Eginald Schlattner

Cocoşul decapitat

,,Libertatea se recunoaşte după interdicţii.”

Eginald Schlattner are o biografie tipică pentru cel născut înainte de război (1933). Sas, de familie bună, după 1950 este exmatriculat din facultate şi arestat pentru ,,tăinuirea delictului de înaltă trădare”. Există o asemănare izbitoare a destinului său cu acela al lui Nicolae Steinhardt. După încheierea detenţiei şi după o perioadă de reeducare la locul de muncă, viitorul scriitor îşi completează studiile teologice şi de inginerie. După o tăcere de patruzeci de ani, după 1990 începe să scrie şi cunoaşte notorietatea europeană. Cocoşul decapitat apare în 1994 la o editură vieneză, iar în România abia în 2002, la Editura Humanitas. Al doilea roman, Mănuşi roşii, îl face celebru pe preotul din Roşia. Autorul, printre puţinii saşi rămaşi în zonă, îşi face conştiincios datoria, deschide biserica dimineaţa şi o închide seara, citeşte şi scrie în decorul auster al casei sale şi declară mândru şi răspicat că, orice i-ar mai rezerva viaţa, ,,de-aici nu mă clintesc”. Cocoşul decapitat este un roman de război, autobiografic, plasat în Fogarasch (Făgăraş), iar confesiunea se realizează de către un adolescent de 16 ani, alter ego al autorului, care observă atent lumea din jur şi încearcă să o înţeleagă într-o perioadă în care totul e confuz şi aberant. Cartea exprimă ,,cântecul de lebădă al unei lumi”, cum notează Rodica Binder, autoarea unui interviu cu scriitorul, interviu ce prefaţează ediţia românească a romanului. Acţiunea se derulează pe parcursul unei singure zile, 23 august 1944, de dimineaţă până noaptea, şi cuprinde confesiunile la persoana I ale adolescentului Felix Goldschmit, prilejuite de organizarea petrecerii de exitus (un laitmotiv al cărţii), sărbătoare care marchează sfârşitul unui an şcolar şi începutul altuia, în buna tradiţie a saşilor din Ardeal. Pe lângă prezentul narativ se întreţes amintirile eroului datate cu doi ani în urmă, de la petrecerea de Advent, de dinainte de Crăciun. În sensul acesta, romanul este şi un bildungsroman, care surprinde lumea văzută prin ochii copilului

care se desprinde brutal de vârsta inocenţei şi devine adolescent matur, forţat de evenimente. Cocoşul decapitat este nu numai un roman de război, ci şi unul de dragoste, îmbinând pasiunile stârnite de aceste întâmplări. De asemenea, este o frescă socială, o istorie a mentalităţilor şi o analiză sensibilă şi nepărtinitoare a relaţiilor interetnice într-o zonă foarte amestecată din punct de vedere rasial, deoarece aici trăiesc şi interacţionează saşi, germani, români, unguri, evrei, armeni şi ţigani. Suprapersonajul cărţii este anunţat chiar în titlu, ,,cocoşul decapitat”, iar semnificaţiile sale sunt multiple şi deconspirate diferit de ţigani, saşi şi unguri. Pentru bulibaşa Trofim Macavei, capul de cocoş bătut în cuie pe poartă are scop benefic, de protecţie, ţine spiritele rele departe de casă. Alfa Sigrid, serafica iubită a eroului, primeşte cadou capul unui cocoş care o urmărea mereu, cu duşmănie. Îi este scârbă şi frică, ,,dar cocoşul decapitat a devenit o deviză pentru mine”, mărturiseşte ea. ,,Când trebuie să mulţumesc şi să mai şi zâmbesc, deşi mi-e greu sau mi se rupe inima, atunci îmi spun: cocoşul decapitat.” Conotaţia malefică a capului de cocoş este sugerată iniţial de Profet, un personaj ciudat şi retras, cu capacităţi premonitive, un soi de eremit rătăcit într-o lume care nu mai are nevoie de miracole. Simbolistica negativă este definită chiar cu ocazia exitusului, când servitoarea îl anunţă pe tânărul stăpân al casei că li s-a pus un cocoş decapitat pe pervaz, semn rău, cocoşul fără cap având capacitatea de a atrage nenorociri. ,,Numai capul, bătut în cuie pe poartă, le opreşte. Aici lipseşte tocmai capul mântuitor.” Tatăl fetei e de părere că acel cocoş decapitat anunţă sfârşitul lumii, deoarece, fără cap, nici un cocoş nu mai poate cânta şi nu mai poate anunţa o nouă zi, ,,nu mai putea să alunge nici întunericul nopţii, să trezească soarele mamă şi să cheme dimineaţa următoare.” Interpretarea biblică a evenimentului rămâne în aceeaşi sferă a negativului: ,,Domnul va veni la ora când cântă cocoşii. Dacă nu mai cântă cocoşul, Domnul nostru nu mai vine. Lumea rămâne în mâna diavolului”, explică doamna Ilona, iar eroul conchide: ,,Chestia cu cocoşul nu era decât începutul sfârşitului.” Astfel este sugerat sfârşitul unei vârste, al unei familii, al unei societăţi şi al unei lumi în care cocoşul rămâne tăcut aproape o jumătate de secol. Casa şi grădina Edenului devin un loc al morţii şi al diavolului, Malmaison, o casă blestemată, casa răului. Pentru a rupe sau atenua semnificaţiile diabolice ale întâmplării, pasărea este pusă la fiert şi transformată în supă. Imaginea cocoşului sau referirile la această orătanie domestică nu se opresc totuşi aici. Simbolul este reluat obsedant. Eroul însuşi rememorează

