Emil BUCURESTEANU

Amor rural

SEMĂNĂTORUL Editura online – iunie 2011

2 2

De acelaşi autor:

Naiana şi Raşela, Editura „Timpul”, Iaşi, 2006, nuvele.

Student în filosofie, Pagini de dragoste, Editura „DramArt”, Iaşi, 2006 -.

Ani de şcoală, memorii, Editura „Universitas”, Iaşi, 2007;

Muntencele, Editura „Junimea”, Iaşi, 2007; roman plus nuvela Sărutul.

Iubiri vinovate, Editura „Infarom”, Craiova, 2007, roman.

Zboruri întrerupte (Împreuna cu Emilia Ţuţuianu), Editura „Muşatinia” Roman, o microantologie despre trei poete nemţene.

Poeţi nemţeni (Antologie pentru copii şi adolescenţi), Editura „Timpul”, Iaşi, 2008 .

Poemele iubirii, versuri, Editura „Crigarux”, Piatra-Neamţ, 2009.

Proprietatea e sfântă, Editura online „Semănătorul”, 2009, roman.

Povestiri, Editura online „Semănătorul”, 2009, un volum de nuvele;

Cronici, eseuri, Editura online Semănătorul, 2009. Ţara noastră nu-i a noastră, poezii patriotice. Cancelaria, Cuibuşor de nebunii, Editura online

„Semănătorul”, povestiri satirice.

3 3

Culegere text: Emil Bucureşteanu Revizuire tehnoredactare, redacţia Semănătorul Coperta: Becantă şi faun de G.D. Mirea 81852-1934) Cuprins:

Und’ ti duci Marie? .......................................................4 Amor rural ..................................................................16 Ce proaste sântem! ...................................................... 51 S-a împuţit brânza ....................................................... 63 Inocenţă ...................................................................... 71 Serviciul...................................................................... 77 Mercedesul porni supărat ............................................ 82 Dragoste-ncurcată ....................................................... 86 Trei Ilene .................................................................. 116 CUPRINS ................................................................. 165 © Emil Bucureşteanu

4 4

Dacî tot ai intrat în casî,

stai jos să stea şi peţitorii

Und’ ti duci Marie? În satul Dealul Cucului, pe pârul Capra, sus

aproape de pădure, stătea Maria lui Ghenadi. Fusese singură la părinţi şi a rămas singură. Taică-său s-a dus odată la pădure şi a căzut un copac peste el. A stat o iarnă în pat. Mama Mariei, Catinca lui Ghenadi, la oblojit, i-a făcut legături dar, până la urmă, bietul om şi-a dat duhul. În iarna următoare s-a dus după el şi Catinca. După nopţile de nesomn şi îngrijirea lui Ghiţă, aşa îl chema pe soţul ei, s-a îmbolnăvit de oftică. Maria avea numai 16 ani şi maică-sa, când stătea pe patul de boală ar fi vrut să o mărite, ca fata să nu rămână singură. Băiatul cu care Smaranda, vecina ei, a venit s-o peţească nu i-a plăcut Mariei, era cam teleleu, mergea teleap-teleap şi se dusese vestea în sat că nici nu este în stare să iubească o femeie. Nici nu făcuse armata, la recrutare fusese reformat din cauză că avea nişte picioare mari şi nu i se găseau încălţări. Toader era însă încălţat de-a binelea.

Mai la vale de Maria, la vreo cinci case (dar cum la munte casele sunt aşezate ba pe un bot de deal, ba în spatele unei râpe, distanţa până la a cincea casă să fi fost de vreo jumătate de kilometru) pe acelaşi mal al apei,

5 5

stătea Ion, un holtei hâtru. Terminase armata şi începu să-şi facă casă singur. Adunase pietre de pe pârâu pentru temelie, adusese căpriori din pădure pentru acoperiş, furci de stejar şi grinzi de brad. Avea aproape tot materialul adunat. Să nu i-l fure îşi făcu un bordei, o camera şi pentru bucătărie şi pentru dormit, unde locuia de vre-o două luni. Când veni primăvara se apucă de lucru mai sănătos la casă.

De la maică-sa, Maria rămase cu o viţică mică pe care o îngrijea şi vorbea cu ea. Aşa trecură timpul şi supărările şi Maria împlinise 18 ani iar viţica crescu şi ea, devenise o junincă frumoasă. Ca să nu fie deocheată îi pusese un canaf roşu la ureche. Dar şi Maria ar fi trebuit să poarte ceva roşu, ca să nu fie deocheată, aşa era de mândră şi frumoasă. Când mergea pe drum, sânii se zbenguiau în bluza de in ce şi-o făcuse singură, iar mersul îi era mlădios ca o nuia de alun cu formă de femeie.

De când se mutase pe malul pârâului, Ion pusese ochii pe ea şi uitase de Ileana lui Durlă, o fată bogată, de aceeaşi vârstă cu Maria. Deşi şi ea era frumoasă şi plinuţă, parcă gata de măritiş, nu stătea nici la degetul cel mic al Mariei.

Maria trecea mereu cu juninca ei la păscut pe pârâu la vale, deşi exista imaş şi la deal de casa ei. Ion se scula de dimineaţă, îşi făcea de treabă mai pe la poartă pentru a o vedea şi să schimbe două trei cuvinte cu ea. De fiecare dată o întreba invariabil:

- Und’ ti duci, Marie? Tot invariabil îi răspundea şi Maria: - Cu giţica la păscut, Ioane!

6 6

Aşa fost până într-o zi când la întrebarea lui Ion, Maria i-a răspuns:

- La buhai, Ioane. - Dar giţica? fu răspunsul lui Ion. - La tine. - Ce sî fac cu ea? - Ci-i faci taurul. Mai ghine decât ai vorghi prostii,

ai mergi să mă ajuţi să duc junca la taur. Nu vezi că mă năcăjăşte.

* * * La marginea satului era grajdul taurilor. Maria şi

Ion trase vaca la stănog, locul amenajat special pentru montă. Îngrijitorul aduse din staul, trăgându-l de un lanţ prins în nări, o matahală de taur.

Maria se sperie: - Nu-i prea voinic? Nu ni-o betejeşte? - E cel mai uşor. Cât priveşte…nu ti teme. Femeia

este făcută pentru bărbat, vaca pentru buhai, fiecare cu perechea ei.

Între lemnele stănogului juninca stătea liniştită, neştiind ce o aşteaptă. Tarul păşea încet, bărbăteşte, spre victimă. Pufăi de câteva, se ridică pe picioarele de dinapoi pentru a-şi îndeplini misiunea de creaţie. Juninca se retrase în stănog, suficient ca taurul să cadă de pe ea. Supărat de insucces, taurul făcu un pas înainte, se pregăti mai bine şi a doua oară juninca nu mai avu ce face şi primi întreaga porţie de dragoste.

- Îl mai dăm o datî, îi spuse îngrijitorul Mariei, ca sî cim siguri de răuşită.

După un sfert de oră, taurul pufni din nou pe nări la coada vaci. Aceasta încercă să sară dar n-avu încotro. Răzlogii o ţinură locului iar taurul îşi făcu pe deplin

7 7

datoria, umplând burta vacii cu sămânţa dătătoare de viaţă. Maria privea cu frică cum îi este chinuită văcuţa, încercă să o mângâie dar animalul nu acceptă. Parcă i-ar fi zis:

- Unde dracu mai adus? Parcă nu ea o scosese din casă cu mugetele ei toată

noaptea. Dar de unde să ştie biata junincă ce-i dragostea, că vacile nu vorbesc să se informeze cât de brutali sunt taurii, că sunt nişte violatori şi atât tot, n-au pic de sentimente.

- Dă-i paci, îi zise Ion. A doua oară nu o să-i mai cie aşa greu. Doar ştii şi tu…

- Mai taci dracului din gură! De unde ştii cî „ştiu şi eu”. În primul rând că eu nu sunt vacă.

- Nici n-am zis aşa ceva, dar la toate animalele, ca şi la oameni, prima dragoste e deosebită. Apoi urmează obişnuinţa. Iar că tu nu ştii, s-o spui la altul nu mie.

- Porcule! Crezi că dacă stau singură mi-aduc handralăi ca tini în casî. Sunteţi nişte proşti! Toţi sânteţi nişte proşti. Faceţi dintr-un lucru lăsat de Dumnezău un prilej de batgiocârî.

Maria îşi luă juninca de funie şi plecă. În urma lor venea Ion.

- Săraca văcuţă a dişalat-o dihania aia. La oameni nu se întâmplă aşa ceva

- Mai lasâ-mă în pace şi cautî-ţi de ale tăle. Te-am luat să mă ajuţi nu sâ-ni umpli capul cu porcării.

- Dacă nu-ţi place ce vorgesc, uiti că rămân la crâşmă la Haplea pentru un rachiu. Să ai noroc şi peste nouă luni să-mi aduci şi nie nişte coraslă.

- Ţi-oi aduci, dar acum lasâ-mă în pace!

8 8

* * * Haplea îşi deschise crâşmă după ce veni din război.

Era invalid, îşi pierduse mâna stângă de la cot şi primise ajutor de la Stat ca să aibă cu ce trăi. Nu-i vorbă, Haplea tot şi-ar fi deschis crâşmă chiar dacă nu i s-ar fi întâmplat nenorocirea. Era băiat isteţ la minte şi încă de înainte de a pleca la armată se gândea să-şi deschidă o crâşmă în sat, un restaurant zicea el, cum văzuse odată când a mers de Duminica Mare la bâlci la Piatra şi vărul lui de la târg la luat la o bere la restaurantul din Grădina publică.

- Bună zâua! îi zise Ion lui Haplea, care stătea în semiîntunericul săli, fără nici un client.

- Bună, Ioane! îi răspunse el, amărât că nu prea avea vânzare.

Foametea îi alungase clienţii. Vindea doar rachiu ieftin, cei care îi treceau pragul se ameţeau repede şi nu aveai nici cu cine sta de vorbă. Proiectul lui de restaurant elegant, ca a lui Ştefănescu din Grădina publică nu se putea realiza la Dealul Cucului.

- Un pahar de gin bun ai? îl întrebă Ion. - Ai devenit pretenţios. Vrei vin bun la Dealul

Cucului. Am fost ieri în jos şi am adus un butoiaş. Am să-ţi dau, deşi n-aş vrea să-l deschid că nu se prea bea şi mi-i frică să nu se caseze. Poate se va face vreo nuntă zilele acestea şi am şi eu noroc la o vânzare mai mare.

- Poate ai vre-o sticlî înfundatî ca să nu mai deschizi butoiul?

- Am dar e scumpă. - Nu are a faci. - Bine! Uite o sticlă de Panciu. Un vin negru şi

dulce.

9 9

Ion luă sticla şi un pahar şi se duse la o masă. Se aşeză pe scaun. O desfundă cu grijă, parcă ar fi avut un porţelan în mână, şi umplu paharul din sticlă groasă. Deşi era însetat nu se grăbi să bea. Îşi umezi doar buzele, dădu de gustul vinului şi se opri.

- Ce fatî bunî este Maria! Şi bărbătoasî, şi frumoasî…vorbi el de unul singur, uitându-se la paharul de vin, de la care ar fi vrut să afle adevărul dacă Maria îl iubeşte sau nu.

- Ce stai gânditor Ioane? îi zise Haplea, cu o voce care adânci misterul. Te-am văzut trecând la vale cu Maria lui Ghenadi. M-am gândit că te-ai unit cu ea fără sa-mi faci şi mie o mică vânzare.

- M-a rugat s-o ajut sî ducî juninca aia la taur că o năcăjea pe drum.

- Deci, m-am înşelat, nu stai cu ea. - Când mă-nsor fac nuntă ca lumea, sî ştii tot satul. - E timpul să te aduni şi tu cu cineva. Doar ai făcut

armata. Războiul nu te-a prins şi eşti sănătos. Timpul este bun. Am trecut ieri pe câmp şi am văzut că recolta este frumoasă. Eu m-am însurat înainte de a pleca pe front şi am făcut bine. Ce m-aş face acum? Maria este o fată bună.

- Nu zâc ba, dar mai am de lucru la casî. - În doi casa se face mai repede, îi spuse Haplea. Ion mai privi o dată vinul din pahar, îl dădu apoi pe

gât, umplu din nou paharul cu vin şi-i spuse crâşmarului să-l bea spre norocul lui şi al Mariei, apoi luă sticla, îi puse dopul la loc şi plecă.

- Nu mai stai? Mai stăm de vorbă… - Plec. Mă duc să mă-nsor. - Cu cine?

10 10

- Cu Maria… Cum cu cini?. - Atunci, uite… Ieri am fost la oraş la văru-meu şi am adus nişte marfă. Măsline, salam. Le procură el, pe sub mână. De la un evreu din Buhuşi. Au nişte legături cu evreii din Bucureşti, mi-a spus el. Ia ca să-i duci şi Mariei.

* * * Cu sticla într-o mână şi cu pachetul în cealaltă, Ion urcă dealul fără să se mai uite pe la casa lui. - Am vinit să sărbătorim evenimentul. - Ci eveniment? - Nunta Joienei. Numai oamenii trebuie să sărbeze

căsătoriile? I-ai dat un tain mai bun? - Nu ti interesează şi nu vreau nici o sărbătorire, îi

răspunse de-a băţului Maria - Vrei, nu vrei eu tot intru în casî. Maria era o fată gospodină. În cele două camere şi

antreu, toate lucrurile erau la locul lor. Ion rămase plăcut impresionat. Acasă la maică-sa, deşi mai avea şi două surori, era o dezordine care, după ce venise din armată, îl stânjenea.

- Dacî tot ai intrat în casî, stai jos să stea peţitorii, îi zise Maria

- Vrei sî te măriţi? - Care fatî vrea sî stee singură? Ion puse jimbla, măslinele, vinul şi salamul pe

masă. - Dacă tot vrei tu sî sărbătorim, apoi ţi-oi da un kil

de lapte când o făta vaca. Maria întinse o faţă de masă de cânepă, bine

ghilită, scoase dintr-un dulap două pahare curate, o farfurie şi furculiţe.

11 11

Ion mai văzuse aşa doar la târg unde avea maică-sa nişte rude şi la prietenul lui.

- Să cie într-un ceas bun ! zise Ion. - Să cie. Cum o da Dumnezău! răspunse Maria. Din vorbă în vorbă despre cum a crescut-o Maria

pe Joiana, despre planurile lui cu casa, terminară şi salamul, şi măslinele şi mai rămăsese puţin vin pe fundul sticlei. Erau bine dispuşi amândoi. Ion se apropie de ea şi dădu să o prindă de umeri şi să o sărute.

- Hei, ci faci? Mă crezi o stricată? Vezi uşa ? Acu sî ieşi că altfel…

- Ci altfel? În primul rând nu te cred o stricată. Din astea sânt distule în sat şi nu vineam la tini. Apoi o sărutare n-o ci foc.

- Vă ştiu eu. Mai întâi o sărutare şi apoi… mai vreţi şi altceva.

- Ci vrem, ci nu vrem, doar oameni sântem… Mai cu lasă-mă şi nu-mi da pace, Maria se lăsă

sărutată. Ion îi căzuse şi ei cu tronc şi în singurătatea ei îl visa ca gospodar lângă ea.

- Ajungi! zise ea după prima sărutare. - Mie nu mi-ajungi. Încă n-am dat de gustul buzelor şi o prinse şi o sărută din nou.

Simţi cum gura Mariei se lipi ca o ventuză de a lui iar limba i se plimba pe buze

- Mă cî înfocată mai eşti! Şi iar începură să se sărute.

Roşi foc, la limita conştientului, când mâna lui Ion aluneca pe coapse în sus, Maria sări în picioare şi se burzului:

- Gata! Pleacî! Pleacî, n-auzi! Ion n-avu încotro. Maria îl conduse până la poartă.

12 12

A doua zi, Maria trecu, din nou, prin faţa ogrăzii lui Ion.

- Din nou la drum? - Din nou. Mă duc pânî la comperativă cu nişte ouă

ca să-mi iau nişte gaz, deşi Maria plecase doar de dragul de al vedea pe el.

Toată noaptea nu dormise. Până în ziua care trecuse nu mai fusese sărutată. Mai încercase alţii, dar nu se lăsă nici în ruptul capului. Pe Ion îl iubea, deşi era slobod la gură. Ea simţea că el o necăjeşte fiindcă o iubeşte. Altfel, de câte ori ea trece pe uliţă, el nu ar veni la poartă s-o întrebe ce mai face şi să mai glumească cu ea. Apoi, când de dragul lui, ea întorcea pe furiş capul, îl surprindea cum o urmăreşte. Atunci, ea mergea mai înţepat, făcea, fără s-o înveţe cineva, să-i joace şoldurile.

- Joiana ce mai faci? o întrebă Ion. Maria se gândi să-i plătească lecţia ce i-o dăduse cu

o zi înainte, când se duse cu juninca la taur. - Îi dor de tini. Te aşteaptî! - Pânî oi veni eu la Joiana, nu vrei să vii tu pânî la

mine. - Ci o să zică lumea? - Ci ni interisează ? - Pe mini mă interiseazî. Dacî ai ceva de zâs, spuni

aici, la poartî. - Da ia loc pe bancî că e ceva important. - Uite că iau, dar spuni ci vrei. - Ştii ci, mă gândesc că tot stai sângură şi eu la fel.

N-ar ci mai bine să ne unim, adică să ne căsătorim? - Ci-ţi veni aşa tam-nisam. Noi nici n-am fost

prieteni…

13 13

- N-am fost prieteni ca sî ştie satul. Nici prea era cum. Eu n-am venit de prea mult timp din armată. În cii doi ani cât am stat eu în cătănie tu ai crescut mare. N-am mers la horă sau la bal dar ti cunosc. În sat n-am auzit nici-o vorbă ră despre tini iar nea Culiţă Haplea când a văzut că mergeam cu giunca la taur, a crezut că sântem căsătoriţi. A zâs că ne stătea forte ghine împreună.

- De ce nu l-ai trimis în peţit pe el. Doar a fost prieten de-al casei. Când s-a însurat, tata i-a împrumutat calul să se ducă la mândra lui din Dumbrăveni călare, să-l vadî cât este de mândru.

Ion o întrerupse din vorbă şi reveni la ceea ce îl durea pe el

- Ti întreb serios:Vrei sau nu vrei sî ti măriţi cu mine?

- Sî mă mai gândesc. - Mâini vin după răspuns. - Grăghit mai eşti! - Mi-ai plăcut şi gata. Pânî mâini ti gândeşti. A doua zi Ion se înfăţişă spre seară la Maria.

Lampa era aprinsă. În casă mirosea a curat. Ion aduse din nou vin. Îl rugă pe Haplea să deschidă butoiul că poate îi va cumpăra mai mult şi nu va avea de pierdut. Crâşmarul îi dădu şi cealaltă pâine şi câteva măsline. Nu mai mâncară ca în ziua de înainte. Băură doar vin şi acesta pe parcurs. Se giugiuleau ca doi porumbei. Când Ion nu sta cuminte cu mâinile, Maria îl repezea ferm:

- Vrei sî mă păcăleşti, ca pe urmî sî râzi di mine. - Dar te iubesc. - Serios? - Serios! - Şi ai să mă iubeşti întotdeauna?

14 14

- Depinde de tini. - Adicî cum? - Dacî ai să mă iubeşti şi tu. - La tini dragostea înseamnî să mă culc cu tini? Ce

sunt eu, Joiana? - N-am zâs asta, dar şi omul ca şi Joiana faci

dragoste. - Deştept mai eşti! Parcă ai vorghi unui copchil cui

îi spui că l-a adus barza. Uiti ci, înainte de a sta în stănog, în pat vreau să spun, îmi trebuie acte. Ti iubesc dar pânî nu ni căsătorim nu vezi decât câteva sărutări.

- N-ai încredere în mini? - Încrederea e una, dragostea e alta. Dacă vrei aşa,

mai treci pe-aici. Dacî nu, atâta a fost şi gata. - Bine! Atunci mâine să fii gata să mergem la

primărie. Peste o săptămânî tot eşti a mea. Maria îl sărută şi se mai tăvăliră în pat minute în şir

dar când mâna lui Ion căuta iar locul ascuns, Maria i-o lua şi spunea:

- Pânî aici. Acolo se umblî după ce semnezi. Săptămâna trecu repede. Maria pregăti casa lună.

Făcură o nuntă în familie: părinţii şi surorile lui Ion, nişte vecini, naşa ei de botez, care o şi cunună. Petrecerea se termină în zori. Mirii primiră daruri două oi, un purcel, câţiva saci cu porumb, nişte cergi. Rămaseră singuri bine dispuşi, incomodaţi totuşi de începutul unei noi veţi. Ion se descurcă mai repede.

- Undi mergi Marie, o întrebă el Maria înţelese sensul întrebări şi ca răspuns îl

îmbrăţişă şi-l sărută. În pat nu-i mai dădu mâna la o parte.

15 15

* * * - Ştii că joiana depuni. Ieri am simţit cum nişca

viţelul în ea, îi spuse Ion. - La mini n-ai observat nic? - Te-ai mai îngrăşat, ţâ-s sânii mai mari, burta îţi

este mai rotundă. - Pune mâna! - Nişcă! - Prin primăvară vom ci mai bogaţi şi mai mulţi. Sărbătoriră evenimentul cu o partidă de dragoste,

cu mai multe mângâieri şi sărutări. Slobozia-Roznov, 2009, mai.

16 16

- Bine măi Mărine, ţi-ai luat ci-ai vrut.

Tanţa este fată gospodină, dar cu gura satului ci facim?

Amor rural După primul război mondial, ţăranii din Trei Calici, comuna Moara de Vânt, cei care au fost pe front şi s-au bătut cu friţii la Mărăşeşti şi în alte părţi, locaţii ar zice românul şcolit, din secolul 21, au primit drept răsplată cât o porţie de pământ la Valea Calicilor, pe malul Papucului, un pârâiaş curat din care se adăpau nu numai vitele ci şi oamenii. Aici, după cel de-al doilea război al lumii întregii, în care românii s-au bătut cu ruşii şi cu nemţii, aşa cum e caracterul românului, se împrieteneşte întâi cu unul pentru a da în cap altuia iar apoi se împrieteneşte cu duşmanul pentru a da la gioale prietenului, a luat fiinţă satul Teleleşti. Cum a luat fiinţă această localitate omenească am să vă povestesc mai departe.

Lucrurile s-au petrecut cam aşa, cu o anumită aproximaţie; alţii au alte păreri. Eu v-o spun pe a mea. Părerile lor, n-au decât, să şi le spună ei.

17 17

* * * Nu se ştie de când, din negura vremurilor, cum ar

spune un istoric, la Trei Calici s-a stabilit o familie de olteni, care, pe lângă diferite obiceiuri, au adus cu ei şi cobiliţa. Din tată în fiu, deşi din familia oltenilor a mai rămas doar numele, Mărin, dusul bagajelor cu cobiliţa doar s-a păstrat. Prin încrucişări şi reîncrucişări, oltenii au devenit moldoveni sadea în obiceiuri şi vorbire, au devenit mai liniştiţi, cu vorbă mai molcomă, mai aşezaţi locului. O serie de obiceiuri olteneşti se potriveau de minune cu cele moldoveneşti că, de!, români suntem cu toţii şi de la Râm ne tragem, cum zice cronicarul. Unul din aceste obiceiuri comune este acela de a vorbi mult, de a sta la taclale cu rost şi fără rost. Şi pentru moldoveni, şi pentru olteni este valabilă zicerea că vorba lungă este sărăcia omului.

Aşa stând lucrurile, la Trei Calici, ca în toate satele de pe Olt şi de pe Siret şi afluenţii lor, mai mici sau mai mari, precum şi de pe Dâmboviţa sau de pe Mureş şi de pe Târnave, ca să zic în mai puţine cuvinte, atât femeile de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, fie Orientali sau Meridionali, au o instituţie trainică de când este românul şi această instituţie poartă numele de Radio Şanţ.

Spre deosebire de Radio România sau Vocea Americii, sau Europa Liberă, sau alte instituţii de acest gen, care au luat fiinţă după descoperirea undelor electromagnetice de către, uitaţi-vă în dicţionar şi vedeţi de cine, Radio Şanţ transmite pe o infinitate de frecvenţe, are atâtea filiale şi subfiliale câte şanţuri sunt şi există de când maimuţa lui Darwin a început să vorbească.

18 18

Cu toate modificările, schimbările, transformările, amestecurile, o ţâră de memorie despre originea oltenească şi oleacă de sânge de pe Jii tot s-a păstrat la Trei Calici. Ba chiar mai mult: Mărin, un nepot de strănepot, şi-a păstrat şi numele de Teleap, căci oltenii erau virili, moldovencele amatoare de dragoste şi în urma încrucişărilor au rezultat mai mulţi băieţi decât fete, aşa că numele primului oltean venit la Trei Calici s-a păstrat.

Mărin, omul despre care vom vorbi mai departe, a rămas orfan de tată de mic. Mama lui ca să-l hrănească bine, ţinea totdeauna o vacă pentru a nu-i lipsi lui Mărin laptele din biberon la început iar apoi din strachină. După venirea din armată, Mărin s-a gândit să ţină vaci şi să vândă lapte la târgoveţi, Târgul lui Neamţu fiind doar la câţiva kilometrii depărtare. Şi, iată-l pe Mărin, băiat gospodar, vânzător de brânză şi lapte, de unde-i veni şi porecla de Mărin Lăptarul.

* * *

În coşurile de papură ce atârnau de cobiliţă, Mărin mai avea vreo trei kile de lapte, în sticle de monopol, şi două porţii de brânză şi smântâna de rigoare, aflată în două ulcele de lut, smălţuite. Era vară, era cald. De pe Strada Mare „pavată” cu pietre de râu, şi cu trotuar din plăci pătrate de gresie, trotuare pe lângă care curgea totdeauna o apă puturoasă, rodul civilizaţiei comersanţilor evrei ce îşi înşirau prăvăliile de-o parte şi de alta a străzii, trecu prin Uliţa Strâmtă în Fundătura Dragostei. Numele de Fundătura Dragostei nu este o ficţiune a minţii mele plină de invenţii năstruşnice. Pe cuvânt vă spun că este adevărat. Când eram şi eu de-o

19 19

şchioapă şi ceva mai bine, am trecut şi eu pe acolo şi am văzut cum era scris pe o tăbliţă ruginită numele străzii. Tot atunci am aflat că aceste nume al fundăturii venea de la faptul că din vremuri străvechi exista o casă cu fete frumoase care vindeau dragoste, iar românul, şugubăţ cum este, a găsit un nume perfect pentru uliţa pe care locuia.

- Nu luaţi nişte brânză? zise el o întrebare unei cucoane durdulii, bine vopsită, ce stătea sub un umbrar şi se răcorea cu un evantai înflorat cu un păun, evantai din pai de orez, evantai exotic, adus se pare tocmai din ţara unde răsare soarele prima dată.

- De ce nu, îi răspunse cucoana. Să vedem ce ai acolo.

Mărin dădu cobiliţa de pe umăr şi se apucă să scoată din paporniţe. Când ridică capul, în jurul lui se aflau vreo cinci cuconete, bine lustruite, îmbrăcate în halate strălucitoare, neglijent încheiate, lăsând să se vadă pulpe albe şi margini de sâni rozi ca ţâţele Joianei care abia fătase.

- Da, frumoase fete mai ai cucoană! se miră Mărin. - Frumoase, frumoase dar nu sunt ale mele. - Ale vecinilor? - Nu. Văd că nu pricepi unde ai nimerit. - Păi…nu ştiu. Sunt puţin nepriceput, că m-a făcut

mama noaptea iar tata era dus cu pluta. - Era plutaş? se interesă cucoana. - Nu. Era dus cu pluta. Adică era cam prostuţ. Când

o întreb pe mama cine îmi este tată ea îmi spune ba de unul, ba de altul. Nici ea nu ştie care o fi. Niciunul nu-i mai de doamne ajută. De aceea am ajuns aşa, puţin într-o doagă

20 20

- Aici poţi face oleacă de dragoste. - Ce să fac? O făcu Mărin în continuare pe

prostul. Era plăcerea lui să se autoironizeze. * * *

În realitate Mărin era o corcitură de oltean cu minte ascuţită şi de moldoveancă iubăreaţă foc. Cum a nimerit Mărin, seniorul, în braţele ei n-a mai plecat de lângă ea. Doar o seară a stat Mărin, seniorul, cu Anicuţa la poartă şi a fost suficient să se îndrăgostească lulea. În aceeaşi seară s-a petrecut următoarea scenă între Mărin, seniorul, şi maică-sa.

Abia intrat în casă, Mărin, seniorul, tatăl lui Mărin Lăptarul, strigă la maică-sa:

- Mamî, mă însor! - Ci spui, Mărine? - Mă însor, mamî! - Cum să te însori, mă. Încă n-ai făcut armata. - Ţi-am zâs că mă-nsor? Mă-nsor. - Şi cini esti fata care să se legi la cap cu tini? - E fatî bună, mamî. E Anicuţa lui Feştilă Îi zise Sevastiţa, maică-sa, lui Mărin, seniorul:

- Mai aşteaptă. Ci te grăgheşti la însurătoare ca fata la măritat. Muieri sunt destule dacă ti-au apucat căldurile.

- Or ci, mamî, dar ca Anicuţa nu-i niciuna. Mărin seniorul, pe când era junior şi-i spuse lui

maică-sa că se însoară, nu prea ştia el ce sunt căldurile la care se referise Sevastiţa. Ba ştia el, că-i dăduse nişte tuleie în barbă, dar cu practica stătea el prost. Anicuţa îl înnebunise însă cu altceva, cu chicotelile ei când vroia s-o prindă şi s-o strângă în braţe. Odată s-a lăsat prinsă şi l-a sărutat direct pe gură. Dar ce sărutare!... Îi ardeau

21 21

buzele. Când a terminat l-a lăsat la poartă şi a fugit în casă. De atunci Mărin seniorul, când a fost şi el junior, o tot zăpăcea pe maică-sa cu însurătoarea. Şi nu s-a lăsat până nu s-a însurat cu Anicuţa lui, care nu avea pereche, desigur după părea lui, în satul Trei Calici.

Făcut din dragoste pură, din noaptea nunţii, Mărin juniorul, băiatul lui Mărin seniorul, pe când acesta era un tânăr de plecat în armată iar Anicuţa, fată cum alta nu era în satul Trei Calici, fată sănătoasă, plină de viaţă şi de iubire, era un băiat nu numai sănătos la trup ci şi ager la minte. Dacă Anicuţa n-ar fi rămas văduvă şi l-ar fi dat la şcoală să înveţe mai mult de 7 clase plus două la târg, Mărin ar fi ajuns un nume al ştiinţei româneşti. Aşa că, din lipsă de instrucţie, s-a pierdut un talent, România n-a luat premiul Nobel, iar Mărin a ajuns lăptar, cu destinul de a duce lapte şi brânză la târg şi de a se întâlni cu… Veţi vedea cu cine.

* * *

După această divagaţie să revenim la dialogul

dintre Mărin şi cucoana de sub umbrelă. - Să te culci cu o fată din astea - Păi, n-am timp să dorm. Am treabă acasă.

Joienele. trebuie hrănite bine ca să dea lapte. Apoi, una nu mi-a dat pace să dorm toată noaptea. Mereu a ras..

- Ce a făcut? Ce să radă o vacă? Vaca rage. - Asta am zis şi eu. - Mă-i băiete, tu ai făcut oleacă de şcoală. - Sigur cucoană. Am şi două clase de liceu învăţate

aici la târg. - Şi nu ştii că vaca nu rade ci rage.

22 22

- Cucoană!... Matale ştii carte? - Cum să nu ştiu? Crezi că ăia de la primărie îmi

dădeau ausweis să înfiinţez institutul acesta de sănătate publică dacă nu ştiam carte?

- Dacă ştii, ia spune-mi mata, cum rage vaca la perfectul compus? Ştii? Nu ştii!

Atunci, spune-mi ce se învaţă aici, mă rog? - Să faci dragoste, nu ţi-am spus. - A…Am înţeles…Îs curve, madamele! şi-şi dădu

pălăria pe spate. - Măgarule! nu ţii ruşine… zise una din fete mai

bătrâioară şi bine vopsită. - Ia, tăceţi putorilor şi n-o faceţi pe mironosiţele că

doar n-aţi fi măicuţe. Ba, poate că bărbatul vrea să se distreze cu vreo una dintre voi şi-om mânca la prânz oleacă de brânză cu smântână. Ei, care se duce până la Iţic să cumpere nişte făină de păpuşoi?

- Hm, n-ar strica că de mult n-am mai…şi Mărin spuse cuvântul acela cenzurat de morală.

- Neruşinatule! Nici chiar aşa se vorbeşte cu fetele mele.

Mărin se uită la stăpâna fetelor cum se uită un bătrân pe sub ochelari la citit un ziar vechi.

- Da’ ce, fetele astea cu…chestia făcută harcea-parcea nu se…Spuse el iar cuvântul urât.

- Ba da. Şi încă cum!...Dar nu se vorbeşte aşa cu o femeie bătrână.

- Şi directoare de institut, completă Mărin. - Văd că nu eşti un ţăran prost, dar gata. Uite că ea

de abia aşteaptă. Cu vorbele tale ai stârnit-o. Ei, care-l luaţi? se adresă patroana fetelor.

Vru să-l ia una mai vopsită dar şi mai bătrână.

23 23

Mărin strâmbă din nas: - Pe asta o vreau! şi-şi alese una mai durdulie, roşie

la faţă fără a fi vopsită, ce semăna cu ţărăncile din satul lui.

- Hai, du-te! Ce mai aştepţi? îi porunci patroana. Deşi nu-i prea ardea de dragoste, Rodica se

supuse. Nu regretă şi-şi va aduce aminte cu plăcere de timpul măsurat în zeci de minute care a urmat. Îl duse pe Mărin într-o cameră din fundul curţii. Cum intrară, Mărin închise uşa, o luă pe Rodica pe sus şi o aşeză în pat şi…

- Stai puţin, îi zise Rodica, doar nu eşti pe câmp cu nevastă-ta..

- Dar nu sunt însurat, îi răspunse Mărin. - Atunci ţi-i poftă. Aşteaptă puţin. Rodica îşi descheie capotul şi-l lăsă să cadă jos.

Rămase goală. Mărin se uită ca prostul. Deşi trecuse de 25 de ani nu mai văzuse femeie goală de când era mic. Atunci era însă altceva.

- Hai! De ce stai? Na-i mai văzut…Dă-ţi nădragii jos şi…

- Să mă găsească cineva cu fundul gol. - Nu te teme! Nu vine nimeni. Dă-ţi odată nădragii

jos. Aşa nu se poate. Îmi freci picioarele. N-am piele de ţărancă…

După insistenţe, Mărin se supuse. Rodica, la sfârşit, avea să-i mulţumească şi îl rugă că dacă mai vine cu lapte, să se bărbierească.

