresa site:http://oecm.energy.gov/Portals/2/PL104_106.pdf

196 Value Methodology Standard: http://www.value-eng.org/pdf_docs/monographs/vmstd.pdf

197 Magureanu,R.,Vasile,N. :Motoare sincrone fara perii, Editura Tehnica, Bucuresti, 1990.

198 Vasile,N. :Slotless permanent magnet synchronous motors, EPE Symposium on Electric Drive Design

and Applications, Lausanne, 19-20 october,1994.

133

Page 134: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Toate aceste produse noi nu au apărut pur şi simplu prin eliminarea elementului nedorit

ci au fost o serie de cercetări de produs şi tehnologice care au făcut posibile aceste

deziderate. Acest fenomen economic se derulează în continuare şi în prezent.

9.3.3. Aspecte economice

In domeniul economic aceasta metoda s-a concretizat într-o modalitate specifică

de analiza a costurilor, bazată pe analiza funcţiilor fiecărui produs şi al costului fiecărei

funcţii. Din punct de vedere economic, valoarea este o mărime ce creşte odată cu

creşterea satisfacţiei clientului (satisfacţie generată de realizarea în bune condiţii a

funcţiilor pentru care a fost creat) sau cu diminuarea costului produsului. Definiţia dată

valorii de cunoscutul expert american în management, M. Porter „ca suma de bani pe

care este dispus să o plătească cumpărătorul în schimbul unui anumit bun“, are aceeaşi

accepţiune: cumpărătorul plăteşte numai dacă obţine în contrapartidă o anumită

satisfacţie.

Metoda analizei valorii este o metodă de investigare a produselor care urmăreşte

creşterea utilităţii produsului, concomitent cu diminuarea costului

Analiza valorii îndeplineşte în practica economică:

- funcţia de ameliorarea produselor: scopul acestei metode este de a asigura o

mai bună satisfacere a nevoilor consumatorilor. De aceea, prin tehnicile sale specifice,

analiza valorii propune funcţii mai adecvate nevoilor, asigurând o îmbunătăţire, o

perfecţionare a produselor;

- funcţia de realizare a unor economii, prin reducerea costului pe subansamble,

structuri, funcţii, respectiv a costului total de producţie, după mecanismul tehnic

prezentat mai sus ;

- funcţia de inovaţie: prin perfecţionările aduse produsului analiza valorii poate

conduce la inovaţii care n-au fost prevăzute în momentul demarării ei.

Demersul analizei valorii presupune: identificarea exhaustivă a tuturor funcţiilor

produsului; măsurarea costului fiecărei funcţii; determinarea funcţiilor ce trebuie

păstrate, ameliorate, suprimate, create; analiza tehnica a produsului şi identificarea

substituirilor posibile de materiale; identificarea costului minim la care funcţiile pot fi

asigurate în bune condiţii; stabilirea măsurilor de conservare a calităţii şi securităţii

produsului.

134

Maximizarea utilităţii, a satisfacţiei clientului

PRODUSUL „X“degajă valoare

PRODUSUL „X“degajă valoare

Minimizarea costurilor

Page 135: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Pentru exemplificare, admitem cazul unui produs de uz curent, ale cărui funcţii,

respectiv costuri, sunt vizualizate în figura de mai jos199:

Fig.9. 6. Analiza costurilor prin tehnica analizei valorii

Din analiza comparativă a valorii şi costului fiecărei funcţii se desprind

următoarele concluzii:

– renunţarea la F6 nesolicitată de consumatori, şi care deţine locul 4 în ierarhia

consumului de resurse;

– ameliorarea funcţiilor cerute de clienţi pentru care nivelul de satisfacţie este

minim (F5);

– analiza aprofundată a unor funcţii marginale (F2), care sunt realizate cu mari

consumuri de resurse.

Analiza valorii ca tehnică de investigare este costisitoare şi dificil de realizat. Ea

constituie totuşi o modalitate de ameliorare a produselor şi performanţelor întreprinderii.

Ea permite realizarea unui produs optim, adică un produs ce îndeplineşte funcţiile

necesare din punct de vedere al nevoilor cumpărătorilor, în condiţiile unui cost minimal.

Obiectivul este deci de a găsi un compromis între costul şi funcţiile unui produs,

asigurând în acelaşi timp nivelul de calitate necesar. Acest demers, aşa cum se poate

deduce din prezentarea de mai sus, necesită o viziune globală, integratoare a tuturor

funcţiunilor şi activităţilor întreprinderii.

9.4. Teoria jocurilor

Preocupările modelarii matematice a diverselor fenomene economice au continuat

şi după terminarea celui de-al doilea război mondial mai ales ca reaşezarea economiei

mondiale reprezentă o problemă deosebit de dificilă atât la scara micro cat şi la cea

macro.

199 Niculescu,M.,Diagnostic economic, Ed. Economica Bucuresti, 2003

135

Valoarea (utilitatea fiecăreifuncţii)

Costul funcţiei

F1

C1

F2C2

F3

C3

F4

C4

F5

C5

F6

C6

Funcţii cerute de client

Funcţii nesolicitatede client

Page 136: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Începutul unei noi abordări matematice a constituit-o apariţia lucrării lui John

Forbes Nash Jr. (n.1928), “Equilibrium points în N-person games“.200, 201

Principiul teoriei este ca daca într-un spaţiu comun de acţiune exista N-persoane

(a se înţelege competitori, agenţi economici, tari, etc.) care îşi desfăşoară propria

strategie privind maximizarea propriilor rezultate în relaţiile cu ceilalţi, apar N-1 strategii

pentru fiecare competitor, în total rezultând N(N-1) strategii individuale. Când se închide

graful acestor relaţii ale tuturor cu toţi ceilalţi rezultă un punct de echilibru (Nash

equilibrium), ceea ce în cazul a doar doi competitori s-ar înţelege prin cazul de suma

constantă. Acest punct de echilibru nu presupune rezultate maxime pentru fiecare

strategie individuală, dar reprezintă maximul pentru ansamblul celor N competitori.

Această teorie stă la baza multor fenomene economice care se desfăşoară în

prezent în politicile de expansiune economica prin investiţii, prin dezvoltarea pieţelor,

căutându-se un echilibru intre interesele deţinătorilor de tehnologie cu cele ale

deţinătorilor de resurse materiale, ale deţinătorilor de resurse umane şi ale

consumatorilor finali în condiţiile globalizării.

În acelaşi timp există şi interpretarea că Echilibrul Nash fundamentează

intervenţionismul în economie, fiind o alternativa la economia de piaţă liberă, cazul

evoluţiei Economiei Chinei în această perioadă fiind explicată de unii economişti ca un

rezultat al aplicării acestei teorii, rolul de găsire a acestui echilibru revenind statului.

9.5. Teoria entropiei economice

9.5.1. Fundamente fizico-matematice

Fundamentele fizico-matematice ale acestei teorii sunt prezentate în lucrarea “

The Entropy Law and the Economic Process “ publicată de către Nicholas Georgescu-

Roegen (1906-1994), matematician şi economist român care a activat şi în SUA. 202, în

anul 1971, când omenirea a realizat pentru prima data în mod serios pericolul epuizării

resurselor convenţionale. (prima criză a petrolului).

Principiul teoriei constă în stabilirea unei asemănări dintre entropia

termodinamică, ca măsura a agitaţiei termice şi o mărime, pe care a numit-o entropie

200 Nash,John-Forbes Jr. Equilibrium points în N-person games, Proceedings of the National Academy

of Sciencies,(36): 48-9,1950.(http://www.pnas.org/cgi/reprint/36/1/48,MR0031701)

201 Kuhn,H.W., Nasar,Silvia.: The Essential John Nash,

Princeton University Press, 2001.(http://press.princeton.edu/chapters/i7238.pdf)

202 Georgescu-Roegen, Nicholas. The Entropy Law and the Economic Process, Cambridge, Mass., SUA, Harvard

University Press, 1971.

136

Page 137: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

economică, ca măsura a agitaţiei economice, care conduce la degradarea de neevitat a

resurselor naturale.

In termodinamică, datorită efectului unui număr foarte mare de particule care se

deplasează pe traiectorii aleatorii şi relativ independente (mişcarea browniana), mărimile

de stare specifice ale unui gaz (T-temperatura, p-presiunea şi V-volumul ) se schimbă de

la o stare de echilibru 1 la alta stare de echilibru 2, prin stare de echilibru înţelegându-se

situaţia în care mărimile de stare nu se modifica fără acţiuni externe, cele trei mărimi

fiind legate de relaţia:

p V = R T , (1)

unde R este constanta universala a gazelor.

Aceste mărimi, în sensul termodinamic, înseamnă V-volumul fizic pe care sistemul

îl are la dispoziţie, T-temperatura termodinamica ca măsura statistica a agitaţiei termice

a particulelor şi p-presiunea ca măsură a densităţii volumice de particule.

Principiul al doilea al termodinamicii introduce o a patra mărime de stare,

entropia, notata S, care ne arata cat de aproape de echilibru termodinamic este un

sistem în timpul trecerii acestuia de la starea 1 la starea 2 şi a fost introdusa de Rudolf

Clausius prin relaţia:

S = ∫dQ/T (2)

unde dQ este cantitatea de căldura schimbată cu exteriorul în timpul trecerii de la starea

1 la starea 2 iar T este temperatura absolută la care are loc transformarea.

În termodinamică se demonstrează ca în timpul transformării de la o stare la alta

entropia creşte tot timpul. Sensul creşterii matematice continue a entropiei se traduce în

termeni fizici că transformarea se face continuu de la o stare la alta, fără putinţa de a se

întoarce înapoi din momentul în care starea finala a fost stabilită.

Deci creşterea continuă a entropiei trebuie privită în contextul unui sistem definit

şi intre două stări de asemenea bine definite ale acestuia şi nu aşa în general oriunde şi

în orice condiţii.

Presupunem ca avem un sistem termodinamic în starea 1, caracterizată de

temperatura T1, presiunea p1 şi volumul V1 şi se schimbă (voit sau accidental) în starea

2, caracterizată de temperatura T2, presiunea p2, respectiv volumul V2, schimbare care

se face respectând relaţia (1), viteza de trecere de la o stare la alta nu este întâmplătoare

şi nici cu posibile întoarceri, ci depinde de mărimea entropiei S care se calculează cu

relaţia (2), şi mai sugestiv înseamnă ca după un timp (rezultat din mărimea entropiei)

gazul ocupa tot volumul pe care îl are la dispoziţie în noua stare 2, temperatura se

uniformizează în tot volumul caracteristic noii stări 2, iar presiunea devine aceiaşi în tot

volumul caracteristic aceleaşi stări 2, aceasta datorită mişcării necontrolate a particulelor

în noile condiţii ale sistemului.

137

Page 138: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

9.5.2. Aspecte economice ale entropiei

Alegerea unui model termodinamic pentru economie presupune asimilarea

agenţilor economici şi activităţile acestora precum particulele dintr-un gaz şi mişcarea

browniana a acestora, fără nici o predeterminare în timp şi spaţiu. Din multe puncte de

vedere putem spune ca modelul corespunde având în vedre imposibilitatea unei

coordonări eficace la nivel microeconomic în condiţiile economiei bazate pe libertatea

pieţii. Modelul poate fi acceptat în următoarele condiţii:

- definirea corecta a sistemul economic pe care îl analizam;

- definitrea stărilor 1 (iniţială) şi 2 (finală) ale sistemului de analizat;

- verificarea masurii în care sistemul îndeplineşte condiţiile de valabilitate

corespunzatoare principiului II al termodinamicii, în special cele legate de influentele

externe.Vom exemplifica în continuare aceasta teorie pe doua exemple din economie :

a) Schimbarea sistemului economic prin trecerea de la economia centralizată la

economia de piaţă

Sistemul est reprezentat de economia naţională în ansamblul sau, iar cele doua stari

sunt :

- starea 1 - definită de indicatorii economici din economia centralizată, de exemplu PIB,

productivitatea, exportul, importul, etc. la sfârşitul perioadei economiei centralizate ;

- starea 2 - definita de aceiaşi indicatori după o perioada de timp de funcţionare după

noile reguli, cele ale economiei de piaţă.

Entropia acestei treceri este mare având în vedere, definiţia adaptată conform

relaţiei (1), ca integrala funcţiei (dQ/T), unde dQ reprezintă totalitatea schimburilor cu

exteriorul (mari în aceasta perioada pentru Romania ). Se constată ca temperatura T, ca

măsură a agitaţiei economico-sociale în acest caz, micşorează entropia, deci reduce

viteza trecerii la noul tip de economie.

Modelul ales, conform similitudinii din termodinamica nu pune la îndoială nici un

moment ajungerea în starea 2, deoarece entropia creste permanent, ci doar durata

acestei schimbări.

b) Schimbarea economiei mondiale datorita globalizării

Sistemul este reprezentat în acest caz de economia mondială, în care :

- Starea 1 este data de indicatorii economiei mondiale înainte de globalizare, iar

starea 2 reprezintă indicatorii economiei mondiale după un timp „t” de evoltie a

globalizarii.

Entropia acestei schimbări nu poate fi mare decât în condiţiile în care se

promovează aportul material şi energetic ale planetei din exterior, (dQ) din relaţia (1),

adică promovând materialele şi sursele de energie regenerabile.

138

Page 139: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Conştientizarea acestei necesitaţi este importantă pentru scăderea agitaţiei

economico-sociale legate de aceasta problema (reducerea temperaturii echivalente T din

relaţia (1)),care contribuie şi ea astfel suplimentar la creşterea entropiei acestei

schimbări.

La aceasta concluzie a ajuns Nicholas Geogescu-Roegen încă din 1971, când a

propus ca alternativă dezvoltarea economiei biologice, cu denumirea de bioeconomie,

fiind forma de economie cu aport maxim din exteriorul planetei203.

Demersul interdisciplinar dezvoltat mai sus conduce la următoarele concluzii:

1 Teoria sistemelor aplicată la economie poate reprezenta un model viabil de

gestionare a entităţilor economico-social, cu impact asupra rezultate

economice, dar şi asupra interconexiunilor specifice dezvoltării durabile ;

2 Teoria entropiei economice, reprezintă de fapt o avertizare, fundamentată

ştiinţific, ca o dezvoltare economică la scară globală nu poate continua la un

moment dat decât bazată pe aport energetic şi material din “afara planetei”

(fără să ofere însa un instrument de lucru operaţional în aceasta direcţie) ;

3 Analiza valorii oferă un instrument de gestiune a costurilor, de eficientizare a

utilizării materiilor prime şi materialelor disponibile la un moment dat;

4 Teoria jocurilor atrage atenţia ca eficienţa la nivel global nu se obţine printr-o

competiţie acerbă pentru dominaţia strategică doar a unora dintre competitori

(ex: oligopol, monopol) şi că există un optim către care se poate tinde prin

implicarea tuturor actorilor.

9.6. Aplicarea teoriei sistemelor şi entropiei în psihologie

Populaţia creşte, resursele scad. În condiţiile globalizării şi libertăţilor și crizelor de toate

felurile este din ce în ce mai greu ca omul să-şi creeze rezerve care sa-i ofere un confort

psihic privind siguranţa viitorului.

Înainte unii mai cu iniţiativă făceau în aşa fel încat îi trăgeau după ei şi pe ceilalti. Era

vorba de afaceri locale, chiar de succes dar care acum pică şi acestea. Prin globalizare

proiectele multinaţionale înghit tot. Nu mai are sens competitivitatea locală. Acum ori eşti

competitiv la nivel global ori nu exişti. Se crează pentru individ, adesea, un sentiment de

coşmar din care mulţi nu ştiu ieşi în mod corect, legal, moral. Omul nu mai are ţinte

credibile. ţinta divină pe care ar trebui să şi-o propună orice creştin este să fie şi să

acţioneze precum fiul Domnului, Isus Hristos. Ţintele pământene pot fi multiple şi diferă

de la om la om.

Cum a fost învăţat omul să tindă spre aceste ţinte?

203 Georegescu-Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979

139

Page 140: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Asimtotic, adică să tragă toată viaţa spre atingerea lor dar în realitate să nu le atingă

niciodată, cu promisiunea că ce nu a reuşit totuşi să obţină în viaţă va reuşi pe lumea

cealaltă.

Dacă gândim în termenii teoriei matematice a sistemelor aceasta ar însemna un răspuns

de ordinul I, cu o evoluţie exponenţial asimtotică spre o ţintă (figura 2), iar undeva în

timp, în această evoluţie, este linia de separaţie între lumea noastră şi lumea cealaltă,

moartea. 204

Grigore Moisil, foarte bun cunoscător al teoriei sistemelor spunea cândva că orice om

poate deveni academician singura deosebire că unii ajung în timpul vieţii alţii după

aceea.

În principiu, oamenii simpli, cu frica lui Dumnezeu, şi-au însuşit această situaţie cumulând

în credintă şi muncind în linişte în speranţa că fiecare îşi va atinge ţinta sa.

Pentru aceştia nu sunt premize reale să se schimbe ceva major. Ei par a nu depinde de

nimic în ceea ce fac, dar din punct de vedere economic aceştia practic nu există. Aceştia

practică o activitate de subzistentă neinteracţionând cu fluxurile economice de produse şi

valori. Nu vând, nu cumpără decât strictul necesar, nu desfăşoară activităţi purtătoare se

taxe şi impozite dar beneficiază de servicii subvenţionate de stat precum sănătate ,

educaţie, administraţie, etc.

Nici măcar comunismul, care nega făţiş credinţa, nu cred ca a constituit un pericol real

pentru biserică, credinţa rămânând puternică şi în condiţiile de interdicţie prin fenomenul

de atracţie creat pe principiul “ fructului oprit”.

Dacă analizăm din punct al teoriei entropiei, conform căreia schimbarea unei stări de

fapt a unui sistem este favorizată de un aport “energetic”din exterior şi de

acceptabilitatea schimbării, din interior, nici una din religii nu este afectată de un pericol

real de schimbari radicale pentru ca impuls de schimbare din exteriorul lor nu există,

factorii politici fiind multumiţi de rolul pacifist al religiilor pentru populaţie, iar provocarea

din interior a unor shimbări radicale iar nu există pentru că membrii sistemului sunt

relativ multumiţi. Criza economică nu pare a fi lovit nici una dintre instituţiile religioase

majore.

Singurul pericol instituţional pentru acestea este disputa între diferitele religii pentru

mărirea numărului de enoriaşi şi a teritoriilor de răspandire şi influenţă.

Deci, având în vedere relativa stabilitate la nivel macro a religiilor, înseamnă că modelul

de referintă religios pentru om se pastrează. Nu este în nici un pericol, dar dat fiind

condiţiile grele şi instabile pe care trebuie să le suporte individul în epoca pe care o trăim

pare a se schimba modul în care omul îsi va atinge propriile ţinte, în special oamenii

complecşi care îşi propun să fie eficienţi.

Dacă aplicăm teoria entropiei la nivelul omului, a individului nu a noţiunii de om, atunci

lucrurile se schimba.

204 Nicolae Vasile: Reinventarea omului, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011.

140

Page 141: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Aportul exterior în sensul schimbării este mare datorită tentaţiilor multiple la care este

supus. Gradul de acceptabilitate a posibilei schimbări, din interiorul său, este

deasemenea ridicat datorită frustrarilor legate de nesiguranţa zilei de mâine pe care o

simte.

Aceştia, în lumea complexă în care trăim în prezent tind spre un comportament oscilant,

în care perioadele de avant şi entuziasm alterneaza cu cele de cădere şi deznădejde,

specifice fenomenelor ciclice criza-relansare. Dacă revenim la gândirea sistemică,

modelată matematic, aceasta înseamnă un răspuns de ordinul II.

Numai că spre deosebire de comportamentul asimtotic exponenţial dinainte (figura 2)

care avea o evoluţie unică, comportamentul oscilant poate avea trei feluri de evoluţii

oscilant convergent (figura 2a), care se apropie exponenţial din ambele direcţii de o

ţintă, oscilant permanent (figura 2b) în jurul unei ţinte sau oscilant divergent (figura

2c), care se îndepărtează oscilant exponenţial de ţinta propusă.

În termeni umani aceasta înseamnă ca omul îşi poate atinge de mai multe ori în viaţă

ţintele propuse dar tot de atâtea ori îşi poate repierde echilibrul.

Inclusiv de ţinta divină omul complex se apropie tot oscilant, cazul cel mai fericit este

daca reuşeşte să se apropie într-un mod oscilant convergent şi să spere că, cu oscilaţiile

respective, se va apropia cât mai mult de Dumnezeu în viaţă, restul rămânând să se

întâmple după.

Pe termen lung evoluţia spre stabilitate, dorită de oricine, care prevede şi promisiunea

tipica oricarei religii, că ar putea continua şi după moarte, nu mai este unica variantă.

Este doar una din trei (oscilant convergent), celelalte doua variante (oscilant permanent

şi oscilant divergent) ne prezintă un om care va fi într-un permanent dezechilibru şi care

nu va mai avea nicio continuitate în credinta vieţii de dupa moarte, specifică tuturor

religiilor. Aceasta ar putea măcina din interior orice sistem religios dacă numeric oamenii

doritori de eficientă devin preponderenţi. Este puţin probabil însă, pornirea naturală a

omului fiind spre simplitate chiar şi daca inventând în viaţă răsplata este anticipată sunt

relativ puţini cei care se încumetă s-o facă.

Criteriile după care poţi evolua convergent spre o ţintă sau te poţi depărta de ea depind

de constrângerile sistemului şi de rezistenţa omului.

În teoria matematică a sistemelor acestea se numesc criterii de stabilitate.

Această oscilaţie prezentată anterior reprezintă reversibilitatea omului în credintă şi este

încă un factor pozitiv. Negativă ar fi o depărtare stabila de ţinta, adică un om

dezechilibrat permanent şi aceasta nu este prevazută nici măcar de modelele

matematice.

Dar ţintele omului nu pot fi doar referitoare la credinţă. Acestea pot fi de diverse feluri,

pot fi în iubire, în avere, caracterul oscilant manifestându-se în mod similar trecând din

plus în minus în mod repetat convergând sau nu spre o situaţie stabilă.

Din alt punct de vedere cred ca este şi o problema de alegere a ţintelor şi de eficienţă. O

alegere a unor ţinte uşor de atins va crea totdeauna probleme dupa aceea şi-l va

141

Page 142: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

introduce pe om într-o stare de comportament oscilant, cu alternante de împliniri şi

dezamăgiri. Alegerea unor ţinte foarte greu de atins pot crea frustrări.

Globalizarea, mai ales cea informaţionala, conduce la o mai bună posibilitate de a te

informa şi a face comparaţii de unde şi riscurile de depresie în proporţie de masă.

Bibliografie

[1] Georegescu-Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979

Maria Niculescu, L’actuelle dynamique économique remet-elle en cause la

pertinence des modèles de gestion ?, Conferinta IFAG, Sofia, 11 aprilie, 2011

[2] Nicolae Jurcau: Two Specialists în Cybernetics: Stefan Odobleja and Norbert Wiener.

Common and Different Features. Twentieth World Congress of Philosophy, Boston,

10-15 august, 1998.

[3] Vasile M. Popov: Hyperstability of Dynamic Systems, Springer-Verlag, 1973.

[4] Maria Niculescu,M., Lavalette,G., Savoir ratrapper lr temps économique avec une vision systémique

opérationnelle, în curs de aparitie

[5] Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura economica, Bucuresti , 1997

[6] Lawrence Delos Miles: Techniques of Value Analysis and Engineering,

Mc.Graw Hill Co.,1961

[7] Text of Law Requirig Value Engineering în Executive Agencies,

adresa site:http://oecm.energy.gov/Portals/2/PL104_106.pdf

[8] Value Methodology Standard:

http://www.value-eng.org/pdf_docs/monographs/vmstd.pdf

[9] Magureanu,R.,Vasile,N. :Motoare sincrone fara perii, Editura Tehnica, Bucuresti, 1990.

[10] Vasile,N. :Slotless permanent magnet synchronous motors, EPE Symposium

on Electric Drive Design and Applications, Lausanne, 19-20 october,1994.

[11] Nash,John-Forbes Jr. Equilibrium points în N-person games,

Proceedings of the National Academy of Sciencies,(36): 48-9,1950.

(http://www.pnas.org/cgi/reprint/36/1/48,MR0031701)

[12] Kuhn,H.W., Nasar,Silvia.: The Essential John Nash,

Princeton University Press, 2001.

(http://press.princeton.edu/chapters/i7238.pdf)

[13] Georgescu-Roegen, Nicholas. The Entropy Law and the Economic Process,

Cambridge, Mass., SUA, Harvard University Press, 1971.

[14] Vasile, N. : Reinventarea omului, Editura Bibliotheca, Târgovişte,2011.