o întâmplare în care era să-şi piardă viaţa. Cu ocazia unei alergări a bivolilor prin localitate, ca o hoardă nebună (trimitere directă la Horda tinerilor nazişti), un cocoş speriat intră între picioarele animalelor şi este strivit şi decapitat. Eroul este salvat în ultima clipă de a împărtăşi aceeaşi soartă. Profetul completează întâmplarea cu informaţii de interes general: ,,bivolii provin din India, vin din est. Tot ce vine din est pentru noi e precum cavalerii apocalipsei. Dar ce are a face asta cu cocoşul decapitat? Totul e ambiguu, trebuie cercetat. Mai ales că de ce ţi-e frică nu scapi.” Chiar personalităţile istoriei par să intre sub zodia neagră a cocoşului fără cap şi tot Profetul este cel care face comentarii legate de acţiunile mareşalului Antonescu şi de consecinţele gesturilor sale: ,,România se extinde dincolo de Nistru, dar numai pentru moment. Mareşalului n-o să-i folosească prea mult. Pe el îl vor decapita primul, cocoşul galic... [...], cocoşul galic în ograda germană... cocoşul decapitat.” Apoi personajele se mişcă, se comportă, se încaieră ca nişte cocoşi decapitaţi, iar prezenţa Giselei Judith în casa protagonistului, cu ocazia exitusului, este comentată cinic şi stupid de Erichonkel, fratele mai tânăr al tatălui eroului: ,,Un evreu într-o casă germană e cocoşul roşu pe acoperiş”, prevestire rea. ,,Exitus letalis” este un pretext în jurul căruia se organizează o lume cu obiceiuri şi tabieturi, cu superstiţii, cu răutăţi mai mici sau mai mari. Este prilejul pentru eul narator de a radiografia acest colţ de rai, lume tihnită, aflată departe de vâltoarea războiului, dar care se străduieşte să ţină pasul cu evenimentele. Cartea se deschide chiar cu o interogaţie referitoare la semnificaţia expresiei latineşti pe care bunicul dinspre tată, Hans Herman Ingo Gustav, o revelează nepotului, apelând la vastele sale cunoştinţe enciclopedice. Protagonistul este lăsat în grija bunicilor pentru a fi protejat de neplăcerile războiului: ,,Mama se afla la Rohrbach cu surioara mea şi cei doi fraţi mai mici, Kurtfelix şi Uwe. Tata era pe front, chiar dacă nu în prima linie, fratele mai mare, Engelbert, la instrucţia premilitară.” Incursiunile în trecut sunt un prilej binevenit pentru eul narator de a-şi prezenta familia şi cunoscuţii. Intrat precoce în adolescenţă, Felix este măcinat de două probleme: jurământul faţă de Hitler şi confirmarea, pe de o parte, şi iubirea tăinuită şi inutil negată pentru Alfa Sigrid. Încurcătura eroului este determinată de dublul jurământ pe care trebuie să-l facă faţă de ,,doi stăpâni”, Dumnezeu şi Hitler: ,,Nu se poate trece prin două uşi în acelaşi timp.” Adolescentul se simte încolţit şi incapabil să discearnă corect. ,,Ceea ce mă deruta era faptul că majoritatea colegilor mei puteau