Peste o săptămână, Mărin se duse din nou cu lapte la oraş. De data asta se bărbieri chiar în dimineaţa plecării, îşi luă cămaşă călcată şi nădragi curaţi şi nu mai merse desculţ.

24 24

- Ţi-ai găsit vreuna pe la târg? îl întrebă maică-sa. Mărin nu-i răspunse. Puse cobiliţa pe spate şi

plecă. Calea de patru kilometri fu mai scurtă ca de obicei. Trecu repede pe la clienţi şi porni cu paşi grăbiţi spre Fundătura Dragostei.

- Ai venit iar? Mi se pare că îţi place dragostea. Mărin scoase de astă dată marfă proaspătă. Brânză

de vaci dulce, lapte muls chiar în dimineaţa aceea, smântână cu caimac şi un olăreţ de lapte acru bine prins, de puteai să întorci oala cu gura în jos, sau cu fundul în sus, şi tot nu curgea. Madam Suzi se arătă mulţumită şi ca drept răsplată îi aduse pentru dragoste o prospătură venită doar de câteva zile la ea, cu simţurile încă nealterate. Fata era cam firavă, venea din cartierul săracilor şi lucrase doar o lună la fabrica lui Măcărăscu, în başcă la hala gatere, de unde scotea rumeguş. Se îndrăgostise de un gaterist şi se culcă cu el la locul de muncă. Gateristul avea nevastă şi copii şi o folosea doar pentru satisfacerea poftelor, nevastă-sa fiind cu burta la gură pentru a treia oară. Fiind şi un lăudăros, povesti şi celor de la gaterul doi despre cât de bună este fata de la başcă şi toţi începură să tragă de ea încât fata plecă de la fabrică şi începu să-şi caute de lucru pe la oameni ca fată în casă. Aşa o întâlni madam Suzi care o aduse la bordel, spunându-i că la ea, pentru ce-i făceau gateriştii, primeşte bani, iar oamenii ce vin la ea sunt orăşeni civilizaţi, nu nişte bădărani ca muncitorii de la Măcărăscu.

- Chemaţi-o pe Tanţa, se adresă patroana chiar către Rodica, care abia aştepta ca lăptarul să se ducă tot cu ea.

- Da mă duc tot eu, răspunse Rodica.

25 25

- Data viitoare. Acum vreau să intre în pâine şi novicea asta, că doar n-o s-o ţin de pomană.

Tanţa era deosebită faţă de celelalte fete. Nu era vopsită, stătea în faţa lui Mărin cu ochii plecaţi. Faţa ei exprima o profundă tristeţe. Nu era nici grasă, nici slabă. Avea 18 ani şi formele de femeie se conturase bine. Mărin o urmă şi văzu cum îi jucau fesele, că era subţirică la mijloc. Când intră în cameră aşteptă să-şi lepede şi ea capotul cum făcu Rodica şi să-l invite, Tanţa însă stătea într-un colţ al camerei speriată.

- Nu te dezbraci, îi zise Mărin, în timp ce el îşi dădea nădragii jos pentru a nu-i boţi.

- Pentru ce? îl întrebă Tanţa. - Aşa a făcut Rodica şi aşa este şi bine. Cât a fost la fabrică, gateristul o posedă ridicându-i

doar rochiţa. - Dacă nu vrei, eu plec, n-am timp să stau de

pomană. Până la urmă Tanţa se învoi. Mărin avea să afle că

pe lume sunt şi altfel de femei, fiindcă Tanţa îl sărută şi strânse în braţe, deşi nu mai tare decât Rodica, însă cu mai mult patos, o stare de inconştienţă se afla pe faţa ei. Mărin se sperie şi o zgâlţâi să se trezească. Când deschise ochii, faţa exprima o deplină satisfacţie sufletească. Îi suflă la ureche.

- Te iubesc. Iubeşte-mă. Te rog, iubeşte-mă! Dar Mărin nu mai trebui rugat. În sâmbăta următoare Mărin era din nou prezent în

Fundătura Dragostei. Patroana nu mai era sub umbrar şi se duse direct în camera Tanţei. În uşă se izbi faţă-n faţă cu un borţos de vreo 90 de kile. Se dădu la o parte din

26 26

calea lui. Când intră înăuntru, Tanţa îşi punea pe ea halatul.

- De ce-ai mai venit? îl întâmpină ea. - N-ai spus că mă iubeşti? Ai uitat? - A fost săptămâna trecută. Acuma te rog să

pleci… Tanţa izbucni în plâns şi, apoi, continuă: - Sigur că te mai iubesc şi tocmai de aceea te rog să

nu mai vii. Cu tine nu mă pot culca pentru bani. - Dar eu n-am venit pentru asta. Vreau să mă însor. - Cu mine?! - Cu tine. - Dar eu sunt… - Nu mă interesează ce eşti. Te ştiu cum eşti. Mergi

cu mine? - Acum? - Acum. În drum spre casă se opriră la izvoarele Papucului.

Se priviră în oglinda unui ochi de apă şi se scăldară. Parcă vrură să se spele de toate păcatele. Apoi, de mână se îndreptară spre casa lui Mărin, pe uliţele câmpului, singuri cu iubirile lor.

* * * - Mamă, ţi-am adus noră, strigă Mărin la maică-sa,

după ce intră în ogradă pe poarta de la grădină. Anicuţa lui Teleap, soţia lui Mărin senior, după

cum ştiţi, (numele de Teleap nu se potrivea deloc cu felul ei de a fi, mergea repede şi mărunţel, parcă se afla permanent la un concurs de marş), deschise uşa şi din prag îl întrebă mirată:

- Ce mi-ai adus?! - Noră, îi răspunse sincer Mărin.

27 27

Anicuţa coborî scările de la prispă şi se apropie de ei. Tanţa stătea cu ochii plecaţi, sfioasă. Se gândea că de cum va hotărî femeia mărunţică din faţa ei, cu şuviţe dese de păr alb ce ieşeau de sub broboada înflorată, puteau să se dărâme tot ce gândise venind alături de Mărin de la târg până acolo, mai ales că în oglinda apei văzu ceva urât, un fel de caracatiţă cu sute de braţe ce rânjea la ea ca un lup.

- Ridică capul sus sî ti văd, fatî! îi porunci Anicuţa, totuşi cu o voce blândă. Nu are gusturi proaste băiatul ăsta al neu şi dacă el ti vrea eu n-am ci faci că doar n-o sî stau eu cu tine în pat. La drept vorghind, îmi pare ghine că se însoară, că poate am şi eu un ajutor. După cum ti văd, nu cred că ai să poţi sî faci acest lucru. Eşti cam slăbuţă pentru munca câmpului. O să lucreze el şi pentru tini.

Curând Anicuţa avea să fie mulţumită de Tanţa. Nu se pricepea la prăşit dar ştia să facă multe în casă. Nu stătea un minut locului. Casa Anicuţei deveni oglindă. Bani strânşi de Mărin pentru însurătoare îi cheltui cu folos. Cumpără pânză şi făcu cearceafuri pentru ogheal, linguri de metal, farfurii şi un pat cu tăblii. Spălă toate cămăşile lui Mărin şi le călcă frumos cu fierul. Ileana era mulţumită de nora ei şi hotărî să-i facă şi nuntă. Nu veni lume multă, doar cei din neamul lui Teleap. Nu mai cerură ca mireasă să se retragă după ridicarea hobotului într-o cameră pentru prima noapte de dragoste. Tanţa stătuse deja vreo trei luni la Mărin şi intuiră că Mărin n-o fi stând nătăflete lângă fată până la noaptea nunţii. Anicuţa le şi spuse că stau împreună în aceeaşi cameră şi în acelaşi pat. Dar când nu este să fie bine, nu este.

28 28

La fabrică la Măcărăscu lucrase şi Culiţă a lui Târlă. Acum era cioban şi în toamnă a participat şi el la nuntă. Tanţa l-a respins brutal, odată când s-a dus după ea în başcă. Apoi, l-a mai întâlnit o dată în curte la Suzi. Şi atunci l-a refuzat.

- Decât să mă duc cu el, mai bine mor de foame îi spuse ea patroanei.

Când îl văzu la nuntă îi veni rău. Îşi aduse aminte de caracatiţa văzută în ochiul de apă de la Papuc. Avu premoniţie că viaţa ei în Satul Calicilor nu va fi uşoară. Nu trecură decât o săptămână şi soacră-sa se întoarse de la prăvălia lui Sucitu cu-o falcă-n cer şi una-n pământ.

- Sâ-ni faci tu una ca asta, măi Mărine! Ştii ci a fost nevastă-ta la târg? Curvă bă. Curvă. A văzut-o Culiţă al lui Târlă. Zici cî a fost târâtura târgului. Că nu ştiu ce a făcut şi el cu ea prin başcă pe la fabrica lui Măcărăscu.

Mărin o dezarmă prin francheţe pe maică-sa. - Şi ce-i cu asta. Desigur că ştiu de unde am lut-o.

Şi ce dacă a fost curvă. Astea din sat care se culcă pe şanţuri nu sunt curve? Dar Marghioala lui Mielul Blând, cu care voiai să mă-nsor, nu e curvă? Numai podul şurii lui taică-su ştie câţi au călărit-o de a făcut din fân numai coşolincă. Tanţa s-a dus la doamna Suzi pentru că era săracă, dar astea din sat umblă precum căţelele, mai rău.

- Bine măi Mărine, ţi-ai luat ci ai vrut. Tanţa este fată gospodină, dar cu gura satului ci facim?

Şi n-au avut ce face. Ţaţele din Satul Calicilor se uitau la ea ca la urs. Babele întorceau capul şi scuipau, Fetele se uitau în altă parte. Era aşa o frământare în sat, parcă ar fi dat gripa porcească. Nici Anicuţa şi nici Mărin nu mai puteau scoate capul din casă. Din postul Crăciunului şi până la Paşti n-au mai ieşit din curte.

29 29

Mărin o iubea însă pe Tanţa. La fel, şi tot atât de mult, îl iubea şi Tanţa pe Mărin. Anicuţa, cu toată gura satului, îi iubea pe amândoi.

După o iarnă de scârbă, Anicuţa se prăpădi. Mărin nu primi la priveghi decât pe sora lui maică-sa. O înmormântă fără alai. După mort mergea doar el, preotul, sora despre care am vorbit şi cei mai calici oameni din Satul Calicilor, care duceau prapurile. După ce i-au făcut de 40 de zile, Tanţa şi Mărin părăsiră satul, aşa cum se hotărâseră încă din iarnă. Desfăcură casa bucată cu bucată şi se mutară aproape de izvoarele Papucului. Până în toamnă casa era aproape gata. Într-un capăt al casei făcură şi o cameră pentru Joiana şi pentru Florica, fata de trei luni ai Joianei. În anul următor o vândură pe Florica şi cu ce adunase pe vânzarea laptelui şi cu un împrumut de la Suzi, îşi cumpărară un cal şi îşi făcură şi o şaretă. Cobiliţa o aşeză la grindă, ca amintire. Închegară o gospodărie frumoasă. Lângă Joiana mai crescu o fată de a ei, Marţolea. La rândul ei, Marţolea avu şi ea copii iar pe Joiana, deşi avea nepoţi şi nepoate, o mai apuca din când în când, cam la doi ani dragostea, şi mai avea şi ea parte de amor şi de copii. Mărin, deşi nu auzise de genetică, avea grijă ca văcuţele lui să nu facă amor cu acelaşi taur pentru a nu apărea nu ştiu ce minuni în ograda lui. Gospodăria înflori, Mărin şi Tanţa aprovizionau cu lapte o jumătate din evreii de pe Strada Mare şi, desigur, şi pe Madam Suzi şi fetele ei, mereu altele. În Fundătura Dragostei, Tanţa nu-l lăsă niciodată pe Mărin să se ducă singur. Lupul îşi schimbă părul dar năravul ba, iar fetele de acolo erau tinerele, fâşneţe, atrăgeau. Nici în madam Suzi nu avea încredere, căci era patroană cu discreţie totală, pe ea o interesau doar banii

30 30

şi nu dacă X sau Y mai au neveste. Cu timpul evoluase şi avea chiar camere speciale pentru clienţii deosebiţi, cărora le livra şi marfă pe măsură.

Toate erau bune şi frumoase, numai că în casa lui Mărin nu apăru un nou suflet de om cum îşi doreau amândoi. Fiecare credea că sterilitatea vine de la celălalt dar nu s-au acuzat niciodată. Făceau treabă, se iubeau şi, din când în când, mai mergeau la cimitir şi aprindeau câte o lumânare la capul Anicuţei. Au fost foarte bucuroşi când lângă gospodăria lor a venit un băiat să-şi facă casă, că mai aveau şi ei cu cine discuta sau aveau la cine apela la nevoie, mai ales că timpul trecuse şi bătrâneţile nu-l ocolesc pe om, oriunde ar locui, oricine ar fi, vlădică sau opincă.

* * * După plecarea lui Mărin din sat, în Satul Calicilor

se aşternu liniştea. Femeile, fetele sufereau din această cauză. Se mai află prin sat că Ilinca lui Barabulă a născut la şapte luni şi că n-ar fi chiar aşa, chiar dacă de la nuntă trecuse tot atâtea luni. Unele mai informate de la nişte surse oculte, spuneau că fata Ilincăi n-ar fi a lui Ghiţă Barabulă, că nevastă-sa a fost văzută de mai multe ori cu Ion a lui Foşai pe dealul Gurgui, ba şi la târg la bâlci.

Iarna, la torsul de fuioare de cânepă sau de lână, pe la clăci, minţile femeilor alunecau repede spre ficţiune, deşi un observator atent şi-ar fi dat seama că ele îşi povesteau o parte din viaţa lor, sau îşi exprimau unele frustrări în ale dragostei. Seceta de senzaţional nu putea să dureze prea mult. Emisiunile Radio Şanţ deveniră deodată bogate şi interesante.

- Ştiţi că s-a însurat Ion Teleleu, spuse la clacă la Zamfira lui Bulihai, Casandra lui Ţurlică.

31 31

- Cu cini, fă? - Cu Maria lui Tudose. - L-o luat pentru avere. - Ei, numai avere. Teleleu, mergi el cam teleleu,

dar e bărbat voinic, e numai vână. - L-ai cunoscut? - Vai de mini! am zâs şi eu aşa. Nu-mi mai trebui,

sunt sătulă de bărbatu-miu. - Mă faci sî te cred. - Râde hârb de oală spartă. Până la urmă Casandra lui Ţurlică se împăcă cu

Zamfira lui Bulihai, încheiară un pact de neagresiune, aşa că, la începutul postului mare, o chemă din nou la clacă. Casandra ştia multe, cânta frumos, spunea vorbe de duh, unele fără perdea, nude de tot, şi era bine venită la toate clăcile.

- V-am adus o vesti nouă, spuse ea, imediat ce puse mâna pe fus. Teleleu a fost lăsat de nevastă.

- Di ci? - Cică nu putea face nic. Mi-a spus chiar Maria. Cu

mâna pe inimî, vă spun adevărul. - Dar prin sat nu-şi putea găsî, interveni Zamfira. - Asta am întrebat-o şi eu, dar a zâs că vrea să aibă

bucăţica ei, s-o folosească când are chef. - Poate vrea mai mult decât o bucăţicî! interveni

una de-a lui Durlă, ce stătea în capul satului din jos. - Are destulî, mi-o răspuns ea, dar e numai carni

macră, n-are viaţî. - Nu s-o dus cu el la doctor? Poate-i treci betegeala. - A fost, mi-o spus ea, la un specialist, doctorul Flis

din la Iaşi. A venit supărat di tăt. A stat în camerî cu nişti nebuni de profesori. Mi-o spus cî vorghesc mai porcos

32 32

decât noi la clacî. După ci a auzât ci fac ei cu fimeile, a vrut să se spânzure de ciudî. Noroc cî a dat un sanitar pisti el iar doctorul l-a lămurit că noi fimeile sântem dracu’ iar el va fi fericit pe lumea cealaltî. Aşa s-a mai calmat, însî Maria mi-a spus că i-a zâs că n-o să stea cu mortul în casî (eu am corectat-o spunându-i să facă acordul gramatical, că bunătatea bărbaţilor este de genul feminin şi nu sî spune cu mortul ci cu moarta în casî) şi l-a lăsat.

După această şezătoare, vestea că Teleleu este cu adevărat un teleleu, se răspândi cu viteza lumini în tot satul.

- Ai auzât de Teleleu? - Săracul de el! - De ci săracul de el? Săraca de ea, Maria! - Şi eu credeam că un aşa bărbat sî tot ai la casa ta.

Îl judecam după nas. - Ci are nasul cu… - Cum, nu ştii? Există asemănare între nas şi… - Ci asămănare? - Dacî nasu-i mare e mare şi… - La fimei cum o ci? - Invers. - Invers, dar cu ci? - Cu gura. Cine are gura mare are… După treizeci de ani de când viaţa intimă a lui

Teleap fusese învârtită, sucită pe toate feţele, presa locală de ambele sexe din Satul Calicilor avea din nou material din prisos. Timp de o săptămână prima pagină îl developă pe Teleleu în toate culorile şi dimensiunile. Bietul Teleleu, pe lângă faptul că era cam teleleu, numai de o astfel de presă nu avea nevoie. Nu mai putea să facă

33 33

un pas pe uliţele satului că babele, fetele, până şi cei vreo douăzeci de copii de la şcoală aflaseră că el doar face pipi şi doar atât cu cel mai mare dar lăsat de Dumnezeu bărbaţilor, şi din spatele porţilor priveau la el şi-l compătimeau. Mare necaz pe bietul om să nu simtă dulce în cerul gurii!

* * *

Pe neştiute, ajutat şi de taică-său, Teleleu îşi făcu nişte pereţi, panouri din scândură, nişte plase de gard cum îşi fac oierii stânele, le încărcă în căruţă şi când găinuşa era sus pe cer, plecă de acasă, să nu-l vadă nimeni, dar mai mult să nu mai vadă nici o muiere din Satul Calicilor. Poposi lângă gospodăria lui Teleap şi până în zori avea şi adăpost.

- D-al cui eşti băiete? îl întrebă Teleap, dimineaţă, înainte de a pleca cu lapte la târg.

- De-a lui Teleleu , îi răspunse Teleleu junior. - Oile unde sânt? Bojdeuca aia aduce a stână. - Nu sânt cioban. Bojdeuca asta este pentru acum,

să nu mă ploaie. Până în toamnă, dacă mi-o ajuta Dumnezeu, sper să am un adăpost mai bun.

- Vrei să te stabileşti aici lângă mine, în câmp? Ce necaz te aduce?

Teleleu tăcu. Nu vru să-şi mai aducă aminte. Teleap înţelese că băiatul nu vrea să vorbească şi-l lăsă în pace. Se gândi că tot gurile spurcate al femeilor l-or fi trimis din sat.

* * *

Ajutat de părinţi şi de Teleap, Teleleu îşi încropi repede o gospodărie. Deşi Teleap era bătrân, între ei se

34 34

stabiliră relaţii de bună vecinătate, cu un fel de înţelegere mutuală de a nu-şi mărturisi necazurile ce-i duse în afara satului, pe pârâul Papuc. În iarnă peste Teleap dădu necazul. Venind de la pădure, a scăpat hamurile calului şi căruţa a trecut peste el. Tanţa la oblojit toată iarna, îi făcea frecţii, a adus şi un doctor dar când a dat colţul ierbii, Mărin Teleap a închis ochii pentru totdeauna. Tanţa i-a făcut mormânt sub o răchită pe malul Papucului, lângă ochiul de apă în care se priviră amândoi, când Tanţa a părăsit bordelul lui madam Suzi iar Mărin a luat-o de nevastă. Acolo Mărin îşi făcuse o bancă din lemn de mesteacăn pentru a sta la umbră, a privi din nou în ochiul de apă şi aş depăna alături de Tanţa amintirile. Dacă banca ar putea vorbi ar spune multe despre dragostea lor, la care ea, şi numai ea, a fost martoră.

Tanţa l-a bocit, i-a făcut pomenire de opt zile, de patruzeci de zile şi de un an şi după aceea şi-a dezbrăcat hainele de doliu, căci şi uitarea este scrisă în legile omeneşti.

- Măi Ghiţă, acesta era numele de botez a lui Teleleu, sântem megieşi de vreo trei ani şi nu mi-ai spus ce vânt te-a adus aici.

Teleleu nu-i spuse. Cum avea el să vorbească unei femei de peste cincizeci de ani de necazul lui. Îi era ruşine.

Femeia e tot femeie şi duce dorul dragostei până la moarte. Singură, numai cu Teleleu, uită de dorul lui Mărin, şi pentru a scăpa de bufeuri, se gândi… La scurt timp pe Teleleu nu-l mai striga cu numele de Ghiţă, ci îl dezmierda cu diminutivul Ghiţişor.

35 35

Pe motiv că îi este urât să mănânce singură îl chema la masă. Ghiţişor o ducea cu şareta cu lapte la târg şi trecea şi pe la Fundătura Dragostei. Madam Suzi îmbătrânise, era puţin surdă, dădea cu un kilogram de var pe obraji ca să apară altcineva. Fete tinere, durdulii cu capoate încheiate lejer o înconjurau în continuare. Se uitau la Teleleu, băiat voinic, un munte de om şi îl doreau. Madam Suzi a zis că i-o dă pe care o vrea, dacă îi arde de dragoste. Teleleu le privea indiferent ca şi cum ar fi fost nişte scânduri de gard, pe care, când era copil, făcuse pipi pe ele.

- Tu, băiatul acesta cu care aduci lapte este castrat de nu se uită la fetele mele? aruncă o întrebare madam Suzi către Tanţa.

- Nu ştiu ce are. S-a stabilit lângă mine în câmp dar nu vrea să vorbească; din ce motiv nu ştiu. Am să încerc să aflu. Tanţa ştia de la bărbatu-său că atunci când lua un pahar de vin era bine dispus, îi făcea declaraţii de dragoste şi-i spunea de toate. Se gândi să facă acest lucru şi cu Teleleu, adică să-i dea nişte vin pentru ai dezlega limba.

Pentru a afla adevărul, Tanţa îşi făcu un plan de acţiune. Prinse o porumbacă şi i-o dădu să o taie. Îi spuse că pregăteşte ceva de mâncare ca să dea de sufletul lui Mărin, că la visat cu o noapte în urmă şi a mustrat-o c-a uitat de el şi-i este foame.

Cu o lovitură de bardă, Teleleu aruncă capul găinii la un metru de tăietor. Apoi dădu să plece.

- Dar intră în casă şi cinsteşte un pahar de vin de sufletul lui bărbatu-meu.

Teleleu bău un pahar. Tanţa încălzi apă şi opări găina, o jumuli şi trecu să o despice. Teleleu mai bău un

36 36

pahar şi, cum pofta vine mâncând, în sticla de monopol mai rămase puţin vin, pe fundul ei. Teleleu prinse curaj de vorbă iar Tanţa gândi să-l întrebe de ce nu se însoară.

- Măi Ghiţişor, de ce nu te însori tu? Uite că îmbătrânesc şi ai să rămâi singur aici în câmp, ca un cuc.

- M-oi lua cu vitele şi cu câinii, mătuşă! - Da câţi ani ai, măi Ghiţă? - Aproape de treizeci, Mătuşă. - E timpul să te însori... - Să lăsăm asta, mătuşă, şi Teleleu se ridică să

plece. - Mai ia un pahar că ştii că eu nu beau şi au mai

rămas multe sticle de la bietul bărbatu-miu, ierte-l Dumnezeu!

Tanţa îi umplu un pahar. Teleleu prinse şi mai mult curaj şi chef de vorbă, iar găina fu pusă la fiert.

- Dacă tot eşti aici, mai stai să mănânci şi tu o bucată de carne şi o farfurie de borş. Până va fi gata mâncarea mai taie-mi câteva lemne, că n-o fi de pomană.

Tanţa privea pe fereastră cum Teleleu despica butucii dintr-o singură lovitură de topor şi se întrebă:

- Ce hibă o fi având ăsta de nu se însoară? O fi blestemat sau o fi omorât pe cineva că…cred că are destulă.

Teleleu termină repede de tăiat lemne pentru o săptămână dar nici Tanţa nu fu mai prejos. Zeama era gata iar pulpanele fusese deja fripte pe jarul din vatră.

- Îţi plac picioarele? îl întrebă Tanţa. - Mânânc orice că ni-i foame, răspunse Teleleu,

care nu înţelese întrebarea cu subînţeles. Tanţa îi mai oferi şi nişte vin negru şi bău şi ea ca

să aibă curaj.

37 37

- Dar nu mi-ai zis de ce nu te-nsori, îi spuse Tanţa, din nou, după ce se duse lângă el, pe pat.

Nu pot, mătuşă, răspunse Teleleu şi începu să plângă cu suspine.

- Ce nu poţi, Ghiţişor? - Nu pot să fac fetelor ce vor, mătuşă? - Şi ce vor fetele? - Parcă mata nu ştii. - Nu poţi să le… spuse Tanţa pe româneşte. Poate

îs ele de vină. Nu se poate ca un băiat ca tine să nu poată. După cum te văd, cred că …

Tanţa îi vorbi cum îi vorbea şi lui Teleap, când erau în culmea fericirii.

- Am dar nu… şi Teleleu lăsă capul pe umărul Tanţei, plângând ca un copil.

- Lasă că te vindecă, mătuşa, numai tu să vrei. Mergem mâine la târg, la doctor.

După ce-l consultă, Doctorul Ţăpuc îi explică Tanţei că Teleleu este un băiat reuşit din punct de vedere organic, chiar bun pentru sămânţă. Problema lui este de natură psihică, trebuie să depăşească o anumită stare de frică. Pe urmă poate ţine piept la zece femei.

Ce făcu ce nu făcu, Tanţa, cu experienţa ei de femeie răbdătoare, îl făcu sănătos pe Teleleu. În gospodăriile de pe malul Papucului se trăia fericit. Teleleu că a trecut perioada grea iar Tanţa se afla la a doua tinereţe şi uită cu totul de Mărin. Viaţa lor ar fi fost mereu fericită dacă n-ar exista moarte.

* * *

- Să ştii că nu mă simt bine. Nu-ţi mai pot face faţă. Trebuie să te însori şi tu, îi spuse într-o zi Tanţa.

38 38

- Dar cu cine? Toate ştiu că sânt neputincios. - Am eu grijă. Tanţa trecu pe la fostele ei prietene, bătrâne şi

sărăcite, după ce comuniştii desfiinţară bordelurile. La una din ele găsi o fată, o orfană, rămasă tot de la una din angajatele lui madam Suzi.

- Nu ştie să facă nimic. Nu ştiu ce să fac cu ea, îi spuse prietena, iar bordelurile au fost desfiinţate de comunişti, parcă ei n-ar avea nevoie de femei.

- Desigur că şi ei fac dragoste dar pe gratis, ca muncă patriotică. Dacă vrea, fata poate să meargă la mine. E aer curat. În preajmă am o baltă, poate să facă baie şi să stea la soare.

Manuela, aşa o chema pe fată, plecă la ţară, fără speranţă de ceva bun, mai mult mânată de gura femeii la care rămase de izbelişte.

Când ajunse la Tanţa acasă, era obosită de căldură şi de efortul mersului .

- Mătuşă, zise ea, să ştii că am să mor. - Nu te teme! Te fac eu sănătoasă, numai tu să nu

faci mofturi. A doua zi o scoase pe malul apei la plimbare. Cu

stomacul plin, cu aer curat, Manuela căpătă gust de viaţă. Era cald. Tanţa o întrebă.

- Nu vrei să ne scăldăm. - N-am costum de baie, îi răspunse Manuela - În costumul Evei. Aici nu ne vede nimeni. Şi

chiar dacă ar fi oameni ne punem câte o cârpă în faţă. La ţară toate femeile se scaldă cu fundul gol.

Găsiră un loc mai potrivit şi se băgară în apă până la brâu.. Tocmai atunci trecea, ca din întâmplare, Teleleu, fluierând.

39 39

- Undi te duci, Ghiţă? îl întrebă Tanţa. - În luncă după chitici. - Pe-ici nu sânt. Mai bine stai şi ne ţine de urât.

Poate te scalzi şi tu. - Doamne, mătuşă, doar n-o să se lase cu fundul

gol. - Dar n-ai mai văzut bărbaţi aşa? Te pomeneşti că

eşti fată mare!.... - De unde atâtea fete mari? Dar nici chiar aşa.

* * *

Teleleu nu aşteptă să fie invitat a doua oară. Se dezbrăcă de cămeşoi şi izmene, îşi acoperi ruşinea cu mâna şi intră în pârâu. Înainte de-ai ajunge apa la genunchi, Tanţa îl stropi şi Teleleu uită că are de acoperit…O stropi şi el pe Tanţa. Era o joacă de copii, dar Manuela privea altceva.

- Dar nu vă este ruşine, mătuşă, o întrebă Manuela pe Tanţa.

- E ca şi copilul meu, răspunse Tanţa. Apoi se adresă lui Teleleu: intră mai la adâncă să nu-i faci rău fetei.

Tot ea vorbi în continuare: - Se apropie amiaza şi o să ne fie foame, Eu mă duc

să pregătesc ceva de ale gurii, voi mai puteţi să rămâneţi să vă scăldaţi.

- Vai, mătuşă, nu se poate! - Stai că doar n-o să te mănânce. Te aduce întreagă

la masă. Tanţa plecă spre casă, jumătate goală, prin păpuşoi.

Teleleu, rămas numai cu Manuela, nu ştia ce să facă, umbla de colo-acolo. Până la urmă, Manuela, cu vrute,

40 40

cu nevrute, cu mai lasă-mă şi nu-mi da pace, căzu în ispită. Dar Teleleu deveni din nou teleleu. Manuela rămase cu buzele umflate. Teleleu ieşi din apă ruşinat, îşi trase izmenele şi îşi aruncă cămeşoiul pe umăr şi dădu să plece.

- Stai! să merg şi eu. Nu mă lăsa singură. Teleleu se uita la trupul ei fraged şi se blestemă

pentru neputinţa lui. Până acasă Manuela şi Teleleu nu mai scoase un

cuvânt. - Ei, cum v-aţi simţit? îi întrebă Tanţa. Nici unul nu scoase o vorbă - După cum văd, nu prea va mers bine. Ce dracu’,

doar sânteţi tineri! Când Teleleu plecă acasă, supărat, Manuela îi

spuse Tanţei că Teleleu n-a putut să-i facă nimic, că mai mult a chinuit-o.

- Nu se poate, răspunse ea. - Dacă vă spun. Ce interes aş avea să mint. Tanţa îşi făcu cruce dar îl pomeni pe dracu, că el şi-

ar fi băgat coada unde nu trebuie. Îi povesti Manuelei cum a ajuns Teleleu să-şi facă casă lângă casa ei, cum l-a vindecat de impotenţă. În timp ce discută cu Manuela, Tanţei îi căzu fisa, îşi aduse aminte de doctorul Ţăpuc pe care-l consultase şi spuse că băiatul este sănătos tun, că poate să facă o căruţă de copii, numai că este emotiv şi că nu trebuia să facă tratament la Socola, că medicamentul pentru el este o femeie răbdătoare.

- De tine depinde să-l faci să te iubească. Ai puţină răbdare şi pe urmă ai să fii mulţumită toată viaţa. Doar ai văzut cât material are.

- Ce folos că are material dacă nu-i de calitate.

41 41

- Ai puţină răbdare, repetă Tanţa, şi-i povesti din nou cum a reuşit ea să trăiască clipe de fericire în… braţele lui Teleleu.

Manuela o ascultă şi numai după câteva zile avea să spună mătuşi că este pe deplin mulţumită şi-i mulţumi că a adus-o în casa ei de pe malul Papucului.

* * * Faptul că Teleleu are copil, şi încă un băieţel

frumos şi dolofan, deveni ştire de prima pagină în presa de şanţ din Satul Şoimilor (Comuniştii schimbară numele de Satul Calicilor în Satul Şoimilor). Mariei, fosta soţie de o noapte fără fericire, nu-i venea a crede nici în ruptul capului.

- Poate şi-a găsit şi Teleleu un prieten, sau poate un trecător a cerut o noapte de găzduire, spunea ea la femeile care voiau o informaţie, direct de la sursă. Avea însă şi unele îndoieli. Se gândi că poate nevasta lui Teleap i-a făcut ceva farmece şi l-a adus la viaţă. Se gândi să verifice informaţia şi metoda cea mai bună, gândi ea, era să se întâlnească cu Teleleu, să-l întrebe pe el dacă este adevărat.

* * *

Era de Sântămării. Maria se îmbrăcă subţie, se legă de modă cu un batic cu flori şi, fără să-i spună soţului unde se duce, o luă pe Papuc în sus, printre păpuriş şi sălcii, să ajungă la casa lui Teleleu, cu motiv că se află în trecere spre satul vecin, Coţofana, unde are o mătuşă. În aceeaşi dimineaţă Teleleu, după ce se sculă de lângă nevastă, mulţumită, plecă pe Papuc în jos să prindă peşte, la ochiul unde se spălase în apă limpede

42 42

prima dată Tanţa şi Mărin, unde se afla şi banca de mesteacăn pentru idilele celor doi, iar răchita pletoasă, imensă, îi adăpostea sub pământ.

- Ci faci Ghiţă, îl luă prin surprindere Maria, care-l recunoscu pe la spate, gol puşcă, căutând prin cotloane.

Ghiţă întoarse capul speriat. Iazul devenise proprietate a primăriei din Satul Şoimilor iar el putea fi acuzat de braconaj. Se întoarse şi apăru în toată frumuseţea lui masculină în faţa Mariei. Încercă să-şi ascundă goliciunea dar Maria îl opri:

- De ce te fereşti, doar mi-ai fost bărbat. E drept pentru o noapte, dar a fost suficient să te văd gol.

- A fost dar nu mai este, îi răspunse Teleleu, continuând să stea cu mâinile în faţă ca fotbaliştii din zid la loviturile de pedeapsă.

Maria îşi aduse aminte de ce a plecat de acasă şi-l întrebă direct:

- Am auzit că ai un băiat. Ai vreun vecin pe-ici? Teleleu înţelese unde bate Maria şi-i răspunse

vulgar. - Ăsta e vecinul, şi dându-şi mâinile la o parte îi

arătă…în toată splendoarea ei de zile mari. Maria şi-a pus mâinile la ochi. Teleleu nu mai era

un teleleu. Dădu să plece dar Teleleu îi ieşi înainte. - Nu ţi-o putut tace gura şi ai spus la toţi cum sânt

de a trebuit să-mi iau lumea în cap şi să plec din sat. Acum să te duci şi să le spui adevărul, că băiatul este al meu şi am să te conving că este aşa.

