1

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

2010

ISBN 978-606-8129-96-9 Lucrare publicată în Sala de Lectură a

Editurii Sfântul Ierarh Nicolae,

la adresa http://lectura.bibliotecadigitala.ro

2

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC: Profesor universitar doctor: Ştefan Trâmbaciu

3

MIHAI VITEAZUL ŞI LUPTA ANTIOTOMANĂ (1593-1599)

CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................................... 4

CAPITOLUL I. MihaiViteazul - originea, debutul domniei si primele acţiuni

antiotomane ................................................................................................................... 6

1.1. Contextul internaţional ........................................................................................... 6

1.2. Personalitatea istorica ........................................................................................... ..9

1.3. Lupta antiotomană pentru restabilirea hotarului Ţării Româneşti pe Dunăre.

Bătăliile de la Călugăreni, Târgovişte şi Giurgiu (1594 – 1595) ................................. 15

CAPITOLUL II. Acţiuni şi campanii antiotomane între anii 1596-1598 .................. 25

2.1. Contextul politico-militar la începutul anului 1596 ............................................. 25

2.2. Raporturile diplomatice cu Imperiul habsburgic şi semnarea tratatului de alianţă

antiotomană cu împăratul Rudolf al 11lea(Mânăstirea Dealu- Târgovişte 1598 ......... 29

CAPITOLUL III. Campania antiotomană sud-dunăreană din anul 1598 şi Încetarea

ostilităţilor cu Imperiul otoman ..................................................................................... 33

3.1. Campania antiotomană sud dunăreană din anul 1598 .............................................. 33

3.2. Încetarea ostilităţilor cu Imperiul otoman(1599) ...................................................... 45

Concluzii ................................................................................................................................. 49

Bibliografie .............................................................................................................. ..........51

Anexe ...................................................................................................................................... 54

4

INTRODUCERE

Mihai Viteazul, primul unificator al Ţărilor Române, rămâne, în pofida faptului că unii istorici

l-au etichetat ca fiind un simplu aventurier şi un condotier, una dintre figurile de marcă din

întreaga istorie a românilor.

Lucrarea de diplomă de faţă este grupata în trei capitole. Capitolul I denumit Mihai

Viteazul- originea, debutul domniei şi primele acţiuni antiotomane în contextul internaţional

cuprinde informaţii despre personalitatea istorică, lupta antiotomană pentru restabilirea

hotarului Ţării Româneşti pe Dunăre, bătăliile de la Călugăreni, Târgovişte şi Giurgiu (1594-

1495).

În Capitolul al-II-lea intitulat Acţiuni şi campanii antiotomane între anii 1596-1598

cuprinde contextul politico-militar la începutul anului 1596, raporturile diplomatice cu

Imperiul habsburgic şi semnarea tratatului de alianţă antiotomană cu împăratul Rudolf al II-

lea(Mânăstirea Dealu- Târgovişte 1598).

Capitolul al III-lea are ca obiect studiul Campaniei antiotomane sud dunărene din anul

1598 şi încetarea ostilităţilor cu Imperiul otoman. Această parte a lucrării de licenţă este

dimensionată în două subcapitole care ilustrează campania antiotomană sud dunăreană din

anul 1598 şi încetarea ostilităţilor cu Imperiul otoman(1599)

Alegerea acestei teme din istoria românilor se datorează importanţei pe care o deţine

domnia lui Mihai Viteazul în evoluţia raporturilor dintre Ţările române cu Imperiul otoman în

Evul Mediu. Parcurgând paginile unei lucrări consacrate unei istorii a Imperiului otoman mi-

am pus fireasca întrebare: Cum au fost posibile succesele înregistrate de către Mihai Viteazul,

voievodul unei ţări fără potenţial economic şi militar deosebit, în confruntările armate cu

Imperiul otoman. O parte din răspunsul la această întrebare îl regăsim în studiul de faţă care

ilustrează calităţile ostăşeşti incontestabile ale voievodului muntean, acestea plasându-l printre

cei mai mari comandanti militari ai secolului său.

Printre lucrările de referinţă care au fost utilizate ca bază biblibiografică se numără

următoarele: Rezachievici Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi

Moldova, VoI. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, Neagoe, Manole, Mihai Viteazul,

Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, VoI. I-V,

Editura Academiei, Bucureşti, 1982, Istoria militară a poporului român, VoI. III, Editura

Militară, Bucureşti, 1984 etc.

5

Consider că prin asigurarea unei baze documentare solide, constând din opere, studii şi

articole din fondurile de carte ale Bibliotecii Judeţene Argeş, Bibliotecii Universităţii din

Piteşti, Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti şi Bibliotecii Naţionale, a unui aparat critic

riguros realizat, am conferit un caracter ştiinţific lucrării de faţă.

6

CAPITOLUL I

MIHAI VITEAZUL - ORIGINEA, DEBUTUL DOMNIEI ŞI PRIMELE ACTIUNI

ANTIOTOMANE

1.1. Contextul internaţional.

Mihai Viteazul a ocupat tronul Ţării Româneşti în toamna anului 1593 într-un moment

în care conjunctura internaţională ce părea favorabilă ridicării Ţărilor Române de pe panta

prăbuşirii economice şi a pierderii fiinţei lor statale . ,, Începuseră turcii-se arată în Letopiseţul

Cantacuzinesc- a cuprinde Ţara Românească şi a-şi face lăcaşuri şi meceturi... şi pretutindeni

era vaet şi suspin de răul turcilor"1.

În Europa centrală şi de sud-est în ultimul pătrar al secolului al XVI-lea are loc

confruntarea dramatică între cei doi protagonişti luptând pentru supremaţie în această zonă a

continentului-imperiile otoman şi habsburgic. Acest conflict s-a desfăşurat în cadrul mai

amplu al raporturilor de forţe de pe continentul european, al alianţei între Franţa şi Poartă,

căreia i se opune a cea dintre Imperiul habsburgic, Spania şi unele state italiene. În urma unor

succese militare, între care se numără victoria navală de la Lepanto (1571) obţinută asupra

forţelor otomane, coaliţia, în care Habsburgii aveau rolul dominant, s-a destrămat. După o

serie de lupte la frontierele Croaţiei şi Dalmaţiei- adevărat hotar "nevralgic" între cele două

puteri rivale, otoman şi habsburgic, echilibrul îndoielnic stabilit prin armistiţiul din anul 1583

a fost rupt o dată cu declanşarea unei ample operaţii ofensive ale otomani1or împotriva

fortăreţei Sissek şi apoi pe valea Dunării mijlocii, în toamna anului 1593.

Pentru a contracara pericolul otoman a luat naştere ideea formarii unei noi ligi "sfinte"-

puse sub oblăduirea papei Clement al VIII-lea (1592¬1605)-care să reunească statele creştine

în lupta împotriva Porţii. Interesele divergente ce animau marile puteri europene împărţite în

tabere adverse au tăcut însă ca apelul papei să aibă un rezultat limitat, închegându-se doar o

1 Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690, Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. critică de C. Grecescu şi D. Simionescu,

Bucureşti, 1960, p. 54-55

7

alianţă între Habsburgii din Imperiul romano-german şi cei din Spania şi unele ducate din

nordul Italiei, ca Toscana, Mantova şi Rerrara. Atât Polonia, cât şi Veneţia au refuzat-din

motive diferite să adere la ligă, iar Franţa şi Anglia şi-au manifestat împotrivirea făţişă.

Polonia, net ostilă Habsburgilor, a adoptat o poziţie de neutralitate binevoitoare faţă de

otomani. Veneţia, dornică să-şi păstreze întietatea în comerţul cu Imperiul otoman, a prefera să

se menţină în afara războiului, spre a nu pune capăt profiturilor de pe urma comerţului său

levantin2.

Evoluţia situaţiei militare în general defavorabilă Ligii sfinte în raport cu Poarta a

determinat atât Curtea de la Viena, cât şi Vaticanul să încerce atragerea în coaliţia antiotomană

a Ţărilor Române, poziţia strategică a acestora şi efectivele lor ostăşeşti urmând să aibă un rol

de prim ordin în stabilirea deznodământului războiului.

Astfel, referitor la potenţialul militar şi economic al Ţărilor Române şi la beneficiul pe

carel-ar fi adus intrarea lor în coaliţia antiotomană, raguzanul Giovanni de Marini Poli aprecia,

la sfârşitul anului 1594, în raportul său către împăratul Rudolf al II-lea: "Aceste două ţări pot

să aibă împreună 60000 de luptători. Moldova 25000 şi Ţara Românească 35000 de

«tscernide»(roşii) care sunt nobili din ţară care nu plătesc nici o dare, dar sunt întotdeauna

datori să iasă la război pe cheltuiala lor, fără nici o plată. Şi Transilvania fără să se strâmtoreze

cu nimic poate să aibă 40000 de luptători buni şi să se unească cu Moldova şi cu Ţara

Românească, cum sper că se va întâmpla în curând şi astfel vor tăia aprovizionarea

duşmanului în fiecare an, scoate din aceste provincii grâne nemăsurate şi vite şi alte alimente

şi dimpotrivă s-ar alătura armatelor creştine,,3.

Imperiul habsburgic, urmărind atragerea ţărilor române în blocul antiotoman, nu avea în

vedere doar consolidarea militaro-strategică şi economică a acestuia, dar, mai ales, propriile

interese expansioniste. Continuând vechea tendinţă de a îngloba spaţiul românesc în propriile

frontiere, anihilând astfel organizarea politică a poporului român, Imperiul habsburgic a găsit

în de evoluţia situaţiei internaţionale un nou prilej de a promova cu şi mai multă forţă, deschis,

acţiunea de cucerire.

În acelaşi context Imperiul otoman a încercat să-şi consolideze controlul politic şi militar

asupra ţărilor române constituind flancul drept strategic al teatrului de operaţii din zona

Dunării mijlocii, asigurând pe linia fluviului o mare parte din aprovizionările şi transporturile

de trupe necesare acestuia, ţările române reprezentând pentru Poartă o importanţă aparte în

conflictul angajat cu Liga sfântă. Importanţa era sensibil sporită de faptul că resursele 2 ***Istoria militară a poporului român, VoI. III, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 133 3 ***CăIători străini, VoI. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.250

8

economice ale spaţiului românesc-alimentele îndeosebi dar şi resursele financiare stoarse de

aici erau utilizate nu numai pentru derulare a războiului cu Imperiului habsburgic dar şi pentru

cheltuielile de ansamblu ale Porţii. Jaful economic al Porţii în ţările române a atins, în această

etapă, proporţii uriaşe. Astfel, în deceniul 1581-1590, în afară de tribut doar competiţia pentru

domnie în Principatele Române extracarpatice a însumat circa 3,5 milioane de galbeni.

Datoriile contractate faţă de Poartă de domnii munteni şi moldoveni se ridicau la peste 800 de

milioane de asprii (circa 6,7 milioane ducaţi aur), în timp ce în Transilvania tributului mult

mărit i se adăugau anual sume uriaşe pretinse drept contribuţie extraordinară.

Acestor cantităti mari de monedă sustrase sub amenintarea fortei din ţările române, Poarta

i-a asociat un alt mijloc de spoliere economică, anume încercarea de acaparare a comerţului

exterior al acestora, impunând preţuri mult scăzute faţă de valoarea în curs a mărfurilor de

export. Dese incursiuni armate de jaf şi pradă în Muntenia, Moldova sau Transilvania,

completau tabloul măsurilor prin care Imperiul otoman încerca să-şi consolideze controlul

politic şi economic în spaţiul românesc.

