1

ELEMENTE DE TEHNOLOGIA INFORMAłIEI

Conf.univ.dr. LAURA ŞTEFĂNESCU

Semestrul I 2010-2011

OBIECTIVE Cursul "Elemente de tehnologia informaŃiei" este destinat studenŃilor de la specializarea administraŃie

publică şi reflectă un curs teoretic aplicativ care asigură asimilarea de cunoştinŃe şi formarea unor deprinderi şi abilităŃi elementare dar de bază, necesare în cadrul profesional.

Obiectivul general al disciplinei vizează familiarizarea studenŃilor cu elemente de baza ale noilor tehnologii informaŃionale şi de comunicaŃie utilizate în gestionarea documentelor administrative dar şi pentru managementul afacerilor.

Programul prevede analiza comparativă şi studiul detailat a mai multor sisteme informaŃionale utilizate în activitatea administrativă, managerială, financiară. Software-ul utilizat / studiat va acoperi practic toată gama de activităŃi a unui specialist contemporan în domeniu.

I. INFORMATICA. NOłIUNI DE BAZĂ

OBIECTIV: definirea obiectului de studiu al informaticii, reliefarea domeniilor sale de aplicabilitate, definirea societăŃii informaŃionale şi prezentarea principalelor tehnologii informaŃionale şi comunicaŃionale

CUVINTE CHEIE: informatica, date, informaŃii, cunoştinŃe, societatea informaŃională, tehnologii

informaŃionale şi comunicaŃionale

1.1. Informatica şi obiectul său de studiu Termenul de informatică, a fost adoptat pentru prima dată în 1967, de către Academia Franceză. În acel

moment, informatica a fost definită ca : "ŞtiinŃa care se ocupă cu tratarea informaŃiei, numai din punct de vedere formal sau semantic". ViaŃa a lărgit acest concept. În momentul de faŃă nici un specialist nu priveşte informatica decât în conexiune cu calculatorul, indiferent de ce spune Academia Franceză.

Astăzi, informatica este definită ca fiind ştiinŃa care se ocupă cu studiul şi elaborarea metodelor de prelucrare a informaŃiei, utilizând pentru aceasta tehnica de calcul, sau componente ale acesteia.

Pe măsura dezvoltării calculatoarelor electronice şi a perfecŃionării tehnologiei de prelucrare a datelor informatica s-a conturat ca o ştiinŃă de sine stătătoare. Astfel ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toate sarcinile dintr-un sistem economico-social privind elaborarea de metode, tehnici, concepte şi sisteme.

În stadiul actual de maturizare a informaticii, aceasta trebuie să urmărească două obiective majore: - pe de o parte, să realizeze prin metodele şi tehnicile sale, sisteme informatice performante prin care să asigure accesul larg la informaŃie;

- iar pe de altă parte, să asigure utilizarea eficientă a tuturor resurselor sistemelor de calcul.

1.2. De la date-informaŃii, la date- informaŃii- cunoştinŃe Activitatea economică, indiferent de forma sa de desfăşurare este generatoare de informaŃii. Cu cât

această activitate este mai complexă şi mai dinamică, cu atât vlolumul de informaŃii creşte şi se diversifică, necesitând un instrument modern de prelucrare a lor.

Conceptul de informaŃie reprezintă o noŃiune de maximă generalitate care poate fi definită ca o comunicare, ca un mesaj ce conŃine elemente noi despre un fenomen, un fapt, un proces.

O informaŃie semnifică o triadă a elementelor: entitate, atribut, valoare. Entitatea formează obiectul informaŃiei, atributul este elementul de descriere a entităŃii respective, caracterul sau o proprietate a acesteia, iar valoarea o măsură a proprietăŃii.

Astfel, informaŃia privind adresa unui client se reprezintă astfel: entitatea - client, atributul - adresa, valoarea – Craiova, Dolj.

2

Pentru a fi eficientă, informaŃia trebuie să fie fundamentată ştiinŃific, trebuie să fie oportună, trebuie să fie captată la timp şi de cine trebuie, trebuie să fie clară şi să nu fie contradictorie.

Materia primă din care se obŃin informaŃiile o constituie datele iar cunoştinŃele reprezintă o însumare în timp a tuturor informaŃiilor dobândite într-un anumit domeniu. Datele reprezintă suportul formal al informaŃiei, acestea concretizându-se în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte semne plasate pe suporŃi tehnici de date.

Figura – Date, informaŃii, cunoştinŃe

În condiŃiile formalizării lor, datele şi informaŃiile pot fi stocate prin intermediul instrumentelor informatice, constituindu-se într-un capital informaŃional util decidenŃilor. Apare astfel relaŃia tridimensională date–informaŃii– cunoştinŃe, care depăşeşte cadrul tradiŃional al sistemelor informaŃionale şi se extinde asupra sistemelor de cunoştinŃe.

Concluzionând asupra relaŃiei dintre date, informaŃii şi cunoştinŃe reŃinem următoarele afirmaŃii: � data este o resursă obiectivă şi statică; � informaŃia constituie un ansamblu de date semnificative şi are valoare în raport cu un scop (o problemă);

� cunoştinŃa este subiectivă, dinamică, creată în cadrul interacŃiunii sociale dintre individ şi organizaŃie, legată de un anumit context şi are un caracter relativ, în măsura în care derivă din capacitatea creativă a omului.

Pentru organizaŃia de azi, cunoştinŃele se constituie ca o veritabilă resursă strategică, care trebuie gestionată în scopul obŃinerii avantajului competitiv. Teoria firmelor bazate pe cunoştinŃe susŃine că acestea trebuie să recurgă la instrumente pentru capitalizarea lor, în egală măsură cu generarea de noi cunoştinŃe şi cu punerea în aplicare a celor pe care deja le posedă. Aceasta implică o reconsiderare a evoluŃiei funcŃionalităŃii sistemelor informaŃionale, precum şi folosirea noilor tehnologii informaŃionale şi comunicaŃionale de tip Internet, Intranet, depozite de date (data warehouse), data mining. 1.3. Societatea informaŃională. Tehnologii informaŃionale şi comunicaŃionale

Maniera în care organizaŃiile economice, îşi desfăşoară astăzi activitatea diferă substanŃial de cea din trecut sau cel puŃin ar trebui să difere. Din ce în ce mai mulŃi agenŃi economici sunt conştienŃi că succesul activităŃii lor depinde în bună parte de armonizarea cu mediul în care aceştia funcŃionează, de deschiderea la influenŃele externe şi, în general, de capacitatea lor de adaptare la societatea bazată pe informaŃie.

Societatea bazată pe informaŃie, este definiŃia cea mai simplă şi la îndemâna tuturor, a societăŃii informaŃionale. Astfel, informaŃia este materia primă implicată în toate structurile societăŃii, orice proces, indiferent de natura sa, bazându-se pe informaŃii. Concomitent, informaŃia reprezintă şi un produs inevitabil al oricărui proces – de producŃie, comercial, tehnic, financiar sau de personal. Specific managerilor este faptul că unele informaŃii au un conŃinut decizional, luând forma unor decizii.

Ca să înŃelegem mai bine locul agenŃilor economici în societatea informaŃională, vă propunem scenariul foarte simplu şi destul de frecvent întâlnit:

La început a fost un calculator la contabilitate pe care se Ńineau evidenŃele stocurilor de materii prime, materiale, obiecte de inventar, balanŃa contabilă, urmărirea clienŃilor/furnizorilor, operaŃiunile de casă şi de bancă. Când agentul economic şi-a extins activitatea, un singur calculator nu a mai putut face faŃă creşterii numărului de tranzacŃii. A fost necesară achiziŃionarea unui nou calculator care avea să preia, să presupunem, partea de încasări şi plăŃi prin casă/bancă. Deoarece, pe de o parte, rezultatele sintetice trebuiau centralizate lunar pe calculatorul în care se rula balanŃa, iar pe de altă parte, operaŃiunile de plăŃi/încasări priveau furnizorii/clienŃi gestionaŃi pe celălalt calculator, cele două calculatoare au trebuit să fie conectate. În aceste condiŃii reŃeaua de calculatoare a apărut dintr-o necesitate concretă.