[15] Kuhn,H.W., Nasar,Silvia.: The Essential John Nash, Princeton University

Press, 2001.(http://press.princeton.edu/chapters/i7238.pdf)

[16] Şileţchi,M.,Curta,L.:Modelarea matematică a proceselor sociale.

Editura Academiei, Bucureşti, 1972.

142

Page 143: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Motto:

Trecutul a fost mecanic,prezentul este electric iar viitorul va fi biologic.

Bill Clinton

Cap. 10. Cercetarea ştiinţifică în ingineria electrică.

De la paratrăsnet la avionul electric

Autor Nicolae VASILE

10.1 Repere istorice cronologice la nivel internaţional

Fenomenele electrice naturale (fulgerul,trăsnetul,etc.) au fost observate dintotdeauna şi

au constituit un semn de întrebare permanent pentru oameni. Cum explicaţii nu aveau,au

plasat aceste fenomene în zona de influentă divină şi totodată au considerat o blasfemie

orice încercare a celor care încercau să explice ştiinţific natura acestora. Poate climatul

religios mai îngăduitor sau mai puţin instituţionalizat din SUA, din a doua jumătate s

secolului XVIII ,unde o aglomeraţie de oameni veniţi din toate colţurile lumii în încercarea

de a constitui un nou stat, a fost favorabil lui Benjamin Franklin,care trecând peste orice

teamă de acuzaţie de blasfemie, cu elemente primare de înţelegere a purtătorilor de

electricitate,care veneau încă de la greci,a inventat paratrăsnetul, în anul 1752, scăpând

omenirea de devastatoarele efecte ale trăsnetului. A fost prima invenție a unui produs

electric.

Ulterior a apărut lampa cu arc electric inventată de Humphry Davy, savant cu merite

deosebite în chimie,în anul 1809. Un alt mare merit al acestuia este că l-a format, ca

experimentator, pe Michael Faraday, care avea să devină ulterior marele deschizător de

drumuri din domeniul electricităţii. Teama de electricitate a început să scadă şi au

început să apară tot mai multe produse electrice.

Realizarile ulterioare au s-au succedat mult mai rapid, cu multe invenţii din domeniul

electric. Marii dezchizători de domenii precum Michael Faraday, Joseph Henry, Nikola

Tesla, Werner von Siemens, Thomas Alva Edison au inventat produse electrice fără de

care nici nu ne-am imagina viaţa de azi. Ultimul dintre ei a inregistrat 1093 brevete de

invenţie fiind cel mai prolific inventator din istoria omenirii. Prima dintre acestea are titlul

” Maşină electromagnetică de numărat voturi ”, în 1868.

Marea majoritate a invenţiilor lui Thomas Alva Edison au fost valorificate în firmele

proprii, realizând astfel şi un record de antreprenoriat bazat pe transferul tehnologic al

rezultatelor inovării. Într-una din aceste firme a lucrat o perioada şi Nikola Tesla. Ulterior

cei doi s-au separat în urma divergenţelor care au apărut între ei, urmând ambii o carieră

deosebit de productivă .

143

Page 144: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

O listă cronologică detaliată se poate urmării în nota de subsol 205.

Sinteza descoperirilor experimentale ale lui Michael Faraday precum şi lucrările

anterioare ale lui Alessandro Volta si Andre-Marie Ampere au fost integrate magistral de

către James Clerk Maxwell (1831-1879) într-un set de ecuaţii care descriu legile de bază

ale electrotehnicii, ce aveau să conducă la noi realizări în domeniu dar şi deschideri noi în

electronică, telecomunicaţii, etc.

Perioada dinaintea primului Război mondial, din punct de vedere ştiinţific, a fost o

perioadă foarte prolifică pentru electromagnetism. Se încheia o epoca a marilor invenţii şi

descoperiri din domeniul electrotehnicii, termen introdus de către Werner von

Siemens(1816-1892). Titanii inventicii mondiale Thomas Alva Edison(1847-1931) şi Nikola

Tesla (1856-1943) au trăit în aceiaşi perioada şi au schimbat radical nivelul de implicare a

electricității în viața socială. Aceştia au contribuit esenţial la trecerea electricităţii dintr-o

preocuparea ştiinţifică într-o preocupare economică sau chiar socială. Aplicaţiile

electrotehnicii au constituit obiectul unor mari afaceri, au inceput să dea de lucru la un

număr foarte mare de oameni.

Perioada 1820 – 1910 a însemnat un prim val al afirmării electrotehnicii şi trecerea

acesteia de la un domeniu ştiinţific la un domeniu economic. Acest fapt a constituit şi o

pârghie pentru dezvoltările viitoare având în vedere acumulările de capital care s+au

reinvestit tot în domeniu.

A trecut Primul Război Mondial după care a început epoca de afirmare a electronicii, ale

cărei baze teoretice şi invenţii fundamentale apăruseră, încă din ultimele decenii ale

secolului XIX.

O serie de invenţii noi au apărut în domeniu, care s-au şi aplicat mai repede decât cele

dinainte. Viteza de aplicare a noutăţilor a crescut, investitorii dorind obţinerea mai rapidă

a unor rezultate economice. În nota de subsol sunt date unele din apariţiile semnificative

205 Realizarile ulterioare au s-au succedat mai repede cu multe invenţii din domeniul electric precum motorul electric (Anglia,Michael Faraday,1821),electromagnetul (Anglia,William Sturgeon,1823),electromagnetul multiplu (SUA,Joseph Henry,1831),telegraful magneto-acustic (SUA,Joseph Henry,1831),generatorul electric (Anglia,Michael Faraday,1831),frigiderul (SUA,Jacob Perkins,1834),releul electromagnetic (SUA,Joseph Henry,1835),becul cu incandescenta (Scotia,James Bowman Lindsay,1835),tiparul electric (SUA,Thomas Davenport,1837),telegrafia magnetică (SUA,Samuel Morse,1837),telegrafia electrică (Anglia,SUA,Charles Wheatstone,Samuel Morse,1838),telefonul (SUA,Italia,Antonio Meucci,1849),ascensorul (SUA,Elisha Otis,1852),giroscopul (Franta,Leon Foucault,1852),cablul telegrafic submarine (Anglia,Fredrik Newton Gisborne,1858),acumulatorul cu acid (Franta,Gaston Plante,1859),becul cu filament de carbon (Anglia,Joseph Swan,1860),aspiratorul (SUA,Ives W. McGaffney,1868),motorul de curent continuu (Belgia,Zenobe Gramme,1873),tramvaiul electric (SUA,Stephen Dudle Field,1874),motorul asincron trifazat (SUA,Nikola Tesla,1877),fonograful (SUA,Thomas Alva Edison,1877),microfonul (SUA,Emile Berliner,1877),alternatorul electric (Germania,Werner von Siemens,1878),locomotiva electrică (Germania,Werner von Siemens,1879),războiul de ţesut electric (Germania,Werner von Siemens,1879),ventilatorul electric (SUA,Schuyler Skaats Wheeler,1882),centrala electrică (SUA,Thomas Alva Edison,1882),motorul bifazat (SUA,Nikola Tesla,1883),troleibuzul (SUA,Frank Sprague,1884),tansformatorul electric (SUA,William Stanley,1885),sistemul electric polifazat (SUA,Nikola Tesla,1888),centrala telefonica electromecanică (SUA,Almon Strowger,1892),comunicaţiile fără fir (SUA,Nikola Tesla,1893),radiotelegraful (Italia,Gugliemo Marconi,1895),telecomanda (SUA,Nikola Tesla,1898),inregistrarea pe bandă magnetică (Danemarca,Valdemar Poulsen,1899),instalaţia de aer condiţionat (SUA,Willis Carrier,1902),radiotelefonul (Danemarca,Valdemar Poulsen,1902),electrocardiograful (Olanda,Willem Einthoven,1903),trioda (SUA,Lee DeForest,1906), receprorul şi emiţătorul radio (SUA,Ernst Alexanderson,1913-1914). Wikipedia/Lista cronologică a invenţiilor.

144

Page 145: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

în ordine cronologică 206.

În perioada dinaintea şi chiar din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, ţările

beligerante puternice au făcut mari eforturi în găsirea de noi soluţii în electrotehnică şi

electronică, rezultatele acestora creând un avantaj cert al părţii care le deţinea.

Sistemul de reglaj automat (Romania, Ştefan Odobleja, 1938), calculatorul (Germania,

Konrad Zuse, 1941), cuptorul cu microunde (SUA,Percy Spencer, 1946),tranzistorul

(SUA,William Shockley, 1947), au constituit rezultate notabile ale cercetărilor din acea

perioadă.

Domeniul promitea mult. După război cercetările au fost continuate şi au produs

rezultate, apărând încă un competitor de mare calibru şi anume Japonia.

În prezent mişcarea de inovare internaţională este orientată spre produse şi tehnologii

din domeniile care ţin de dezvoltarea durabilă (energie,mediu,resurse umane) si

globalizare, aplicaţii inteligente,produse din domeniul ingineriei medicale şi din domeniul

antiterorismului.

Clădirile verzi,clădirile inteligente,automobilele electrice sau chiar avioanele electrice reprezintă obiective importante pentru inventatorii din întreaga lume. Aplicaţiile electrice autonome (automobile,avioane,etc.) depind în mod esenţial de progresele în domeniul stocării energiei electrice. Un rezultat deosebit în acest domeniu l-a obţinut inventatorul român Adrian Vişan,care a înregistrat în anul 1996 la Oficiul Britanic de Patente şi la Oficiul European de Patente un brevet având ca subiect bateria nucleară, prima inițiativă de acest fel. Această baterie ar putea alimenta un automobil electric timp de zeci de ani 207.

10.2. Contribuţia României în ingineria electrică

10.2.1. Perioada de pionerat

Întâmplător sau nu în același an şi aceiași luna când Thomas Alva Edison deschidea la

New York prima centrala electrica de distribuție publica a energiei, septembrie 1882, s-a

semnat si la București primul document care atesta începutul introducerii electricității în

România şi anume Adresa nr. 15 114 / 22 septembrie 1882 a Ministerului de Interne către

Primăria Comunei București prin care se comunica permisiunea de a așeza stâlpi de lemn

pe străzile Victoria, Ştirbei Voda si Cotroceni, necesari iluminatului electric. Au fost

iluminate electric în ordine cronologica Palatele Regale (Victoria si Cotroceni), Gara de

Nord, Gradina Cișmigiu, Teatrul Naţional, iluminat exterior si Teatrul National, iluminat

206 Circuitul basculant (Anglia,William Eccles,1919),pila termoelectrică (Romania,Nicolae Vasilescu-Karpen,1922),televiziunea (SUA,Philo Farnsworth,1923),electroencefalografia (Germania,Hans Berger,1929),tubul cinescopic (SUA,Vladimir Zworykin,1929),calculatorul (Germania,Konrad Zuse,1941),cuptorul cu microunde (SUA,Percy Spencer,1946),tranzistorul (SUA,William Shockley,1947),floppy disk (Japonia,Yoshiro Nakamatsu,1952),circuitul integrat (SUA,Jack Kilby,Texas Instruments,1958),laserul (SUA,Theodore Harold Maiman,1960),mouse-ul (SUA,Douglas Engelbart,1963),e-mail-ul (SUA,Ray Tomlinson,1971),microprocesorul (SUA,Federico Faggin,1971),monitorul cu cristal lichid (SUA,James Ferguson,1971),PC-ul (SUA,Firma Xerox,1973),telefonia mobilă (SUA,Firma Bell,1977),compact discul (Olanda ,Japonia,Philips,Sony,1980),videocamera (Japonia,Sony,1983),internet-ul (SUA,Robert E. Kahn),world wide web (Marea Britanie,Tim Berners-Lee,1990),wiki (SUA,Ward Cunningham,1994),Wikipedia (SUA,Jimmy Wales,Richard Stallman,2001).Wikipedia/Lista cronologică a invenţiilor.207 Nicolae Vasile, Stiinţă şi prejudecăţi, Editura Electra,Bucureşti, 2010.

145

Page 146: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

interior 208.

Odată cu primele aplicații au apărut si primele unitatea economice de instalare si

întreținere, la început ca reprezentanta a unor firme străine ulterior si firme noi

romanești si totodată au apărut si necesitătile de forța de munca specializata.

Primele scoli de meserii s-au înființat de către Camera de Comerț si Industrie din

București dar studii superioare de electricitate nu existau în ţară.

Prima structura de învățământ superior de electrotehnica din Romania a fost Catedra de

Electrotehnica, înființată de către Nicolae Vasilescu-Karpen, în cadrul Scolii Naționale de

Poduri şi Șosele, în 1905,la întoarcerea acestuia de la doctorat din Franța.

Ulterior,în 1912,prin inițiativa lui Dragomir Hurmuzescu s-au înființat Institutul

Electrotehnic București si Institutul Electrotehnic Iași care au intrat mai târziu in noile

forme de organizare si anume Școala Politehnica București (1920) respectiv Școala

Politehnica “Gheorghe Asachi” Iași (1938),sub denumirea de Facultate de electrotehnică.

La Timișoara s-a înființat în 1920 Şcoala Politehnica,cu Facultate de electrotehnica iar la

Cluj începe sa funcționeze, din anul 1920, Școala Superioară Industrială,cu profil

electromecanic, care se transformă în 1947 în Politehnica din Cluj.

În 4 ianuarie 1927 s-a constituit Comitetul Electrotehnic Român (CER) afiliat la Comisia

Electrotehnica Internaţională care se înființase la Londra în anul 1906.În adunarea de

constituire s-a stabilit următorul Comitet: Dragomir Hurmuzescu (Președinte pentru anul

1927), Nicolae Vasilescu-Karpen (Președinte pentru anul 1928), Constantin Buşilă

(Vicepreședinte), Constantin Budeanu (membru), Dimitrie Leonida (membru), Plauţius

Andronescu (membru) 209 .

Acest nucleu de mari valori intelectuale dar şi cu puternice implicații în viața socială,în

special în industrie, au făcut din Romania o ţară cu o evoluție modernă între cele doua

războaie mondiale. Electricitatea era considerată una dintre căile spre progres. Aceşti

oameni au condus instituții importante la acea vreme, au înființat noi instituții în ţară şi

au reprezentat cu deosebit succes ţara în străinătate.

Dragomir Hurmuzescu fondează în 1928 Societatea Română de Radiodifuziune,

Constantin Budeanu,cu experiența industrială dobândită la CFR, la Societatea de

Tramvaie București şi la Societatea Electrica București iar cea academica la Școala

Politehnică București pune bazele teoriei energiei reactive şi deformante, însușită la

nivelul Comisiei Electrotehnice Internaționale. Această teorie este valabilă şi astăzi şi este

recunoscută la nivel mondial. Tot el a introdus unitatea de măsură a energiei

reactive,VAR-ul. Nicolae Vasilescu-Karpen (Rector la Şcoala Politehnică din Bucureşti în

perioada 1920-1940, Ministrul industriilor, Președinte AGIR) inventează în anul 1922 pila

termoelectrică,iar studentul şi asistentul acestuia, Alexandru Proca,seful promoției din

anul 1923 a Facultăţii de Electrotehnică din București continuă studiile în Franța unde în

1936 publică lucrarea care introduce noțiunea de “ mezoni “.Constantin Busila

208 Costin Rucareanu, Începuturile electrificării în Bucureşti, Editura AGIR, 2001.209 Florin Teodor Tănăsescu, Pagini din istoria Comitetului Electrotehnic Român, Editura AGIR, 2010.

146

Page 147: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

(Președinte fondator în 1926 al IRE-Institutul Roman de Energie, Președinte CER în

perioada 1930-1945) şi Dimitrie Leonida au contribuit esențial la dezvoltarea conceptului

a ceea ce avea ulterior să devină sistemul energetic naţional.

Un moment istoric deosebit, privit ca o recunoaşterea a şcolii de electrotehnică românesti

din acea perioadă pe plan internaţional a fost venirea lui Nikola Tesla la Bucureşti, în

1937, când a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Şcolii Politehnice din Bucureşti.

În plan academic, în această perioadă se formează profesional cei ce aveau să conducă destinele domeniului după război precum Martin Bercovici, Paul Dimo, Remus Răduleţ, Tudor Tănăsescu, Paul Cartianu, Aurel Avramescu, Cornel Penescu, Alexandru Nicolau, Gheorghe Hortopan, Ion.S. Gheorghiu, Ion Antoniu, etc.

10.2.2. Perioada electrificării

Noua putere instalata in Romania după război a stabilit ca prioritate economica

electrificarea tarii, acțiune de amploare foarte mare la nivel național care a fost demarata

prin masuri instituționale fără precedent prin înființarea de noi structuri guvernamentale

sau întreprinderi cu capital de stat precum: Ministerul Energiei Electrice (Ministru

Gheorghe Gaston-Marin), Întreprinderea Electroputere Craiova (1947), Institutul de Studii

si Proiectări Energetice – ISPE (1949- Acad. Martin Bercovici-director fondator, Prof. Vasile

Nitu-director dezvoltator, Prof. Dan Ioan Gheorghiu-director care l-a adaptat la economia

de piața după 1990), Institutul de Cercetări si Proiectări Electrotehnice-ICPE (1950- Prof.

Alexandru Nicolau-director fondator, Prof. Florin Teodor Tanasescu-director dezvoltator,

Prof. Nicolae Vasile-director care l-a adaptat la economia de piața după 1990),

Întreprinderea de Cabluri si Materiale Electrotehnice București, Electroaparataj București,

Electromotor Timișoara, etc. S-au dezvoltat,prin investiții noi, întreprinderile care

proveneau din foste reprezentante in Romania a unor firme străine, după naționalizare,

precum UMEB, Electromagnetica, Electrotehnica, toate din București, etc.

Conceptul de dezvoltare a sistemului energetic a fost acela de a oferii serviciul

alimentarii cu energie electrica a agenților economici si a consumatorilor individuali

privați dar si de a crea o industrie electrotehnica autohtona,pentru ambele fiind

necesara crearea de specialiști cu studii surioare.

La nivelul academic, în anii 1947-1950, în concordanta cu noile prioritaţi economice, s-au

restructurat universitățile tehnice existente şi au apărut unele noi, înființându-se catedre

si specializări de energetică iar la București, în anul 1950, în cadrul Institutului Politehnic

București (Fosta Școala Politehnică) s-a deschis Facultatea de Energetică, desprinsă din

Facultatea de Electrotehnică.

În această perioadă s-au format profesional cei ce aveau să contribuie la dezvoltarea

industriei electrotehnice şi electronice românești din perioada 1960-1980 precum

Alexandru Timotin, Andrei Ţugulea, Alexandru Fransua, Constantin Apetrei, Constantin

Bălă, Florin Teodor Tănăsescu, Gleb Dragan, Roman Stere, Dumitru Felician Lăzăroiu,

147

Page 148: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Ion Dumitrache, Vlad Ionescu, Mircea Petrescu, Edmond Nicolau, Vasile Cătuneanu,

George Rulea, etc.

10.2.3. Perioada începuturilor în electronică, automatică şi calculatoare

Progresele din domeniul electronicii începute cu telecomunicațiile si radio dinainte de

1900, continuate cu televiziunea, conceputa prin anii 1920 , conceptual de sistem de

reglaj automat apărut în 1938 (Stefan Odobleja) si dezvoltat până în 1948 (Norbert

Wiener), apariţia componentelor electronice de bază începând din 1947 (Tranzistorul-

William Shockley), au constituit premizele trecerii la o industrie pe plan mondial dar şi

în România.

Având în vedere specificul nou al acestui domeniu,prin excelenţa de înalta

tehnologie,evoluţia dezvoltării industriale a fost invers decât în alte domenii şi anume

a început cu crearea de forţă de munca. Astfel Facultatea de Electronică şi

Telecomunicaţii din Bucureşti a apărut în 1953 (prin desprindere din Facultatea de

Electrotehnică). Facultatea de Automatică şi Calculatoare a fost înfiinţată în anul 1966,

prin desprindere din Facultatea de Energetică.

Eforturile pionerilor acestui domeniu Tudor Tănăsescu,Gheorghe Cartianu,Matei

Marinescu,Corneliu Penescu, cumulate cu înclinarea spre tehnică a genialului

matematician Grigore Moisil (fost student la Şcoala Politehnică din Bucureşti) şi

spiritul organizator al electrotehnistului Aurel Avramescu (Preşedintele Comisiei de

Automatizări) au iniţiat modificări de structuri menite să dinamizeze aplicaţiile

industriale ale domeniului.

Apar astfel instituţii noi Institutul de Proiectări pentru Automatizări-IPA (în 1960,prin

desprindere din ICPE), Întreprinderea Automatica Bucureşti, Întreprinderea Electronica

Bucureşti, Întreprinderea de Calculatoare Bucureşti, Întreprinderea de Elemente de

Automatizări,Centrala Industrială pentru Elemente de Automatizări şi Telecomunicaţii,

Centrala Industrială pentru Electronică şi Tehnică de Calcul, Institutul de Cercetări

Electronice, Institutul de Tehnică de Calcul, Institutul pentru Componente Electronice,

etc.

Toate aceste au condus la o industrie electrotehnică şi electronică românească care după

nivelul întreprinderilor şi centralelor a crescut la nivel de Departament în cadrul

Ministerului Construcţiilor de Maşini (şefi de departament Cornel Mihulecea, Alexandru

Necula ) şi chiar la nivel de Minister al Industriei Electrotehnice şi Electronice (ministru-

Alexandru Necula, Nicolae Vaidescu, Angela Voicila)

Aceasta industrie a participat cu partea electrică şi electronică la dezvoltarea

locomotivelor electrice, instalaţiilor de foraj,industriei de materiale de construcţii,în

special industria de ciment, industriei de maşini unelte, metroului din Bucureşti,

platformelor de foraj marin, vapoarelor şi chiar roboţilor industriali româneşti.

10.2.4. Tendințe actuale:Globalizarea şi dezvoltarea durabilă cresc nevoia de

148

Page 149: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

electric

Criza globală în care ne aflăm impune găsirea unor repere care să ofere firmelor

un segment de piaţă credibil şi găsirea unor surse de finanţare sustenabile în domenii

care să nu pericliteze şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare. Conceptele

globalizare şi de dezvoltare durabilă sunt din ce în ce mai acceptate la nivel internaţional

şi produc deja efecte economice, dintre care cele mai multe au legătură cu piaţa din

domeniul ingineriei electrice 210 .

Dezvoltarea durabilă conţine domeniile energie, mediu şi resurse umane iar

globalizarea presupune dezvoltarea transporturilor, tehnologiei informaţiei şi

comunicaţiilor.

Iniţiativele statelor şi organismelor internaţionale constituie, în această perioadă

de criză o alternativă mai stabilă decât iniţiativele private şi contribuie la construcţia unor

segmente de piaţă bazate pe reglementări, cu finanţare din bugetele statelor sau a unor

organisme internaţionale.

Tendinţe de piaţă provenite din dezvoltarea durabilă

Domeniile energie si mediu - cu multitudinea de directive, legi, ordonanţe, hotărâri

de guvern care reglementează dar, urmate de programe internaţionale şi naţionale de

finanţare, se înscrie perfect în scenariul formării unor segmente de piaţă relativ stabile

menite să rezolve problemele din cele doua domenii dar în acelaşi timp să contribuie la o

relansare a agenţilor economici prin asimilarea unor produse si tehnologii prietenooase

mediului iar cele electrice se inscriu prin excelenta in aceasta categorie.

Produsele electrice şi electrotehnologiile sunt purtătoare de implicaţii ecologice

atât prin reducerea emisiilor proprii cât şi prin reducerea sau monitorizarea emisiilor altor

categorii de produse sau tehnologii.

Internalizarea costurilor de mediu va conduce inevitabil la reducerea preţului de

cost a produselor şi tehnologiilor electrice în comparaţie cu alte categorii, ceea ce

justifică abordarea lor cu prioritate.

Contextul strategic la nivel global,criza economică şi financiară în care ne aflăm poate fi

interpretată şi ca oportunitate în comparaţie cu modul cum ar fi curs evenimentele într-o

situaţie normală.

Omenirea se află oricum în aproprierea luării unor decizii majore dar care din

diverse categorii de conjuncturi sau interese potrivnice nu se luau. Criza actuală grăbeşte

luarea unor decizii in urmatoarele probleme: Schimbarea mix-ului energetic la nivel global

210 Nicolae Vasile, Ingineria Electrica- Probleme de piaţă, Bucureşti, Editura Electra 2011

149

Page 150: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

211 , Economisirea energiei 212, Dezvoltarea infrastructurii de mediu şi a activităţii de

monitorizare 213, Dezvoltarea segmentului de piaţă conex formării şi perfecţionării

resurselor umane 214.

