- 2012 -

Atenţie! Această variantă e accesibilă în regim FREE.

Conţine un număr limitat de texte.

poezii de dragoste

Nicolae Cornescian

4

Îţi ziceam că-i târziu, că nu-i timp de pierdut.Iarna iar n-a venit, nici zăpezi n-au căzut.Erau fluturii mov în văzduhul de fum.Serafimii de lut se-ntorceau de pe drum.Aducea amintiri, aripi pline de norişi carafe umplute cu cer şi ninsori.N-ai ieşit să-i aştepţi şi nici nu i-ai chematînăuntru, în casă cu zidul surpat.Şi nici nu mai ştiam câte rânduri ţi-am scris,câte geamuri de gheaţă în vis am deschis.Îmi ziceai că-i târziu, că heruvii-s de lut.Iarna ta n-a venit şi-n zăpezi n-am crezut.

Elegii

5

basme…

voi fi o lumânare când te-ntuneciîn nopţi de iarnă scrise în pastelsă nu respiri şi nici să nu alunecipe treptele de ceară din castel

tu ţine-mă aproape chiar de fumulprivirile ne va înlăcrimaşi chiar de-n inimi va rămâne scrumulsuportă-mă în palmele-ţi de nea

şi poartă-mă cu tine-n vis feericcu păsări arse-n cerul din crenelvoi risipi ninsori prin întunericîn basmele din ultimul castel

Nicolae Cornescian

6

sonet…

vreau să clădim castele din zăpadăsă ne oprim la margine de viddar geamurile nu se mai deschidfâşii de sticlă stau din cer să cadădă-mi mâna ta… foşnind din aripi grelevoi alunga din casă îngeri grine vom retrage-n vise de copiiîmpodobi-vom brazii albi cu stelene vom opri la marginea regalăa zării scrise cu ninsori de varcu gheaţă împletită în betealăvom demarca distanţa de cleştarîntinde-mi mâna… ultima ninsoareînţeapă-n suflet… doare… doare… doare

Elegii

7

ultimul colind…

tăceam retraşi într-un sfârşit de iarnăpe un tărâm străin necunoscutdin nori cu pene începea să cearnăpe umărul ce-aş fi vrut să-l sărut

în ochi luceau ninsori din altă viaţăfrânturi de păsări părăsite-n crângcreştea ceva ca aripă de gheaţăşi nu-ndrăzneam să te ating să plâng

eram aproape dar era mai recedecât în vis decât de alte dăţişi arborii au început să plecedin parcul nostru din singurătăţi

treceau copiii prin tăcerea noastrăcolindele sunau a ultim’ crezînlăcrimat cu aripa albastrădoar umbra ta am vrut să-mbrăţişez

dar nimeni nu mi-a mai rămas aproapedin vis în altă iarnă ai plecatninsorile au început să-ngroapepe alt tărâm un trup îngenuncheat

Nicolae Cornescian

8

Zboruri…

Nici nu te-am sărutat la despărţire.Ai plâns, probabil. Nu puteam priviîn urmă, într-o iarnă-n asfinţire,spre zări ca dinainte de-a muri.

Ningea, se pare. Dincolo de viaţăputeam să mă opresc, puteai să treci.Un porumbel rănit, pe mal de gheaţă,murea-n lumina ochilor tăi reci.

Era târziu, dar nu erai cu mine.Ceva din cer, în vis, s-a spulberat.De ce te-ai reîntors între ruine?Sunt păsări doar şi-un suflet sfărâmat.

Vorbeşti de zbor şi de un fel de luptă,de îngeri îmbrăcaţi în catifea;şi nici nu vezi că aripa mi-e ruptăşi nu te pot îmbrăţişa cu ea.

Nici nu observi: aici nici nu mai ninge.Doar zboruri sângerează-n zări de lut.Un porumbel în ochii mei se stinge.Şi nu mai pot… nu pot să te sărut.

Elegii

9

Petale…

Te aşteptam în parcul asfinţirii,când viscolea din văile cu mori.Se risipeau în cioburi trandafiriipeste alei de cretă şi ninsori.

Pe aripă de sticlă flori de gheaţăcresta penelul vântului azur.Un suflet nins venea din altă viaţă,înfăşurat în umbră de velur.

Doar îngerii cu ramuri de cristaletreceau alături, coborând în hău.Din suflet sticla-mi decupa petaleroind prin vis, oprite-n părul tău.

Spuneai ceva de flori şi vaze sparte.Plângeai, probabil; poate tremurai.Ştiam: ningea ca la-nceput de moarte,dar rezistam şi tu mă-mbrăţişai.

Nicolae Cornescian

10

Etern…

Te-mbrăţişam, dar mi-era frig şi poatenu-nţelegeai că azi ne despărţim.Luceau ninsori pe aripi sfâşiatecât tremurai. Ştiam: murim… murim.

Că respiram, era un simplu viciu.Doream să cred în zborul dureros.Ne-mpresura zăpada de siliciucu păsări gri şi iz otrăvicios.