Putere vecină spaţiului românesc, la nord şi nord-est, Polonia continua să-şi manifeste

tendinţele expansioniste faţă de ţările române, cu deosebire faţă de Ţara Românească şi

Moldova. Adoptând o neutralitate binevoitoare faţă de Poartă în conflictul acesteia cu Liga

sfântă Polonia urma să contracareze instalarea dominaţiei Imperiului habsburgic în ţările

române, pe de o parte, şi să tragă foloase de pe urma slăbirii Imperiului otoman, pe de altă

parte. Trupele de frontieră efectuau dese incursiuni prădalnice în Moldova, încercând să

impună pe tronul acesteia domni favorabili intereselor Cracoviei.

Vasal Porţii, celălalt vecin la est al spaţiului românesc, Hanatul tătăresc al Crimeii,

constituia un alt "rezervor" de invazii în ţările române, mai ales la ordinul Istanbulului, care

încerca astfel să descurajeze încercările acestora de ridicare la lupta antiotomană.

În timp ce flăcările insurecţionale au izbucnit în mai multe părţi ale Imperiului otoman -în

Africa de nord şi Egipt, în Asia Mică şi în sud-estul Europei- o parte a statelor s-au grupat, din

iniţiativa papei Clement al VIII- lea, în "Liga Sfântă". Au aderat la aceasta Spania, Imperiul

Habsburgic, statele germane, ducatele Toscana, Mantua şi Ferrara, ca şi Ţările Române,

Transilvania sistemului ofensiv al Imperiului otoman şi sprijinirea luptei de eliberare naţională

a popoarelor, Moldova şi Ţara Românească. Scopul acestei aliante de state era paralizarea

sistemului ofensiv al Imperiului otoman si sprijinirea luptei de eliberare nationala a popoarelor

creştine, supuse sultanului.4

4 Ion Ionaşcu, Victor Atanasiu, Mihai Viteazul, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p. 27

9

Se preconiza ca direcţia de atac împotriva Imperiului otoman să fie pe uscat, puterile

creştine părăsind, după lupta navală de la Lepanto din anul 1571, ideea de luptă ofensivă

navală împotriva turcilor.

Spaţiul românesc avea să devină o importantă scenă de confruntări politice şi militare

între creştini şi musulmani şi, totodată, între Imperiul habsburgic, Imperiul otoman şi Regatul

Poloniei, ale căror interese se ciocneau în şi pentru teritoriile româneşti.

Mihai Viteazul a aderat la "Liga Sfântă" şi a trecut la măsuri de desprindere a Ţării

Româneşti din sistemul politico-economic otoman. Ideea creştină, în numele căreia se

ridicaseră în secolele XIV-XV un Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, a

constituit, şi la sfârşitul secolului al XVI-lea, forţa care integra Ţărilor Române în unitate a

"Republicii Creştine", fiind, în acelaşi timp, factor potenţator al luptei lor pentru libertate.5

Mihai Viteazul, în definitivarea programului său politic, a invocat, nu odată, ataşamentul

faţă de Creştinătate şi şi-a prezentat faptele ca decurgând din rolul ce şi l-a asumat ca apărător

al Creştinătăţii. În memoriul adresat în anul 1601 împăratului Rudolf al II-lea el arăta că:

"Provincia mea, Ţara Românească, nu e mai departe de scaunul tiranului, ce se numeşte

Constantinopol, decât cale de cinci zile şi numai Dunărea o desparte de teritoriul duşmanului.

În această ţară, aş fi putut trăi liniştit, sigur şi fără nici o frică, dacă nu mă simţeam chemat de

credinţa mea faţă de Maiestatea Voastră şi faţă de întreaga Creştinătate. Eu însă, nevrând să

sporesc puterea turcilor prin ostaşii mei, spre distrugerea creştinilor, de bună voie m-am arătat

gata a lua parte la Liga Creştină, fapt prin care mi l-am făcut tiran duşman de moarte şi însetat

după sângele meu" .6

În concluzie, evoluţia situaţiei internaţionale la sfârşitul secolului al XVI -lea noi

circumstanţe agravante pentru fiinţa politică şi integritatea teritorială ale poporului român7.

1.2. Personalitatea istorică.

Născut creştin ortodox si rămas credincios acestei confesiuni-în ciuda insistenţei papei

de a trece la biserica romano-catolică şi a unor zvonuri că ar fi gata să îmbrăţişeze

catolicismul, în schimbul recunoaşterii domniei sale de către suveranul pontif ca principe al

Transilvaniei- Mihai Viteazul şi-a construit, prin acte de ordin religios (ctitor de lăcaşuri

religioase pe întreg teritoriul locuit de către români, reformator în timpul domniei a vieţii

5 Almaş Dumitru, Mihai Vodă Viteazul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 33 6 ***Istoria românilor, VoI. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p.598 7 ***Istoria militară a poporuhâ român, VoI. III, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 135

10

religioase în direcţia întăririi şi creşterii prestigiului ortodoxiei şi slujitorilor ei), imaginea de

"bun creştin", imagine receptată ca atare de contemporani. Andronic Cantacuzino, relatându-i,

într¬o scrisoare din 14 noiembrie 1593 lui Petru Şchiopul, fost domn al Moldovei, înscăunarea

lui Mihai Viteazul, ţinea să sublinieze că: "l-am făcut domn al Ţării Româneşti pe banul Mihai

... sărmana ţară este mulţumită şi au înălţat rugăciuni lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit şi

le-a dat un astfel de păstor bun, creştin cu mila de săraci şi cu frică de Dumnezeu".

Calitatea de "bun creştin cu milă de săraci", ca trăsătură a personalităţii lui Mihai Viteazul,

i-a dictat angajarea în ultima mare încercare de cruciadă târzie din istoria universală şi i-a

înlesnit motivaţia religioasă a acţiunilor sale politico-diplomatice şi militare, mărturii

concludente ale unei politici de stat bine gândite.8

O a doua trăsătură definitorie a personalităţii lui Mihai Viteazul a fost asumarea

responsabilităţii, în calitatea lui de domnitor, a tradiţiei politice a ţării. Controverselor în ceea

ce priveşte originile sale domneşti, el le-a răspuns prin afirmarea repetată a legitimităţii

domniei ocupate de el şi, mai ales, prin faptele lui pilduitoare, de mare domnitor, continuator

şi, totodată, creator de tradiţie politică. Oficial, a fost considerat, pentru a accede la tron, ca fiu

nelegitim al domnitorului Pătraşcu Vodă cel Bun şi al Tudorei, presupusă-după opinia unor

istorici contemporani a fi din neamul Cantacuzinilor, sora lui Iane banul şi a lui Andronic,

mare vistier9.

Mihai Viteazul s-a născut la 1557 sau 1558 şi a început "cursul onorurilor" publice cu

dregătoria de ban de Mehedinţi, a ajuns apoi mare stolnic, mare postelnic, mare agă, urcând

până la cea mai înaltă dregătorie a ţării, după domnie-marea bănie a Craiovei.Mihai era -

consemnează cronica faptelor sale- "vestit tuturor, atât prin rangul părintelui şi privilegiul

naşterii cât şi prin frumuseţea armonioasă a trupului şi prin statura lui mândră"10. De asemenea

era vrednic de lauda cea mai mare prin virtuţile cele mai alese, prin marea sa evlavie către

Dumnezeu, prin iubirea către tară, prin bunăvoinţa lui faţă de cei deopotrivă cu el, prin omenie

faţă de cei mai mici ca el, în sfârşit faţă de toţi prin dreptate, adevăr, statornicie, mărinimie şi

deprinderea altor "virtuţi" de acest fel, era drag tuturor celor buni pentru darurile înalte ale

sufletului său nobil cu adevărat, pornit chiar prin fire să săvârşească isprăvi grele, ca şi pentru

cuvântul său "înţelept" 11

8 Ştefan Pascu(coord), Istoria României-Compendiu, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 133 9 Petru Demetru Popescu, Dicţionar de personalităţi istorice, Editura Nicu1escu, Bucureşti, 2001, p. 184 10 Ibidem, p. 186 11 ***Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2000, p. 225

11

Prin căsătoria sa cu doamna Stanca, nepoata marelui ban Dobromir, Mihai Viteazul a

moştenit o avere importantă, pe care, ca dregător, a ştiut să o crească, ajungând să fie unul

dintre cei mai puternici oameni ai vremii. Legăturile de familie ca şi dregătoriile deţinute în

Oltenia au făcut ca Mihai Vodă să-şi pregătească în provincia din dreapta Oltului accesul la

domnie şi să-şi proiecteze marile planuri în slujba ţării şi a Europei creştine.

Ca ban de Mehedinţi şi mare ban al Craiovei, Mihai Viteazul era moştenitorul tradiţiei pe

care o creaseră altă dată boierii Craioveşti care, în momente de criză a instituţiei Domniei, au

intervenit energic, răsturnând domnii slabe şi impunând în fruntea ţării membrii din familia

lor. A fost cazul lui Neagoe Basarab12.

Implicarea lui Mihai Viteazul, înainte de a urca pe treapta dregătoriilor- într-o lume de

afaceri negustoreşti, şederea lui mai mulţi ani în capitala Imperiului otoman-fapt ce i-a înlesnit

o bună cunoaştere a limbii turceşti, ca şi a celei greceşti- i-au dat posibilitatea să călătorească

mult, să se informeze asupra rânduielilor din lumea otomană, să fie la curent cu mersul

evenimentelor internaţionale şi să-şi creeze întinse relaţii, mai ales în mediul levantin. El era

unul dintre acei "oameni noi", care ştiau să vadă, să afle, să preţuiască banii şi să-i folosească

eficient. Acest fapt îşi va dovedi însemnătatea în demersurile pe care Mihai Vodă le-a

întreprins în vederea ocupării tronului, ca şi în realizarea planurilor sale de luptă

antiotomană13.

Bănuit de Alexandru cel Rău(1592-1593) că vrea să ajungă domn, Mihai Viteazul a trecut

prin momente grele; a cunoscut amaruI zilelor de pribegie; a reuşit însă, prin puterea banilor,

să obţină bunăvoinţa dregătorilor otomani din preajma sultanului şi, prin influenţa rudelor sale,

rezidente la Istanbul, să capete scaunul domnesc.

Ca domn al unei ţări situată în prima linie a confruntărilor dintre creştini şi otomani şi care

cunoştea pretenţiile tot mai împovărătoare ale Porţii otomane, Mihai Viteazul a înţeles că, faţă

de schimbările ce se manifestau în viaţa internaţională, nu poate fi indiferent şi nici neutru.

Aceste schimbări trebuiau folosite pentru a da un nou curs statutului politic al Ţării Româneşti.

Înzestrat cu simţ diplomatic, conturându-şi lucid planurile de acţiune, Mihai Viteazul a

căutat, odată ajuns la cârma Ţării Româneşti, să întreţină legături cu domnitorul Moldovei, cu

principii Transilvaniei, cu conducătorii mişcării de eliberare a popoarelor din Balcani şi cu

organizatorii cruciadei antiotomane, pentru a iniţia şi duce, cu sorţi de izbândă lupta împotriva

turcior14 .

12 Ion Ionaşcu, Victor Atanasiu, op. cit., p. 39 13 ***Istoria românilor, VoI. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 598-599 14 Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, VoI. 1, f.e., Bucureşti, 1979, p. 55

12

În prima fază, planul politic al lui Mihai Viteazul a vizat eliberarea ţării, înlăturarea

dominaţiei otomane. Domnitorul a căutat să prezinte interesul statului românesc ca o cauză a

lumii creştine, scopul urmărit de el fiind transformarea ţării sale în „scut de apărare a întregii

Creştinătăţi”.

