Elementele hărţii topograficeObiective:

- Să însuşim elementele hărţii toografice- să cunoaştem semnele convenţionale folosite pe hărţile topografice

Materiale: Harta topograficăHarta geografică este o reprezentare în plan, convenţională a suprafeţei Pământului, micşorată şi

generalizată după reguli matematice, ce arată repartiţia, însuşirile diferitor fenomene naturale sau sociale executată pentru o anumită destinaţie.

În funcţie de poziţia pe care o ocupă faţă de cadrul hărţii, pe harta topografică deosebim două categorii de elemente: elemente exterioare cadrului hărţii şi elemente interioare cadrului hărţii (fig. 1).

Fig. 1. Hartă topografică fictivă la scara 1:25 000 în nomenclatura Gauss-Krüger → U-34-37-B-c, foaia Poeni Dintre elementele exterioare cadrului hărţii fac parte următoarele: titlul, legenda (semnele

convenţionale), indicativul sau nomenclatura, scara, graficele hărţii, alte elemente.

1

Titlul hărţii reprezintă prima informaţie cu care vine în contact utilizatorul hărţii. În formularea titlului se face referire la teritoriul reprezentat şi la tipul hărţii în cauză. Titlul este diferit la diverse categorii de hărţi chiar dacă acestea se referă la acelaşi teritoriu. De obicei la hărţile generale la scară mică titlul este dat de continentul, regiunea, ţara sau localitatea mai importantă la care se referă harta (spre exemplu Europa, Republica Moldova, Chişinău etc.).

Spre deosebire de hărţile generale, la hărţile tematice formularea titlului se face prin cumularea temei hărţii cu denumirea teritoriului reprezentat (de exemplu, Harta turistică a Republicii Moldova sau Republica Moldova - harta turistică).

Nomenclatura (indicativul) hărţii (pentru proiecţia Gauss – Krüger) nu este altceva decât un sistem de notaţie alfanumeric alcătuit din cifre şi litere, sistem care permite definirea poziţiei unei foi la scară mai mare sau mai mică, pe cuprinsul unui teritoriu sau chiar a întregului glob. Procedeul este similar cu cel folosit la tabla de şah pentru a definii poziţia anumitor piese. În mod analog pentru a definii poziţia unei hărţi, se indică zona (seria) şi coloana în care aceasta se află. Fiecare ţară are un sistem de nomenclatură propriu (funcţie de sistemul de proiecţie utilizat, de particularităţi etc). În Republica Moldova diferitele produse cartografice utilizează în principal două sisteme de nomenclatură: sistemul de nomenclatură pentru harta internaţională în proiecţie Gauss-Kruger şi sistemul UTM. Alături de indicativul hărţii, pe cele patru laturi ale chenarului, sunt trecute nomenclaturile foilor care se învecinează cu harta (sus, foaia din nord, jos, foaia din sud, stânga, foaia din vest şi dreapta, foaia din est) (fig. 2). Acest lucru înlesneşte lipirea mai multor foi pentru a obţine o hartă ce acoperă un teritoriu mai mare.

Fig. 2. Indicativul, titlul unei hărţi topografice şi nomenclatura foilor vecine la scara 1:25 000Legenda hărţii (semnele convenţionale). Indiferent de tipul ei orice hartă trebuie să fie însoţită de

o legendă care să cuprindă explicaţii clare şi precise cu privire la semnele convenţionale utilizate. Legenda în cele mai multe cazuri este trecută direct pe hartă, dar pot fi şi situaţii în care legenda

este cuprinsă într-o lucrare specială ataşată hărţii (cum este în cazul atlaselor de semne convenţionale ce însoţesc hărţile topografice). Uneori, din diverse motive, pe hărţile generale lipseşte legenda. Această situaţie poate fi acceptată deoarece hărţile generale utilizează semne convenţionale standardizate.

Spre deosebire de ele, hărţile tematice obligatoriu trebuie însoţite de o legendă, deoarece încă nu există o standardizare a semnelor convenţionale pentru toate hărţile tematice.

Scara de proporţie reprezintă raportul de micşorare constantă a distanţelor grafice de pe hartatopografică faţă de distanţele reale din teren. Scara de proporţie se poate exprima sub forma numerică (1:N), unde numărătorul este unitatea (1cm), iar numitorul ne spune de câte ori se realizează micşorarea (N = 25 000 spre ex.), fiind exprimat tot în unităţi (cm); sub formă nominală 1 cm pe hartă = 250 m în teren (pentru scara 1:25 000); sub formă grafică (simplă, fig. 3, sau compusă, fig. 4) care permite aflarea distanţei reale din teren prin transpunerea acesteia pe construcţia grafică şi citirea valorii.

Fig.3. Scări grafice simple

Fig. 4. Scara grafică compusă

2

Canevasul hărţii reprezintă totalitatea liniilor de coordonate geografice sau rectangulare (plane), care mărginesc spaţiul hărţii topografice. Canevasul hărţilor topografice este format din cadrul interior, ce delimitează spaţiul de conţinut al hărţii, cadrul geografic, format din meridianele şi paralele ce delimitează spaţiul de conţinut al hărţii şi cadrul exterior (ornamental). Cadrul geografic conţine pe lângă coordonatele geografice ale colţurilor şi delimitarea minutelor de latitudine şi longitudine (fig. 5).