- Măi Ghiţă, nu se poate, m-am măritat, am bărbat. Lui Teleleu nu-i fu greu. Maria nu numai că nu

purta nimic pe dedesubt dar se gândi că o dată n-o fi foc dacă îl înşeală pe bărbatu-său. Şi nu avu de regretat. Îi

43 43

mulţumi nu numai lui Teleleu ci şi lui Teleap pentru că a făcut banca. Când plecă îl întrebă pe Teleleu dacă mai vine la prins peşte.

- Când vrei tu, îi răspunse acesta. - Săptămâna viitoare. Se poate? - Cum să nu…

* * * Peste nouă luni, prima pagină de ştiri din Satul

Şoimilor anunţa că Maria lui Ţuştea a născut. - Auzi, şi bărbatul voia sî se despartă de ea fiindcă

nu-i face copchil, tot timpul o acuza cî este stearpă. - S-a îndurat Dumnezeu de ea că este fatî

credincioasî şi devotatî căsătoriei. Maria născu o fată voinică şi frumoasă. Maică-sa

şi soacră-sa încetase cearta şi veniră la botez. - Ce bini samână cu băietul neu, zise soacră-sa.

Parcă-i ruptă din el. - Maria e fatî cuminte, fata nu putea sî semeni

decât cu taică-su, replică maică-sa. Maria zâmbea, îşi alăpta fata din sânii plini cu lapte

şi-i cânta nani – nani. Despre Teleleu nu mai spunea nimic şi se gândea ce rea a fost soarta cu ea.

* * *

Vreme trece, vreme vine, informaţiile curg, primele pagini ale ziarelor se schimbă după mersul evenimentelor. La Satul Şoimilor se dădea bătălia pentru înfiinţarea gospodăriei colective. Ion Mielul Blând, secretarul organizaţiei de partid al comuniştilor, trecea pe la fiecare casă cu munca de lămurire. Îi veniră în ajutor, la indicaţia secretarului Găină, de la raion, o

44 44

grupă de agitatori de la fabrica de buşteni de pe valea Bistriţei.

Şedinţă cu cadrele didactice de la toate şcolile din comună. Temă: Contribuţia cadrelor didactice la măreaţa operă de socializare a agriculturii. La Satul Şoimilor rezultatele erau slabe. Secretarul de la raionul de partid era plin de mânie. Fusese criticat că în sectorul lui de activitate rezultatele erau slabe. Începu să beştelească pe profesori şi învăţători.

- Ziceţi că sunteţi telectuali. S-o credeţi voi asta. După cum vă îndepliniţi datoria faţă de patrie şi partidul clasei muncitoare care ne-a eliberat de sub jugul capitalist, sunteţi nişte intelectuali.

Sala râde. Mielul Blând se uita în sală ca un turbat iar Găină parcă căpiase.

- Da, sânteţi nişte intelectuali, strigă el la asistenţă. Directorul şcoli, aflat în prezidiu, un învăţător mai

bătrân, îl trage de mânecă şi explică problema cu intelectualii.

Momentul hazliu trece şi se trece la întocmirea unui proiect de hotărâri cu sarcini concrete pentru fiecare.

Ţăranii sunt speriaţi. Frica de cazan îi îngrozeşte. Până la urmă sunt mulţumiţi. De pe câmp pot veni cu o stamboală de cartofi, ceva porumb şi cu ce mai iau pe zile muncă, au ce mânca iarna fără să fie nevoiţi să cerşească. Teleleu ajunge brigadier la ferma legumicolă. Apa din Papuc este dusă prin canale la roşii, ardei, castraveţi. Se strânge, se vinde, se împarte pentru zile muncă, mai iau cei de la raion, se fură, mai rămâne şi pe câmp. Toată lume este mulţumită.

45 45

Maria nu era o fată proastă, ca de altfel şi Teleleu. Amândoi aveau câte şapte clase primare, ştiau să scrie şi să socotească. De când au ajuns brigadieri, au fost şi la cursuri de specializare, desigur fiecare în branşa lui. Pregătirea politică o făceau împreună. Teleleu era mai bun la Istoria partidului iar Maria la lecţiile de economie, de gestiune economică. Învăţau împreună. Cei de la şcoala de partid nu ştiau că mai făceau şi alte lucruri împreună. Dacă ar fi aflat, la Satul Şoimilor emisiunile Radiului Şanţ ar fi avut din nou cap de afiş viaţa celor două persoane. Atât Teleleu, cât şi Maria au ştiut să nu intre în gura lumii, să nu ofere subiecte de presă. Cu toate acestea, au mai fost o dată cap de afiş ca material de informaţii pentru mass-media şoimărească.

* * *

Când Ghiţă, adică Teleleu, Manuela, adică soţia lui Teleleu, şi Maria, prima soţie a lui Teleleu, pe când era impotent, şi amantă de când i-a demonstrat că este viril şi că Ionuţ este băiatul lui şi nu a vreunui trecător, au ajuns la vârsta senectuţii, pe când ţara era condusă de craiul de la Scorniceşti, tot de viţă oltenească, prima pagină mass-media din Satul Şoimilor a fost ţinută de Ionuţ, după cum ştim, băiatul lui Teleleu şi al Manuelei, şi Ioana, fata Mariei şi a lui Ghiţă Ţuştea, soţul Mariei în acte, în realitate fata era a lui Ghiţă (Teleleu) şi a Mariei, fosta soţie devenită amantă, procreată chiar atunci când Ghiţă vroia să prindă un clean mare în ochiul de apă, despre care ştiţi. Maria a prins însă cleanul şi după ce a murit sufocat l-a reînviat ca să moară şi iar să reînvie, spre deosebire de… nu pronunţ numele ca să nu-i jicnesc pe credincioşi, a murit o singură dată şi a înviat tot o

46 46

singură dată. Despre acest lucru nu ştiau, cu toată isteţimea lor, reporterii din Satul Calicilor devenit Satul Şoimilor.

Ioana era fată frumoasă. Doar şi Maria era o femeie bine. La fel şi Ghiţă era un bărbat frumos deşi era oleacă cam teleleu. În popor se spune că ( scuzaţi cacofonia ) copiii de origine vegetală, adică cei din flori, sunt deştepţi şi frumoşi. Eu zic că şi cei făcuţi pe ascuns, ai amanţilor, cei care au un tată în acte şi altul în realitate, sunt deştepţi şi frumoşi, ba mai mult, fiindcă aceştia sunt făcuţi cu adevărat din dragoste.

Şi Ionuţ era deştept şi frumos căci la concursul pentru crearea lui a participat o mulţime de candidaţi, care mai de care mai vânjos, toţi iuţi de coadă precum era Ahile iute de picior, pentru a fi mângâiat, sărutat, până la urmă înghiţit, dându-şi viaţa pe altarul creaţiei unice, de către frumoasa ca o sferă perfectă ce cobora încet, maiestos pe aleea dorului, venind din sanctuarul castităţii în întâmpinarea dragostei.

Aşa stând lucrurile, când au devenit mari, el, adică Ionuţ, student la agronomie în ultimul an, ea studentă la filologie, în anul doi, au ajuns la concluzia să-şi unească destinele, ea fiind o fată cuminte şi cu minte, el mai trecând pe la o tânără, de vreo treizeci şi cinci de ani, văduvă, de la spălătoria institutului, pricepută nu numai la spălatul şi călcatul cămăşilor studenţilor ci şi în ale celor lumeşti, calitate cu care vin pe lume toate femeile de când Dumnezeu a creat pe Adam şi Eva şi le-a pus în faţă doar câte o frunză de viţă de vie şi le-a luat-o vântul şi ei s-au minunat când au văzut ce bunătăţi au şi s-a apucat de treabă spre fericirea lor şi a urmaşilor şi urmaşelor lor.

47 47

- Mamă, vreau să mă însor, i-a spus Ionuţ lui maică-sa, într-o seară, după ce se plimbă cu Ioana prin parcul dendrologic din comună, unde fusese conacul boierului Ştiubei, iar acum era o grădiniţă de copii şi club pentru pionieri.

- Cu cine, mamă, îl întrebă Manuela. - Cu Oana, fata Mariei lui Ghiţă Ţuştea, zis şi

Feştilă. - Nu-i rea. E fată cuminte. Nu am auzit o vorbă

despre ea. Tu ai să fii inginer, ea va deveni profesoară. E chiar foarte bine, şi Manuela îl sărută pe frunte pe Ionuţ.

Seara în pat lângă Teleleu, care începuse să devină cam teleleu, lipindu-se de el ca în tinereţe iar el îşi băgă nasul între ţâţele ei voinice şi calde, Manuela îi spuse:

- Ionuţ vrea să se însoare. Trebuie să ne pregătim să-i facem o nuntă în satul nostru, satul lor era satul care începuse să se înfiripeze pe malul Papucului.

- Şi cu cine vrea să se însoare? - Cu fata Mariei lui Ţuştea. Când auzi, Ion scoase capul dintre ţâţele Manuelei

şi se ridică în capul oaselor. - Cu cine spui? - Cu fata Mariei lui Ţuştea. N-ai auzit? - Nici în ruptul capului. Să nu aud de aşa ceva că

mă fac foc. - De ce? E fată frumoasă, este la şcoală la Iaşi. Şi

are şi avere. E o fată foarte bună. - Nici nu mă gândesc să se însoare cu ea. În cealaltă familie, aceeaşi nepotrivire de idei - De ce să nu se mărite cu el? A terminat facultatea,

este agronom. S-a vorbit despre Teleleu verzi şi uscate dar băiatul seamănă cu el. Nu cred că să aibă boala lui,

48 48

să păţească necazul tău. Şi ce dacă ai fost măritată cu el. A fost doar pentru o zi şi eu te-am găsit fată mare. Căsătoria voastră e ca şi cum n-ar fi fost. Eu sunt prieten cu el, ne înţelegem foarte bine la ceape.

- E prea devreme, găsi Maria un motiv. De la 20 de ani să aibă greutăţi.

- Avem noi destule ca să n-aibă greutăţi. De ce să nu dea de gustul… vorbi în glumă Ghiţă.

- Numai la asta te gândeşti? - Dacă nu te gândeai la asta te mai despărţeai de

Teleleu. Maria era să-i spună că rău a făcut că l-a lăsat pe

Teleleu, că, deşi Ţuştea se laudă toată ziua, nu este mai bun. Asta ar fi însemnat să divulge aventurile ei cu Teleleu, şi nu-i era atât frică de bărbat cât mai ales de reporterii, majoritatea de sex feminin de la Radio an . Problema ei era însă faptul cum s-o lămurească pe Ioana să nu mai fie prietenă cu Ionuţ, ca nu cumva să facă vreo prostie şi să-i cedeze.

- De ce nu vrei, mamă să mă mărit cu el? o întrebă Ioana.

- Tu ştii că eu am fost căsătorită cu taică-su şi m-am despărţit de el. Iartă-mă dar trebuie să-ţi spun că nu era bun de nimic.

- Cum nu era bun de nimic? Maria fu nevoită să-i spună că era impotent şi nu

cumva şi Ionuţ să aibă această belea. - Nu se poate mamă. Dacă Ionuţ este băiatul lui,

înseamnă că taică-său este sănătos, nu am de ce mă teme că n-o să aibă cu ce să mă iubească, n-are ce boală moşteni. Dacă maică-sa l-a făcut cu alt bărbat, iar nu am

49 49

de ce mă teme. Apoi am să-ţi spun direct. Nu m-am culcat încă cu el dar l-am verificat …

Maria fu curioasă să vadă cum fiică-sa l-a verificat pe Ionuţ.

- Şi ce ai făcut? - El a pus mâna la mine. Atunci am îndrăznit şi am

pus şi eu mâna pe… - Nu ţi-a fost ruşine? - De ce să-mi fie ruşine? Doar o să ne căsătorim.

Voi nu vă lăsaţi goi unul în faţa altuia? Doar copii nu se fac prin chiloţi.

- Dacă te rog eu să nu te căsătoreşti cu el… - Nici în ruptul capului. Îl iubesc. Îmi este ca un

frate. - Ce-ai spus? - Îmi este ca un frate. Maria stătu un moment pe gânduri şi apoi se hotărî

să-i spună Ioanei adevărul: - Îţi este chiar frate! - Ce spui? - Ce-ai auzit. Îţi este frate cu adevărat. Maria îi povesti tot jurnal dragostei ei. - De asta şi tatăl lui se opune căsătoriei noastre.

Doamne ce încurcate sunt cărările Domnului. * * *

Vestea că Ionuţ nu se mai căsătoreşte cu Ioana, stârni interes în mass-media locală. Informatorii au trecut la lucru şi au găsit breşa cauzei care făcea ca Ionuţ să nu se căsătorească. Evenimentul ţinu mai bine de o săptămână capul de afiş al primei pagini. Spre toamnă, Ioana plecă la facultate la Iaşi. De acolo se schimbă la Bucureşti pentru a nu mai auzi de nimeni. La repartiţie,

50 50

Ionuţ îşi luă un post, undeva pe lângă Craiova, la Pieleşti, de unde se trăgeau strămoşii lui de pe tată. Găsi câteva familii cu numele de Tuleu iar un bătrân îi spuse că de mult, după spusele bunicului bunicului lui, nişte rude de ale lui, care se numeau Tuleu şi Teleap au plecat în băjenie şi s-au stabilit în Moldova. Ioana a găsit un oltean, cam buzat, cu spor la sărutat, şi avea să afle că nu numai de sărutat este bun. Ghiţă s-a retras în casa lui şi a rugat-o pe Manuela să-l ierte şi aceasta, femeie descuiată la cap, nu l-a certat. Ghiţă avusese destul şi pentru ea şi pentru Maria. Ghiţă Ţuştea îşi vându gospodăria şi plecă şi el în lume, undeva pe lângă Bucureşti, mai aproape de Ioana. Important este cine creşte un copil nu cine-l face. Or, el a crescut-o pe Ioana şi o iubeşte. Maria s-a dus după Ţuştea, că aşa scrie la Biblie, femeia să-şi urmeze bărbatul.

51 51

- Somnoroasă mai eşti de dormi până la ceasul acesta!

Ast’ noapte ce-ai făcut?

Ce proaste sântem! (Schiţă în trei acte)

- Ai auzit? Se mărită Ileana lui Ţurluc, zise Tiţa lui Tărâţă către Patriţa lui Paiaţă. - Chiar!? Cu cini? - Cu Ghiţă. - Cari Ghiţă? - Cum, cari Ghiţă? Ghiţă băiatul popii. - Care popă? - Popa Vasile. Doar n-avem mai mulţi în sat. - Mai este şi popa din satul vecin. - Da, tot Vasile îl cheamă, dar acela ari fete. - Atunci de ce nu s-a încuscrit popa Vasile din satul nostru cu popa Vasile de la Hârtop. - Poate sânt rude. - Nu sânt. Ştiu eu. Eu sânt de-al casei la popa Vasile. - Cari popa Vasile? - Cum cari popa Vasile? Cel din sat. - Credeam că este vorba de popa Vasile cel din satul vecin. - Atunci poate sî duşmănesc. Ştii cum sunt preoţii.

52 52

- Nu, ei nu sî ceartă? - Popa Vasile. - Cu cini nu sî ceartă? - Cum, cu cine nu sî ceartă? Popa Vasile din satul nostru cu popa Vasile din satul vecin. - Atunci, preotesele. - Preotesele… ca preotesele. - Cum ca preotesele? - Ca femeile… - Di ci ca femeile? - Fiindcă sunt femei - Şî? - Sî ceartă. - Şî tu ai gura mare. - Nu ţî-i ruşine să-mi zâci că am gura mare? În nici un caz nu-i mai mare ca a ta. - A me? Ştie tot satul ci gură ai. Nu te spalî Ghistriţa… - Pe tini Dunărea… - Pe tini Marea Neagră. - Neruşinato. - Podoabo. Ştiu eu cini eşti. - Crezi cî eu nu ştiu cine eşti. O stricată. - Tu eşti o proastî. - Haimanao! Ai stricat casele oamenilor. - Şi ci? Strică-le şi tu dacî poţi. - Eu îmi iubesc barbatul. - Molâul acela. Ci sî iubeşti? Pocitania aia de-o şchioapă. - Decât lunganul tău mai ghine aşa. Îl vezi de la o poştă… - Decât să nu-l găseşti prin pat mai ghine sâ-l vezi de la o poştă.

53 53

- Contează să fie ager nu un babalâc care face un pas la o oră. Parcă e băiatul popii. - Ci ai cu el că doar nu ţi-o făcut nimic. Sau mai ştii. - Ci sî mai ştii? Cu un asemenea nătăflete ci sî faci. - Aha… De aceea sî uită Ileana lui Turcu ca dracu la tine. - Minţi, sântem prietene. - Şi eu sânt prietenă cu ea. - Aha… - Nici un aha, sântem prietene. - De aia a ieşit duminică de la tini. - Când? - Duminicî? - Îi arăt eu ei! - Aşa sânt prietenele. - Şi noi ne certăm. - Ce proaste suntem!

II A doua zi, Tiţa lui Tărâţă nu-şi găsea locul. Bărbatul îi era plecat la fabrică, schimbul doi, de la orele două p. m. până la orele două a. m. Aşa avea programul, douăsprezece ore lucra şi douăzeci şi patru se odihnea. Adică nu se odihnea, ci stătea acasă. A sta acasă era un fel de a spune, fiindcă Tiţa îl trimitea în toate părţile. Pentru Tiţa, lucrul cel mai greu era să aducă apă. Fântâna era adâncă, 20 de metri, găleata era mare iar ea era o mână de femeie, un schelet cu fustă de pepit, cu bluză de zefir şi broboadă de caşmir. Vara umbla desculţă şi călca în vârful picioarelor. Oamenii se întrebau unde mai stă sufletul în ea şi cum poate vorbi atât de repede.

54 54

Patriţa lui Paiaţă, colega de şcoală primară a Tiţei lui Tărâţă, era un butoiaş pe două picioare subţiri. Trunchiul era otova, după cum am zis un butoiaş, nu prea mare dar nici prea mic. Pe acest trunchi stătea un cap rotund, rotund ca un pepene de Gugeşti, la o distanţă, în sus, de două degete. Capul, desigur nu stătea în aer, ci era legat de trunchi prin gât, gât după câte ştim avea două degete în lungime, doi decimetri în diametru. Asta nu o împiedica să fie simpatică când se uita la lună. De departe era trandafir, de aproape borş cu ştir. Ştirul este lobodă porcească şi de aici, de la mâncarea ei preferată i s-a schimbat şi caracterul, a devenit îndrăzneaţă ca porcul la troacă. Tiţa, după cum am spus, era slabă şi mărunţică şi o clipă nu stătea locului. * * * - Patriţăă… Patriţââ… ieşi puţân afarî! - Ce s-a întâmplat Tiţî de mă scoli cu noapte-an cap? A luat foc satul? - Ce noapte, tu? Nu vezi câ soarele e de o suliţă pe cer. Acuşi n-ai sî mai poţi răsufla de căldură - Chiar tu… N-a mai plouat de douî săptămâni. S-a ofilit şi păpuşoii. Dacă mai ţini aşa n-o s-avem ce mânca la iarnă. - Taci, tu. La cooperativă este destul grâu. Nu mai suntem în ’47. Atunci era altceva. Dar, cred cî nu mai sculat din somn ca sî-ni spui cî-i secetă. Asta o ştiu şi eu. - Somnoroasă mai eşti! di dormi pânî la ceasul ista. Ast’ noapte ci-ai făcut? - Am dornit. Ci să fac? îi răspunse Patriţa, frecându-se la ochi. - Încetu’ cî mă-nghiţi. Uite cî m-am molipsit şi eu…

55 55

Tiţa, femeie educată, puse mâna la gură. - Spune, odatî, de ci-ai venit. Nu vezi că nu mai pot de obosealî. - Da, ce, ai tras la jug sau bărbatu’… - Nu, fă. Nu vezi că-i secetă. Mi-am udat chipăruşii când nu răsărise soarele. Bărbatu’ a fost schimb de noapte. Doarme şi el… E obosât - Da… Schimb de noapte… E obosât săracu’… insinuă Tiţa. - Ci vrei sî spui? De unde ştii câ bărbatu’ meu nu-i obosât? Tiţa schimbă vorba. - N-ai văzut-o pe Ileana lui Ţurluc? - Pi cine? - Pe Ileana lui Ţurluc, fata Catincâi lui Prepeleac, cum îi mai zice lui Ţurluc. - Ci-i cu ea? A trecut ieri pi la mini. I-am împrumutat nişte făină de grâu. Zicea că vrea să facă nişte scovergi… - Scovergi spui. De mult n-am mai făcut. O fi având musafiri, reflectă Tiţa - Poate. E fatî… E timpul. - Ci timp? - Sî sî mărite. Are ceva ani, peste 20. Păcat sî stea pe uscat. - Cum pi uscat? - Adică nemăritată. Fărî barbat. - De undi ştii cî n-are barbat? - E nemăritată. - Da. E adevărat. E nemăritată. Dar ci are asta cu barbatul. - Zâc şi eu aşa. Tiţa schimbă vorba

56 56

- Unde zâci că îţi este bărbatul? - Doarme… A lucrat de noapte. - Doarme?! - Doarme. A lucrat ast’noapte. Paiaţă, vara când venea de la fabrică obişnuia să se culce în podul şurei. De mic copil făcea acest lucru de când îl lua taică-su la cosit şi îl culca la amiază la umbră de căpiţă pe brazdă de fân. Îi plăcea cum mirosea fânul. - Chiar doarme? Parcî l-am văzut trecând pe pârău la deal. - Barbatul neu?... - Doar nu al neu. Al neu e plecat la coasî. - La coasî, zâci? La cini? La Ileana lui Ţurluc? - Da de unde. La mini, în deal la Mătăhuia. - Chiar. Ileana zâcia cî faci scovergi pentru cosaş. - Cosaş, spui? - Cosaş. Pe fânaţul din Dealul Mătăhuia. - Ari ea fânaţ acolo? - Ari. Am fost odatî la adunat la ea, adică la taică-su. - Mulţumesc. Ştiu când ai fost - Văd câ-l urmăreşti pe bărbatu-miu. - Nu-l urmăresc. L-am văzut - Şi ci-i dacă l-ai văzut. Poate se ducea la maică-sa. Aşa sânt femeile… - Cum sânt? - Parcâ nu ştii… Scornesc vorbe. - Eu? Vorbe zâci?… - Tu. Ci ti interesează unde se ducea bărbatu-meu - Nu mă interesează. Doar am vrut sî ştii. - După ci ai spus la tot satul. Sânt sigură că ai trecut şi pe la Casandra lui Fofârlici. Ti ştiu eu… - Ci ştii?

57 57

- Cum eşti. - Cum sânt? - Duci vorba. Deja ştie tot satul. Tu şi Casandra bateţi toba mai rău ca Bulihai. Bulihai era omul de la sfatul popular care umbla cu toba şi anunţa pe săteni de datoriile faţă de stat: pietruirea drumurilor, săparea şanţurilor, plata cotelor, vaccinarea copiilor… - Eu?! Tu. Mi-o spus mie Casandra lui Fofârlici. - Fugi fă. Parcî n-ai avea treabî. Nici nu ai. N-ai nimic în grădină. - Dar tu ci ai? Nişte chipăruşi iuţi. - Lasâ-mă în pace! Trăzeşti oamenii de giaba. - Rămâi cu chipăruşii tăi. Tiţa plecă. - Du-te-n plata sfântului, îi zise Patriţa. Tiţa nu se uită înapoi. Cu mâna dreaptă ridică puţin fusta la spate, un gest tipic rural prin care o femeie arată că nu-i pasă ce zice adversara ei. - Hooo! Nebuno, strigă Patriţa. La balamuc cu tine. Ultimele cuvinte o scoase din sărite pe Tiţa. Tocmai atunci Smaranda lui Sucitu trecea pe drum. Se ducea la soacră-sa să-i spună să-şi ia băiatul acasă, adică pe bărbatul ei, fiindcă nu mai ştie ce să facă cu el, fiindcă este prea sucit. Acuşi zice c-o iubeşte şi nu-i dă pace toată ziua că nu mai are timp nici să mănânce, acuşi o înjură de toţi sfinţi, ba e şi spurcat la gură, iar vecina ei îi tot spune să-l mai domolească, că are copii şi nu se poate să audă asemenea porcării. Tiţa care era prietenă cu Smaranda încă de când era în şcoala primară şi păzeau gâştele pe malul pârului abia

58 58

aşteptă să o bârfească pe Patriţa cu voce tare şi de faţă cu bârfita. - Auzi, fă, strigă ea la Patriţa, ti crezi cineva. Mă trimiţi tu pe mini la balamuc. Tu, fă. Tu care ai stat la Socola şi ziceai că eşti la şcoalî. Crezi că nu ştiu unde ai fost. Ştie tot satul… Şi ştie şi de ci. Întreab-o şi pe Smaranda. - Ce spui ? strigă Patriţa. Smaranda ştii cini eşti tu. Nu a dat ea pesti tini când erai într-o căchiţă cu Ion. - Cu cini spui? Intră în vorbă şi Smarada. De undi a mai scos-o şi pe asta? Bărbatu-meu nu m-a înşalat niciodată. Era cu altcineva. Cu Ghiţă a lui Beşleagă. - Ci minţi, fă? Se adresă Tiţa către Smaranda. Nu v-aţi scărmănat astâvarî pe dealul Mătăhuia - Mai duceţi-vă dracului, ninorocitelor. N-aveţi altceva de făcut decât sî aveţi grija oamenilor. - Noi ninorocite! Strigă Patriţa. Apoi către Tiţa. Auzi! Noi ninorocite. Şi cini vorgheşti. O sucită. Mai sucită decât a lui Sucitu. - Aşa, fă. Şi noi ne certăm digiaba, de la ninica tătî. - Ştii ci, mai ghine intră ici la umbră, să bem o cafea, că mi-o adus bărbatul ieri 100 de grame, măcinată gata. - Altî datî. Acum am treabî, îi spuse Tiţa.

* * *

- Tiţă! Tiţă, n-auzi. Vin-o puţin la poartî. - Ci vrei? de scoli oamenii cu noaptea-n cap. - O ştii pe Marghioala lui Harbuz? - Cum să n-o ştiu. - S-o dispărţit şi o venit la mini. - Şi ci vrea? - Te-aş ruga dacî sî poate…

59 59

- Intrî/n ogradă că e de vorghit mult. Sî fac mai întăi o cafea. Pentru vară, Tiţa avea o bucătărie specială. O cameră în care avea un aragaz tip Satu Mare, un frigider Fram, o masă pentru patru persoane, din pal, acoperită cu o muşama cu flori de măr şi un dulap de bucătărie cu două sertare pentru tacâmuri şi prosoape, două corpuri în care ţinea oalele şi o vitrină pentru pahare, pachete de zahăr, cacao şi cafea. Patriţa cunoştea toată geografia bucătăriei Tiţei. Tot la o cafea pusese la cale căsătoria Floarei lui Harbuz cu Costică Trandabăţ, desigur în prezenţa mamei lui Costică. Căsătoria avu loc dar ţinu din toamnă până-n primăvară. Floarea plecă de la Costică, deoarece el, Costică, soţul care zise că o s-o iubească până la sfârşitul vieţii ei nu a lui, când nu o iubea o bătea. De iubit o iubea din an în paşti iar de bătut o bătea în fiecare zi. Totdeauna găsea un motiv să o înjure să-i dea o palmă - De ci dai în mine? îl întreba Floarea. - Ai pus cuţâtul cu gura-n sus, îi răspundea Costică. - De ci dai, mă? - Îi mămăliga cu gogoloi. - De ci mai dai? - Îi borşul răci. Aşa ieri, aşa azi, mâine n-a mai fost aşa. - Tu eşti vinovatî, zise Patriţa către Tiţa în timp ce aceasta turna cafeaua aburindă în ceşti. - Di ci eu? N-ai venit tu cu rugămintea să mă duc la Costică… Altfel împletea codiţă albă lângă maică-sa dacă n-o băga în mormânt de scârbă. - Pentru ci di scârbî? - Pentru cî nu sî mărită cică-sa. - A, nu. Voia sî scape de ea.

60 60

- Păi, a scăpat. - Pe dracu. S-a întors acasî. Şi are şi burta mare. - Te pomeneşti cî vrei sâ-i găsesc alt bărbat. Cine dracu, pe vremea asta de sărăcie, criză cum îi zâc ăia de la oraş, se leagă la cap cu o belea - Vrea sî sî împaci cu Costică. - S-o batî iar. - Zâci că mai rele sânt bătăile la cap de la maicâ-sa decât bătăili lui Costicâ. - Nu mă duc! Vorbi hotărâtă Tiţa. - De ci, fă? - Mi-o interzis barbatu. O zâs că mă alungî de acasî dacă mai umblu prin sat. - Da ci, trebuie sî ştie el. - Uiti cî ştie. Ba, a zis că a aflat de la tini. - De la mini!? N-am mai vorbit cu el de la Paşti. - Cum ai vorbit cu el la Paşti. Ce sî vorghească cu tine. Patriţa se înroşi toată. Di asta nu ia plăcut cozonacul. Te pomeneşti cî i-ai dat tu. Patriţa nu mai scoase o vorbă. Tiţa lăsă cafeaua nebăută şi plecă val vârtej acasă.

* * * - Nu era bun cozonacul ? Da. Al Patriţei era bun? Tiţa ridică mătura să dea în barbatu-su. - Stai, nebuno! Ci ţi-a venit. - Da. Eu sânt nebunî. Patriţa este teafârî. - Ci-i cu Patriţa, cătă bărbatu-su să afle. - Cum? Tî faci că nu ştii. Am sî-i arăt eu ei. - Ce sî ştiu femeie? - Di cozonacul Patriţei Bietul om nu ştia că Patriţa tremura toată ori de câte ori îl vedea. Îl iubea încă de când era la şcoala primară. Se

61 61

împrietenise cu Tiţa ca să poată trece pe la ea şi să stea de vorbă şi cu el. Făcu tot posibilul ca şi bărbatu-său să se împrietenească cu el. De aceea rămase mirat când află că Tiţa nu mai este prietenă cu Patriţa din cauza lui. - Mă acuzi cî Patriţa mi-a dat o bucatî de cozonac şi cî am lăudat-o că era bun, îi zise supărat Tărâţă. Cu grăsuna aia n-aş sta nici-o noapte lângă mine - Noapte, zâci. Ce îţi trebuie noapte pe câmp? Noaptea îi Paiaţă acasă. Doar n-ai aduce-o aici. Aha! De aia e toată ziua la mine. Poate te găseşte singur. - Dacî mă scoţi din sărite, îţi spun eu care-i adevărul. Faci gălăgie ca să ti acoperi pe tini. De ce vine Paiaţă toată ziua pe la mine. Ba, dă-mi furca că la a mea i s-a rupt un corn, ba, dă-mi grebla, ba, nu ştiu ce i s-a mai întâmplat. El vorbeşte cu mine şi se uită la tine. - Prepeleagul ăla. La ăla mă uit eu? - Da eu mă uit la grăsuna aia? Tiţa şi Tărâţă nu mai avură zile bune de la bucata de cozonac a Patriţei. Tărăţă se repezi cu furca la ea. Tiţa aruncă cu apă fiartă după el. Tărâţă se culcă în şură numai să nu-l mai toace toată noaptea la cap. Oamenii din sat nu-i mai văzură de o bună bucată de timp la crâşmă şi nici la câmp împreună. Certurile lor au ajuns şi la urechile Patriţei şi ale lui Paiaţă. Cărarea dintre cele două gospodării se umplu cu scaieţi, nu mai umbla nimeni pe ea. Tot satul ştia de cearta dintre cele două familii. - Sî ştii, că nu iese fum până nu este oleacă de foc, zise Ilinca lui moş Vasile Ţepeş, la o şezătoare de tors cânepă ce avea loc la Catinca lui Ghiţă Durlă.

62 62

- Alti vremuri, Ilincî îi răspunse Catinca. Doar numai noi mai toarcem cânepî. Acum, astea tinere se îmbracă toate cu haine de la oraş. Au timp de prostii. - Taci, fă. Manţa lui Rogobete n-o fost prinsă de bărbatu-su prin păpuşoi cu zurliul acela a lui Săndica. Alte vremuri erau. Eram şi noi tinere. * * * Vara trecu. Trecu şi postul Crăciunului…Şi câşlegile de iarnă. Şi postul Paştelui. Veştile treceau din gură-n gură de la o casă la alta, pe la crâşme, pe la biserică. Despre Tiţa şi Tărâţă nu se mai vorbea nimic Nici Patriţa şi Paiaţă nu mai erau subiect de discuţie. Bomba explodă în prima zi de Paşti. Era cald, era zi de sfârşit de aprilie, Paştele căzuse după sfântul Gheorghe. Pe şanţ iarba era mare, curată, fără urzici, pământul era uscat. Ilinca lui moş Vasile Ţepeş întinse pe iarbă o cuvertură ţesută de ea pentru a se lăuda cu ceea ce a făcut toată iarna. Pe şanţ, ca totdeauna, nu lipsea Catinca lui Durlă. - Ţi-am spus eu, zise Ilica lui Ţepeş. Nu ieşea fum de pomană. - Despre ci vorgheşti? o întrebă Catinca. - Cum? Nu ştii? Lumea a înnebunit de tot. Patriţa lui Paiaţă s-a mutat la Tărâţă, bărbatul Tiţei. - Şi Tiţa? - S-a mutat la Paiaţă. - Doamne! Şi Catinca îşi făcu o cruce mare. E păcat să judici oamenii chiar azi în zâua Paştelui, dar cred cî lumea a înnebunit de-a ghinelea. - Adevărat, fă, a zis şi Ilinca.

63 63

- Foarte bună!, zice el. E de Dorna, e grasă şi puţin iute.

Numai bună de plăcinte după care să bei şi un pahar de Bohotin.

S-a împuţit brânza

Localitatea i locaţia unde s-a petrecut acest fenomen este oraşul x şi putina y. De i ecuaţia a fost rezolvată i valorile lui x i y au fost date, le trec tot ca necunoscute din motive lesne de înţeles În poveşti eroii sunt fictivi nu reali ca în reportajele jurnalistice. Mai departe am să vă spun, de fapt am să scriu, căci de scris este treaba şi nu de vorbit, precum ştiţi cu vorbitul se preocupă mai mulţi decât cu scrisul, în special femeile, cum este oraşul unde şi-au trăit, îşi trăiesc şi îşi vor trăi eroii mei viaţa. Poate, Măria Ta cititorule rezolvi ecuaţia amintită mai sus.