să facă două lucruri deodată: să-i jure Fuhrerului ascultare şi să-i făgăduiască lui Isus Cristos că-l vor urma.” Se încearcă, deloc subtil, punerea semnului echivalenţei între om şi Dumnezeu, raportul de valoare fiind abolit în condiţiile conflictului armat care anulează orice logică şi bun-simţ. ,,Nu poţi sluji la doi stăpâni, asta se spunea în Biblie. Da e da şi nu e nu, tot ce e în pus e rău.” Problema e una de principiu şi eroul judecă la modul categoric şi definitiv, specific vârstei. Îndemnat de mamă să-şi urmeze inima, îl alege pe Fuhrer şi nu este de condamnat, deoarece acest jurământ avusese loc înainte de confirmarea religioasă. Apare iar problema respectării cuvântului dat, a jurământului: ,,Dacă Fuhrerul porunceşte îl urmez!” Onestitatea protagonistului este de admirat, chiar dacă alegerea e greşită. Ulterior va face şi el gestul colegilor săi şi va primi confirmarea religioasă, împăcând astfel spiritele în familie. Retras la bunici, în grădina mirifică a acestora, un Eden înainte de cădere, Felix îşi observă părinţii, rudele şi cunoscuţii cu atenţie, prin comentarii nu o dată însoţite de umor şi ironie. Bunicul a luptat în primul război mondial şi este un nostalgic al domniei lui Franz Josef. A rămas cu tabieturi şi face presupuneri favorabile cu privire la vreme, deşi ,,în vis îi apăruse un arap dezbrăcat, şi unde mai pui că era şi alb pe deasupra”. Trimiterea se poate face la Harap-Alb şi la caracterul iniţiatic al evenimentelor pe care eroul de basm le traversează pentru a se găsi la capătul lor maturizat, ca şi protagonistul din roman. Bunica, mai pragmatică şi realistă, se ocupă de petrecere şi se lamentează, sesizând ceva nedesluşit în aer, ca o furtună ,,ce ar putea să izbucnească deasupra capetelor noastre, de aceea n-ar trebui să lăudăm ziua înainte de lăsarea serii.” ,,Prezicerea delimitează cadrul întâmplărilor, previziunea intuieşte evenimentele viitoare”, observă eroul şi totul se încadrează în carte între aceste două subtilităţi de gândire. Bunicul poartă uniforma de ofiţer de marină cu mare pompă la toate ocaziile importante, împodobit cu trese de căpitan şi medalii. El are o aură de aristocrat, german get-beget, atestat de opt sute de ani în Transilvania şi recunoscut pentru puritatea sângelui său. Este posesor al unui carnet de origine etnică pe care îl poartă la vedere, în buzunarul de la piept al uniformei. Bunica are sânge albastru, unsprezece generaţii de strămoşi nobili îi stau în spate. Este înclinată către o cicăleală măruntă, născută evident dintr-o mare dragoste (,,A avea timp pentru alţii e o măsură a iubirii”). Îşi dădăceşte soţul, ferindu-l de apă, pe care o consideră fatală pentru el, mai ales că în timpul războiului fusese rănit, îşi pierduse un