În vederea luptei antiotomane, Mihai Viteazul a luat măsuri pe plan intern, de natură să

consolideze instituţia domniei şi să-şi sporească veniturile; a lovit în boierimea anarhică,

considerând valabil şi pentru Ţara Românească principiul monarhiilor autoritare, teoretizat de

Neagoe Basarab, că e „vai de ţara ce o stăpânesc mulţi”; a reorganizat oastea, făcând să

crească efectivele unităţilor de mercenari, oşteni instruiţi, înzestraţi cu arme performante 15.

Pornind de la convingerea că informaţia înseamnă putere, a făcut din informaţie o constantă

în activitatea lui politico-militară; şi-a organizat un aparat diplomatic la nivelul cerinţelor artei

diplomati ce a vremii.

Martorii oculari subliniau faptul că Mihai Viteazul ţinea să arate, cu orice prilej, că întreaga

putere se află în mâinile sale şi că oricărei împotriviri el îi va răspunde cu cele mai aspre

măsuri, ceea ce a şi făcut în câteva rânduri faţă de unii boieri opozanţi.

Planul de campanie pentru toamna anului 1594-1595 realizat de către Mihai Viteazul a luat

în considerare ansamblul situaţiei strategice şi raportul de forţă, punând accentul pe

simultaneitatea în acţiune a oştilor ţărilor române, Muntenia, Moldova şi Transilvania şi pe

utilizarea surprinderii. Ridicarea la luptă a oştilor româneşti perfect coordonată trebuia să aibă

loc în aceeaşi zi prin nimicirea detaşamentelor otomane aflate în ţară cu deosebire la Bucureşti

şi Iaşi.

Ca principale etape urmau apoi atacarea bazelor otomane şi elberarea tuturor cetăţilor

româneşti de pe traiectul Dunării de la Severin la Chilia şi Cetatea Albă, asigurarea controlului

asupra întregii linii a fluviului prin distrugerea fortificaţiilor inamice de pe malul drept şi

eliberarea Dobrogei.

În scopul slăbirii capacităţii de ripostă şi întârzierea inamicului se prevedea, de asemenea,

dezorganizarea întregului sistem de apărare otoman din nordul Peninsulei Balcanice, prin

raiduri executate la sud de Dunăre până la munţii Balcani şi tăierea liniilor de comunicaţie ale

armatei otomane din Europa centrală. Acţionând în acest consens cu Mihai şi Aron Vodă,

Sigismund Báthory urma să sprijine acţiunea cu importante contingente militare, o parte din

ostaşii transilvăneni fiind deja, încă de la începutul lui noiembrie 1594, la Bucureşti (4000 de

oameni şi câteva tunuri) şi la Iaşi, pentru a contribui la acoperirea frontierei Dunării. Forţele

15 ***Istoria românilor, VoI. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 599

13

principale ale oştirii Transilvaniei trebuiau să declanşeze ofensiva spre Timişoara, în scopul

eliberării Banatului, ameninţând astfel şi flancul drept al armatei otomane din Ungaria.

Efectivele forţelor care urmau să fie angajate în aceste operaţii militare de amploare

atingeau aproape 42000 de ostaşi, dislocaţi în modul următor: în Muntenia- 20000-22000, în

Moldova-10000 şi tot atâţia în Transilvania16.

Aşa cum se observă din repartiţia forţelor, efortul principal trebuia realizat la sud de

Carpaţi, pe linia Dunării şi pentru executarea unor incursiuni la sud de fluviu. Este de

asemenea de menţionat că, pentru caracterul unitar al acţiunii româneşti împotriva Porţii,

dislocarea efectivelor s-a realizat prin deplasări de forţe din Transilvania în Muntenia şi

Moldova (circa 10000 de luptători), în scopul de a asigura aici concentrarea necesară atingerii

scopului propus.

Rezervele militare ale frontului unic românesc erau considerabile şi creau posibilităţi de

desfăşurare pe termen lung a acţiunilor de luptă. Mobilizarea totală, ridicarea oastei mari a

ţării întregi putea să atingă cifre sporite. Emisarul imperial Giovanni de Marini Poli raportase

împăratului Rudolf al II-lea că Moldova poate mobiliza în mod obişnuit 25000 de luptători,

Muntenia 35000 şi Transilvania 40000. Aşadar, o forţă considerabilă, cifrată la 100000 de

oameni, capabilă să facă faţă celor mai diverse eventualităţi militare, să se opună chiar

concentrării potenţialului Porţii de pe teatrul de război european.

În eventualitate a neîndoielnică a unei riposte militare a Porţii, planul românesc prevedea

realizarea acoperirii strategice a liniei Dunării, iar în cazul pătrunderii inamicului la nord de

fluviu aplicarea strategiei tradiţionale a războiului de apărare. Hărţuirea necontenită a armate

inamice urma să asigure tipul necesar deplasării unor importante forţe din alte zone ale

spaţiului românesc pentru angajarea confruntării decisive de nimicire a invadatorilor.

Într-o ultimă etapă, s-a prevăzut contraofensiva generală executată cu oştirile reunite ale

ţărilor române, lovirea succesivă a inamicului până la completa sa înfrângere şi alungarea

resturilor trupelor de invazie peste Dunăre, prelungirea acţiunilor militare la sud de fluviu

pentru a obliga pe otomani să încheie armistitiul.

După cum s-au desfăşurat evenimentele, surprinşi de energica acţiune militară a ţărilor

române, otomanii au fost obligaţi să-şi concentreze întregul efort militar la Dunăre, mobilizând

efective considerate de contemporani la 160-200000 de luptători, inclusiv călărimea tătară a

hanului Crimeii, Gazi Ghirai. Noul sultan Mehmed al II-lea (1595-1603), a acceptat planul

propus la 14 mai 1595 de marele vizir Ferhad-paşa, care prevedea nimicirea forţelor române,

16 ***Călatori străini,Vol.III,p.250-496

14

ocuparea teritoriului ţărilor române şi transformarea lor în paşalâcuri. Forţele Porţii, pătrunse

la nord de Dunăre, urmăreau să realizeze joncţiunea cu cele deplasate dinspre Belgrad şi

paşalâcurile de la Timişoara şi Buda şi să continue ulterior înaintarea pe direcţia Vienei, spre

inima Europei centrale.

În aceste condiţii, teatrul de acţiuni militare avea să se lărgească considerabil acoperind

întreaga regiune situată de o parte şi de alta a Dunării cuprinsă între munţii Carpaţi şi Balcani,

rîul Sava şi litoralul vest-pontic, Cătlăbuga, Târguşorul Ciubărciu în sud-estul Moldovei.

Obstacolele naturale puternice - munţii Balcani, Dunărea şi munţii Carpaţi - aveau să fie în

cursul derulării acţiunilor militare, de o importanţă deosebită. Atât sub aspectul întârzierii

forţelor aflate în ofensivă şi a beneficiilor aduse defensivei, cât şi sub raportul concentrării

forţelor (imediat la sud de Carpaţi, planul de campanie român a prevăzut întrunirea efectivelor

oştilor celor trei ţări şi lansarea contraofensivei pentru alungarea armatei de invazie).

Pe teritoriul românesc, formele de relief, depresiuni, râpe ş.a.-acoperirile - pădurile- sau

locurile greu accesibile-mlaştinile, stufărişurile-precum şi reţeaua hidrografică avea să

faciliteze efortul de apărare, fiind utilizate ingenios pentru acţiuni specifice războiului popular.

O analiză a planurilor de campanie şi a planului general de forţe, scoate în evidenţă o serie

de trăsături notabile ale artei militare a epocii şi în context a celei româneşti. Astfel, planul de

campanie român se remarcă prin judiciozitate, printr-o cunoaştere reală a forţelor şi intenţiilor

inamicului, prin alegerea optimă a direcţiilor de acţiune şi dispunerea în funcţie de acestea, a

forţelor şi mijloacelor aflate la dispoziţie17.

Planul de campanie otoman era o reflectare a scopurilor agresive ale Porţii. El era

subordonat ţelului politic fixat, anume anexarea ţărilor române la imperiu şi transformarea lor

în paşalâcuri. Se prevedea lansarea unor acţiuni ofensive pe direcţii concentrice asupra

spaţiului românesc-dinspre sud, sud-est şi sud-vest- şi prin utilizarea unor mase copleşitoare de

luptători se sconta atingerea scopului propus. Pe lângă raportul general de forţe de circa 4 la 1,

net favorabil Porţii, trupele otomane beneficiau de o superioritate evidentă în piese de artilerie.

Cele două planuri de campanie scot în evidenţă concepţii politice diametral opuse: unul-

cel otoman-subordonat integral scopurilor agresive ale unui mare imperiu, celălalt -românesc-

corespunzător ţelurilor nobile ale unor state româneşti care urmăreau apărarea independenţei şi

a teritoriului 18.

Când totul părea pregătit pentru a nu mai admite pretenţiile în creştere ale Porţii otomane,

Mihai Viteazul a rupt legăturile cu Imperiul otoman. În istoria luptei antiotomane a rămas

17*** Istoria militară a poporului român, VoI. III, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 142 18 Ibidem, p. 143

15

memorabilă data de 13 noiembrie 1594, când creditorii şi negustorii otomani, prezenţi în Ţara

Românească şi în care poporul român vedea pe asupritori în toată venalitatea lor, au luat

cunoştinţă, primii, cu setea de răzbunare a celor ajunşi în pragul disperării19 .

Uciderea reprezentanţilor intereselor otomane în Ţara Românească era în fapt-şi aşa a fost

interpretată de martorii vremii-ca o adevărată declaraţie de război. Ea a fost urmată de acţiuni

energice, menite să distrugă punctele de rezistenţă şi de eventualele concentrări de oşti

otomane, mai întâi din stânga, mai apoi din dreapta Dunării20 .

1.3. Lupta antiotomană pentru restabilirea hotarului Ţării Româneşti pe Dunăre

(1594-1595).

Încheind cu succes operaţiile antiotomane de la Bucureşti şi Iaşi, domnii români au căutat

să exploateze efectul surprizei, trecând conform planului la alungarea trupelor otomane din

cetăţile de la Dunăre. A urmat o perioadă de trei luni ( noiembrie 1594 - ianuarie 1595 )

caracterizată prin acţiuni rapide ale cavaleriei uşoare în primul rând asupra cetăţilor ocupate de

otomani pe malul românesc. Gamizoanele surprinse s-au retras în fortăreţe, fiind înconjurate

din toate părţile de forţele române şi supuse în permanenţă unor atacuri. Astfel, trupele

muntene de sub comanda banului Mihalcea au atacat cetăţile Giurgiu şi Turnu21, eliberând

aşezările civile şi asediind fortăreţele. Concomitent, detaşamente muntene au respins inamicul

din Cetatea de Floci (18-20 decembrie), au atacat şi eliberat oraşele Hârşova (1 ianuarie 1595)

şi Brăila, acţiune în care s-a distins paharnicul Manta. La rândul lor, oştile lui Aron-Vodă au

declanşat seria atacurilor lor asupra Tighinei, Obluciţei, Ismailului, Chiliei şi Cetăţii Albe,

voievodul repartizând pentru fiecare obiectiv forţe corespunzătoare.

Profitând de timpul favorabil -o iarnă aspră, geroasă, care provocase îngheţarea Dunării22 -

trupele de cavalerie române au trecut peste podul de gheaţă şi au întreprins acţiuni de luptă

rapide în adâncimea teritoriului controlat de inamic. Au fost lovite forţele otomane din Silistra

(8 ianuarie), Măcin, Şiştov, Nicopole şi Rahova23. În acelaşi timp au fost respinse încercările

de ripostă ale inamicului.

