EDUCAŢIA NONFORMALĂ ESTE TOT EDUCAŢIE

Marţian Oana Claudia, profesor psihopedagogie specială, C.S.E.I. Nr. 2, BistriţaMoldovan Lucreţia Rodica, profesor psihopedagogie specială, C.S.E.I. Nr. 2, Bistriţa

REZUMAT

Educaţia nonformală (latinescul „nonformalis”) – fără norme, în afara formelor organizate în mod oficial pentru un anumit gen de activitate şi cuprinde totalitatea acţiunilor şi influenţelor educative structurate, organizate şi instituţionalizate, dar desfăşurate în afara sistemului de învăţământ. Conform unui studiu UNESCO, educaţia formală nu mai are capacitatea de a acoperi toate nevoile de învăţare ale copiilor, educaţia nonformală reprezentând o completare naturală. Pentru ca un proces de învăţare nonformală să fie de calitate trebuie să îndeplinească unele condiţii, iar acest tip de educaţie prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.

Metode de învăţare în context nonformal.Experimente propuse în contextul educaţiei nonformale( ELOB).

”A instrui pe tineri cum se cuvine nu constă în a le vârî în cap mulțime de cuvinte, fraze, expresiuni și opiniuni din diferiți autori, ci a le deschide calea cum să priceapă lucrurile.”

(Comenius)

O vorbă înţeleaptă din bătrâni spune că dacă faci ceva, să faci cu plăcere. De multe ori verbul ”a învăţa” se consideră că nu stă prea bine lângă ”a plăcea”. Prin educația nonformală, acest stereotip este demontat, iar prin activitățile și metodele folosite, învățarea poate fi eficientă și rapidă mai ales atunci când este participativă și distractivă. și prin asta, învățarea devine și mai motivantă, motivația fiind ceea ce le lipsește elevilor de multe ori.

Conform unui studiu UNESCO, educaţia formală nu mai are capacitatea de a acoperi toate nevoile de învățare ale copiilor, educația nonformală reprezentând o completare naturală. Metodologia care pune accent pe învățarea activă, participativă și experențială, poate să completeze potențialul educației formale. Cu toate acestea, nu înseamnă că trebuie să uităm de școală în sensul clasic. Rolul său este de necontestat și continuă să reprezinte temelia sistemului educațional, însă o temelie este cu atât mai bine pusă în valoare cu cât și construcția de deasupra ei este în armonie cu ea.

Din nefericire, in multe sisteme educaționale, printre care și cel românesc, se pune accentul pe teorie. În urma unui studiu făcut de Sorrel Penn Edwards de la Griffith University, s-a constatat că din cele patru stiluri de învățare activ, reflexiv, teoretic și practic, cel activ este stilul predominant, mai ales atunci când vorbim despre tineri. Urmează apoi reflexiv, teoretic și practic. În acest fel apare firesc nevoia de a identifica și promova metode și instrumente de educație care să îl motiveze, dar să îl și responsabilizeze pe cel care învață, răspunzând cât mai bine nevoilor acestora. Iar educația nonformală poate să contribuie în mod semnificativ din această perspectivă.

Educaţia nonformală este o sintagmă care se impune în discursul internaţional despre educaţie la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Este asociată conceptului de învăţare pe tot parcursul vieţii (en. lifelong learning) şi accentuează importanţa educaţiei care se petrece dincolo de cadrul formal al sistemului de învăţământ, fie că se desfăşoară în alte spaţii decât cele ale şcolii, fie că se realizează prin activităţi care nu fac obiectul curriculumului şcolar, dar

care răspund nevoilor şi intereselor de cunoaştere şi de dezvoltare ale unui grup. Valorizarea educaţiei nonformale apare ca urmare a faptului că sistemul educaţional formal se adaptează într-un ritm prea lent la schimbările socio-economice şi culturale ale lumii în care trăim. De aceea, sunt întrevăzute şi alte posibilităţi de a-i pregăti pe copii/ tineri/ adulţi să răspundă adecvat la schimbările societăţii. Aceste ocazii de învăţare pot proveni nu doar din învăţământul formal, ci şi din domeniul mai larg al societăţii sau din anumite sectoare ale acesteia.