rinichi şi era să moară înecat. Îl tratează pe acesta ca pe un copil, alternând între toleranţă şi gesturi repezite. Carnetul ei de origine etnică este gri închis, bătrâna fiind considerată doar ariană, ci nu germană pură ca bunicul. Indicaţia de folosire a carnetului este cât se poate de elocventă: ,,German pur sânge e doar cel ce are strămoşi germani. Arian este cel care nu are înaintaşi evrei.” Războiul răstoarnă ierarhiile şi nobil devine cel cu sânge curat, neîntinat. Copii cresc înconjuraţi de dragostea părinţilor şi a bunicilor. Spre deosebire de alţii se bucură de o mare libertate, proverbiala rigiditate teutonă a educaţiei aici fiind abia perceptibilă şi se limitează mai degrabă la maniere, la vestimentaţie şi la limbaj. De asemenea, ei nu percep gravitatea războiului pe care îl trăiesc. Eroul îşi face un obicei din a verifica harta Rusiei după fiecare buletin de ştiri, urmărind evoluţia frontului şi ,,lăsând steguleţele germane, româneşti şi ungureşti să zburde spre Răsărit: Să călărim, să călărim spre Răsărit! Dar acum iureşul se împotmolise, steguleţele stăteau cuminţi pe loc, în apropierea Volgăi.” Personaj sensibil, uşor introvertit, poate şi din cauza vârstei, protagonistul este mare admirator al cărţilor lui Karl May, dar citeşte şi Muntele vrăjit de Thomas Mann. Are păreri bine articulate, imaginaţie bogată şi obişniueşte să ,,scormonească” şi să îşi ,,închipuie”. Grădina bunicilor este un rai ocolit de război. Copiii se joacă prin casă şi pe afară şi li se permite aproape orice, într-o lume în care libertatea devine un vis. Singura restricţie, încălcată şi aceasta, este legată de biroul tatălui, unde neastâmpăraţii nu au voie să intre. Felix, un fel de Nică făgărăşean, reiterează poznele înaintaşului său, răsturnând casa cu susul în jos, alături de fraţii mai mici. Mama are un caracter permisiv şi tolerant, opus rigorii şi sobrietăţii tatălui, în faţa căruia se ia poziţia de drepţi. Acesta este cel care pune restricţii copiilor. ,,Libertatea se recunoaşte după interdicţii”, afirmă el. Jocurile se schimbă şi ele în funcţie de evenimente, se ajustează în conformitate cu istoria. Bunicul joacă ,,Bombe deasupra Angliei”, jocul de-a scufundatul vapoarelor. De asemenea, încearcă să o înveţe pe mezina familiei bridge şi poker, fără prea mare succes însă. Dar nu numai jocurile se schimbă, deoarece fanatismul şi îndoctrinarea nu ţin cont nici ele de vârstă. Surioara eroului, este învăţată la grădiniţă rugăciuni adaptate momentului: ,,Roagă-te şi fii cuminte, la Adolf Hitler ia aminte.” Educatoarea, Tante Olga, este o susţinătoare ferventă a ,,noii ordini”. Fetiţa este încântată şi recită cele învăţate şi când e şi când nu e cazul, stârnind dezaprobarea şi jena bunicii.