Tendinţe de piaţă provenite din globalizare

Globalizarea presupune conectarea informaţiilor, circulaţia mărfurilor şi persoanelor la

nivel planetar într-un timp a cărei valoare a căpătat deja o conotaţie comercială.

Schimări esenţiale se vor produce în transporturi, infrastructrură şi mijloace, tehnologia

informaţiei şi comunicaţii în sensul eficientizării acestora dar şi reducerii impactului de

mediu. Dintre direcţiile de acţiune se remarcă: Schimbarea transportului auto spre

varianta electrică 215, dezvoltarea societăţii informaţionale 216.

Iniţiativele statelor şi organismelor internaţionale constituie în această perioadă de

criză o alternativă mai stabilă decât iniţiativele private şi contribuie la construcţia unor

segmente de piaţă bazate pe reglementări, cu finanţare din bugetele statelor sau a unor

organisme internaţionale.

Pentru cele şase direcţii strategice la nivel global dar şi naţional trebuie abordate

după regulile generale ale economiei de piaţă cu avantajul de stabilitate adus de aspectul

reglementat al acestor pieţe.

211 Trecerea de la energiile fosile la energiile regenerabile trebuia oricum făcute într-o perioadă istoric scurtă, dar necesită pe lângă o voinţă politică a factorilor de decizie şi disponibilizarea unor uriaşe fonduri de investiţii. Aceasta a devenit posibile acum, voinţa politică a factorilor dominanţi la nivel mondial datorită tensiunilor geopolitice iar disponibilizarea fondurilor de investiţii a apărut posibilă datorită faptului că investiţiile reprezintă o piaţă care se caută în perioada de criză când s-au acumulat capitaluri uriaşe în bănci în căutare de pieţe reglementate. Există astfel premizele ca la nivel global să se facă paşi importanţi în trecerea spre o exploatare la scară mare a surselor regenerabile de energie.

212 Este interpretată ca cea mai importantă „sursă” de energie a viitorului, care este în acelaşi timp şi nepoluantă. Într-o lume dominată de producători politicile de economisire nu aveau nici o şansă să devină prioritare. Scăderea forţei producătorilor de energie fosilă şi creşterea graduală spre sursele regenerabile oferă o importantă oportunitate de aplicare a politicilor de economisire a energiei. Această direcţie de evoluţie presupune o atenţie mai mare dată cercetării şi inovării din domeniu pentru găsirea de soluţii cu consumuri de energie scăzute. Criza actuală presează găsirea acestor soluţii având în vedere că este greu de presupus că omenirea va renunţa, de bună voie, la confortul câştigat în ultimul secol.

213 Omenirea în ansamblul său şi România în special, sunt deficitare la implementarea infrastructurii de mediu la nivelul cerinţelor şi a activităţii de monitorizare. Organismele internaţionale şi guvernele naţionale fac eforturi financiare semnificative în imbunătăţirea situaţiei, eforturi care se constituie într-un segment de piaţă substanţial la nivel global.

214 Necesitatea îmbunătăţirii infrastructurii din sănătate şi învăţământ precum şi multitudinea de produse şi tehnologii din ceea ce se cheamă industria sănătăţii respectiv industria învăţământului contribuie la constituirea unui segment de piaţă în continuă creştere pentru produsele electrice.

215 Transportul se face vinovat de 27% din poluarea globală. Schimbarea spre varianta electrică necesită voinţă, din partea marilor actori la nivel mondial dar şi fonduri de investiţii la nivelul producătorilor.

Voinţa poate rezulta şi din preconizata epuizare a combustibililor fosili într-un interval istoric scurt dar şi din internalizarea costurilor de mediu la producători încât la un moment dat preţul variantelor electrice să devină mai mic decât cel al variantelor bazate pe combustibili fosili.

216 Necesitatea implementării de reţele inteligente atât informaţionale dar şi energetice, Smart Grid, se constituie într-un evident pas spre eficienţă şi calitate a serviciului in sine dar şi intr-o avalanşă de schimbări pe piaţa de componente provenită din necesitatea adaptării acestora la funcţionarea in astfel de reţele. Această schimbare conduce la un binevenit salt tehnologic prin implementarea elementelor de inteligenţă artificială incorporată în aplicaţiile tradiţionale.

150

Page 151: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Si alte domenii relativ clasice evoluează spectaculos datorită unor salturi notabile

în diversele direcţii ale ingineriei electrice. De obicei aceste evoluţii sunt marcate prin

adăugarea cuvintelor „inteligent”, „electric”, „ecologic”, „verde”, etc. Astfel piaţa este

plină de denumiri precum „energie verde”, „energie alternativă”, „energie regenerabilă”,

„transporturi inteligente”, „automobil electric”, „încălzire electrică”, „echipamente

ecologice”, „inteligenţă incorporată”, etc . Se crează astfel o serie de produse şi

tehnologii modernizate, prin incorporarea de elemente noi, care le îmbunătăţesc fie

eficienţa energetică, fie impactul asupra mediului, fie realizarea de noi funcţiuni prin

accesabilitatea lor informatică şi posibilitatea de a lucra în reţea.

Putem avea o cuantificare a interesului pe piaţă pentru astfel de produse urmărind

fluxurile de informații electronice.

În Tabelul 1 se pot observa, fie şi considerând aspectele semantice, evoluţiile realmente spectaculoase, de piaţă sau de preocupare, în cazurile economisirii energiei (1647%), automobilului electric (42,37%), energiei verzi (31,1%), echipamentelor ecologice (27,8%) sau încălzirii electrice (24,5)

Domeniu Denumirea clasica Denumirea noua %

ENERGIE energie 63 000 000

energie verde+alternativă+noua+ regenerabilă 19 593 000

31,1%

TRANSPORT transport 253 000 000

transport inteligent+electric 51 550 000 20,3%

AUTOMOBIL automobil 11 800 000

automobil electric 5 000 000 42,37%

CONSTRUCŢII construcții 9 810 000

construcţii (locuinţe) inteligente 214 200

2,2%

PRODUCŢIE Producie 9 080 000

Producţie robotizata+automatizată 143 780 1.6%

ECHIPAMENTEEchipamente (utilaje) 11 450 000

echipamente ecologice+on-line 3 182 000

27,8%

INTELGENŢA inteligenţă 1 140 000

inteligenţă artificială+incorporată+ înglobată +distribuită 80 700

7%

151

Page 152: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

COMENZI comanda 11 800 000

telecomanda+comanda de la distanţă 1 686 000

14.3%

ENERGIE consum de energie 692 000

economie de energie 11 400 000

1647%

ÎNCALZIRE Încălzire 1 950 000

ncălzire electrică 477 000

24.5%

Tabelul 10. 1. Evoluţia procentelor de progres a diverselor segmente de piață.

Preocuparea pentru economisirea energiei este evidentă şi se manifestă prin toate

celelalte domenii transporturi, construcţii, producţie. Ecologia este de asemenea o

preocupare vizibilă şi se manifestă atât prin tendinţa utilizării de echipamente ecologice

cât şi în energie prin energia verde şi în transporturi prin transporturile electrice (în

special prin automobilul electric ).

Transportul electric face paşi importanţi şi în domeniul naval şi aerian. Astfel în

domeniul naval cele mai mari vase de pasageri de mare capacitate sunt în prezent

construite cu tracţiune electrică. Sunt plasate pe fundul vaporului mai multe motoare

electrice cu posibilitatea de rotire de 360 grade oferind o manevrabilitate deosebită a

vasului, foarte importantă mai ales în zona porturilor.

În privinţa avioanelor electrice s-au făcut deja teste pentru avioanele militare. În

domeniul avioanelor civile deja s-a testat un avion electric cu alimentare solară care a

făcut ocolul Pământului doar cu energie preluată din radiaţia solară.

Tendinţa spre creşterea gradului de inteligenţă a aplicaţiilor se constată prin existenta unor procente de progres in domeniul inteligenţei încorporate, construcțiilor şi transporturilor inteligente, chiar dacă acestea nu depăşesc deocamdată 10%.

Bibliografie

[1,2] Wikipedia/ Lista chronologică a invenţiilor.

[3] Nicolae Vasile, Ştiinţă şi prejudecăţi, Editura Electra, Bucureşti, 2010

[4] Costin Rucăreanu.:Începuturile electrificării în București, Editura AGIR,2001.

[5] Florin Teodor Tănăsescu.: Pagini din istoria Comitetului Electrotehnic Român,

Editura AGIR, 2010.

[6] Nicolae Vasile,ş.a.: Ingineria Electrică-Probleme de piaţă, Editura Electra,Bucureşti,2011.

[7] Vladimir Ţicovschi.:Globalizare şi transfer de tehnologie,Editura Enciclopedică,2006.

[8] Nicolae Vasile,ş.a.: Energia-Probleme actuale,Editura Electra,Bucureşti,2007.

[9] Nicolae Tăpuş,Doina Banciu: Tehnologia Informaţiei şi Telecomunicaţii,

Editura Electra,Bucureşti,2007.

152

Page 153: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

[10] Nicolae Vasile,ş.a.: Ingineria Electrică-Probleme actuale, Editura Electra,Bucureşti,2010.

[11] Walt Patterson, Electricitatea o industrie în schimbare, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 2000.

153

Page 154: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

"Utilizarea uneltelor a modificat in mod fundamental modul in care stramosii nostri

interactionau cu natura, permitandu-le sa manance noi tipuri de alimente si sa exploreze

noi teritorii. Acest comportament a dus si la crearea de unelte, un pas esential in evolutie,

evolutie care ne-a permis, intr-un final, realizarea de tehnologii precum avioanele, tomograful sau

iPhone-ul". Dr. Seresenay Alemseged

10. Cercetarea ştiinţifică în stiinta materialelor.

De la uneltele primitive la materialele inteligente

Autori Niclae ANGELESCU și Nicolae VASILE

11.1. Omul – observator si beneficiar al solutiilor tehnice oferite de natura

Omenirea, de-a lungul timpului, a fost interesată şi preocupată de găsirea,

realizarea şi dezvoltarea unor materiale aproape perfecte, pentru aplicaţii specifice, care

să-i uşureze activitatea sau să-i crească gradul de confort. Diferenţa de inteligenţă între

animal şi om deriva din scopul spre care tind. Inteligenţa animală (exemplul: maimuţă,

elefant, vulpe) este caracterizată de instinct. Inteligenţa la om deriva din inferenţă217.

Inferenţa este acea componenta procesului logic din care derivă o concluzie dintr-o

premisă, adică extrage o consecinţă necesară, o informaţie specifică, dintr-o descriere de

stare dată.

Omul, prin natura sa este o fiinţă foarte curioasă. Este un observator al naturii şi

nu de puţine ori a utilizat în folos propiu soluţii tehnice oferite de natură. Pot fi date

cateva exemple simple care ne sunt la îndemană. La începutul civilizaţiei umane, omul s-

a folosit de unelte primitive pe care le-a găsit în natură, aşa cum a fost bâta cu care lovea

şi piatra cu care arunca. Aceste unelte primitive reprezentau, de fapt prelungirea braţului

cu care lovea şi se foloseau atât pentru apărare cât şi pentru atac şi vânătoare. Cu timpul

el a observat că folosind piatra prelucrată se diversifică gama de unelte. Aşa au apărut

cuţitul, vârful de săgeată sau rîşniţa de măcinat grăunţe.

Omul a observat cum îşi face rândunica cuibul şi anume că această pasăre

foloseşte mâl şi resturi vegetale uscate, de obicei paie. Dacă rândunica ar fi folosit numai

mâl la construirea cuibului, atunci acesta s-ar fi distrus atunci când mâlul s-ar fi uscat

deoarece rezistenţa sa mecanica ar fi fost mică. Rândunica, folosind în asociere şi resturi

217 http://ro.wikipedia.org

154

Page 155: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

vegetale a realizat un nou material (de fapt unul dintre cele mai vechi materiale

compozite) care are alte proprietati decât mâlul uscat şi anume este mult mai rezistent.

Aşa au apărut chirpici-ul, unul dintre cele mai vechi materiale de construcţii folosit încă

din cele mai vechi timpuri (folosite şi în prezent) de om pentru construirea de locuinţe.

În “copilăria” civilizaţiei umane, omul nu a cunoscut utilizarea şi stăpânirea focului. Omul

însă se folosea pentru sporirea confortului său de căldura soarelui. Se temea de focul

produs de fulgere sau de incendiile produse de caniculă.Alături de influenţa asupra

dezvoltării biologice a omului, folosirea focului are o importanţă crucială şi pentru

dezvoltarea civilizaţiei tehnice a omenirii, întrucât producţia de bunuri materiale mai

sofisticate (ca de exemplu metalurgia, ceramica, etc) este dependentă direct de

realizarea unor temperaturi ridicate.

Dacă folosirea focului are o vechime de 750.000 – 1.900.000 ani, stăpânirea sa nu

are o vechime mai mare de 15.000 ani 218. Ori fără stăpânirea focului nu se pot dezvolta

valori de temperaturi necesare conducerii unor procese tehnologice eficiente. Acest lucru

a fost posibil prin stăpânirea focului în focar, în cuptor, respectiv în incinte care iniţial

erau construite din rocă naturală, capabile să conducă la realizarea de temperaturi cu

valori ridicate. Producţia de bunuri materiale a căpătat o dezvoltare importanta şi

complexă odată cu stăpânirea şi controlarea focului, cunoscând o largă diversificare în

timp.

Utilizarea uneltelor este prima dovadă de inteligenţă care separă oamenii de celelalte

specii ale regnului animal. Uneltele sunt acelea care amplifică forţa omului în îndeplinirea

unor deziderate ale acestuia.Primele unelte au fost din piatră (acum 3-4 mil. ani) ,

urmând cele din bronz (circa 2500- 800 î.Hr.), fier (circa 1150- 350 î.Hr.), etc. Din piatră

omul a confecţionat unelte pentru tăiat carnea, arme, din bronz au realizat topoare, săbii,

iar din fier s-au făcut pluguri, ciocane, cleşti, cuţite, fierăstraie, etc.

Obţinerea de bunuri materiale a pornit de la necesitatea folosirii acestora. Se pare ca

iniţial au existat anumite cauze care a determinat acest lucru şi numai apoi produsul

respectiv a fost folosit din necesitate. În acest context s-ar putea da ca exemplu sticla. Se

spune că sticla a fost descoperită de nişte marinari fenicieni care transportau sodă.

Aceştia, aflându-se pe plajă, în ideia de a prepara mâncarea, au pus un vas pe câţiva

bulgări de sodă şi au făcut focul sub el. Dimineaţa au descoperit prin cenuşă nişte

pietricele lucioase. Erau bucăţele de sticlă. Această întâmplare a fost menţionată de

Plinius în Istoria Naturală. Istoria fabricării cimentului a pornit, de asemenea, de la o

observaţie din natură.

218 Teoreanu Ion, Ceramica şi Civilizaţia, Discurs de recepţie, Academia de Ştiinţe Tehnice din România

155

Page 156: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Viata a oferit ea însasi numeroase solutii tehnice. Omul a observat că este mult

mai uşor (se depune un efort mai mic) dacă un obiect este deplasat prin rostogolire faţă

de deplasarea acestui obiect prin tragere. Astfel ca, în zorii civilizaţiei umane, obiectele

cu masa mare şi de mari dimensiuni erau deplasate prin tragerea acestora pe bile

rotunde de lemn care se rostogoleau. Aşa a apărut roata. 219

Sugestiv, cea mai credibilă formă de apariţia roţii este aceea de discuri tăiate din

butuci, doar că butucii nu pot avea diametre de dimensiuni foarte mari, aşa că diametrul

roţilor obţinute astfel nu poate fi oricât de mare. Prin imagini rămase din vremuri

străvechi roata apare formată din mai multe scânduri prinse cu traverse şi cioplite in

formă rorundă (Pictogramă găsită în Sumer din anul 3500 î.Hr.). Au fost găsite astfel de

roţi la mormintele regale din Kish, Sura şi Ur, datate în jurul anului 3000 î.Hr.

Ulterior aproape toate popoarele antice şi-au adus contribuţii la perfecţionarea

roţii. Astfel s-au inventat spiţele (Asia Mică, în jurul anului 2000 î.Hr.,) pentru roţile de la

carul de luptă, romanii au perfecţionat roţile dar şi drumurile, realizând că acestea, dacă

sunt bine făcute, se protejează reciproc.

O aplicaţie combinată a roţii şi pârghiei este scripetele 220. Scripetele este un

mecanism simplu format dintr-o roată canelată (sau nu) de-a lungul periferiei, care

servește la schimbarea direcţiei unei forţe şi transmiterea ei prin intermediul unui cablu

sau a unui lanţ care rulează pe periferia ei. La scripetele simplu şi mobil forţa de tragere a

unei mase reprezinta jumătate din greutatea ridicată, în aceasta constă importanţa

majoră a folosirii scripetelui. Scripeţii folosiţi în diferite combinatii formează palane.

Şi alte tehnologii au avut evoluţii asemanatoare. Pornind de la o practica mult mai

veche, conform căreia prin amestecarea varului cu nisip, balast si apa se obtinea un

material de constructie cu proprietatea de a se intari, romanii - în urmă cu mai mult de

2000 ani, au perfecţionat aceasta soluţie tehnică prin folosirea cenuşii vulcanice de

Puteoli în amestec cu var şi pietriş, soluţie prin care se obţinea un beton cu rezistente

mecanice mult superioare 221. Un astfel de material a fost folosit la construirea unor

edificii care au dainuit în timp până azi.

Chinezii, în antichitate, au inventat roaba, mijloc de muncă care este de fapt o

aplicaţie a roţii şi a parghiei de gradul I care a uşurat foarte mult munca omului.

Tot ei au descoperit importanţa chingii de piept şi chingii de burta pentru hamul

cailor. Cu aceste doua inovaţii încărcătura în carele de transport a putut fi sporită

considerabil, cum de asemenea şi stabilitatea carului a fost mult mai bună deoarece s-a

putut trece de la carul cu 2 roţi la carul cu 4 roţi şi cu oiştea montată pe axul central al

carului, putând fi, astfel, înhămaţi 2 cai.

219 http://istoriiregasite.wordpress.com220 http://scribd.com221 Ion Ioana, Referat Doctorat, Universitatea Valahia din Târgovişte, 2011

156

Page 157: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Tot în Asia, popoarele nomade de călăreţi a descoperit impotanţa scării de şa.

Scara de şa îi conferea călăreţului mai multă stabilitate şi mai multe posibilităţi de

manevră, atât pe câmpul de luptă, cât şi în deplasările la vânătoare.

Utilizarea lutului ars este foarte veche şi a fost descoperită tot întâmplător. La

început s-au făcut obiecte din argilă umedă, apoi din argilă uscată şi în final s-a ajuns

ceea ce azi se utilizează pe scară largă, argila formată într-o diversitate de forme şi

ulterior arsă. În general au fost realizate diverse forme de vase de bucătărie, grădinărit

sau ornamentale. Ulterior a apărut şi cărămida, un element de bază al viitoarelor

construcţii. Primele cărămizi au apărut în Mesopotamia la sfârşitul mileniului al V-lea

î.Hr.222

Tehnologia olăritului a făcut un salt spectaculos odată cu apariţia roţii olarului,

care a permis introducerea unei mişcări în plus faţă de cele două mişcări ale mâinilor. A

treia mişcare, de rotaţie vine de fapt de la piciorul lucrătorului, permiţând să aibă cele

două mâini libere pentru modelare. Este ceea ce mult mai târziu, în construcţia maşinilor

unelte, se va chema mişcarea principală (mişcarea semifabricatului). Roata olarului a

adus o serie de îmbunătăţiri asupra formei vaselor precum şi a productivităţii acestei

preocupări.

O serie de inovaţii au apărut ulterior în ceea ce priveşte regimul termic care a

început cu uscarea lentă (la soare), uscarea forţată (la 500-600 0C în gropi special

amenajate), arderea (1200-1300 0 C, introdusă de chinezi în secolul al V- lea î.Hr.).

Chinezii au avut în decursul istoriei cele mai importante realizări în domeniul ceramicii. Se

păstreză piese ceramice chinezeşti de acum 10.000- 11.000 de ani.

Metalurgia este preocuparea care a dus la ceea ce în istorie se cheamă epoca metalelor.

Se apreciază că oamenii primitivi au utilizat fierul provenit din meteoriţi înaintea celui

scos din pământ, având în vedere că mineritul a apărut mai târziu. Această utilizare a

avut şi aspecte mitologice legând utilizările pământene de ” focul venit din ” cum erau

vazuţi de oameni, meteoriţii.

Metalurgia fierului este strâns legată de tinuturile antice pe care se află astăzi România.

Dacia era bogată în minereuri de fier. Zona capitalei Daciei, Sarmisegetuza, avea şi

zăcăminte şi ateliere metalurgice care se continuă şi astăzi prin industria metalurgică din

jurul Hunedoarei.223

În perioada dacică nu s-a exploatat doar fierul ci şi plumbul , care se folosea ca material

de umplutură în diverse aplicaţii, bronzul, din care se făceau diverse vase de uz casnic,

argintul şi aurul, din care se confecţionau monede, bijuterii, etc.

222 Oprea Horia Dumitru, Origini, www. istoriiregasite.wordpress.com223 Vasile Ioan Romulus, Istoria metalurgiei fierului în ţinutul Hunedoarei, I. Antichitatea, Hunedoara, 2000, http://www.scribd.com

157

Page 158: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Sursele de energie îsi au de asemenea origine în istoria îndepartata. O serie de

preocupări începând încă din antichitate presupuneau obţinerea de temperaturi de

ordinul miilor de grade. Pentru realizarea unor asemenea temperaturi s-au folosit drept

combustibili lemnul de foc, apoi mangalul şi carbunele natural.

Petrolul este cunoscut din antichitate. Plutarh224 mentioneaza triumful organizat în

capitala Persiei în cinstea lui Alexandru Macedon cu ocazia învingerii regelui persan

Darius. S-a constituit un culoar de făclii aprinse care erau îmbibate cu petrol. De la acea

utilizare simpla a petrolului la ceea ce cunoaştem astăzi referitor la distilarea şi utilizarea

fracţiilor rafinate de petrol este o foarte mare distantă tehnică, generată de cercetarea

ştiinţifică care s-a dezvoltat între timp.

11.2. Cultura materială şi spirituală în perspectiva istorica

În antichitate a înflorit şi s-au dezvoltat foarte mult ştiinţele umaniste: istoria,

filozofia, literatura, ştiinţele exacte ca matematica, fizica, mecanica etc. În literatura

Homer cu Iliada si Odiseea, este de neegalat dar şi alţi foarte mulţi scriitori antici, inclusiv

greci şi romani, au avut rezultate excepţionale în literatură, teatru etc. Herodot este

considerat şi astăzi părintele istoriei prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a

consemnat în scrierile sale. Sunt cunoscute pana astazi realizările lui Thales, Pitagora,

Arhimede în domeniul matematicii, mecanicii şi fizicii. În domenil filozofiei realizări

excepţionale au avut Socrate, Platon, Aristotel - educatorul lui Alexandru Macedon si,

ceva mai tarziu, Seneca, educatorul imparatului Nero şi mulţi alţii.

Aristotel ramâne adevaratul creator al logicii nu prin faptul ca ca el ar fi conceput

şi elaborat mai întai şi integral toate elementele acestei discipline. Procedeele gândirii

mai constituise obiect de cercetare întrucatva şi pentru alţi filozofi înaintea sa, cum au

fost eleaţii, sofiştii, socraticii. Se poate spune că se intrevazuseră deja axiomele

elementare ale logicii, cum ar fi principiul raţiunii suficiente, principiul terţiului exclus şi

regulile speciale ale silogismului. Meritul cel mare al lui Aristotel stă în faptul că a

coordonat aceste rezultate dobandite, de a le fi completat, dezvoltat şi integrat într-un

sistem de logica deductiva, care este titlul sau de glorie pana în vremea noastra. Teoria

silogismului a ramas si astazi de o remarcabila trainicie. Kant in Critica ratiunii pure

afirma ca “logica, de la Aristotel încoace, n-a trebuit sa faca nici un pas inapoi… si pana

azi nu a putut face nici un pas inainte si ca ea pare, dupa toata infatisarea, a fi incheiata

si desăvârşita”225. Aristotel a creat ştiinţe noi, de exemplu, biologia (îndeosebi zoologia),

psihologia etc Aristotel este, pe de altă parte creator de cuvinte şi termeni noi care să

redea adevaratul sens al noţiunilor noi rezultate din gândirea sa. Iată câţiva termeni

creaţi de Aristotel: individ, imediat, analiză, eterogen, contradicţie, demonstrativ,

224 Plutarh, Vieţi Paralele, Vol. III, Alexandru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.225 Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ediţia a III-a, Editura IRI, Bucureşti, 1998.

