Ieri m-a luat vîntul. Omul cu capul astupat de timp cîntărit a ajuns în ceaţă. Cineva din mulţime număra pînă la zece şi aştepta să-mi lustruiesc secundele. Aveam proiectat în ochi un infern şi eram neînfricată. O insensibilă. Acolo construiam şi nimiceam, desenam şi ardeam, numai nu urmele. Paşii rămîneau sub oglinda din care m-am născut. N-am spus cuvinte din cauza gîndurilor cotropitoare şi cădeam în urmă, de parc-aş fi fost eu cea care are schimbarea în mînă. Prea statornice vremurile. Tot aşa constantă şi eu. Nu ştiu dacă vîntul m-a împrumutat sau i-am devenit iubită. E instabil şi merge oriunde. Azi sînt cu el şi nu mă întorc. Nu m-am pierdut. Niciodată n-o fac. Nici măcar în mod intenţionat, cînd nu mi-am stabilit itinerarul şi n-am fost cu mine. M-am certat că tac. Şi aşa, mi-a mărunţit cubul în care m-am ascuns cu amintiri şi regrete. Acum zbor goală şi inocentă într-un necuprins. Mă gîndesc la chipul lui şi cît de oarbă am devenit. Cînd ai ploaie în inimă, vezi întuneric. Unii modelează fericirea, după mine. Alţii încă visează omul plin de timp, culeg momente şi încearcă să rescrie. Dar poveştile rămîn unice. Le-am inspirat dragoste, în concluzie. Vîntul meu îmi cunoaşte provenienţa şi dorinţele zăpăcite. În lupta cu secundele, eu sînt pricina. Nu-mi lasă timp să meditez ex-emoţiile. Atît de mult mă urmăreşte, că îi admir eroismul. În nestatornicia lui, sînt frumoasă, o lume care simte peste limite, om mic cu multe înţelesuri, un gînd care nu se uită, pur şi simplu. Mă ascund doar în braţele furtunii şi trăiesc. Devin a lui, pînă şi în întuneric.