-

Enigma Otiliei Realismul este un curent literar care se afirm ncepnd cu a doua jumatate a sec. XIX n Frana, prin scrierile lui Balzac. Isi propune s ilustreze ct mai fidel realitatea social, s creeze personaje care s concureze starea civil ( personaje tipice surprinse in situatii tipice). Naratorul se obiectiveaz i tinde s devina impersonal. El critic societatea, considernd c individul este un produs al mediului in care traieste. Fiindca Balzac este scriitorul care impune acest tip de scriere, regasim tehnica balzaciana in aproape toata literatura de la sf. de secol XIX si inceputul sec. XX.

Balzacianismul se caracterizeaza prin urmatoarele elemente: creeaza o fresca a societatii contemporane; impune ideea ca banul este zeul suprem, prefigurandu-se astfel o tema predilecta, cea a mostenirii; impune anumite tipuri de personaj: avarul, arivistul, fata batrana, inocenta, tatal iubitor, etc. Aceste tipuri umane sunt foarte apropiate de modelul lor real, descrierile sunt detaliate si nu au doar rol decorativ, cat mai ales un rol simbolic, fiecare detaliu avand o anumita importanta in diegeza. Balzac pleaca de la ideea ca un personaj poate fi reconstituit din doar cateva detalii ale existentei sale: casa, camera, vestimentatia, anumite particularitati ale figurii.

Un roman de tip balzacian este Enigma Otiliei de G. Calinescu, publicat in 1938, intr-o perioada in care romanul traditional cu o naratiune la pers. III, in care se respecta cronologia evenimentelor, cu narator omniprezent, era inlocuit cu romanul modern, de tip subiectiv, cu narator- personaj si o perspectiva relativa asupra evenimentelor. Prin acest roman, G. Calinescu demonstreaza ca proza traditionala inca mai are forta de a comunica un mesaj, astfel ca Enigma Otiliei poate fi privit ca o reflexie a unui program estetic.

In ansamblul romanului sunt prezente elemente moderne, specifice secolului XX, tot asa cum sunt prezente si elemente romantic (folosirea antitezei in prezentarea personajelor : Otilia-Aurica, Pascalopol-mos Costache, motivul orfanului, descrierea naturii intr-un registru fantastic).Autorul apeleaza, de asemenea, la unele elemente clasiciste (simetria romanului, care incepe si se sfarseste cu imaginea dezolanta a casei lui mos Costache).

Romanul dezvolta o tema balzaciana: in prim- plan apare tema mostenirii si, in plan secund, cea a paternitatii, ambele fiind componente ale unei teme sociale. Tema mostenirii dezvolta problema banului, a averii, care influenteaza adanc viata individului, oferindu-i demnitate si putere in raport cu semenii sai. Ca si in romanele lui Balzac, majoritatea personajelor din Enigma Otiliei urmaresc la modul obsesiv sa intre in posesia unei mosteniri care sa le schimbe destinul.Tema paternitatii este, de asemenea, balzaciana si reflecta una din obsesiile scriitorului. Initial, romanul trebuia sa se intituleze Parintii Otiliei, titlu care ar fi orientat de la inceput atentia lectorului catre aceasta tema. Va interveni insa editorul cu titlul mai comercial Enigma Otiliei. In roman, insa, intentia initiala este vizibila, fiindca, intr-un fel sau altul, multe din personajele romanului vor sa fie parintii Otiliei. Rolul pe care il joaca acestia este unul lamentabil.In planul secund apare si tema iubirii, insa tot privita in raport cu celelalte doua teme ale romanului.Naratorul este unul omniprezent, omniscient. Perspectiva narativa este extradiegetica, naratorul nu participa la evenimente, nici ca personaj, nici ca martor. Tot el prefer, intr-o proportie covarsitoare, focalizarea interna, fixata pe Felix, ca narator reprezentabil. Cel mai adesea, lumea prezentata este vazuta prin ochii acestui personaj, de aceea si viziunea cititorului este limitata.

Romanul este structurat pe 20 de capitole,numerotarea acestora delimitand secventele narative, insa nu foarte riguros, fiindca, de multe ori, in cadrul aceluiasi capitol se trece brusc de la un plan narativ la altul. Incipitul este unul de tip captatio-benevolentiae in care se fixeaza, ca in orice roman realist traditional, spatiul si timpul in care se vor derula evenimentele si se realizeaza si prezentarea personajelor principale. Final este unul inchis, de tip epilog.

Distingem mai multe planuri narative: primul urmareste evolutia celor doi orfani iar in planul secund apare intreaga familie Tulea, un al treilea plan fiind cel al lui Stanica Ratiu.

Observam faptul ca autorul este interesat de elementul absurd, prezent in incipit si in final, sub forma afirmatiei lui mos Costache: Aici nu sta nimeni. Absurde sunt si relatiile dintre membrii familiei Tulea.

George Calinescu demonstreaza si prin portretele pe care le realizeaza personajelor sale, apropierea lui de Balzac, deci de literatura realista, in sensul ca portretele sunt construite pe principiul iceberg-ului: partea nevazuta este cea substantiala.

Ca si Balzac, Calinescu realizeaza o interpretare fizionomica detaliata a personajelor sale. Portretul lui mos Costache surprinde detalii aparent lipsite de importanta: calvitia, dintii ca niste aschii de os, buzele groase si rasfrante, sugereaza tipologia personajului: avarul, zgarcitul. Portretul Aglaei, o doamna de 50 de ani, cu buze subtiri si ochii bulbucati sugereaza rautatea si lacomia.

Personajele din Enigma Otiliei se incadreaza intr-o anumita tipologie. Exista numeroase personaje-tip: Felix este ambitiosul, Aglae este baba absoluta,Stanica este arivistul, iar Aurica este fata batrana. Aceste personaje sunt create dupa o formula balzaciana, insa exista si alte personaje, atipice: Otilia si Pascolopol se individualizeaza atat de puternic, incat fac imposibila integrarea intr-un tip uman, element care iese din formula balzaciana.

Otilia este cel mai complex personaj al romanului. Fata se dezvaluie partial, ramanand pentru fiecare personaj in parte si mai ales pentru cei doi barbati din viata ei, o enigma. Asa se explica si titlul romanului, Otilia fiind insasi feminitatea. Chiar si Felix recunoaste ca Otilia a fost petru el o enigma, dar, in epilog, atunci cand Pascalopol ii arata o poza a Otiliei matura, are suficienta sa creada ca a inteles-o, ca a patruns dincolo de masca femeii. Comparatia cu o actrita duce din nou la ideea de masca. Singurul care isi da seama de profunzimea Otiliei este Pascalopol. Atitudinea sa face mai usoara intelegerea afirmatiei surprinzatoare pe care o face insusi autorul: As putea spune ca Otilia sunt eu.