19 ***lstoria românilor, VoI. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 600 20 Ibidem, p. 602 21 Maria Cordoneanu, 100 de monumente şi locuri istorice ale patriei, Ed. Ion Creangă Bucureşti, 1972, p. 187 22 ***Cronici turceşti, VoI. III, p. 11 23 Nicolae Iorga, Istoria armatei româneşti, VoI. 1, p. 203

16

Un succes de seamă în această direcţie a fost înregistrat la Cetatea de Floci: aproape 2000

de ieniceri au încercuit oraşul asediindu-l: garnizoana de aici, numărând circa 300 de luptători,

nu numai că a rezistat asediului, ci şi a reuşit cu ajutorul unui detaşament, să respingă inamicul

cu grele pierderi( 1 O ianuarie 1595). În urma acestor acţiuni întreg malul stâng al Dunării a

trecut practic sub controlul militar al românilor24 .

Pe latura de vest a frontului antiotoman, trupele române au trecut la acţiune în Banat pe

direcţia Timişoara. Scopul principal al angajării inamicului în această zonă era fixarea unor

însemnate detaşamente otomane şi tătăreşti, pentru a se asigura libertatea de mişcare forţelor

române de pe linia Dunării. Trupele tătare şi otomane au suferit grele înfrângeri în preajma

Timişoarei şi Lugojului, unde oastea principelui transilvănean a fost sprijinită de românii

bănăţeni răsculaţi.

Angajarea pe un front atât de larg a forţei militare a Porţii de către oştile române şi

succesele obţinute, au schimbat radical situaţia strategică de ansamblu a războiului european

care opunea pe otomani coaliţiei Ligii sfinte. Principalul inamic al Porţii, cel care ameninţa

grav stabilitatea flancului otoman, devenise acum ca şi în alte momente ale confruntărilor din

veacurile anterioare, forţa militară românească. Nu numai că acţiunile militare româneşti

constituiau o lovitură în flancuri şi în spatele dispozitivului otoman din Europa centrală, dar o

bună parte din logistica acestuia era neutralizată.

Riposta otomană nu putea întârzia fără a înfrunta riscul generalizării răscoalei în Balcani,

unde numeroşi bulgari, sârbi, albanezi, greci s-au ridicat la luptă împotriva Porţii, stimulaţi de

exemplul ţărilor române.

La 18 noiembrie 1594, sultanul Murad al III-lea (1574-1595) declarase "războiul sfânt"

împotriva Principatelor române25. În planurile emise de conducerea armatei otomane s-a

prevăzut ca ţările române să fie atacate pe două direcţii: tătarii, aflaţi în staţionare în unele

zone din Kraina (circa 24000 de luptători)26 urmau să înainteze în lungul Dunării spre est, iar

un corp de circa 8000 de oameni, condus de Mustafa-paşa, să treacă Dunărea şi făcând

joncţiune cu tătarii să acţioneze spre Bucureşti27. Tătarii au trecut Dunărea prin punctul Vidin-

Calafat şi au înaintat pe malul nordic al fluviului, arzând şi devastând totul în cale, în timp ce

gruparea de forţe a lui Mustafa-paşa s-a concentrat la Rusciuk28.

24 ***Istoria militară a poporului român, VoI. III, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 143 25 A. Decei, Relaţii româno-orientale, Bucureşti, f.e., 1978, p. 224 26 ***CăIători străini, VoI. III, p. 428-429 27 Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 198 28 Nicolae Bălcescu, Puterea armată şi arta militară la români, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p. 97

17

Informat asupra mişcărilor adversarului, Mihai Viteazul care chemase ţărănime a la oaste

şi îşi concentrase oastea la Hulubeşti, a decis să aplice manevra pe linii interioare, lovind pe

rând cele două grupări inamice, înainte ca ele să se unească. În acest scop a fost întărită

acoperirea Dunării în sectorul Giurgiu, trimiţându-se totodată o grupare de forţe în calea

tătarilor29.

La 14 ianuarie 1595, detaşamente ale oastei de ţară, puse sub conducerea fraţilor Buzeşti

şi a lui Radu Calomfirescu, au înfrânt la Putinei avangarda grupării tătare. În această situaţie,

comandantul tătar a angajat în luptă majoritatea forţelor, obligând trupele române să se

replieze spre Stăneşti. Aici, primind sprijin din tabăra de la Hulubeşti, românii au atacat

energic oastea tătară, lovind în flancul şi spatele acesteia şi obţinând o victorie decisivă30.

Forţele înaintate ale grupării otomane conduse de Mustafa, care între timp au reuşit să treacă

Dunărea, au început să înainteze în direcţia Bucureşti. În dupăamiaza zilei de 23 ianuarie,

gruparea inamică a ajuns în satul Şerpăteşti, situat la 10 km. nord de satul Hulubeşti.

Domnul român a fost permanent informat asupra inamicului şi a locurilor de staţionare a

lui. O informaţie deosebit de importantă, furnizată de cercetarea comandamentului român,

relata că la Şerpăteşti se găsea doar avangarda oastei inamice, grosul urmând a trece fluviul a

doua zi. În consecinţă, Mihai a decis să atace cu efectivele, în cursul nopţii, avangarda

inamică, urmându-i resturile peste Dunăre şi să-l surprindă pe Mustafa-paşa în curs de trecere

cu grosul forţelor sale31.

La Şerpăteşti, paharnicul Manea risipea importante detaşamente turceşti şi tătăreşti;

acestea aveau să fie urmărite de Mihai Viteazul, venit în grabă. Pe urmele fugarilor, domnul

român a trecut Dunărea şi a repurtat, la Rusciuc, o însemnată victorie asupra a două paşale,

Hassan şi Mustafa, care aveau poruncă să-l aşeze în scaunul domnesc al Ţării Româneşti, în

locul lui Mihai Viteazul, pe Bogdan, fiul lui Iancu Vodă32.

Încercarea Imperiului otoman de a îndrepta oşti spre Ţara Românească şi Moldova, cu

scopul înlăturării din domnie a lui Aron Tiranul (1591-1592, 1592-1595), care ridicase şi el

steagul eliberării ţării, l-a făcut pe Mihai Viteazul să dispună ca o parte a oştirii sale, condusă

de banul Mihalcea, să treacă Dunărea şi să atace Silistra, punctul prin care turcii intenţionau să

treacă în stânga Dunării. Concentrările de oşti otomane în fortăreţele de la Dunăre, Mihai

29 ***Istoria militară a poporului român, VoI. III, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 144 30 *** Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2000, p. 276 31 Ibidem, p. 146 32 Ion Ionaşcu, Victor Atanasiu, op. cit., p. 48

18

Viteazul le-a răspuns printr-un atac simultan a principalelor întărituri: Brăila, Cervena (în

Bulgaria de nord, nu departe de Turtucaia), Turtucaia şi Nicopole33

Victoriile lui Mihai Viteazul au făcut ca la Istanbul să circule temeri că el se apropie de

Adrianopol şi că s-ar fi proclamat "rege" sau chiar "împărat".

La vestea înfrângerilor suferite, Poarta s-a decis să suprime focarul răzvrătirilor de la

nordul Dunării şi să readucă Ţara Românească, ale cărei pierderi începea să afecteze

aprovizionarea Istanbulului, în sistemul politico-economic otoman. În fruntea oştirii otomane,

ce se îndrepta în primăvara anului 1595 spre Dunăre, se afla Ferhat- paşa, care-l înlocuise pe

Sinan-paşa ca mare vizir şi comandant al oştilor. Ajunsă la Rusciuc, unde avea să se

stabilească planul de cucerire a Ţării Româneşti, în oastea otomană au izbucnit nemulţumiri,

abil întreţinute de Sinan-paşa. Domnul român a profitat de acestea şi a căutat să-i împiedice pe

turci să treacă Dunărea; mai mult chiar, a atacat Nicopole, pentru a sili oastea otomană să

disperseze34.

Ca să facă faţă confruntărilor cu turcii, Mihai Viteazul a căutat să întărească alianţa cu

principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, La sfârşitul lunii aprilie 1595, mitropolitul

Eftimie, episcopii Luca de Buzău şi Teofil de Râmnic, împreună cu 12 boieri, reprezentând

"treptele mari şi mici" ale ţării, au primit instrucţiuni precise de la Mihai Viteazul pentru

încheierea unui tratat de alianţă cu principele Transilvaniei, „în aşa fel-scrie cronica ţării-

Mihai Vodă să fie ascultător de Batâr Jicmon, iar de ţară să nu aibă scădere, ci să şi-o ţie

deplin; şi să se ajute unii pe alţii, cum le-au fost jurământul dintâi”.

Delegaţia română a plecat la Târgovişte spre Alba Iulia la 1 mai 159535. La 12 mai au

început tratativele cu reprezentanţii lui Sigismund Báthory; la 20 mai 1595 a fost încheiat, nu

un simplu act de alianţă-cum voise domnul-, ci unul înjositor pentru Mihai Viteazul, care

devenea din aliat un supus, un locţiitor al lui Sigismund Báthory în Ţara Românească, cu o

autoritate scăzută şi faţă de marii boieri ai ţării, de al căror sfat trebuia să ţină seama în toate

actele de guvernare36.

Sigismund Báthory se intitula „prin graţia lui Dumnezeu, principe al Transilveniei,

Moldovei, Valahiei Transalpine şi al Sfântului Imperiu Roman, domni al părţilor regatului

Ungariei şi comite al secuilor etc.”.

33 Almaş Dumitru, op. cit., p. 44 34 Ion Georgescu, Baba Novac-legendă şi realitate istorică, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 90 35 Pavel Chihaia, op. cit, p. 103 36 Petru Demetru Popescu, op. cit. p. 184

19

Mihai Viteazul nu mai putea folosi în titlul său cuvintele "prin graţia lui Dumnezeu" şi nici

să numească ţară "a mea". "Tratatul", prin clauzele lui, constituia o victorie pentru Sigismund

Báthory şi pentru marea boierime munteană. Erau sacrificate autonomia Ţării româneşti şi

autoritatea institutiei domniei37.

Imperiul otoman, până la sfârşitul secolului al XVI - lea, nu atinsese atât de brav

suveranitatea Ţării Româneşti. Sultanul nu avea nici un drept să se amestece în treburile

interne ale ţării. Domnul avea puteri depinde; el împărţea toate slujbele şi comanda oastea;

avea drept de a declara război şi de a încheia pace.

Sigismund Báthory făcea din Ţara Românească o simplă provincie stăpânită de el,

încredinţa cârmuirea ei la 12 boieri şi dietei transilvane, ce fixa cuantumul dărilor încasat şi

venitul domnului; interzicea domnului de a duce o politică proprie externă, de a-i pedepsi pe

trădătorii de ţară. În schimb, erau satisfăcute pretenţiile oligarhiei boiereşti, asigurându-i-se

bunurile în faţa răzvrătiţilor. Boierii erau scutiţi de orice dare către ţară sau către domn şi

căpătau dreptul să aducă cu forţa pe ţăranii fugiţi de pe moşiile lor38 .

Constrâns de faptul că turcii stabiliseră frontul în Ungaria prin deplasarea de oşti spre Ţara

Românească şi făceau masări de oşti în imperiu la Dunăre, pentru executarea unei campanii de

pedepsire a lui Mihai Viteazul, acesta a trebuit să accepte tratatul, având nevoie de ajutorul

militar al principelui transilvănean, pentru a elimina valul ce ameninţa cu cotropirea şi cu

desfiinţarea politică a ţării39.

În iulie 1595, Mihai Viteazul se destăinuia solului polon Lubieniecki zicând că boierii nu

au făcut ce aveau în instrucţiunile lor, ci ceea ce era spre folosul lor, obţinând privilegii pentru

dânşii40

Un tratat similar cu cel al Ţării Româneşti semnau la Alba Iulia, la 3 iunie 1595, şi

reprezentanţii marii boierimi din Moldova.