Dacă admiraţia bunicilor se îndreaptă mai mult către armata şi poporul german şi mai puţin către Fuhrer, cele două mătuşi, Tante Helene şi Tante Hermine, sunt admiratoare înfocate şi fanatice ale dictatorului. Ele afişează un rasism temperat, mai degrabă un dispreţ născut dintr-o exacerbare a conştiinţei superiorităţii germane faţă de alte etnii: ,,graba jidănească, vulgară nu se potriveşte cu un veritabil tânăr german”. Mătuşile nu au ceva special cu evreii, desconsiderarea lor răsfrângându-se fără discriminări asupra a tot ceea ce nu este din neamul lui Siegfrid şi al Brunhildei. Eroului i se reproşează ,,originea dubioasă”, amestecată, de vină fiind rudele din partea tatălui. Onomastica evreiască este foarte diversă, de la Schul (doctorul familiei) şi Goldschmit (ca şi numele eroului) până la ironicul, în condiţiile războiului fascist, Deutch, ,,ceea ce nu era doar o neobrăzare, dar şi o ruşine, o jignire adusă Fuhrerului”, după cum se revoltă mătuşile. Ele se consideră foarte autorizate să vorbească despre evrei, şi nu e bine să ai de-a face cu descendenţii regelui David deoarece ,,îţi primejdiueşti sufletul german”. Totuşi, orientările lor antisemite nu le împiedică să folosească expresii evreieşti: ,,Asta nu e cuşăr.”; ,,Se crede mare mahăr.”; ,,Astea sunt şmate.” Mama protagonistului nu-şi prea face griji pentru sufletul ei german şi petrece timpul în parc, alături de doamna Hilschorn sau Tante Gluckselich, discutând despre treburile casnice sau croşetând. Nici tatăl nu se fereşte să aibă prieteni evrei pe care îi plimbă cu maşina, îi ajută material sau îi ascunde noaptea în casă, când sunt urmăriţi de legionari sau autorităţi. Atmosfera este una de provincie spălată. Făgărăşenii ţin la tradiţiile lor şi la modul lor de viaţă şi nu doresc să devină ,,capitalişti”. Referirile la Regat sunt destul de rare, iar guvernarea de la Bucureşti pare să nu-i atingă şi pe ei, aceştia având o mândrie locală uşor exagerată şi considerându-se un fel de ,,stat în stat”. Aici toată lumea cunoaşte pe toată lumea, copiii urmează aceleaşi şcoli ca şi părinţii şi moştenesc aceeaşi educatori, preotul îşi face plimbările pe la enoriaşi, luând pulsul comunităţii şi consiliind acolo unde este de consiliat. Prezentarea oamenilor din Fogarasch este făcută cu umor şi se subliniază tocmai raportul dintre fanatismul eroilor şi efectele lamentabile ale acţiunilor lor. Adolf Sarkozi, ungur uns cu toate alifiile şi declarat german pur, se înrolează printre primii în SS şi cade cu ocazia primului transport de trupe către Rusia, dar nu pe front, ci din tren. El este primul fiu al localităţii care moare pentru cauză. Soţia sa este declarată văduvă de război, iar copiii o poreclesc ,,tante Heil-Hitler”, pentru zelul cu care

exersează salutul oficial. Munceşte din greu şi cu plăcere, căci ,,Munca te eliberează. Heil Hitler!” Fofo, slujnica, pleacă într-un camion al Reich-ului, lăsând baltă pe cei patru copii şi maşina de scris Erika. Este înlocuită de Brunhilde, altă fanatică, prototipul femeii teutone, cu o carnaţie debordantă pe care şi-o etalează cu mândrie. Disponibilitatea acestor femei către jertfa de orice fel este uimitoare. Nebunia războiului cuprinde acest colţ tihnit de lume ca o epidemie şi contaminează mai ales indivizii de ultimă speţă. Cei plasaţi în zona de jos a societăţii devin simpatizanţi şi oameni de nădejde ai Reich-ului; defilează, cântă marşuri militare, sunt aroganţi şi obraznici. ,,Ăştia sunt paranoici! Cu toată nebunia asta ne strică afacerile. Or să-şi rupă gâtul! Şi noi vom plăti!” se plânge tatăl. Aceştia ,,cântau din tot pieptul ca românii, ungurii, evreii, armenii şi ţiganii să audă şi să se mire de câte avea de aşteptat lumea întreagă de la un pumn de germani din orăşelel nostru.” Fuhrerul îşi asigură supuşii că ruşii nu vor veni: ,,...aşa cum în anturajul nostru nu se credea cu adevărat în revenirea lui Isus Cristos pe pământ, tot aşa nimeni nu credea cu adevărat în venirea ruşilor.” Felix devine membru al Asociaţiei tinerilor nazişti şi este ales comandant. Ca lider al Hordei, protagonistul încearcă să se impună şi să-şi facă datoria, dar este uzurpat lent şi cu metodă de cel mai bun prietan, Hans Adolf. Acesta pune întrebări, cere clarificări, comentează ordinele şi pare întotdeauna că are dreptate. El este ,,omul total”, le ştie pe toate şi se pricepe la toate. ,,Tot ce făceam era corect şi bine până la un punct, un punct critic, unde trebuia să intervină Hans Adolf. Şi făcea totul mai bine decât mine.” Nu este de mirare că, în scurt timp, protagonistul este detronat şi înlocuit de ,,Dolfifuhrerul” Hans. Vizita lui Felix la Gisela Judith, fosta sa colegă evreică, este raportată conştiincios în faţa Hordei şi considerată trădare, jignire adusă Fuhrerului. Acuzatorul este chiat fostul prieten, un ahtiat după putere. Eroul suportă pedepsele şi umilinţele pe care i le aplică membrii grupului, dar nu poate suporta mirosul pestilenţial, de ,,mitocan”, al picioarelor lui Hans. Se luptă cu colegii de antrenament şi învinge ca David în lupta cu Goliath. Ajuns acasă se închide în camera sa şi plânge. Ulterior, chiar Alfa Sigrid devine obiect de dispută între cei doi adolescenţi. Hans vede în fată un trofeu pe care noua sa poziţie îl necesită. Înfrângerea uzurpatorului va fi definitivă în finalul romanului şi acesta va fi repus în poziţia sa umilă şi limitată pe care o părăsise, îmbătat de spectrul puterii.