158

Page 159: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

afirmaţie, generic, dihotomie, empiric, opozitie, energie, esoteric, inductiv, alteritate,

moral, teologic, categoric, organic, etc. Prin aceasta Aristotel a contribuit la întemeierea

limbii stiintifice universale226.

Descoperirile din domeniul ştiinţelor exacte au fost utilizate în domeniul proiectării

şi realizării unor costrucţii care, unele, dăinuie şi astăzi ca o confirmare a soluţiilor

tehnice corecte şi care, astfel, le-a conferit trăincie în timp. Pot fi date ca exemplu

piramidele egiptene şi piramidele incaşe, Complexele de la Luxor si Karnak (Egipt),

Complexul Acropole (Atena – Grecia), Colosseumul din Roma şi multe altele.

Cu excepţia calculelor matematice care au fost relativ riguroase şi au constituit o

baza solidă în ce priveste investigatiile fundamentale care au stat la baza unor dispozitive

mecanice sau constructii care au dainuit in timp, nu acelasi lucru se poate spune despre

abordarea stiintifica a proceselor tehnologice pentru obţinerea bunurilor materiale.

Aceasta a avut la baza mai degraba observaţia, caracterul empiric fiind cel predominant.

Toate acestea nu presupun neaparat o activitate ştiinţifică, de concepţie, în sensul

cunoscut de noi astazi.

Odată cu prăbuşirea Imperiului Roman de Apus centrul de greutate al culturii,

civilizaţiei şi producţiei de bunuri materiale s-a mutat din aceasta zona în Imperiului

Roman de Rasarit şi în lumea araba, ca urmare a invaziei popoarelor migratoare

(barbare) mult inferiaore din acest punct de vederea faţă de lumea Imperiului Roman.

Acest declin a durat până la sfarsitul mileniului I şi începutul mileniului II al erei creştine,

când s-a trezit din amorteala aproape milenara bătrânul continent - Europa. Începutul a

avut loc pe teritoriul Italiei, ca o consecinţă a trezirii conştiinţei şi importanţei valorii de

sine a vechilor familii nobile, deţinatoare a unor surse informative valoroase în propriile

biblioteci, precum şi a unor instituţii laice şi de cult religios.

Institutia Papala a jucat in aceasta perioada un dublu rol. A incurajat si sprijinit

financiar dezvoltarea artelor, in schimb a fost refractara sau chiar potrivnica unor

descoperiri stiintifice, asa cum a fost, spre exemplu, propunerea modelului heliocentric al

sistemului solar de catre Copernicus (Soarele este centrul sistemului solar) si care ar fi

avut drept consecinta rasturnarea Modelului geocentric, cunoscut si sub numele de

sistemul lui Ptolemeu (conform caruia planetele, soarele, si chiar stele orbiteaza in jurul

Pamantului). Acest din urma model era recunoscut oficial, la timpul respectiv, de biserica.

In aceasta perioada s-au pus bazele invatamantului tehnic modern, bazat pe

furnizarea larga a informatiilor teoretice si dezvoltarea acestora, precum si pe activitatea

de cercetare cu caracter fundamental. Rostul cercetarii fundamentale a avut, de la

inceput, ca scop intelegerea fenomenelor si proceselor care au loc in tehnologiile de

prelucrare a materiei. Alaturi de dezvoltarea bazei teoretice adomeniilor tehnice

cunoscute in aceea vreme s-a urmarit crearea si dezvoltarea unei baze materiale

corespunzatoare.

226 Isac Dumitru, Aristotel, Editura Tineretului, 1959

159

Page 160: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Aparitia tiparului a facut ca informatiile stiintifice sa fie diseminate la o scara mult

mai mare, facand ca aria de raspandire a acestora sa fie mult mai larga si la care sa aibe

acces mase mari de oameni. Incepand cu anul 594 chinezii practica tiparul de pe un relief

in negativ. Imprimarea se facea cu o presa fixa in care foile de hartie erau presate de

blocuri de lemn pe care erau gravate textul si ilustratiile227. Aceasta metoda a fost

raspandita in vest cu ajutorul arabilor sau pe rutele caravanelor de pe “drumul matasii”.

In China s-a inventat de asemenea si hartia, fapt care a condus la crearea unei suprafete

ideale pentru tipar. Tiparul a fost imbunatatit de Johannes Gutenberg in 1450. Gutenberg

a adaptat presa de tipar cu surub, bazandu-se pe metoda presarii de la teascurile din

vinificatie care erau folosite pe valea Rinului inca din perioada Imperiului Roman. El a

folosit o cerneala pe baza de ulei care tocmai aparuse si o bucata de metal impartita ca

matrice prismatica. A inventat un aliaj metalic turnabil in forma (matrita).

Totodata a aparut necesitatea realizarii unei aparaturi de investigare din ce in ce

mai performante si sofisticate in vederea urmaririi si conducerii proceselor tehnologice. In

acest mod s-a trecut de la interpretarea empirica a fenomenelor – practicata in

antichitate, la interpretarea lor stiintifica in urma evidentierii nemijlocite a evolutiei

acestora. Mijloacele de investigatie au cunoscut la randul lor o evolutie spectaculoasa,

fiind realizate aparate din ce in ce mai performante. Ca exemplu se poate arata trecerea

de la lentila, lupa si telescop la microscop, inclusiv la microscopul electronic la care

puterea de marire a structurilor este mult mai mare.

S-au format echipe numeroase de cercetatori, fiecare specializate pe anumite

domenii. Formarea unui cercetator presupune atat o pregatire teoretica desavarsita in

domeniu cat si existenta unor aptitudini specifice pentru munca de cercetare. Cercetatorii

trebuie sa aibe capabilitatea de a intelege fenomenele noi investigate, sa anticipeze

evolutia acestora, precum, de asemenea, sa interpreteze corect informatiile furnizate de

aparatura de investigere.

In consecinta, stiintele tehnice, in general, au capatat o nou curs al dezvoltarii.

Astfel stiinte ca astronomia, fizica si chimia s-au detasat fundamental fata de ceea ce se

stia inainte in domeniile respective.

De exemplu, alchimia (formă de cunoaştere protoştiinţifică, dar şi o artă ocultă,

specifică etapelor din vechime ale istoriei cunoaşterii umane - in antichitate şi evul

Mediu), care avea trei obiective principale: transmutaţia metalelor în aur şi argint,

crearea unui homunculus, un om artificial, obţinerea unei substanţe magice (o licoare sau

o pulbere numită piatra filozofală) care să permită obţinerea panaceului - poţiune care să

vindece toate bolile) este predecesoarea chimiei moderne, care in prezent mai prezinta

importanta doar pentru istoria ştiinţei.

Chimia, in prezent este una din ştiinţele fundamentale, care studiază substanţele

cu structura şi proprietăţile lor, urmărind în acelaşi timp modificările produse asupra

acestora de reacţiile chimice. Întrucât toate substanţele sunt compuse din atomi, capabili

227 http://studia.ro

160

Page 161: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

să formeze molecule, studiul chimiei se axează în general pe interdependenţa dintre

atomi şi molecule. Chimia modernă a evoluat din alchimie, devenind o stiinta exacta si

riguroasa in urma revoluţiei chimice, ca o consecinta a progresului tehnic generat atat din

dezvoltarea notiunilor teoretice cat si bazei materiale, inclusiv a existentei unei aparaturi

de investigatie ultra performanta. In acest context, revenind la cimentul folosit in

antichitate, romanii nu stiau, la vremea respective, ca de fapt acesti lianti hidraulici sunt

compozitii ale sistemului ternar CaO – SiO2 – Fe2O3 – Al2O3, sistem in care sunt plasate

cimenturile Portland, folosite astazi in toata lumea cu foarte mare succes. Trebuie insa

mentionat ca cimenturile folosite de roamani in antichitate sunt plasate in acelasi sistem

ternar CaO – SiO2 – Fe2O3 – Al2O3, dar in zona mai bogata in CaO liber, ceea ce le confera o

relativa instabilitate, pe cand cimenturile Portland actual se plaseaza in zone ale aceluiasi

siste ternar unde nu exista CaO liber (CaO fiind legat in totalitate sub forma de compusi

mineralogici, constituienti ai cimentului Portland). Ajungerea la astfel de performante, in

acest domeniu, se datoreaza activitatii de cercetare stiintifica fundamentala si aplicativa

efectuata numai in ultimii 200 de ani.

Totodata au aparut noi stiinte de granita cum ar fi chimia fizica, biochimia,

biofizica etc.

De regula marile descoperiri sunt facute de acei oameni care lucreaza in domeniul

respectiv. Exista si cazuri, destul de rare totusi, cand cercetatorul, in lipsa obiectiva a

unei aparaturi specifice (intrucat aceasta nu exista la timpul respectiv) anticipeaza

anumite stari de fapt. Este cazul acelor vizionari, supradotati si cu spiritualitate aparte,

care au viziuni iesite din comun.

Laureat al premiului Nobel, Niels Bohr este unul dintre fizicienii de frunte ai

secolului al XX-lea. Avansând idei revoluţionare, ce contraziceau principiile fizicii

începutului de secol XX, acesta a "reproiectat" atomul, introducând orbitele fixe ca regulă

imuabilă pentru mişcarea electronilor şi niveluri fixe de energie pentru aceştia.

Cu o astfel de baza informativa si solutii tehnologice la indemana nu este de

mirare ca procedeele tehnologice si productia de bunuri materiale a cunoscut o

dezvoltare fara precedent si cu o rata de crestere accelerata. Odata ce fenomenele

tehnice au fost stapanite si intelese au aparut noi produse. Au aparut motorul cu aburi

(care este un motor termic cu ardere externă), motorul cu ardere interna si motorul

electric. Rezultatele aplicatiei acestora sunt binecuscute in transportul rutier, feroviar si

naval, in mecanizarea si automatizarea proceselor de productie industriale si agricole, in

activitatea de aparare si telecomunicatii etc. A fost inteles si stapanit principiul fortei

portante si de aici pana a se construi un dispozitiv, mai greu ca aerul care sa deplaseze

prin aer nu a necesitat mult timp. Asa a aparut avionul, cu care astazi se strabat distante

foarte mari in timp scurt. S-a studiat si pus la punct fisiunea nucleara care, in scurta sa

istorie, a avut consecinte atat pozitive cat si negative. Am fost martori la cucerirea

spatiului cosmic si al zborului uman pe luna.

161

Page 162: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

La o astfel de dezvoltare a productiei de bunuri materiale a fost nevoie de

extinderea si diversificarea bazei de materii prime si de energie. Alaturi de lemnul de foc

si mangal s-au folosit carbunele natural si in vremurile moderne produsele petroliere si

gazul natural. Au aparut noi forme de energie: electrica, eoliana, nucleara.

Maiestria creatoare a omului se pare ca este inepuizabila. El a reusit sa creeze si

o categorie aparte de materiale si anume materialel inteligente. Cercetări de dată

recentă au arătat că fenomenul pe care îl numim „memorie” nu este caracteristic, în

exclusivitate regnului animal. După ce s-a vorbit despre o memorie a organelor din corpul

uman, despre memoria firului de nailon, despre păstrarea îndelungată a amprentelor

energetice, ca nişte „semnături” ale diferitor corpuri, sau despre aşa-zisa memorie a apei

(sau mai corect a gheţii), iată că a venit şi rândul altor sistemelor materiale să prezinte

nu numai fenomene de memorie termică sau mecanică ci chiar şi „inteligenţă”. În acest

context omul este atras de comportarea complet neconvenţională, de complexitatea

mecanismelor de funcţionare şi de diversitatea aplicaţiilor materialelor inteligente.

Acestea au capacitatea de a reacţiona la modificările mediului fie prin schimbări de

formă, rigiditate, poziţie, frecvenţa vibraţiilor interne, frecare internă sau vâscozitate, fie

prin emiterea unui semnal (senzor).

În categoria materialelor inteligente sunt incluse aliajele cu memoria formei,

materialele piezoelectrice, materialele electro – şi magnetostrictive precum şi materialele

electro- şi magnetoreologice.

Materialele inteligente sunt definitie ca materiale care isi modifica una sau mai multe

proprietati intr-un domeniu foarte larg, la variatii mici a unor factori de mediu. Acestea

sunt cunoscute sub mai multe denumiri:

- Smart materials – materiale destepte,

- Inteligent materials – materiale inteligente,

- Active materials – materiale active,

- Adaptive materials – materiale adaptive,

- Smart devices, smart systems, smart structure.

Intrarea sau stimulul poate fi de exemplu o schimbare de temperatura, de pH

(pentru sistemele aflate in mediu apos) sau un camp magnetic. Materialul raspunde

printr-un semnal de ieşire, care poate fi de exemplu o schimbare de lungime a

materialului, modificare de vâscozitate sau de conductivitate electrică.

Materialele inteligente încorporează caracteristicile de adaptabilitate şi de

multifuncţionalitate, fiind capabile să prelucreze informaţiile, utilizând exclusiv

caracteristicile intrinseci ale acestora. Inteligenţa artificială, care poate fi modelată prin

simulare pe calculator, implică cinci caracteristici de bază: 1-senzitivitatea; 2-

impresionabilitatea (memorie); 3-modificabilitatea (adaptare şi învăţare); 4- activitatea

(realizare de sarcini şi acţiuni) şi 5-imprevizibilitatea (posibilitate de abatere de la

162

Page 163: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

experienţa anterioară)32. Totuşi, manifestările inteligenţei artificiale nu pot fi privite drept

produse ale conştiinţei artificiale, deoarece aceasta nu poate fi încă modelată.

În Germania studiul materialelor adaptive s-a axat iniţial exclusiv pe controlul

vibraţiilor din aero- şi astronave. În 1990 aceste preocupări au atras atenţia instituţiilor de

stat intrând sub coordonarea Centrului de Tehnologie din Düsseldorf. Acesta a organizat

un colocviu, în toamna anului 1991 când, în limba germană, a fost adoptat termenul de

"adaptronică"228.

Prin analogie cu ştiinţele biologice, sistemele inteligente pot îndeplini funcţii de

activatori (muşchi), de senzori (nervi) sau de control (creier). Noţiunea de material

inteligent poate fi extinsă la un nivel mai înalt de inteligenţă artificială, prin încorporarea

unei "funcţii de învăţare". Rezultă un material foarte inteligent care poate detecta

variaţiile mediului şi-şi poate modifica caracteristicilor proprii astfel încât să controleze

variaţiile care au generat această modificare. S-au dezvoltat, astfel, noţiunile de

"inteligenţă pasivă" (care permite doar reacţia la mediu) şi de "inteligenţă activă" (care

reacţionează în mod discret la constrângeri mecanice, termice sau electrice exterioare,

ajustându-şi caracteristicile printr-un sistem de feed-back).

Bibliografie

1. http://ro.wikipedia.org2. Teoreanu Ion, Ceramica şi Civilizaţia, Discurs de recepţie, Academia de Ştiinţe Tehnice din România

3. http://istoriiregasite.wordpress.com 4. http://scribd.com 5. Ion Ioana, Referat Doctorat, Universitatea Valahia din Târgovişte, 2011 6. Oprea Horia Dumitru, Origini, www. istoriiregasite.wordpress.com 7. Vasile Ioan Romulus, Istoria metalurgiei fierului în ţinutul Hunedoarei, I. Antichitatea, Hunedoara, 2000, 8. http://www.scribd.com 9. Plutarh, Vieţi Paralele, Vol. III, Alexandru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966. 10. Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ediţia a III-a, Editura IRI, Bucureşti, 1998. 11. Isac Dumitru, Aristotel, Editura Tineretului, 1959 12. http://studia.ro 13. Bujoreanu Leandru-Gheorghe, Materiale inteligente, Editura Junimea, Iaşi, 2002

3 12 Bujoreanu Leandru-Gheorghe, Materiale inteligente, Editura Junimea, Iaşi, 2002228

163

Page 164: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Toti oamenii politici aplica, fara sa stie, recomandari ale economistilor morti de multa vrema,

de al caror nume n-au nici o idee.

John Maynard KEYNES

Cap.12. Consideraţii privind istoria ştiinţei economice. Reînnoiri în cercetarea relaţiei individ – societate

Autor Sorica SAVA

12.1. Ştiinţa economică – „cale de acces pentru cunoaştere lumii „

Preocupările de cunoaştere şi înţelegere a relaţiei individ - societate în condiţiile evoluţiei

către o nouă civilizaţie au generat de secole şi , cu precădere în ultimile decenii o serie de

cercetări şi înnoiri ştiinţifice în diverse domenii importante din punt de vedere socio-

economic. Considerându-se factorul uman drept fundamentul transformării societăţii în

studierea celor trei poli, individ – stat – societate, s-a acordat o atenţie deosebită alături

de elementele psihologice în general şi celor economice, în special. În fapt, abordarea din

punct de vedere economic a societăţii moderne a devenit o preocupare constituind

obiectul unor analize teoretice şi cercetări empirice, prin diversificări metodologice dar şi

cu aplicaţii sectoriale. De aceea se consideră că a existat şi există o tendinţă de

promovare a unei filosofii aplicate pentru definirea societăţii drept un ansamblu de nuclee

dure cu diasporă deosebită în sensul caracterizării oricărei economii şi societăţi.229

Studiul economiei are drept obiectiv determinarea cerinţelor şi a posibilităţilor alocării

optime a resurselor în condiţiile rarităţii acestora şi a altor constrângeri derivate. În

consecinţă, determinarea analitică a complexităţii societăţii include economia ca un

factor natural primordial în stabilirea valorilor şi comportamentelor individuale. Ilustrativă

în acest sens este remarca lui J. K. Galbraith230 conform căreia, nemulţumirile generaţiei

tinere în epoca actuală exprimă sentimentul că sistemul economic nu respectă individul.

Într-adevăr, de câteva decenii, ştiinţa economică constituie obiectul unor dezbateri care

au dus la poziţionarea acesteia în cadrul unei relativităţi generale, mai ales din punctul de

vedere al răspunsurilor adecvate stării şi evoluţiei societăţii. Astfel se relevă necesitatea

reînnoirii ştiinţei economice, afirmându-se că economia abstractă şi chiar cea exactă nu

mai au decât o semnificaţie minoră pentru înţelegerea societăţii. De aceea, fără a se

ignora realităţile se încearcă depăşirea demersului strict economic prin completarea

229 Bonaventure M.V.E. Ondo “Rationalité scientifique et diversite culturelles”, Diogène No. 219, Juillet 2007, Presses Universitaires de France230 J.K. Galbraith, “A Short History of Financial Euphoria”, Knoxville, Tennessee, 1990

164

Page 165: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

acestuia cu interdependenţele legate de mediul social, dincolo de structurile fizice şi

experienţele perceptuale, conştiente.231

Fără a fi în afara fenomenologiei economice, această orientare nu înseamnă

minimizarea calităţii şi contribuţiei cercetării economice în cunoaşterea structurii şi a

evoluţiei societăţii, ci dimpotrivă, respingerea reducţionismul manifestat inclusiv prin

formalizarea matematică de cele mai multe ori excesivă, si edificarea legăturilor dintre

ştiinţele naturii şi cele sociale şi economice. Din acest punct de vedere, după cum

sublinia M. Heilbroner232, experienţa de viaţă ne arată că ştiinţa economică este o cale de

acces pentru cunoaşterea lumii”. Apreciere judicioasă căci în fapt raportul comportament

– judecăţi de valoare este în centrul analizei economice.

Ca urmare, în mod firesc, o analiză comprehensivă a societăţii presupune cunoaşterea

interacţiunii dintre mediul economic şi social drept o consecinţă a comportamentelor

individuale derivate din înclinaţiile naturale, spirituale, caracterul şi sentimentele

personale, principiile de morală, funcţiile mentale şi atitudinile subiective, ca expresie a

psihicului. De altfel, mult mai timpuriu, însuşi Adam Smith în lucrarea sa „Teoria

sentimentelor morale”, şi-a propus şi a oferit o analiză subtilă a factorilor subiectivi

propunând un sistem economic bazat pe înclinaţiile psihice pe care le-a inclus în expresia

„morala simpatiei”. Într-adevăr, unul dintre atributele esenţiale din care se detaşează

lumea socială constă în faptul că evenimentele nu sunt simple interacţiuni ale forţelor ci

şi confruntări de voinţă, înclinaţii ce se manifestă prin intenţii atitudini şi acţiuni

comportamentale. Prin urmare, în societate, comportamentul este în fond efectul

conştiinţei în care R. Heilbroner include „cunoaştere, evaluare şi voinţă”.

Noile preocupări către extinderea abordării filosofice a societăţii explică trecerea de la

elementele de „raţionalitate” la cele de „inteligibilitate”. Acest concept introdus de Ch. de

Tocqueville în contextul psihologiei colective invocă prudenţă în examinarea

comportamentului uman, mai ales că însăşi raporturile cu natura au devenit complexe şi

destul de relativ previzibile. În consecinţă raţionalitatea logico-formală începând cu

suportul economic trebuie să ofere o reprezentare a societăţii compatibilă cu diversitatea

condiţiilor şi cerinţelor întrucât alături de individualitate este necesară o solidarizare

umană.

Desigur că există o relaţie psihologică respectiv sociologică între starea de spirit şi

valorificarea înclinaţiilor personale în economie şi la nivelul societăţii. Dar întrucât idealul

se află într-o combinaţie dintre economic, social şi cultural, inclusiv prin marcarea

preferinţelor individuale în opţiunile colective devine absolut necesară o cuantificare a

cerinţelor de corelaţie cu resursele ce determină o soluţie. Din acest punct de vedere

numeroşi experţi îşi exprimă neliniştea faţă de ruptura ce se adânceşte între ştiinţele

economice actuale şi comportamentale şi mecanismele interrelaţiilor din societate.

231 Alain Bienaymé “Reflexion et débat sur l’état actuel de science économique”, Chroniques d’actualité de la SEDEIS, Fevrier 1986232 Martin Heilbroner “Filosofia lucrurilor pământeşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995

165

Page 166: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Sinteza acestor aprecieri se reflectă în dezbaterile asupra gradului de universalism al

ştiinţelor în cadrul diversităţii culturale. De altfel, George Sand sintetiza această situaţie

în expresia „ce qu’on ne sait pas – il n’existe pas” ilustrând limitele pe care ignorarea

caracteristicilor culturale proprii oricărei societăţi se reflectă în cunoaşterea şi înţelegerea

mediului vital respectiv a celui economic. Ceea ce este normal întrucât deşi în explicarea

evoluţiei societăţii actuale este necesar să luăm în consideraţie şi impactul revoluţiei

tehnico-ştiinţifice prin aplicaţiile practice ale ştiinţelor naturii ilustrat de apariţia şi

extinderea informaticii, trebuie să remarcăm dematerializarea crescândă a economiei în

sensul dezvoltării mai rapide a activităţilor de servicii care fără îndoială reprezintă un

suport şi pentru satisfacerea cerinţelor materiale.

În acest cadru elevat al preocupărilor de cunoaştere a reînnoirii climatului societal pe

fondul creşterii influenţei comportamentului individual, ca rezultat al acţiunilor deliberate

dar şi al unor înclinaţii naturale, se detaşază preocupările de reînnoire a ştiinţei

economice; un exemplu îl reprezintă preocupările laureatului premiului Nobel pentru

economie Amartya Sen233 de valorizare a filosofiei în economie.

Tematic s-a optat pentru încadrarea cercetării economice în cele mai noi preocupări

de cunoaştere şi înţelegere a societăţii contemporane care începând cu a doua jumătate

a secolului XX au dobândit o semnificaţie aparte, întrucât pot crea orientări spre

orizonturi greu de descifrat. Mai ales că evoluţiile economice şi sociale din ultimele

decenii marchează trecerea către o societate deschisă în care acţionează şi coexistă

diferite structuri care necesită o extindere a cooperării, individ-stat-societate. În

consecinţă, în preocuparea de cunoaştere factorială a restructurării societăţii

contemporane se includ noile abordări ale mediului economic, respectiv de studiere a

problematicii elementelor generative ale înnoirii sociale.234 Pentru cunoaşterea şi

înţelegerea dinamicii sociale, în mod firesc se acordă o semnificaţie deosebită

comportamentului uman care este asociat cu o stare psihică în cadrul căreia alături de un

anumit flux mental de selecţie şi concentrare asupra unor acţiuni, există influenţa

înclinaţiilor naturale şi cu deosebire a inconştientului / subconştientului. Această opţiune

pentru psihanaliză se reflectă în cercetările marelui epistemolog Gaston Bachelard care

alături de gândirea raţională şi bogăţia experienţei degajă contribuţia imaginaţiei legată

de natura psihicului. Manifestându-se o înclinaţie către subiectivizarea societăţii, se

admite ascensiunea influenţei spiritului uman drept explicaţie coerentă a realului.