Fulgerătoarele acţiuni militare şi politico- diplomatice ale lui Mihai Viteazul din lunile

care au urmat aveau să anuleze conţinutul chartei oligarhiei boiereşti, perfectată la Alba Iulia

şi care, în realitate, n-a fost pusă în aplicare.

Bătălia de la Călugăreni. Aşteptându-se la riposta Porţii, Mihai Viteazul a solicitat

ajutoare de la toţi aliaţii şi în primul rând de la principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, şi

de la domnul Moldovei, Ştefan Răzvan. Până la data confruntării cu duşmanul, i-a sosit doar

37 Ştefan Pascu(coord), op. cit, p. 135 38 Dumitru Georgescu, Istoria armatei române şi a războaielor poporului român, f.e., Bucureşti, 1928, p.223 39 Ion Ionaşcu, Victor Atanasiu, op. cit., p. 88 40 *** Mihai Viteazul în constiin a europeană, Editura Academiei, Bucure ti,1982,p.106

20

un detaşament transilvănean cu un efectiv de circa 2000 de soldaţi, sub comanda căpitanului

Albert Király. Între timp, dincolo de Dunăre, la Rusciuk, o armată otomană, care, după unele

izvoare documentare, se ridica la circa 80000 sau chiar la 100000 de luptători, aştepta ordinul

să pornească împotriva Ţării Româneşti41. Oastea domnului român nu depăşea cifra de 16000

de luptători, iar detaşamentele de acoperire trimise la frontieră nu puteau întârzia prea mult

forţarea fluviului de către inamic. Şi totuşi soluţia era una singură: lupta pe viaţă şi pe moarte .

Erau în joc soarta ţării, liniştea şi independenţa ei.

Pusă în cele din urmă sub comanda marelui vizir, experimentatul general otoman Sinan-

paşa, armata invadatoare a reuşit să treacă Dunărea şi să înainteze pe direcţia Giurgiu –

Hulubeşti - Singureni, având ca obiectiv principal capitala Ţării româneşti. Detaşamentele de

călăreţi trimise de către Mihai Viteazul au hărţuit continuu pe inamic, urmărind să-i întârzie

marşul, să-i provoace cât mai multe victime şi să câştige timp în vederea adoptării măsurilor în

vederea confruntării finale.

„Fiecare mlaştină, fiecare pădure de stejar se umpluse de mii de ghiauri. Ei se apropiau de

oastea islamică şi se învârteau mereu în jurul oştirii împărăteşt”, scrie Ibrahim Pecevi, cronicar

turc. De la Hulubeşti drumul spre Bucureşti avea o variantă, care, prin Călugăreni, localitate

situată la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu, ducea la Copăceni, pe râul Argeş.

Această variantă trecea printr-o strâmtoare înconjurată de o pădure deasă de stejari şi barată

spre Hulubeşti de mlaştinile formate de râurile Neajlov şi Cîliştea, ape care se uneau în această

regiune42.

Zona mlăştinoasă nu putea fi străbătută decât pe un drum de pământ ce avea o "lăţime de

doar două căruţe”. Aici a decis Mihai Viteazul să înfrunte oştirile inamice, dar pentru ca planul

său să fie realizat, coloanele inamicului trebuiau atrase de la Hulubeşti spre Călugăreni. La

ordinul voievodului, o grupare de cavalerie a atacat, la 12 august, avangarda inamicului în

apropiere de Hulubeşti după care s-a retras, voit, spre Călugăreni. Stratagema a reuşit, trupele

otomane urmărind pe români şi apropiindu-se de poziţiile ocupate de oastea Ţării româneşti pe

malul de nord al Neajlovului.

În dimineaţa zilei de 13/23 august, Sinan-paşa a trimis o grupare de circa 12000 de

călăreţi în direcţia Călugăreni cu misiunea de a respinge orice împotrivire a românilor şi a

deschide drum forţelor principale. Mihai Viteazul a lăsat pe inamic să treacă podul după care

41 Radu Rosetti, Istoria militară a românilor la mijlocul veacului al XVIII-lea, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1947, p. 113 42 Nicolae Bălcescu, Puterea armată şi arta militară la români, Editura Militară, Bucureşti, 199, p. 188

21

l-a lovit cu vigoare, l-a alungat dincolo de Neajlov şi Cîliştea, fără a-şi angaja oastea într-o

urmărire, pentru a nu risca atacarea şi nimicirea acesteia în lunca şi smârcurile Neajlovului de

forţele principale ale duşmanului.

Plin de mânie că voievodul român i-a dejucat planurile, comandantul armatei otomane a

decis să declanşeze atacul general. O puternică grupare de ieniceri, sub comanda sa personală,

a atacat frontal pe direcţia podului, în timp de două grupări de cavalerie învăluiau din flancuri

dispozitivul românilor. Şi dacă atacul principal a fost oprit un timp de focul artileriei,

puşcaşilor şi suliţaşilor lui Mihai, gruparea din dreapta, comandată de Satîrgi Mehmet paşa,

găsind un vad, a trecut Neajlovul43, ameninţând flancul stâng şi spatele oştirii Ţării Româneşti.

După relatările unor izvoare documentare de epocă, cealaltă grupare de spahii, în frunte cu

Hassan-paşa, beilerbeiul Rumeliei, nu a luat parte la această fază a bătăliei, ea rătăcindu-se

prin pădurile întinse44.

Situaţia devenise critică. Pentru a se evita o încercuire, Mihai Viteazul a ordonat trupelor

sale din primele două linii să se replieze către locul unde se afla dispusă rezerva, într-un

dispozitiv în formă de unghi pentru a putea face faţă mai uşor atacurilor inamicului. După ce a

ieşit din raza de acţiune a lui Satârgi şi şi-a unit grosul oştirii cu rezerva, Mihai Viteazul a

apreciat că a sosit momentul să pornească la contraatac.

În frunte cu neînfricatul lor voievod, oştenii români au făcut minuni de vitejie, ajungând în

scurtă vreme în zona poduliu45. Referindu-se la lupta angajată aici, un cronicar al vremii nota:

" Şi dând război vitejeşte, pe Sinan-paşa încă l-au doborât de pe cal în gârlă şi un spahiu l-a

scos aşa ocărât. Pierduse doi dinţi şi se socotea fericit scăpând cu viaţă”46

Atacate cu putere de către români, suferind pierderi mari, trupele otomane au început

retragerea. Planul lui Sinan-paşa de a nimici într-o singură confruntare oastea lui Mihai

Viteazul şi de a înainta spre capitala Ţării Române ti, fusese zădărnicit. Pe malurile

Neajlovului zeci de mii de ieniceri şi spahii au fost înfrânţi de o oaste a Ţării Româneşti într-o

vădită situaţie de inferioritate numerică. Prin exemplul personal, Mihai Viteazul a însufleţit pe

luptători în câteva rânduri şi a salvat victoria în situaţii limite. "Faceţi ce veţi vedea ca fac eu-

ar fi spus oştenilor săi înainte de bătălia hotărâtoare-căci e mai bine să cădem cu toţii cu arma

în mână decât să zornăim în lanţurile în ţările de peste mare”47.

43 Maria Cordoneanu, op. cit., p. 225 44 Gheorghe Romanescu, Marile bătălii ale românilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 114 45 Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 190 46 47 Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 101 47 Ştefan Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab 1 Întemeietorul până la Mihai Viteazul, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 98

22

Descriind bătălia de la Călugăreni „decât care nu am văzut şi nici nu am auzit una mai

crâncenă” - după cum scria Albert Kirá1y lui Sigismund Báthory, un cronicar turc consemna:

„De la amiază şi până la chindie s-a dat o mare luptă. Mulţi dintre ei( dinte otomani- n.a.) au

trecut în rândurile martirilor. De asemenea, şi de la ghiauri (români- n.a.) au murit mulţi şi s-

au dus în iad. Locul fiind foarte strâmt şi nepotrivit şi mlăştinos48 şi, mai sus arătatul Sinan-

pasa fiind rănit în lupă, iar Haidar-paşa şi Husein-paşa găsindu-şi o moarte de martiri,

şi făcându-se târziu, nu a fost cu putinţă să se mearga mai departe”49 .

Victoria de la Călugăreni reprezintă un model clasic de conducere fermă şi suplă, de

abnegaţie şi eroism, de înaltă măiestrie militară. Ea nu a putut fi însă hotărâtoare pentru soarta

războiului. Forţele otomane, cu toate că suferiseră pierderi, păstrau încă o foarte mare

superioritate numerică. Rândurile românilor se răriseră şi ele simţitor. Cunoscând acestea,

Mihai Viteazul şi-a desprins oastea de adversar în timpul nopţii şi s-a retras spre munţi pentru

a aştepta ajutoarele solicitate din Transilvania şi Moldova50

A doua zi, văzând că nu mai are în faţa sa pe români, Sinan-paşa şi-a repezit trupele pe

urmele lor. Armata otomană a străbătut Bucureştiul, a ocupat oraşul Târgovişte şi a trimis

detaşamente până la contactul cu oastea românească care ajunsese în zona satului Stoeneşti,

imediat la sud de Câmpulung 51.

Luptele de la Târgovişte şi Giurgiu (toamna anului 1595). Pe la sfârşitul lunii

septembrie, în fruntea unei armate, după unele izvoare de 20000, iar după altele, de 37000 de

luptători, a trecut munţii Sigismund Báthory; din Moldova a sosit în ajutorul lui Mihai

Viteazul un detaşament de aproape 8000 de lăncieri, suliţaşi, puşcaşi şi câteva tunuri. Cu

forţele reunite ale celor trei ţări româneşti s-a hotărât trecerea neîntârziată la contraofensivă,

mai înainte ca duşmanul să-şi consolideze cetăţile şi târgurile Ţării Româneşti. Conducerea

efectivă a acţiunilor militare a exercitat-o Mihai Viteazul, întrucât, "Bathory mai mult prezida

decât conducea expediţia ".

Pe data de 6 octombrie 1595, în urma unui atac energic, executat prin surprindere, gruparea

otomană lăsată la Târgovişte de Sinan-paşa a fost nimicită, 40 de tunuri, o mare cantitate de

pulbere, "săbii şi provizii pentru mai bine de trei ani" - după relatarea istoricului silezian

Baltazar Walther - căzând în mâinile românilor52.

