Efectele unor variabile indepenente asupra timpului

de reacţie

Ionescu Florentina Seria I, grupa 1

Tipul stimulului Timpul de reacţie depinde de modalitatea stimulului. Din

timpul lui Hirsch (1861-1864) până în prezent s-a descoperit că răspunsul la lumină are o latenţă mai mare decât cea la sunet sau la atingere. Valori tipice pentru subiecţi adulţi sunt:

Timpul de reacţie la Milisecunde

Lumină 180 Sunet 140 Atingere 140

Intensitatea stimulului

Timpul de reacţie este lung atunci când stimulul este foarte slab, fapt demonstrat de Froeberg (1907) pentru stimuli vizuali, şi de Wells (1913), pentru stimuli auditivi.

Timpul de reacţie devine mai mic pe măsură ce stimulul capătă intensităţi medii sau mari, însă după ce stimulul capătă o anumită intensitate, timpul de reacţie rămâne constant, aşa cum au observat Piéron (1920) şi Luce (1986).

Încetarea stimulului sau schimbarea intensităţii

Mai multe experimente au arătat că timpul de reacţie în urma încetării stimulării cu o lumină nu era mai lung, dacă nu chiar puţin mai mic decât în urma stimulării cu aceeaşi lumină sau sunet. Timpurile medii de reacţie ale unui subiect ce a participat la o astfel de cercetare sunt următoarele:

Stimulare Încetarea stimulării

Intensitatea sunetului Mediu 119 121 Slab 184 183 Prag 779 745 Intensitatea luminii Puternică 162 167 Slabă 205 203

Variaţia perioadei pregătitoare

Dacă perioada pregătitoare este prea scurtă, subiectul nu va avea timp să se pregătească, dar dacă este prea mare, disponibilitatea lui poate dispărea. O perioadă pregătitoare de aproximativ 2 secunde, variind uşor de la sesiune la sesiune pentru a împiedica subiectul să încerce să îşi sincronizeze răspunsul cu stimulul, a fost acceptată ca fiind corectă. În mod cert, indivizii diferă, unii preferând o perioadă pregătitoare mai scurtă, iar alţii una mai lungă.

Ordinea prezentării

Welford (1980), Laming (1968) şi Sanders (1998) au observat că atunci când există mai multe tipuri de stimuli, timpul de reacţie va fi mai mic atunci când se prezintă succesiv mai mulţi stimuli identici decât atunci când diferite tipuri de stimuli apar aleator. Acesta poartă denumirea de “efect secvenţial”. Hsieh (2002) a descoperit că schimbarea atenţiei între două tipuri diferite de sarcini a determinat o creştere a timpului de reacţie pentru ambele sarcini.

Practica

Timpul de reacţie în sarcini simple este atât de facil încât ne-am aştepta ca o persoană să-şi atingă viteza maximă aproape instantaneu, sau după câteva încercări. De fapt, subiectul obişnuit continuă să-şi îmbunătăţească performanţa timp de câteva sute de sesiuni susţinute de-a lungul mai multor zile, deşi gradul de îmbunătăţire nu este mai mare după primele 50 sau 100 de sesiuni.

Vârsta

Timpul de reacţie simplu scade din copilările până la vârsta de 30 de ani, apoi creşte uşor până la 50-60 de ani, apoi lungimea creşte repede după ce persoana depăşeşte 70 de ani. De asemenea, Luchies et al. (2002) au observat că efectul datorat vârstei a fost mai mare pentru timpul de reacţie în sarcini complexe.

Genul În aproape orice categorie de vârstă, bărbaţii au

un timp de reacţie mai mic decât femeile, iar dezavantajul celor din urmă nu este redus de practică. Bellis (1933) a observat că timpul mediu de apăsare a unei taste ca răspuns la o lumină era de 220 ms pentru bărbaţi şi de 260 ms pentru femei; pentru sunet diferenţa era 190 ms pentru bărbaţi faţă de 200 ms pentru femei. Prin comparaţie, Engel (1972) a raportat un timp de reacţie la sunet de 227 ms pentru bărbaţi şi 242 ms pentru femei.

Dominanţa vizuală

Minucci şi Connors (1964) au efectuat o cercetare în care timpul de reacţie era considerat o funcţie a dominanţei vizuale. Rezultatele studiului au arătat că timpul de reacţie descreşte atunci când intensitatea stimulului creşte; valorile timpilor de reacţie sunt mai mici pentru ochiul dominant, faţă de celălalt. Dacă au fost stimulaţi ambii ochi, timpul de reacţie are valoarea cea mai mică.

Pedeapsa, stresul şi ameninţările

Curentarea subiectului atunci când acesta reacţionează lent scade timpul de reacţie. Acelaşi efect îl are şi anxietatea indusă subiectului în legătură cu performanţa sa, cel puţin în sarcinile simple. Magg et al. (2008) au descoperit că este dificil să desparţi efectele anxietăţii induse de ameninţare de simpla distragere pe care o cauzează pericolul. Cu alte cuvinte, chiar şi un stimul care nu reprezintă o ameninţare poate cauza distragerea şi determina un timp de reacţie mare, dar nu cauzând anxietate.

Bibliografie

Aniţei, M. (2007). Psihologie experimentală. Iaşi: Polirom. Scholsberg, H., Woodworth, R.S. (1954).

Experimental psychology. New York: Henry Holt and Company, Inc. Kosinski, R.J. (2010). A literature review

on reaction time. http://biology.clemson.edu/bpc/bp/Lab/110/reaction.htm, accesat la 12.03.2011