DATE

Materia primă

INFORMAłIE1

INFORMAłIE2 ……………….. INFORMAłIEn

CUNOŞTINłE Proces de

informare

3

Prin dezvoltarea ulterioară a agentului economic s-a ajuns la un model logic mai amplu, centrat pe calculatorul care îi slujeşte contabilului-şef pentru încheierea balanŃei lunare şi pentru generarea bilanŃului şi raportărilor periodice, lucrări bazate deci pe datele sintetice furnizate de celelalte calculatoare (pe care se operează tranzacŃiile primare). Privind în perspectivă, la nucleul deja constituit, agentul economic va avea în vedere:

� calculatorul cu baza de cunoştinŃe juridice exploatată direct de juristul firmei; � secretariatul, unde se centralizează documentele de interfaŃă („front-office); � serviciul de resurse umane, al cărui calculator comunică frecvent cu cel al contabilului care se ocupă de salarii;

� administratorul care va dori să automatizeze evidenŃa obiectelor pe care le are în grijă şi să poată centraliza inventare către compartimentul financiar;

� directorul comercial care vrea să afle frecvent starea de plată/neplată de la şi spre clienŃi/furnizori, dar în acelaşi timp urmăreşte informaŃii şi de la celelalte compartimente;

� managerul general, care ar servi frecvent concentrat de informaŃie sintetică, despre tot ce se petrece.

Şi uite aşa, agentul economic care a constituit subiectul scenariului, este complet integrat în societatea informaŃională, lucrează într-un mediu din ce în ce mai automatizat, utilizează modalităŃi noi de comunicare în reŃea ce permit difuzarea rapidă a informaŃiilor şi o mai bună sincronizare a activităŃilor de la nivelul organizaŃiei.

Pilonii de bază ai unei societăŃi informaŃionale în plină formă de manifestare sunt tehnologiile informaŃionale şi comunicaŃionale, folosindu-se frecvent abrevierea TIC pentru a facilita desele referiri la acestea.

Tehnologiile informaŃionale conduc la modificări ample, în sensul manipulării şi utilizării informaŃiei, oferind posibilitatea managementului să obŃină şi să utilizeze mai multe informaŃii, de mai bună calitate.

În literatura de specialitate nu există unanimitate în definirea tehnologiilor informaŃionale, dar am dedus că trebuie să înŃelegem prin acestea, colecŃii de domenii tehnologice, care se dezvoltă simultan şi interdependent. Între domeniile cele mai importante sunt incluse informatica, electronica şi comunicaŃiile. Cu alte cuvinte, două sunt domeniile tehnologice vitale care stau la baza TIC: informatica şi comunicaŃiile. Este de înŃeles că nu se poate face informatică fără să se discute de electrotehnică şi de domenii înrudite cu acestea, cum ar fi automatica, electromecanica şi altele.

B.H. Boar1 consideră că tehnologiile informaŃionale permit pregătirea, colectarea, transportul, regăsirea, memorarea, accesul, prezentarea şi transformarea informaŃiei sub orice format (text, grafică, imagine, video şi voce). Aceste mişcări pot avea loc între oameni, între oameni şi echipamente şi/sau între echipamente.

Desprindem aşadar, că TIC se bazează în principal pe următoarele componente, care se întrepătrund, sau se completează: reŃele, sistemele EDI (Electronic Data Interchange), Internet, Intranet, tehnologia client/server, poşta electronică (e-mail), comerŃ electronic (e-commerce), groupware, multimedia.

2. NOłIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CALCULATOR

OBIECTIV: Introducere în terminologia specifică domeniului. Recunoaşterea principalelor componente funcŃionale şi înŃelegerea modului de funcŃionare a unui calculator.

CUVINTE CHEIE: hardware, software, unitatea sistem, echipamente periferice, etc.

2.1. Principalele componente funcŃionale ale unui calculator Calculatorul este, în esenŃă, un ansamblu de componente cu funcŃionare specifică având ca scop

prelucrarea datelor. Componentele ansamblului reunesc din punct de vedere fizic şi funcŃional: - Hardware-ul (aparatura propriu-zisă); - Software-ul (totalitatea programelor prin care se asigură funcŃionarea şi exploatarea unui calculator). O modalitate de a concepe un calculator este să-l vedem ca o cutie care acceptă la un capăt un material

(input), îl prelucrează (processing) într-un anume fel, apoi produce rezultate la celălalt capăt (output).

� Unitatea sistem (memoria, microprocesor, hard disc, CD, Dvd, discheta)

1 Boar B.H., The Art of Strategic planning for Information Technologies, 2nd edition, John Wiley&Sons, Inc., New York, 2001, pag.2

4

Sub denumirea generică de hardware se regăsesc ansamblul elementelor fizice care compun calculatorul: circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice şi alte materiale prezente în structura sa fizică.

Principalele componente funcŃionale ale unui calculator sunt definite astfel: - unitatea sistem este calculatorul propriu-zis, respectiv carcasa care conŃine:

- placa de bază - hard discul - unitatea de dischetă - unitatea de CD-ROM

- echipamentele periferice de intrare şi/sau ieşire: tastatură, monitor, mouse, imprimanta, scanner, modem, microfon, webcam (cameră digitală), unităŃi de stocare externă (stick memory). Comunicarea dintre unitatea centrală şi mediul exterior sistemului de calcul, folosind unităŃi de interfaŃă

este realizată de echipamentele periferice.

Placa de bază reprezintă suportul fizic pe care se află implementate cele mai importante componente arhitecturale ale unui calculator: memoria internă şi microprocesorul. Pe lângă aceste două elemente importante pe o placă de bază sunt montate şi alte plăci (placa video, de sunet, modemul) dar şi elemente ca: - conectori de cuplare a echipamentelor de memorare externă: interfaŃa IDE (Integrated Device Electronic) şi

interfaŃa SCSI (Small Computer System Interface) pentru cuplarea pe acelaşi traseu a mai multor dispozitive diferite;

- socluri ISA (International Standard Arhitecture) şi PCI (Peripheral Control Integrated) pentru conectare adaptoarelor pe 16, respectiv 32 biŃi;

- porturi seriale COM1, COM2 pentru perifericele lente: tastatură, mouse, scanner; - porturi paralele LPT1, LPT2 pentru perifericele rapide: monitoare imprimante; - portul USB (Universal Serial Bus) – magistrala de mare viteză, care poate înlocui vechile porturi seriale COM1, COM2;

- interfaŃa AGP (Accelerate Graphic Port) destinată exclusiv plăcilor grafice pentru îmbunătăŃirea calităŃii procesării graficii 3D şi a efectelor video;

- cuplor pentru placa de sunet şi modem AMR (Audio Modem Riser) - cuplor CNR (Communication Network Riser) care adaugă la funcŃiile AMR şi posibilităŃi de cuplare în reŃea - chipsetul care asigură funcŃionalitatea tuturor componentelor plăcii de bază, fiind de fapt cel care coordonează, sincronizează şi controlează toată circulaŃia de informaŃii pe magistralele plăcii de bază. El asigură corelaŃia dintre setul de instrucŃiuni ale microprocesorului cu sarcinile pe care pe poate înŃelege placa de bază şi le poate transmite spre execuŃie celorlalte dispozitive.

- ceasul intern - sursa de alimentare.