48 Mihai Cucu, Factorul geografic în acţiunile militare, Editura Militară Buc:ureşti, 1981, p. 71 49 Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 185 50 Gheorghe Romanescu, op. cit., p. 114 51 Ibidem, p.115 52 Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 192

23

Referindu-se la desfăşurarea bătăliei de la Târgovişte, Abdul Kadâr, participant la

campanie în calitate de "secretar al corpului tunarilor" din armata otomană, scrie că :

„ musulmanii care s-au aflat înăuntrul cetăţii s-au luptat zi şi noapte. Oastea islamică nu a

putut ocoli suferinţele pricinuite de fum (românii dăduseră foc la praful de puşcă găsit în

cetate- n.a.)” şi de rănile provocate de tunuri şi puşti. În acest fel s-au luptat 4-5 zile. La sfârşit,

abătuţi şi-au încredinţat soarta în mâinile lui Allah. Ieşind din cetate, mulţi dintre ei au ajuns în

rândurile martirilor, mulţi au fost luaţi prizonieri şi mulţi au fost răniti”53

Conturând înaintarea, la 12 octombrie oştile aliate au intrat în Bucureşti54, în timp ce

Sinan-paşa fugea în grabă spre Dunăre, urmate de resturile armatei sale. Ajuns la Giurgiu de

călăreţii munteni, moldoveni şi transilvăneni, trupele otomane care nu reuşiseră să se angajeze

pe pod au fost nevoite să dea lupta, pierzând în scurtă vreme câteva mii de oameni, precum şi

tunurile şi carele încărcate cu provizii şi bunuri jefuite de la populaţie. În acest timp, artileria a

lovit podul, "ghiaurii" făcând să "cadă în Dunăre oastea islamică ce era în mijlocul podului de

vase, poverile, cămilele, caii şi catârii"

După mai multe atacuri, românii au reuşit să ocupe cetatea Giurgiu. „O parte din gaziii ce

se aflau înăuntrul cetăţii-îşi aminteşte Abdul Kadâr- au căzut în Dunăre, iar alţii au scăpat şi au

trecut în rândurile martirilor”. Vijelioasa acţiune a forţelor române este astfel descrisă de

cronicarul otoman Katîb Celebi: „ A fost o nenorocire şi un dezastru atât de mare, cum nu s-a

mai văzut şi nici nu s-a mai auzit de o asemenea înfrângere, nicicând în istorie”. „Aceea zi-ne

spune acelaşi Abdul Kadâr- s-a întipărit în minte ca fiind ziua judecăţii de apoi”55.

Campania otomană din anul 1595 în Ţara Românească s-a încheiat, astfel, cu o mare

victorie românească. Prin calităţile sale militare, Mihai Viteazul a intrat în atenţia şi şi-a atras

preţuirea observatorilor politici ai vremii. Însuşirile domnitorului român de mare strateg, care

ştia să folosească la maximum terenul pentru a face faţă, cu o oaste mică, unui duşman mult

superior numeric, curajul personal, îndrăzneala, eroismul manifestat în situaţii grele, cu rol

pilduitor, atât de însemnat în încordarea voinţei alor săi de a învinge, au ieşit în relief

îndeosebi în marea confruntare de la Călugăreni- „Termopilele României”56, rămasă celebră în

istoria românilor. După această biruinţă, Edward Barton, agentul englez la Istanbul, avea să

scrie la 7 noiembrie 1595: „este un lucru demn de cea mai mare consideraţie şi de glorie eternă

53 Dumitru Georgescu, op. cit., p. 239 54 Pavel Chihaia, op. cit., p. 208 55 Gheorghe Romanescu, op. cit., p. 116 56 Maria Cordoneanu, op. cit., p. 227

24

ceea ce n-au putut realiza atât de mulţi imperiali, regi şi prinţi, a izbutit Mihai, cel mai

neînsemnat şi mai sărac dintre duci, anume să învingă oştirile marelui sultan”57.

Chiar şi din partea adversarilor otomani s-au auzit cuvinte de apreciere la adresa valorii

războinice a românilor şi a conducătorilor lor. Cronicarul turc Ibrahim Pecevi, contemporan şi

martor ocular al evenimentelor, considera că:" O aşa mare pierdere nu i se întâmplase oştirii

islamice niciodată până acum".

57 ***Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, VoI. 1, p. 129

25

CAPITOLUL II

ACŢIUNI ŞI CAMPANII ANTIOTOMANE ÎNTRE ANII 1596 - 1598

2.1. Contextul politico-militar la începutul anului 1596.

Cu anul 1596 s-a trecut de la faza confruntărilor militare la cea politico-militară a

războiului de eliberare a Ţării Româneşti. Angajarea Imperiului Otoman în luptele cu Imperiul

Habsburgic, care aveau să se soldeze cu mare înfrângere suferită de acesta din urmă la Eger şi

Mezökeresztes (26 octombrie 1596), a înlesnit lui Mihai Viteazul, în cursul anului 1596, să ia

măsuri de aşezare a ţării şi de continuare a luptelor cu turcii. S-au semnalat victorii ale oştirilor

Ţării Româneşti în mai multe locuri din sudul Dunării. Plevna a fost arsă de cetele conduse de

Baba Novac, care a înaintat până la Sofia; alte cete au atacat Vidinul, iar altele Babadagul58

În toamna anului 1596 s-au abătut din nou asupra Ţării Româneşti pustiitoarele hoarde

tătăreşti. După ce au ars mai multe oraşe, Buzău, Gherghiţa şi Bucureşti, ele au fost respinse

de Mihai Viteazul, care s-a îndreptat apoi asupra cetăţii Turnu şi a cetăţii de pe malul drept al

Dunării59, de la Nicopole, pe care a dărâmat-o, ucigând o mulţime de turci. La 7 decembrie

1596, franciscanul Eustachia Fontana anunţa din Istanbul la Roma despre campama lui Mihai

Viteazul la sudul Dunării şi despre cucerirea Nicopolelui, ca şi despre temerile care domneau

în capitala Imperiului otoman faţă de acţiunile domnitorului român60.

Vestea victoriilor lui Mihai Viteazul s-a răspândit în întreaga Europă; numele său era

rostit cu stimă şi de el erau legate mari speranţe de îndepărtare a primejdiei otomane. Populaţia

grecească, care suporta cu greu dominaţia otomană, vede în Mihai Viteazul un virtual împărat

al Bizanţului renăscut. De pe poziţia învingătorului şi după ce a înţeles, din negocierile purtate

cu principele Sigismund Báthory, că o cooperare sigură şi de mai lungă durată cu statele

creştine, interesate în lupta împotriva Imperiului otoman, era greu de realizat, Mihai Viteazul a

acceptat, la cererea turcilor, să ducă tratative şi să încheie pacea cu Poarta.

58 Ion Georgescu, Baba Novac-legendă şi realitate istorică, p. 78 59 Alexandru Husar, Dincolo de ruine- Cetăţi medievale, Editura Institutului European, Iaşi, 2003, p. 33 60 ***Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, VoI. II, p. 207

26

Acest fapt îi va aduce, la începutul anului 1597, steagul de recunoaştere a domniei din partea

sultanului.

În scrisoarea din 7 ianuarie 1597, adresată din Belgrad de Hassan-paşa lui Sigismund

Báthory, prin care acesta era îndemnat să încheie pace cu turcii, în schimbul recunoaşterii sale

ca principe al Transilvaniei, se invoca drept pildă cazul lui Mihai Viteazul.. „ Trebuie să fie

vădit Măriei Tale câte a greşit Mihai Viteazul, pe toate le-a iertat Puternicia Sa. Şi steagul i-a

fost trimis la loc de către puternicul împărat, aşa că atât el, cât şi întreaga Ţară Românească se

găseşte în pace bună”. Şi adăuga paşa: „Ceea ce a fot până acum să nu mai fie de acum înainte,

căci nici calului nu i se taie capul dacă s-a poticnit o data”.61

Tratativele cu Poarta otomană au fost duse de Mihai Viteazul prin mijlocirea patriarhului

din Alexandria, Melerie Pigas, reprezentantul înaltului cler ortodox, care se pronunţa pentru

înţelegerea cu Imperiul otoman, şi cu sprijinul ambasadorului Angliei la Istanbul, Edward

Barton62 . Încheind pacea, Mihai Viteazul obţinea răgazul necesar refacerii forţelor, dar şi

contracarării acţiunilor duşmănoase ale domnitorului Moldovei, Ieremia Movilă şi ale marelui

hatman polonez, lan Zamoyski care vizau scoaterea lui din domnia Ţării Româneşti63 .

La adăpostul bunelor relaţii cu Poarta, Mihai Viteazul intenţiona să pregătească marea

campanie împotriva turcilor, în înţelegere cu un înalt prelat, Dionisie Rally, mitropolitul de

Târnovo, conducătorul partidei clerului ortodox, care susţinea ideea luptei de eliberare a

popoarelor balcanice de sub dominatia otomană64.

În vederea reluării luptelor cu turcii, Mihai Viteazul trimitea, în ianuarie 1597, pe banul

Mihalcea şi pe sibianul Marcu Schonkebonk la curtea împăratului Rudolf al II-lea, pentru a

obţine ajutoare în bani şi în oşti. În secret, banul Mihalcea a tratat şi în numele bulgarilor

problemele unei mari răscoale hotărâte de Mihai Viteazul65.

Solii lui Mihai Viteazul se întorceau de la Praga cu multe făgăduinţe pentru domn şi pentru

ţara sa. Erau obţinute, printre altele, ca imperialii să suporte plata a 4000 de oşteni, timp de

şase luni. Stabilirea relaţiilor domnului român cu Rudolf al II -lea prin reprezentanţi proprii

marca noua poziţie politică a Ţării Româneşti în relaţiile internaţionale, capabilă să promoveze

acţiuni politico-militare conform intereselor ei. Căpeteniile răsculaţilor din lumea balcanică

insistau pe lângă Mihai Viteazul să nu înceteze luptele cu turcii, asigurându-l de sprijinul lor.

61 Ibidem, p. 153 62 Almaş Dumitru, op. cit., p. 66 63 *** Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2000, p. 233 64 Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 104 65 Radu Rosetti, op. cit., p. 108

27

La 12 martie 1597, Dionisie Rally îl informa pe Mihai Viteazul despre pregătirile de luptă

antiotomană ale creştinilor din sudul Dunării şi că se aşteaptă doar semnalul dat din partea

domnitorului român66.

Amânarea declanşării confruntărilor cu Poarta otomană şi respectarea temporară a

înţelegerilor făcute cu sultanul Mahomed al III -lea au fost determinate de modul în care se

desfăşurau evenimentele la graniţa cu Moldova şi Transilvania şi care trebuiau urmărite cu

atenţie de Mihai Viteazul. Nestatornicia lui Sigismund Báthory, cu implicaţiile sale de ordin

politic, uneltirile lui Ieremia Movilă şi ale lui Jan Zamoyski ca şi ale hanului tătar Gazi Ghirai

constituiau o gravă ameninţare pentru domnul Ţării Romaneşti67.

Printr-o febrilă activitate diplomatică, Mihai Viteazul a reuşit să-şi amplifice legăturile

internaţionale, să înlăture pentru moment ameninţările care-l pândeau şi să-şi consolideze

poziţia de factor politic în raporturile de forţe din centrul şi sud-estul Europei.

Oscilaţiile lui Sigismund Bathory şi gândul lui de a părăsi Transilvania i-au creat lui Mihai

Viteazul temeri că, lipsită de sprijinul provinciei intracarpatice, situaţia Ţării Româneşti

redevine nesigură. De aici preocuparea lui pentru o stabilitate politică, în Transilvania, care să

menţină şi să întărească legăturile acesteia cu Ţara Românească.

Se pare că la sfârşitul lunii mai 1597 au existat chiar tratative între Jósika, cancelarul

principelui Sigismund Báthory şi Mihai Viteazul, punându-se la cale un plan îndrăzneţ potrivit

căruia Sigismund Báthory urma să abdice în favoarea domnului român, lucru pentru care

trebuiau să-şi dea consimţământul şi imperialii68 .

Pentru a stăvilii uneltirile lui Ieremia Movilă, aflat în înţelegere cu lan Zamoyski şi hanul

tătarilor, Mihai Viteazul a căutat, încă de la începutul anului 1597, să stabilească legături cu

regele Poloniei şi chiar cu tătarii. Ca să slăbească ameninţările tătarilor şi ale polonilor, a

încheiat înţelegeri cu Statul moscovit şi a căutat să atragă de partea sa pe cazaci69.

