EDUCATIA PENTRU MEDIU

Problema poluării, nu este, desigur, una din cele mai simple, dar ea este rezolvabilă. Civilizaţia nu s-a clădit prin fuga de greutăţi, ci prin rezolvarea lor curajoasă. Fiecare noua dificultate intervenită a stimulat inteligenţa creatoare, conducând nu numai la rezolvarea ei, ci contribuind la dezvoltarea civilizaţiei umane în ansamblu, ca şi la ridicarea omului în sine.

La ora actuală, problemele menţinerii calităţii vieţii, ale prevenirii şi combaterii poluării mediului, ale ocrotirii naturii sunt dezbătute la nivelul celor mai înalte foruri naţionale şi internaţionale cu rol de decizie în evoluţia lumii contemporane. Pe baza datelor ştiinţifice accumulate sau elaborat legislaţii de protecţie a mediului înconjurător.

Un rol important în respectarea hotărârilor şi măsurilor stabilite, în aplicarea lor riguroasă în practică revine celor ce lucrează nemijlocit în diferite domenii afectate de poluanţi, aceştia trebuind să acţioneze cu cel mai mare simţ de răspundere.

O direcţie în care se fac eforturi deosebite o constituie informarea şi educarea pe mai multe căi (presă, radio, televiziune) a publicului larg, în scopul formării unei atitudini noi, conştiente, faţă de mediul nostrum de viaţă.

Într-adevăr, atitudinea faţă de natură este în primul rand o chestiune de educaţie, de cultură. Societatea trebuie să facă totul pentru a demonstra că indiferenţa, llipsa de grijă faţă de natură sunt reminescenţe ale unui mod de gândire înapoiat, specific omului din epoca de piatră; şi, dimpotrivă, preocuparea de a nu adduce nici un fel de atingere naturii, de a nu-i ştirbi câtuşi de puţin din frumuseţe caracterizează omul civilizat al zilelor noastre. Prezenţa unor cutii de conserve sau a unor hârtii murdare într-un colţ pitoresc al naturii este un ultragiu grav adus acesteia şi în ultimă instanţă nouă înşine, simţului nostru estetic. Din păcate, mulţi dintre cei ce se indignează la vederea unor asemenea dovezi de comportare necivilizată, le comit apoi cu seninătate la rândul lor. Deci o comportare civilizată este o premisă a calităţii superioare a vieţii fiecăruia dintre noi. Este o datorie civică să le explicăm copiilor, şi la nevoie unor maturi, că păstrarea nealterată a naturii este cel puţin la fel de necesară ca şi menţinerea curăţeniei din propriul apartament. Să le arătăm că o banală cutie de conserve cere naturii un effort de un secol pentru a o integra în circuitele naturii; în schimb, depunerea ei la coşul de gunoi scuteşte natura de un asemenea efort, îi menţine neştirbită frumuseţea şi tot odată contribuie la economisirea minereului de fier şi a energiei; chiar şi o simplă foaie de hârtie necesită pentru descompunere câteva luni.

Vorbind însă despre atitudinea civilizată faţă de natură, în spiritual căreia trebuie să ne formăm cu toţii prin educaţie şi mai ales prin autoeducaţie, nu să ne gândim numai la potecile de munte, pe care le străbatem cu bucurie în concediile de odihnă sau în drumeţiile noasrte de sărbătoare. Ci să ne gândim în aceeaşi măsură la toate acele locuri prin care trecem în mod obişnuit, poate chiar zilnic, sau pe care le vizităm în căutarea unor clipe de recreere fizică şi spirituală. O stradă, un parc, o pădure, din apropierea oraşului în care locuim, sunt elemente ale mediului nostru de viaţă. Ele ne pot încânta privirea sau ne-o pot răni! Ele pot contribui la creşterea calităţii vieţii noastre, la frumuseţea ei. Depinde însă de noi, de fiecare în parte, ca orice colţişor al satului nostru, sau oraşului nostru, al întregii ţări, să fie tot mai curat, tot mai frumos. Căci oraşul în care trăim, ţara aceasta, în ultimă instanţă întreaga planetă, este casa noastră. În măsură diferită, desigur, suntem răspunzători pentru destinul tuturor acestor elemente de mediu în care ne ducem viaţa.

Problema educaţiei ecologice are un dublu aspect: pe de o parte acela al educării întregii populaţii a ţării în vederea occrotirii naturii, pe de altă parte, al fprmării de specialişti în protecţia mediului.

Protecţia mediului este încadrată în învăţământul agronomic.În românia ecologia şi protecţia mediului constituie obiect de studiu obligatoriu în toate şcolile de

cultură generală. Universităţile posedă cadre de ecologie, iar studii necesare protecţiei mediului se efectuează în multe instituţii ştiinţifice.

Atitudinea ommului faţă de natură trebuie să aibă la bază interesele sale economice, biologice şi spirituale, gândite pe termen lung, să poată adica amprenta grijii gospodarului faţă de bunul său, căci natura este pentru om avutul lui cel mai preţios. Ea poate fi identică cu atitudinea recomandată de filozofia tradiţională chineză, care spunea că este îngăduit unui om să sacrifice câteva milioane de plante, folosindu-le pentru a-şi furaja vitele, dar omul care trecând pe marginea drumului zdrobeşte cu piciorul o singură plantă numai pentru a se amuza este o brută demnă de dispreţ.