Răspunsul acesta la cerinţele de cunoaştere a comportamentului individual şi a incidenţei

sociale a acestuia, reflectă încadrarea cercetării economice în filosofia psihismului în

condiţiile edificării unei societăţi puternic culturalizate şi informatizate.

În ce ne priveşte trebuie să acordăm o atenţie deosebită particularităţilor şi limitelor

demersului ştiinţific în economie. R. Heilbroner aprecia că ştiinţa economică este o cale

foarte bună de acces pentru cunoaşterea lumii; dar în acest sens trebuie reconsiderate o

233 T.V. Sen, A. “Un nouveau modèl économique, development, justice et liberté”, Odile Jacob, Paris, 2000 234 Zafirovski Milan, “Economic Sociology in Retrospect and Prospect in Search of the Identity within economics and sociology”, The American Journal of Economics and Sociology, No. 4, 1999

166

Page 167: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

serie de chestiuni fundamentale în ceea ce priveşte relaţia dintre ştiinţa economică,

comportamentul individual, judecăţile de valoare şi metodele ştiinţifice. În opinia sa,

multiplicarea modalităţilor ştiinţifice pentru cunoaşterea economiei, de pildă introducerea

modelelor funcţionale ale economiei nu poate încă să includă domenii importante în plan

social, mai ales în ce priveşte comportamentul individual şi a contribuţiei valorilor

subiective.

Cercetarea economiei în opinia sa trebuie să includă nu doar ce există dar şi ceea ce

dorim să se realizeze. Astfel, această abordare implică promovarea neutralităţii vis-a-vis

de sistemul de valori drept condiţie a conţinutului ştiinţific al studiilor; şi aceasta pentru

că economiştii trebuie să fie într-o relaţie fundamental diferită de cea a cercetării în

ştiinţele naturii. Dar M. Heilbroner insistă pentru evitarea unei atitudini subiective pentru

că rezultatele cercetării trebuie să conţină interpretări pe baza judecăţilor de valoare ale

raţionamentului şi evaluărilor matematice. Totodată, prin cercetarea economică,

depăşindu-se estimările statistice trebuie să se explice rezultatele pornindu-se de la

natura factorilor de influenţă. De aici, în opinia sa, deosebirea dintre un economist şi un

specialist în ştiinţele naturii constă în faptul că în ştiinţele sociale există conştiinţă ce

influenţează cunoaşterea şi evaluarea printr-o anumită voinţă. Pentru că, susţine autorul,

în acţiunile umane există un element de intenţionalitate, respectiv interes. Deci trebuie

concluzionat că în lumea economică şi socială evenimentele nu sunt simple interacţiuni

ale forţelor ci şi confruntări de voinţă. Comportamentele posedă astfel elemente

intenţionate care fac relativă orice predicţie a comportamentului economic ce poate fi

influenţat subiectiv. Aceste caracteristici ale mediului economic acceptate în rândul

specialiştilor arată că în materie de producţie, fluctuaţii bursiere, evoluţia preţurilor, a

cursului de schimb şi variaţiile consumului nu se pot face calcule doar pe baza

regularităţilor comportamentului235.

În concluzie se insistă că acest raport specific între observarea faptelor şi rezultate

necesită cunoaşterea întregului mediu social. Un exemplu pe această linie îl reprezintă

relaţia specifică psihologie – economie – sociologie. Pentru a nu se exacerba aceste

specificităţi unii economişti demonstrează că datorită progresului ştiinţific, obiectivitatea

nu este exclusă. De aceea, teoria generală a comportamentului economic are o

interpretare specifică, întrucât economiştii nu pot face abstracţie de relaţia economic –

politic şi mai ales de cea economie – societate, deoarece libertatea opţiunii reflectă un

punct de vedere personal236.

Acest exemplu analitic explică de ce ştiinţa economică este considerată neutră.

Desigur această apreciere sta la baza emancipării gândirii economice. Oamenii de ştiinţă

susţin că într-adevăr este necesară îmbinarea între teoria şi practica economică. Ca

exemplu, se demonstrează că de pildă creşterea economică nu are doar un aspect pur

economic ci şi o componentă socială şi culturală. Din acest punct de vedere o creştere

235 Gary Becker, “Comportamentul uman – o abordare economică”, editura All, Bucureşti, 1998236 Milton Friedman, Rose Friedman “Liber să alegi - un punct de vedere personal”, Editura All, Bucureşti, 1998

167

Page 168: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

„decentă” presupune obţinerea unei mai mari justiţii sociale respectiv ignorarea

preferinţelor individuale în favoarea opţiunilor colective. Oportunitatea acestor abordări

complexe este evidentă întrucât începând cu anii ’90 tendinţele de încetinire a evoluţiei

economiei au generat preocupări de îmbunătăţire a teoriei şi metodologiei aplicate.

Această realitate a cunoaşterii economiei a derivat din realizările conceptuale şi

metodologice ale gândirii economice.

12.2. Crearea şi evoluţia gândirii economice – reflexe ale abordărilor doctrinare

Determinarea analitică a societăţii include economia drept factor primordial în

stabilirea valorilor şi a comportamentelor individuale. De aceea în condiţiile în care

economia reprezintă o cerinţă - suport a satisfacerii nevoilor vitale, cunoaşterea stării

funcţionării şi a rezultatelor din acest domeniu a generat preocupări de studiere

conceptual doctrinară a societăţii.

Abordările teoretice şi metodologice ale economiei s-au realizat prin demersul

evolutiv al ştiinţei economice drept ansamblu al cunoaşterii, explicării, interpretării şi

aplicării soluţiilor pentru acoperirea necesităţilor comunităţii sociale. Astfel dacă prin

ştiinţă în general înţelegem un ansamblu sistematizat de cunoştinţe asupra naturii şi

societăţii, ştiinţa economică este de ordin social cu statutul de sine stătător, respectiv o

disciplină autonomă cu obiective, obiect de studiu şi metodologie proprii necesar

reflectate într-o utilitate specifică237.

În primul rând, întrucât prin economie se desemnează ansamblul activităţilor ce

reprezintă acţiunile oamenilor pentru satisfacerea trebuinţelor vitale. Operaţiunile

economice reprezintă deci un răspuns la problema fundamentală cu care se confruntă

orice societate umană: satisfacerea nevoilor comunităţii în condiţiile rarităţii resurselor. În

consecinţă relaţia pozitivă nevoi – resurse a devenit o cerinţă obiectivă. Deci

complexitatea, amploarea şi semnificaţia deosebită a economiei rezultă din faptul că se

realizează de oameni şi pentru oameni, activităţile economice fiind acţiuni pentru

subzistenţă respectiv pentru menţinerea vieţii. De unde şi expresia: „ca să trăim trebuie

să consumam, iar ca să consumăm trebuie să producem”, pentru că „după cum o

societate nu poate exista fără să consume, aceasta inerent nu poate înceta să producă”.

Pentru orice societate raportul nevoi / resurse creează mediul economic şi social, gradul

de civilizaţie fiind determinat în primul rând de nivelul acoperirii cerinţelor de trai.

Optimizarea rezultatelor în economie prin folosirea alternativă a resurselor depinde

direct de organizarea, gestiunea şi conducerea activităţilor; de exemplu: ce, cum şi

pentru cine să se producă în vederea satisfacerii trebuinţelor societăţii. Economia fiind

realizată de oameni şi pentru oameni se explică necesitatea unui raport specific între

237 Daniel M. Hausman, „Filosofia ştiinţei economice”, Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

168

Page 169: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

exactitate şi subiectivitate, fiecare acţionând conform unui raţionament dar şi după

dorinţele şi înclinaţiile proprii.

Recunoscând anumite limite ale cunoaşterii şi imposibilitatea experimentării unor

soluţii practice este de menţionat că prin ştiinţa economică s-au dezvoltat legături cu alte

ştiinţe: drept, istorie, sociologie, geografie, politologie, antropologie, psihologie, şi se

împrumută concepte şi metode din ştiinţele naturii, fizică, biologie, chimie precum şi din

matematică, econometrie. Astfel economia ca ştiinţă realizată de mai bine de două sute

de ani, este în continuă diversificare creându-se chiar ramuri autonome. Aşa cum afirma

economistul american Paul. A. Samuelson (..) 238, laureat al premiului Nobel pentru

economie: „ştiinţa economică studiază felul în care oamenii şi societatea, utilizând sau nu

moneda decid să folosească resursele productive rare sau limitate, în vederea producerii

de mărfuri şi realizării de servicii variate şi precum şi modul în care acestea sunt

repartizate între membrii societăţii în vederea consumului prezent sau viitor”.

Cunoaşterea complexităţii mediului economic presupune şi o analiză doctrinară

respectiv a construcţiilor teoretice şi a elementelor de filosofie socială ca şi a cadrului

instituţional – operaţional care au jalonat perfecţionat şi dezvoltat ştiinţa economică239.

Analiza principalelor curente din gândirea economică în fapt a orientărilor teoretice

din diversele perioade istorice şi detaliat a operelor celor mai reprezentative personalităţi

din acest domeniu, lărgeşte orizontul de cunoaştere şi înţelegere adecvată a economiei

moderne. Fără îndoială, de-a lungul timpului aceste preocupări au contribuit la crearea şi

îmbogăţirea culturii economice, inclusiv în sensul capacităţii de analiză a realităţilor.

Drept suport al cunoaşterii societăţii moderne, cercetările şi studiile de acest fel

reprezintă doctrine adică un ansamblu de interpretări, opinii şi teze referitoare la sistemul

economic.

Situându-se la confluenţa dintre economic, social şi politic, gândirea economică

include curente şi şcoli, respectiv grupări în jurul unor idei directoare pentru promovarea

unor interpretări teoretice, fiecare şcoală doctrinară cultivând anumite interese din

societate240.

Încă din perioada de formare şi afirmare a economiei politice ca ştiinţă s-au constituit

anumite şcoli doctrinare. Ştiinţa economică s-a format progresiv ca urmare a

contribuţiilor a numeroşi autori. Aceştia pot fi situaţi pe o linie care are la origine

liberalismul clasic sau economia politică clasică de la sfărşitul secolului al XVIII-lea,

continuând cu completări şi noi abordări teoretice inclusiv de pe poziţia socială şi

naţională (socialismul utopic, romantismul, naţionalismul economic şi marxismul) şi

încheind cu completările neoclasice, keynesiste şi altele de tipul teoriei anticipaţiilor

raţionale şi a reglării. Desigur aplicarea acestor doctrine nu a generat un ansamblu unic

de politici dar a lărgit orizontul perceperii şi înţelegerii societăţii.

238 P.A. Samuelson, “Economics – an Introductory Analysis”, Mc Graw – Hill Book Company, 1967239 Martin Heilbroner, “Filosofia lucrurilor pământeşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995240 Lionel Robbins, Steven G. Medena (Editor), Warren J. Samuels (Editor), William J. Baumol “History of Economic Thought, Princeton University Press, 2000

169

Page 170: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

În ceea ce priveşte cunoaşterea, înţelegerea şi modul de acţiune în societatea

contemporană este necesară şi utilă studierea gândirii economice din perspectivă

istorică. De altfel, prezentarea cronologică a evoluţiei gândirii economice reprezintă o

obligaţie de onestitate intelectuală. Ca emanaţie a unor şcoli si curente de idei, ştiinţa

economică reflectă un model de abordare teoretică a sistemului economic pe care s-a

bazat activ una sau mai multe generaţii de economişti. Actualmente o multitudine de

specialişti în teorie şi metodologie consideră că sunt necesare noi analize şi idei întrucât

după cum relevă istoria gândirii economice, economia politică a constituit întotdeauna un

efort de teoretizare pentru a se stăpâni problemele concrete. Aceste eforturi au fost şi

sunt legate de viziunile şi interesele politice ale persoanelor şi ale grupurilor socio-

profesionale241.

Naşterea şi dezvoltarea gândirii economice a fost marcată de curentul mercantilist

şi şcoala fiziocrată din perioada secolelor XVI – XVIII. Depăşind-se dependenţa de

anumite concepţii filosofice, religioase, etice şi juridice a abordărilor din Grecia şi Roma

antică precum şi ale celor din Evul Mediu, aceste curente de gândire au marcat afirmarea

reflecţiei economice ca un domeniu independent al cunoaşterii. Din punct de vedere

istoric, curentul mercantilist şi şcoala fiziocrată sunt considerate ca apaţinînd stadiului

preştiinţific al gândirii economice.

Reprezentanţii curentului mercantilist, John Locke şi William Petty, au constituit prin

studiile lor punctul de pornire al analizei economice ca domeniu independent de

cunoaştere.

Ca principal curent de idei economice din perioada secolelor XVI – XVIII în care s-a

dezvoltat capitalismul comercial şi industrial, mercantilismul s-a remarcat prin stabilirea

unor reguli de politică economică menite să creeze un excedent al exporturilor faţă de

importuri. Drept urmare a descoperirilor geografice şi a creării unor state centralizate a

apărut necesitatea extinderii economiei de schimb şi dezvoltarea relaţiilor externe.

Principul de bază al acestei perioade era maximizarea puterii economice şi a bogăţiei prin

acumularea permanentă de metale preţioase. Acest principiu mai este cunoscut ca regula

chryso-hedonică, respectiv dorinţa de putere şi bogăţie ca sursă a prosperităţii unei ţări.

Din mercantilism s-au dezvoltat bullionismul şi curentele industrial, comercial şi fiduciar.

De pildă John Law este cel care a fundamentat crearea bancnotei. Astfel variantele

mercantiliste de studiu rămân interesante şi utile chiar şi pentru dezvoltarea economiei

actuale.

Pentru interpretarea doctrinară a acţiunilor economice, o utilitate evidentă a avut-o

Şcoala Fiziocrată de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Depăşind considerentele de natură

etnică şi politică adepţii acestei şcoli au promovat liberalismul economic. Aceştia au

considerat că avuţia este reprezentată de cantitatea de bunuri consumabile produse de

societate. De aici şi conceptul de muncă productivă care susţine ordinea naturală. În

acest context, fiziocraţii susţin că agricultura este singura producătoare de bogăţie

241 Mark Blaugh, “Teoria economica in retrospectiva”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.

170

Page 171: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

naturală. Liderul şcolii fiziocrate, François Quesnay a relevat prin lucrarea sa „Tabloul

economic” utilitatea cunoaşterii economiei în ansamblul ei. Bazându-se pe filosofia deistă

el susţinea că universul este ordonat şi că deţine legi irevocabile care pot fi descoperite

prin raţionament şi sunt exprimate prin trei principii: proprietate, libertate, autoritate.

Conform acestor principii se introduc trei noţiuni importante care îşi păstrează încă

actualitatea:

legea în economie este considerată un factor natural;

venitul net este rezultatul repartiţiei; se creează numai în agricultură şi

datorită fecundităţii solului bogăţia creată este mai mare decât cea

consumată;

fluxul economic de la producţie, circulaţie şi repartiţie a venitului naţional

creează un echilibru static asigurând satisfacerea cerinţelor celor trei clase:

fermieri, proprietari de pământ şi comercianţi (clasa sterilă).

Francois Quesnay a teoretizat pentru prima dată circulaţia bunurilor economice şi

crearea venitului naţional; de aici şi abordarea economiei în termenii cantităţilor globale

ceea ce îl plasează între precursorii celor două şcoli clasice engleză şi franceză ca şi al lui

J.M. Keynes.

Ştiinţa economică propriu-zisă a apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea prin

fundamentarea doctrinară a dezvoltării economiei moderne. Astfel cu peste două secole

în urmă sistemul ştiinţelor se îmbogăţea cu economia politică clasică, care reprezenta

liberalismul, o doctrină care susţine caracterul fundamental al libertăţii individuale în

domeniile economic social şi politic, adică autonomia şi libera iniţiativă a indivizilor în

organizarea propriei lor existenţe pe baza dreptului natural. Liberalismul economic

presupune limitarea puterii politice prin divizarea acţiunilor şi stabilirea domeniilor în care

nu se poate interveni, ţinând seama de reacţiile mediului economic. Această analiză s-a

dezvoltat şi diversificat continuu până în prezent.

Economia politică clasică242, bazată pe liberalism, reprezintă o doctrină prin care se

susţine caracterul fundamental al libertăţii individuale adică autonomia şi libera iniţiativă

în organizarea propriei existenţe; liberi şi responsabili, oamenii trebuie să decidă ei înşişi

242 Îi denumim clasici pe creatorii ştiinţei economice deoarece lucrările lor reprezintă un model de

cunoaştere, analiză, înţelegere şi interpretare a realităţilor. Aceştia sunt grupaţi în două şcoli europene:

- şcoala clasică engleză creată de Adam Smith (1723 – 1790), Thomas Robert Malthus (1766 – 1834), David

Ricardo (1772 – 1823), John Stuart Mill (1806 – 1873);

curentul clasic francez creat de Jean Baptiste Say (1767 – 1832), Frederic Bastiat (1801 – 1850), Michel

Chevalier (1806 – 1879), B. Charles Dunoyer (1782 – 1862).

Alături de aceştia trebuie menţionat Charles Henry Carey (1793 – 1879) – care în cartea sa „Armonia

intereselor” face o comparaţie între capitalismul liberului schimb numit de el „sistemul englez” şi capitalismul

dezvoltării prin protecţie tarifară şi intervenţia guvernului pentru încurajarea producţiei , numit de el „sistemul

american”.

171

Page 172: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

asupra acţiunilor lor. De aici şi limitarea puterii politice prin stabilirea domeniilor în care

nu se poate interveni în contextul răspunsurilor diferite ale mediului economic şi politic243

Putem constata la clasicii economiei politice abordarea cu precădere din perspectivă

ştiinţifică şi mai puţin din cea etică sau politică. În acest context ordinea economică se

bazează pe ordinea naturală şi socială. Liberalismul respinge intervenţia statului în

economie considerînd că echilibrul apare în mod natural pe baza evoluţiei cererii şi

ofertei.

Evoluţia economiei în secolul XIX, după perioada în care au fost elaborate teoriile

economiei clasice, a dus pe de o parte la dezvoltarea liberalismului, iar pe de altă parte la

contestarea acestuia în urma crizelor economice. În plan teoretic aceste reacţii critice au

fost din perspectivă socială (teoria proprietăţilor mici şi mijlocii, socialismul utopic şi

marxismul), din perspectivă naţională şi din perspectivă metodologică în teoriile

neoclasice şi keynesiste.

Prima dintre aceste reacţii a fost aceea care se defineşte a fi socială, pentru că a

acordat prioritate problemelor economice cu efecte asupra întregii societăţi.

Unul dintre teoreticienii care au contestat clasicismul şi a marcat o nouă interpretare

a domeniului economic, Sismon de Sismondi (1773 – 1842) – istoric şi economist

elveţian244. Ca fondator al teoriei proprietăţii mici şi mijlocii el a contestat virtuţile

absolute ale economiei liberale referindu-se la dificultăţile şi consecinţele negative ale

revoluţiei industriale, criticând optimismul industrialist şi teza funcţionării echilibrate şi în

folosul tuturor a economiei. Împărţind societatea în două clase sociale (proprietari şi

muncitori) a încercat să găsească remedii în afara automatismelor impersonale printr-un

intervenţionism conştient şi ajustat la problemele sociale.

Alţi critici din această grupare intelectuală s-au transformat în adevăraţi contestatari

şi au propus să se acţioneze împotriva societăţii liberale, pentru crearea unei noi societăţi

prefigurând principalele componente ale acesteia. Este vorba de un curent socialist

denumit „socialismul utopic”, mişcare de idei ce propunea înlocuirea proprietăţii private

cel puţin pentru anumite bunuri, cu proprietatea colectivă sau socială. Germenii acestei

mişcări pe care îi găsim în ideile filosofice din secolul al XVIII-lea şi ale revoluţiei franceze

au contribuit la formarea unui grup susţinător al construcţiei socialismului.

243Contribuţia lui Adam Smith se leagă de cercetări asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţionale respectiv

producţia, munca, echilibrul preţurilor („mâna invizibilă”), repartiţia veniturilor, considerând dezvoltarea

economică un suport al satisfacerii intereselor individuale şi generale ; David Ricardo a dezoltat teoria valorii,

teoria repartiţiei, politica economică, teoria „avantajelor comparative” şi teoria evoluţiei economiei ;Thomas R.

Malthus (iniţiatorul demografiei) a studiat cu precădere populaţia şi crizele economice, oferind sugestii de

politici de prevenire a acestora. John Stuart Mill a analizat principiile şi logica economiei politice precum şi

politica economică şi schimburile internaţionale. Jean Baptiste Say s-a preocupat de resorturile comerţului

(„legea debuşeelor”), rolul întreprinzătorului şi de puterea de cumpărare.

244 S-a remarcat prin cele două lucrări: „Noi principii de economie politică” (1819) şi „Studii de economie politică” (1837).

172

Page 173: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Caracterizându-se printr-o abordare mai mult filosofică, acest curent de idei

reprezentat de Saint-Simon, Charles Fourier, Robert Owen şi Pierre Joseph Proudhon nu

putea fi implementat în lipsa condiţiilor adecvate perioadei respective. Propunându-se

susbstituirea proprietăţii private cu una colectivă sau socială, pentru crearea unei

societăţi tip „asociere universală” bazată pe o producţie industrială şi ierarhizată pe

funcţii s-a fundamentat doctrinar o nouă posibilă opţiune de construcţie a societăţii

moderne. Aceştia considerau că realizarea acestei economii se baza pe producţie, ştiinţă,

industrie şi intervenţia statului. Aceste abordări doctrinare îşi păstrează încă actualitatea.

În istoria doctrinelor economice, marxismul şi reformismul sunt interesante având

în vedere reacţiile critice ale acestora faţă de liberalism.

Marxismul a reprezentat o reacţie critică la realităţile economice de pe poziţii sociale.

Karl Marx şi Friedrich Engels sunt exponenţii curentului marxist în economie şi în ciuda

originii lor burgheze au fost adepţii mişcărilor revoluţionare muncitoreşti. Marxismul a

apărut în perioada în care metodele, conceptele şi soluţiile economiştilor clasici erau

supuse unor critici radicale. În consecinţă acest curent de gândire a dus la crearea unei

noi doctrine economice. Deşi a fost puternic influenţat de filosofia hegeliană, Marx a

respins idealismul acesteia, preluând şi folosind doar metoda dialectică. Analiza marxistă

a apărut în condiţiile în care economică de la mijlocul secolului al XIX-lea era confruntată

cu o serie de probleme economico-sociale importante, legate de industrializarea unor ţări

europene. Anglia cunoscuse deja o criză economică între anii 1812-1815. Astfel teoria

clasică era pusă în discuţie întrucât aplicarea acesteia în economie a dus la crize

recurente şi şomaj. Astfel s-a ajuns la contestarea legilor naturale pozitive şi permanente

inclusiv a instituţiilor liberale. Având rădăcini în filosofia germană, socialismul utopic şi

economia politică a clasicilor, marxismul a introdus noi concepte cum ar fi: forţele de

producţie, relaţiile economice, teoria valorii-muncă, teoria profitului, teoria preţurilor şi

teoria monedei. Marx a elaborat teza societăţii burgheze aflate în antiteză cu proletariatul

şi a teoretizat apariţia comunismului.

Pentru Hegel ideea era elementul suprem care influenţează societatea; pentru Marx

viaţa social-politică este condiţionată de modul de producţie al mijloacelor de existenţă.

Acest materialism istoric a fost folosit de el pentru a pune bazele unei teorii a evoluţiei

sociale. Marx a susţinut că modificarea continuă a modului de producţie şi de schimb

făcea ca relaţiile sociale şi structura politică existentă corespunzătoarea bazei materiale

anterioare să se învechească astfel încât devine inevitabilă o epocă de revoluţie socială.

Economia politică clasică a dominat gândirea economică aproape trei secole fiind

permanent completată inclusiv prin revizuiri analitice. Mulţi economişti au elaborat

amendamente introducând un aparat teoretic şi metodologic nou astfel apărând

neoclasicismul. În prezent orientarea neoclasică are o poziţie doctrinară deosebită

dominând politicile economice din ţările occidentale şi S.U.A. Autorii denumiţi neoclasici,

pornind de la aprecierile din gîndirea clasică au creat instrumente noi de analiză definind

173

Page 174: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

noi legi economice. Astfel, spre deosebire de clasici care se bazau pe o viziune dinamică

pe termen lung a sistemului economic, obiectul esenţial al studiilor neoclasice este

alocarea optimă a resurselor rare într-un cadru static.

