Eminescu și Folclorul

Folclorul a fost întotdeauna pentru Eminescu un element fundamental în formarea si definirea personalității sale artistice. El a constituit în primul rând un izvor de inspirație atât tematic, cât si artistic. Eminescu a fost un culegător de folclor, dovadă a acestui lucru fiind manuscrisele lui în care s-a găsit un material folcloric bogat cuprinzând basme, proverbe, cântece epice și, mai ales, numeroase specii ale poeziei lirice.

Eminescu și Folclorul

În stil folcloric poetul a scris adevărate capodopere. Mai am un singur dor de Miorița lui. În vestita baladă moartea e concepută ca o rămânere veșnică în spațiu terestru, printre oi, câini. Poporul nu-și poate închipui extincția. Eminescu se așează pe marginile neamțului, la mare:

Mai am un singur dor:

În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării.

Mai vrea și codrul, ideea de speță, statornicul în curgător:

Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape

Pe’ntinsele apeSă am un cer senin.

Și în sfârșit luceferii, simboluri ale imensității, plutind peste mare, imagine a neamțului matern:

Cum n’oiu mai fi pribeag

De-atunci înainte, M’or troeni cu drag

Aduceri aminte.Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,Fiindu-mi prieteni,

O sa-mi zâmbească iar.

În folclorul lui Eminescu e o complexă îmbinare de mitologie populară și filosofie a nimicului într-o formă ce pare lineară dar care e de o savantă împletitură. Nu întâlnim niciun stil, nici o retorică, nici măcar o metafore, fiindcă imaginile sunt ideile însăși ale poemului, nici chiar “farmecul” eminescian, uneori supărător prin exces. Poezia a devenit anonimă. Cea mai mare însușire a lui Eminescu este de a face poezii populare, fără să pastișeze și cu idei culte. Mai stângace sunt doinele culese si reparate de Alecsandri decât cele fabricate de Eminescu, pe structura filosofică. Iată o Doină eminesciană:

Codrule Maria Ta, Lasă-mă sub poala ta, Că nimic n’oui strica Fără num’o rămurea, Să-mi atârn armele-n ea. Să le-atârn la capul meu, Unde mi-oui așterne eu Sub cel teiu bătut de vânt Cu floarea pân’ la pământ, Și să dorm, dormire-aș dus.

   Luceafărul este publicat în anul 1883 în Almanahul Societății Academice Social Literare "România Juna" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publică poemul în ediţia sa de versuri de la sfârşitul anului 1883.

Luceafărul

Primul tablou cuprinde idila dintre fata de împărat și Luceafărul și reunește planurile universal-cosmic și uman-terestru. Se reia tema iubirii imposibile dintre două ființe ce aparțin unor planuri diferite.

A fost odată ca-n povesti A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasa fată.

Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu a fost publicată în revista "Convorbiri literare", la 1 octombrie 1879, deşi

fusese scrisă cu câţiva ani înainte.

Revedere

Reprezintă un monolog al omului adresat codrului personificat, semnificativ in acest sens fiind invocația retorică "codrule, codruțule". Formele diminutivale substantivale "codruțule", "drăguțule" sugerează afecțiunea, legătura omului cu natura.

Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule,

Ca de când nu ne-am văzut Multa vreme a trecut

Si de când m-am depărtat, Multa lume am îmblat

Poemul Călin (file din poveste)este un basm cult in versuri alcătuit din opt părți. Poemul își are punct de plecare într-un basm popular, Calin Nebunul. Eminescu a povestit inițial acest basm in proză, apoi l-a versificat.

Călin (file din poveste)

In prima parte este realizat un pastel de o frumusețe nemaiîntâlnită in literatura Romană.

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic

Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot -De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot;

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;

Aşezând genunchiu şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ,Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţiŞi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit

Intră - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.Ci prin flori întreţesute, pintre gratii luna moale

Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale;Unde-ajung par văruite zid, podele ca de cridă,

Pe-unde nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.Iar de sus până-n podele un painjăn prins de vrajă

A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,

Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.După pânza de painjăn doarme fata de-mpărat;

Înecată de lumină e întinsă în crivat.Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri

Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri;Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată

Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată.Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,

Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie;

Realizat de:

Anca Florin-Grigoreși Turcu Denisa-Maria

Clasa a VIII-a