Este un oraş frumos, frumos de tot, ba unii zic că este chiar o perlă, (nu ştiu dacă este veritabilă sau fabricată) cum nu există altul în fascinanta Românie pe fruntea căreia flutură în vânt frunza Elenei Udrea şi nu a Evei, cea care, împreună cu Adam, altfel nu se putea, a pus bazele existenţei lui Homo sapiens pe planeta Pământ. Oraşul, care are şi rang de municipiu se află, pe malul unei ape repezi şi limpezi ca cristalul, ca Ozana lui Ion Creangă, la poale de munţi împăduriţi cu conifere şi

64 64

foioase - prin el foiesc fel de fel de interlopi, indivizi cu proastă reputaţie, cămătari, şmenari, sprijiniţi de poliţişti ce apără pe oameni de răufăcători. Din acest oraş se vede Olimpul României. Care este acest oraş este greu de aflat, căci Olimpul României, se poate vedea şi de la Est şi de la Vest, şi de la Sud, şi de la Nord, aşa că trebuie să ghiciţi, din ce voi scrie în continuare. Dar cine este Olimpul României? De la Dimitrie Cantemir, de la George Co buc, de la Alexandru Vlahu ă i de la mine, care tie de la cei aminti i mai înainte, afla i că Olimpul României este numit Muntele Ceahlău. Deci, după ce am stabilit coordonatele ora ului, e drept cam evaziv, în care, repet, trăiesc, nu au trăit, eroii despre care am să vorbesc, ba nu, am să scriu, să trecem la treabă, adică la povestit despre putină, putina în care s-a alterat brânza. Povestea de i are un sâmbure de adevăr, un sâmbure mare i tare ca a unei persici dintr-un piersic altoit, are i multă imagina ie, adicălea fic iune cum spun speciali tii în ale literaturii. Doar am spus că este vorba despre o brânză specială pe care am numit-o brânză literară.

* * * Ieri m-a trimis nevasta în piaţă. Mi-a făcut un

pomelnic cu toate produsele ce trebuia să le cumpăr, mi-a dat o sacoşă mare, împletită de ea, sacoşă specială pentru piaţă, mi-a deschis uşa de metal din aceste noi, mi-a dat un sărut de despărţire. Eu a trebuit săi returnez sărutul, şi eu când mă apuc de o treabă o fac gospodăreşte. Desigur nevastă-mea a fost mulţumită, însă gospodină cum e ea şi responsabilă de datoria de soţie care nu se reduce numai la sărutat, s-a desprins din braţele mele şi puţin bosumflată mi-a zis:

65 65

- Pleacă odată! că sărutatul nu ţine de foame. Şi am plecat. În piaţă lume multă la cumpărat

fasole, barabule, adicălea cartofi, curechi, adicălea varză. Eu m-am uitat pe listă şi am văzut că trebuie să cumpăr şi nişte brânză, că nevastă-mea gândea să facă nişte plăcinte, din alea moldoveneşti, poale în brâu. Mi-a mai spus nevastă-mea să am grijă ca brânza să fie de oi şi nu cumva să fie alterată. De la barabule m-am îndreptat direct la sectorul de lactate. Ce să vezi? Aici l-am întâlnit pe un prieten care tocmai gustase nişte brânză de oi, că şi nevastă-sa vroia să facă o ruladă cu brânză înainte de lăsatul secului.

- E bună brânza? îl întreb eu, bineînţeles nu înainte de a-l saluta, a-l felicita pentru că ob inuse un premiu literar.

- Foarte bună!, zice el. E de Dorna, e grasă şi puţin iute. Numai bună de plăcinte după care să bei şi un pahar de Bohotin.

După ce gust şi eu din brânză şi mă conving că este cu adevărat ceea ce căutam, prietenul mă informează:

- Mâine este lansare de carte la biblioteca lui Dovleac. Vii?

- Vin. Ce am de făcut acum când anii sunt mulţi la număr la trecut şi puţini pentru viitor. Mă mai cultiv şi eu cu literatura postmodernistă, din asta din care citeşti mult şi înţelegi puţin.

- Mâine este altceva. O să fie ceva inteligibil. După acest scurt dialog ne despărţim, fiecare

plecând în treburile lui, iar eu îi repet promisiunea că am să fiu prezent a doua zi la lansare cărţii. Şi m-am ţinut de cuvânt.

66 66

* * *

- La alte întâlniri, tu, criticul de serviciu, te aflai alături, mai întotdeauna de cei doi corifei ai literaturii de pe meleagurile noastre, i-am zis eu când ne-am reîntâlnit. Acuma nu-i prea văd. De ce? intru eu din nou în discuţie cu prietenul amintit.

- S-a cam împuţit brânza. - Dar, de ce? N-a fost putina tratată bine? Tata

când punea brânză la putină, o opărea cu zer. Când o deschidea de Crăciun, brânza avea gust, miros, culoare plăcute. Cu mămăliguţă caldă, o mâncai de să-ţi baţi copii.

- Te faci că nu înţelegi, mă apostrofează prietenul. E vorba de o altfel de brânză. De una la figurat.

- Şi care este aceasta, continui eu dialogul. - Nu mai sunt prieteni. - De ce? - S-a împuţit brânza. - Iar mă iei cu vorbe în dodii. Spune-mi odată de

ce nu mai sunt prieteni. - Simplu. Putina lor de brânză era serviciul la

instituţia aia care se ocupă, printre altele, de vechituri. - Bulendre, maşini, second hand. Te pomeneşti că

au şi ei nişte lăzi de gunoi ale Europei cu care se pot îmbogăţi.

- Nu de astea este vorba, ci de nişte ziduri vechi care ne arată cât de veche e ţărişoara noastră.

Şi ce au acestea cu prietenia dintre cei doi. - Păi, au.

67 67

- Spune odată ce au, insist eu nerăbdător, ameninţându-l că altfel se împuţeşte şi brânza noastră.

- Bine, zice el. Uite că-ţi spun. - La instituţia lor, unul din ei era şef iar celălalt

era şef-adjunct. La un moment dat trebuia schimbat şeful. În democraţiile consolidate un şef nu poate fi şef pe viaţă, ca să nu se împuţească. Poţi fi, totuşi şef de două ori, vreo opt ani. Venise timpul schimbării şefilor când se dau un fel de examene, trebuie să ceri să fii şef. La examen pot fi mulţi candidaţi sau poate numai unul. Ce doi s-au înţeles ca să nu se concureze la examen şi să participe numai subşeful, care mai avea doar doi ani până la pensie. (Uitasem să vă spun că diferenţa de vârstă dintre cei doi era de vreo zece ani). Vroia şi el să fie măcar atât timp şef şi să ia şi o pensie cu zece, douăzeci de lei mai mare. Colegul, adică şeful, însă s-a răzgândit şi cu pile mai mari a fost tot el numit şef. Prietenul a ieşit aproape imediat la pensie şi pe loc brânza a devenit portocalie i iute, ba se zice că ar fi apărut şi niscaiva viermi.

- Şi s-a terminat totul cu aceasta, cu brânza alterată, îl interoghez eu pe prietenul meu mai departe.

- Ce s-a întâmplat mai departe, ştii şi tu, îmi răspunde el, că doar trăieşti şi tu în lumea literelor, lume divizată, în care brânza nu se mai ţine în aceeaşi putină.

- Ştiu şi eu ceva, dar tu eşti de-al casei, ştii mai multe, aşa că povesteşte în continuare.

Redau în continuare, cu cuvintele mele, ce mi-a spus prietenul.

Prima dată când cei doi au pus brânză la putină împreună a fost acum 20 de ani şi mai bine. Deci după Revoluţia noastră, democratică după cum îi zic unii.

68 68

Erau colegi de transmis vorbe, şi adevărate şi mincinoase în lume, adică la un ziar. Atunci, împreună cu alţii de felul lor, au înfiinţat o societate care să se ocupe cu scrisul cu cuvinte meşte ugite şi frumoase. Desigur şi cu publicarea lor. Societatea a dus însă o viaţă latentă. După alterarea brânzei, domnul subşeful devenit liber, plecat cu coada-ntre picioare de la instituţia unde avea salariu, s-a gândit să reanimeze societatea cuvintelor meşteşugite şi frumoase. A chemat mai mulţi meşteşugari, mai vechi şi mai noi şi, după eforturi îndelungate, care n-au durat treizeci de ani ci numai vreo trei luni, şi-a văzut visul realizat. Domnul şef nu a accesat la ideea lui, ba la acuzat prin cuvântul unui amic din spaţiul lui de credinţă şi atitudine, că a făcut o adunătură de veleitari iar brânza a devenit şi mai iute, mai rea la gust. Şi aşa în oraşul despre care am vorbit la început s-au format două grupări ale cuvintelor meşteşugite, fiecare considerându-se că este cea mai cea, fiecare cu…

Cititorule cred că ştii, dacă nu ştii îţi spun eu, pe mai multe maluri de ape din România au existat topitorii de in şi cânepă, plante denumite textile. Din cânepă se făcea sfoară. De când cu democraţia şi capitalismul, din topitorii s-a ales praf şi pulbere. Obiceiul trasul sforilor a rămas însă. Cei doi au tras cât au putut, au obţinut nişte bani de la mai marii locului, şi în urbea care raportată la marele urbe al lumii este un cătun, au fost editate în timp de criză două reviste de literatură & artă (te întreb cititorule: literatura nu este o artă). Una, la care şef este şeful e o carte de vreo 400 de paginii, în care s-a scris de toate, de prieteni şi prietene, unii câte 7-8 articole ca să ştie urmaşii urmaşilor cine au fost ei, iar a doua, mai

69 69

subţirică, o reeditare a unei reviste mai vechi, la care şef este fostul subşef.

Mai departe trebuie să vă spun, fiind o ţâră obiectiv, că în urbea amintită, aşa mică cum este, sunt mulţi meşteşugari ai scrisului. Mai vechi, mai noi, mai tineri, mai bătrâni. Aceştia ca toţi meşteşugarii din ţară, ba şi din lume, au o nevoie intrinsecă de comunicare. Comunică ei prin telefon, fix sau mobil, prin internet că sunt oameni moderni, dar au nevoie şi de o comunicare, să-i zicem têt à têt. Aşa se face că se adună pe unde pot, biblioteci, muzee, şi ţin nişte şedinţe numite cenacluri, mai lansează câte o carte. Când un autor într-o adunare îşi prezintă cartea scrisă se zice că o lansează, deşi nu este navă sau aeroplan de hârtie. A lansa o carte, după dicţionar, se înţelege a o pune în vânzare. Cu lansarea e mai uşor, cu vânzarea e mai greu. Nici cu lansarea nu-i chiar atât de uşor de făcut. Mai întâi ai nevoie de unu, doi, trei critici care nu critică ci laudă. După ce aceştia îşi susţin spiciul urmează a doua lansare, ce mai interesantă: plăcinte (Poale-n brâu la Moldova. Poate slană la ardeleni. La olteni s-o fi lansând cu praz?), ceva parizer, ceva biscuiţi, covrigi, nişte caşcaval, nişte alune şi, neapărat, puţină palincă şi mai mult vin. În jurul acestora se duce mare dezbatere literară: ce-ţi mai fac copii sau nepoţii?, iar s-a scumpit brânza, se reduc salariile şi pensiile, ai apă caldă?

Cam aşa a fost şi la lansarea la care m-a invitat prietenul din piaţă şi după cum aţi văzut, ba nu, aţi citit, am fost prezent şi eu. Eu am mâncat doar plăcinte, de alea poale-n brâu care, deşi erau bune nu erau ca plăcintele făcute de nevastă-mea, care este o specialistă în facerea unui asemenea produs gastronomic. Prietenul

70 70

meu a băut şi vin. Eu nu. Mă tot chinuie te stomacul cu hiperaciditatea lui. Prietenul meu a prins chef de vorbă şi când discuţia despre… aventurile tinereţii erau în toi, sună telefonul mobil, al lui, nu al meu.

- Vino acasă îi spune nevastă-sa. Te aşteaptă mama! (Adică soacră-sa). Doreşte să ştie când aveţi întâlnirea de promoţie că n-ar vrea să lipsească.

Prietenul meu era într-un colectiv de organizare a aniversării a 50 de ani de la terminarea liceului.

- Bine, vin! îi răspunde prietenul meu nevestei-si. Chiar vreau s-o mai văd. Mi-era dor de ea. Ceva potabil a adus de la Cotnari?

După acest dialog telefonic am plecat de la lansare, nu înainte de a lua o carte cu autograful autoarei, o tânără poetă ieşit nu de mult la pensie. În faţa Casei de Cultură, un adevărat monument arhitectural, un dreptunghi ca o cutie de chibrituri construită de comunişti, ne-am despărţit. El a luat-o spre V iar eu spre E. Cunoştinţele mele despre alterarea brânzei celor doi amici au rămas la nivelul celor spuse până aici. Cu aceste informaţii trebuie să te mulţumeşti şi tu, cititorule. Dacă am să mai aflu ceva, nu numai de la prietenul despre care făcut-am vorbire, ci şi de la alţii, am să te ţin la curent. Nu de alta, dar să nu faci plăcinte literare cu brânză împuţită.

Cu sănătate. Meşteşugar de cuvinte

71 71

Fidelitatea este o chestiune

pur teoretică. Suntem oameni, doamnă,

nu turturele

Inocenţă

- Mai lasă-mă în pace… Ce ai? Nici când eram în primul an de căsătorie nu erai aşa de amator, îi reproşă doamna Varduca soţului, într-o după masă, când el veni, vesel de la liceu.

Profesorul Varduca îşi încheiase situaţia şcolară la clasă, nu avea corigenţi şi era bucuros că nu va mai avea de a face cu tovarăşa Turcu, activista de la Comitetul municipal de partid care-l tot acuza că nu-şi face datoria, că lasă corigenţi pentru ca să-i prepare în vacanţa de vară.

- Ce dracu ai, de eşti aşa de mofturoasă? Parcă eşti madam Zvolinschi. Numai ea de o bucată de vreme tot ţipă la bărbatu-său, de-i vine bietului om să-şi ia lumea în cap. Ea însă e mai bătrână ca tine şi cred că a fost iertată de Dumnezeu.

- N-ai decât să pleci şi tu dacă nu-ţi place. - Bine! Dacă aşa zici, uite că plec.

72 72

Îşi schimbă hainele de serviciu, îmbrăcă o cămaşă curată, îşi puse o cravată asortată şi se aşeză pe fotoliul din faţa televizorului, locul lui de preferinţă.

- Tu nu te îmbraci? se adresă el soţiei. - De ce? îi răspunse nervos ea - Ţi-am spus de ieri că am banchet cu clasa la

care sunt diriginte. - Mergi sănătos. Sunt obosită. - Ce ai făcut de eşti obosită? Ai fost la pădure? - Ce ştiţi voi despre munca femeilor? Doar să va

stea în faţă cu masa întinsă, să vă satisfacă poftele. Altceva…

- Bine… Dacă te răzgândeşti, ştii unde este restaurantul „Căprioara”. Eu plec că mai am ceva treabă cu organizarea.

- Du-te sănătos!…

* * * Volkwagenul alerga grăbit pe şoseaua cu

serpentine largi, peste poduri scurte dar îndrăzneţ aruncate peste văi adânci săpate de pâraiele ce coborau din munte. Pe fereastra întredeschisă pătrundea vânt cu miros de brad, răvăşind bucle galbene, lăsate libere. Mioara încerca mereu să şi le aşeze, privindu-se în oglinda maşini dar nu reuşea. Era un joc care începu să-i placă. Viteza maşini însă o ameţea. Când se apropia la câţiva centimetri de parapetul ce despărţea şoseaua de ameţitoare prăpăstii, când de ziduri din piatră ce sprijineau culmi cu brazi plecaţi spre cer. De frică închise ochii şi nu mai privi la nimic.

73 73

Varduca o privi cum doarme. Respira liniştit, fără efort. Pieptul se ridica şi cobora într-un ritm perfect, evidenţiind şi mai mult sânii plini, copţi, peste care Mioara nu pusese încă sutien. Rochia din mătase naturală îi alunecase spre şolduri lăsând vederii coapse suple, de sălbăticiune. Varduca îşi privea prada cu lăcomie.

Oprită din leagănul drumului, Mioara se trezi imediat. Era efectul pe care-l trăiesc cei ce călătoresc cu trenul şi se trezesc totdeauna în staţiile în care se poposeşte mai mult. Când deschise ochii, în faţă îi apărură clădirile rustice ale staţiunii şi crestele înalte ale Ceahlăului. Nu mai văzuse munţii aşa de aproape. O apăsa imensitatea înălţimilor şi se temea să nu vină stânci peste ea. Îşi strânse genunchii la gură, îşi încolăci mâinile peste picioare şi se înghesui în fotoliu acoperit cu miţe lungi de lână moale..

Se visase nopţi în şir fără sfârşit alături de Varduca. În recreaţii îi căuta prezenţa. Îi ieşea înainte pe hol, când avea ore cu el. La o reuniune a clasei îl invită să stea în genunchi pe batista ei şi-l sărută pe gură sub aplauzele colegelor cu care făcuse pariu. Acum, după o noapte de zbenguială la banchet cu Radu, se afla în maşina lui Varduca şi nu ştia ce să facă. Îşi scutură capul a limpezire.

Văzând-o cum stă, cât de fragedă era, deşi trecuse de 18 bani în martie, Mioara avea o expresie de copilă, lui Varduca i se făcu milă. Se gândi la propria lui fată care în anul următor va trebui să se bucure şi ea de banchetul de absolvire a liceului. Răsuci cheia în contact şi porni motorul.

- Unde mergem? îl întrebă Mioara.

74 74

- Acasă, îi răspunse, Varduca. - Nu vreau! E frumos aici. - Bine , îi răspunse Varduca. Am să-ţi arăt cât e

de frumos. Trecu prin faţa maşini şi deschise portiera din

dreptul ei. Îi întinse mâna. Mioara se transformă în fiinţa veselă care era. Ieşi din maşină fără a fi atentă la rochia care îi dezgoli până sus picioarele şi se prinse cu ambele mâni de braţul lui.

* * * Doamna Varduca nu mai trecuse de mult pe la

ginecologie. Naşterea fetei fusese o traumă pentru ea. Doctoriţa Bercovici o sonda din jumătate în jumătate de oră să vadă dacă se produce dilataţia. Avea nişte degete de muncitor de pădure şi voce de poliţist. Suferi o zi întreagă aceste examene iar până la urmă trebui să-i facă totuşi cezariană. Fusese în pragul morţii. I se făcuse operaţia cu anestezie locală. Doctoriţa Hurduc îi zise să ragă cât poate că doar nu este ea de vină.

De o bucată de timp, o jenă vaginală o deranja. Se destăinui unei colege de serviciu cu care fusese şi colegă de liceu.

- Trebuie să te duci la un doctor, îi spuse aceasta. - Mi-i groază să mă urc pe masa aceea şi să-mi

desfac picioarele, îi mărturisi ea colegei. - Te cred, îi răspunse colega, dar asta-i situaţia

noastră a femeilor. Apoi, orice boală trebuie tratată din timp. O mai ţii minte pe Popescu, fata aia blondă, frumoasă. Tot aşa a ezitat să meargă la doctor şi când s-a dus a fost prea târziu. Dumnezeu s-o ierte!

75 75

- Am să mă duc mâine. Ştii tu vreun doctor mai bun?

- Sigur. Sunt pacienta lui Pavlidis. Îi el cam porcos la gură, dar se pricepe. O face asta cu fetele tinere dar cu mine se poartă frumos totdeauna, chiar manierat. Îi spui că te-am trimis eu.

* * * Cabinetul doctorului Pavlidis se afla la un capăt

de culoar de la etajul II al policlinicii de adulţi. În sala de aşteptare toate scaunele erau ocupate. Femei tinere, rotunde la trup, aşteptau de la primele ore al dimineţii.

- Doamna Varduca este? se auzi vocea asistentei, prin deschizătura uşii.

- Da! i se răspunse, şi doamna Varduca îşi făcu loc de intrare, sub privirile mustrătoare şi obosite al celorlalte paciente.

Când văzu masa de consultaţie, dădu un pas înapoi. Urcă pe ea după ce doctorul îi spuse de vreo trei ori şi o ajută şi asistenta.

Doamnă, boala dumneavoastră pentru organism nu este gravă dar pentru lume da. Cum să zic, aveţi o boală a tinereţii, a celor care umblă din floare-n floare.

- Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. - Doamnă, de blenoragie aţi auzit? - Oarecum, ni-a vorbit o dată un doctor la o oră

de educaţie sanitară. - Atunci, aflaţi că aveţi o asemenea boală. - De unde s-o iau. Sunt atentă cu igiena mea

corporală. - Nu mă întrebaţi pe mine de unde aţi luat-o.

Practic, ar trebui să vă trimit la cabinetul de boli venerice

76 76

dar n-o fac. V-ar obliga să le spuneţi cu cine aţi avut contact sexual. V-ar lua în evidenţă.

Doamna Varduca se aşeză pe patul din cabinet şi-şi acoperi faţa cu mâinile. Printre lacrimi, îi spuse doctorului.

- Sunt căsătorită. Abia îi fac faţă soţului meu. Am fată mare… Cum să mă ţin de prostii…

- Atunci se schimbă treaba. Uitaţi-vă o reţetă dublă. Şi pentru soţ. Celelalte probleme nu mai sunt de resortul meu. Totuşi, v-aş spune să nu faceţi o tragedie din asta. Fidelitatea este o chestiune pur teoretică. Suntem oameni, doamnă, nu turturele.

77 77

Am să-i spun mamei să

treacă pe la dumneavoastră

Serviciul

Cu diploma făcută sul şi răsucită într-o coală de hârtie dintr-un registru vechi, îngălbenit de timp şi din care mai rămăsese doar câteva file nefolosite, aşezată cu grijă în poşeta nouă primită după examenul de bacalaureat, Mioara păşi cu emoţie pragul biroului de la oficiul recrutării forţei de muncă.

- Bibliotecară! E greu fetiţo. Chiar licenţiate, la timpul acesta, vor un asemenea post. Cu o diplomă de liceu, la pâine sau la aprozar dacă se găseşte un loc.. Şi nici acolo nu prea există.

Mai treci pe la noi să vedem, totuşi, poate găsim ceva.

Mioara ieşi dezamăgită din birou urmărită de privirea funcţionarului cu care vorbise.

- Nu-i rea fetişcana! exclamă pentru el dar cu voce tare funcţionarul.

- E cam de-o seamă cu fiică-ta, făcu observaţia colegul.

Funcţionarul făcu ochii mari:

78 78

- Sper ca fiică-mea să n-aibă nevoie de serviciile tale

- Ce te-ai supărat aşa repede, doar n-ai…? - Dar nici tu, îi răspunse supărat funcţionarul, Colegul ridică mâna sus, semn a pace, şi tăcu. Funcţionarul îşi îndreptă privirile spre hârtiile de

pe birou. Mioara revenea lunar să vadă de serviciu. Citise

o oarecare speranţă în privirea dulceagă a funcţionarului care o tot amâna mereu.

- Data viitoare arunc momeala, îşi zise în gând funcţionarul.

Peste o săptămână, Mioara veni din nou la Serviciul forţelor de muncă.

- Aşa repede ai revenit? - Mi-am găsit serviciu, şi întinse hârtie adresată

oficiului pentru a-i da repartiţie. - Vezi că ai avut noroc, post de laborantă nu se

găseşte uşor. Sper că nu degeaba. Ghiţescu a avut partea lui, desigur.

Fata roşi, ştiind ce a făcut maică-sa. - Ţi-am spus eu că acela nu iartă, se adresă din

nou funcţionarul colegului de birou. Apoi către fată: Noi nu merităm nimic? Noi facem actele. Dacă vrem, nici nu te repartizăm. Sper că ai înţeles!

Mioara îşi luă inima în dinţi şi-i zise: - Am să-i spun mamei să treacă pe la

dumneavoastră. - Ce să caute maică-ta la noi - Să vă aducă ceva. O găină, nişte ouă, o porţie de

brânză cu smântână…

79 79

Ce doi funcţionari începură să râdă cu poftă, ca după o glumă bună.

* * * - Aşa o fi oare peste tot? gândea Mioara în

drumul ei spre casă. Ce străin este şi profesorul de filosofie! Trăieşte cu capul în nori. Ori, poate ştie ce-i viaţa şi ne minţea. Dar ce frumos minţea! Neapărat trebuie să-l întâlnesc şi să-i spun cum mi-am găsit serviciu, să-i spun ce preţios capital este omul. Sau poate e frică să spună adevărul. Şi dacă l-am fi ştiut ce-am fi câştigat. Aşa, cel puţin, am trăit câţiva ani cu imagini frumoase.

A doua zi, Mioara se prezentă la Şantierul de construcţii din comună la biroul personal.

- Mata ce doreşti? - Am o repartiţie de la forţele de muncă pentru

postul de laborantă. Şeful biroului îi luă hârtia cu repartiţia de

angajare, o privi cu atenţie şi pe o parte şi pe alta, deşi era scrisă numai pe una, o examină câteva minute, apoi zis:

- Dar n-avem nici un post de laborantă. La laborator avem un singur om şi acela este un specialist, un inginer. Ce pregătire aveţi?

Mioara recunoscu că nu are decât liceul şi i-a arătat şi diploma de bacalaureat obţinută în vara aceea.

- Văd că aveţi note bune dar pentru noi n-au valoare. Blocurile nu se fac cu limba română, cu istoria. Totuşi, cum cei de la Oficiul forţelor de muncă va dat o asemenea repartiţie.

Domnul Ghjţescu a vorbit la forţele de muncă.

80 80

- Cine? se interesă şeful de la personal. - Domnul Ghiţescu. A vorbit mama cu el. - Aşteaptă puţin! şi funcţionarul ieşi în hol. Peste

două sau trei minute se întoarse, parcă grăbit. - S-a făcut! Aveţi buletinul, domnişoară? Poftiţi

să începeţi lucrul chiar de azi. Amabilitatea excesivă, de astă dată, a şefului de birou o supăra. Se vedea şi mai încurcată ca la început. Cu tonul aspru, ironic, chiar jicnitor, era obişnuită de la şcoală. Ba, chiar făcea haz pe seama vocabularului profesorului de matematici, plin de numele patrupedelor. Mai subtile erau vorbele profesorului de biologie. El nu le zicea fetelor că sunt vaci ci doar le spunea că să se descalţe sau că pe dealul din faţa şcolii a crescut iarba, că au ieşit oile la păscut. Odată o elevă mai îndrăzneaţă i-a răspuns că preferă iarbă uscată să nu se murdărească.

- Domnişoară, te-am trimis la păscut nu la dormit, i-a zis profesorul.

- Şi eu credeam că pentru altceva. Ar fi mai interesant decât să fac biologie la rece cu dumneavoastră.

- E un fel de a înţelege lumea, cel mai vechi posibil şi mai eficient pentru politica demografică a statului.

- Dragoste fără demografie, nu se poate? interveni o altă elevă, încurajată de îndrăzneala primei.

Întrebaţii pe doctori dacă se poate. Sau pe băieţi, dacă vor.

Cu asemenea amintiri din ultimul an de şcoală, Mioara păşea în urma funcţionarului de la biroul personal, care o purta prin tot şantierul. Într-un târziu,

81 81

ajunseră la o baracă cu câteva camere, sediul de început al şantierului.

- V-am adus o subalternă, îi spuse şeful biroului personal unei femei în vârstă, obosită, şi plecă.

Femeia îi privi fusta curată de stambă colorată cu o oarecare curiozitate şi o întrebă scurt dar cald.

- Eşti de aici din comună? Îmi pari cunoscută. - Da, a Ilenei lui Vrânceanu, din partea din vale

a satului. - Bine! Acum du-te acasă şi vin-o mâine pregătită

de lucru.

82 82

Peste rândul întâi dumneavoastră nu vă

aruncaţi privirea

Mercedesul porni supărat

Peste Cişmigiu se lăsase de mult aerul toamnei şi doar în acea duminică soarele, după un lung somn sub plapuma cenuşie a norilor, îşi ivi privirea şi dădu o notă plăcută ambianţei urbane.

Codrina ieşi la întâlnirea cu banca ei din bătrânul parc din centrul Capitalei. Încerca să mai adune puţină căldură pentru iarna ce venea alergând în linie dreapta. Un aer rece anunţa că e plecată dintr-o staţie nu prea îndepărtată.

Pe umerii fetei cădeau bucle mari de păr galben, acoperind gulerul de blana veche al unui pardesiu demodat primit în dar de la o mătuşă scăpătată. Ochii-i urmăreau cu insistenţă o gâză ce ieşise de sub un smoc de iarbă şi se oprise pe caldarâmul cald, pornită la drum poate din acelaşi instinct, pregătirea pentru iarnă. O vrăbiuţă ţopăi rapid, o ciuguli şi îşi luă zborul spre un boschet de trandafiri sărăcit de frunze mai devreme decât salcia sub care se afla ea cu banca ei. Nu schiţă nici un gest la acest fapt de viaţă, Îşi îndreptă doar faţa spre soare privind cu ochii închişi spre nemărginitul sufletului său.

- Ce proces! începu ea să vorbească cu sine pentru sine. De ce l-a condamnat aşa aspru? A vrut doar

83 83

să mulgă o vacă şi să dea lapte copiilor flămânzi. Am să-i spun profesorului că a fost prea aspru, că a fost nedrept.

- Bună ziua! domnişoară. Tresări. Dacă n-ar fi fost vocea cunoscută n-ar fi

deschis ochii. Aşa hotărâse, în timp ce doi tineri, poate studenţi, de la o bancă apropiată, o acopereau cu cuvinte nu tocmai neplăcute la adresa ei. Se ridică în picioare, intimidată, oarecum. Faptul că în clipele imediat anterioare se gândise la omul pe care-l avea acum în faţă, o făcea să simtă jenată.

- Ia loc, domnişoară, i se adresă Ion Bratu, profesorul ei de drept penal, aşezându-se lângă ea cu curajul şi îndemânare superiorului şi a experienţei de viaţă.

Băieţii de pe banca învecinată încetară să mai vorbească, doar priveau întrebători.

- Parcă te-am văzut la cursul meu de drept, i se adresă profesorul. Cum te numeşti?

- Codrescu, Codrina Codrescu, domnule profesor. Stau în primul rând de scaune la Amfiteatrul Vasile Conta, acolo unde ţineţi dumneavoastră cursul. Cred că de aceea m-aţi recunoscut.

Nu, domnişoară. Eu nici nu mă uit la primul rând de bănci. Părul, părul acesta ce îl fluturaţi demonic pe culoarele facultăţii e de vină, şi începu să-i mângâie buclele moi.

Surprinsă, Codrina nu făcu nici un gest de respingere. Îi făcu chiar plăcerea. Îşi dorea mult o alintare bărbătească. Bunicu-i murise încă din timpul liceului iar tatăl aşteptat nu-şi făcu apariţia.

- Nu-ţi este frig?, devenind şi mai intim, o întrebă profesorul. Te duc cu maşina.

84 84

- Nu stau prea departe. Căminul, de anul acesta este în centru, în blocul Carpaţi, încercă să-l refuze politicos Codrina.

La o nouă invitaţie, acceptă totuşi. Vecini de bancă se uitau lung la perechea formată ad-hoc. Profesorul, cu părul grizonant, bine îngrijit, înalt, elegant îmbrăcat, aproape perfect, călca sigur dar cu fineţe, în acord cu pantofii de lac, Romarta, pe care-i avea în picioare. Codrina stânjenită de prezenţa profesorului, călca încet, timid. Părul i se arăta în întreaga lui splendoare. În bătaia soarelui în amurg de toamnă avea sclipiri de pietre scumpe. Pardesiul, strâns pe corp îi evidenţia mişcări de forme rotunde.

- Vampă! reproşă unul din cei doi tineri - Vampă, vampă, dar aş da bursa pe două luni

pentru una ca ea, replică celălalt. Am s-o mai întâlnesc. Tot pe banca aceasta. Poate a fost taică-su..

Colegul de bancă zâmbi. - Poate un „unchi”… La ieşirea din parc pe scările dinspre Calea

Plevnei, profesorul o conduse încet de spate spre o maşină neagră, elegantă şi spaţioasă. Îi deschise portiera cu îndemânare şi o invită să intre. Codrina evită pentru o clipă, apoi intră în maşină.

- E doar profesorul meu, îşi zise în gând. Din maşină Bucureştiul părea altfel, Codrina îl

privea cu aerul de superioritate ce i-l dădea limuzina. Altfel apărea viaţa

- Am trecut de cămin! Nu ştiţi unde stăm? - Cum să nu ştiu unde locuiesc studenţii mei, dar

te mai plimb puţin prin Bucureşti, e plăcerea mea fu răspunsul.

85 85

Maşina străbătu marele bulevarde când încet, încât Codrina putea să distingă lucrurile din vitrine, când cu viteză maximă şi nu mai distingea decât o dâră luminoasă. În momentul opririi în faţa Hotelului Atenee Palace, Codrina se trezi dintr-o lume ireală. Începu să gândească despre faţa necunoscută a Capitalei..

- De ce aţi oprit aici? întrebă ea. Suntem în faţa un elegant restaurant. Eşti invitata

mea la cină, îi răspunse profesorul, ducând mâna dreaptă peste buclele răsfirate obraznic peste speteaza scaunului. Codrina se retrase brusc. Prin minte îi trecu într-o clipă povestea mamei sale. Profesorul nu mai avu timp să-i deschidă portiera

Pe trotuar, Codrina stătea dreaptă, cu privirea aspră, mustrătoare.

- Vă rog să mă scuzaţi… Peste rândul întâi, dumneavoastră nu vă aruncaţi privirea. Poate găseaţi pe altcineva. Apoi se întoarse şi plecă.

Profesorul o urmări cu ochii celor doi studenţi. Îi admiră mersul sigur, de astă dată, trupul mlădios şi părul fluturat de vântul serii.

O zi proastă, îşi zise. Puse mâna pe volan. - Acasă, frumuşico! se adresă el maşinii, după ce

răsuci cu ură cheia în contact. Mercedesul demară supărat.

86 86

- Frumoasă poveste de dragoste, dar cu jurământul din biserică

ce facem?

Dragoste-ncurcată

George, feciorul lui badea Ghiţă din satul Poiana cu Zorele era un băiat instruit. Mama lui, cu numele de botez Ilinca, a ţinut morţiş ca George sa înveţe carte. În sat era un învăţător care avea soţie o învăţătoare. Învăţătorul avea o trăsură mare în care încăpeau patru persoane, el şi nevastă-sa pe bancheta din spate, şi birjarul şi o altă persoană pe bancheta din fa ă.

Când domnul învăţător pleca în vizită, o lua şi pe Ileana, care era femeia din casă, femeie ce făcea toate treburile gospodăre ti, doamna învăţătoare era fată de preot şi era o cucoană.