Memoria calculatorului desemnează modul fizic de stocare internă a datelor pe cipuri electronice. Există mai multe tipuri de memorie: • memoria RAM (Random Access Memory) – este memoria de lucru, curentă, care permite atât citirea cât şi scrierea de date. La închiderea calculatorului datele din memoria RAM care nu au fost salvate se pierd. Din punct de vedere al principiului de stocare a datelor memoria RAM poate fi de tip:

� DRAM (Dynamic Random Access Memory) mai ieftină şi mai lentă; constă în recitirea la intervale prestabilite a datelor din memorie şi reînscrierea lor la aceleaşi adrese (reîmprospătare);

� SRAM (Static Random Access Memory) mai rapidă şi mai scumpă; păstrează conŃinutul celulelor binare fără prezenŃa impulsurilor de reîmprospătare;

• memoria ROM (Read Only Memory) are rolul de a stoca programe cu grad mare de generalitate şi o frecvenŃă sporită de utilizare. InformaŃiile din memoria ROM sunt destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoare integrate se menŃionează:

� PROM (Programmable ROM) – memoria ROM programabilă, în care se poate stoca un program, datele înscrise în ea nu se pot modifica sau şterge.

� EPROM (Erasable PROM) – memorii PROM ce pot fi şterse, prin expunerea la ultraviolete; � EEPROM este un tip special de PROM care se poate şterge prin expunerea la sarcină electrică. � ROM-BIOS conŃine cea mai importantă parte a programelor de sistem care coordonează activitatea PC-ului. Acestă memorie furnizează servicii esenŃiale pentru programele de aplicaŃii, scopul său fiind

5

încărcarea sistemului de operare de pe dispozitivul de iniŃializare (hard disc, CD-ROM, porturi de reŃea) şi autotestarea componentelor în momentul pornirii calculatorului.

• memoria Cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între microprocesor şi un bloc de DRAM. Un factor ce determină performanŃele cache-ului este cantitatea de informaŃie conŃinută; cu cât cashe-ul este mai mare, cu atât cantitatea de date transferată este mai mare.

• memoria RAM-video reprezintă zona de memorie RAM alocată special lucrului cu monitorul fiind plasată direct pe placa grafică. Placa grafică responsabilă de procesarea informaŃiilor care se afişează a devenit din ce în ce mai sofisticată incluzând acum următoarele elemente: BIOS-ul video, procesorul video, Ram-ul video, drivere.

CMOS este o mică zonă din memoria RAM în care se introduc o serie de parametrii şi informaŃii de control: parole, data curentă şi ora, informaŃii despre setări ale echipamentelor din configuraŃie etc.

Microprocesorul este un circuit integrat programabil care conŃine la rândul său alte circuite sofisticate ce îi permit să efectueze operaŃii aritmetice şi logice, să decodifice instrucŃiuni speciale, să execute o serie de comenzi incluse în programe, să transmită celorlalte părŃi componente ce să facă, coordonând astfel funcŃionarea întregului sistem.

Din punct de vedere funcŃional microprocesorul are 4 componente tipice: - unitatea aritmetico-logică (efectuează operaŃiile aritmetice şi logice); - unitatea de comandă şi control (extrage instrucŃiuni din memorie, le decodifică şi apelează unitatea aritmetică şi logică atunci când este necesar);

Punctual, principalele procese derulate în timpul execuŃiei unei instrucŃiuni:

1. instrucŃiunea în curs de execuŃie este extrasă din memorie şi încărcată în unitatea de comandă; 2. unitatea de comandă decodează instrucŃiunea recunoscând funcŃia acesteia, şi trimite un ordin de pregătire a unităŃii aritmetice logice;

3. unitatea de calcul declanşează transferul de date ce urmează a fi prelucrate către unitatea specializată în tratarea lor;

4. unitatea de calcul aritmetic şi logic execută prelucrarea potrivit funcŃiei instrucŃiunii în curs de execuŃie; 5. rezultatul prelucrării fie că este stocat în memorie pentru procesări viitoare, fie că este trimis către un echipament de ieşire. În memoria internă pot coabita programul memorat, datele de prelucrat şi rezultatele prelucrării. - unitatea multimedia este o apariŃie recentă în arhitectura funcŃională a calculatorului, ce realizează optimizarea prelucrărilor grafice 3D, a efectelor audio-video şi imaginilor în mişcare, prin extensiile de instrucŃiuni MMX2 (la familia de procesoare Intel) şi 3Dnow (la familia de procesoare AMD); - Unitatea de memorie cache cu cele două componente cache date şi cache instrucŃiuni, optimizează traficul de informaŃii dintre memoria RAM şi microprocesor. Pentru stocarea temporară a informaŃiilor, microprocesorul conŃine celule, denumite regiştrii care sunt

similare cu celulele memoriei interne a calculatorului. Aceşti regiştri pot fi clasificaŃi ca fiind: - regiştri de uz general – servesc la stocarea temporară a datelor care sunt manipulate de microprocesor. Ei memorează intrările circuitelor unităŃii aritmetico-logice şi furnizează spaŃiu pentru memorarea rezultatelor produse de aceasta.

- regiştri speciali (contorul programului, registrul de instrucŃiuni) au destinaŃie specială, sarcina acestora fiind de a executa programe. Registrul contorul programului conŃine adresa următoarei instrucŃiuni care trebuie executată, permiŃând astfel calculatorului să urmărească locul în care se află în program. Registrul de instrucŃiuni este utilizat pentru stocarea instrucŃiunii în curs de execuŃie. Totalitatea instrucŃiunilor pe care le înŃelege un microprocesor reprezintă setul de instrucŃiuni.

Logica de definire şi implementare a setului de instrucŃiuni pe care-l recunoaşte şi-l poate executa un calculator, implică luarea multor decizii, una dintre ele fiind dacă folosim o structură complexă, care să poată decodifica şi executa o largă varietate de instrucŃiuni, sau o structură mai simplă, care să dispună de un set limitat de instrucŃiuni. Ceea ce se utilizează în primul caz sunt microprocesoare platformă CISC (Complex Instruction Set Computer) iar a doua opŃiune conduce la folosirea unei platforme RISC (Reduced Instruction Set Computer). Procesoarele RISC sunt mai rapide, instrucŃiunile din setul respectiv sunt mai puŃine şi mai ample. De asemenea, procesoarele RISC sunt şi mai ieftine şi mai uşor de executat din punct de vedere tehnologic.

2 MMX – MultiMedia eXecution – tehnologie multimedia

6

Caracteristicile tehnice ale unui microprocesor sunt următoarele: - viteza de lucru, care la rândul ei depinde de următoarele elemente: frecvenŃa ceasului intern, frecvenŃa de lucru a plăcii de bază, lăŃimea de bandă a magistralelor de comunicaŃii, capacitatea regiştrilor dată de lungimea cuvântului de memorie. - mărimea memoriei RAM adresate - setul de instrucŃiuni

Hard discul este principalul dispozitiv de stocare a datelor pentru calculatoarele de astăzi. Hard discul stochează fişierele şi extinde capacitatea RAM a PC-ului cu memoria virtuală. El are o capacitate de stocare a datelor de ordinul gigabytes-ilor şi o viteză de accesare a datelor pe măsură.

Caracteristicile hard discurilor sunt: - capacitatea de stocare (a crescut în scurt timp de la câŃiva MB la sute de GB; - interfaŃa de transfer; - viteza de rotaŃie (pe piaŃă există discuri care lucrează la turaŃii de 4500, respectiv 7200 rotaŃii pe minut); - viteza de transfer a datelor (o valoare orientativă: 6,5 MBps); - timpul de acces (o valoare orientativă: 12,5 milisecunde); - memoria tampon (cache), cu rolul de a eficientiza transferul de date.