Dragostea pentru Alfa Sigrid Binder este prezentată cu sincope şi sentimentul se inserează chinuit şi reţinut. Fiică de moşier, cu opt nume, româncă după bunică, prinţesă, delicată şi admirată de toţi (,,capul ca o lalea de un roşu stins, cu petalele închise”), eroina pare coborâtă din basme. Portretul ei este un amestec de Scufiţa Roşie, Frumoasa din pădurea adormită şi Albă ca Zăpada. Ea suferă pentru pierderea vărului său preferat, Buzer, paraşutist, născut la Berlin şi recomandat regelui Mihai de însuşi Goering. După o pasiune fulger pentru organista Oho şi o logodnă la fel de fulger, personajul sfârşeşte tragic şi stupid, agăţat cu paraşuta într-un copac şi folosit ca ţintă de ruşii prea plictisiţi şi neobişnuiţi cu multele victorii pentru a se mai sinchisi să-l dea jos pe tânăr. Această întâmplare trezeşte teama de moarte şi întuneric a fetei, mai ales că Engelbert, fratele mai mare al lui Felix, îi prezisese data morţii, făcând calcule şi măsurători complicate. Vizitând cavoul familiei împreună cu protagonistul, Alfa dă frâu liber temerilor sale: ,,Mort e mort, înţelegi? Nu moartea e iubire, Ci iubirea e ca moartea: te predai, te pierzi.” Adolescenţii sunt maturizaţi precoce, vorbesc despre lucruri grave precum moartea sau viaţa veşnică. Alfa Sigrid este o Scufiţa Roşie (nu Verde!), tentantă pentru orice ,,lup”, o Frumoasa din pădurea adormită îndrăgostită de un Buzer mort şi aşteptând un Făt-Frumos să o trezească din somn după o sută de ani. Compararea fetei cu personajele din basm o exclude oarecum din lumea reală. Ea nu se potriveşte nici prin naştere, nici prin atitudine cu haosul şi demenţa provocate de război. Iubirea celor doi adolescenţi va fi asumată cu prilejul exitus-ului, când trezirea fetei se face exact ca în basm. Idealistul Felix se simte frate sufletesc cu Hans Castorp din Muntele

vrăjit de Thomas Mann, care spune: ,,de dragul binelui şi al iubirii omul nu trebuie să permită dominarea morţii asupra gândurilor lui.” Consideră că romanul merită citit măcar pentru o singură frază pe care i-o repetă Alfei în noaptea peterecerii: ,,În numele iubirii şi al îndurării să nu laşi moartea să-şi întindă puterea asupra gândurilor tale”, căci ,,nu moartea, frica este duşmanul iubirii.” Pe de altă parte, cu prilejul unei discuţii,Profetul temperează admiraţia adolescentului pentru scriitorul german: ,,Vă consideraţi fraţii mai mici ai lui Thomas Mann, cochetaţi la fel ca el cu moartea şi destinul. Dar luaţi seama: în timp ce venerabilul scriitor îşi lasă personajele să dispară, el supravieţuieşte grozav şi cu mult câştig. În plus, chiar şi Schopenhauer care dispreţuieşte viaţa se bucură duminică de duminică de o gâscă friptă pe masă. Chiar şi preotul.”