După cum ştiţi, orice femeie, fie ea cucoana, moşiereasă, prinţesă, ţărancă de la coada vaci este menită încă de când dumnezeu a făcut lumea, să aducă pe lume urmaşi. Şi ştii i tu, dragă cititorule, cum se aduc aceştia pe lume, că doar prost nu eşti să mai crezi povestea cu barza cu copilul adus în cioc. Deci şi doamna învăţătoare din satul Poiana cu Zorele, a avut această menire, menire ce a primit-o cu bucurie. De aceleaşi drepturi ancestrale s-a bucurat şi Ilinca lui badea Ghi ă.

87 87

Faptele s-au desfăşurat cam astfel: - Ştii că Ilinca lui Ghi ă Co arcă a născut, i-a

spus Maranda lui Papuc Ilenei lui Chitic! - Şi ci are? o întrebă Ileana. - Băiet, ce sî aibă. Ghi ă e voinic. Cred că ar

pute faci un sat de băieţi, dacă s-ar pune pe treabă. - Chestia asta nu prea âne la calcul, i-a răspuns

Maranda. Acum un an am fost cu Florica la taur. - Ce să caute Florica la taur? Răspunse printr-o

întrebare Ileana, mirată că Florica lui Bercea, vecina ei, şi a Marandei i-a abătut de taur. Nu-i bărbatu-su un adevărat taur, ce să caute la altul.

- Nu de Florica lui Bercea îi vorba, Doamne fereşte, ci de Florica, juninca me. Sî vezi, Ghiţă Darandoi, cel care are grijă de tauri, a zis că juninca e cam bicisnică şi o să aducă un taur mai mic, un buhăieş, a zis el pi care îl dă pentru prima dată la vaci. I-am mulţumit că are grijă ca văcuţa mea să nu fie betejită dar când a apărut cu taurul cu lanţul prins de nas m-am spăriet. Era de două ori mai mare ca juninca me. Şi a îngrămădit-o în stănog de trei ori. Şi era aşa de bogat de biata văcuţă a mea, după ce mă năcăjise toată noaptea cu răgetul ei de o auzit-o şi vecinii, acum răgea că nu este lăsată în pace.

- Poate răgea de plăcere. Am auzit că şi unele femei ţipă când sunt…zise Ileana cuvântul neaoş.

- S-ar putea, îi răspunse Maranda. Într-o zi de duminică după ce venisem de la biserică, stăteam aşa la umbră până să se încălzească mâncarea. Numai ce aud pe Florica văitându-se. În podul grajdului. Are şura chiar lângă ograda me şi era plină de fân proaspăt. Strig: Florico, ce ai păţit?

88 88

- Nic!, îmi răspunde ea, şi iese în gura podului, tătî ciufulită. Mă joc.

- Da nu mai eşti copchil să te joci, îi zâc eu. Şi cum sta aşa de vorbă cu ea apare şi bărbatu-su în gura podului, pe jumătate gol. De la tălchi în sus. Doamne, ce voinică era.

Şi o prinse pe Florica şi o trase înapoi în pod. Şi iar începu Florica să ţipe şi să strige că nu mai poate.

- Şi Florica ce are? Doi băieţi - S-ar putea să ai dreptate, dar juninca mea a fătat

o viţică * * *

Ilinca îşi boteză băiatul cu numele soţului dar din care scoase literele h, (În acte Ghi ă era trecut Gheorghe) îi zise George, aş cum se numea şi învăţătorul cu trăsură.

După o jumătate de an altă veste importantă cuprinse satul Vălenii din Deal; doamna învăţătoare nu mai mergea la şcoală, copii învăţau cu domnul George. Exact la trei luni după ce copiii răspândiră această ştire, la primăria din comună, Domnul George, înscrise în actele de stare civilă pe Georgiana, fiica lui George şi Elena Cău din Poiana cu Zorele. Deşi erau născuţi în acelaşi an, copii au mers la şcoală în anii diferiţi, Georgiana mai târziu decât George şi asta din motiv pentru că Georgiana împlinea şapte ani în decembrie iar George în iunie. Domnul George ar fi putut să o înscrie în acelaşi an cu George la şcoală că nimeni nu i-ar fi stat în cale, era doar şi director, dar două motive au făcut să o mai ţină un an acasă: Georgiana era o fetiţă cam firavă iar în anul şcolar următor doamna Cău care era tot învăţătoare, după cum am spus, prelua clasa I. Au

89 89

căzut de acord după o discuţie de la miez de noapte că lucrul cel mai bun este ca Georgiana să înveţe cu maică-sa. Aşa se şi făcu.

* * * - Mâine mergem la şcoală, îi spuse Ilinca a lui

George la 15 septembrie, în anul când acesta împlini şapte ani. Cu o săptămână mai înainte, Ilinca îl luă pe Ghiţă cu căruţa şi plecă la târg să-i cumpere băiatului abecedar şi plăcuţă cu burete natural de la librăria lui Ionescu.

Din vară îi făcu o trăistuţă înflorată, îi cumpără pentru perioada caldă o pălărie verde de vânător, o cămaşă de americă şi îi făcu pantaloni din fusta ei de caşmir. Pentru încălţări îi pregăti o pereche de papuci de gumă. După copilul unui muncitor de la găzărie, era cel mai bine îmbrăcat.

- Îmi place cum l-ai îmbrăcat, îi zise domnul învăţător George Cău în prima zi, când Ilinca îl duse pe George la şcoală. Are noroc, va învăţa cu mine, eu am anul acesta clasa I.

Domnul Cău era un învăţător foarte aspru. Disciplina era modul lui de a fi. Acelaşi lucru pretindea şi copiilor. Metoda de instaurare era, ca în toate şcolile de după Primul Război Mondial, bătaia. Apoi copiii trebuiau să ştie carte. Pentru lecţiile neînvăţate folosea aceeaşi pedeapsă ca şi pentru obrăznicii: bătaia. Bătaia cu linia la palmă sau peste degete, cu trasul de urechi, cu răsucirea obrazului. Mai rar folosea statul în genunchi pe grăunţe sau pe coajă de nucă.

George o singură dată a fost bătut cu linia la palmă. Uitase să-şi scrie nişte liniuţe drepte pe tăbliţă şi

90 90

a venit cu palmele umflate acasă. Ilinca s-a dus la şcoală şi i-a spus domnului Cău :

- Dacă mai dai o dai în băiet ai di a face cu mini, îi spuse ea învăţătorului.

Din ce motive nu se ştie, dar domnul Cău n-a mai dat niciodată în George. Nici nu avea motive, George era un băiat sârguincios, deştept şi cuminte. La sfârşitul fiecărui an şcolar a luat premiu, iar după patru clase a fost dat la şcoală la oraş, să înveţe la liceu.

Georgiana, ca orice fată de cadru didactic, a intra şi ea la liceu.

Pe vremea aceea, când George i Georgiana erau elevi, statul român avea o deosebită grijă ca sexele să nu se amestece, de aceea colile era demixtate, adică fetele

i băie ii învă au în coli diferite, în special cei mai mări ori, cei mici nu aveau grija hormonilor, mai bine zis, hormonii nu aveau de a face cu ei, a a se face că atunci când George era elev în clasa a II-a la liceul de băie i Vodă Cuza, Georgiana deveni elevă în clasa I la liceul de fete Domniţa Cuza. Desigur, tu cititorule îţi dai seama că fetele nu putea să înveţe la Vodă Cuza iar băieţii la Domniţa Cuza. Ar fi fost o profanare, mai ales a Domniţei, despre care ştim de la lecţiile de istorie că din punct de vedere moraliceşte ar fi fost o sfântă, iar Vodă Cuza ar fi fost…Cum o fost, cum n-a fost, să-l lăsăm în pace că bietul vodă a făcut multe fapte bune pentru români, în primul rând Unirea celor două ţări surori, Moldova şi Muntenia, care s-au scărmănat de atâtea ori. Pentru tine cititorule amintesc că cea mai mare scărmănare a fost pe când în cele două ţări de la Carpaţi erau mai mari peste muritori Vasile Lupu şi Mate Basarab. Dar a fost şi cea mai mare împăcare, după care

91 91

a construit câte o biserică fiecare în ţara celuilalt. Care sunt aceste biserici? Manualul de istorie scris de Giurăscu tatăl şi Giurăscu fiul zice că sunt Mânăstirea Soveja din ţinutul Putna, zidită de Matei Basarab, şi biserica Stelea din Târgovişte, opera lui Vasile Lupu.

Dar să lăsăm istoria în plata ei şi se ne ocupăm mai departe de George şi Georgiana. Sau de Georgiana şi George, că aşa-i frumos, să dai prioritate, şi în exprimare, sexului feminin, ba nu sexului ci persoanelor de sex feminin, căci sexului feminin ca atare, persoanele de sex masculin, adică bărbaţii îi dau mare atenţie în …pat.

Ilinca avea o rudă la târg şi George a fost dat în gazdă la această rudă. E drept locuinţa rudei era într-un cartier mărginaş, dar cum oraşul era de fapt de mărimea unui cartier mai răsărit, distanţa până la liceu nu era prea mare.

Când Georgiana a sus inut examenul de admitere în liceu în cele câteva zile de edere în ora a stat în gazdă la cunoştinţa Ilincăi. Georgiana s-a simţit bine, fiindcă gospodăria gazdei se asemăna cu cea a părinţilor ei de la ţară şi avea şi o livadă mare iar nu departe, prin faţa casei trecea un pârâiaş suficient de mare ca să te poţi scălda în el, dar şi suficient de mic ca să nu te îneci. Când la 15 septembrie se deschidea şcoala, Georgiana a căzut de bun acord cu domnul Cău şi doamna Cău să stea în gazdă la madam Covată, numele gazdei despre care am vorbit. Ca să facă economie de bani, domnul Cău şi doamna Cău au căzut de comun acord cu familia Ilinca şi Ghiţă Co arcă ca cei doi şcolari George Co arcă şi Georgiana Cău , împreună cu bagajele lor, plăpumi şi perine, ghiozdane

92 92

cu cărţi şi caiete, făină de porumb pentru mămăligă, făină de grâu pentru pâine, pungi de fasole uscată, de cartofi, câte un kilogram de brânză de oi şi alte produse, ceapă, o căpăţână de usturoi, două trei chile de morcov cu pătrunjel la un loc, să meargă deodată cu trăsura domnului Căuş.

Sfârşitul luni septembrie a acelui an a fost ca un sfârşit de august. Madam Covată se pregătea de venirea timpului rece. În a doua zi de la începerea şcolii ea şi-a luat ţoalele de cordele de pe jos şi a ieşit la pârâu să le spele. În jurul ei roiau puradeii de la şatra care se stabilise pe terenul târgului de vite situat vizavi de casa doamnei Covată. Au venit cu ea la pârâu şi Georgiana, şi George. Atunci George a văzut prima dată că Georgiana purta chiloţei cu dantelă şi nu umbla goală ca puradeii de ţigani sau fetiţele din sat cu care se scăldase de atâtea ori în Cracău. Dar nici George nu s-a mai lăsat gol ca pe marginea apei din sat. Nu ştiu ce îl făcuse să-i fie ruşine. De atunci se fereau unul de altul şi se urmăreau unul pe altul. Până într-o zi când a venit primăvara şi livada doamnei Covată, normal şi a domnului Covată, era toată plină de floare, iar printre pomi crescuse iarbă mare, plină şi ea de flori. Şi s-a jucat în multe după-amiezi Georgiana cu George prin livadă de-a ascunsa şi de-a prinsa. Odată, pe la sfârşitul lui iunie, pe atunci şcolile se închideau de Sfântul Petru, bucuroşi că aveau note bune s-au dus la scăldat iar George a văzut din nou chiloţeii cu dantelă ai Georgienei, iar Georgiana a văzut că chiloţii lui George aveau o mică umflătură în faţă. S-au prăjit cu faţa în sus la soare şi spre seară s-au dus la cules de cireşe în livadă. Dar n-au cules cireşe ci s-au jucat de-a ascunsa şi de-a prinsa. Şi George a prins-o şi nu ştiu ce i-

93 93

a venit şi a sărutat-o pe obraz. Şi Georgiana l-a sărutat şi a fugit în casă. A doua zi a venit la târg Ghiţă Cşarcă cu căruţa cu cai că a avut de făcut o chirie şi i-a luat acasă.

- Ce aveţi? i-a întrebat el pe cei doi copii de sunteţi aşa de serioşi?

N-a răspuns niciunul * * *

Să fi trecu opt sau nouă ani de atunci. Georgiana n-a mai stat niciodată cu George la aceeaşi gazdă. La Poiana cu Zorele cele două familii a lui Ghiţă Coşarcă şi a lui George Căuş parcă nu se văzuse niciodată, parcă erau din lumi diferite. Fiecare trecea pe lângă celălalt fără a se vedea, fără a se auzi.

- Bună! Ce faci? Nu te-am văzut de mult. La ce facultate eşti? o întrebă George pe Georgiana

- La filologie. Tu? - La filosofie. - La ce cămin stai? - La Carpaţi, în centru. - La Matei Basarab, vizavi de biserica „Sfânta

Vineri”. - Nu stai la gazdă. - Madam Covată cu livada ei a rămas în urmă. Georgiana roşi. George continuă. - Mergi la cămin? Se apropie masa de seară. - O porţie de griş cu sirop şi un ceai nu merită

deplasarea la Matei Voievod, tocmai la Mătăsari. George se căută prin buzunar: - Dar o prăjitură se merită? La Buturugă? - Aici, în Cişmigiu? se interesă Georgiana. - Da, îi răspunse George.

94 94

Se întoarse de la ieşire dinspre Brezoianu, trecură podul şi intrară în grădina de vară. Se aşezară într-o margine, la o masă de sub un platan uriaş.

- Ce doriţi? îi întrebă ospătarul, aproape intempestiv, ei mai încercând comoditatea scaunelor de fier.

- O prăjitură, răspunse George - Aici e berărie. Nu avem prăjituri, îi spuse

ospătarul. - Ceva de mâncare aveţi? - Desigur. Poftiţi lista şi vă alegeţi ce doriţi. Ospătarul le aduse un dosar de culoare roşie,

unsuros şi li-l deschise. Pe o listă scrisă la maşină erau trecute câteva feluri de mâncare, o gamă de băuturi cu preţurile respective. George le consultă, se mai scormoni prin buzunare şi în final se hotărî se ia câte doi mici şi două chifle.

- Nu prea ai bani, îi spuse Georgiana. - Mi-am uitat portmoneul la cămin, minţi George Georgiana zâmbi înţelegător. Apoi se adresă

ospătarului să aducă câte patru mici şi o sticlă de bere. - Tata a zis dacă obţin bursă îmi trimite bani să

am în plus pentru mâncare. Tu ai bursă? - Am. Pentru asta s-a trecut tata la colectiv. Dar

tot un drac, nu mai are el cu ce face bani. Ieri am fost în obor şi am descărcat fructe. Dacă vrei mere, pot să-ţi aduc. Mă mai duc şi mâine seară.

Georgiana îi privi mâinile bătătorite, cu câteva beşici. I le luă între ale ei şi le examină.

- Să nu faci vreo infecţie? i se adresă ea. - Trec… Acasă era şi mai greu.

95 95

George, la rândul lui privi mâinile Georgienei. Le simţi moi şi firave în palmele lui puternice. I le trase peste masă şi le lipi de buzele lui fierbinţi. Le sărută prelung. Georgiana şi le retrase încet, fără să-l piardă din priviri.

- Totdeauna o faci pe furate, îi spuse ea, dar roşie de emoţii. Mă arde şi acum obrazul.

Între timp, micii fusese prăjiţi şi ospătarul veni şi cu sticla de bere de Rahova. Mâncară cu poftă, văzându-se de departe că amândoi erau flămânzi. Berea le stimulară discuţiile şi plecară spre cămin. Pentru ca drumul să fie cât mai lung, George porni spre ieşirea dinspre Calea Plevnei. După o jumătate de oră, după ce merseră şi pe Victoriei se opriră la Carpaţi.

* * * Ghiţă Coşarcă fusese coleg de primară cu George

Căuş. Când merseră în clasa I în prima zi de şcoală, cu mulţi ani înainte de Primul Război Mondial, Coşarcă Gheorghe era îmbrăcat cu o cămaşă albă de cânepă, bine ghilită, peste care avea o cingătoare care-i ţinea şi de curea pentru iţarii făcuţi tot din ţesătură din cânepă.

În aceeaşi zi a intrat pe porţile şcolii tot pentru clasa I şi George Căuş, îmbrăcat cu pantaloni scurţi. cu haină albastră şi guler marinăresc. Învă ătorul Ghiţă Gherasim şi-a dat seama că Ghiţă Coşarcă este cel mai isteţ dintre copii, mai isteţ şi decât şi George Căuş, băiatul colegului lui de cancelarie, singurul coleg de altfel, căci la Poiana cu Zorele erau doar două posturi de învăţători. Se învăţa într-o singură sală de clasă pus la dispoziţia şcolii de Ghiţă Suvac. Ghiţă Gherasim avea clasele I şi a III-a iar Ghiţă Căuş, tatăl lui George Căuş, clase a II-a şi a IV-a.

96 96

Ghi ă Gherasim, învă ătorul, îi a eză pe cei doi copii în banca I, alături. Aşa luă fiinţă una din cele mai frumoase prietenii dintre elevii din satul Poiana cu Zorele. Avea să dureze patru ani. După clasa a IV-a George Căuş avea să plece la gimnaziul abia înfiinţat în capitala de judeţ iar Ghiţă Coşarcă rămase acasă să păzească mai departe oile. Se părea că drumurile vieţii lor s-au despărţit pentru totdeauna. Războiul îi întâlni din nou. La regimentul 15 Dorobanţi, sublocotenentul George Căuş era comandantul plutonului I din compania I din batalionul de puşcaşi, Ghiţă Coşarcă era sergent, comandantul grupei I din plutonul I, compania I din batalionul de puşcaşi.

Vara era pe sfârşite. Nopţile erau senine şi parcă pe cer apăruseră mai multe stele. Sublocotenentul George Căuş se apucă să scrie o scrisoare Elenei Tudosă colega lui de serviciu, învăţătoare în Poiana cu Zorele, de când se înfiinţase şi o clasă pentru fete.

- Nu se mai termină odată războiul acesta, îşi începu el scrisoarea.

- Domn sublocotenent! - Ce-i Ghiţă? - Domn sublocotenent, la nemţi e forfotă mare. Sublocotenentul George Căuş îşi duse binoclul la

ochi. La liziera pădurii din faţă nemţii se grupau, se mişcau şi erau mult mai mulţi ca de obicei.

- Anunţă comandantul de companie, spuse sublocotenentul lui Ghiţă Coşarcă. Apoi trezeşte pe toţi soldaţii şi treci la postul tău. Dumnezeu să ne ajute, mai spuse sublocotenentul. Apoi iadul. Obuzele cădeau fără încetare. De la liziera pădurii porni puhoi de uniforme

97 97

gri în goană. Mitraliera lui Ghiţă Coşarcă începu hora. Ţeava te frigea, La fel ţevile puştilor soldaţilor.

- Nu-i lăsa Ghiţă să intre în tranşee. - N-avea grijă Georgică. Nu trec ei de mine… Şi mitraliera clănţănea fără-ncetare. Se părea că ziua nu se mai termină.

Neterminabile erau şi trupele nemţeşti care năvăleau, năvăleau. Dar niciun soldat român n-a dat înapoi. Când se lăsa înserarea mai bubuia ici şi acolo câte un obuz. Nemţii ridicară un steag alb pentru pace. Îşi ridicară răniţii şi-şi îngropară morţii. Şi brancardierii români controlau câmpul. Se întâlniră la câţiva metri cu cei germani şi se priviră pentru câteva clipe. George trecu prin tranşeele plutonului să-şi vadă soldaţii. Îi mai rămăsese doar de o grupă. Strigă cât putu de tare:

- Ghiţă, trăieşti. - Aici, George. Ghiţă asculta dorinţele unui soldat care trăgea să

moară şi-l rugase să-i trimită scrisoare din buzunarul tunicii acasă la părinţi.

Ghiţă şi George se priviră lung fără să îşi spună un cuvânt. Chipurile lor îmbătrânise cu câţiva ani.

* * * - Georgiana este acasă? Întrebă George Coşarcă

pe doamna Căuş. - Da! Pofteşte înăuntru, îi spuse doamna Căuş.

Nu te-am văzut de mult. Te-ai făcut mare! - Trece timpul, doamnă. - Da. Ieri eraţi nişte copii când stăteaţi la gazdă

la doamna Covată. Georgiana îi auzi vocea şi ieşi imediat din casă. - Când ai venit? Ai terminat convocarea?

98 98

- După cum vezi. Ieri am sosit acasă cu trenul de noapte.

- Şi ai şi venit să mă vezi. Îţi era dor de mine? Aşa-i? Spune că e aşa. Hai, spune.

- Da. Veneam mai devreme dar am dormit până târziu. Apoi, mama nu m-a lăsat să plec până n-am băut nişte lapte. A zis că sunt slab şi trebuie să mănânc mai bine. A tăiat şi o găină.

- Ce bine-mi pare că ai venit! Fără să se sinchisească de maică-sa Georgiana se

prinse de gâtul lui cu ambele mâni şi-l sărută pe gură. Doamna Căuş făcu ochii mari, mai mari ca două

cepe roşii de Buzău. Pe şira spinării îi trecu un fior rece de Groenlanda.

- Ce ai mamă? o întrebă Georgiana, când o văzu neliniştită şi cu faţa de un galben mortuar. Nu te bucuri că a venit George? E un băiat aşa de bun. Îl iubesc. Cred că o să mă ceară în căsătorie. La anul n-o să mai stau în mizeria aia de la cămin. Poate ne găsim o gazdă.

După această scurtă discuţie, Georgiana îl luă pe George de braţ şi îl duse în casă. Doamna Căuş tremura toată de frică ca George să nu intre în păcat cu Georgian. Ascultă la uşă şi auzi răsuflarea grea a fetei. Intră buzna peste ei.

- Mamă de ce nu baţi la uşă? îi reproşă Georgiana, desprinzându-se din braţele lui George, întins cu faţa-n sus pe canapea, devenit roş ca un rac fiert.

Doamna Căuş nu ştiu ce să zică. Georgiana îşi încheia bluza de tafta, prinzând-o repede în copci acoperindu-şi sânii bogaţi cu aureole moronii, cu sfârcuri mari pe care, până atunci, George îi mângâie cu săruturi lungi.

99 99

George se ridică repede, se feri să nu fie văzuţi pantalonii umflaţi şi ieşi pe uşă, apoi pe poartă, şi plecă spre centrul comunei unde era un parc dendrologic al boierului Roznovanu.

Georgiana reveni cu întrebarea: - De ce n-ai bătut la uşă? Doamna Căuş ridică din umeri. Apoi îşi reveni. - A vrut să te păzesc pe tine. - L-ai păzit pe el. E un băiat aşa cuminte. Chiar

dacă te superi, îţi spun că eu vroiam. Îl iubesc şi am să fiu a lui. Aşa vreau.

- Mai ai răbdare. Mai sunt băieţi pe lume. Să nu regreţi mai târziu că te-ai aruncat prea repede în braţele lui.

- Tu ai regretat? Doamna Căuş nu zise nimic. - De ce nu-mi răspunzi? - Sunt întrebări fără răspunsuri, răspunse ea. Apoi, închise uşa. Reveni în camera Georgienei: - Mă duc până la cooperativă. Dacă mai trece

George pe aici, fii cu capul pe umeri. Mai ai răbdare. Ce-ai vrut să faci acum era o clipă care durează o viaţă. Poate fi fericire dar şi durere fără leac.

* * * Catrina Negreni era fata notarului din comuna

Negreşti, vecină cu comuna Poiana cu Zorele, dar care se întindea pe mai mulţi kilometri pe un pârâu sub culmi de munţi, singură la părinţi. Notarul nu avea prea multă şcoală, doar patru clase de liceu, după ce făcuse şase de primară. Însă scria frumos, era ordonat şi reuşea să înţeleagă legile. Le şi respecta. Catrina nu avea un IQ deosebit, ci de nivel mediu, ceea ce pentru a învăţa şi a

100 100

deveni învăţătoare nu era un impediment. Dragostea însă făcea parte din structura ei sufletească, intimă. Plângea după orice lucru pierdut, după moartea unui câine sau pisici, nu putea suporta să vadă cum sunt tăiate găinile. Îşi iubea colegele şi în vacanţe le ducea dorul. Cu o asemenea hibă sufletească, prima dragoste a fost devastatoare pentru ea. Într-o vacanţă de iarna a mers la balul de Crăciun. Era la trei ani după război.

- Dansaţi? o întrebă Gheorghe Coşarcă, venit la bal cu un verişor din comuna vecină.

Şi a fost un dans. Şi a mai fost unul. Şi încă unul. Băie i erau puţini, ca după război, şi fete multe. Fetele mai dansa câte două împreună sau se prindeau la hore sau sârbe. Catrina era mereu lângă George, fără să ştie cum îl cheamă, fără să ştie cine este. Se simţea ca un fulg în braţele lui în vârtejul valsurilor. Merseră acasă împreună, cu mama ei în fa ă cu un felinar. Mai rămaseră la poartă.

- Să nu stai mult, îi zise maică-sa. Este frig. Să nu răceşti.

- Vin imediat, răspunse Catrina. N-a stat mult poate un sfert de oră. Sau mai puţin.

Au fost o clipă pentru veşnicie. Un sărut pe care l-a simţi în toate fibrele vieţii sale. Se mai sărutase şi cu alţi băieţi. O dată sau de două ori. Nici nu mai tia când. Fusese doar a a o adiere de vânt. Ca o trecere pe drum. Ca o privire după un om. Poate beat, poate bătrân. Acum era altceva. Sim i pe buze un foc. Vroia să-l stingă dar se aprindea tot mai tare. Sărutul intră în memorie, se cuibări acolo. Şi acolo va rămâne.

De ce se întreba ea. De ce nu revine să-l stingă cine la aprins. Sau să toarne alt suflu ca să ard de tot.

101 101

* * * - Mă căsătoresc, îi spuse George Căuş lui Ghiţă

Coşarcă. George se întorcea de la şcoală, spre seară. Ţinea cursurile după-masa. Ghiţă venea de la cosit cu coasa pe umăr. Vii la nunta mea?

- Ce să caut eu acolo. Sunt un ţăran. Ai altă lume. - Eşti invitatul meu. Eşti colegul meu de bancă.

Eşti ajutorul meu de la Mărăşeşti. Ceilalţi sunt trecători. Tu eşti permanent. Vii?

- Dacă zici tu. Vin. * * *

- Dansul miresei! Strigă tare violonistul orchestrei Ticu Chiuţă.

Se stătea la rând, fiecare gata să pună în bolul de cristal o sumă de bani cât costa dacă vroiai să danseze cu mireasa.

Ghiţă stătea deoparte şi privea. - Tu nu-mi dansezi soţia? îl întrebă George. - Nu am bani ca s-o pot cumpăra. Nici măcar un

dans. - Vă cunoaşteţi? interveni inopinat Catrina. - Puţin, răspunse Ghiţă. - Puţin mai mult, completă George. Este cel mai

bun prieten al meu. Fără el nu aş fi fost azi mire Apoi către Catrina: - Nu vrei să-l iei la dans. Pare cam timid. - De ce nu.

* * * - Ce vrei să dansăm? îl întrebă Catrina. Vrei un

vals?

102 102

Să mergem să spunem muzicanţilor ce să cânte. Catrina îl luă de braţ, ceea ce nu făcu încă cu George şi traversară salonul în privirile mesenilor, deveniţi veseli, bârfitori. Începură dansul un vals şi ocoliră întreaga sală. Când ajunseră în dreptul orchestrei, Catrina comandă un tangou.

- De ce ai schimbat dansul? o întrebă Ghiţă. Eşti uşoară ca un fulg…

- Tocmai pentru că sunt ca un fulg şi mi-i frică să nu-mi dai drumul să zbor. La tangou te simt lângă mine. Unde ai fost după balul de Crăciun? Te-am căutat dar nu mi-ai spus nici cum te cheamă.

- De ce să mă cauţi? răspunse nevinovat Ghiţă. - Să-ţi plătesc sărutul. Nu vreau să rămân datoare. - Dar un sărut nu se poate plăti cu nimic. - Cu un alt sărut, îi răspunse Catrina. Am să spun

muzicanţilor să cânte periniţa. Am să te scot la mijloc. Sper că ai să mă săruţi.

- Acum ai soţ. Ai devenit soţia prietenului meu. - Îţi voi răsplăti sărutul în această noapte. Se despărţiră fiindcă un alt bărbat stătea la rând

să danseze mireasa. Ghiţă îi sărută mâna, privind adânc în ochii ei.

* * * - Ce doreşte doamna învăţătoare, o întrebă Ilinca

pe Catrina, când aceasta o chemă până la poartă. Nu mai am copii de şcoală.

- Ştiu prea bine acest lucru, tot atât de bine ca şi tine. Doar nu ne cunoaştem de o zi două.

- Am zis şi eu aşa, pentru a intra în vorbă, îi răspunse Ilinca.

- S-ar putea să discutăm într-un loc mai retras.

103 103

- Desigur. Să mergem în curte, la umbră. Sau poate în casă. Poftiţi!

Se aşezară la umbra unui dud, unde Ilinca îşi amenajă un loc pentru stat la masă.

- Cu ce să vă servesc? Am o dulceaţă proaspătă, de anul acesta. De cireşe amare.

- Nu-i nevoie de nimic. Doar un pahar cu apă rece.

- Vă văd puţin tulburată. O dulceaţă face bine. Ilinca aduse până la urmă pe o tava de lemn cu

incrustaţii de sidef, opera unui meşter local, o farfurioară plină cu dulceaţă şi un pahar gol.

- Mă duc să aduc şi o găleată de apă proaspătă, rece. Revin imediat. Fântâna este peste drum.

Ghiţă Coşarcă de cum începu să-şi facă casă săpă şi o fântână. Avea o adâncime de vreo 20 de metri, dacă nu şi mai bine. Când îi turnă cu o cană apă în pahar, sticla se aburi. Catrina bău apa pe nerăsuflate şi mai ceru un pahar.

- Să nu răciţi! o avertiză Ilinca. E prea rece. - Nu-i nimic. Sunt de la munte. La noi izvoarele

sunt şi mai reci. - Totuşi, serviţi dulceaţa mai întâi… Apoi mi-aţi

spune de ce aţi venit la mine. N-aţi mai fost de mult, de când Ghiţă l-a ajutat pe domnul învăţător la ridicat un colţ de casă. Ce mai face dumnealui?

- Ca bărbaţii. Mai merge la şcoală, mai face treabă prin gospodărie. Doar cred că ştii?

Ilinca se roşi toată dar îi răspunse. - De unde să ştiu eu ce vă face bărbatul. Doar nu-

s paznicul lui.

104 104

- Sigur nu eşti paznicul lui dar parcă ieri ai fost la adunat lucernă cu el.

- Da am fost. Şi ce are asta cu… - Nu mă interesează unde ai fost cu soţul meu.

Am venit pentru altceva. George, băiatul tău este prieten cu fiică-mea, Georgiana.

- Foarte bine. Sunt tineri, frumoşi. Ce este rău dacă se iubesc?

- Sigur că este. Georgiana nu este fata soţului meu. Am făcut-o cu Ghiţă, soţul tău.

Ilinca începu să strângă din dinţi. Deveni repede calmă.

- Foarte bine! Dacă poate, facă şi o turmă de copii. Păcat că nu câştig bani cu el, cum face el cu berbecii când îi dă toamna la mârlit oi.

- Ghiţă nu-i berbec. Eu l-am cunoscut înainte de a mă căsători. Îl iubesc… Ne iubim…

- Şi ce să fac eu? I-al la tine. - Nu pentru el am venit. Copii noştri sunt fraţi.

Nu se pot căsători. Au acelaşi tată. Acelaşi sânge. - Da. Şi dacă n-au acelaşi tată se pot căsători? - Cum să n-aibă acelaşi tată? - Simplu. Poate eu l-am făcut cu altcineva. - Cum, l-ai înşelat pe Ghiţă? - Uite ce, doamnă! Dă-le pace copiilor să se

iubească cât e timpul şi cât pot. Dacă Georgiana îţi seamăn, înseamnă că George al meu va fi mulţumit. Ghiţă, odată, când era mai bine dispus, mi-a zis de ce nu mă frământ ca tine când mă culc cu el. Mereu este nemulţumit de mine. Dar nu te-ai întrebat niciodată de ce pe băiatul meu l-am botezat George? Fiindcă George al dumitale a vrut sâni mari şi strâns tare între picioare. Eu

105 105

am vrut un băiat deştept, am vrut copil făcut cu un învăţător şi nu un cioban.

Catrina nu mai scoase un cuvânt. Se ridică, îşi întoarse faţa spre răsărit şi îşi făcu cruce. Plecă împleticindu-se.

- Dacă George mai trece pe la Georgiana, lasă-i în pace să se iubească cât vor. O să fim nişte cuscre bune.

* * * - Unde ai fost? o întrebă George Căuş pe Catrina. - La cooperativă, minţi pe jumătate Catrina. De

ce pe jumătate? După ce stătuse de vorbă cu Ilinca şi mulţumită că dacă Georgiana a făcut dragoste cu George nu este un incest, dar supărată că soţul era nemulţumit de ea în pat deşi îşi dădea tot interesul să-l facă fericit. Chiar când era supărată sau avea nişte suferinţe, nu-l refuza dacă el voia să facă dragoste. Ba chiar făcea efort s-o creadă că este cuprinsă de pasiune. George Căuş simţea că joacă teatru, că gândurile ei sunt în altă parte, iar sărutările, îndemnurile erau false. Ilinca era altceva. Nu numai că-i lua respiraţia prin strânsul între coapse, dar o vedea şi transfigurată, stătea cu ochii închişi şi numai un geamăt înfundat arăta că este în viaţă. În timpul dragostei deveneau un simplu trup transpirat de iubire. Ilinca îl primea cu totul, ea, Catrina, îl separa printr-un bloc de gheaţă. A vrut să se despartă de mai multe ori de soţie dar Ilinca nu i-a dat nici un moment de speranţă că şi ea se va despărţi de Ghiţă.

- Nu-i bine. Ce o să zică satul.? Apoi, copiii. Catrina suferea în tăcere. Nu-l întreba pe George

unde se duce, de unde vine. Doar când se întorcea acasă beat şi avea chef de dragoste îi mai imputa cheltuirea

106 106

banilor. Atunci el avea chef de dragoste iar ea îl suporta cu stoicism, cu fibra musculară încremenită. Într-o marţi, zi când la Poiana cu Zorele era târg, George a venit acasă cu o pungă mare de seminţe de bostan.