CD-ul (compact discul) reprezintă suportul de memorie în plină ascensiune datorită facilităŃilor deosebite pe care le prezintă, atât în ce priveşte tehnologia avansată de fabricaŃie, cât şi în ce priveşte modul de organizare şi accesare a informaŃiilor. Există două tipuri de CD-uri după utilizare: ca suport de înregistrare muzicale (CD) şi de aplicaŃii pentru calculator (CD-ROM).

Discurile CD-ROM şi discurile CD-audio sunt asemănătoare. Ele sunt identice ca suport, ca principiu de citire, ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de vedere al conŃinutului informaŃional şi al unităŃilor hard pentru înregistrare şi redare. Un CD-ROM introdus într-o unitate CD-audio, în mod sigur nu va putea fi citit şi va produce zgomote stridente fără nici o semnificaŃie întrucât această unitate nu este prevăzută cu facilităŃi de decodificare a informaŃiei. Un CD-audio, introdus însă într-o unitate de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme. CD-urile pentru calculator sunt de mai multe tipuri: - CD-R, inscriptibile (read-only), de pe care o dată înregistrată, informaŃia nu va mai putea fi ştearsă. Scrierea unui CD-R aduce modificări permanente suprafeŃei suport. Datele sunt inscripŃionate folosind o rază laser mai puternică decât cea utilizată pentru a citi un disc - CD-RW (CD-ReWritable), care pot fi rescrise. Acestea stochează informaŃia folosind o tehnologie cu totul diferită, numită schimbare de fază. Prin folosirea unei raze laser de scriere cu două nivele de putere, suprafaŃa stratului suport poate fi modificată.

Discuri digitale (Digital Versatile Disc -DVD) DVD-ul este un tip nou de CD cu capacitatea de 4,7 GB pe o faŃă (destul pentru stocarea unui film artistic,

comprimat în format MPEG-2). Există medii care permit utilizarea ambelor feŃe, capacitatea de stocare a DVD-ului ajungând astfel la 9GB.

UnităŃile DVD citesc orice tip de CD şi DVD. Există unităŃi inscriptibile şi reinscriptibile DVD (-R, -RW, -RAM, -RW). Există şi unităŃi combo, capabile să citească atât Cd-uri cât şi DVD-uri şi să scrie/rescrie Cd-uri.

Discul flexibil (floppy - discul) reprezintă suportul de memorie externă, confecŃionat dintr-o folie de plastic flexibil acoperită cu un strat de material feromagnetic şi introdus într-un suport de protecŃie.

În prezent la calculatoarele personale cel mai utilizat este floppy discul cu diametrul de 3,5 inches având o capacitate de 1,44MB. InformaŃiile sunt înregistrate fizic în piste şi sectoare. Unitatea de floppy disc îndeplineşte următoarele funcŃii:

- imprimă o viteză de rotaŃie constantă de 360 rotaŃii pe minut dischetei introduse în unitate, moment în care aceasta devine operaŃională;

- deplasează capetele de citire/scriere pe pistele corespunzătoare adreselor solicitate, transmise prin intermediul interfeŃei;

- dezactivează rotirea dischetei atunci când este apăsat butonul de scoatere a mediului de memorare din unitate. Pentru a putea fi folosite dischetele sunt formatate. Formatarea este o procedură care se realizează sub

controlul sistemului de operare şi care are ca rezultat verificarea integrităŃii fizice a pistelor şi respectiv a sectoarelor şi crearea adreselor fizice ce permit accesul direct la datele stocate.

7

� Echipamente periferice: tastatura scanner monitor imprimanta modem mouse

Echipamente periferice de intrare/ieşire au rolul de a asigura comunicarea dintre unitatea centrală şi mediul exterior prin intermediul unor unităŃi de interfaŃă.

Potrivit acestor funcŃii, echipamentele periferice se pot grupa astfel: - echipamente periferice de intrare, prin intermediul cărora se asigură introducerea datelor, a programelor, transmiterea unor comenzi manuale, citirea unor imagini etc (tastatură, scanner); - echipamente periferice de ieşire, care servesc la redarea rezultatelor prelucrărilor, a mesajelor, a programelor şi a altor informaŃii (monitoare, imprimante); - echipamente cu funcŃii mixte (fax-modemul); - echipamente pentru dirijare a cursorului (mouse-ul).

TASTATURA, făcând parte din configuraŃia minimă a oricărui calculator, serveşte pentru introducerea datelor de orice natură (date, programe, comenzi).

Tastatura se comportă în timpul lucrului, ca un mic calculator, în sensul că are capacitatea de a memora temporar o linie de date, o linie de comandă sau de instrucŃiuni de program şi permite efectuarea corecturilor necesare, înainte de transmiterea acestora în memoria internă a calculatorului (înainte de acŃionarea tastei Enter). Acest lucru este posibil pentru că tastatura are un microprocesor propriu şi un buffer de memorie RAM.

Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCII, numit cod de scanare. Microprocesorul este capabil să sesizeze momentul apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera repetitiv codul de scanare al tastei menŃinute în poziŃia apăsat.

După modul cum sunt dispuse tastele alfabetice, tastaturile sunt standardizate în două tipuri: - tastatura de tip anglo-saxson la care tastele alfabetice încep cu Q W E R TY ….; - tastatura de tip francez la care tastele alfabetice încep cu A Z E R T Y … Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat prin comenzi de configurare, în funcŃie de

particularităŃile Ńării în care se utilizează tastatura respectivă (regional settings). SCANNER –ul reprezintă un echipament opŃional în cadrul unui sistem de calcul, care se utilizează

pentru captarea imaginilor în vederea prelucrării acestora cu calculatorul. Cu ajutorul unui sistem de senzori, scanner-ul preia imagini, desene şi texte, pe care le scanează şi le transmite calculatorului care le memorează, sub forma unor fişiere, după care acestea pot fi supuse prelucrării. Senzorii scanner-ului se numesc celule CCD (Charge Coupled Device), care sunt de fapt condensatori încărcaŃi electric şi sensibili la lumină.

OperaŃia de scanare constă în împărŃirea imaginii în puncte individuale numite pixeli, prin luminarea imaginilor, care sunt apoi percepute prin intermediul senzorilor, în funcŃie de intensitatea luminii.

Cu ajutorul unui software adecvat imaginile digitalizate sunt transmise calculatorului pentru prelucrare. Prelucrarea ulterioară poate consta în finisarea contururilor, redimensionare, mutare, rotire, colorare, umbrire, suprapunere. Principalele caracteristici care definesc performanŃele unui scanner şi calitatea imaginilor scanate sunt:

- rezoluŃia (densitatea punctelor) – se măsoară în „dots per inch” prescurtat dpi. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât imaginea este mai fidelă. Valorile uzuale sunt între 200 şi 600 dpi, dar pentru scanarea unor imagini color s-a ajuns până la rezoluŃii de 4800 sau 9600dpi.

- viteza de scanare – depinde de o serie de factori dintre care mai semnificativi sunt: viteza de reîncărcare a celulelor CCD în timpul scanării care depinde la rândul ei de tehnologia de fabricaŃie a acestor condensatori, tipul şi mărimea imaginilor scanate, ştiut fiind faptul că o imagine cu multe detalii şi nuanŃe va încetini viteza întrucât sesizarea fiecărui detaliu necesită timp suplimentar.

- calitatea software-ului utilizat. MONITORUL are ca destinaŃie afişarea pe ecran a informaŃiilor alfanumerice şi grafice. Aşadar

distingem două moduri distincte de afişare a informaŃiilor pe ecran: modul text sau alfanumeric şi modul grafic. Afişarea în modul text se realizează la nivel de caracter, Ńinând seama că. Întreaga suprafaŃă a ecranului este considerată o matrice organizată uzual pe 80 de coloane şi 25 de linii (standardul VGA). În fiecare zonă se afişează un singur caracter din 256 posibile (litere, cifre, caractere speciale). În modul grafic, ecranul este văzut ca o matrice de puncte luminoase numite pixeli. Fiecare pixel numit şi element de imagine, la monitoarele color este compus din 3 elemente de culoare: roşu, verde, albastru.