Intenţiile Poloniei de a face ca Ţara Românească să aibă soarta Moldovei, aservită

intereselor sale, Mihai Viteazul le-a răspuns cu planul de a ataca el, împreună cu Sigismund

Báthory, Moldova. La 8 iunie 1597, Ieremia Movilă îi informa pe polonezi că are ştiri în

privinţa faptului că la începutul lunii iulie Moldova fa vi atacată de principele Transilvaniei şi

de Mihai Viteazul. În iunie 1597, Jan Zamoyski i se adresa lui Sigismund Báthory cerându-i să

nu atace Moldova70 .

66 Nicolae Iorga, op. cit., p. 99 67 Ion Ionaşcu, Victor Atanasiu, op. cit., p. 101 68 *** Mihai Viteazul, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 79 69 Ibidem, p. 81 70 Ibidem, p. 83

28

Se aflase că, încă din 20 iunie 1597, Mihai Viteazul se dusese spre Buzău împreună cu

Moise Székely, comandantul unor detaşamente transilvănene dislocate în Ţara Românească,

ca să găsească loc potrivit pentru tabără. Paralel cu pregătirea militară, pentru reuşita

campaniei împotriva Moldovei, Mihai Viteazul a continuat şi pregătirile pe cale politică şi

diplomatică cu Imperiul Habsburgic, cu turcii, cu ţarul Feodor, cu reprezentantul mişcării de

eliberare a popoarelor balcanice şi cu unele căpetenii politice din părţile de răsărit şi nord-

estice ale Europei71.

Cu ajutorul influentului ambasador englez Edward Barton, domnul Ţării Româneşti a

perfectat o înţelegere cu Imperiul Otoman. Spre sfârşitul lunii iulie 1597 soseau la Târgovişte,

din partea sultanului, ceauşul Hali Masar, cu însemnele domniei şi cu scrisori măgulitoare,

prin care Mihai Vodă şi fiul său, Nicolae Pătraşcu, li se întăreau domnia pe viaţă, iar haraciul

ţării către Poartă otomană era redus la jumătate.

O dată cu ceauşul Hali Masar sosea şi un trimis al hanului Gazi Ghirai, cu solie de pace,

solie ce avea să se repete la sfârşitul lunii noiembrie, prin grecul Ghendir Bali. La rându-i,

Mihai Viteazul a încercat, prin solii săi trimişi la hanul tătarilor, să stopeze un atac al acestora

la nord de Dunăre, la sfârşitul verii şi în toamna anului 1597.

Pentru a fi sigur că tătarii nu vor ataca Ţara Românească în momentul începerii campaniei

în Moldova, Mihai Viteazul s-a folosit şi de legăturile întreţinute de patriarhul Melerie Pigas

cu Damad Ibrahim paşa, intervenind la marele vizir împiedicării unei eventuale acţiuni ale

hanului Gazi Ghirai. Din scrisoarea trimisă la 5 august 1597 de înaltul prelat Melerie Pigas lui

Mihai Viteazul rezulta că paşa Ibrahim întreprinsese unele măsuri, la cererea domnului român,

ca tătarii să nu încalce graniţele Ţîrii Româneşti72.

Mihai Viteazul a întreprins demersuri şi pe lângă cneazul Constantin Vasile de Ostrog,

căutând ca, prin intermediul acestuia, să atragă pe cazaci de partea lui.

După efectuarea acestor pregătiri şi după încercarea făcută de a realiza o înţelegere şi cu

boierii moldoveni, Mihai Vodă, care strânsese o oaste numeroasă( circa 20000 de oşteni), era

hotărât să pătrundă în Moldova, unde urma să fie aşezat în scaun "domnişoru Marcu".

Poruncile date tătarilor de marele vizir Ibrahim, ca să nu treacă în Ţara Românească şi

Transilvania spre Ungaria, au facilitat principelui Transilvaniei începerea asediului asupra

Timişoarei, iar imperialilor să desfăşuare cu succes atacurile asupra câtorva cetăţi moldo-

polone aflate în stăpânirea turcilor. În faţa acestei situaţii, tătarii, probabil şi la îndemnul

partidei moldo-polone, potrivnică planurilor lui Mihai Viteazul, scriau la Poarta marelui

71 *** Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 609 72 Ibidem, p. 609

29

muftiu, arătând că ei erau pregătiţi să se îndrepte spre Ungaria, însă marele vizir le-a cerut să

se întoarcă în taberele lor.

Nemulţumit de evoluţia evenimentelor la sudul Dunării şi influenţat şi probabil de unii

dregători de la Istanbul, sultanul a numit, către mijlocul lunii octombrie, un alt vizir, pe Hadâm

Hassan-paşa (Hassan-paşa Eunucul).

Schimbările survenite l-au obligat pe Mihai Viteazul să iniţieze noi acţiuni politice pentru

a nu atrage mânia Porţii asupra ţării, ajutat fiind în demersurile lui de ambasadorul englez

Edward Barton şi de patriarhul Melerie Pigas, cărora domnul român le solicita concursul în

vederea reglementării raporturilor Ţării Româneşti cu Poarta otomană, erau invocate vechile

învoieli şi se cerea „să nu fie asuprită ţara cu pofte necuvenite” .

În aceeaşi vreme, solii munteni erau trimişi la imperiali, cu sprijinul cărora voievodul

urmărea să păstreze oştile de care avea nevoie pentru a se împotrivi atacurile din partea

tătarilor şi pentru a porni campania la sud de Dunăre73 .

Deşi până la sfârşitul anului 1597 Mihai Viteazul nu a putut să soluţioneze conflictul cu

Ieremia Movilă, el nu a renunţat la campania din Moldova, ci doar a amânat-o; ştiri

contemporane o socoteau probabil de realizat în primăvara anului 1598.

2.2. Raporturile diplomatice cu Imperiul habsbrgic şi semnarea tratatului de alianţă

antiotomană cu împăratul Rudolf al II-lea (Mânăstirea Dealu- Târgovişte 1598).

La începutul lunii octombrie 1597, sosea la Târgovişte trimisul împăratului Rudolf al II-

lea, Giovanni Marini Poli, ca să trateze ajutorul de care Mihai Viteazul avea nevoie în acele

vremuri grele74.

Cum pe lângă ostilitatea pe care i-o arăta Ieremia Movilă i se adăuga şi aceea a cancelarului

polonez Jan Zamoyski, domnul Ţării Româneşti îi demonstra trimisului imperial necesitatea

acţiunii imediate împotriva lui Ieremia Movilă şi a Poloniei, care unelteau necontenit pe lângă

sultan scoaterea lui din domnie. Susţinând că „e mai bine să le facem noi lor ceea ce gândesc

să ne facă ei nouă”, Mihai Viteazul considera că acest plan n-ar displăcea nici turcilor, care,

73 Ion Ionaşcu, Victor Atanasiu, op. cit., p. 112 74 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, VoI.III,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 223

30

desigur, nu erau încântaţi de influenţa Poloniei în Moldova şi de tendinţele acesteia de a-şi

extinde sfera de influenţă, în detrimentul Porţii otomane, în Ţara Românească şi Transilvania.

Preţul cerut de turci era încheierea păcii cu ei şi, totodată, să mijlocească pacea cu imperialii75.

Iată-l, aşadar, pe Mihai Viteazul în situaţia de a juca un rol însemnat în raportul de forţe din

această parte a Europei. El tratează probleme importante ale lumii sud-est europene direct cu

împăratul Rudolf al II-lea, ca domn suveran, neţinând seama de principele Transilvaniei, care

se socotea „suzeran al Valachiei Transalpine”76.

Anul 1958 s-a caracterizat, ca şi precedentul printr-o intensă activitate diplomatică dusă de

Mihai Viteazul în condiţii de noi schimbări politice. Pe lângă vechile duşmănii, s-a adăugat

nesiguranţa hotarului de nord al ţării. Principele Transilvaniei Sigismund Báthory, şovăielnic

şi incapabil să facă faţă grelelor şi complicatelor evenimente politice şi militare, a abdicat de la

conducerea ţării, în favoarea Habsburgilor (22 martie 1598). în schimbul ducatelor Oppeln şi

Ratibor din Silezia şi a unei pensii de 50000 de ducaţi. Maria Christierna de Habsburg, soţia

lui Sigismund Báthory, a preluat conducerea principatului Transilvaniei în numele împăratului

Rudolf al II-lea, asistată de comisari imperiali. Titlul pe care şi l-a însuşit era: „Maria

Christierna, dei gratia Transylvaniae, Moldaviae, Valachiae Tranalpinae princeps”77

A început un intens schimb de solii între Mihai Viteazul şi Curtea de la Praga, ca şi între

Târgovişte şi Alba Iulia. Acestea au dus la încheierea unui tratat de alianţă între Ţara

Românească şi Imperiul Habsburgic la 20 mai/9 iunie 1598 la Târgovişte (de fapt laMânăstirea

Dealu )78.

Comisarii imperiali aveau să relateze că negocierile cu boierii şi voievodul muntean au

mers greu, şi ele au ţinut aproape şapte zile. Ţara şi domnul erau foarte fermi în cererile lor.

Împăratul era cel care îl dorea pe Mihai Viteazul de partea sa şi situaţia acestuia era alta decât

cea din anul legământului cu Sigismund Báthory (1595) . De aceea, comisarii s-au văzut siliţi

să ţină seama "de întâmplări şi de vremuri, totodată şi de persoane".

Tratatul înlocuia, în cazul Ţării Româneşti, suzeranitatea otomană, care din "ocrotire"

devenise o "asupritoare tiranie", cu suzeranitatea împăratului creştin. Chiar dacă domnul a

acceptat, se pare cu greu, titlul de "voievodul părţilor Ţării Româneşti ale Regatului Ungariei",

în loc de "domn stăpânitor al Ţării Româneşti" şi erau invocate vechile legături de vasalitate

pe care voievozii români le-au avut faţă de regii maghiari, legături întotdeauna trecătoare,

conţinutul tratatului venea să întărească instituţia domniei în Ţara Românească şi statutul ţării 75 Radu Rosetti, op. cit., p. 110 76 *** Mihai Viteazul-Chipuri şi documente, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a., p. 44 77 Victor Atanasiu, Mihai Viteazul, f.e., Bucureşti, 1972, p. 77 78 *** Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 611-612

31

de subiect de drept internaţional. Mihai Viteazul câştiga dreptul de moştenire a domniei pentru

familia lui, deci domnie ereditară, toate drepturile, legile ţării rămâneau neatinse, iar Mihai

Viteazul îşi cârmuia ţara ca domn neatârnător, fără nici un amestec din partea împăratului.

Chiar dacă împăratul îşi rezerva dreptul alegerii, în cazul stingerii familiei domnitorului, acest

drept era limitat de celelalte clauze, ca domnul să fie din legea ţării şi din fruntaşii ţării, care

urmau să primească adeziunea stărilor ţării. Mihai Viteazul obţinea prevederea ca pribegii,

boierii necredincioşi domnului, să poată fi urmăriţi de acesta şi să nu fie primiţi nicăieri în

împărăţie79.

Asupra dreptului de pace sau război nu se preciza nimic deosebit, ci doar ceea ce

presupunea expresia "prieten prietenilor şi duşman duşmanilor". Menţiune cu privire la

negoţul liber presupunea un tratat între două state neatârnate. Supunerea lui Mihai Viteazul

faţă de împărat se rezuma la un dar pe care "supusul" trebuia să-l ofere suzeranului său.

Încheierea tratatului de alianţă cu Imperiul creştin făcea ca Mihai Viteazul să-şi poată

concentra atenţia diplomatică asupra celuilalt stat puternic, Imperiul otoman.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Imperiul otoman, Mihai Viteazul a acţionat, atât prin mijloace

militare, dar şi diplomatice, în vederea obţinerii unei păci de durată a relaţiilor turco-tătare, a

căutat să adâncească disensiunile şi cu clauze favorabile cu Poarta otomană. În primăvara

anului 1598, erau trimişi la curtea hanului tătar George Rarz şi Ioan Bernardfi; ei se întorceau

la 19 mai la Târgovişte, însoţiţi de doi reprezentanţi ai hanului, ca "să întocmească alianţă şi

uniune".