- Ce face cu atâţia sâmburi? îl întrebă Catrina. - Ţi i-am adus ţie. - Da eu nu mănânc seminţe, îi răspunse ea. - Când te…(George pronunţă cuvântul urât al

dragostei deşi nu-i stătea în caracter) tot stai de pomană, ţi-am adus să mănânci seminţe.

- Eşti bădăran, îi reproşă Catrina. - Sunt bărbat, femeie, şi-i arătă sexul în erecţie. În clipa următoare o trânti în pat, îi rupse chiloţii

cu ură şi se aruncă ca un animal de pradă peste ea. Mirosea a băutură şi gâfâia ca o locomotivă cu aburi urcând spre Predeal. Catrina stătea ţeapănă, cu ochii în tavan. Lacrimi calde îi curgeau pe obraz. Era violată de bărbatul cu care se unise în faţa lumii şi lui Dumnezeu pentru dragoste.

În acea zi, văzându-l din nou nervos, încercă să fie drăguţă cu el. Soţul o refuză brutal.

- Unde-i Georgiana? - Nu ştiu. Când am plecat era acasă. Acasă zici.

Nu te interesează deloc viaţa ei. Era acasă dar după aceea era în parc. O îngrămădea băiatul lui Ghiţă Coşarcă într-un copac. Au râs nişte copii de ei. Îi rup gâtul. Eu am făcut-o eu o omor.

Catrina se revoltă când auzi ameninţările. - Ai făcut-o tu? Mie mi-a tăiat burta pe viu şi era

să mor. Tu doar eşti un buhai, poate şi mai rău. Ce ai făcut tu. Ţi-ai descărcat… Altceva nu ştii să faci.

În toiul cerţii intră şi Georgiana în casă.

107 107

- Curva dracului, unde-ai fost? Te puieşti prin

parc ca haitele. Ce ai pe gât. Te-a muşcat. Asta-i bluză pe tine? Unde te-ai tăvălit. Te iau eu mâine la adunat să te saturi de tăvăleală.

Catrina privea înmărmurită la scena din casă. Ar fi vrut să-i spună că seamănă cu el dar îşi aduse aminte că şi ea a făcut la fel cu Ghiţă. Se gândi că George, băiatul lui Coşarcă, dacă Ilinca a spus adevărul, că este făcut cu bărbatu-său, are cui semăna iar dacă Georgiana îl iubeşte nu are de ce să-i fie frică că nu o să simtă bine. Numai să-l iubească şi să nu fie o nebunie de moment. Georgiana stătea ţeapănă într-un colţ al camerei dar mândră de semnele ei de pe gât. George ieşi afară şi se întoarse liniştit, aproape spăşit. În cameră mai era doar Catrina,Georgiana se retrase plângând în dormitorul ei. Se aşeză pe canapea.

- Uite ce-i nevastă, vorbi el cu voce tare, ca să fie auzit şi de Georgiana. Băiatul lui Ghiţă nu este al lui.

- Şi. - Este sângele meu. Eu l-am făcut cu Ilinca… - Ştiu. i ce-i cu asta. - Georgiana cu George sunt fraţi. Nu se pot

căsători este incest. Catrina începu să zâmbească. - Zici că sunt fraţi. De unde ştii. - Cum de unde ştiu. Georgiana nu este a mea? N-

ai făcut-o cu mine? - Aşa cum George este al lui Ghiţă şi Georgiana

este a ta. Apoi Catrina începu să vorbească vulgar cum n-o

auzise George niciodată, deşi în momentele de dragoste

108 108

o îndemna să vorbească obscen aşa cum făcea el pentru a o stimula.

- Numai tu ai dreptul s-o…pe Ilica o ţărancă vânjoasă, lăptoasă i cu fundul mare. Eu de ce nu m-aş… cu un cioban voinic, cu …tare i mare.

- Min i, îi zise George. Ce să facă Ghiţă cu o sfrijită ca tine.

Prinşi în focul scandalului nu observară că Georgiana îi asculta din pragul dormitorului ei.

- Hala intelectuali, zise ea. Parcă sunteţi de la cortul ţiganilor de pe maidan. Acum cui să-i zic tată? Lui badea Ghiţă. De aia se purta aşa de frumos cu mine iar ţaţa Ilinca venea cu George de mână pe aici. Ce minunate familii. Mai ceva ca în haremurile turcilor

- Ia nu ne mai judeca tu, îi zise Catrina - Chiar aşa. Poate am să scriu povestea voastră de

dragoste. Întrece ficţiunea. Tata îmi va fi socru iar socru îmi este tată. Interesant, nu? Tata face dragoste cu cuscra iar mama face dragoste cu cuscru. Vom fi o familie de guinnes book. Păcat că George nu seamănă cu badea Ghiţă, adică cu tata. Poate a luat focul iubirii de la maică-sa de mă înăbuşă cu sărutările.

Obosiţi ca după un maraton, George Căuş ieşi în curte, Catrina trecu în bucătărie iar Georgiana se aşeză pe canapea, privind în gol. Se minuna şi ea cât timp trăise în minciună. O intriga mai mult fapta maică-si. Începea să mediteze dacă mai are rost să se căsătorească sau nu. Dar îl iubea pe George de prea mulţi ani şi acum să se năruiască totul. Se duse la maică-sa să-i spună totul, totul cum a fost posibil asemenea încurcătură de dragoste.

* * *

109 109

Catrina stătea pe un scaun cu capul pe masă,

cuprins între palme. Nu sim i intrarea Georgienei. Medita la încurcatele cărări al e vie ii.

- La ce cuge i? o întrebă Georgiana. Tresări. - La ce să cuget. Câte nu sunt de gândit. Prea

încurcată e viaţa. - E şi cum şi-o face omul, filosofă sentenţios

Georgiana. - Nu întotdeauna, îi răspunse maică-sa. - Atunci de ce te-ai încurcat cu Ghiţă? Cine te-a

obligat? - Cine? Soarta. - Deci destinul te-a obligat să-l aduci în patul tău.

Sau tu te-ai dus în al lui. Sau cine ştie, v-aţi făcut un pat poetic în vreo pădure.

Catrina îi spuse întreaga ei poveste de dragoste. Cum l-a căutat după balul de Crăciun, cum l-a reîntâlnit la căsătorie şi cum pentru taică-său, desigur cel din acte, n-avea nici cel mai mic sentiment de dragoste. Ghiţă Coşarcă era un om de ajutor atât în gospodărie cât şi la munca câmpului. Odată, taică-su, desigur cel din acte, a fost chemat la concentrare de două săptămâni. Era în timpul veri şi trebuia strânsă iarba de la Călimani. Taică-tu a zis să apelez la Ghiţă. I-am dus de mâncare. Lucra la bustul gol. Am observat o gâză pe spatele lui şi i-am dat-o jos dar palma mea a rămasa mângâiere. Apoi nu ştiu de ce l-am sărutat pe spatele fierbinte, ars de soare. Ce a urmat nu mai ştiu. Mi-am revenit în iarba mare. Am simţit pentru prima dată că iubesc, că sunt iubită. Mi-am dat seama că Dumnezeu făcea operă de creaţie şi m-am

110 110

oferit încă de două sau trei ori. Dacă n-ar fi fost de cosit am fi stat toată ziua în iarbă. I-am dus mâncare şi a doua zi şi am fost şi la adunat.

- Dar poate ai rămas gravidă cu tata. - Nu, nu. Sunt sigură. El î i vărsa sămânţa mai

mult pe pulpe. Apoi, mă spălam de fiecare dată, nu-l putem suporta în mine nici sub o formă. Pe Ghiţă simţeam cum se revarsă iar eu îl primeam cu toată forţa din mine. Mă simţeam bine, mă simţeam plină nu numai de sămânţă şi de fericire. Doream să încolţească dragostea în mine şi simţeam acest lucru. Eşti făcută din dragoste şi de dragoste ai să ai parte.

- Dar poate el te-a privit ca pe ceva trecător, ca pe o femeie oarecare.

- Nu-i adevărat. De la primul moment, de la prima întâlnire mi-am dat seama că el va fi omul cu care îmi voi îndeplini rostul de femeie. Nu lăsa în mine numai sămânţă ci şi suflet. Se vedea pe ochii lui momentul creaţiei. Nu s-a culcat cu mine ca un mascul ci pentru a îndeplini un act divin. De altfel, a venit la botezul tău şi te-a luat în braţe. Te-ai uita în ochii lui cum nu te-ai uitat niciodată la actualul tată.

- Frumoasă poveste de dragoste, dar cu jurământul din biserică ce facem.

Catrina nu mai spuse nimic. Se vedea de departe că nu este în apele ei. Georgiana nu mai insistă cu alte întrebări despre fidelitate, despre obliga iile căsătoriei. În casă nu asistă la multe certuri între părin i. Grija ce i se acordase o făcu să creadă că trăie te într-o familie fericită. Îşi ceru scuze de deranj şi se retrase în camera ei. Îşi punea problema dacă să se mai căsătorească sau

111 111

nu. În trupul ei simţea însă chemarea ancestrală spre dragoste.

* * * Ghiţă Coşarcă îşi lăsă stâna în seama baciului şi

veni acasă. A doua zi în comuna era târg şi adusese mai multă brânză şi urdă de vânzare.

- Ce bine că ai venit. Tocmai mă gândeam să-l trimit pe George să te aducă acasă.

- Ce grabă mare este? De voiai să-l trimiţi pe George după mine.

- Nu eu sânt grăbită, ci George. Îi ard călcâiele după fata învăţătorului. A zis să mergem împeţit, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Cică aşa doreşte Catrina, învăţătoarea.

- Nu merg, zise Ghiţă. Apoi nu-i bine ca George să se căsătorească cu fata învăţătorului.

- Poţi să-mi spui de ce, îl întrebă, calmă, Ilinca. - E bine să nu ştii. George nu se va căsători cu

fata învăţătorului. - Dar nu-i a învăţătorului. - Parcă tu nu ştii? - Ştiu, şi ştiu că ştii şi tu a cui este. Nu-ţi dai

seama că băiatul nostru nu poate să se căsătorească cu Georgiana. Ar fi o căsătorie între fraţi.

- Dar dacă nu este? îi răspunse cu o întrebare Ilinca.

- Doar nu eşti nebună. Vrei să te spânzur? - Dar eu n-ar trebui să te spânzur pe tine? - Bărbatul este altceva. - De ce numai bărbatul să fie altceva şi nu şi

femeia. Apoi,voi mendrele vi le faceţi singuri, nu tot cu femeile?

112 112

- Îţi rup oasele, o ameninţă Ghiţă. - La rupt oasele vă pricepeţi toţi. Mă mir că

învăţătoarea ta mai trăieşte. Cât e de subţirică! Doar oase are. Ce dracu găseşti la ea. Ce îţi face?

- Mă iubeşte. - Te iubeşte. Şi pe mine mă iubeşte. Nu sunt doar

o bucată de carne macră. Ilinca l-a cunoscut pe George Căuş pe când lucra

la părinţii lui. Deşi era mai mică decât el ea l-a tras în păcat. Părinţii lui nu obiectau, ba erau mulţumiţi că băiatul nu umblă aiurea pe la oraş să se îmbolnăvească cumva de o boală lumească. Îi spusese însă să aibă grijă ca Ilinca să nu rămână gravidă. În George Căuş se născură şi sentimente de dragoste, începuse s-o iubească pe Ilinca, a vrut chiar să se căsătorească cu ea, în urma unor experienţe sexuale la oraş şi care i-au arătat că Ilinca este plină de iubire şi nu un simplu corp din carne caldă. Nu s-au căsătorit dar dragostea lor nu a dispărut. Ilinca îşi înşela soţul nu pentru că ar fi fost o nesătulă de sex, de la care avea din plin, nu avea pentru ce se plânge, ci din lipsă de dragoste, avea nevoie de declaraţii, de mângâieri, de cuvinte spuse încet la ureche. Numai după un asemenea preludiu trupul ei devenea numai dragoste. Simţea cum sânii îi cresc, cum coapsele deveneau rigide iar sexul o ardea. Atunci, în braţele ei orice bărbat se topea. Dar de aceasta binefacere se bucura doar George Căuş, fiindcă el îi stârnea simţurile nu din cunoaştere ci din pornire interioară, din talent am putea spune. El o săruta bucată cu bucată, îi muşca buzele, sfârcurile sânilor... După un asemenea preludiu Ilinca intra în transă, nu mai ştia ce-i cu ea, era hipnotizată, capabilă de orice scenă de amor. De la Ghiţă, un mascul dotat fizic

113 113

mult mai bine decât învăţătorul, nu avea parte de asemenea dragoste, ci doar de o posesie brutală care putea dura şi o jumătate de oră, dar ea rămânea inertă.

La vorbele Ilincăi, Ghiţă ieşi din pepeni, şi cum nu venise de vreo săptămână pe acasă, o trânti pe Ilinca pe pat şi o posedă cu ură.

- Na, eşti mulţumită? De unde să ştie Ghiţă ce vroia Ilinca.

* * * Ştirea că fata învăţătorului George Căuş se

mărită cu băiatul lui Ghiţă Coşarcă se răspândi repede nu numai la Poiana cu Zorele ci şi în comunele învecinate. Tineretul, mai ales cel şcolit, se bucura că vor avea o duminică de distracţie. Femeile admirau perechea, iar babele o scuipau să nu se deoache. Catinca lui Durlă, prietenă de casă cu Ilinca, şi Ileana lui Strechie care fuse şi servitoare la Catrina, avură ochi şi urechi, şi fără să vrea auziră şi văzură multe. Oricât ar vrea amanţii să trăiască în incognito, până la urmă tot se rupe un ochi de la ciorapul dragostei şi în final să se deşire totul.

Problemele nu era faptul că Ilinca sau Catrina, Ghiţă Coşarcă sau George Căuş mai călcau alături, ci chestiuni de genetică. După Al Doilea Război Mondial, camerele agricole începură să se ocupe de îmbunătăţirea raselor de animale. La Poiana cu Zorele au fost aduşi la grajdul comunal tauri de rasă din Elveţia. De asemenea din Rusia au fost aduşi berbeci Karakul. Şi până atunci ţăranii ştiau că din exemplare anemice nu puteau să rezulte urmaşi deosebiţi, dar acum la căminul cultural, profesorul de biologie de la Liceul de Fete „Doamna Cuza” din oraş venit cu brigada ştiinţifică a SRSC le explică ce este cu genetica lui Mendel şi Morgan. In sat,

114 114

conform proiectelor de stat se trecu la monta artificială a animalelor. Nu se vorbea încă de fertilizarea în vitro a oamenilor, dar se zvonea despre un procedeu infailibil de depistare a urmaşilor oamenilor în caz de nerecunoaşterea paternităţii, sau a unor crime.

Catinca lui Durlă şi Ileana lui Strechie se întâlniră doar la o clacă de desfacerea porumbului. Au fost suficiente doar aruncare câtorva cuvinte în aer şi tot satul avea ce vorbi. Gura lumii şi borta vântului nu le poţi înfunda niciodată. Ilinca şi Catrina lăsară lumea să vorbească, până i se va face gura cât şura, ziceau ele, mai ales că toată iarna, pe la ezători avură timp berechet. Fusele se învârteau iar gurile le mergeau fără pauză. Satul era întors şi pe faţă şi pe dos, se mai punea de câte o nuntă, nai aminteau că una a născut de fată mare, dar Georgiana şi George, chiar dacă nu erau în sat, era subiectul predilect.

Subiectul era ca nu cumva, săraca fată să aducă vreun monstru pe faţa pământului. Teama le era dată de conferinţele profesorului despre genetică. Discuţi erau şi mai în toi, după ce în turma lui Ghiţă a apărut în primăvară, în postul Paştelui, un miel cu cinci picioare. În vară însă li s-a închis gura. George, băiatul lui Ghiţă Coşarcă, în acte, şi Georgiana, soţia lui şi fata lui George Căuş, în acte, veniră acasă cu un dolofan de băieţel şi o mândreţe de fetiţă.

- Totul e bine când se termină cu bine filosofă domnul învăţător George Căuş. Căzură de acord şi aprobară în unanimitate această sintagmă şi Ghiţă, şi Ilinca, şi Catrina. Ce aventuri de-amore or fi având în continuare? Se presupunem că le-a venit mintea la cap. Dar mai şti, la bătrâneţe oamenii dau în mintea copiilor.

115 115

Vă mai aduceţi aminte de începutul povestirii, când spuneam că George, juniorul, a vrut să vadă ce are Georgiana în chiloţi iar Georgiana a fost de asemenea curioasă să vadă ce ascunde George, juniorul, în chiloţi. De-ale copilărie valuri.

116 116

- E un mototol, îşi zise ea în gând. De geaba este student.

Hormoni din ea începură însă să fie însoţiţi şi de sentimente, erau germenii dragostei.

Trei Ilene

Se copsese cireşele şi se terminase şcoala. Pentru Iliuţă acest eveniment se petrecea pentru a patra oară. După serbarea de sfârşit de an din ziua de Sfântul Petru, când primi o coroniţă din flori de câmp, lui Iliuţă i se hotărî destinul să înveţe mai departe. Începuse o boală a învăţării de carte, ţăranii gândind că odraslele lor nu mai trebuie să mai rămână la coada sapei, pentru a trăi mai bine.

- De mâine mergem la pregătire, îi spuse maică-sa, nelăsându-i nicio clipă de odihnă..

Ideea cu preparaţia a fost a învăţătorului lui dar care a zis că n-are timp pentru a o face cu Iliuţă, pe perioada vacanţei fiind ocupat cu munca câmpului.

- Mergi în satul vecin, la Dâmbul Morii, că este acolo o învăţătoare pricepută care se şi ocupă cu pregătirea elevilor pentru examene.

Mama lui Iliuţă se gândi de la început că cel mai bine ar fi la doamna Orzescu, cu care fusese colegă la şcoala primară dar voi neapărat să-l consulte şi pe învăţătorul lui Iliuţă, mai ales că el îi spusese să-l dea pe

117 117

băiat la şcoală la oraş. Apoi se aştepta de la el şi la ajutor când Iliuţă va fi elev la liceu.

De la Gârla Morii, satul lui Iliuţă, la Dâmbul Morii, satul doamnei Orzescu, nu era cale lungă, să fi fost, pe de-a dreptul peste câmp un kilometru de mers, dacă nu mai puţin. Câmpul aproape la jumătate era tăiat de o gârlă care punea în mişcare roţile a două mori de porumb, măcinat pe pietre speciale. Până la ieşirea din sat, Iliuţă avea de mers pe o uliţă cu trei sau patru case, cu curţi mari şi grădini întinse, uliţă ce era străjuită de cireşi. De la acest drum şi de la aceşti cireşi începe povestea cu necazurile şi iubirea lui Iliuţă.

Într-o zi,doamna Orzescu îi spuse: - Mâine dimineaţă am puţină treabă, vreau să

merg până în piaţă. Vino mai târziu, pe la ora zece Iliuţă se bucură. Voi putea dormi mai mult,

gândi el. Bucuria îi fu zădarnică. Maică-sa cum află, a

doua zi îl sculă dis-de/dimineaţă să ducă vaca la cireadă, să o mai scutească pe ea de acest drum sâcâitor. Bietul Iliuţă dormi de fapt mai puţin şi era şi mai obosit căci maică-sa îl mai pusese până la plecarea la doamna Orzescu să mai taie nişte frunze de sfeclă la raţe, să mai aducă şi nişte buruiană la porc. Când se apropie ora plecării, bucuros că scapă de treabă, Iliuţă îşi luă repede traista cu cărţi şi caiete şi plecă la preparaţii. Mergea în dorul lelei, obosit de muncă şi cu gândul la nişte exerci ii ce trebuia să le rezolve din Culegerea 1001 probleme. trecea pe sub cireşii despre care am amintit la început, când, pleosc, îi cade în cap o crenguţă cu cireşe coapte. Privi în sus şi la o distanţă de doi-trei metri

118 118

deasupra capului o zgâtie blondă. Rămase locului privind veveriţa domestică, dar cei auziră imediat urechile:

- Mamă! ţipa fata cât putea cu o voce piţigăiată, un băiat nu-mi dă pace, se uită în sus la mine. Fata stătea crăcănată pe nişte crengi încercând să ajungă la o ramură cu mai multe cireşe.

- Derbedeule! Nu-ţi este ruşine, se răţoi gospodina în mână cu o greblă, venită imediat din curte. Gospodina, nu grebla.

Iliuţă îşi puse tălpile pe spinare şi o ţinu întruna până la gârlă, fără să se uite dacă îl mai urmăreşte cineva.

- De ce fugi băiete, îl întrebă un gospodar, doar nu te fugăreşte nimeni?

Iliuţă se opri locului şi se întoarse să vadă dacă e adevărat. Nu avea încredere în spusele moşului, aşa de mare-i fusese spaima.

La întoarcere trecu cu frică pe uliţă, dar văzu că gospodina nu m-ai zise nimic, nu avea grija lui. Poate că crezuse că cine ştie ce se întâmplă cu odorul ei. Când fata îi spuse că băiatul se uita să-i vadă păsărica, gospodina zâmbi.

Trecuse o săptămână de la întâmplare. Cireşele erau pe sfârşite. Iliuţă uitase de ţipetele fetei şi de fugă şi trecea indiferent pe uliţa cu cireşi.

- Cucu! Iliuţă ridică capul şi când văzu pe zgâtia de

fată, mai, mai să fugă. Ce îl opri? Fata din cireş îi zâmbi. - Vrei cireşe? îl întrebă ea. - Dacă-mi dai, îi răspunse Iliuţă. Ilenu a, a a o chema pe fată, îi aruncă o

crengu ă cu fructe coapte. Iliu ă le mâncă cu poftă i

119 119

privi din nou în sus. Cucu zise fata din nou, desfăcându-şi şi strângând repede picioarele.

- Ai văzut păsărica? îl întrebă fata din nou. - Care păsărică? o întrebă Iliuţă, curios. Păsărica! exclamă fata. N-o vezi? Şi iarăşi îşi

desfăcu şi lipi repede picioarele. Iliuţă nu ştia de păsărică dar de unde ştia

Ilenuţa. De la maică-sa. In după masa cu întâmplarea cu

Iliuţă, maică-sa a luat-o la Gârla Morii la spălat nişte pânză. Ilenuţa s-a scăldat aşa cum se scăldă toţi copii la ţară, în pielea goală. Numai că trec pe acolo nişte băieţi, tot cam de seama lui Iliuţă, care mergeau tot la scăldat. Maică-sa, femeie grijulie a strigat la ea.

- Ascundeţi păsărica să n-o vadă băieţii. De acasă, din familie, dacă e să vorbim cu un

termen mai elevat. maică-sa de câte ori îi făcea baie îi spăla cu grijă şi sexul. Atunci ea îi spunea:

Să ai grijă de păsărică ca de ochii din cap. Mai ales când ai să fii mare. E tot ce ai mai bun..

- Şi tu ai păsărică? o întrebă odată fata. - Desigur, îi răspunse maică-sa şi am dat-o în

grija lui taică-tu. Şi tu va trebui s-o dai în grija cuiva. Ilenuţa, deşi trecuse abia în clasa patra, după

întâmplarea cu Iliuţă, se gândi că ar fi bine să-şi dea păsărica în grija unui băiat. Găsi că Iliuţă este cel mai nimerit, mai ales că tot i-a văzut-o, credea ea.

Iliuţă, cu gândul la păsărica pe care n-o văzuse şi era curios cum ar arăta, dar cu gura plină de cireşe nu mai zăbovi sub cireş, plecă repede la preparat. Problemele de matematică şi ortografie erau mai importante decât păsărica pe care Ilenuţa i-o arătase şi

120 120

el nu o văzuse. Ilenuţa coborî din cireş moartă de ciudă că Iliuţă nu ştie ce este o păsărică şi se gândi că va trebui s-o arate la un alt băiat care s-o ia în paza lui.

Ce se făcu, ce nu se făcu, Iliuţă şi Ilenuţa nu-şi mai vorbiră mulţi ani, când păsărica Ilenuţei căpătase aripi şi zbura din creangă-n creangă iar Iliuţă nu mai căuta păsărici pe cer, ci pe pământ.

* * * - Îţi fac cunoştinţă cu colega mea... - Ne cunoaştem, îi răspunse Iliuţă prietenului

său Ghiţă Aioanei. Locuim pe aceeaşi cracă, suntem din acelaşi sat.

Ilenuţa se înroşi, deşi de când terminase şcoala şi era învăţătoare păsărica-i zburase prin mulţi copaci.

- Suntem consăteni, zise şi ea, întărind cele spuse de Iliuţă.

- Atunci e foarte bine, ai cu cine merge acasă. Am încredere în tine. Speri să nu-mi sufli logodnica.

- Felicitări! Spuse Iliuţă. Ai făcut o alegere bună. Sper să vin şi la nunta voastră dacă o faceţi în vara asta şi n-o s-o amânaţi.

- Sigur că o să te invităm. Ca prieten al lui şi consătean cu mine, vei fi cavaler de onoare.

După ce îi reaminti să nu-i sufle logodnica şi să aibă grijă de ea, Ghiţă Aioanei luă cursa lui Fărcăşanu cel ducea pe Valea Muntelui iar Iliuţă şi Ilenuţa luară Cursa RATA a lui Ilioaie, care mergea în sens invers, în aval pe Valea Bistriţei. Deodată deveniră emoţionaţi. Îşi găseau cu greu cuvintele şi cei 15 kilometri parcurşi cu maşina deveniră obositori. Coborâră transpiraţi şi bucuroşi din autobuzul etuvă. Din sta ie, după câ iva zeci de metri părăsiră drumul

121 121

principal i o apucară pe scurtătura pe care Iliu ă mergea la pregătire. Ajun i la gârlă, se răcoriră în apa rece, ascunsă sub răchite i stufări . Ilenuţa îşi scoase sandalele şi cu ele în mâna stângă iar cu dreapta ţinându-şi rochia deasupra genunchilor, porni în sus pe firul apei. Iliuţă o însoţea pe cărarea paralelă.

- Să nu te îneci, îi zise Iliuţă. - Unde? Îl întrebă Ilenuţa. Mai sus este o bulboană unde mă scăldam cu

ani în urmă. - N-ar fi rău dacă aş găsi un loc de scăldat,

răspunse Ilenuţa. Mai bine ţine-mi sandalele că mă-ncurcă

Le aruncă pe mal. Îşi prinse rochia cu ambele mâni şi o ridică mult deasupra genunchilor, dezvelindu-şi coapse albe de culoarea laptelui. Apa devenise mai adâncă. Ilenuţa ezită să mai înainteze. Pulpele albe i se reflectau în apa lină.

- De ce stai? Ţi-i frică? o întrebă Iliuţă. - Nu… Mi se îneacă… - Ce se îneacă? fu curios Iliuţă. După o scurtă pauză Ilenuţa ridicându-şi fusta

mai sus, dezgolindu-şi nişte chiloţi de mătase cu danteluţă, îi răspunse.

- Păsărica. - Care păsărică! Nu văd niciuna. - Iar nu ştii sau te faci că nu ştii. Chiar vrei să

ţi-o arăt? Zău că eşti prost. Te pomeneşti că n-ai văzut nicio păsărică.

Iliuţă, chiar nu ştia despre ce vorbea Ilenuţa. La rugămintea ei, îi întinse mâna să o scoată din apă. O prinse cu nădejde. Ilenuţa îşi ridică piciorul pe un mal

122 122

mai abrupt, dezvelindu-şi din nou coapsele albe şi din smucitura lui Iliuţă fu alături de el. Ar fi vrut să fie prinsă-n braţe dar nu i se realiză dorinţa.

- E un mototol, îşi zise ea în gând. De geaba este student. Hormoni din ea începură însă să fie însoţiţi şi de sentimente, erau germenii dragostei.

Până atunci se culcase cu mai mulţi bărbaţi numai din raţiuni fiziologice. Nu conta dacă erau căsătoriţi sau nu, mascul trebuia să fie. Dragostea pentru ea era o boală.

- Venim mâine la scăldat? îşi continuă ea gândurile începute mai înainte, acum spuse cu voce tare.

- Este o idee bună. Dar unde? - Aici. Nu ai spus tu că te scăldai mai sus. - Am să vin, i-a promis Iliuţă Trecură pe la casa ei. În cire ii de pe marginea

uli ei fructele erau în pârg. Iliu ă, involuntar, privi la ele.

- Am să-ţi culeg şi nişte cireşe, îi promise Ilenuţa. Rămâne aşa cum am zis. Ne vedem la gârlă, stabili tot ea.

A doua zi, Iliuţă plecă la timpul stabilit. La Bucureşti în anul de facultate petrecut învăţă că un lucru important în viaţă este să fii punctual. Este o dovadă de respect, de civilizaţie. Mergea purtând gânduri neclare pe sub cireşii de pe uliţa ce mărginea casa şi grădina Ilenuţei.

- Cucu! Auzi el glas, în acelaşi cireş care-i dădu bătaie de cap în copilărie. Privi în sus dar nu văzu pe nimeni

Cucu! Se auzi din nou vocea. - Chiar nu mă vezi?

123 123

- A, tu eşti. Ce te-ai urcat aşa sus. - Să-ţi culeg cireşe. Ţine! Şi-i aruncă un buchet

de crenguţe pline cu fructe. Apoi, începu să coboare, trecând de pe creangă pe creangă fără a se stânjeni câtuşi de puţin că-şi arăta coapsele goale.

- Nici acum nu vezi păsărica? îl întrebă Ilenuţa pe Iliuţă.

- Ce tot vorbeşti de păsărică? o întrebă Iliuţă. Ilenuţa se dezumflă complet. Urcase în cireş

anume să-i aţâţe simţurile când o va privi cum coboară încet de pe o creangă pe alta, fără a purta pe dedesubt chiloţi. Nici când îl rugă să o ajute să coboare şi Iliuţă o prinse în braţe şi rămase goala mai bine de jumătate nu-i schimbă indiferenţa. Se gândi chiar să nu mai meargă la scăldat. Totuşi…

Plecară spre gârlă pe drumul cu iarbă prin câmpul plin de verdeaţă. Nu departe se proiecta gârla prin irul erpuitor de răchite, lozii i stufări . La coturi erau bulboane mai adânci. Iliu ă i Ilenu a căutară un loc bătut de soare, cu prundiş dar şi mai departe de drum, ferit de ochii oamenilor pentru a nu intra în gura satului. Găsiră un mic luminiş cu o salcie mai mare unde se putea sta la umbră şi cu mult stufăriş împrejur, printre care gârla se strecura agale. Apa nu se ridica mai sus de brâu iar în limpezimea ei razele soarelui pătrundeau până la nisipul fin de pe fund. Era o oază fără adiere de vânt, adăpostită şi de câteva ridicături, un loc parcă creat anume pentru fapte ancestrale. Sosirea lor zburătăciră nişte raţe sălbatice.

- E bine aici? o întrebă Iliuţă. - Cred că da. Ba e chiar foarte bine. - Atunci, scaldă-te

124 124

- Tu nu intri în apă? - E prea mică, motivă Iliuţă. M-am obişnuit cu

apele mai adânci unde pot să înot. - Întoarce-te cu spatele, atunci, ca să mă

dezbrac şi să intru în apă. - Doar nu te scalzi în costumul Evei? - Te-am rugat să te întorci cu spatele. Iliuţă o ascultă. Ilenuţa se dezbrăcă şi intră în

gârlă. Se aşeză în fund. Apa îi ajungea până la bărbie. Apoi se relaxă pe spate.

- E gata. Poţi să te întorci, îl anunţă Ilenuţa. - E aşa de adâncă? Ai grijă să nu te îneci, o

sfătui Iliuţă, deşi-i vedea trupul la o palmă sub suprafaţa apei.

Ilenuţa era frumoasă. Apa îi dădea un farmec aparte. Sânii voinici, plini, obosiţi de frământările anterioare şi eliberaţi din sutienul strâns se ridicau maiestuos spre suprafaţa apei căpătând forme rotunde ca la fetele fără de prihană. Sfârcurile maronii zgâriau luciul apei, părul, culoare lanului de grâu în pârgă, curgea încet cu apa domoală. Coapsele puţin desfăcute lăsau ochilor toată feminitatea înconjurată de păr roşu şi creţ, de un triunghi echilateral perfect. Toată priveliştea era totuşi puţin estompată de stratul de apă ce căpăta valuri mici făcute cu mâinile de Ilenuţa pentru a-şi menţine poziţia orizontală.

După întoarcerea, cu o zi înainte, de la oraş maică-sa îl avertiză pe Iliuţă să nu cadă cumva în mrejele Ilenuţei.

- Este o podoabă, îi spuse ea. A fost după vin la Panciu cu mai mulţi bărbaţi. A stat vreo trei zile şi a plătit preţul cel mai mic pe chilul de vin. De la gară, unul

125 125

din bărbaţi, cu copii de-o seamă cu ea, i-a cărat damigenele. Vezi să nu pună mâna pe tine. A mai încercat cu băiatul lui David. Fiindcă părinţii nu l-au lăsat să o ia în căsătorie, bietul de el stă la Socola, după ce a încercat să se spânzure.

Cu toate cele spuse de maică-sa, Iliuţă abia îşi stăpânea hormonii. Înţelegându-i simţurile Ilenuţa începu jocul.

- Cucu! - Iar zboară vreo păsărică? se interesă Iliuţă. Nu zboară, ci înoată spuse Ilenuţa, şi se ridică

cât putu deasupra apei. În simţurile lui Iliuţă paharul se revărsă. Chiar

dacă maică-sa ar fi fost lângă el şi l-ar fi tras de mână el tot ar fi intrat în apă după Ilenuţa. Îşi dădu pantalonii şi cămaşa jos şi rămas în nişte chiloţi de sport destul de scurţi, intră în apă.

- Ce mare e ! se miră Ilenuţa. Doamne , cu ce te-a blagoslovit Dumnezeu!

Încălzit, Iliuţă nu-şi dădu seama că bărbăţia îi ieşise pe cracul chiloţilor iar el păşea falnic spre Ilenuţa Se înroşi şi se întoarse cu spatele, de ruşine.

- De ce te întorci? Aşa te vreau. Vino şi dă-mi mâna să mă ridic.

Ilenuţa îşi încolăci mâinile în jurul gâtului, sufocându-l cu o sărutare pătimaşă. Iliuţă cu palmele pe fesele ei rotunde o îndesa instinctiv spre el. Trecuse prea mult timp de încălzire şi Ilenuţa simţi pe burtă jetul cald, lipicios. Fu o noutate pentru ea. Până atunci avu de a face doar cu bărbaţi experimentaţi ce o posedară metodic, fără eşecuri. Curiozitatea o duse cu ochii spre organul lui Iliuţă. Sacadat zvâcnea şi arunca jeturi de

126 126

spermă ce se lipeau de pulpele ei. Nu încercă să se ferească, din contra nu-l lăsă nici pe Iliuţă să se întoarcă.