După tehnologia de construcŃie şi principiul de afişare monitoarele sunt de două tipuri: monitoare cu tub cinescop şi monitoare cu cristale lichide (LCD-uri).

8

Monitoarele prezintă următoarele caracteristici mai importante: - calitatea grafică a afişării asigurată de 2 factori:

� definiŃia monitorului dată de dimensiunea punctelor ce formează imaginea; cu cât dimensiunea unui punct este mai mică, cu atât definiŃia este mai bună. În prezent s-a ajuns la o valoare standard de 0,28 mm pentru diametrul unui pixel, valoare considerată suficientă, existând însă şi variante de o monitoare cu definiŃie superioară (sub 0,28mm);

� rezoluŃia desemnează dimensiunea matricei de pixeli pe care o poate afişa monitorul; cu cât numărul de pixeli este mai dens, cu atât rezoluŃia este mai bună. Nu s-a ajuns la o standardizare deplină dat fiind diversitatea monitoarelor şi numărul mare de producători.

- dimensiunea ecranului reprezentată de mărimea diagonalei exprimată în inch de la 12,14, 15, 17, 19, 21. Cele de la 15 inch se încadrează mai bine în normele ergonomice şi de consum redus de energie. - numărul de culori (variante de la 2, 4, 16, 256 culori) - viteza de lucru; - gradul de periculozitate al radiaŃiilor pe care le emite.

IMPRIMANTA reprezintă o componentă periferică opŃională utilizată pentru obŃinerea datelor tipărite. Cea mai frecventă clasificare a imprimantelor se face după mecanismul de tipărire şi principiul de

funcŃionare, existând următoarele tipuri de imprimante: Imprimante matriciale al căror mecanism de tipărire este format dintr-un set de ace montate în capul de imprimare, care în momentul primirii impulsurilor percutează o bandă tuşată numită ribbon. Viteza de tipărire este de 150-400 caractere/sec, existând şi imprimante matriciale cu o viteză de până la 800 caractere-secundă. Imprimante cu jet de cerneală utilizează circuite electronice şi mecanisme electromecanice foarte sofisticate care permit preluarea cernelei dintr-un cartuş şi pulverizarea sa printr-un sistem de duze. Imprimante laser asigură cea mai înaltă calitate a tipăririi având la bază principiul copiatoarelor. Cu ajutorul unor raze laser se obŃine o polarizare electrostatică a unui cilindru special, care la rândul lui atrage şi se încarcă pe suprafaŃa sa cu o pulbere de grafit fin numită toner, pulbere care este depusă apoi pe hârtie. În continuare hârtia este supusă unui tratament termic pentru fixare.

Viteza de tipărire este diferită de la un tip de imprimantă la altul în funcŃie de modelul folosit şi în funcŃie de principiul de tipărire. O imprimantă laser asigură o viteză de tipărire între 5-20 pagini/minut în funcŃie de gradul de umplere şi de calitatea imprimantei, în timp ce o imprimantă matricială obişnuită imprimă cu o viteză medie sub 5 pagini/min. Calitatea grafică a tipăririi (rezoluŃia) depinde, ca şi la monitor, de rezoluŃia imprimantei care se exprimă la fel prin numărul de pixelli/inches. Cea mai bună rezoluŃie este asigurată de imprimanta laser (în medie de 600 dpi), urmată de imprimanta cu jet de cerneală.

Memoria proprie serveşte pentru stocarea informaŃiilor aflate în aşteptarea tipăririi. Când se generează o comandă de tipărire, programul de aplicaŃie transmite şi informaŃiile către imprimantă iar aceasta le stochează în propria memorie după care începe tipărirea. Dacă volumul informaŃiilor de tipărit depăşeşte capacitatea memorie proprii atunci transferul acestora către imprimantă se face treptat, astfel că programul de aplicaŃii ca Ńine sistemul ocupat până la terminarea tipăririi.

În mod curent imprimantele sunt conectate la porturile paralele, întrucât se asigură transferul mai rapid al datelor, dar există posibilitatea conectării şi la porturi seriale dacă se utilizează periferice mai lente. Modelele noi folosesc porturi USB.

MODEMul (Modulator/DEModulator) reprezintă un dispozitiv hard serial care facilitează comunicarea între două calculatoare în vederea schimbului de informaŃii. Scopul unui modem este de a transmite informaŃii în format digital prin intermediul liniilor telefonice.

Prin intermediul modemului semnalele sunt preluate de la calculatorul sursă, sunt mai întâi modulate şi transformate din semnale digitale în semnale analogice şi apoi transmise pe linia telefonică. La recepŃia semnalelor, modemul de pe calculatorul destinaŃie le modelează şi le reconverteşte din semnale analogice în discrete, făcându-le apte de a fi recepŃionate şi înregistrate de către calculatorul destinaŃie. Se pot astfel transmite şi recepŃiona orice document, fişiere de date sau comenzi, mesaje de poştă electronică, etc.

Principalele caracteristici ale dispozitivelor de fax-modem se referă la viteza de transmisie şi acurateŃea mesajului recepŃionat. Viteza de transmisie se exprimă în biŃi/secundă (bps) şi variază în funcŃie de performanŃele plăcii şi caracteristicile reŃelei (2400, 4800, 9600, 14400, 28800, 56000 bps, sau chiar mai mult).

9

MOUSE-ul dispozitiv periferic ce permite realizarea anumitor operaŃiuni de indicare, selectare, lansare a comenzilor sau desenare în programe special concepute în acest sens. El este astfel conceput încât, utilizatorul să nu fie obligat să Ńină minte toate comenzile de care are nevoie, pe parcursul unei sesiuni de lucru.

Utilizarea mouse-ului simplifică modul de operare prin tastatură, acesta putând cumula funcŃiile mai multor taste: tastele de deplasare a cursorului, tasta Enter, tasta ESC, tastele PageDown şi PageUp precum şi orice tastă funcŃională (F1-F12) sau alte taste sau opŃiuni afişate pe ecran. Ultimele modele de mouse dispun şi de o rotiŃă între cele două butoane (scroller), pentru derularea rapidă a informaŃiilor dintr-o fereastră ca şi când s-ar acŃiona bara de derulare verticală.

REłELE DE CALCULATOARE

OBIECTIV: introducere în terminologia specifică reŃelelor de calculatoare, prezentarea arhitecturii şi topologiei reŃelelor, a echipamentelor de reŃea, a protocoalelor de comunicaŃie.

CUVINTE CHEIE: reŃea de tip LAN, WAN, topologie: bus, ring, star, hub-uri, switch-uri, cabluri, protocoale TCP/IP, modelul de referinŃă OSI.