Totalitatea activităţilor, experienţelor de învăţare ale unui individ la un moment dat reprezintă învăţarea peste tot (en. lifewide learning), ceea ce presupune că trebuie create punţi între diferitele forme de învăţare.

Educaţia nonformală (latinescul „nonformalis”) – fără norme, în afara formelor organizate în mod oficial pentru un anumit gen de activitate și cuprinde totalitatea acţiunilor şi influenţelor educative structurate, organizate şi instituţionalizate, dar desfăşurate în afara sistemului de învăţământ.

Caracteristici: acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate, oferind o

mai bună posibilitate de pliere pe interesele şi posibilităţile elevilor; caracter facultativ sau opţional; include următoarele tipuri de activităţi: paraşcolare (de perfecţionare, reciclare etc.),

perişcolare (vizite la muzeu, excursii, cluburi, cercuri ştiinţifice, vizionări de filme etc.); elevii sunt implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea acestor activităţi; nu se pun note, nu se face o evaluare riguroasă; permite lărgirea orizontului cultural, îmbogăţirea cunoştinţelor din anumite domenii,

dezvoltarea unor aptitudini şi interese speciale; se valorifică aptitudinile şi interesele elevilor; cunoaşte modalităţi diferite de finanţare; organizarea ei este planificată; poate fi o cale de ajutor pentru cei cu şanse mici de a accede le o şcolarizare normală

(săraci, izolaţi, analfabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale)

Avantaje: spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar (mai mare libertate

de acţiune); o mai bună selectare a informaţiilor; facilitează munca în echipă; realizează un demers pluri şi interdisciplinar; accentuează obiective de tip formativ – educativ.

Dezavantaje: absenţa unor demersuri evaluative sistematice; cultivarea derizoriului, vehicularea unei culturi desuete.

Peter Lauritzen, coordonatorul departamentului de tineret din cadrul Direcția de Tineret și Sport al Consiliului Europei susține că pentru ca un proces de învățare nonformală să fie de calitate trebuie să îndeplinească unele condiții:

să aibă scop și obiective clare; să aibă condiții fizice și materiale de învățare bune; să aibă personal format, voluntar sau plătit; să fie centrat pe cel care învață; să fie centrat pe găsirea de soluții;

să folosească metode variate; să existe echilibru între învățarea individuală și cea în grup; să se aloce o perioadă de timp corespunzătoare pentru învățare, relaxare și pentru

propria persoană; să creeze spațiu pentru relaționare; să se cunoască motivul pentru care se învață ceea ce urmează a se învăța; să se evalueze progresul și dificultățile apărute; să re realizeze autoevaluare și evaluare de grup.

În continuare, o să trecem în revistă două metode de învăţare în context nonformal:

1. Metoda de învăţare „ Spaţiu deschis”Obiective de învăţare:- Participanţii (elevii) pot propune orice subiect doresc şi vor alege subiectele de

interes maxim pentru ei- Elevii vor scchimba idei, opinii şi vor aprofunda subiectele de interes pentru ei

Principii: - participanţii potriviţi sunt cei care au venit; - momentul cel mai bun de începere a fost cel la care s-a început; - lucrurile care se puteau întâmpla s-au întâmplat; - atunci când s-a încheiat, s-a încheiat;

Participanţii la o astfel de întâlnire-elevii-crează, de fapt, întregul eveniment. Aceştia propun temele de discuţie, cei care participă la astfel de întâlniri sunt pasionaţi de subiectul propus - indiferent că ascultă doar părerile celorlalţi participanţi sau vin cu propriile păreri.

Participanţii propun teme de discuţie (4, 5 subiecte de discuţie). Cei care propun subiectele vor deveni şi moderatori ai atelierului respectiv. Subiectele se scriu pe flipchart şi elevii aleg unul din atelierele propuse, în aceeaşi sală fiind aceste 4, 5 ateliere în care subiectele vor fi dezbătute pe grupuri restrânse. Elevii aleg atelierul dorit unde se dezbat subiecte care prezintă interes pentru ei.