În vijelii se strecura un nume,o şoaptă, un ecou nepământean.Veneau heruvi, veneau din altă lume;credeam în ei cum cred că te iubeam.

Ne desprindeam ca-n vechile imaginicu ierni albastre, când eram copii.Un porumbel murea între paragini.Iubirea noastră nu putea muri.

Elegii

11

Aştepţi…

Nici nu ştiai că n-am să mai revin.N-ai spus nimic. Tăceam ca altă dată.În geam de gheaţă a rămas un crinşi o scrisoare-n scrin… neterminată.

N-am scris sfârşitul. Nu vroiam să ştiică pân’ la moarte îmi rămân minute.Ningea probabil. Aripi siniliise desprindeau de arbori albi, de plute.

Îmi era frig şi încă mă temeamsă nu-nţelegi ce nu ţi-am spus acasă;să nu găseşti o altă foaie-n geam,din cartea arsă, între flori rămasă.

N-am scris finalul, dar puteai aflacă zborul meu sfârşea între lavine.Un înger a venit de undevaşi începeam să uit de noi, de tine.

Şi totuşi a rămas un ultim crinca amintire dintr-o altă seară.O lumânare-n geamul de rubinacoperea scrisorile cu ceară.

Un înger a venit cu inorogişi un matroz, ţinând în mâini un sfeşnic.Ştiu că aştepţi şi încă te mai rogisă fie iarnă veşnic… veşnic… veşnic.

Nicolae Cornescian

12

Elegii

13

Lebăda…

Să am la cine să gândesc, ziceam,în lipsa ta, într-un final de soartă.În ultima zăpadă îngropamo lebădă ca umbră albă, moartă.

Iubirea ta se risipea în vântamestecat cu lacrimi şi regrete.Îngenuncheam pe ultimul mormânt,strângând în palmă două verighete.

Uitam de ierni, uitam orice cuvântşi zborul se stingea în depărtare.Tăceri ce nu sunt pe acest pământde ce-ai trimis pentru înmormântare?

Eram în vis sau într-un fad pastel.Nu-mi aminteau de tine păsări stinse.În palmă mi-a rămas doar un inelşi două aripi de un trup desprinse.

Nicolae Cornescian

14

Plecări…

Spuneai că pleci, că totul s-a sfârşit.Plângeai probabil. Aripa străinăte cuprindea sub cerul risipitîn cioburi de ninsori şi de lumină.

Că mai respir, nu… nu puteai s-auzi.În aer era prea multă risipă.Îngenuncheau în parc copacii uzişi te rugau să mai rămâi o clipă.

Treceau copiii, păsări de cleştarprin ierni absurde, prin singurătate.Din ce tărâm pe aripă de varîmi picurau aceste lacrimi mate?

Sărută-mă! şopteam. Spuneai că pleci.Copiii colindau? Erau suspine?Nu-nţelegeam şi n-ai să înţelegi:te mai aştept în iernile străine.

Elegii

15

Colind…

În noaptea dintre ani n-ai să mai treciprin viaţa mea, prin basmele tăcerii.Bocalul cu venin şi lacrimi recivoi închina în numele uitării.

N-am să aştept nici un cuvânt străinşi nici un om nu-mi va intra în casă.Ca-n solilocul stinsului suspincu îngeri doar voi colinda la masă.

Vei înţelege poate: timpu-i mortîn lipsa ta. Cu aripa pătatăating alţi umeri, rabd şi mai suportvăzduhul greu ca sticla zgâriată.

Cred în zăpezi cu ultim’ inorog.Cred în poveşti ce le citeam cu tine.Încă respir şi încă plâng, mă rogoriunde eşti, să-ţi fie bine… bine.

În noaptea dintre ani nu pot să vinacolo unde totul ne desparte.Bocal cu ceară, lacrimi şi veninînchin cu îngerii întorşi din moarte.

Nicolae Cornescian

16

Atingeri…

Acel pian plângea şi aminteace respirai şi-mi rămânea din zboruri.Un porumbel de aer se stingeaîn palma ta, în albele decoruri.

Ningea cu fluturi morţi pe draperii,între pereţi de ceară şi de sare.Pe aripi încâlcite-n broderiisclipeau doar lacrimi, solzi de lumânare.

Am vrut să te apropii şi să staucu tine, lângă sufletul de gheaţă.Din care cer în părul tău luceauzăpezi ce nu sunt în această viaţă?

Spuneai că-i frig, că umbra e mai greaca zborul stins între oglinzi de apă.Un porumbel în palme îţi mureaşi lacrimi reci cădeau pe altă clapă.

Interpretam tăceri. Spuneai că pleci,că tot a nins şi-n veci aici va ninge.Nici n-ai ştiut că mâinile-mi sunt recişi nu mai pot… nu… nu te pot atinge.

Elegii

17

Străinei…

Mi-e tot mai frig în lipsa ta, străino.Sunt tot mai singur printre îngeri trişti.O clipă doar din iarna ta revinoşi lasă-mă să cred că tu… exişti.