3.1. Definire. Tipuri de reŃele O reŃea este un grup de calculatoare şi alte echipamente, interconectate printr-un mediu fizic de

comunicaŃie (cabluri), astfel încât fiecare echipament poate interacŃiona cu oricare altul. Comunicarea fizică între calculatoarele din reŃea oferă utilizatorului individual avantaje deosebite, de la

schimbul reciproc de mesaje la accesul de oriunde şi oricând la resursele hardware şi software ale reŃelei. Aceasta înseamnă:

- accesul la baze de date aflate pe alte calculatoare; - folosirea unor programe aflate în alt loc decât pe propriul hard disc; - utilizarea în comun a unor echipamente hardware conectate la reŃea. Există mai multe tipuri de reŃele, stabilite în funcŃie de anumite criterii, astfel: - în funcŃie de aria geografică acoperită distingem:

� reŃele LAN (Local Area Network), ce constă de obicei dintr-un grup de calculatoare plasate într-o singură clădire; de exemplu: calculatoarele utilizate într-o universitate sau într-o fabrică pot fi conectate într-o reŃea locală;

� reŃele MAN metropolitane (Metropolitan Area Network), cuprind ca arie o localitate, interconectând eventual mai multe reŃele LAN;

� reŃele WAN (Wide Area Network), ce cuprinde calculatoare ce se pot afla în diverse colŃuri ale unui oraş sau ale lumii. Cea mai cunoscută reŃea de tip WAN este Internet;

- în funcŃie de componenŃa hardware şi structura software, care pot fi produse de un furnizor unic sau implementate ca un conglomerat de produse de la diverşi fabricanŃi. Din acest punct de vedere, deosebim:

� reŃele închise sau brevetate care sunt de regulă prezente în cadrul reŃelelor locale deoarece în acest caz, întreaga reŃea este utilizată de o singură organizaŃie;

� reŃele deschise, care includ adesea organizaŃii diferite, fiecare dintre ele având propriul lor echipament.

3.2. Caracteristici principale ale reŃelelor Caracteristicile reŃelelor au în vedere:

� topologia, percepută în mod uzual ca o reprezentare grafică a geometriei de interconectare a calculatoarelor. Topologiile de bază sunt: topologia magistrală (BUS), topologia inel (RING), topologia stea (STAR), şi pornind de la acestea se construiesc acum reŃele cu topologii complexe.

Topologia magistrală (vezi Figura de mai jos) foloseşte un mediu unic de transmisie numit BUS (magistrală) iar gestiunea comunicării în reŃea o asigură server-ul, care este de regulă un PC mai performant decât celelalte staŃii de lucru..

Toate calculatoarele dintr-o astfel de reŃea sunt legate direct la BUS, folosind un cablu coaxial. Într-o topologie BUS, datele pot circula în ambele sensuri. O defecŃiune fizică într-un loc oarecare al magistralei determină întreruperea tuturor comunicaŃiilor în reŃea, iar securitatea în reŃea este redusă deoarece datele trec pe la fiecare calculator.

10

Topologia inel – RING se caracterizează prin aceea că o staŃie de lucru este conectată doar cu staŃiile vecine, formând o cale neîntreruptă, dar nu neapărat circulară. Transmiterea datelor în cadrul inelelor se face unidirecŃional, astfel că orice calculator din reŃea poate fi folosit pentru a „spiona” datele care circulă prin inel. O reŃea cu o astfel de topologie este vulnerabilă, atunci când una din staŃii se defectează, devenind nefuncŃională. DeficienŃa se elimină prin introducerea unui Hub cu funcŃia de receptor al mesajelor care circulă de la staŃia sursă la staŃia destinaŃie, topologia devenind topologie stea –inel.

Topologia stea – STAR se caracterizează prin faptul că toate calculatoarele sunt conectate cu un calculator central, neexistând legături directe între două calculatoare. În acest fel, pachetele de date sunt transmise mai întâi calculatorului central, care mai apoi retransmite pachetele de date la adresele de destinaŃie.

Avantajul major al topologiei stea este că întreruperea comunicaŃiei între oricare dintre calculatoare şi nodul central nu afectează în nici un fel celelalte calculatoare din reŃea. Dezavantajul principal este că atunci când se defectează calculatorul central, se produce o mare încurcătură – întreaga reŃea este „la pământ”.

Topologii complexe se obŃin prin plasarea unor elemente de interconectare suplimentare, hub-uri, pentru optimizarea performanŃelor reŃelei. Dintre aceste topologii complexe, putem menŃiona: - topologii cu înlănŃuire daisy chain (vezi Figura de mai jos), obŃinute prin conectarea serială a hub-urilor de interconectare a grupurilor de staŃii ale unei reŃele mari.

PC PC PC server imprimanta

PC

PC PC

PC server

imprimanta

PC

server

PC

PC

PC PC

imprimanta

PC

HUB

PC

imprimanta

server reŃea

PC

PC

PC

PC

HUB

Figura – Topologie inel

Figura – Topologie stea

Figura

–Topologie magistrală

Figura – Topologie daisy chain

11

- topologii ierarhice care pot fi în varianta inele-ierarhice sau varianta ierarhică – stea sau alte combinaŃii de topologii ierarhice.

� arhitectura descrie categoriile de echipamente şi protocoale de comunicaŃii utilizate în cadrul reŃelei. Modelul de referinŃă pentru arhitectura reŃelelor de calculatoare îl constituie modelul OSI (Open Systems Interconnection) care este un standard ISO (International Standards Organization). Modelul OSI defineşte un set de reguli universal valabile pentru proiectarea protocoalelor de comunicaŃie, în scopul înlesnirii interconectării dispozitivelor hardware şi software indiferent de producător.

Modelul de referinŃă OSI dispune de o organizare ierarhică pe şapte niveluri pentru a asigura fluxul de date între clienŃii din reŃea (vezi Figura următoare).

ProiectanŃii de reŃele folosesc descrierea nivelurilor din acest model pentru a construi reŃele reale. Primele 4 niveluri sunt caracteristice echipamentelor de comunicaŃii cu funcŃii specializate implementate pe o

Token Ring

Token Ring

PC

PC

PC

Token Ring

PC

PC PC

Token Ring

server reŃea

server reŃea

Figura – Topologie cu inele ierarhice

Nivel reŃea

Nivel legătura de date

Nivel fizic Nivel 1

Nivel 2

Nivel 3

Nivel 4

Nivel 5

Nivel 6

Nivel 7 Nivel aplicaŃie

Nivel prezentare

Nivel sesiune

Nivel transport

Software

Hardware

Figura – Schema stratificată pe

niveluri a modelului OSI

12

platformă hardware. Următoarele 3, sunt oferite de orice aplicaŃie (software) de reŃea existente pe server-e, calculatoare sau echipamente de comunicaŃie specializate.

Nivelurile modelului de reŃea OSI constau în: 1 – nivelul fizic, stabileşte proprietăŃile cablurilor şi conectorilor, defineşte protocoalele necesare pentru transmisia datelor pe o linie de comunicaŃie;

2 – nivelul legăturii de date, defineşte modalităŃile de acces la mediul de transmisiune partajat de mai multe echipamente, stabileşte modul de transfer al datelor între nivelurile superioare şi conectorii fizici;

3 – nivelul reŃea, permite identificarea nodurilor de destinaŃie prin prelucrarea informaŃiilor rezultate din adresele de reŃea şi tabelele de direcŃionare ale router-elor;

4 – nivel de transport, defineşte metodele prin care se asigură integritatea datelor către nodul de destinaŃie; 5 – nivelul sesiune, sincronizează comunicaŃia între două calculatoare, controlează când un utilizator poate transmite sau recepŃiona date;

6 – nivelul prezentare, efectuează translaŃia datelor între formatul utilizat de aplicaŃie şi formatul informaŃiei transferate în reŃea;

7 – nivelul aplicaŃie, asigură interfaŃa software pentru utilizatori. Într-o reŃea stratificată, fiecare nivel al reŃelei foloseşte protocoale bine definite pentru a comunica cu

nivelurile învecinate. Un protocol de comunicaŃii este un format prestabilit de transmitere a datelor între două componente de reŃea.

Prin protocol se definesc următoarele: tipul de detectare de erori, metoda de comprimare a datelor, felul în care expeditorul semnalează sfârşitul transmisiei, felul în care destinatarul semnalează primirea unui mesaj, modul de transmitere (sincron, asincron), rata de transfer de date.

TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet Protocol) este o suită de protocoale de comunicare utilizată pentru conectarea sistemelor locale.