„Reguli”:Regula liberei mişcări:fiecare elev rămâne la discuţia la care s-a înscris atăta timp cât

consideră că are ceva de aflat sau contribuie cu ceva. După aceea se poate muta la un alt atelier, unde se discută alt subiect. Dacă moderatorul rămâne fără membri în grup se mută şi el la un alt atelier.

În funcţie de scopul întâlnirii, discuţiile pe ateliere pot dura 1-2 h, chiar se pot desfăşura şi pe parcursul a două, trei zile şi se pot finaliza cu recomandări, întrebări, planuri pentru o acţiune imediată sau o serie de soluţii pentru rezolvarea unei probleme.

2. Metoda de învăţare „ Biblioteca cărţilor vii”Obiective de învăţare:- Atragerea atenţiei asupra diversiţăţii- Stimularea dialogului între elevi - Eliminarea unor prejudecăţi asupra unor elevi care se confruntă cu discriminarePregătirea bibliotecii cărţilor vii parcurge câteva etape:

-alegerea locului de desfăşurare-selecţia cărţilor-întâlnirea cărţilor-promovarea evenimentului

-pregătirea documentaţiei Organizatorii-profesori vor pregăti „biblioteca”, astfel încât fiecare carte să aibă un catalog de prezentare, realizat într-un mod atractiv, să conţină o descriere a cărţii (fotografii, imagini sugestive). Se va stabili ora de vizită a cititorilor, se vor acorda permise de împrumut pentru cititori, o fişa de evaluare unde cititorul va nota ce impresie i-a făcut cartea împrumutată. Cititorii pot alege dintre cărţile disponibile sau pot aştepta eliberarea unei cărţi dorite. Cititorul poate petrece maxim 40 de minute cu cartea. La sfârşitul întâlnirii, acesta va completa fişa de evaluare pusă la dispoziţie de bibliotecar (profesor). Metoda are un puternic impact atât asupra „cărţilor”, cât şi a cititorilor, creând o punte de legătură între aceştia. Cititorii-elevi îşi întâlnesc propriile temeri, prejudecăţi, cunosc persoane din diferite categorii discriminate şi află lucruri neştiute despre acestea. „Cărţile vii”au ocazia să îşi prezinte poveştile de viaţă, să dărâme unele ziduri ridicate de ei înşişi sau de alţii în jurul lor. Metoda promovează toleranţa, respectul pentru diversitate în rândul elevilor.

Nu puteam încheia prezentarea în favoarea includerii educaţiei nonformale în procesul de formare şi educare al copiilor, elevilor noştri, fără a ne prezenta admiraţia şi de a ne lăsa cuceriţi de experimentele propuse de:

A) ELOB( Expeditionary Learning Outward Bound), un nume care a devenit foarte cunoscut in SUA, şi nu doar acolo. A devenit un „brand”care se vinde foarte bine, sute de şcoli intrând în experimentul propus de ELOB. Unul dintre principiile de design pentru învăţarea de tip expediţionar (învăţarea prin aventură) al ELOB, este acela referitor la serviciile pentru ceilalţi şi compasiune- este vorba despre activităţile de voluntariat , în slujba acelor membrii ai comunităţii care au nevoie de sprijin.

B) Expedition Inside Culture, un nume nu la fel de cunoscut ca cel menţionat mai sus, este un proiect european, lansat de autori care aveau imaginea nu tocmai fericită în faţa eşecului şcolii în pregătirea tinerelor generaţii pentru a trăi şi pentru a crea societatea contemporană. Autorii au iniţiat un proiect care să le ofere tinerilor un nou mod de a înţelege lumea şi de a învăţa. În principalele coordonate ale acestei concepţii se regăseşte şi un capitol important referitor la învăţarea nonformală în contexte reale, proiectul luând forma unor campusuri/ expediţii realizate în zone geografice şi istorice bogate, relativ departe de marile oraşe, dar aproape de comunităţi umane; predarea a fost înlocuită cu mentoratul, formarea, facilitarea şi „antrenarea”(coaching).

Bibliografie: Lucian Ciolan, Învăţarea integrată - Fundamente pentru un curriculum

transdisciplinar – Editura Polirom, Iași 2008www.tinact.rononformalii.wordpress.comwww.llp-ro.ro