În abordarea gândirii neoclasice se disting două etape: cea realizată de fondatori care

se numesc şi marginalişti şi cea a unor curente ulterioare de gândire derivate din teoria

marginalistă.

Teoriile clasice au fost îmbogăţite începând cu anii 1870 cu noţiunea de utilitate

marginală descoperită simultan în trei ţări diferite de Stanley Jevons în Anglia, Leon

Walras in Franţa şi Carl Menger în Austria. Marginaliştii au avut ca punct de plecare în

analiza economică funcţia de utilitate. Valoarea lucrurilor depinde pentru ei nu de

valoarea costurilor de producţie ci de utilitatea lor. Potrivit marginaliştilor valoarea unui

bun este stabilită de consumator. Pentru ei individul raţional urmăreşte şi caută prin

decizia sa de cumpărare să-şi satisfacă o maximă dorinţă. El urmăreşte să-şi maximizeze

utilitatea achiziţiilor sale. Utilitatea apare deci ca fundament al valorii bunurilor. Astfel, nu

cantitatea totală a unui bun este considerată utilă ci utilitatea ultimei părţi din acel

produs care este posibil să fie achiziţionat într-o lume în care resursele sunt rare.

Utilitatea ultimei părţi dintr-un produs sau utilitatea adiţională este denumită astfel

utilitatea marginală.

Curente derivate din marginalism. Trei curente principale sunt derivate din

marginalism şi sunt reprezentate de : şcoala de la Lausanne, şcoala de la Viena, şcoala

de la Cambridge245. Trei din autorii menţionaţi ne reţin atenţia: A. Marshall, L. Walras şi I.

Fischer care au fundamentat cele trei etape de echilibrare a preţului246.

După anii 1920 a apărut o nouă teorie neoclasică denumită „neoclasicismul postbelic”

care are următoarele caracteristici principale:

politica economică este abordată ca ştiinţă a opţiunilor eficiente pe baza

analizei marginale;

245 Scoala de la Lausanne fondată de L. Walras (1834-1910) şi Vilfredo Pareto (1848-1923). Aceşti au definitivat

conceptul utilităţii marginale; Scoala de la Viena reprezentata de F. von Böhm-Bawerk (1851-1914), F von

Wieser (1851-1926) , (Hans Mayer, F. Hayek, Haberber, I. Fischer şi O. Morgenstern) a dezvoltat teoria calcului

economic şi a ăcut apologia sistemului liberal; Scoala de la Cambridge fondată de Alfred Marshall (1842-1924).

246 Prin teoria echilibrului parţial A. Marshall defineşte preţul de echilbru de pe piaţă ca fiind preţul de

întâlnire a cererii şi ofertei bunurilor respective. Prin teoria echilibrului general, L. Walras a completat analiza lui

Marshall. El a stabilit că sistemul general de preţuri nu este decât consecinţa interdependenţei dintre dele două

pieţe: piaţa producţiei şi piaţa serviciilor. Intredependenţa dintre ele două pieţe a condus la formularea unei

teorii funcţionale a preţurilor şi a echilibrului general. I. Fischer a dezvoltat teoria monetară demonstrând că

nivelul general al preţurilor depinde şi de cantitatea de monedă aflată în circulaţie.

174

Page 175: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

ţinta analizei economice este individul;

asigurarea echilibrului economic este unul din principalele criterii ale

dezvoltării

politica de repartiţie a venitului naţional conduce la o folosire eficientă a

forţelor şi mijloacelor de creştere a economiei.

Neoliberalismul economic este o abordare liberală care reflectă ideea controlului

autorităţii publice asupra economiei. Principalii teoreticieni ai acestui curent economic au

fost Jacques Rueff, Maurice Alais şi Daniel Villeg. Teoria economică neoliberală consideră

că nu există pe piaţă o competiţie pură. Pentru neoliberali dezvoltarea economiei de piaţă

se bazează îndeosebi pe stabilitatea monetară şi echilibrul bugetar.

Şcoala americană a neoliberalismului are ca reprezentant pe J.B. Clark autor al teoriei

productivităţii marginale a factorilor de producţie. Productivitatea marginală a fost

definită ca un raport între creşterea producţiei şi creşterea factorilor de producţie.

Keynesismul, cunoscut ca o doctrină a pieţei dirijate are drept fondator pe John

Maynard Keynes (1883-1946) de origine engleză şi care a aparţinut universităţii

Cambridge. El a fost un economist realist atât în teorie cât şi în practică în contrast cu

idealiştii care aşteptau consolidarea economiei private prin abandonarea sistemului

integral al laissez-faire-ului, fiind în acelaşi timp şi un puternic oponent al socialismului. În

consecinţă ele a fost creatorul unui nou sistem de gândire economică. Keynes247 a fost

mai mult decât un universitar, un om de acţiune care a urmărit îndeaproape afacerile în

domeniul financiar, speculaţiile la bursă, şi a condus a o companie de asigurări acţionând

practic la nivel naţional şi internaţional. Instituţional, a fost guvernatorul Băncii Angliei,

conducătorul delegaţiei britanice la Bretton Woods (1944) în cursul căreia s-a organizat

sistemul monetar internaţional. Din punct de vedere ştiinţific este fondatorul economiei

de piaţă dirijate, rămânând însă un liberal realist dar şi un oponent al socialismului.

12.3. Fundamente teoretice posibile ale creării şi funcţionării economiei

moderne

Cunoaşterea diversităţii economiei contemporane în contextul globalizării bazată pe

complementaritate reprezintă o problemă de fond în stabilirea opţiunii de progres

naţional. România ca şi alte ţări se află în faţa cerinţei de a traversa o fază de

transformări radicale în toate domeniile vieţii politice sociale şi economice. Pentru că,

este vorba nu numai de redresarea şi demararea dezvoltării economiei ci şi de

schimbarea radicală a sistemului economic într-o economie de piaţă comparabilă cu cele

existente în lume începând cu ultimele decenii postbelice.

De aceea, cunoaşterea sistemului economiei de piaţă pe plan conceptual, a modelelor

ce au inspirat schemele aflate la baza diverselor politici economice guvernamentale,

247 Lucrările cele mai importante ale lui Keynes ucrări deosebit de importante: „Consecinţele economice ale păcii” (1919); „Tratat asupra monedei” (1930); „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a monedei” (1936), lucrarea sa esenţială; „Cum să finanţăm războiul” (1940), prezintă tehnicile de luptă contra inflaţiei.

175

Page 176: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

reprezintă o problemă de fond în stabilirea strategiilor de structurare şi dezvoltare a

economiei naţionale. Evident nu se pune problema de a aplica ca atare un model teoretic

ci de a ne edifica şi în consecinţă de a repera acele principii, căi şi mijloace care să

favorizeze restructurarea sistemică a economiei în concordanţă cu posibilităţile şi

obiectivele necesare evoluţiilor ei viitoare.248

Experienţele est-europene din ultimii ani ne arată că strategiile de reformă diferă de

la o ţară la alta în pofida faptului că toate aceste ţări au în comun moştenirea sistemului

economic al planificării centralizate şi se confruntă în proporţii comparabile aproximativ

cu aceleaşi probleme de rezolvat.

Interpretările teoretice ale economiilor de piaţă sunt diversificate până în punctul în

care marile paradigme ale gândirii economice reprezintă într-un fel propria lor teorie a

economiei moderne249. Astfel putem desprinde mai multe modele teoretice de

economie de piaţă: modelul neoclasic, modelul keynesist, modelul instituţionalist,

modelul libertarian, modelul de ajustare şi corectare şi cu alte mecanisme decât

mecanismele pieţei, modelul economiei segmentate, modelul economiei reglate, modelul

dezechilibrelor inerente şi modelul noii macroeconomii clasice.

Existenţa mai multor sisteme conceptuale ale economiei de piaţă reflectă în fond

marile orientări din gândirea economică contemporană şi divizarea economiştilor între cei

ce susţin mecanismul pieţei ca unic mod de funcţionare optimă a economiei şi cei ce

insistă asupra insuficienţelor şi chiar asupra eşecurilor pieţei în general.

Totodată, diferenţierea acestor modele s-a produs pe fondul evoluţiei concepţiilor de

la semnalarea unor imperfecţiuni în funcţionarea pieţei ca reglator automat şi eficient al

economiei la recunoaşterea carenţelor uneori foarte grave ale acesteia, de la excluderea

absolutizantă a oricărei intervenţii a autorităţilor publice în viaţa economică la acceptarea

ei în sensul reabilitării pieţei şi eliminării obstacolelor din calea funcţionării acesteia.

Deşi în general aceste modele au reprezentat abstractizări ale unor experienţe din

trecut, totuşi putem aprecia că în ultimele decenii această diversificare conceptuală a fost

generată şi de confruntarea prin prisma realităţilor economice a efectelor scontate cu

cele reale în urma aplicării unor politici mai mult sau mai puţin specifice diverselor

concepte şi modalităţi de funcţionare a economiei moderne.

Dar în ciuda faptului că există concepţii diferite, adesea opuse, privind oportunitatea,

natura şi implicaţiile intervenţiei statului pe plan economic, în toate tipurile de economie

de piaţă se reflectă realizarea unui relativ consens între economişti cu privire la

acceptarea a cel puţin unei „intervenţii conforme”, adică respectându-se logica internă a

economiei private şi de liberă iniţiativă250.

Tocmai datorită acestor evoluţii, modelele de bază adică cel neoclasic şi cel keynesist

care de altfel au şi dominat politicile economice din ţările occidentale dezvoltate – şi nu

numai – în anii postbelici sunt denumite „modele standard”, iar cele izvorâte din

248 K.R. Popper, „În căutarea unei lumi mai bune”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998249 Friedrich A. Von Hayek, „Capitalismul şi istoricii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997250 Alvin Toffler, „Previziune şi premise”, Editura Antet, Bucureşti, 1999

176

Page 177: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

necesitatea găsirii unor soluţii la dezechilibrele disfuncţiile şi blocajele ce au caracterizat

numeroase economii începând cu anii ’80 şi în prezent (recesiune îndelungată, inflaţie şi

şomaj de niveluri ridicate, fluctuaţii numeroase ale cursurilor de schimb, creşteri

puternice ale ratelor dobânzii, mari deficite bugetare, comerciale şi ale balanţelor de plăţi

ş.a.m.d. ), „modele ale noii economii clasice” în sensul încercării de elaborare şi

reelaborare a unor concepte de sorginte neoclasică sau keynesistă pe baza unor ipoteze

adecvate îndepărtării tot mai mari a realităţilor de pieţele pur şi perfect concurenţionale.

Modelul neoclasic de piaţă reprezintă o sinteză a teoriilor neoclasice ce se

confundă mai bine de un secol cu economia politică. Depăşind curentul clasic conform

căruia mecanismul preţurilor este singurul proces care animă economia ce funcţionează

perfect, neoclasicismul se caracterizează prin cercetarea legilor de alocare optimă a

resurselor (mijloacelor) rare cu folosinţe alternative. La baza acestora stă concepţia

subiectivă respectiv individualismul metodologic. Subiectul constituie fundamentul

realităţilor, lumea exterioară neexistând decât prin percepţiile acestuia manifestate sub

forma satisfacţiei şi a utilităţii.

De aceea modelul neoclasic operează cu două concepte fundamentale, cel de agent

economic individual al cărui comportament este dominat de criteriul optimizării sub

anumite restricţii (care ţin fie de coordonatele propriei activităţi – de exemplu funcţia de

producţie – fie de termenii schimbului în cadrul sistemului economic global), şi cel de

piaţă, privită ca ansamblul deciziilor individuale, respectiv a raporturilor de schimb

ajustate până la punctul compatibilităţii reciproce a opţiunilor manifestate. De aici şi cele

două principii pilon: raţionalitatea comportamentelor individuale manifestată prin

optimizarea şi coordonarea comportamentelor individuale realizată prin operaţiunile de

piaţă.

În consecinţă acest model se carcaterizează prin respectarea strictă şi promovarea

proprietăţii private şi a liberei iniţiative în toate domeniile de activitate, în contextul

susţinerii posibilităţii evoluţiei dezvoltării echilibrate, folosirea deplină a resurselor,

inclusiv a forţei de muncă prin mecanismul automat al pieţei concurenţiale şi prin aportul

prioritar al ofertei. De aici accentul cade pe dinamica pieţei considerată o agregare a

nenumăratelor informaţii din economie ce exprimă echilibrul corespunzător optimului

Datorită gradului ridicat de abstractizare a naturii ipotezelor şi a metodologiilor se

apreciază că teoria neoclasică a avut o influenţă redusă asupra politicilor economice.

Acest fapt este dovedit de abordarea keynesistă construită ca interpretare antagonică

concepţiei neoclasice a echilibrului automat cu ocupare deplină ca rezultat al jocului

variabilelor fundamentale: comportamentul agenţilor, moneda, producţia, factorii de

producţie, etc. În unele cazuri, depărtarea sau răsturnarea unor principii nu a însemnat

decât o reconstrucţie a economiei clasice.

177

Page 178: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Modelul keynesist de economie de piaţă reprezintă o paradigmă dominantă

pentru că după apariţie nu s-a mai putut face abstracţie de dezvoltările teoretice ce îi

sunt specifice. Diversele abordări keynesiste au reprezentat în deceniile postbelice cadrul

de referinţă pentru teorericienii şi guvernanţii democraţiilor occidentale.

Justificând necesitatea acţiunilor economice ale statului, keynesismul a oferit nu

numai fundamentări teoretice dar şi recomandări pentru politicile economice postbelice,

multe dintre acestea fiind aplicate mai ales începând cu a doua treime a secolului trecut.

Particularităţile acestei mari orientări din gîndire economică sunt conturate de

elaborarea unei noi teorii economice – cu deosebire a unei teorii generale a echilibrului -

şi a unei noi politici economice de abordare a cererii ca factor explicativ al unei evoluţii

economice cu efecte sociale prin promovarea intervenţionismului în reglarea economiei şi

de corectare a mecanismelor pieţei, acţiuni menite să amelioreze funcţionarea sistemului

microeconomic prin abandonarea laissez faire-ului total.

Situându-se net pe poziţia primatului economiei private dar pornind de la ideea că

mecanismele clasice ale pieţei sunt insuficiente şi prezintă tot mai multe carenţe datorită

unor înclinaţii comportamentale, demersul ştiinţific keynesist susţine teza unui stat „actor

economic motor” complementar liberei iniţiative.

Acest model se caracterizează prin respingerea teoriei clasice şi neoclasice a

echilibrului economic automat cu ocupare deplină bazată pe legea debuşeelor,

mecanismul preţurilor şi neutralitatea monedei. De aceea explicarea echilibrului

economiei naţionale prin factori calitativi de ordin psihosocial şi cantitativ cum ar fi

mărimea veniturilor, masa monetară, rata dobânzii, etc. conduce la aprecierea acestuia

drept sumum al echilibrelor pe diverse pieţe ca efect al unor funcţii comportamentale

(înclinaţiile spre consum, investiţii şi economisire) urmare a trei decizii independente ale

întreprinzătorilor, consumatorilor şi a celor ce economisesc.

În plan structural prin redimensionarea comparativă a echilibrului global se

demonstrează nivelul mai ridicat al riscului de dezechilibru în industria bunurilor de

consum comparativ cu cel al bunurilor de echipamente unde mai mult sau mai puţin se

lucrează la comandă. De aici reformularea condiţiilor de echilibru pe piaţa bunurilor şi

serviciilor şi pe piaţa monedei prin analiza deosebită a funcţiei de lichiditate şi a

interdependenţei dintre real şi monetar.

Pluralitatea nivelelor de echilibru posibile pentru produs / venit sau ocupare, inclusiv

în situaţia subocupării forţei de muncă creează un suport necontestat al cerinţei

intervenţiei statului. În acest context este de apreciat abordarea analitică utilă şi astăzi a

şomajului drept un fenomen negativ izvorât nu din salarii prea mari ci datorită

insuficienţei investiţiilor şi / sau excesului de economisire. Includerea statului drept factor

major al funcţionării economiei, ca agent economic şi ca centru de decizie (în calitate de

autoritate publică), nu neapărat prin intermediul proprietăţii dar mai ales prin

influenţarea gestiunii cererii, relevă utilitatea unică a keynesismului. De altfel

178

Page 179: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

recunoaşterea caracterului imanent al dezechilibrelor datorate imperfecţiunilor crescânde

ale pieţei şi insuficienţei cererii efective a rămas o explicaţie valabilă şi astăzi.

Astfel, keynesismul s-a remarcat şi a rămas o contribuţie analitică la fundamentarea şi

justificarea politicilor macroeconomice prin noi concepte şi metodologii: existenţa unui

hiatus între economia individuală şi cea a grupului, anumite comportamente justificabile

la nivel micro sunt dăunătoare la nivel macroeconomic, inversarea ierarhiei clasice prin

acordarea priorităţii unui obiectiv socio-economic, asigurarea ocupării depline în ideea că

realizarea acestuia va antrena efecte economice pozitive (creşterea venitului,

prosperitate, ce nu sunt sacrificate imperativului monetar, al stabilităţii şi echilibrului

financiar, substituirea politicii de încurajare cu o politică de încurajare de cheltuieli private

de consum şi de investiţii ale statului, descurajarea tezaurizării şi aplicarea politicii fiscale

de redistribuire a veniturilor, abordarea mai suplă a echilibrului bugetar şi a etalonului

aur, scăderea ratei dobânzii pentru a se favoriza investiţiile şi ocuparea forţei de muncă,

liberalizarea pieţelor şi acceptarea deficitului bugetar, creşterea masei monetare în

circulaţie pentru efectul de venit al monedei, inflaţia nefiind un fenomen monetar ci unul

structural şi recomandarea unei politici comerciale de protecţie în cazul situaţiilor de criză

ş.a.m.d.

Drept caracteristică generală trebuie menţionat faptul că teoretic keynesismul

prezintă un model al unei economii cu fenomene de criză inerente( şomaj, inflaţie,

depresiune, rupturi structurale, etc.) imposibil de depăşit exclusiv prin terapeutică

microeconomică.

Keynesismul a fost şi rămâne o sursă de impulsionare pe plan conceptual şi practic

atât prin aspectele pozitive ale intuiţiilor remarcabile cât şi prin aspectele negative,

limitele şi erorile unor analize. De pildă promovarea regimului keynesist al gestiunii

cererii prin dezvoltarea sistemului securităţii sociale a asigurărilor de şomaj a consumului

de masă de către puterea publică, sindicate şi firme care au considerat veniturile

crescânde şi avantajele sociale suplimentare drept „costuri recuperabile” au dus la

stagflaţie ceea ce a generat o contrarevoluţie liberală, o ascensiune a unor noi variante

de abordări liberale: monetarismul, economia ofertei, anticipaţiile raţionale ş.a.m.d.

Modelul instituţionalist de economie de piaţă este teoretizat de o serie de

economişti care reproşând modelului neoclasic abstractizarea exagerată şi ipotezele

ireale, încearcă să introducă în teoria economică o doză mai mare de realism decât cel

permis de abordarea în termenii exclusivi ai pieţei. Astfel, în această abordare se

apreciază că „marile ipoteze” ale teoriei economice clasice: concurenţa perfectă,

hegemonia agentului economic, legea randamentelor descrescânde ş.a.m.d. sunt

dezminţite de realităţi.

Abordarea instituţionalistă îşi are rădăcinile nu numai în teoria economică dar şi în

istorie, sociologie şi ştiinţa juridică. De aceea se constată că dincolo de diversitatea

potenţială pentru anumite domenii din economie care în plan naţional pot crea o

179

Page 180: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

combinaţie eficientă, modelul neoclasic se caracterizează printr-o poziţie critică faţă de

anumite structuri constitutive şi funcţionale.

Sintetic se consideră că actualul model neoclasic se caracterizează printr-o poziţie

critică faţă de economia de piaţă a liberei întreprinderi concurenţiale. Motivaţiile acestor

aprecieri teoretice structurale ale actualei economii de piaţă derivă din funcţionarea

acesteia prin concurenţă imperfectă şi dominarea organizării şi gestiunii de către

managerii care alcătuiesc tehnostructura ce poate genera o putere economică fără

proprietate.

Nereflectându-se fenomenele şi procesele reale din ţările dezvoltate, dinamica

economică se apreciază drept rezultat al simplului joc al cererii şi ofertei şi a înclinaţiei

spre maximizarea profitului. În consecinţă este nerealistă aprecierea că deschiderea

frontierelor naţionale şi difuzarea generalizată a informaţiei îl împinge pe om într-un

câmp de influenţe sociale care depăşesc cadrul pieţei, a sistemului de puteri economice.

În consecinţă teza conform căreia instituţiile impun indivizilor restricţii care le limitează

raţionalitatea presupusă de modelul neoclasic nu este reală.

Analiza distribuirii puterii economice (de pildă între proprietar şi manager) în vederea

edificării corecte asupra caracteristicilor instituţionale se poate reflecta în accentuarea

rolului sindicatelor pe care nu-l consideră ca monopol al ofertei de muncă ci ca o instituţie

ce stabileşte nivelul salariului, a negocierilor colective, a gestiunii resurselor umane şi

atribuirii drepturilor individuale (dreptul la muncă, educaţie, protecţie).

Întrucât salariile nu sunt determinate la fel ca pe celelalte pieţe doar prin jocul ofertei

şi cererii, ele trebuie interpretate şi ca produs al acţiunii factorilor sociali, al forţelor

politice sau instituţionale, prin: stabilirea unor legături directe între funcţionarea

economiei de piaţă şi reglările instituţionale, inclusiv prin unele reguli de drept, într-un fel

a raportului dintre mecanismele pieţei şi mecanismele puterii (mai ales jocul regulilor

instituţionale) şi lansarea ideii necesităţii unui control asupra preţurilor, veniturilor sau a

unei coordonări suple chiar şi la scară mondială drept soluţii eficiente la o serie de

probleme cu care se confruntă economiile de piaţă naţionale şi economia mondială.

Fără a avea ecouri teoretice şi mai ales practice importante, căutând apropierea de

ştiinţe alăturate ştiinţei economice, mai ales sociologia şi dreptul, instituţionalismul a

constituit o sursă de inspiraţie pentru noi teorii cum ar fi „abordarea costurilor de

tranzacţie”, studiul organizaţiilor şi a opţiunii pentru un anumit tip de organizare, analiza

economică a dreptului ş.a.m.d.

Modelul libertarian de economie de piaţă este emanaţia unui grup de economişti

americani şi francezi de orientare conservatoare mai radicală în sensul situării pe o

poziţie de critică vehementă a oricărei încercări de dirijare a economiei. Această atitudine

e manifestarea neîncrederii extreme faţă de stat.

Trăsăturile marcante ale acestui model derivă din proclamarea libertăţii ca valoare

supremă pe plan economic şi social necesar a fi promovată prin drepturile individuale şi

180

Page 181: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

credinţa în capacitatea pieţei libere de a îndeplini optim şi perfect funcţiile de reglare

automată a economiei de alocare şi utilizare eficientă a resurselor.

Susţinându-se eficienţa mecanismelor concurenţiale ale cererii şi ofertei se

preconizează generalizarea acestora prin extindere şi în domenii care în mod tradiţional

rămâneau în afara lor, cum ar fi serviciile publice, viaţa politică, şi alte domenii care în

mod normal sunt foarte îndepărtate de calculul economic. Economia de piaţă libertariană

apare deci ca o economie în care se generalizează liberalizarea vieţii economice şi

sociale, orice intervenţie a statului determinând conform acestei abordări o reducere

dăunătoare a libertăţii de iniţiativă decizie şi acţiune.

Modelul economiei de piaţă cu mecanisme de ajustare şi corectare altele

decât mecanismele pieţei acţionând paralel cu aceasta.

Pornind de la faptul că ajustările dintre diversele procese economice prin intermediul

mecanismelor pieţei sunt din ce în ce mai puţin automate şi instantanee, iar atunci când

au loc ele provin după un proces de difuziune complicat, se fundamentează necesitatea

implementării unor mecanisme de ajustare şi corectare elaborate pentru toate nivelele

economiei. Aceste mecanisme elaborate reprezintă în fond strategiile, planurile firmei şi

practicile (convenţiile, contractele, etc.) grupurilor de agenţi economici, grupuri de

interese, politicile economice ale statului inclusiv programarea şi planificarea. Concepute

pe baza unor evaluări ex-ante prin scenarii ale posibilelor efecte economice şi sociale ale

mecanismelor de piaţă, acestea au menirea să micşoreze relativ riscul conjunctural

precum şi influenţarea producerii de efecte corespunzătoare unor cerinţe sociale. Pentru

acestă concepţie este relevantă de pildă abordarea planificării drept „studiu generalizat

al pieţei”, drept o pârghie mobilizatoare pentru activitatea economică. Ca o explicaţie

generală a apariţiei acestor mecanisme se apreciază că ele răspund necesităţii de

orientare şi informare a agenţilor economici de asigurare a unei coerenţe a deciziilor în

faţa incertitudinilor viitorului. Pe plan teoretic şi metodologic, în acest model găsim unele

variabile complementare prin includerea unor ipoteze privind factorul timp, rolul şi

efectele mecanismelor elaborate şi prioritatea celor trei componente a aparatului

reglator: preţurile, rata dobânzii, salariile şi consecinţele strategiilor interne faţă de

mediul internaţional.