3.3. ReŃeaua Internet

Internet este cea mai mare reŃea de calculatoare din lume, numită uneori şi reŃeaua reŃelelor. Ea permite accesul la informaŃiile existente oriunde în lume, deschizând astfel posibilităŃi nebănuite de comunicare.

Internetul este un foarte complex univers virtual unde sunt accesibile informaŃii despre subiecte dintre cele mai diverse (muzică, vreme, politică, religie, finanŃe, tehnică, umor, rezultatele unor cercetări ştiinŃifice) şi o multitudine de servicii precum: poştă electronică, teleshopping pentru cumpărarea unor produse din magazine aflate la distanŃe mari, bănci, agenŃii de bilete, grupuri de discuŃii, bani electronici, biblioteci virtuale.

Conceptual vorbind, Internet este considerat o colecŃie de grupuri de reŃele, cunoscute sub numele de domenii, fiecare din aceste domenii constând din acele reŃele care sunt utilizate de către o singură organizaŃie, cum ar fi o universitate, o firmă sau o instituŃie guvernamentală. Fiecare domeniu este un sistem autonom, care poate fi configurat aşa cum doreşte autoritatea locală, uneori chiar ca un ansamblu global de reŃele WAN.

Adresa unui calculator (gazdă) din Internet constă dintr-un şir de biŃi (având în mod curent o lungime de 32 biŃi) ce conŃine două părŃi:

- prima parte care precizează domeniul în care este inclus calculatorul gazdă, şi - a doua parte care identifică adresa gazdei în cadrul domeniului.

Partea din adresă care defineşte domeniul (network identifier), se atribuie la crearea domeniului şi are un identificator unic de reŃea. Partea din adresă care defineşte un calculator gazdă individual (host address) din cadrul unui domeniu este atribuită de autoritatea locală.

Întrucât se lucrează mai greu cu adrese sub forma unui şir de biŃi, s-a alocat fiecărui domeniu o adresă simbolică unică (numele domeniului domain name); fiecare autoritate locală este apoi liberă să extindă numele domeniului pentru a obŃine nume semnificative pentru calculatoarele gazdă din domeniul respectiv.

ReŃeaua Internet formată din mii şi mii de calculatoare, toate conectate la o infrastructură comună menŃinută în special de companiile de telefoane, vorbesc aceeaşi limbă cunoscută ca Internet Protocol - IP. Pe al doilea nivel se află distribuitorii (furnizorii) de servicii Internet (firme specializate numite Internet Providers), care plătesc companiilor de telefoane dreptul de a le folosii liniile telefonice. Providers pot folosi şi reŃeaua de comunicaŃii prin satelit SIPEX (Satelit Internet Packet Exchange). Urmează utilizatorii propriu-zişi, care plătesc furnizorilor de servicii Internet (Internet Providers) pentru accesul la reŃea. Furnizorii de servicii Internet oferă programele necesare conectării la Internet, suport tehnic, posibilitatea de plasare în Internet a informaŃiei utilizatorilor.

13

Un utilizator Internet nu trebuie să ştie unde se află informaŃia de care are nevoie, persoana cu care doreşte să comunice, el trebuie să dispună doar de identificatorii acelor persoane şi, de cele mai multe ori, nici acest lucru nu este esenŃial. Există programe de căutare (Yahoo, Google, Lycos, AltaVista, Excite - căutare de pagini WEB, Archie - căutarea de fişiere), care permit identificarea informaŃiilor după cuvinte cheie.

3.3.1. Servicii oferite de Internet

� World Wide Web

World Wide Web (WWW sau Web) creat şi dezvoltat la CERN-ElveŃia în ideea de a permite oricărui utilizator să aibă acces şi să afişeze cu uşurinŃă documente memorate în locaŃii diverse din reŃea.

WWW reprezintă o colecŃie de documente hipermedia distribuite în întreaga lume. Documentele hipermedia sunt documente electronice (realizate pe calculator), ce pot să conŃină elemente multimedia (sunet, animaŃie, imagini, video).

WWW oferă, de asemenea posibilitatea înlănŃuirii unor articole separate, astfel încât pentru cei care caută informaŃii este simplu de trecut dintr-un articol în altul, pe baza legăturilor existente. Printr-un simplu clic pe un anumit cuvânt sau desen se face saltul într-o altă pagină care conŃine informaŃii suplimentare despre un anumit subiect.

Prezentarea online şi regăsirea cu uşurinŃă a informaŃiilor este datorată unui instrument local numit URL (Uniform Resource Locator). Pentru accesul cataloagelor Web, care se mai numesc şi home pages, URL-urile constituie puncte de start de căutare a informaŃiilor care pot conduce oriunde în Internet. ÎnŃelegerea acestor URL-uri este importantă pentru a putea răsfoi diverse cataloage de pe serverele Web. Un URL are următorul format:

tip informaŃie://gazdă/structură catalog/nume obiect

http://www.microsoft.com - compania Microsoft http://www.harvard.edu - Colegiul american Harvard http://www.guv.ro - Guvernul României http://www.kappa.ro - furnizor de servicii Internet din România

Căutarea informaŃiilor în Web se face cu ajutorul unor unelte software numite browsere. Acestea comunică cu server-ele la care sunteŃi conectat, încarcă paginile dorite şi afişează conŃinutul fişierelor. A fi conectat la Web fără a folosi un browser nu are nici un farmec. Browser-ul este administratorul Web-ului. Cele mai utilizate browsere sunt Netscape Navigator şi Internet Explorer.

Documentele existente pe Web sunt scrise într-un limbaj special, denumit HTML (Hipertext Markup Language). Prin intermediul acestuia se comunică browser-ului cum să structureze documentul pentru a-l afişa. Pentru transferarea documentelor HTML la distanŃă a fost creat un protocol de transfer: HTTP (HiperText Transfer Protocol)

Web-ul poate fi transformat chiar într-un spaŃiu tridimensional datorită unui alt limbaj: VRML (Video Reality Modeling Language). Acesta permite stabilirea salturilor la documente 3D, baze de date, fişiere utilizatori, prin intermediul legăturilor hipertext.

� Poşta electronică. Utilizarea poştei electronice cu Outlook Express

Poşta electronică (E-mail) este cel mai popular serviciu Internet care realizează transmiterea de mesaje tuturor celor care sunt legaŃi în reŃele (nu numai celor din Internet).

Pentru a putea primi sau trimite mesaje, este necesar să dispuneŃi de o căsuŃă poştală electronică, numită adresa e-mail. Pentru a evita eventualele încurcături, fiecare astfel de cutie poştală are o adresă unică formată din două părŃi ce sunt separate prin caracterul ASCII @. În stânga acestui caracter se află numele posesorului cutiei poştale, iar în partea dreaptă numele calculatorului care se ocupă de primirea şi trimiterea poştei electronice (server Mail). De exemplu: marina@yahoo.com

Poşta electronică funcŃionează în felul următor: - se scrie conŃinutul scrisorii cu un program care încorporează un editor de texte, specializat în lucrul cu poşta electronică;

- se specifică adresa e-mail a destinatarului; - printr-un simplu clic cu mouse-ul se dă comanda de trimitere a scrisorii;

14

- mesajul ajunge în reŃeaua Internet prin modem şi linia telefonică; - mesajul ajunge pe serverul mail al furnizorului destinatarului, iar atunci când destinatarul s-a conectat la Internet, este anunŃat că a primit un e-mail, pe care îl poate aduce pe calculatorul propriu, printr-o simplă comandă a programului său de e-mail.

