Adio, visătorule! Adio, luptătorule!

Însăilez aceste rânduri, dragă Efim, în clipele când, bănuiesc, cei dragi inimii tale, confraţii tăi de condei îţi depun flori în sicriu, jur-împrejurul trupului tău ostenit ce va fi dat ofrandă pământului acestei aşchii a Basarabiei, rupte din trupul Ţării care, în visul tău, întotdeauna era întregită. Îţi cunosc visul. M-a luminat şi pe mine la zecile de întâlniri cu micii cititori, când te-am însoţit prin multe şcoli din raioanele nordice. Îl anunţai cu ochi surâzători, ca pe un drag şi frumos cadou ce doreşti cu tot dinadinsul să-l aduci fiecărui în parte.

Mi-a rămas în creier grafat un răspuns al tău la o întrebare a unei profesoare despre cele două poduri de flori, întrebare ce viza sentimentalismul nostru basarabean: „Trebuia să venim la ele, doamnă, nu cu vin şi găluşte, ci cu buldozere, să dăm sârma ghimpată jos şi să facem Unirea”.

Eu ştiu ce spun: după bădia Grig Vieru (aşa-i ziceam şi când trăia) şi bădia Spiridon Vangheli, doi magi ai literaturii pentru copii, care şi-au clădit celebritatea pe demnitate, har şi sudoare, tu, Efime, eşti al treilea înrobit cuvântului, îndrăgit de micii cititori. Dar şi de cei maturi de toate vârstele care, odată cu epigrama ta, au urât viciile omeneşti, s-au revoltat în faţa racilelor societăţii pe care le-ai trecut prin sarcasmul tău nimicitor.

Şi tu ai fost un mare şi incurabil visător, dragă Efim. Ca şi noi. Dar, în timp ce visătorul din tine ieşea mereu în faţa lumii îmbrăţişat cu luptătorul, noi, – ce amărăciune, Doamne! – lăsam (şi o mai facem încă!) luptătorul să mai aştepte, undeva, lângă butoaiele beciului, şi ieşeam la rampă până la lacrimi mâhniţi, că lumea nu vrea, sau nu poate, să ne înţeleagă visul...

Adio, visătorule! Adio, luptătorule!