Ceea ce este caracteristic acestui model de economie de piaţă este că mecanismele

de ajustare şi corectare nu se substituie pieţei ci sunt menite să favorizeze realizarea

funcţiilor acestora, economia funcţionând deopotrivă prin piaţă şi prin reguli şi

mecanisme determinate. În consecinţă, piaţa nu reprezintă decât unul din elementele de

echilibru global, „regulile colective”, jucând un rol esenţial în domeniile cu impact asupra

funcţionării economiei cum ar fi: regimul juridic al proprietăţii, efectele economice ale

regulilor de drept, forma şi intensitatea concurenţei, gestiunea monetară, convenţiile

salariale, inserţia în anumite organizaţii şi organisme regionale şi internaţionale.

181

Page 182: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Modelul economiei de piaţă segmentate este un model heterodox fundamentat

printr-o serie de teze preluate de la curentele radical şi instituţionalist ca şi ale şcolii

relaţiilor industriale.

În fond o sinteză a teoriilor amintite, acest model a început să fie elaborat în SUA în

anii ’60 prin analizele persistenţei şi extinderii sărăciei şi şomajului în ghetourile urbane în

pofida performanţelor de creştere şi dezvoltare a economiei postbelice şi a fost cristalizat

de o serie de economişti francezi după anii ’73-’74, ca o modalitate de analiză

macroeconomică a fenomenelor de criză, cu deosebire a şomajului, a inflaţiei şi a

inegalităţilor. Ca urmare, această schemă teoretică a fost aplicată ansamblului

economiiilor de piaţă dezvoltate.

Constatând îndepărtarea economiei actuale de modelul pieţei concurenţei pure şi

perfecte căreia i se atribuie calitatea de a fi “arhetipul pieţei”, teoreticienii acestui model

consideră că economiiile de piaţă dezvoltate se caracterizează prin segmentarea

sistemului productiv şi respectiv a pieţelor adică printr-o diferenţiere în interiorul

structurilor de altă natură decât cea izvorâtă de diviziunea socială a muncii. Existenţa

acestor segmente (două sau mai multe) a generat şi un alt mod de funcţionare a

economiei întrucât aceste diferenţeri sunt marcate de bariere specifice fiecărui segment

ceea ce împiedică fluxul şi mobilitatea necesare mecanismelor pieţei şi realizării funcţiilor

preţurilor. Demonstrarea acestor noi trăsături ale economiei de piaţă a pornit şi se

sprijină pe exemplul pieţei muncii domeniu în care se regăsesc cele mai semnificative

manifestări şi consecinţe ale segmentării. De pildă divizarea pieţei muncii în două sau trei

segmente arată că procesele de funcţionare diferă după fiecare segment, barierele

mobilităţii între acestea au o notă caracteristică şi în final diferenţierile sunt de natură

economică şi depind de structurile de referinţă ale sistemului productiv.

Într-o viziune dualistă, cu exemplificări europene, o economie segmentată cuprinde:

un sector central al marilor companii monopoliste şi un sector al micilor

întreprinderi supuse concurenţei, esenţialul constând în dependenţa puternică dintre cele

două sectoare;

o piaţă a muncii duală, fiecărui sector productiv corespunzându-i o piaţă a muncii

specifică după criterii variabile dar întotdeauna izolată de cealaltă piaţă datorită

barierelor de mobilitate;

Corespunzător acestei separări, sunt diferite posibilităţile de mobilitate ascendentă

(carieră), condiţiile de muncă, remuneraţia, organizarea salariaţilor pentru susţinerea

drepturilor lor ş.a.m.d.

Într-o altă schemă duală există:

un segment primar care oferă locuri de muncă stabile relativ bine plătite cu

condiţii de muncă bune cu posiblităţi mari de promovare;

un segment secundar în care săracii oraşelor au posibilităţi de lucru şi de trai

limitate, sunt reduşi la situaţia de şomeri sau atunci când li se oferă locuri de muncă

acestea sunt nesigure, puţin remunerate şi cu condiţii de lucru dure.

182

Page 183: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Din punctul de vedere al efectelor acestui gen de segmentare duală în grupuri

„favorizate” şi „grupuri inferiorizate” se susţine că are loc o primă discriminare înainte de

ocuparea locurilor de muncă din cauza ofertei excedentare şi o a doua discriminare,

salarială ce intervine după accesul la locurile de muncă.

În viziunea ternară, segmentarea conduce la o economie tripartită:

„economia centrului” respectiv un sector central „inima”, de departe cel mai

puternic sector din punctul de vedere al resurselor financiare. Întreprinderile centrului

sunt marile companii ce beneficiază de poziţii de monopol. Aici există o productivitate

forte, se obţin profituri înalte, capitalul productiv este utilizat intensiv şi sindicalizării

puternice îi corespunde o salarizare de nivel ridicat;

„economia periferică” respectiv un sector al „întreprinderilor periferice” economiei

naţionale. Aceste întreprinderi au caracteristici contrarii primului tip. Sunt de talie mică,

productivitatea şi profiturile sunt reduse, sindicalizarea este quasiabsentă, salariile sunt

mici. Angajaţii acestui sector reprezintă pătura laborioasă săracă;

„o economie nereglată” care include diverse forme neoficiale de activitate

clandestine, ilegale. Cunoscută şi sub denumirea de „economie subterană”, aceasta

reprezintă sectorul insecurităţii totale, funcţionează prin expediente contracte zilnice la

marginea sistemului tradiţional sau al muncii independente. Economiştii americani îl

consideră tipic pentru ghetourile negrilor din marile oraşe americane.

Geneza acestei segmentări tripartite este căutată în dezvoltarea istorică a sistemului

productiv ce provocat o diferenţiere pe piaţa muncii, a raportului de muncă din

întreprindere şi a politicilor patronale. Aspectul cel mai semnificativ al acestor evoluţii se

consideră a fi trecerea de la economia concurenţială la economia monopolurilor.

Din punctul de vedere al practicii trebuie menţionat că modelul economiei

segmentate a devenit nu numai o referinţă majoră a cercetărilor empirice asupra pieţei

muncii şi a inegalităţilor dintre categoriile de salariaţi ca şi asupra celor economice şi

sociale în general, ci şi un instrument de elaborare reformulare şi implementare a

politicilor de ocupare, salariale, sociale ş.a.m.d. mai ales că începând cu a doua jumătate

a anilor ’70 locurile de muncă precare şi / sau exterioare pieţei muncii s-au înmulţit rapid,

şomajul a crescut şi politicile sociale în vigoare concepute în timpul creşterii economice şi

în cadrul unei gestiuni a resurselor umane cu stabilizarea ocupării, deveniseră învechite şi

costisitoare. Aceste aplicaţii au fost favorizate de semnificaţia deosebită acordată pieţei

muncii – piesa fundamentală a demersului ştiinţific şi originilor economice ale segmentării

de transpunere a analizelor micro pe plan macroeconomic de verificare a unor ipoteze ca

şi de abordarea în paralel a procesului de muncă şi a politicilor de ocupare a efectelor de

întreprindere şi cel societal.

Firma ca unitate de decizie şi organizare, cu coerenţa ei internă şi diferenţierea faţă

de exterior este astfel plonjată în mediul economiei naţionale pe diverse planuri prin

legătura dintre opţiunea de organizare şi de alocare a mâinii de lucru şi consecinţele

asupra structurilor de pe piaţa muncii în general.

183

Page 184: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Modelul economiei reglate, înrudit cu modelul economiei segmentate printr-o serie

de ipoteze comune, sintetizează concluziile unor cercetări prin care se încearcă

explicarea şi fundamentarea unui nou mod de reglare a economiei. Ea funcţionează

printr-o paletă mai largă de mecanisme, derivate nu numai din structurile economice ci şi

din cele de ordin social şi instituţional. Astfel se conturează teoretic un nou tip de

economie „economia reglată” în care reproducţia socială este asigurată şi de alte

mecanisme decât cele bazate pe pieţele concurenţei pure sau imperfecte (monopoliste)

respectiv prin instituţionalizarea reglării raporturilor sociale.

În optica autorilor acestui model, noul mod de reglare bazat pe coexistenţa mai

multor genuri de mecanisme ce interacţionează în funcţionarea economiei, nu înseamnă

creşterea rolului statului ci îi rezervă acestuia doar rolul unei anumite coordonări

strategice a iniţiativelor descentralizate şi organizarea elaborării şi aplicării

reglementărilor în economie. În orice caz statul trebuie să fie un „reglator de gradul II” al

procedurilor ce privesc întreaga societate.

Pentru unele puncte de vedere, prin filiaţiune directă sau indirectă, constatăm o

injectare de referinţe keynesiste, instituţionaliste şi marxiste. Deşi ideea de reglare este

prezentă în anumite lucrări anglo-saxone, modelul economiei reglate aparţine net unor

economişti francezi, deoarece reprezintă o abordare sistemică acestei problematici,

departe de sensul de „regularizare a conjuncturii”, de până la ei. De fapt şcoala franceză

de reglare situează acest proces atât într-o perspectivă macroeconomică cât şi istorică.

Astfel reglarea este definită ca ansamblul modalităţilor prin care un sistem economic este

capabil să funcţioneze respectiv să se reproducă. De aceea din perspectiva istorică pot fi

stabilite diverse moduri de reglare independente în principal de mecanismele

fundamentale ce determină funcţionarea şi evoluţia sistemului.

Teoretic şi metodologic modelul economiei reglate se fundamentează pe analiza

raporturilor sociale abordate ca modalităţi tehnice, economice, sociale şi instituţionale ale

apropierii şi câteodată ale integrării sferelor şi agenţilor ofertei şi ai cererii. Accentul se

pune deci pe analiza unor domenii situate dincolo de comportamentul individual al

producătorilor sau consumatorilor, şi anume pe studiul grupurilor sociale, a relaţiilor

dintre ele, a relaţiilor acestora cu sistemul tehnic al producţiei şi reproducţiei economice.

Demersul ştiinţific începe prin analiza nivelului şi dimensiunilor diverselor categorii de

raporturi sociale. Apreciate drept cadru de acţiune al mecanismelor, se consideră

edificatoare formele lor de manifestare la două nivele: relaţiile dintre producători /

întreprinzători şi salariaţi (înglobate în noţiunea de raport salarial) şi relaţiile dintre

producători şi utilizatori / consumatori.

Stabilirea strategiei transformării şi dezvoltării economiei noastre ridică şi problema

adoptării unei paradigme care să favorizeze reforma şi alte obiective semnificative pentru

evoluţia viitoare a societăţii noastre.

184

Page 185: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Fără îndoială preluarea tale quale a unuia sau altuia dintre modele este exclusă cel

puţin de câteva motivaţii:

experienţa istorică ne arată că nicicând şi niciunde nu s-a aplicat şi nu se aplică un

model teoretic pur chiar dacă în mod variabil într-o perioadă sau alta predomină unele

principii, modalităţi de acţiune şi politici economice ce aparţin unui anumit sistem

conceptual;

aceste teoretizări ale unor realităţi economico-sociale diferă de cele din ţara

noastră; neoclasicii au teoretizat de obicei perioadele de ascensiune, descreştere şi

dezvoltare ale economiilor de piaţă;

keynesiştii s-au aflat pe poziţiile situaţiilor de criză, şomaj, depresiune, inflaţie într-

o economie dezvoltată, caracterizată prin insuficienţa cererii ş.a.m.d;

actualele condiţii, structurile productive, funcţionale, instituţionale şi configuraţiile

sociale din ţara noastră, rezultat al unor evoluţii de decenii nu pot constitui cadrul

necesar aplicării unui model ca atare.

De aceea cred că pentru noi nu se pune problema adoptării ci a adaptării combinate a

unor paradigme prin selectarea unor fundamente microeconomice şi a unor acţiuni

economice adecvate obiectivelor, condiţiilor şi localizării în timp a strategiei promovate.

Pare deci util ca în loc de a impune mai mult sau mai puţin forţat o anumită similitudine

să căutăm diferenţele dintre economia noastră şi premisele ipotezele modelelor, prin

prisma aprecierii că operaţionalitatea unor teorii este legată direct de particularităţile

fiecărei economii sau ale perioadei studiate. În această optică ar fi util să imaginăm un

model mai puţin nobil (tranşant neoclasic, neokeynesist, etc.) şi cu pretenţii mai modeste

(pe plan teoretic), în care să adaptăm principiile teoriei economice moderne indiferent de

filiaţiune şi aplicaţiile lor în economiile de piaţă actuale, la caracteristicile spaţiului nostru

economic, privit şi în context internaţional dar în concordanţă cu cerinţele fiecărei etape,

precis delimitate.

Un răspuns pozitiv la aceste considerente ar putea să-l dea opţiunea pentru un

neoliberalism moderat, adică modelul să nu reprezinte o abordare unanimă în favoarea

laissez-faire-ului, ci, mai ales o acceptare a unui intervenţionism corector, reglator,

selectiv şi raţional la diverse nivele, din partea unor organizaţii private şi mai ales din

partea statului.

Deci acordându-se prioritate economiei private şi mecanismelor ei, să completăm

schema de funcţionare (piaţa, concurenţa, preţurile, etc.) cu acţiunile statului – inclusiv

ca agent economic independent – ca şi cu cele instituţionale sau non-instituţionale ale

grupurilor sociale. Deşi s-ar părea că stabilirea obiectivului creării economiei de piaţă ne-

ar situa net pe poziţiile doctrinei liberale fără a avea idei preconcepute, apare mult mai

potrivit să ne situăm de parte noilor dezvoltări teoretice – în fond sinteze creatoare ale

unor concepte de sorginte neoclasică şi / sau keynesistă acceptând statul în proporţii

variabile şi cu obiective de raţionalitate economică şi socială, ca element component al

structurilor şi mecanismelor de funcţionare a economiei. Astfel, din dorinţa ruperii

185

Page 186: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

complete şi rapide cu trecutul am putea fi prinşi în mrejele liberalismului radical. Acest

curent al cărui exponent este F. von Hayek251 în sensul terminaţiilor operaţionale nu mai

este acceptat decât în cercuri restrânse şi aici datorită calităţilor lui intelectuale, în fapt

promovându-se variante neoclasice, cu multe amendamente considerate adecvate

problematicii economice şi sociale de astăzi. Mai mult, în ultimul deceniu, dogma liberului

schimb este pusă în discuţie şi în domeniul comerţului internaţional, prin argumentarea

necesităţii unei politici comerciale strategice care reprezintă altceva decât

protecţionismul. Aceasta pentru că, în ultimă instanţă, apărând virtuţile reglatoare

absolute ale pieţei şi manifestând o ostilitate fără nuanţe faţă de intervenţia statului,

acestă paradigmă pune în discuţie însuşi locul acţiunii conştiente, voluntare a oamenilor

în materie de organizare şi acţiune economico-socială.

Păstrând ca dimensiune cardinală a economiei piaţa şi mecanismele funcţionării ei,

pornind de la realităţile contemporane se poate demonstra că economiile occidentale nu

pot fi apreciate ca economii de piaţă pură şi nici că ar avea drept fundament al

comportamentelor la nivel micro şi macro, liberalismul economic absolut.

Liberalismul ca dominantă a unei economii nu poate exista după cum nici liberalismul

pur nu a existat vreodată în vreo societate ci poate doar ca o abstracţie didactică sau ca

un eufemism ziaristic nici chiar în perioada de ascensiune a actualelor economii de piaţă,

denumită adesea perioada capitalismului liberal. Cunoscutul economist francez R. Barre

subliniază că liberalismul economic este dezminţit de fapte nu numai astăzi ci şi de

întrega istorie economică a societăţii umane. De altfel, însuşi Adam Smith nu a contrapus

„mâinii invizibile”, statul. Statul gândea el, trebuie să intervină pentru a suplini carenţele

comportamentelor individuale de fiecare dată când interesul personal se dovedeşte

insuficient pentru a promova iniţiative utile colectivităţii. Adam Smith a vrut să facă din

ştiinţa economică „o ramură a cunoştinţelor legislatorului şi a omului de stat” pentru „a

oferi poporului un venit sau o abundenţă de produse”. În această ordine de idei, este de

evocat „Noua şcoală clasică”, care punând în discuţie cu radicalism preceptele

intervenţionismului de inspiraţie preponderent keynesistă nu ajunge de loc la negarea

oricărui rol al statului. Dimpotrivă, se propune un nou mod de abordare a politicii

economice, acordând guvernului un rol important. Ipotezele, metodele de analiză îi

conduc pe autorii acestui model nou al economiei de piaţă către privilegierea „rolului de

reglementare al statului”, precizând totodată condiţiile unei mai bune şi pertinente

fundamentări a intervenţiei statului.

În ceea ce priveşte modelul în sine acesta ar putea să combine fundamentele

microeconomice, negreşit de tip neoclasic cu exigenţele unei abordări macroeconomice

bazate pe precepte intervenţioniste de inspiraţie keynesistă, modalităţi după caz

corectate cu recomandări liberale sau ajustate în spiritul teoriei dezechilibrelor a teoriei

economiei segmentate sau a teoriei reglării. Deci pornind de la necesitatea creării şi

dezvoltării elementelor de bază ale economiei de piaţă, proprietatea privată, piaţa,

251 Friedrich A. Von Hayek, „Constituţia libertăţii”, Institutul European, Bucureşti, 1998

186

Page 187: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

concurenţa, preţurile, politica statului să fie implementată prin reguli de drept şi nu prin

măsuri discreţionare ca agent economic, aplicând după caz teorii liberale, keynesiste, etc.

Trebuie ţinut cont de realităţile şi de capacitatea de răspuns a economiei în ce priveşte

oferta, cererea, economisirile şi investiţiile şi repartiţia veniturilor. Alţi factori de luat în

considerare sunt mărimea veniturilor, masa monetară, rata dobânzii, investiţiile,

consumul privat, asigurarea ocupării forţei de muncă, politica fiscală şi bugetară, inflaţia,

precum şi politicile monetar-valutară şi comercială. De asemenea trebuie ţinut cont şi de

integrarea în organizaţii regionale şi internaţionale.

BIBLIOGRAFIE

1. Gary Becker, “Comportamentul uman – o abordare economică”, editura All, Bucureşti, 19982. Peter Bernholz, “Mondialisation et restructuration: des concepts nouveaux?, Neue Zürcher

Zeitung, 6-7 September, 19973. Alain Bienaymé “Reflexion et débat sur l’état actuel de science économique”, Chroniques

d’actualité de la SEDEIS, Fevrier 19864. Mark Blaugh, “Teoria economica in retrospectiva”, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1992.5. Bonaventure M.V.E. Ondo “Rationalité scientifique et diversite culturelles”, Diogène No.

219, Juillet 2007, Presses Universitaires de France6. Milton Friedman, Rose Friedman “Liber să alegi - un punct de vedere personal”, Editura All,

Bucureşti, 19987. J.K. Galbraith, “A Short History of Financial Euphoria”, Knoxville, Tennessee, 1990 8. Friedrich A. Von Hayek, „Capitalismul şi istoricii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 19979. Friedrich A. Von Hayek, „Constituţia libertăţii”, Institutul European, Bucureşti, 199810. Daniel M. Hausman, „Filosofia ştiinţei economice”, Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti,

199311. Martin Heilbroner “Filosofia lucrurilor pământeşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 199512. Mihai Manoilescu, “Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria

protecţionismului şi a schimbului international”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1996

13. K.R. Popper, „În căutarea unei lumi mai bune”, Editura Humanitas, Bucureşti, 199814. Lionel Robbins, Steven G. Medena (Editor), Warren J. Samuels (Editor), William J. Baumol

“History of Economic Thought, Princeton University Press, 200015. P.A. Samuelson, “Economics – an Introductory Analysis”, Mc Graw – Hill Book Company,

196716. T.V. Sen, A. “Un nouveau modèl économique, development, justice et liberté”, Odile Jacob,

Paris, 200017. Alvin Toffler, „Previziune şi premise”, Editura Antet, Bucureşti, 199918. Zafirovski Milan, “Economic Sociology in Retrospect and Prospect in Search of the Identity

within economics and sociology”, The American Journal of Economics and Sociology, No. 4, 1999

187

Page 188: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Savantul nu este acela care da răspunsurile adevărate,

este cel care pune adevăratele întrebări

Claude-Lévi Strauss

Cap. 13. Ştiinţele de gestiune : de la gândirea carteziană la viziunea sistemică

Autor Maria NICULESCU

13.1. Originea şi evoluţia cartezianismului în ştiinţele de gestiune

13.1.1. Originea cartezianismului în ştiinţele de gestiune

René Descartes a marcat, aşa cum s-a arătat în capitolele precedente, istoria ştiinţei

promovând hegemonia raţiunii şi rolul subiectului în elaborarea cunoaşterii, demarcându-se

astfel de scolastici. El considera că se poate avansa în cunoaştere prin deducţie, o acţiune de

gândire, constând într-o serie de intuiţii înlănţuite, legate prin raţionament, permiţând

spiritului să primească ceea ce era necunoscut până atunci. În lucrarea amintită « Discurs

asupra metodei”, Descartes prezinta cele patru principii ale metodei sale (evidenţa, analiza,

sinteza, revederea ansamblului), precizând că nu putem avea decât o metodă adevărată, care

exprimă unitatea şi simplitatea esenţială a inteligenţei si care cere ca explicaţia sa fie

ordonată. O metodă care a fost la originea unei linearităţi în abordarea problemelor aplicate în

multe domenii, printre care şi cel al gestiunii: concepem, deliberăm, decidem.

În realitate, René Descartes252 nu a căutat să rezolve o problemă, care ar fi necesitat

cunoaşterea cauzelor, ci doar « să-şi conducă bine raţiunea şi să caute adevărul în ştiinţă ».

Este un demers intelectual inversat. Prudent, însă, Descartes avertiza : « Cu toate acestea

este posibil să mă înşel, şi să nu fie decât puţin cupru şi sticlă pe care eu le iau drept aur şi

diamante… Scopul meu aici nu este de a propune metoda pe care oricine trebuie să o urmeze

pentru a-şi conduce bine raţiunea, ci doar pentru a vedea în ce fel eu am condus-o pe a mea

…. »253. El revine de mai multe ori in text, notând că acest demers intelectual a fost unul

personal. Descartes nu a vrut să descrie o metodă de rezolvare a unei problemei, ci una

personală, de stimulare a inteligenţei.

252 Descartes, R., „Discours de Méthode et Méditation”, Librairie de L’Hachette et Cie, Paris, 1857, P.12

2. Desarte op.cit. p. 21

253

188

Page 189: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Promotorul cartezianismului în gestiunea unei organizaţii etatizate a fost francezul Jean-

Baptiste Colbert (1619-1683). Urmare a deturnărilor de fonduri făcute de superintendentul

Nicolas Fouquet (1615-1680), care a continuat d fapt practicile cardinalului Mazarin (1602-

1661), ministru de finanţe pe vremea regelui Ludovic al XIV-lea, el a iniţiat reformarea

administraţiei, respectiv cel al finanţelor publice. La propunerea consilierului său de stat,

Jean-Baptiste Colbert, regele de la acea vreme Louis XIV a acceptat ca această reorganizare

să se inspire din principiile promovate de René Descartes. Este, deci, demersul « liniar » care

a fost în mod oficial adoptat şi care serveşte încă, astăzi, ca referinţă pentru gestionarea

administraţiei publice şi nu numai. În Franţa au fost create la acea epocă „Camerele de

Conturi”, reunite de Napoleon I, în 1807 într-o singură entitate, devenită „Curtea de Conturi”.

Aceasta a condus la un sistem birocratic riguros, pe care îl putem caricaturiza astfel: fiecare

serviciu primeşte, procesează, certifică (rolul ştampilei care identifică responsabilitatea

parţială) şi transmite un dosar. Orice revenire a unui dosar în acest circuit liniar este

considerată o disfuncţionalitate, care afectează grav eficacitatea!