Cele mai cunoscute programe de poştă electronică sunt Exchange, Netscape Messenger, Outlook Express, Mail Yahoo. Este bine să ştim cum să alegem un produs sau altul, de aceea se prezintă mai jos câteva din caracteristicile utile unui astfel de produs: - să permită ataşarea la mesaj a unui fişier ce poate fi un document, o imagine, o bază de date; - să afişeze textul mesajului iniŃial atunci când se trimite răspuns expeditorului; - expedierea unui mesaj mai multor persoane în acelaşi timp, prin medii multiple (unora prin e-mail, altora prin fax);

- posibilitatea de compunere şi citire a mesajelor offline; - să salveze lista de adrese e-mail într-o agendă electronică, pentru utilizarea lor ulterioară; - să creeze foldere/directoare diferite pentru mesajele expediate şi cele primite; - să sorteze mesaje după diferite criterii: data sosirii, numele expeditorului, dimensiunea fişierului; - să permită ataşarea unei semnături fişierelor expediate; - să codifice mesajul prin utilizarea unei parole stabilită de comun acord cu furnizorul de servicii Internet.

Utilizarea poştei electronice cu Outlook Express

Outlook Express este programul de e-mail încorporat în Windows. Lansarea în execuŃie se face printr-un dublu clic pe pictograma Outlook Express de pe suprafaŃa de lucru.

Fereastra care apare la pornirea programului de e-mail are două panouri: - panoul din stânga care indică cutiile poştale (directoare); - panoul din dreapta care va reprezenta de fiecare dată conŃinutul directorului selectat.

Fereastra principală Outlook Express care arată mesajele din cutia de primiri (Inbox)

OperaŃiile pe care veŃi dori să le faceŃi cel mai des sunt:

- compunerea şi expedierea mesajelor - activăm butonul Compose message sau din meniul COMPOSE alegem comanda New Message. Oricare ar fi modalitatea aleasă pentru editarea unui mesaj, programul va deschide automat o fereastră nouă:

Fereastra New Message

15

ScrieŃi adresa în caseta de text aferentă butonului To:, scrieŃi cât mai pe scurt subiectul mesajului în

caseta Subject:, editaŃi mesajul în fereastra rezervată în acest sens, activaŃi butonul Send şi expediaŃi mesajul. Pentru a trimite copii ale unui mesaj şi altor destinatari, introduceŃi adresele lor în caseta Cc:. Caseta Bcc: permite introducerea destinatarilor care vor primi copii blind (oarbe) ale mesajului, aceasta înseamnă că destinatarii primari (şi Cc:) nu vor vedea numele persoanelor care primesc copii.

Pentru a trimite înapoi la expeditor mesajul său, fără nici o modificare activaŃi butonul Forward sau comanda cu acelaşi nume din meniul COMPOSE.

- citirea mesajelor din propria cutie : selectaŃi-l şi apăsaŃi Enter sau efectuaŃi dublu clic pe linia lui de subiect. Mesajul va apărea în propria lui fereastră.

- răspunsul la mesaje : selectaŃi mesajul din cutia de primiri, activaŃi butonul Reply to Author sau comanda cu acelaşi nume din meniul COMPOSE. Urmare a acestei acŃiuni, programul de e-mail va deschide fereastra Reply în care puteŃi edita răspunsul, începând din locul indicat de cursor. În

fereastră este inclus în mod automat şi conŃinutul mesajului original, fiecare linie fiind precedată de caracterul >. Dacă veŃi dori să trimiteŃi răspuns tuturor celor care au primit o copie a mesajului original activaŃi butonul

Replay to all. Pentru expedierea răspunsului activaŃi ca şi în cazul trimiterii unui mesaj nou, butonul Send.

- ştergerea mesajelor: selectaŃi-l şi activaŃi butonul Delete/tasta Delete. Respectivul mesaj va fi mutat în cutia Deleted Intems, unde va rămâne până când îi veŃi şterge conŃinutul. Mesajele şterse pot fi recuperate dacă din cutia Deleted Intems selectaŃi mesajul, apoi din meniul EDIT

activaŃi Move şi alegeŃi cutia cu mesaje primite Inbox, după care activaŃi OK.

- folosirea agendelor pentru adrese e-mail. Pentru a crea o agendă cu adrese e-mail procedaŃi astfel: - activaŃi butonul Address Book sau comanda cu acelaşi nume din meniul TOOLS pentru a deschide agenda;

- din meniul FILE alegem comanda New Contact. În caseta Properties aveŃi posibilitatea să introduceŃi o mulŃime de informaŃii referitoare la cei cu care corespondaŃi.

- activaŃi OK şi intrarea va fi inclusă în agendă, pe ultima poziŃie.

Agenda de adresa şi conŃinutul său

Pentru a trimite un mesaj unei persoane care se află în agendă: - selectaŃi butonul Adress Book; - selectaŃi destinatarul din lista cu adrese;

- activaŃi butonul Send mail, pentru ca programul de e-mail să afişeze fereastra New message în care puteŃi edita mesajul în mod obişnuit

- anexarea unui fişier la un mesaj se face în felul următor: - vizualizaŃi pe suprafaŃa de lucru fereastra în care se află documentul; - vizualizaŃi pe suprafaŃa de lucru şi fereastra în care editaŃi mesajul; - efectuaŃi clic pe pictograma fişierului şi trageŃi de aceasta până în zona de editare a mesajului; - eliberaŃi butonul mouse-ului şi pictograma fişierului va fi ataşată mesajului

� FTP, Telnet, Usenet

FTP (File Transfer Protocol) face posibil transferul de fişiere de la un calculator la altul, indiferent de locul unde sunt situate calculatoarele şi de sistemul de operare folosit.

16

Pentru a se realiza conectarea la un sistem de calcul folosind un program FTP, acel sistem trebuie să ruleze un program numit server FTP, cu parametrii de funcŃionare stabiliŃi de de administratorul sistemului, care va decide ce informaŃii şi ce directoare sunt accesibile de pe serverul FTP. Deoarece nu se poate distribui fiecărui utilizator un cont şi o parolă s-au imaginat servere FTP anonime. Pe asemenea servere se introduce în calitate de "user name" cuvântul anonymous (uneori ftp), iar pentru "password" se introduce adresa de e-mail a utilizatorului.

Acest serviciu constituie o cale majoră de distribuŃie a software-ului şi a informaŃiei în Internet, reprezentând totodată o modalitate gratuită de obŃinere a acestora.

Telnet este un serviciu folosit pentru a conecta două calculatoare furnizând o conexiune terminală sistemului de la distanŃă. Concret, Telnet permite accesul de la tastatura unui calculator la toate serviciile şi resursele unui alt calculator aflat la distanŃă (nod Internet), ca şi cum tastatura proprie ar fi conectată direct la respectivul calculator.

Tot prin serviciul Telnet, se pot folosi jocurile din categoria MUDs (Multi Users Dimensions) care permit mai multor utilizatori să participe simultan.

Usenet reprezintă o parte importantă din reŃeaua Internet care partajează informaŃii între mai mulŃi utilizatori, ce respectă un set de reguli adoptate de comun acord pentru transmiterea şi întreŃinerea discuŃiilor. ReŃeaua Usenet cuprinde: grupuri de discuŃii (Newsgroup) se realizează prin e-mail şi sunt împărŃite pe teme, discuŃii care au loc în timp real şi nu au nici o temă (Chat sau Internet Relay Chat)

BIBLIOGRAFIE [1] Mareş M., Fusaru D., Mihai G. – Fundamentele informaticii, Editura FundaŃiei România de Mâine,

Bucureşti, 2007

[3] Stanciu V., Pană A. ş.a., Informatică generală, Editura DualTech, Bucureşti, 2001.

[2] Ştefănescu A., Ştefănescu L. Dincă S., Fundamente teoretice şi practice ale tehnologiei informaŃiei, Editura Universitaria, Craiova, 2007

[4] Ştefănescu L., Ştefănescu A., Informatica de la A … la … Z, Universitaria, Craiova, 2006