Spaţiul de conţinut al hărţii topografice este acoperit de caroiajul rectangular, format din linii echidistante şi perpendiculare, spaţiate la 1 km în cazul hărţii topografie scara 1:25 000, numite şi linii kolometrice. Pe spaţiul dintre cadrul interior şi cel geografic, caroiajul rectangular este continuat şi suportă ca notaţie distanţa în km faţă de centrul de coordonate rectangulare al proiecţiei.

Fig. 5. Canevasul hărţii topograficeGraficele hărţii sunt construcţii care facilitează rezolvarea unor probleme de cartometrie

(determinări de puncte, lungimi, unghiuri, suprafeţe etc., pe hartă) sau probleme de orientate. Cele mai uzuale sunt graficul convergenţei meridianelor (graficul raporturilor unghiulare între

cele trei direcţii de referinţă - nordul geografic (Ng), nordul magnetic (Nm) şi nordul topografic sau al caroiajului hărţii (Nt).) şi graficul de pantă (în cazul hărţilor topografice).

Graficul convergenţei meridianelor (fig. 6) face posibilă orientarea hărţii la birou, cu ajutorul unei busole. Este cunoscut faptul că nordul magnetic nu este similar cu nordul geografic, între cele două direcţii existând un unghi denumit unghiul de declinaţie magnetică. În funcţie de poziţia pe glob a punctului considerat, declinaţia magnetică poate fi estică (sau negativă) şi vestică sau pozitivă. Pentru a corecta orientarea hărţii, este necesar să fie cunoscute unghiul de declinaţie magnetică şi convergenţa meridianelor.

Nordul geografic este dat de direcţia meridianului geografic care trece prin polii geografici ai Pământului (Ng, Sg).

Nordul magnetic este dat de direcţia meridianului magnetic, indicat de acul busolei, meridian care trece prin polii magnetici ai Pământului (Nm, Sm), diferiţi de polii geografici.

Nordul topografic este dat de meridianul caroiajului hărţii care reprezintă tangente la meridianul geografic într-un punct dat.

Fig. 6. Graficul convergenţei meridianelor şi raporturile unghiulare dintre direcţiile de referinţă

3

Un alt element foarte util ce se găseşte pe hărţile topografice îl reprezintă graficul de pantă. El serveşte la determinarea valorii pantelor fără calcule. De obicei sunt două grafice de pantă, unul aferent curbelor de nivel normale, celălalt pentru curbe de nivel principale. Graficul de pantă (fig. 7) este trecut în dreapta scării de proporţie. Este constituit dintr-un sistem de linii verticale, a căror lungime corespunde cu o anumită pantă a terenului dintre două curbe de nivel aflate la o echidistanţă specificată. Graficul este construit pentru aprecierea pantelor dintre curbele de nivel normale cu o anumită echidistanţă (5 m), precum şi a celor dintre curbele de nivel îngroşate cu o echidistanţă de 5 ori mai mare decât a celor normale (25 m). În dreptul fiecărei linii verticale de pe grafic este trecută valoarea pantei, în grade sexagesimale. De exemplu, dacă distanţa dintre două curbe de nivel normale învecinate este egală cu linia verticală de pe graficul pentru curbele normale în dreptul căreia scrie 2º, înseamnă că panta terenului dintre cele două curbe de nivel este de 2º.

Fig. 7. Graficul de pantăÎn afară de elementele deja menţionate, în exteriorul cadrului hărţii se mai regăsesc următoarele:

textul care interzice multiplicarea, schema frontierelor şi a limitelor administrative de ordinul I, indicaţii redacţionale, sistemul de coordonate utilizat, sistemul de altitudini (nivelul acelei mări sau ocean la care se raportează altitudinile de pe hartă), poziţia hărţii în nomenclatura Gauss-Krüger numele autorului hărţii, anul ridicărilor topografice, anul imprimării hărţii sau instituţia care a publicat harta editorul (fig. 8) etc .

Fig. 8. Scara de proporţie, echidistanţa curbelor de nivel, graficul pantelor, anul ridicărilor topografice

şi poziţia foii topografice în nomenclatura Gauss – Krüger,Elementele de conţinut ale hărţii sunt considerate cele reprezentate în interiorul cadrului,

respectiv în cuprinsul spaţiului desenat al hărţii. Ele se pot grupa în două mari categorii: fizico-geografice şi sociale (specifice geografiei umane). În acord cu una din cerinţele definiţiei hărţii, redarea elementelor, indiferent din grupa din care fac parte, se face convenţional, utilizând diferite metode, semne şi simboluri.

Suprafaţa reprezentată poate fi redată prin diferite metode grafice, monocrom sau policrom. Aici sunt redate convenţional şi generalizat informaţii despre relieful, hidrografia, vegetaţia, solul şi obiectivele social-economice (localităţi, căi de comunicaţie, diverse construcţii etc.) din regiunea reprezentată pe hartă.

Pentru a însuşi mai multe informaţii despre această componentă a hărţii este necesar să studiem semnele convenţionale şi să cunoaştem metodele de reprezentare a elementelor de conţinut pe hărţile topografice.

4