Lumea atât de aşezată a Făgăraşului prezintă din ce în ce mai evident semnele alienării şi ale apropierii de apocalipsă. Moartea unui tanchist german impresionează întreaga comunitate, mai ales că o aură de mister planează asupra evenimentului. Sunt bănuiţi mulţi pentru acest fapt, dar lucrurile se clarifică ulterior şi demonstrează că barbaria contaminează total şi fără discriminări. Grenadierul tanchist se dusese să aprindă o lumânare la cimitirul evreiesc în rău-famata Stradă Verde, la mormântul micului Gluckselich, fratele Giselei, dar fusese ucis de evreii radicali, aceiaşi care îl omorâseră şi pe copil pentru a pedepsi astfel relaţiile cu nemţii. Vina este aruncată asupra ţiganilor, ţapi ispăşitori perfecţi şi tradiţionali. Însuşi Felix scăpase ca prin minune de un astfel de atac cu prilejul unei vizite la fosta colegă de şcoală. Mai mult decât a crede în victoria armatei germane, oamenii îşi fac griji pentru venirea ruşilor. Profetul însuşi face previziuni sumbre, fiind convins că el va fi printre primele victime ale invadatorilor de la Răsărit. Îşi asezonează discursul cu citate din înţelepciunea chineză, pretabile şi la realitatea autohtonă a vremii. El ştie că ,,dorinţa secretă a fiecărui om este să umble în uniformă de deţinut. Pentru că omul nu este născut pentru libertate.” Personajul îşi simte puterile pălind. Ca la Vasile Voiculescu, necredinţa oamenilor ucide sacrul şi misterul. Vizionarismul său este în pericol: ,,Sacrul mă ocoleşte. Dumnezeu nu mă mai lasă să mă uit în cărţile lui.” Predicţiile tatălui protagonistului şi ale Profetului se îndeplinesc întocmai. Din ianuarie 1945, germanii din România, cu vârste cuprinse între 17 şi 45 de ani au fost urcaţi în trenuri şi duşi de sovietici în Rusia, unde au ajuns după câteva săptămâni vii şi morţi, la grămadă, şi obligaţi să trudească un cincinal şi ceva pentru a plăti aberaţiile unor minţi bolnave. Petrecerea culminează cu încoronarea ca rege şi regină a celor doi îndrăgostiţi, Felix şi Alfa, dar şi cu atacul aerian al aviatorilor ,,prieteni”, invitaţi la Crăciunul precedent şi lăudaţi pentru faptele lor de arme. Candoarea tinerilor este dezarmantă, ei fiind convinşi că nimic rău nu li se poate întâmpla. Colonelul român însărcinat cu paza celor din casă se ocupă cu ordinea şi îi conduce pe invitaţi în buncăr. Răspunde replicii bunicii (,,Aici toţi suntem egali!”) vehement şi realist: ,,Nu, nu suntem egali. Multe ne separă! De pildă, frica ne separă. Şi nici măcar în faţa lui Dumnezeu nu suntem egali. [...] Multe ne separă, şi moartea şi felul în care murim! Războiul nu e ospăţ de nuntă. Se împuşcă, curge sânge, sunt morţi!”

Încercând să o apere pe Alfa, protagonistul este rănit de tirurile ,,amicale” ale avioanelor germane. Aliaţii de ieri devin duşmanii de azi în urma ordinului regelui Mihai de întoarcere a armelor. ,,Exitus letalis”, laitmotivul cărţii îşi defineşte în final toate sensurile: ieşirea din copilărie şi intrarea într-o adolescenţă zbuciumată, excluderea sau autoexcluderea dintr-o istorie nedreaptă, pierderea inocenţei, dar şi eliminarea unor excrescenţe umane precum ,,Dolfifuhrerul” Hans Adolf sau ambasadorul german von Killinger, întors de la vânătoare de capre negre din Carpaţi şi luat prin surprindere de evenimente. Acesta îşi va trage un glonţ în cap, diagnosticul medicilor sunând sec şi exact: ,,exitus letalis”. Cartea începe ca o ,,serbare în vremuri de război” şi propune o temă de gândire: ,,tot ceea ce e neomenesc se supune fascinaţiei morţii. Ceea ce pentru unii înseamnă un triumf este pentru ceilalţi o agonie.” (Neue

Zurcher Zeitung)

Prof. Amalia Istrate, Lucrare pentru obţinerea gradului didactic I,

Războaiele secolului XX în literatura română – O lume fără eroism,

C.N. Alexandru Lahovari, Rm.-Vâlcea, 2005