- Din asta suntem făcuţi noi? îl întrebă Ilenuţa pe Iliuţă.

- Şi din ăştia, îi răspunse el, roş tot la faţă, jenat de situaţie

- De ce şi din ăştia? veni întrebarea ei. - N-ai învăţat la şcoală… Pe burta ta ai mii de

vieţuitoare mici. Le mai trebuie însă o iubită, un ovul - Şi unde se găseşte ? - Chiar n-ai învăţat la şcoală despre înmulţirea

mamiferelor. - Ba da, dar aveam un profesor care nu prea ne-

a explicat exact. - Poate vroia să facă practică, insinuă Iliuţă. - Avea el fetele lui care luau note de zece. - Şi tu nu luai note bune? - Era cam bătrân. Dar să mă spăl că m-a cam

luat frigul în apă. Va trebui să înec vieţuitoarele tale. Sper să mai ai. Unde le ţii?

Văzând cât este de „interesată”, Ionuţ îi răspunse fără jenă.

- Aici! Şi-i arătă testiculele. Ilenuţa i le luă în palmă, cântărindu-le. Apoi

mâna îi alunecă pe membru. Pentru Iliuţă fu prea de tot îndrăzneala Ilenuţei. Simţurile îl trădară din nou. Bărbăţia îi intră în erecţie, mândră cum nu mai văzu Ilenuţa care începu să tremure toată. Merseră pe mmal.

- Haide! Ce mai aştepţi? Între sfaturile maică-si şi instinct, Iliuţă căzu

pradă instinctului. Se repezi ca o brută peste Ilenuţa. - Stai să te ajut eu.

127 127

Simţi apoi o a doua dezvirginare. - Te-a făcut maică-ta în şură şi voinic şi mare-

n… zise ea o zicătoare populară trivială. Iliuţă nu auzi nimic. Ilenuţa avea să smulgă

smocuri de iarbă de vreo trei ori, până când Iliuţă căzu alături de ea, obosit ca după o alergare la maraton. Îl sărută lung, şi deşi mulţumită încercă să-i reînvie simţurile. Fu zădarnic. Iliuţă se ridică, se întoarse cu spatele şi se duse să se îmbrace.

- Aşteaptă-mă, strigă Ilenuţa. Doar am venit împreună.

- Bine, dar îmbracă-te mai repede! Luat la braţ, Iliuţă mergea indiferent, ca de unul

singur. Gândurile îi alunecară la tribulaţiile vieţii. În aceeaşi vară, la despărţirea de o altă Ileană, îi spuse că numai pe ea o va iubi veşnic.

- Să te cred? îl întrebă ea. Iliuţă îi răspunse cu o nouă declaraţie de

dragoste, însoţită cu un sărut pe gură pe care-l simţi altfel decât cele de mai înainte. Ileana îi prinse buzele i parcă îi lua răsuflarea. Aceasta se întâmpla în Gara de Nord. El se uită lung după acceleratul ce pleca spre Craiova. După câteva ore urca şi el în trenul de Moldova. Nu trecuse nicio săptămână de atunci.

Ilenuţa îl ţinea strâns de braţ. Încă nu se îndepărtase de gârlă, când îl trase spre un loc mai ferit, sub o salcie.

- Unde vrei să mergi? o întrebă Iliuţă. - Să-ţi mai dau o dată. Hai! Iliuţă se desprinse brutal de ea şi plecă spre

casă. În urma lui venea Ilenuţa, pleoştită ca după o mare dezamăgire.

128 128

* * * - Unde ai fost? Te-a căutat poştaşul. A trebuit

să pun degetul pentru tine. Te-am dat la şcoală ca să nu mai fii în situaţia mea. Ai un plic. A zis Ion Vrânceanu că este de la o Ileană de la Craiova. Dar ce ai la gât? Ai fost cu podoaba aia. Te-a muşcat de gât. Eşti tot numai semne. Nu ţi-am spus să nu umbli cu ea. Este o căţea. O puiţă. Nu te-ai bătut cu alţii de la ea. Nu ţi-am spus că al lui David e la Socola din cauza ei. Era şi el învăţător. Acolo, la şcoală n-ai găsit nicio fată ca lumea.

Iliuţă nu mai zise nimic. Cum să-i explice el maică-si ce s-a întâmplat, că n-a vrut dar ea l-a atras, că l-a sedus. Luă scrisoarea şi se duse în livadă să o citească în linişte, netracasat de vorbele maică-si.

- Abia am ajuns acasă şi-mi este dor de tine. Încerc să mă refac după examene şi mâncarea de la cantină. De-ar trece vacanţa cât mai repede să fim din nou în Capitală. Ce să-ţi scriu? E plictisitor la ţară. Mai citesc dar sunt sătulă de cărţi. Trebuie mai întâi să mă dezintoxic de cursurile profesorilor. Mai încolo poate voi avea şi gust de citit, voi avea şi despre ce să-ţi scriu mai mult. Ţi-am scris doar ca să-ţi spun că te iubesc, te iubesc, să ţii minte când vei întâlni vreo fată că nu trebuie să-mi ia locul în sufletul tău. Dacă se va întâmpla asta să ştii că am să mor. Nici chiar aşa, că am să mă omor, dar aş fi tare supărată. N-aş mai iubi pe nimeni. Eşti prima mea dragoste şi vei fi şi ultima.

Te sărut dulce, Elena

Iliuţă se întoarse în casă să-şi ia o foaie de hârtie şi stilou ca să-i răspundă. Gândurile nu i se adunau. Aventura cu Ilenuţa îi zăpăcise sentimentele.

129 129

Reuşi să înjghebe câteva rânduri. O asigură că o iubeşte, că o iubeşte numai pe ea, îi spuse că n-are timp să se plictisească că are nişte prieteni cu care merge la baie la gârla despre care i-a spus că mergea la scăldat când era mic. Scoase un plic de culoare roz, scrise cu atenţie adresa şi plecă spre oficiul poştal din satul vecin, centru de comună, pentru a lua timbru şi a pune plicul în cutia poştală.

- Unde te duci? îl întrebă Ilenuţa, care stătea pe banca de la poartă.

- La poştă să pun un plic, răspunse sincer Iliuţă. - Merg şi eu. Mă iei? - Doar nu te duc în spate. - Mamă! mă duc cu Iliuţă până la poştă. - Bine! Dar să vii la timp, îi răspunse maică-sa. - Nicio grijă, fu răspunsul Ilenuţei. Apoi se adresă lui Iliuţă: - Mergem pe scurtătură? - Pe unde vrei. Ilenuţa îl luă de braţ, şi o apucară pe uliţa ce

dădea în câmp. Ileana lui Strechie, mama Ilenuţei, îi privi din urmă şi-şi făcu cruce. Doamne ajută, zise ea. Când ajunse la gârlă Iliuţă o luă pe cărarea cunoscută, în susul apei.

- Nu mai mergi la Poştă? îl întrebă Ilenuţa. - Este timp, îi răspunse Iliuţă. La primul loc cu păpuriş mai des, o trase spre el

şi începu să o sărute, mâinile frământându-i mai întâi sânii, apoi fesele, căutând să-i ridice fusta în sus.

Deşi se simţea bine, Ilenuţa îl rugă să stea puţin, că nu pleacă, să găsească un loc potrivit. Pentru Iliuţă nu exista răbdare şi o împinse peste nişte smocuri

130 130

de iarbă şi se lăsă peste ea. Cu ajutorul Ilenuţei reuşi să o posede, dar graba strică treaba. În câteva minute termină şi căzu ruşinat lângă fată.

- Dacă te grăbeşti, îl dojeni Ilenuţa, vădit nemulţumită şi ea de nereuşită. Acum stai cuminte. Aşa-i că mai… pe mine prima dată, spuse ea vulgar.

Iliu ă bâigui ceva de când era la liceu prin clasa asea, o aventură cu o colegă i care-l făcu să fie neîncrezător.

- De regulă băieţii învaţă pe fete, dar nu-i nimic. Mai aşteaptă puţin şi va fi mai bine ca la prânz. Ilenuţa îi vorbea trivial aşa cum o învăţase profesorul de sport şi rezultatele nu se aşteptară. Iliuţă o strânse tare de umeri şi o trase spre el. Ilenuţa îşi încolăci picioarele în jurul lui şi începu să se mişte ca în zilele bune. Actul dură minute înşir, cu repetări de gemete şi ţipete din partea Ilenuţei. Iliuţă răsufla din greu şi în final căzu fleaşcă cu capul în iarbă.

- Ce faci? Dormi? se interesă Ilenuţa. Ridică-te să mergem la poştă, dar Iliuţă nu se dădu dus. Ai dat de gustul… îi spuse Ilenuţa. Încearcă dacă te mai ţin puterile. Iliu ă mai avu încă destulă for ă.

Se lăsase deja seara. - Unde i-i scrisoarea? îl întrebă Ilenuţa. - De ce vrei să ştii? - Ai scris la vreo fată? se interesă Ilenuţa. - Eu te-am întrebat cu cine te-ai…, vorbi trivial

Iliuţă. - Voiam doar să ştiu. - Uite, nu mai şti, şi Iliuţă aruncă scrisoare în

gârlă.

131 131

- Atunci să mergem acasă. E de-ajuns pentru azi. Mai sunt zile. Avem timp să ne mai scăldăm.

- Numai să ne scăldăm? - Şi să ne… spuse Ilenuţa, tot trivial, ce au să

facă. În această atmosferă plină de promisiuni

erotice plecară spre casă, ca doi vechi amanţi. * * *

- Ai trimis scrisoare fetei? îl întrebă maică-sa pe Iliu ă.

- De ce mă întrebi? îi răspunse Iliuţă, puţin enervat de întrebare.

- Fiindcă aşa trebuie. Ca să te ţin la liceu am muncit nu numai eu, ci şi surorile tale. N-aş vrea ca la sfârşit să ne faci de ruşine încurcându-te cu o haimana. O ştie tot satul.

- Ce ştie satul? o întrebă oarecum impertinent Iliuţă pe maică-sa.

Apoi continuă. - Ce mă interesează pe mine satul. La aceste cuvinte, maică-sa deveni şi mai

aprigă. - Să nu cumva să te văd cu ea pe aici că îi rup

picioarele. Văzând-o pe maică-sa atât de îngrijorată,

Iliu ă ar fi vrut s-o împace dar nu ştia cum să-i spună că o foloseşte doar pentru a se culca cu ea. Îi spuse că nu are gând de însurătoare, că are de terminat facultatea şi dacă vorbeşte cu ea nu-i nicio nenorocire. Până la urmă maică-sa se domoli, înţelese că Iliuţă este deja băiat mare şi dacă se culcă cu Ilenuţa nu înseamnă că o şi iubeşte, că trebuie să se însoare cu ea. Dar dacă rămâne

132 132

gravidă, se gândi ea iar întreruperile sarcinilor sunt interzise. Dar poate rămâne anume ca să se lege de gâtul lui Iliuţă. Grijile ei erau mari. Dar nu ştia cum să îi spună să se ferească să nu păţească asemenea necaz. Se duse la o rudă la oraş, un avocat, şi îi spuse necazul.

- Nu te teme îi spuse acesta. Dacă este o podoabă şi umblă cu mai mulţi bărbaţi nu are cum se lega de copul lui. Găsim noi martori ca să arătăm că nu Iliuţă este vinovat. Mai rău ar fi dacă ar fi fost fată mare şi tu nu-ai vrea să se căsătorească cu ea. Aşa că, lasă-l să se distreze şi el, e chiar bine ce face. Ce vrei să se îmbolnăvească? E chiar recomandabil să se mai culce din când în când cu câte o femeie. Mai trimite-l pe la mine ca să vorbesc şi eu cu el.

Avocatul era un burlac trecut de treizeci şi cinci de ani şi umbla de-a însurătoare. Mama lui Iliuţă chiar vru să-l colăcească cu o fostă profesoară care-l preparase pe ficioru-său dar nu reuşi.

- Unde te grăbeşti aşa tare? îl interpelă Ilenuţa pe Iliuţă, în ziua de Sfântu’ Petru.

- La gară, îi răspunse sincer Iliuţă. - Mergi la târg? - Da. - Merg şi eu. Ne mai plimbăm puţin prin parc.

Mergem şi la un film, îi propuse Ilenuţa. Fără să fie încântat de însoţire, Iliuţă acceptă.

Când Iliuţă îi spuse că are de mers la o rudă, Ilenuţa se ţinu scai de el. Iliuţă n-avu ce face şi merse cu ea la avocatul Ungurescu. Îl găsiră acasă, pregătindu-şi de mâncare.

133 133

- Sunteţi orăşeancă, domnişoară, o întrebă el pe Ilenuţa, deşi după cum arăta şi cum i-o prezentase mama lui Iliuţă, îşi dădu seama cine este.

- Nu, răspunse ea fără ezitare şi fără pic de emoţii. Suntem consăteni şi prieteni. Dar de ce vă faceţi dumneavoastră mâncarea? Soţia este plecată?

- Sunt burlac, domnişoară. Trebuie să mănânc şi eu.

- Mă iertaţi, dar sunteţi un domn destul de bine. De ce nu v-aţi căsătorit?

- Nici eu nu ştiu, răspunse avocatul. Poate nu-l am pe vino-încoace. Sau ştiu eu ce mai vor femeile. Poate n-am nasul destul de mare. Dar nu cred că acesta este motivul. Uite şi Iliuţă nu are nasul mare şi văd că are o prietenă destul de frumoasă.

Ilenuţa ştia gluma despre nasul bărbaţilor, că între el şi sexul bărbaţilor ar fi un raport direct proporţional. Nu se pierdu cu firea, nici nu roşi la aluziile avocatului, ci jucă tare.

- Nu cred că aveţi dreptate, spuse ea. Iliuţă contrazice zicala la care vă referiţi.

- Deci i-aţi făcut proba, zise avocatul îndemnat de îndrăzneala fetei.

- Puţin. Doar de câteva ori, dar a fost suficient. Iliuţă asista impasibil la discuţie, dar când îşi

dădu seama despre ce vorbesc, se făcu ca un rac fiert. - Să mergem, se adresă el către Ilenuţa. Apoi

către avocat: A zis mama să mai treceţi pe la noi. - Chiar dacă nu mă invita maică-ta tot treceam

pe la voi. Am un client la Gârla Morii. * * *

Ilenuţa fu de acord cu plecarea.

134 134

- Chiar voiam şi eu să-ţi spun ca să mergem. Am de trecut şi pe la o rudă de a mea.

În curte, Ilenuţa îl apucă cu ambele mâini de braţ pe Iliuţă. La ieşirea pe poartă întoarse capul şi-i făcu din mână avocatului, zâmbind. La prima întretăiere de străzi, la vre-o trei sute de metri, îi spuse că se duce la o mătuşă şi că dacă nu rămâne peste noapte la ea, se întâlnesc în gară la trenul de 10.

- Dacă nu ne vedem, ne întâlnim mâine după masă la scăldat. Da! Direct acolo.

Iliuţă fu de acord şi se lăsă sărutat în plină stradă. Era totuşi bucuros că a scăpat de ea. Avea în oraş o fost colegă de liceu şi voia să o revadă, fuse o scurtă dragoste pe culoarele şcolii.

* * * Din dosul unui gard, Ilenuţa privi cum Iliuţă se

îndepărtează până nu putea să o mai vadă. Apoi, cu paşi repezi făcu cale întoarsă.

- V-aţi întors? o întrebă avocatul. Iliuţă unde este?

- Sunt singură. Vreau să vă întreb ceva. - Consultaţia la avocat costă bani, o avertiză

Ungurescu. - Numai bani? îi răspunse Ilenuţă - Atunci să intrăm în casă să văd despre ce este

vorba. Ilenuţa păşi cu multă siguranţă. Se adresă

avocatului. - Un pahar cu apă, dacă vreţi să-mi daţi. E tare

cald şi-şi descheie doi nasturi de la bluză, lăsând să se vadă o mare parte din sâni, peste care sufla şi-şi vântura bluza să-i răcorească.

135 135

- Poate vreţi o dulceaţă sau un pahar de vin rece.

- Mai bine un pahar de vin. Prind şi ceva putere.

Cu toată experienţa lui de om fost pe front, de comandant de campanie, de om care a avut de a face cu rusoaice dar şi cu unguroaice, cu destule cliente care au vrut să pună mâna pe el, avocatul deveni suspect. Nu-şi dădea seama ce vrea fata din faţa lui. Se lăsă în voia sorţii, cu gândul că dacă o va avea la pat o va controla să vadă dacă nu este bolnavă. Vinul însă puse repede stăpânire pe ei. În ritmul unei muzici în surdină, cu jaluzele trase şi într-un semiîntuneric Ilenuţa dansa goală prin faţa avocatului, aflat şi el în costumul lui Adam. În acea seară, şi în toată noaptea Ilenuţa avea să afle şi alte moduri de a face dragoste nu numai tăvălită în iarbă sau înghesuit într-un colţ de pat.

În a treia zi Iliuţă îi bătu la poartă. Ieşi plictisită.

- Ai zis să te aştept la gârlă, la scăldat. De ce n-ai venit.

- Am rămas la mătuşă-mea. Nu se simţea bine şi a trebuit să o ajut la nişte treburi în casă.

- Nu mergi acum la scăldat? E cald, e frumos… - Nu pot. Trebuie să merg din nou la târg. Poate

mâine, sau poimâine. Acum nici nu pot. Ştii, fetele au o perioadă. Cum să-ţi spun... sunt la menstruaţie.

Iliu ă se întoarse supărat acasă. Scoase o masă din camera în care dormea i o a eză sub un nuc. Pe o coală de hârtie roz începu să scrie cu cerneală albastră: Dragă Elena, dar mâna îi tremura de ciudă. Îl enervă şi numele.

136 136

- Cine ştie ce podoabă o mai fi şi asta. în ce baltă s-o fi scăldând şi cu cine şi eu să-i zic dragă, s-o mai şi dezmierd. Mototoli coala de hârtie şi se duse în bucătărie şi o aruncă pe foc. Luă un caiet de matematică , rupse o filă şi scrise Ileană, puse virgulă şi sublinie titlul. Nu-i conveni nici aceasta şi mototoli din hârtia şi o dădu pe foc. Îşi aprinse o ţigară.

- Fumezi? îl întrebă maică-sa, care-i urmărea neliniştea. De când?

Iliuţă aruncă ţigara, ieşi în livadă, reveni. - Dacă n-ai ce face, mai bine du-te la târg. Ion

Trifan m-a rugat să-i duc nişte acte avocatului Ungurescu. Poate mai stai la oraş câteva zile până uiţi de podoaba asta din sat. Are nişte vecine frumoase şi cuminţi. De câte ori m-am dus pe la el m-au întrebat ce faci tu. Te ştiu de când erai la liceu dar ele erau mici. Acum sunt adevărate domnişoare.

- Să le ia dracul pe toate. - De ce zici aşa? îl întrebă maică-sa. Iliuţă nu-i răspunse. Dădu doar din mână a

lehamite. - Te duci la avocat? continuă maică-sa discuţia. - Bine! Mă duc, dar dă-mi şi nişte bani de un

film. - O să-ţi dea avocatul. Îi faci un serviciu.

Trebuia să vină el încoace, dar a zis că nu mai are timp. Poate şi-a găsit vreo babă care să-l însoare de nu are timp. Poate îi sunt legate cununiile.

- Belele nu găseşte? Sunt destule. * * *

- Nenea Jorj, strigă Iliuţă la poarta avocatului, deschisă fiind. Intră şi urcă pe scările de lemn pe

137 137

veranda ce înconjura întreaga faţadă a casei cu trei camere. Auzi chicotind, vocea i se părea cunoscută. Păşi încet până la colţul unei ferestrei a camerei de unde veneau vorbele, râsul. Se uită atent să nu fie văzut. Ilenuţa dansa în pielea goală iar avocatul, gol şi el, bătea din palme. Urmă o altă scenă cu Ilenuţa întinsă pe masa şi avocatul cu capul între picioarele ei. Apoi rolurile se schimbară. Se auzeau doar gemetele avocatului. Lui Iliuţă i se făcu greaţă. Lăsă actele pe verandă şi plecă în fugă, închizând cu ură portiţa. În centrul târgului întâlni colegul de serviciu al Ilenuţei. Cu banii de drum, intrară la un film indian de dragoste. Nu văzu nici măcar un sărut între îndrăgostiţi.

- Ăştia nu se sărută? îl întrebă prietenul. - Altă lume, altă civilizaţie îi răspunse Iliuţă.

Cred că la ei Ilenuţa ar muri de ciudă. - Sunt şi acolo destule ca Ilenuţa noastră. - Deci, o cunoşti. - Pe cine? - Pe Ilenuţa. - Dar cine n-o cunoaşte!? - Atunci, de ce te însori cu ea? - Nu mă însor, e doar logodnică. Aşa ştie mama

* * *

Întors acasă, încă din acea seară, Iliuţă cultivă alte gânduri. A doua zi se apucă şi-i scrise Elenei. Căută din nou hârtie de culoare roz şi începu cu un titlu surprinzător şi pentru el: Iubita mea dragă. Îi spuse că deşi este acasă, în familie, viaţa fără ea n-are farmec, e searbădă. Încheie cu de trei ori te iubesc cum nu a iubit nimeni în lume.

138 138

- Să te cred, îi scrise Elena. Cu cât declaraţiile sunt mai înfocate cu atât produci mai multă îndoială. Ceva, nu ştiu ce, îmi spune că mă minţi.

Iliuţă îi răspunse şi el laconic şi în doi pieri - Fă cum crezi. Dacă ţi-ai găsit altul, spune-mi.

Ceea ce ştiu e că te iubesc. Ileana se jucă din nou cu sentimentele lui. - Te pomeneşti că nu poţi dormi din cauza

dragostei pentru mine. Uite că eu dorm şi dorm foarte bine. După ce mama mă scoate la câmp la muncă toată ziua, dorm dusă. Dacă stai degeaba te apucă urâtul şi zici că este dragostea de vină. Munca este un remediu foarte bun împotriva suferinţelor îndrăgostiţilor.

Iliuţă răspunse: - Dragostea e dragoste. După tine, numai

leneşii iubesc fiindcă n-au ce face, iubesc din plictiseală. Eu te iubesc fiindcă te iubesc, îţi simt lipsa. Abia aştept să ne reîntâlnim.

Primi răspuns: - Îndrăgostiţii nu aşteaptă. Trec peste mări şi

ţări pentru o clipă de iubire. Ultimele rânduri, Iliuţă le interpretă ca o

invitaţie de a o vizita pe Elena acasă. Nu stătu mult pe gânduri şi după o ciondăneală cu maică-sa pe seama banilor, urcă în tren la timp de seară şi dimineaţă era la Pieleşti. De la gară până-n sat era drum lung. Oamenii mergeau la munca câmpului.

- Opre te căru a, strigă Elena la taică-su. - De ce? întrebă el. Elena nu-i răspunse. Sări sprintenă de lângă

taică-su şi se duse în faţa drumeţului. - Unde te duci? i se adresă ea.

139 139

Iliuţă tresări. Mergea gândind dacă o va găsi acasă sau nu. Dacă nu se va supăra. Dar la câte nu gândea mintea lui de îndrăgostit.

- La tine, răspunse el. Nu mai invitat tu prin scrisoare.

- Eu! se miră Ileana. Ce scrisoare? N-am primit nicio scrisoare de la tine. Chiar mă gândeam să-ţi scriu să văd ce mai faci.

Iliuţă rămase uimit. - Uite, am ultima scrisoare la mine. Ileana o luă şi o întoarse pe toate feţele. - Dar nu-i scrisul meu. Dacă tot ai venit, urcă în

căruţă. Iliuţă nu ştia ce să facă. Dădu să se întoarcă la

gară. - Urcă-n căruţă, îl îndemnă Elena din nou. Ne

întoarcem repede. Îl ajut pe tata la adunat nişte fân şi ne întoarcem.

Chior de somn, Iliuţă se aşeză pe marginea corlatei.

- Mai bine urcă-te în mijlocul căruţei, îi zise tatăl Elenei. Să nu te duci jos.

Elena îi întinse un ţol pe scândurile de la mijloc şi Iliuţă îşi găsi un loc comod.

- Dacă ţi-i somn, culcă-te. Până ajungem la ogor, tragi un pui de somn.

Aşa se şi întâmplă, Iliuţă adormi pe drum. La sosire Elena îi aduse apă de izvor să se spele. Se învioră şi începură să râdă de cele întâmplate.

- Acum să te văd dacă eşti bun de însurătoare, glumi Elena. Ştii ce este o greblă sau o păţeşti ca Iorgu

140 140

de la Sadagura? Tot eşti tu moldovean de-al lui Alecsandri.

- Îţi baţi joc de mine, îi reproşă Iliuţă. Văd aici o coasă. Cât plătiţi ziua de cosit?

- Dacă te pricepi, ţi-oi da ceva, îi zise tatăl Elenei. De-un kil de vin.

- Nu beau răspunse, Iliuţă. - Atunci de-un pachet de Carpaţi. - Nici nu fumez. - Atunci, tocmeşte-te cu Elena. Iliuţă se apropie de ea. - Să te văd întâi ce poţi face şi apoi om discuta

plata, îi răspunse Elena. Când taică-su era ocupat cu hrana boilor, Elena

îi spuse încet: - Un sărut, e bun. - Numai? - Om vedea noi după cât coseşti.

* * * - Tanti, Lenuţa e-acasă? O întrebă Elena pe

mătuşă-sa, Ileana Ceţu. - S-a dus până la poştă, dar vine îndată, îi

răspunse aceasta. - Mulţumesc, i-a răspuns Elena. Apoi se adresă lui Iliuţă. - Să mergem spre centrul comunei, poate o

întâlnim. Iliuţă strâmbă din nas. Obosit după o noapte de

mers cu trenul şi de trasul la coasă ar fi vrut să se odihnească.

- Hai că ai să dormi la noapte. Trebuie neapărat să o întâlnesc pe verişoară-mea.

141 141

- Fără mine nu se poate? îi răspunse puţin nervos Iliuţă. La noapte poate merg din nou cu trenul.

- Tocmai de aceea e bine să o cunoşti şi pe vară-mea.

- Pentru ce mă rog, trebuie s-o cunosc pe vară-ta. E vreo minune?

- Uite că vine şi nu mai este nevoie să mergem mai departe.

- Ce s-a întâmplat, interveni în vorbă şi mătuşa Elenei. De ce trebuie neapărat s-o întâlneşti pe Lenuţa.

- O să vă spună ea, îi zise sever Elena. Ileana Ceţu intră în nelinişte. Ce să fi făcut fata

ei de vară-sa o caută cu băiatul acesta străin şi vrea neapărat să vorbească cu ea. Se uită atent la băiat şi îi plăcu. Să fie vreo cunoştinţă de-al Lenuţei şi a nimerit la vară-sa, gândi ea. Între timp Lenuţa ajunse acasă.

- Ce bine îmi pare că te văd! zise ea către Elena, şi se repezi să o sărute.

- Pe el nu-l săruţi, îi zise Elena. Iliuţă făcu ochii mari. De ce să-l sărute o fată

străină, gândi în sinea lui. - De ce să-l sărut pe el? răspunse ea, intrigată

oarecum. - Dar nu-l cunoşti? Şi Iliuţă şi Lenuţa dădură din cap că nu se

cunosc. - Atunci să vă fac cunoştinţă. Ea este vara mea

Lenuţa Ceţu, se adresă Elena către Iliuţă. El este Iliuţă, colegul meu de facultate. Acum vă cunoaşteţi? Iliuţă ridică din umeri, semn că era nelămurit. Lenuţa se roşi toată. Apoi, Elena se adresă lui Iliuţă. Suntem de-o seamă, nu numai verişoare ci şi surori de cruce, am fost

142 142

botezate în aceeaşi apă de popa Gheorghe a zis mama. Şi eu şi ea suntem Elena în acte. Pentru părinţi eu sunt Ileana iar ea este Lenuţa. Poştaşul mai greşeşte scrisorile. Fata care ţi-a răspuns la scrisori este Lenuţa, ea te-a invitat să vii la Pieleşti. Acuma hotărăşte-te la cine ai venit: la colega de facultate sau la fata din scrisori?

Iliuţă privea când la Elena când la Lenuţa. Elena era înaltă, cu ochii verzi şi păr castaniu, puţin creţ, omorât de bigudiuri şi coafeze. Lenuţa era puţin mai scurtă, cu doi, trei centimetri, o blondă cu păr lung lăsat în valuri pe umeri ce sclipeau în soarele lăsat spre apus. Era vădit emoţionată şi sânii se ridicau şi coborau sub bluza de mătase. Stătea cu ochii plecaţi, recunoscându-şi vinovăţia. Nu era atât de suplă ca Elena, dar orice bărbat amator de dragoste ar fi ales-o pe ea. Avea forme rotunde, mijloc subţire şi buze parcă făcute de a fi sărutate. Elena semăna cu o statuie, era dreaptă, rece.

Ileana Ceţu, care asistă la toată discuţia interveni în vorbă.

- Intraţi în ogradă zise ea. De ce să stăm în drum. Lenuţa serveşte-l cu nişte dulceaţă pe băiat. Se vede că e obosit de drum.

- Eu nu intru, zise Elena. Dacă el vrea să rămână, n-are decât.

Iliuţă era vădit în încurcătură. Reuşi însă să iasă admirabil din impas. Nu se supără pe Lenuţa, ci din potrivă îi mulţumi pentru invitaţie.

- Poate ne mai scriem, îi spuse el când îi întinse mâna pentru despărţire.

I-a simţit-o caldă, transpirată, tremurând. I-o duse la gură şi i-o sărută, privind-o în ochii negri de mure coapte. Elena îl luă ostentativ de braţ şi plecară.

143 143

Iliuţă mai întoarse o dată capul şi văzu cum Lenuţa se uita lung după ei.

* * * - Unde umbli hoinar? îl întrebă maică-sa, când

Iliuţă se întoarse acasă. - Lasă-l nevastă în pace, e destul de mare, doar

n-o să te ţină pe tine de fustă toată viaţa. Dacă se duce la aia a lui Strechie, zici că-i curvă, dacă se duce la altele îl întrebi de ce nu stă acasă. Mai dă-i pace băiatului. Parcă aveai 16 ani când te-ai legat de capul meu. Ce crezi că maică-mea nu mai putea de dragul tău. Şi nu ţi-a zis că eşti nu ştiu cum dacă dormeam la tine în fânărie.

- Da, dar eu nu m-am dus cu bărbaţi însuraţi. Te-am iubit pe tine şi atât.

- Chiar să cred ? zise bărbatu-su în glumă - Nu ţi-i ruşine să vorbeşti aşa. Iliuţă nu luă în seamă cele zise de maică-sa. Se

duse în camera sa şi dormi dus până a doua zi. - Scoală-te, strigă maică-sa le el. A venit

podoaba aia după tine Iliuţă se frecă la ochi: - Care podoabă? întrebă el. - Ilenuţa lui Strechie, curva aia. - Spune-i că nu sânt acasă. - N-am cum. I-am spus deja să aştepte ca să te

trezesc. - Atunci spune-i că nu vreau s-o văd. - Nu pot nici asta. Ştie că nu o înghit şi o să

creadă că nu vreau să te scol. Dacă nu vrei să mai vorbeşti cu ea, du-te şi spune-i tu.

- Bine. Atunci spune-i să mai aştepte.

144 144

Ilenuţa se aşeză pe banca de la poartă şi stătu liniştită. După un sfert de oră apăru şi Iliuţă.

- Nu prea eşti cavaler, te-ai lăsat aşteptat cam mult timp, îi impută Ilenuţa. Parcă ai fi un prinţ.

- Mi-am luat costumul de baie, motivă Iliuţă. - Te-ai pregătit degeaba. Nu mai merg la

scăldat. Şi chiar dacă aş fi mers, ştii că eu nu folosesc costum de baie şi băieţii cu care mă duc se scaldă tot în pielea goală. Am venit doar să-ţi spun că mă mărit şi să-ţi mulţumesc că mi-ai făcut cunoştinţă cu mirele.

- Care mire? Se interesă Iliuţă. - Avocatul. Ne căsătorim. Ne vedem poate la

nuntă. La revedere. - Nu te-ai mai dus la scăldat, îl întrebă maică-sa

pe Iliuţă. - De unde ştii de scăldat? o întrebă Iliuţă pe

maică-sa. - Ştiu şi nu trebuie să-ţi spun de unde ştiu. Dar

ce a vrut haimanaua de te văd neliniştit. - Nu sunt deloc neliniştit replică Iliuţă Mai

neliniştită ai să fii mata când am să-ţi spun ce mi-a spus podoaba, cum îi zici. Când am fost la târg, Ilenuţa s-a ţinut de mine şi am mers împreună la avocatul Ungurescu. Când m-am dus cu actele alea am găsit-o la el. Azi mi-a spus că se căsătoreşte cu avocatul şi mi-a mulţumit că i-am făcut cunoştinţă cu el. Ei, ce zici de podoaba matale?

- Bine că ai scăpat de ea, îi zise maică-sa. * * *

Căsătoria Ilenuţei dereglă zilele de vacanţă ale lui Iliuţă. Mergea la târg la film, făcu o vizită lui Ghiţă Aioanei, mai ajută pe taică-su la adunat fân. Maică-sa îl

145 145

vedea că este neliniştit, că umblă prin livadă fumând şi gândea că rău a făcut când i-a spus că Ilenuţa era podoabă. Îşi aduse aminte cât de amator era bărbatu-su de dragoste în primii ani de căsătorie, ba şi acum devenea nervos dacă nu-i face mofturile.

Iliuţă se apucă de scris scrisori. Pentru a nu mai încurca poştaşul adresa, scrise şi iniţiala tatălui Elenei.

- A sosit la mine scrisoarea, îi spuse ea. Văd că te plictiseşti în vacanţă. Nu ţi-ai găsit nicio mândră pe acolo? Eu aici, din cauza ta m-am certat cu verişoara mea. Nici nu vreau s-o mai văd pentru cele ce a făcut.

Răspuns: - Sunt destule fete şi pe aici, dar niciuna nu-i ca

tine, o flată Iliuţă pe Elena. Abia aştept să se termine vacanţa şi să ne întâlnim la facultate, să mergem în Cişmigiul dragostei noastre. În toate colţurile scrisorii scrisese cu litere mari: Te iubesc, Te iubesc.

În aceeaşi zi se gândi că ce ar fi dacă i-ar scrie şi Lenuţei o scrisoare.

- Domnişoara Lenuţa, începu el scrisoarea, mi-a făcut o mare plăcere faptul că v-am cunoscut. Imaginea chipului tău cu părul blond şi ochii negrii îmi stăruie mereu în minte. Poate odată, când voi fi mai aproape de satul tău, voi avea posibilitatea să te mai văd. Vorba lui Eminescu: O dată şi mi-ar fi de-ajuns.