Secole de-a rândul omul a limitat acţiunea unor factori naturali, a deffrişat păduri pentru a-şi mări ogoarele, a distrus carnivorele concurente, a combătut insecte şi mamifere aducătoare de foamete şi boli.

În ţara noastră s-a elaborat un plan de perspectivă pentru refacerea şi îmbogăţirea patrimoniului forestier, inseparabil legat de sporirea randamentului producţiei agricole prin mecanizare şi chimizare; există un asemenea plan şi pentru ansamblul ţărilor ce formează Piaţa Comună. Pădurile sunt în

1

totalitate zone de refugiu şi repopulare pentru faună, dar şi în afara lor există zone complet retrase imperativelor economice: rezervaţiile naturale.

România posedă câteva rezervaţii naturale dintre cele mai pitoreşti: Rezervaţia din masivul Retezat, rezervaţia din pădurea Letea, rezervaţia din m-ţii Apuseni.

Statul îşi exercită atribuţiile de protecţia mediului prin măsuri legislative speciale, care nu vizează numai suprafeţele rezervaţiilor, ci ansamblul teritoriului şi patrimoniului naţional. S-a arătat mai sus că în Anglia a apărut prima legislaţie cu caracter antipoluant, dar prima lege cu caracter ştiinţific vizând organizarea teritorială a protecţiei mediului aparţine lui Napoleon I, care în 1810, prin decret imperial, reglementa implantarea industriilor după gradul lor de toxicitate.

Plantele perene de longevitate foarte mare, trebuie să fie protejate imediat şi în formaţii destul de întinse.

Odată distruse sau fiind complet exploatate, chiar dacă se respectă regulile forestiere, pădurile seculare sau virgine nu se mai pot reconstitui în starea lor originară, să devină fără întârziere rezerveţii naturale în masivele forestiere de acest fel, alese cu cea mai mare grijă dintre acelea care prezintă garanţii de permanenţă. În fapt, numeroşi agenţi de distrugere naturală ameninţă toate felurile de populaţii.

Trebuie de asemenea să fie constituite ca rezervaţii naturale fără întârziere, formaţiile în care factorul timp joacă un rol decisiv.

Trebuie să fie protejate vertebratele, în special cele terestre şi de apă dulce, ca şi cetaceele, de preferinţă în habitatul lor natural constituit sub formă de rezervaţii întinse: munţi, porţiuni din delte, stepe, mări etc. În practică, protecţia acestor animale mari nu se poate efectua în mod util decât sub forma protecţiei speciilor, asigurată cu colaborarea asociaţiilor de vânătoare, a asociaţiilor de turism, a organizaţiilor climaterice etc.

Protecţia legală va trebui să intervină de asemenea pentru anumite nevertebrate şi anumite plante izolate. Exterminarea biotelor de acest fel va fi adesea împiedicată prin simplul fapt al stabilirii monumentelor geografice ale naturii, a parcurilor naţionale şi a altor staţiuni supravegheate.

Pericolul de exterminare ameninţă încă puţine specii din această categorie; câteva flori, câţiva fluturi, moluşte, coralieri etc., victime ale modei sau calităţii ornamentale care au dus la exploatarea lor comercială intensă. Aici remediul mai poate fi găsit încă în protecţia specifică, asigurată printr-o pază eficientă şi severă.

Pretutindeni unde locuiesc oameni, natura primitivă este denaturată şi distrusă, în măsură tot mai mare. Pădurile sunt tăiate şi transformate în păşuni, teren arabil sau steril.

Vânătorii şi chiar păzitorii oficiali ai vânatului fac mari ravagii adesea şi printre animalele ce ar trebui ocrotite pentru importanţa lor economică sau ştiinţifică.

Turiştii sunt uneori cei mai mari duşmani ai naturii, când se apucă de sfărâmat stalactitele din peşteri, când smulg florile şi mai ales “floarea reginii”de la munte, când distrug colţuri fermecate din natură.

Distrugerea naturii nimiceşte însă ireparabil atâtea valori etice şi estetice remarcabile. Peisaje frumoase distruse, copaci mari, bătrâni, frumoşi, tăiaţi fără milă, lipsesc ţara de podoabe estetice necesare pentru înfrumuseţarea vieţii şi desăvârşirea educaţiei generaţiilor viitoare. Câtă pagubă etică şi estetică nu produce distrugerea colţurilor frumoase din natură, unde se pot încânta şi inspira nu numai pictorii şi poeţii, ci şi lumea mare, care are nevoie de recomfortare, recreaţie, refacere morală şi fizică.

Cele mai triste urmări ale distrugerii şi exploatari nesocotite a naturii sunt insa pentru ştiinţă. Dispar specii de animale şi plante din fauna şi flora ţării, uneori chiar din univers, ireparabil şi pentru totdeauna, pe urma omului devastator! Dispar medii de viaţă caracteristice pentru ţară, cu viaţa lor complexă socială, tot atâtea laboratoare, câmpuri de observaţie şi experienţe pentru un naturalist, unde surprinde legile naturii, tainele interdependenţei între fiinţe şi mediu, atât de puţin cercetate şi cunoscute chiar şi de ecologişti!

2