Acoperă-mi cu pledul de ninsoareaceste aripi zgâriate-n vis.Copaci de sticlă, cioburi, crengi de sareîn alt decembre parcă ţi-am promis.

Scriam că-i frig şi sufletul îngheaţăîn lacrimi dizolvate în venin.Dar nu ştiai că în această viaţănu are sens să mai aştepţi să vin.

Mi-e tot mai frig şi sunt tot mai departe.Zăpada-i tot mai rece şi mai grea.Un infinit de aştri ne desparteîn ierni târzii, în vis, străina mea.

Nicolae Cornescian

18

Rămâi…

Iubirea mea, aici sunt, lângă tine,în ierni târzii cu tonuri de poveşti.În tremurul de aer, în suspine, doar aripa-mi de nea să n-o răneşti.

Nu mă lăsa să plâng în întuneric.Ca spini de gheaţă cioburi de privirise risipesc peste un zbor feericplin de ninsori, de păsări, amintiri.

Colb de văzduh pe umbra mea să scuturi,la braţ, spre ceruri să putem migraşi ai să vezi cum sufletul în fluturiprin nopţi albastre se va răsfira.

Va ninge iar, va ninge peste paginicu var pictate, scrise cu zăpezi.Iubirea mea nu mă lăsa la marginide ceruri stinse. Vino să mă vezi!

Apropie-te! Păsări în ruinedin inimă ninsoarea-mi ciugulesc.Rămâi întreagă iarnă lângă minechiar de nu pot… nu pot să te iubesc.

Elegii

19

Vitrine cu oglinzi…

Să nu rămâi! spuneai. Aveai dreptate.Vedeam că plângi, dar n-am vrut să suporţiacele zări în cioburi dispersateprecum oglinzi cu porumbeii morţi.

Oricând puteam să plec de lângă tine,să rătăcesc prin labirint de fum.Îmbrăţişate suflete-n vitrinealbastre aripi scuturau de scrum.

N-ai vrut să vezi cum sarea se depunepe mâini întinse, aripi de pământ.Ninsoarea acorda în aer strunede crengi atinse, inimi înţepând.

Din văi de basm se revărsau colinde.Eram prea singuri şi era târziu.Spuneai că-i frig şi nu mă poţi cuprindecu-acel contur de suflet siniliu.

Peste vitrine cu oglinzi de gheaţăningea cu lacrimi reci şi stacojii.Din iarna ta plecam în altă viaţăşi nu ţi-am spus nu… nu voi reveni.

Nicolae Cornescian

20

Mi-ai spus să tac, mi-ai spus că e târziu,că aripa-i cu sare presărată.Cu suflet fracturat şi siniliuîmbrăţişam doar umbra ta pătatăcu fulgi desprinşi de aer violet.Penaj crescând zăpada în privire –imagini recompuse-n cer secret.Tot ce n-am zis s-a scurs în amintire.Dar n-am vrut să respir în lipsa ta.Îţi sărutam doar braţele sărate.Un înger într-o iarnă ne uita,iar tu şopteai: „- Intrăm în morţi uitate.”

Elegii

21

Februarie…

Să mă dai, nu te teme, uitării.Nu te-ntoarce în ultimul port.N-am pe nimeni în iarna tăcerii.Mi-e alături doar îngerul mort.

Nu ai frică: nici nu mai ţin mintecât de mult într-un vis te-am iubit.Din zăpezi se ridică morminteprintre care mă-ndrept spre sfârşit.

Doar cu aripi de gheaţă un sfeşnicdin greşeală ating, alergând.Fără tine trecutu-i un veşnicFebruarie-n moartea din gând.

Nicolae Cornescian

22

Pleduri de zăpadă

Mi-e frig aici. Te rog, nu mă atingepe când păşesc străin în altă viaţă.Cu sticlă spartă peste suflet ninge;s-au sfărâmat aripile de gheaţă.

Întinde-mi mâna doar să simt cum doare când îmi atingi conturul umbrei stinse.În inimă cresc cioburi de ninsoare,din ceruri lacrimi în priviri prelinse.

Te rog să pleci să nu vezi cum se zbateun înger alb, îngenuncheat în radă.Acoperă-mi doar aripi sfâşiatecu umbra sticlei, pleduri de zăpadă.

Elegii

23

Burgul

Burgul apune, alunecă-n visca un peisaj desenat pe ninsoare.Uit ce n-am spus şi tot ce nu ţi-am scris;şi tot ce mă doare.

În bezna tăiată de un ultim’ tramvailuceşte doar lama tocitelor şine.Coboară în staţia nopţii şi staimereu lângă mine.

Să respir doar tăceri într-un vechi unisonşi să văd suflet scurs din lumină.Rămâi doar un înger în fum de neon,doar umbra străină.

Din aripi doar gheaţa în văz s-a prelins.Priveşti roţi de sticlă, iar umbra albeşte.Burgul alunecă-n aerul nins;tramvaiul opreşte.