O metodă care, sub apelativul de  birocraţie „à la Française », a fost larg adoptată în Europa

(Bulgaria, România) şi chiar în Statele Unite, sub impulsul lui Benjamin Franklin (după

perioada de studii urmate în Franţa). Teoria lui Descartes a avut în istorie adepţi şi critici pe

măsura originalităţii si răspândirii sale în sânul comunităţii ştiinţifice. Numeroşii adepţi ai

cartezianismului provin din toate domeniile vieţii : economic, social, politic, etc. Demersul

cartezian este în continuare prezent, cu toate că viziunea globală capătă teren, pentru că

permite aşa cum am arătat, mai buna înţelegere şi gestionare a interacţiunilor economiei şi

socialului contemporan.

13.1.2. Metoda carteziană în ştiinţele de gestiune

Pentru a înţelege mai bine fundamentul puternicii adeziuni la demersul cartezian, trebuie să

ne raportăm la condiţiile de dezvoltare industrială din secolul al XIX-lea. Economia de atunci,

în principal bazată pe agricultură, artizanat (meşteşugărit) şi importuri de alimente provenind

din colonii era, în mod evident, atomizată. Fiecare  «ţară » având dinamica sa proprie, era,

potrivit expresiei istoricului francez Braudel (1902-1985)« o zonă de autoconsum, de auto

suficienţă şi de absorbţie pentru sine…»254. Apoi, a avut loc o accelerare a schimburilor,

generatoare ale unui sector terţiar şi ale unei dezvoltări ale industriei plecând de la artizanat,

care concentra o mână de lucru din ce în ce mai specializată şi mai numeroasă. Dezvoltarea

industrială din secolul XX a necesitat o accelerare a ciclurilor de producţie pentru a face faţă

cererii, în special în maşini, utilaje, infrastructură… Ceea ce impunea o specializarea a

activităţilor şi o raţionalizare a sarcinilor, pentru a rămâne competitiv în raport cu concurenţii

din ţară şi, din ce în ce mai mult, din străinătate. Conceptul economic de „productivitate” a

254 Braudel, F, Civilisation matérielle, économie et capitalisme, Tome2, Ed. Armand Colin, paris, 1979

189

Page 190: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

devenit o regulă de gestiune obligatorie pentru dezvoltarea pe termen lung. Acesta a fost

contextul în care au fost aplicate clar în industrie principiile lui Descartes. Deşi unul dintre

primii promotori a fost inginerul american Frederick Taylor ( 1856-1915), cel mai prodigios

rămâne cu certitudine cunoscutul inginer, economist si om de afaceri Henry Ford (1863-

1947). Metodele lor de organizare a producţiei si a muncii, bine cunoscute şi aplicate si astăzi,

transpun de fapt principiile lui Descartes în fazele de organizare a muncii în ateliere şi în

administraţie. Obiectivul vizat era acela de a identifica maniera cea mai eficace de diviziune a

muncii. Însărcinaţi cu această misiune, inginerii cronometrau fiecare mişcare elementară,

eliminând timpii inutili, studiau cele mai bune mijloace de realizare a fiecărei mişcări, definind

un timp optimal pentru fiecare stadiu de producţie, elaborând proceduri de fabricaţie.

Fluxul de producţie era liniar (uzina Ford a dispus, din 1913, de o linie de fabricaţie întinsă pe

mai mulţi kilometri pentru asamblarea celebrului Ford T! ). Descartes nu s-a gândit niciodată

că reflecţia sa personală avea să revoluţioneze într-o zi economia industrială a ţărilor bogate!

Un sistem de organizare industrială care domină încă în multe sisteme industriale din lume.

Pentru renumitul sociolog si economist german Max Weber ( 1864-1920 ) contemporan cu

Taylor, birocraţia este apogeul organizaţiei sociale, pentru că «aceasta este capabilă să atingă

cel mai înalt nivel de eficienţă şi este, la nivel formal, cea mai raţională metodă de a exercita

controlul asupra oamenilor »255.

În perioada de puternică creştere a industriei japoneze, în anii 1960, au fost aduse noi

îmbunătăţiri acestei metode lineare de fabricaţie. Dorind să-si îmbunătăţească economia,

puternic împovărată după război, inginerii japonezi au aplicat în uzinele lor meoda liniară

carteziană, aducându-i unele îmbunătăţiri. Cea mai surprinzătoare a fost conceperea dinamicii

de asamblare în sens invers fluxului fordian. În loc să înceapă cu componentele, pentru

ajunge la produsul final, se iniţiază o organizare a fluxului începând de la produsul final spre

primele componente. Este vorba de metoda numită « flux inversat » sau « Kanban », uneori

« apel către aval  »256. Apoi s-a acţionat asupra stocurilor de componente necesare liniei de

montaj. În loc să cumpere în cantităţi importante pentru a dispune de un stoc, li s-a cerut

furnizorilor să livreze produsele direct la locul de muncă, « just in time », ceea ce diminua

costurile de stocaj. În cele din urmă, inginerii au căutat să grupeze pe cât posibil operaţiile pe

maşini adaptate. O metodă care suprima stocurile intermediare, concentrând utilajele pe care

au numit-o metoda « flux întins ». Trebuie, totuşi, relevat faptul că această regrupare a

operaţiilor pe o singură maşină, respectiv « maşină-transfer », a fost aplicată pentru prima

dată uzina Regiei Renaut de către inginerul francez Pierre Bézier. Aceasta nu a fost o veritabilă

revoluţie conceptuală, ci o ameliorare inteligentă a conceptului de linearitate carteziană pe

255 Weber, M., The Theory of Social and Economic Organization. New York : Free Press, 1947, p.337

5 Blondel, J., (2000). Gestion industrielle, ed. Dunod, Paris, 2000, p. 56

256

190

Page 191: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

care japonezii o numeau, aşa cum am arata mai sus, fluxuri întinse. Aceste inovaţii au fost

apoi reproduse în ceea mai mare parte a uzinelor din ţările industrializate.

Dar, raţionalismul cartezian era convenabil şi pentru realizarea funcţiei contabile şi a controlul

de gestiune. După profesorul Alain Burlaud257 « Nevoile industriei vor merge dincolo de

determinarea unui rezultat global. Acesta din urmă trebuia să fie analizat pentru a-i determina

cauzele, si pentru a utiliza contabilitatea în scopuri de gestiune. Marile întreprinderi

industriale din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX au pus în practică sisteme de

contabilitate industrială, analitică sau de gestiune … ». Secţiile omogene, centrele de

responsabilitate, activităţile sunt concretizări ale demersului cartezian.

La sfârşitul secolului al XX-lea cartezianismul este metoda preferată de numeroase cabinete

de consultanţă şi de « guru » ai managementului, în special anglo-saxoni. Ea stă la baza

reţetelor de succes recomandate conducătorilor, ca de exemplu : ascultarea clientului,

asigurarea unei inovări constante, crearea unui spirit de parteneriat, generarea pasiunii pentru

schimbare în rândul liderilor, crearea de tablouri de bord simple…, ce se regăsesc sistematic

în modelele promovate de aceşti guru. Este vorba de modele care au făcut înconjurul lumii,

predate în facultăţile de gestiune, în şcolile de comerţ, pe toate continentele, fără nici o

diferenţă de nuanţă si nici o adaptare la context. Ne putem întreba, pe bună dreptate, care

este secretul succesului acestui val de modele carteziene. El se regăseşte, fără îndoială, în

uşurinţa unei descrieri simplificatoare a realităţii umane, antrenând un demers pedagogic mai

uşor şi cu eforturi mai mici pentru beneficiarii acestor reţete. Şi, de asemenea, în mizele

comerciale ale acestor « guru» sau cabinete de consultanţă. Explicaţia dată de Peter Drucker

este edificatoare : « Întrucât mătuşa Mary trebuie să facă un cadou nepotului său la

terminarea liceului şi ea alege cartea „Preţul de excelenţă” a lui Tom Peters, ne dăm seama

că managementul a devenit parte din cultura generală »258.

13.2. De la cartezianism la o viziune sistemică

13.2.1. Este cu adevărat vina lui Descartes ?

Mişcarea de contestare a cartezianismului şi de inovaţie îşi au sursa în reflecţiile marilor

oameni de ştiinţă. Chiar din secolul al XVIII-lea David Hume a avut o opinie discordantă asupra

virtuţilor acestei metode, prevenind că particularul care se repetă nu poate fi niciodată o

dovadă a generalului. Totuşi, chiar şi astăzi, numeroase organizaţii uită această aserţiune. Ele

adoptă un demers liniar de chestionare în mici grupuri de simpatizanţi, considerat democratic,

pentru a permite în final să se elaboreze o politică de progres.

257 Burlaud, A., Simon, C., Comptabilité de gestion, Ed. Vuibert, paris, 2003, p. 7258

? Drucker, P., citat de Kermally, S. (2009). Maeştrii managementului, Ed. Meteor Business, Bucureşti, 2009, p. 124

191

Page 192: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Mai târziu, academicianul francez Robert Aron (1898-1975) a fost foarte critic în ceea ce

priveşte valoarea cartezianismului. În « Discurs contra metodei » el a luat o poziţie tranşantă:

« Este vina lui Descartes… Prin Metoda, Descartes pune în evidenţă reguli certe şi facile,

graţie cărora toţi cei care le observă cu exactitate, indiferent care ar fi mediocritatea spiritului

lor, cred că vor ajunge fără să se obosească ….la adevărata cunoaştere…”259 ». Alte

personalităţi precum Jean Piaget, Gaston Bachelard (1884-1862), Edgar Morin (2003), etc.

consideră raţionamentul cartezian inadaptat pentru epoca noastră, critică caracterul său

reductor şi pledează pentru dezvoltarea de modele axate pe abordarea sistemică (vezi

capitolul 4).

Este justificat sa ne întrebam în acest cadru, dacă este cu adevărat vina lui Descartes.

Răspunsul este negativ, din punctul nostru de vedere, deoarece eroarea fundamentală nu

provine de la Descartes, ci de la dorinţa adepţilor săi de a utiliza raţionamente specifice

« materiei spiritului» (după expresia lui Descartes), în încercarea de a găsi soluţii concrete ale

problematicilor legate de situaţii complexe ale vieţii economice, sociale şi politice.

13.2.2. Emergenţa viziunii sistemice

La sfârşitul perioadei denumită de economistul francez Jean Fourastié « Cei 30 de ani

glorioşi » (1945-1975), echilibrul economic al unităţilor de producţie devine din ce în ce mai

problematic. Trebuia regăsită o nouă viziune, integratoare, globală, sistemică si să se pună noi

baze pentru a construi modele în pas cu realitatea şi evidenţa schimbării. Numeroşi oameni de

ştiinţă dezvoltă aceasta noua viziune sistemică (subcapitolul 4.3.)

Orientarea către viziunea sistemică îşi va croi drumul de-a lungul timpului si în ştiinţele de

gestiune, fiind demersul recomandat de profesorii de strategie, contabilitate, control de

gestiune, gestiunea performanţelor, analiză financiară, diagnosticul întreprinderii, teoria

etc. „Organizaţiile – în contextul în care vorbim de teoria organizaţiilor - pot fi comparate cu

organisme vii complexe, dotate cu un schelet şi o musculatură a căror deplasare nu se poate

realiza independent unul de celălalt”260. Profesori nord americani ca Peter Drucker (1957), Ivon

Allaire et Mihaela Firsitotu (1993), Henry Mintzberg (1994), etc, apără de asemenea viziunea

globală, insistând asupra limitelor abordării lineare sau analitice, care nu ţine cont de

contextul acţiunii şi nu se integrează într-un ansamblu economic mai vast. Se constată de

asemenea, o schimbare a viziunii aşa numiţilor „guru” americani, care şi-au reconsiderat

poziţia, urmare a eşecurilor anumitor companii pe care ei le consiliaseră. Astfel, cu ocazia

lansării cărţii „Preţul excelenţei”, (1982) Tom Peters, recunoscut pentru prescripţiile sale

259 Aron, R., Discours contre la Méthode, Ed. Plon, Paris, 1974, p. 32

260 Burlaud, A., Simon, C., Comptabilité de gestion, Ed. Vuibert, Paris, 2003, P.1

10 Steiner, G.A.,Strategic Planning : What Every Manager Lust Know, New York : Free Press,1979,p.177

192

Page 193: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

carteziene ale succesului în afaceri, îşi schimba părerea, afirmând că „optica deficitară care se

află poate la baza tuturor problemelor, pare a fi incapacitatea aşa-zişilor manageri

profesionişti de a înţelege întreprinderea în totalitatea sa....”

13.3. Modelarea sistemică în ştiinţele de gestiune

13.3.1.Operaţionalizarea viziunii sistemice – un exerciţiu mai degrabă

declarativ

În ultimele decenii, referinţele la viziunea sistemică se multiplică, nu doar datorită unei

conştientizări a actorilor, ci şi datorită faptului că începe să devină un efect de modă, un

stereotip, un automatism de exprimare. Auzim astfel vorbindu-se de efecte sistemice, de

dezvoltare sistemică, de structură sistemică, de cultură sistemică....pentru a ajunge astăzi să

deplângem criza sistemică. Chiar dacă adeziunea la sistemică rămâne pentru anumiţi autori, o

fel de declaraţie de principiu, alţii s-au încumetat să treacă de la „viziune” la „modelare” şi la

„operaţionalizarea” sa, în multe discipline de gestiune. O referinţă la acest proces pentru

ansamblul disciplinelor de gestiune, nefiind realistă, analiza noastră va fi limitată la strategia

organizaţiei, care ar trebui să aibă prin definiţie, o abordare holistică. Nu a fost însă,

întotdeauna cazul. Modelele strategice propuse în anii 70 făceau apel cu precădere la

principiile carteziene: diviziune, analiză, ierarhizare, etc. Afirmaţia lui Steiner „orice strategie

trebuie divizată în sub-strategii pentru o implementare reuşită”261, nu este ea însăşi o

parafrazare a principiului analizei lui Descartes „ divizând fiecare din dificultăţi pe care apoi le-

aş examina în atâtea bucăţi câte s-ar putea şi câte ar fi necesare pentru a le rezolva mai

bine”?

Aceste sub-strategii se descompuneau la rândul lor, aşa cum sublinia Mintzberg, într-o ierarhie

de planuri strategice şi operaţionale, la diferite niveluri şi perspective de timp262. Tot acest

exerciţiu a condus de fapt la pierderea esenţialului unei strategii: viziunea sa global -

sistemică.

Spre anii ‘80 , în pleiada de confruntări conceptuale legate de strategia organizaţiei, câteva

şcoli de origine anglo-saxonă au început să domine net gândirea strategică. În primul rând

şcoala lui Michel Porter, celebra „Analiză strategică a industriei şi a concurenţei”, al cărei

punct culminant a fost „poziţionarea strategică” în funcţie de trei factori: produse, pieţe şi

concurenţi. Examenul lor detaliat, permitea realizarea raţionamentelor necesare, cât şi

formalizarea strategiilor generice (strategia diferenţierii, strategia costurilor...). Un deceniu

mai târziu, şcoala lui Porter este eclipsată de „Şcoala resurselor şi competenţelor strategice”

(Prahalad şi Hamel, 1990 ; Ulrich şi Lake, 1990, Barney, 1991, etc.), pentru care strategia 261

262 Mintzerg, H.,The rise and fall of the strategic planning, Prentice Hall International, 2008, version en langue

roumaine, Bucarest : Publica, 1994,p.76

193

Page 194: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

unei organizaţii ar fi mai degrabă o consecinţă a opţiunilor sale trecute de investire şi

alocare de resurse. Analiza concurenţei ar avea ca singur obiectiv identificarea sectoarelor

în care organizaţia deţine avantaje comparative. Fără sa ne propunem judecăţi de valoare

asupra uneia sau alteia dintre şcoli, remarcăm în fond absenţa unei viziuni sistemice în cele

două cazuri.

Într-adevăr, focalizarea puternică pe un număr redus de variabile cheie (de intrare şi ieşire

din sistem), supuse de altfel unei analize foarte detaliate, lasă puţin loc integrării dinamice a

fluxurilor şi interacţiunilor cu mediul, şi deci, unei modelări sistemice. Câţiva ani mai târziu,

Allaire et Firsirotu, remarcând limitele viziunii globale ale celor două şcoli precedente,

dezvoltă conceptul „sistem strategic care împacă cele două şcoli precedente şi integrează

totodată „poziţionarea” şi „competenţele”. Sistemul definit ca „o reţea dinamică de relaţii de

schimburi recurente între părţile constitutive”263 în mai multe dimensiuni: alegerea şi

anvergura produselor şi pieţelor, capacitatea organizaţională a întreprinderii (competenţe,

know-how, resurse, tehnologii), corelaţiile între cerere şi natura şi dimensiunile sistemului

strategic, etc. Este fără îndoială o îmbogăţire remarcabilă în procesul modelării sistemice

operaţionale şi cu toate acestea, în concordanţă conceptuală cu gândirea şcolii americane.

13.3.2. Modelul ECAR – o altă manieră de a înţelege si formaliza complexitatea

Percepţia noastră proprie a sistemului strategic al unei organizaţii, ca ansamblu coerent şi

dinamic de structuri şi fluxuri în interacţiuni interne şi cu mediul264, este fondată pe lucrările

lui Jacques Mélèse, Jean-Louis Le Moigne, Bruno Lussato, etc. Funcţionarea unui asemenea

sistem este asigurată de realizarea simultană a trei capacităţi fundamentale de:

transformare, autoreglare şi totalitate (de ansamblu). Fiecare dintre ele determină o

dinamică eficientă proprie a organizaţiei faţă de mediu său socio-economic. Pentru a fi o

transformare efectivă, întreprinderea trebuie să dispună de trei tipuri de capacităţi

combinate O-M-M :

- « Oameni » capabili să acţioneze cu inteligenţă şi competenţă,

- « Metode » adaptate organizaţiei şi gestiunii situaţiilor,

- « Mijloace » tangibile şi intangible, indispensabile dinamizării actorilor interni.

Aceste trei componente în interacţiune se concretizează deci într-o transformare controlată

de fluxuri de intrare în fluxuri de ieşire. Ţinând cont de complexitatea lumii economice

actuale, de nevoia de a asigura echilibrele sale problematice, fluxurile de intrare pot fi

considerate după impactul lor la termen asupra organizaţiei considerate,astfel :

263 Allaire, Y., M. Firsirotu.,L’entreprise stratégique. Québec : Ed. Boucherville, 1993, p .277-278),

264 Lavalette, G., Niculescu M.,Stratégie de croissance. Paris : Ed. d’Organisation,1999

194

Page 195: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

- flux de intrare primar : este fluxul constrângerilor externe (C) la care organizaţia va trebui

să se identifice şi să se adapteze (dispoziţii reglementare de respectat, conjunctura

economică fluctuantă, acţiunea strategică a concurenţilor, etc.) ;

- flux de intrare secundar : este un flux de aporturi (A) . Ele sunt în general de orice natură,

ceea ce permite organizaţiei să activeze structurile sale interne pentru a transforma fluxurile

de intrare ale sistemului în rezultate (R) pentru mediu (flux de ieşire).

În această accepţiune sistemică, cu cât mediul este mai constrângător, cu atât fluxul

« constrângerilor » cere « aporturi » suplimentare pentru transformarea lor în rezultate, în

condiţii de echilibru funcţional si organizaţional. Organizaţia trebuie deci să ştie să regleze şi

să echilibreze în permanenţă ansamblul fluxurilor sale pentru a menţine capacitatea sa de

transformare în coerenţă cu exigenţele (E) sistemului controlor şi rezultatele prevăzute.

Capacitatea sa de autoreglare condiţionează dinamica de transformare a organizaţiei, mai

precis capacitatea sa de rezilienţă la variaţiile constrângătoare ale mediului. Elementele

sale constituie fundamentele modelului numit ECAR (Exigenţe, Constrângeri, Aporturi,

Rezultate) prezentat mai jos (fig.1)

Mediul

Unitatea de transformare

195

NPC Nevoie Segmente de piaţă Clienţi de satisfăcut 

O-M-M

PCR Preţuri Condiţii de vânzareMarjeRentabilitate - Eficacitate

O-M-M

PPP Produse şi servicii Condiţii de producţieProductivitate

O-M-M

Exigenţe (E)

Obiective fixate ale activităţii:

AniiN la N+x

Constrângeri externe

E

Page 196: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

Fig.1. Modelul ECAR

Modelul ECAR propune o metodă globală pentru a înţelege mai bine complexitatea activităţii

unei entităţi, pilotajul său şi sistemul său de dezvoltare bazat pe capacităţile proprii (Oameni +

Metode + Maşini), în interacţiune cu mediul (fluxuri de aporturi şi fluxuri de constrângeri) şi

supuse exigenţelor sistemului controlor. Acţiunile de dezvoltare a unei entităţi (de transformare

în exemplul nostru), oricare ar fi variaţiile conjuncturale, necesită luarea în considerare a

sinergiei sub stemelor ansamblului :

- piaţa (NPC : nevoie, piaţa, clienţii),

- producţia (PPP : produse, producţia, productivitatea),

- logistica (ASD : aprovizionarea, stocarea, distribuţia),

- finanţele (PCR : preţuri, condiţii de vânzare, rentabilitate),

- comunicarea externă (FPP: forţa de vânzare, promovare, publicitate), comunicarea şi

punerea de acord internă cu scopul de a valorifica şi consolida nucleul dur de

competenţe al entităţii şi de a asigura echilibrul sistemic (CCE).

Cu această viziune, configurarea sistemului rămâne deschisă şi dinamică, permiţând luarea în

considerare a subsitemelor specifice fiecărei entităţi, activarea variabilelor legate de fiecare

subsistem şi adaptarea acţiunii cu scopul de a echilibra fluxurile într-un context dat. Ea plasează

experţii în gestiune, cât şi ansamblul actorilor, în stare de mobilizare permanentă, ţinând cont

196

ASD

Logistica :

Aprovizionare

Stocare

Distribuţia

FPP

Comunicare externă :

Forţa de vânzare PromovarePublicitate

O-M-M

CCE Comunicare

internă 

Nucleul dur de Competenţe

ECHILIBRU

SISTEMIC

Rezultatele activităţii

CONTRÔLşi

PILOTAJ al

activităţiiBasa de timp

Aporturi

E

Page 197: Epistemologie.perspectiva Interdisciplinara, Cu Coperta, Doc[1]

de complexitatea proceselor interne, cât şi de dialecticule adesea contradictorii, ai celor patru

piloni ai modelului: ecigentele, constrângerile, aporturile şi rezultatele obţinute.

Pe un plan epistemologic, această viziune nu poate decât să ne interpeleze în ce priveşte

împărţirea cercetărilor şi învăţământului în domeniul gestiunii. Integrarea sa într-un demers

responsabil al gestionarilor la toate nivelurile, necesită reasamblarea cunoştinţelor,

identificarea, urmată de reconcilia divergenţele, incitarea la inovare în ştiinţele de gestiune,

într-un context economic confruntat cu problematici de dezvoltare din ce în ce mai dificile.

Referinţe bibliografice :

1. Allaire, Y., M. Firsirotu, L’entreprise stratégique. Québec : Ed. Boucherville, 19932. Aron, R. ,Discours contre la Méthode. Paris : Plon, 10743. Bachelard, G. , Le nouvel esprit scientifique. Paris : Puf,19734. Blondel, J., Gestion industrielle. Paris : Dunod, 2000 5. Braudel, F. Civilisation matérielle, économie et capitalisme, Tome2.Paris : Armand Colin, 19796.  Burlaud, A., Simon, C., Comptabilité de gestion, Paris : Vuibert, 20037. Descartes, R., Discours de Méthode et Méditation. Paris : Librairie de L’Hachette et Cie, 18578. De Rosnay, J. , Le macroscope. Paris : Ed. du Seuil, 19759. Drucker, P., La pratique de la direction des entreprises. Paris :Ed. d’Organisation, 195910. Kermally, S. Maestrii managementului. Bucarest : Meteor Business, 200911. Le Moigne, J.L. La théorie du système général, Paris : Puf, 197712. Lavalette, G., Niculescu M., Stratégie de croissance. Paris : Ed. d’Organisation, 199913. Morin, E. , Rapport au Comité des Sages du ministère de l’industrie, 2003 14. Peters, T. Waterman, P.,Le prix de l’excellence. Paris : Inter Editions, 198315. Peters, T., Le Chaos management. Paris : Inter Editions, 198816. Piaget, J. , Biologie et connaissance. Paris : Gallimard, 196717. Proudhon, P.J., Système de contradiction économique. Philosophie de la misère. Paris : Librairie Internationale, 186718. Steiner, G.A., Strategic Planning : What Every Manager Lust Know, New York : Free Press, 197919. Weber, M., The Theory of Social and Economic Organization. New York : Free Press, 194720. Burlaud, A., L’histoire raisonnée de la comptabilité, Discours à l’occasion de la cérémonie de Docteur honoris causa, Université Valahia de Targoviste, Roumanie, 2011

197