Sper că voi primi răspuns. Aş fi cel mai fericit om. Cu acest gând îţi spun sărut mâinile şi-mi imaginez că l simt pe buze parfumul lor natural.

Iliuţă. Iliuţă închise plicurile şi scrise adresele convins

fiind că totul este corect şi le puse în aceeaşi zi la poştă.

146 146

Aştepta nerăbdător, mai ales scrisoare de le Lenuţa. Răspunsurile sosiră în aceeaşi zi, destul de repede. Curios o deschise pe cea pe care la expeditor scria Lenuţa.

Domnul Iliuţă, Iar a venit scrisoare verişoarei mele, colega

dumneavoastră de facultate la mine. De data aceasta nu am mai glumit şi m-am dus cu scrisoarea la ea. Nu ştiu de ce era atât de supărată pe mine. Mi-a smuls plicul din mână şi a plecat fără să spună o vorbă.

Cum vă mai petreceţi vacanţa. Eu am şi început serviciul. Ne-a chemat la şcoală pentru 23 august. M-a pus să mobilizez pioneri pentru a merge la demonstraţie la centrul de regiune. E greu fiindcă sunt în primul an de serviciu şi toţi profesorii bătrâni mă trimit numai pe mine să fac mobilizare şi repetiţii.

Mă scuzaţi că vă plictisesc cu treburile mele prozaice, poate verişoara mea se pricepe să scrie mai frumos, mai ales că după câte am dedus vă şi iubeşte.

La revedere, Lenuţa Lui Iliuţă mai nu-i mai venea să deschidă

celălalt plic. O făcu totuşi. Colega, Sunt sătul de minciunile mele. O dată şi ţi-ar fi

de-ajuns. Mie îmi este de-ajuns. Aşa că adio. Înţelegi: ADIO cu litere mari.

Elena Iliuţă simţea nevoia unei confesiuni. Să-i

spună maică-si nu cădea bine. Îl căută pe Ghiţă Aioanei, dar nu-l găsi. Era plecat cu elevii într-o tabără. Inconştient se opri la Ilenuţa. Prin curte maică-sa făcea curăţenie, greblând în urma unor găini ce împrăştiară o

147 147

grămadă de gunoi. Când o văzu cu grebla, Iliuţă avu sentimentul primei întâlniri cu acea femeie. Ar fi vrut să plece dar fusese văzut şi întrebat dacă o caută pe Ilenuţa.

- Sper că s-a trezit. Intraţi în casă îi spuse femeia.

Ilenuţa era încă în pat, sub o plapumă roz. - Ia loc, îi zise ea după ce îi răspunse la salut. Iliuţă se uită după un scaun. - Nu acolo. Vino aici pe pat lângă mine. Sper

că nu-ţi mai este frică. Ileana Strechie deschise uşa. - Eu plec până la cooperativă. Până pleci la târg

sper să mă întorc. Mai ai ceva nevoie pentru soţ. - Chiar te-ai măritat cu avocatul? o întrebă

Iliuţă. - Da. - Şi… - Nici un şi. M-am măritat şi gata. - Nu-i prea bătrân? Peste câţiva ani… - Dacă n-o să mai poată au să fie alţii Inconştient Iliuţă băgă mâna sub plapumă.

Pulpele Ilenuţei erau fierbinţi. - Vrei? îl întrebă Ilenuţa. Iliuţă aruncă plapuma de pe ea. - Mai încetul, se rugă ea. Nu te grăbi. Lasă-mă

pe mine. Şi Ilenuţa începu să se mişte încet, metodic. Iliuţă nu-i mai povesti Ilenuţei despre

încurcătura cu scrisorile. Nici n-ar fi interesat-o. - Acum plec la avocatul meu. Desigur ne mai

vedem şi n-ai să mă refuzi. Sau n-am să te refuz. Căsătoria e doar o convenţie. Sper că aşa va fi şi pentru tine.

148 148

* * * În acel an, cursurile universitare începură la 1

septembrie. A fost una din experienţele nefaste ale modernizării învăţământului. Studenţii sosiră pe rând la cursuri. Amfiteatre erau aproape goale. Elena sosi după o săptămână. Iliu ă fu punctual ca de obicei, a a cum învă ase în cei apte ani de acasă i de la învă ătorul de la primară care nu întârzia niciodată de la ore şi avea aceeaşi exigenţă nu numai cu sine însuşi ci şi cu copii. La liceu a fost altceva. Profesorii mai stăteau de vorbă-n cancelarie, se mai certau sau aveau momente amoroase. În acest timp, în clase elevii aveau vreme pentru a-şi copia temele, cei mai studioşi, sau de a se bate, de a sări pe bănci…

Cum era cald, era un septembrie văratic, Iliuţă

şi colegii profitau de timp nu numai plimbându-se prin parcuri sau mergând la filme, ci şi lucrând noaptea în obor la descărcat camioane cu fructe pentru obţinerea unui ban de buzunar, adică pentru un pachet de ţigări, un bilet la film sau teatru, la meci. În această atmosferă de activitate intensă, Iliuţă uită de Elena, de Ilenuţa şi Lenuţa. Nu uitară ele de el. Prima a fost Elena, colega de facultate.

- Spuneai că nu mai poţi de dorul meu, îi impută ea chiar în prima zi a întâlnirii pe sălile Facultăţii de Drept, după ce se îmbrăţişară şi se sărutară.

- Serios, aşa era, minţi Iliuţă. Şi tu mi-ai spus că îmi duci lipsa.

- Ţi-am dus-o.

149 149

- Şi te-ai certat cu vară-ta. Parcă pe acolo prin sat pe la voi este unul care face naveta la Craiova. Un profesor…

- Scorpia dracului… Ce ţi-a mai spus? - Mai nimic. Doar că aţi fost odată la Craiova şi

că ea s-a rătăcit de voi. A zis că tu te-ai întors acasă a doua zi. Altceva, mai nimic. Doar că aţi jucat odată cărţi pe gajuri şi tu o făceai pe mofturoasa când ţi se dădeau pedepse. Pe profesor nu te fereai să-l săruţi în public.

Drept dovadă că nu este supărat de ceea ce a făcut Elena în vacanţă, a dat să o sărute.

- Altă dată, îi replică Elena. Acum mai am gustul buzelor profesorului. Nu vreau să îl pierd.

- Atunci rămâi cu el. - Şi tu cu Ilenuţa ta cu care te duceai la scăldat. Iliuţă rămase crucit. De unde ştia Elena de la

Pieleşti de Ilenuţa de la Gârla Morii, una din centrul Olteniei, cealaltă din Moldova de Mijloc.

- Ce te uiţi aşa la mine de parcă aş fi cine ştie ce ghicitoare. Mi-a trimis maică-ta un plic în care mă ruga să îţi scriu mai des ca nu cumva să te încurci cu o podoabă de la tine din sat. Zicea că face descântece ca să se îndrăgostească băieţii de ea şi că unul chiar s-a spânzurat din cauza ei. Zii că nu-i adevărat.

Iliuţă nu mai zise nimic. Se gândea însă că bine ar fi ca Ilenuţa să fie la Bucureşti, măcar pentru o noapte. Trecuse mai bine de o lună de la momentul din casă şi hormonii nu-i dădeau pace. După câteva minute căpătă curaj.

- Ce voiai să stau virgin, să… Era să zică să fiu onanist. Dacă încercam la tine, voiai? Sau poate tu făceai pe nebuna cu mine ca să te…

150 150

- Derbedeule! Cum vorbeşti aşa cu mine, răspunse supărată Elena la auzul cuvântului trivial, deşi îl auzise de atâtea ori din gura profesorului.

- Da m-am … vorbi şi ea trivial până la urmă. Suntem chit.

- Atunci dă mâna şi hai cu mine. - Unde? - La hotel. - Asta nu se poate. - De ce? - Sunt pe roşu. - Cum pe ro u? întrebă Iliuţă, care încă nu

aflase despre gluma cu ciclul menstrual al femeilor. - Avea dreptate maică-ta când mi-a spus să am

grijă de tine. Eşti încă un novice. Desigur, în probleme de femei. Mai ai de învăţat.

* * * Pe Elena, Iliuţă o cunoscu încă de la examenul

de admitere. Numele lor de familie începeau cu aceeaşi literă, C. La examenul scris, teza la Limba şi literatura română, prima probă, Elena stătu în faţa lui. Iliuţă îi admiră părul blond peste care avea o panglică albă. Subiectul la teză fusese: Dragoste în poezia lui Eminescu. Elena începu să scrie fără să mai gândească, să-şi facă un plan. Profesorul de la liceu formulă câteva subiecte posibile ce s-ar putea da la examen, printre care şi Lirica de dragoste la Eminescu. De fapt el avea informaţii sigure despre subiectele de la examen, un coleg de-al lui era lector şi participă la formularea subiectelor din care se va extrage unul.

Iliuţă stătu puţin pe gânduri, îşi făcu un plan pe ciornă şi apoi se apucă să scrie, dar mergea destul de

151 151

greu. Nu-i veneau ideile. Elena scrisese deja două pagini A4 când Iliuţă abia începuse să scrie.

- Tovarăşa, ţineţi foile mai în faţa dumneavoastră, îi zise asistentul ce-i păzea. S-ar putea ca tovarăşul din spate, care se inspiră din ceea ce scrieţi, să reuşească iar dumneavoastră să plângeţi când s-or afişa rezultatele.

Elena se uită în spate. Iliuţă zâmbi. Elena ar fi vrut să lase foile scrise şi mai mult la vedere pentru Iliuţă, dar asistentul îi atrase a doua oară atenţia şi o avertiză că ar putea să o scoată din sală.

La examenul oral de la geografie se nimeriră în aceeaşi bancă. Iliuţă se afla în apele lui. Se pregătise să dea la facultatea de geografie şi doar o bursă primită de la Sfatul popular pentru facultatea de filosofie îl făcură să-şi schimbe gândurile. Iliuţă era fiu de muncitor fruntaş pe şantier, recunoscut pentru rezultatele obţinute în producţie, un adevărat stahanovist. Partidul avea nevoie de cadre tinere de nădejde şi se orientase spre recrutarea de tineri cu origine socială sănătoasă. Asigurat că are bursă, Iliuţă renunţă la idealul de a fi geograf şi să cutreiere lumea şi se duse la filosofie. Elena avuse norocul să dea la liceu peste un profesor de geografie surd şi trecu clasele mai mult prin suflat, atât la teze cât şi la oral. La examenul de admitere când văzu subiectul Bazinul hidrografic al Siretului se şi vedea ca nereuşită. Iliuţă înţelese situaţia colegei şi după ce schiţă în minte câteva puncte la subiectul său, Carpaţii orientali, scrise pe ciornă despre ce trebuie să vorbească colega, şi în timp ce profesorul urmărea un candidat ieşit la hartă i-o transmise Ilenei. Aşa se înfiripă prima lui dragoste.

152 152

La ieşirea de la examen Iliuţă o aşteptă, dar Elena nu se îndreptă către el ci către profesorul cu care venise. Iliuţă plecă trist, cu coada-ntre picioare. Dar din august şi până-n la 1 octombrie , timpul a trecut repede şi Elena avea să-i mulţumească pentru ajutor.

- O nimica toată, spuse Iliuţă. - Ba nu. Dacă nu mă ajutai nu reuşeam. Tu văd

c-ai obţinut o medie destul de mare. - M-ai ajutat şi tu la română, ai fost drăguţă. - Oricum, tot reuşeai, ai o medie destul de

mare. Un punct, două nu erau mare lucru De la ajutorul de la examene Elena şi Iliuţă se

ajutau şi în timpul anului. Mergeau la bibliotecă împreună, ba îşi luară cartelă la aceeaşi cantină, la Matei Voievod, deşi Iliuţă avea cantina chiar în clădirea căminului. Era o pereche nedespărţită toată ziua, doar noaptea locuiau la cămine diferite. Păreau o pereche potrivită. Despăr irea pentru prima vacan ă se făcu în Gara de Nord. Elena veni cu o rochie nouă de culoarea gălbuie ce se armoniza perfect cu culoarea părului Iliuţă era cu prietenul lui cel mai bun.

- Aşa o prietenă aş vrea să am şi eu. La plecarea trenului îşi făcură cu mâna până

nu se mai văzură. Era şi normal. Iliuţă îi făcu pe peronul gării prima declaraţie de dragoste şi primul compliment că este o fată frumoasă.

Aşa s-a încheiat primul an de studenţie, cu toate examenele luate, şi aproape un an de dragoste, doar cu strângere de mâni şi cu sărutări fugare, doar atingeri efemere de buze fierbinţi.

* * *

153 153

Discuţia de la începutul anului II infiltră în prietenia celor doi neîncrederea. Iliuţă îşi aduse aminte că Elena după examenul de admitere la geografie fusese aşteptată de un bărbat mai în vrâstă decât orice student întârziat. Elena îl luă tandru de braţ şi plecară în oraş, mulţumindu-i pentru ajutor doar printr-o privire. Acum făcu legătura cu ceea ce îi scrise Lenuţa. Microbul neîncrederi în fidelitatea ei prolifera cu repeziciune. Nici ea nu se arăta interesată de întâlnirile cu el. Mergeau prin Cişmigiu doar ca doi colegi. În pauzele dintre cursuri căuta anturajul altor colegi cu care fuma ţigări scumpe. În mintea lui Iliuţă apărură suspiciuni că este întreţinută, că părinţii ei, chiar dacă erau bogaţi, nu aveau cu ce să-i susţină asemenea lux.

De aici şi până la încercare de a o cunoaşte mai bine pe Lenuţa, fata care rămase doar învăţătoare nu fu decât un pas. Se retrase în sala de lectură a bibliotecii ARLUS, frecventată mai pu in de colegi cu gând de a nu fi deranjat pentru a-i scrie. Mai înainte trecu şi pe la Librăria Academiei şi îi luă un plic special. Căută mai întâi un titlu. După ezitări şi ruperea a trei coli de hârtie reuşi să scrie.

Domnişoara Elena, Ştiu că în familie, prietenii, cunoştinţele îţi

spun Lenuţa. Eu găsesc că cel mai frumos nume este cel pe care-l ai în acte. Ieri la Cinematograful „Patria” am vizionat filmul Războiul din Troia. Elena, eroina din film era frumoasă dar era pe ecran, era film, tu eşti reală, eşti frumuseţe autentică, neprelucrată, aşa cum te-a dăruit lumii maică-ta.

La un moment dat Iliuţă se opri. I se părură prea gogonate complimentele. Rupse din nou hârtia şi se

154 154

hotărî să nu-i mai scrie. Plecă la cămin, mergând pe Lipscani în dorul lelei, fără a se feri de trecătorii grăbiţi după cumpărături.

- Iliuţă se auzi strigat de o voce feminină cunoscută.

Se uită împrejur şi o zări pe Elena. Se opri locului aşteptând ca ea să vină lângă el.

- O mai cunoşti? E domnişoara care ne-a încurcat scrisorile.

- Sigur că o cunosc. - A venit la Bucureşti într-o excursie şi a trecut

şi pe la mine. Sângele apă nu se face. A vrut să mă vadă. M-am gândit să trecem şi pe la tine. Mergeam la Călăraşi, la cămin. Eu am treabă. N-ai vrea tu să o plimbi prin Capitală? Să nu se rătăcească. Diseară pleacă înapoi cu trenul de 10.

- Unde vrei să mergi? o întrebă Iliuţă pe Lenuţa.

Fata ridică din umeri, fapt că îi era indiferent locul pe care trebuia să-l viziteze.

- Să mergem atunci la Herăstrău, în parc îi propuse Iliuţă.

Ieşiră din Lipscani prin Victoriei şi porniră spre 6 Martie. Coborâră pe bulevardul plin de lume. Ca să nu se piardă, Lenuţa îl prinse de braţ cu ambele mâni şi îl ţinu strâns ca o îndrăgostită. Iliuţă îşi făcea loc printre oameni trăgând-o după el. Lenuţa ar fi vrut să privească blocurile, vitrinele dar n-avea ce face. Iliuţă o trăgea înainte fără să se uite la ea. La Spicul, cumpără două brioşe şi două eugenia şi plecă repede mai departe. Intră în Cişmigiu pe poarta principală, din faţa clădirii Primăriei Capitalei. Simţindu-se în larg se opri.

155 155

- Nu ţi-i foame? o întrebă el. - Nu! îi răspunse Lenuţa. Am mâncat. - Unde? se interesă Iliuţă. - În tren. - Ai venit cu mâncarea de acasă. Ce-ai avut?

Pâine la ţest şi praz? glumi Iliuţă. Lenuţa nu se supără, ba îi dădu un răspuns pe

măsură. - Un boţ de mămăligă cu brânză. Ca să nu rămână mai prejos, Iliuţă o întrebă: - Dar cobiliţa unde ai lăsat-o? Râseră amândoi. Lenuţa luă brioşa şi o mâncă

cu poftă, era un produs necunoscut pentru ea. - Ia-o şi pe asta, îi spuse Iliuţă. Eu am să

mănânc Eugenia. Este cea mai ieftină femeie, glumi el. Parcă se cunoşteau de când lumea aşa începură

să comunice. Iliuţă o luă de mână şi, după ce străbătu mai multe alei şi băură apă rece de la izvorul dinspre Calea Plevnei, ieşiră în schitul Măgureanu la tramvaiul 24. Urcară în vagonul din spate şi deşi erau locuri pe scaune, rămaseră în picioare rezemaţi de peretele din spatele vagonului.

- Ţi-a plăcut Cişmigiul? o întrebă Iliuţă. Lenuţa nu-i răspunse. Se lipi de el, luându-l din

nou de braţ. Iliuţă îi simţi sânii tari şi respiraţia întretăiată. Privea în sus spre el cu ochi de cărbuni stinşi. Gene lungi aproape se împreunau. Sprincenele nişte linii arcuite, trase parcă de un pictor. Printre buzele arse se vedeau dinţii de un alb de zăpadă. Nu se putu reţine şi o sărută pe frunte.

- Ştii de ce am venit la Bucureşti? îl întrebă Lenuţa.

156 156

- De unde să ştiu eu ce ai în capul acesta de olteancă? îi răspunse Iliuţă.

- Te iubesc! îi declară aproape imperceptibil Lenuţa. Am simţit acest lucru din prima scrisoare pe care ai scris-o Elenei. Nu se potriveau cuvintele tale cu chipul ei. Aşa am simţit şi de atunci te iubesc. Dacă te-aş fi întâlnit pe stradă te-aş fi recunoscut. Te-aş fi recunoscut fiindcă te-am visat.

Cu aceste cuvinte ajunseră la sta ia de la parcul Herăstrău, Abia intra i pe o alee Lenu a se prinse de gâtul lui i-l sărută lung pe gură. Te iubesc, repeta i săruta. Îl săruta şi-i repeta că-l iubeşte. Bărbatul din Iliuţă se trezi fără voie. O trase în dosul unui boschet şi aproape inconştient o culcă pe un pat de iarbă. Când mâna lui Iliuţă urcă pe sub fostă pe coapse în sus, Lenuţa sări ca arsă în picioare şi se depărtă doi paşi înapoi.

- Crezi că sunt un stricată. Dacă aş fi aşa nu mai veneam la Bucureşti. Nu sunt în sat destui care roiesc în jurul meu. Am venit că te iubesc. Dacă mă crezi mai vorbim, dacă nu am plecat.

Era atâta hotărâre în privirile ei încât Iliuţă nu scoase nici un cuvânt. Se ridică şi veni lângă ea. O luă de mână şi se îndreptă spre debarcader.

- Vrei să ne plimbăm cu barca? o întrebă el. - Nu ştiu să înot, îi răspunse Lenuţa. - Nu-i nici un pericol. De înotat am să te învăţ

eu mai târziu. Pe lângă satul meu trece un râu mic, numai bun pentru învăţatul înotului.

- Ce să caut eu în sat la tine? - Ceea ce am să caut şi eu în sat la tine.

* * *

157 157

Lenuţa nu era singură la părinţi. Mai avea trei surori, toate măritate.

Peste două săptămâni, Iliuţă lăsă facultatea în seama colegilor şi tulea după Lenuţa.

- Băiatul acesta este bun de ceva, o întrebă sora cea mare, cu o diferenţă de opt ani între ele, venită acasă chemată anume de maică-sa să-şi spună părerea despre Iliuţă. I se păru cam motoflete,

- De ce să fie bun? îi răspunse ea. - De dragoste, de ce să fie bun? Are ceva la

purtător. - De unde să ştiu eu? - Păi verifică-l. Să nu te trezeşti mâine că nu ai

ce face cu el, şi soră-sa îi dădu indicaţii. - Bagă-ţi mâna în buzunarul de la pantaloni, aşa

din întâmplare. Lenuţa îşi ascultă sora. - Vrei să vezi dacă am bani? Să nu dai peste

altceva. Lenuţa nu se lămuri pe deplin dar îi veni în

gând să îl verifice a doua zi. Toată noaptea se gândi la acest lucru. Ba îl şi visă gol şi se trezi speriată. Îi era frică ca visul să nu fie adevărat. Curiozitatea de a-l verifica deveni şi mai mare, nu pentru că n-ar avea ce face cu el ci de frică că ar nenoroci-o.

Avea orele după masă. Dimineaţă intră în camera unde dormea Iliuţă. Se strecură în pat lângă el. Fără scrupule îi băgă mâna în chiloţi.

- Te joci cu focul, îi zise Iliuţă. - Te iubesc! îi răspunse Lenuţa. - Pe mine s-au pe ea.

158 158

Lenuţa nu răspunse, continuă cu un sărut înăbuşitor dar când Iliuţă încercă s-o aducă sub el sări ca arsă, tremurând toată. Ieşi pe uşă cu impresia obiectului tare ce zvâcnea în palma ei.

Îl chemă la masă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ea plecă la şcoală, el rămase acasă cu Ileana Ceţu, mama Lenuţei. Se plictisea şi ieşi în grădina din spatele casei într-o livadă cu pruni. Hoinări pe un deal din apropiere. Ileana Ceţu îl urmărea ca pe o curiozitate. Nu schimbă un cuvânt cu el. La spusele Lenuţei, tăie un pui mai mare şi pregăti un borş cu carne. Nu se înserase şi Lenuţa sosi acasă. Îşi lăsă clasa în grija unei colege.

* * * Iliuţă, în cele trei ore cât Lenuţa stătuse la

şcoală, colindă dealul ce se ridica în spatele casei, plin cu o livadă de pomi. Scuturară ultimele mere şi mâncară şi câteva prune grase. Lenuţa îl găsi întins pe iarbă, privind infinitul. Se aşeză lângă el. Îi privi prohabul pantalonilor umflat. Îl mângâie încet şi Iliuţă îi dădu mâna la o parte.

- Ce dracu, dau numai peste podoabe, îşi zise el în gând.

Hotărî să fie mai obraznic şi o întrebă pe leau.

- Vrei s-o vezi? o întrebă el şi fără a aştepta răspuns îşi deschie nasturii le prohab.

- Doamne! exclamă Lenuţa şi puse mâna stângă la ochi. Cu dreapta i-o ţinea însă strâns.

- Nu vrei să te… vorbi Iliuţă trivial, pe măsura comportării Lenuţei.

- Să mergem să stăm la masă îi răspunse Lenuţa. Mama a pregătit o friptură de pui. Am adus şi

159 159

nişte vin. O luă înainte prin iarba mică, păscută de vite. Intenţionat îşi mişca şoldurile pline.

- Altă Ilenuţă, gândi Iliuţă, păşind încet în urma ei.

Sfaturile de la maică-sa îi reveniră în minte. Lenuţa era însă prea apetisantă pentru ca hormonii din el să nu o ia razna. Când după masa de seară Lenuţa se lipi din nou lângă el, cu mâna ştiţi dumneavoastră ce făcea, doar v-am spus mai înainte, o trase sub el, şi nici una nici alta încercă s-o posede. Fu în zădar căci Lenuţa ştia să se mişte şi Iliuţă cădea mereu alături. Convins că în faţa lui are o fecioară, care corespunde principilor lui şi ale maică-si despre morala feminină, Iliuţă se hotărî să se însoare.

- De ce nu vrei? o întrebă Iliuţă. - Sunt fată mare, îi răspunse Lenuţa. - Şi mama a fost fată mare înainte de a se

mărita. - Şi eu am să fiu femei după ce am să mă mărit. - Cu cine? interveni Iliuţă. - Cu cine mă iubeşte şi m-a cere în căsătorie. - Dar eu te iubesc, îi declară Iliuţă. - Dar căsătoria? Iliuţă se dădu jos din pat şi se aşeză în

genunchi. - Vrei să-mi fii soţie? o întrebă el Lenuţa dădu din cap afirmativ. Iliuţă se ridică

şi încercă să-i ridice poalele. - Ce vrei să faci? Se răzvrăti Lenuţa şi sări din

pat. - Na-i zis că vrei să-mi fii soţie? o întrebă iritat

Iliuţă.

160 160

- Vreau să-ţi fiu soţie dar nu-ţi sunt. Acte şi apoi.

- N-ai încredere în mine. - Şi mama a zis că n-avut încredere în tata. A doua zi Iliuţă a plecat la Bucureşti convins

fiind că şi-a găsit fata ideală, a a cum i-o dorise maică-sa, dar şi el, frumoasă şi cuminte. Nu conştiinţa îl îndemna să se căsătorească ci mai mult hormonii îi dădeau ghes. Dorinţa de a face dragoste cu Lenuţa se transformă în hotărâre de a se căsători cât mai repede.

Nu trecu săptămâna şi Iliuţă luă iar drumul Craiovei. Avea cu el certificatul de naştere, buletinul de identitate şi un inel din argint cu piatră, cumpărat de la noul magazin de bijuterii deschis pe strada Victoriei. Intrase în săptămâna chioară.

- Lenuţa e la şcoală, îi spuse mama fetei. Nu o aşteptă şi plecă într-acolo. - Pe cine căuta i? îl întrebă femeia de serviciu. - Pe Lenuţa, răspunse el grăbit - Pe care din ele, că avem mai multe Ilene. Iliuţă nu ştiu să-i spună numele de familie. Îl

ajută femeia de servici. - Două sunt măritate şi au şi copii. Una este

domnişoara, are vreo cincizeci de ani şi una puţin sălbatică, dar tânără şi frumoasă. Pe care o căutaţi?

- Pe sălbatică, îi răspunse Iliuţă. Femeia de serviciu se uită lung la el. - Mai ieri a mai trecut un băiat pe aici. A zis că

îi este logodnic. Matale îi eşti rudă? - Nu, dar unde este? - Aşteaptă puţin.

161 161

Femei de serviciu deschise uşa la o clasă fără să intre înăuntru. Iliuţă auzi vocea Lenuţei.

- Unde este? Dar nu mai aşteptă răspunsul. Deschise mare

uşa. În clipa următoare era de gâtul lui, sărutându-l. Femeia de serviciu îşi făcu cruce. Era pentru a treia oară.

* * * Mama Lenu ei era o femeie credincioasă. În

viziunea ei o fată nu putea merge în faţa preotului pentru cununie îmbrăcată în alb, simbol al purităţii. Acest fapt pentru ea era un mare păcat. Aşa a educat-o şi pe Lenuţa. Ori de câte ori vorbea de căsătorie cu ea îi amintea acest lucru. Înainte de cununia civilă ea vedea cununia religioasă. Cuvântul în faţa lui Dumnezeu era pentru ea mai puternic decât orice contract făcut la primărie, de multe ori în faţa unui beţivan, un mincinos.

De educaţia tinerilor în acel timp se ocupau organizaţiile de tineret comuniste. Pentru acestea, spusele lui Marx despre religie că este opiu pentru popor erau mai presus decât orice altă lege morală. La şedinţele de organizaţie se amintea şi versurile lui Eminescu din poezia Împărat şi proletar că religia este inventată pentru a jefui poporul. Dacă pentru un ţăran sau un muncitor părerea organizaţiei de tineret nu conta prea mult, pentru intelectuali era de mare importanţă. Învăţătorul trebuia să fie model de luptător împotriva obscurantismului. Dacă cumva intelectualul satului mergea la biserică, se cununa cu preot sau îşi boteza copilul avea destule necazuri. Învăţătorul trebuia să fie membru utc dacă era tânăr şi trebuia să respecte statutul. O abatere de la această natură te aducea în faţa excluderii

162 162

din organizaţie şi un exclus politic era exclus şi profesional.

Lenuţa dacă s-ar fi cununat cu preot s-ar fi aflat în faţa unei asemenea situaţii. Dar nu putea trece peste dorinţa mamei. Şi ea credea că dacă se cunună cu preot va avea o căsnicie bună. Lui Iliuţă, care era ateu, aproape prin definiţie, în urma unor necazuri din copilărie, când maică-sa îl punea să se închine la culcare şi el nu vroia din încăpăţinare inexplicabilă, încăpăţinare pentru care lua bătaie seara de seară, îi era indiferent dacă în noaptea nopţilor avea sau nu avea acceptul lui Dumnezeu. Dar şi el intră în ecuaţie, iar dorinţa soacrei şi a Lenuţei îl înduplecă să sărute mâna popii şi să-şi pună pirostiile pe cap.

Totul se făcu incognito. Nu departe de comună, la vreo 5 kilometri într-o margine de deal împădurit se afla mânăstirea Adormirea sfinţilor. Plecară într-o sâmbătă după masă pe jos.

- Ne-a ieşit cu plin, zise mama Lenuţei, când o femeie din satul vecin venea cu două găleţi pline cu apă de la o fântână şi le tăie drumul. Să mergem mai repede adăugă ea apoi, să nu ne prindă noaptea pe drum.

- Mergi înainte şi aranjează cu popa că venim şi noi, îi spuse Lenuţa maică-si

Ileana Ceţa mergea ca dusă de vânt. Ieşirea femeii cu găleţile pline cu apă îi fu de bun augur. Stareţul un om bătrân îi spuse:

- Foarte bine că ai venit. Numai o căsătorie sfinţită de noi şi aprobată de Dumnezeu este trainică. Stricaţii ăştia de comunişti, ucigă-i-ar toaca, duc lumea la pieire cu ideile lor.

163 163

Fără bani, cu doi martori ad-hoc, procesiunea avu loc. Iliuţă se lăsă în voia sorţii dictată de soacră şi Lenuţa. La întoarcere Ileana Ceţu plutea nu mergea. O luă înainte pe drumul străjuit de brazi. Înainte de a se despăr i spuse o vorbă celebră: De acum pute i face ce vre i. Poate se gândea la prima ei dragoste. Era logodită i stătea la soacră. Era perioada strânsului fânului. Mama soacră o trimise că mâncare la viitorul ei so . Pe un pat de fân îi dărui fetia. Acel moment îl

inea minte i în fiecare an sărbătorea evenimentul în mijlocul naturii. După un asemenea moment a rezultat, credea ea, i Lenu a.

Pe marginea drumului era iarbă înaltă. Până la intrarea în sat mai era încă drum destul. Soarele scăpăta după deal luminând cerul şi de acolo venea o lumină difuză. Era o atmosferă poetică, prielnică nu numai poeziei ci şi dragostei. Lenuţa băgă mâna în buzunarul stâng de la pantalonii lui Iliuţă. Se sperie. Credea, spera dar nici chiar aşa.

- Iar nu-mi dai pace, îi zise Iliuţă. Vrei aici în iarba asta? N-ai auzit ce-a zis maică-ta?

- Să mergem mai repede, îi zise Lenuţa. Se întunecă.

Grăbiră pasul, dar nici gând s-o ajungă din urmă pe Ileana Ceţu.

- Veniţi la masă! îi invită ea pe miri, când aceştia intrară pe poarta curţi. V-am pregătit i patul.

Drumul de aproape zece kilometrii le creară poftă de mâncare. Friptura de pui cu cartofi prăjiţi, după mâncarea puţină şi sălcie de la Cantina Călăraşi, stimulată de paharul de ţuică de coarne specialitatea lui Marin Ceţea, tatăl Lenuţei, urmat de un pahar de vin din

164 164

struguri proprii făcut tot de Marin Ceţea, fu pentru Iliuţă o masă princiară. Ar fi vrut să se mângâie pe burtă dar îi fu ruşine, se temu să nu fie luat drept un mâncău. Îi mulţumi gazdei printr-un sărut mâna pentru masă, aşa cum învăţase de la profesorul Zaharescu la o oră de dirigenţie pe tema manierelor elegante.

Lenuţa îl conduse în camera din casa de sus să se culce.

- Nu-i rămâi cu mine? o întrebă el. - Noapte bună! îi răspunse ea. Noapte bună pe dracu, îşi zise el în gând mai

ales că hormonii iubirii începură să nu-i dea pace. Încercă să o tragă lângă el dar Lenuţa se slobozi printr-o mişcare ageră şi ieşi afară.

Pentru moment, Iliuţă se gândi să lase totul baltă şi să plece. Noaptea şi drumul spre gară îl opriră. Se dezbrăcă, şi deşi în cameră era destulă răcoare, rămase în chiloţi. Se băgă sub plapuma groasă de mătase cu lenjerie albă. Lenuţa îşi cumpărase chiar în vara aceea un pat studio mare de două persoane. Iliuţă începu să se bâţâie pe el, încercându-i arcurile. Era aproape să adoarmă legănându-se ca un copil. Uşa se deschise uşor şi în prag apăru Lenuţa. Era în cămaşă de noapte din atlas alb, lungă până la pământ. În semiîntunericul unei lămpi de gaz de 5 lumini dată la minim îi zări părul lung lăsat pe umeri. Sânii se conturau rotunzi sub greutatea mătăsii. Veni lângă pat, parcă cu frică şi se băgă sub plapumă lângă el. Aştepta.

Iliuţă îi ridică cămaşa încet, dintr-o pornire inconştientă. Îi simţi pulpele calde şi în sfârşit părul creţ, aspru. În clipa următoare Lenuţa era sub el, cu picioare încolăcite în jurul lui iar Iliuţă sufla din greu.

165 165

- Nu te duci la şcoală, o întrebă dimineaţă Iliuţă.

Lenuţa, cu cămaşa de noapte ridicată la gât se cuibări lângă pieptul lui. Afară Ileana Ceţu închise găinile să nu se audă pic de gălăgie.

Piatra-Neamţ

Mai, 2011

CUPRINS

Und’ ti duci Marie? .......................................................4 Amor rural ..................................................................16 Ce proaste sântem! ...................................................... 51 S-a împuţit brânza ....................................................... 63 Inocenţă ...................................................................... 71 Serviciul...................................................................... 77 Mercedesul porni supărat ............................................ 82 Dragoste-ncurcată ....................................................... 86 Trei Ilene .................................................................. 116 CUPRINS ................................................................. 165