Mai mult încă, relaţiile stabilite între Mihai Viteazul cu împăratul Rudolf al II-lea şi

încrederea de care el se bucura din partea hanului tătarilor, făceau din domnul român

mijlocitorul cel mai autorizat al păcii dintre tătari şi imperiali. Şi unele cercuri habsburgice

apreciau că "el se înţelege bine şi ştie fundamentul lucrului, firea şi starea atât a turcului, cât şi

a tătarului". Din mai şi până în august când Rudolf al II-lea a hotărât să trateze, a avut loc

schimburi de solii între hanul tătar şi Mihai Viteazul şi Curtea de la Praga80

Concomitent, domnul român prin mijlocirea noului ambasador englez Henry Lello şi a

patriarhului de Constantinopol, a continuat tratativele cu turcii. În cadrul acestor tratative

atitudine a lui Mihai Viteazul a fost cea a unui conducător de stat care reprezintă o forţă

politică şi militară de care Sublima Poartă trebuia să ţină seama. El îşi exprima dorinţa de pace

dar şi hotărâre a de a se apăra dacă nu se vor respecta prevederile vechilor tratate. De aceea,

79 Neagoe Manole, Mihai Viteazul,Editura Scrisul Românesc, Craiova,1976,p.99 80 Florian Cristescu, Povestea neamului nostru. Viaţa legendară a lui Mihai Viteazul, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1997, p. 88

32

din dispoziţiile secretarului de stat Sir Robert Cecil, Lello a fost trimis chiar în Ţara

Românească la Mihai Viteazul spre a urgenta tratativele şi a se informa asupra relaţiilor sale

cu imperialii, după cum relevă un raport din 1 februarie 1598.

Desfăşurarea evenimentelor făcea ca ameninţările la adresa domnului Ţării Româneşti să

crească. Moldova şi Polonia cereau tot mai insistent înlăturarea lui. Turcii îşi concentrau

forţele la Dunăre, iar pe alianţa cu tătarii nu se putea pune bază şi nici pe sprijinul Curţii de la

Praga confruntată şi ea cu noi dificultăţi prin revenirea la 20 august a lui Sigismund Báthory

ca principe al Transilvaniei. Comisarii imperiali au fost alungaţi şi se prefigura o apropiere a

lui Sigismund Báthory către sultan. Ţara Românească era din nou singură în faţa valurilor

ostile şi numai personalitatea lui Mihai Viteazul a făcut să întârzie invadarea ei. La vestea că

Sigismund Báthory abia reînscăunat, şi-a trimis soli la Poartă, Mihai Viteazul a intervenit ferm

cu solia lui Petru Armeanul la Alba Iulia81 prin graiul solului său, Mihai Viteazul îşi făcea

cunoscută poziţia faţă de Sigismund Báthory: „mergi la el şi spune-i că, dacă vrea să facă pace

şi legătură cu duşmanii şi necredincioşii, atunci îi voi eu în locul lor păgân şi turc”82.

Poarta otomană urmărea orice fisură în sistemul de alianţe al lui Mihai Viteazul pentru a-l

înlătura din scaun. Acesta la rându-i se pregătea, ca la timpul potrivit să contracareze intenţiile

Porţii. La 25 septembrie, trimisul Ţării Româneşti la arhiducele Maximilian relata că

voievodul ar putea să formeze o oaste de 30-40000 de călăreţi şi pedestraşi cărora li s-ar

alătura cei din Bulgaria. Aceştia îl îndeamnă insistent să treacă Dunărea şi să atace pe duşman.

În condiţiile în care oştile otomane erau concentrate la asediul Oradei, s-a creat conjunctura

externă favorabilă campaniei sud - dunărene a lui Mihai Viteazul. Desfăşurată în lunile

septembrie-octombrie 1598, aceasta a fost cea mai puternică, cea mai îndelungată şi cea mai

răsunătoare acţiune militară a domnului român la sud de Dunăre; ea a fost urmărită cu interes

de întreaga Creştinătate şi larg comentată în Europa83

81 Alexandru Husar, op. cit. p. 28 82 *** 100 de personalităţi din Evul Mediu românesc, Editura Ion Creangă, s. 1., 1981, p. 57 83 Ion Ionaşcu, Victor Atanasiu, op. cit., p. 123

33

CAPITOLUL III

CAMPANIA ANTIOTOMANĂ SUD DUNĂREANĂ DIN ANUL 1598 ŞI ÎNCHEIEREA

PĂCII CU IMPERIUL OTOMAN

3.1. Campania antiotomană sud dunăreană din anul 1598.

Campania din 1598, de mare amploare, reprezenta varianta balcanobizantină a planurilor

lui Mihai Viteazul şi urmărea alungarea turcilor din Balcani cu sprijinul popoarelor creştine

dunărene84.

Ostilităţile au fost deschise de turci printr-un atac al lui Ahmed-paşa de Silistra care primise

poruncă să-i îndepărteze din scaun pe Mihai Viteazul. Înfrângerea comandantului otoman a

fost urmată de expediţia domnitorului român peste Dunăre şi lupta din jurul datei de 28

septembrie, pe câmpia de la Senadin, la sud de Nicopole, cu Haviz Ahmed-paşa care deţinea

importanta dregătorie a pazei ţărmurilor Dunării şi Caraiman paşa. Acesta din urmă a căzut pe

câmpul de luptă, iar Haviz Ahmed-paşa s-a salvat cu fuga la Târnovo. Mihai Viteazul a atacat

cetăţile Nicopole şi Vidin. La 4 octombrie 1598, franciscanul Leustachio Fontana informa din

Istanbul pe cardinalul Cinzio Aldobrandini că în capitala Imperiului otoman se aflase despre

Mihai Viteazul că „i-a măcelărit pe turci şi a cucerit Nicopolul şi alte locuri, în special

Vidinul, oraş important”85.

Mai întâi, încearcă să adoarmă vigilenţa duşmanului direct, Hafizpaşa. Îi trimite un sol

prin vorbele căruia voievodul îşi manifesta dorinţa de a păstra raporturi bune cu sultanul.

Despre aceste manevre politico-diplomatice, menite să mascheze adevăratele intenţii ale

domnului, avem date dintr-o scrisoare trimisă de către Hafiz-paşa la Constantinopol şi

înregistrată de cronicarul turc Selaniki, demnitar la Poartă în această vreme. Iată ce spune

Hafiz: „de multă vreme ne aflăm în gâlceavă cu afurisitul de Mihai, voievodul Ţării

Româneşti, care se află în stare de răscoală. De aceea, când ne ciocnim cu el, îi arătăm

prietenie falsă În acest timp, amândouă părţile stăm şi veghem. Duşmanul legii (Mihai) spune

într-una: "Eu sunt un rob supus şi tributar al măriei sale padişahul, ocrotitorul lumii, şi ascult

84 *** Istoria militară a popotului român, VoI. III, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p. 131 85 Neagoe Manole, op. cit., p. 103

34

de porunca sa". Zicând astfel, au sosit din partea lui şi şase poveri de tribut pentru vistieria de

la Poarta fericirii. Dorinţa mea arzătoare este să-l văd pe măria sa padişahul”86.

În legătură cu ciocnirile care au avut loc, până la lupta decisivă cu Haviz Ahmed-paşa,

Mehmed, paşa de Silistra, încearcă o incursiune în Ţara Românească, dar este înfrânt de

Dumitru vornicul care ia şi două steaguri de turci87.

La începutul lunii septembrie are loc confruntarea cu Haviz Ahmed-paşa, nu departe de

Nicopol. Mihai în Memoriul său, după ce vorbeşte despre ajutorul trimis lui Sigismund ca să

apere Oradea, relatează în felul următor luptele cu turcii: „Pe urmă fui înconştinţat că un

serdar, cu numele Hafiz Ahmed-paşa, împreună cu Karaman-paşa, veniră c-o oaste la

Nicopol”. Cât ce înţelesei aceasta, ştiind că Oradea se află la mare strâmtoare, îmi adunai

oastea mea cu care plecai spre părţile Dunării împreună cu toţi oamenii mei şi mă aşezai în

faţa lagărului lor. Cât ce ne zăriră, ei ieşiră asupra noastră vitejeşte cu oastea lor, iar eu,

chemându-l pe Dumnezeu, începui bătaia cu ei, şi a fost ispravă preafrumoasă şi vrednică de

pomenire, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi îmi uciseră calul sub mine şi rămăsei rănit la

umăr, câştigai izbânda asupra lor, pricinuindu-le mult omor, căci Karaman-paşa a fost ucis

împreună cu o mulţime de căpetenii de seamă, iar Hafiz Ahmed-paşa cu anevoinţă scăpă în

cetăţuia Nicopolului”88.

Dacă Mihai rezumă ceea ce este esenţial în lupta de la Nicopol, dându-ne amănunte în

legătură cu ceea ce i s-a întâmplat lui, personal, Hafiz explică şi el cauzele înfrângerii. Hafiz

scrie că Mihai „a construit totuşi şăici (bărci) pe Dunăre şi a pregătit foarte multe şi diferite

feluri de zaherele. După aceea, el a pus telali precum că le vinde la preţuri scăzute. Atunci

raialele şi spahii s-au îndreptat într-acolo şi au început să se apropie unii de alţii. În această

învălmăşeală, au trecut cu vasele pe partea cealaltă (partea turcească) foarte mulţi afurisiţi

înarmaţi. De aceea, s-a dat de ştire că afurisitul cel viclean pregăteşte un şiretlic. Dar, până la

sosirea acestei ştiri, el adusese din timp şi pe ascuns nişte tunuri mari prin stufăriş, pe care,

punând oameni, le-a aşezat în locuri înalte şi a început să tragă asupra oştilor islamice. În felul

acesta vicleşugul li s-a dat pe faţă. Atunci, oastea noastră războinică, văzând că se trage din

tunuri, a început să fugă ... ”.

Despre moartea paşei Karaman, Hafiz nu ne spune nimic, dar dă amănunte preţioase despre

pierderile suferite de turci. După ce Hafiz „cu ajutorul lui Allah şi potrivit vorbei «fuga la

timpul potrivit înseamnă bărbăţie» nu a căzut în mâinile lor, ci a scăpat, dar poverile şi

86 Radu Rosetti, op. cit., p. 110 87 *** Mihai Viteazul-Restitutio Daciae, Editura Arius, Craiova, 2000, p. 105 88 Neagoe Manole, op. cit., p. 105

35

corturile tuturor ostaşilor săi, precum şi zahereaua şi tunurile au fost capturate pricinuindu-se

astfel pierderi mari”89.

Ibrahim Pecevi, cronicar turc, reproduce amănuntul picant că oamenii lui Mihai, luând

bogăţia lui Haviz, i-au adus voievodului „ până şi anteriul şi şalvarii şi turbanul cu care se

îmbrăca Hafiz-paşa. Blestematul (e vorba despre Mihai) a îmbrăcat cu ele o femeie uşuratecă

şi arătând-o oştirii sale, a zis: "Iată că l-am prin pe serdar! Ce deosebire este între el şi

aceasta?". Aluzie la faptul că Hafiz era eunuc”90 .

După înfrângere a oastei conduse de către Hafiz Ahmed-paşa, Mihai a atacat cetatea

Nicopolului. După cum ne-o spune el însuşi, „după ce mi-a dat Dumnezeu izbânda asupra lor

(turcilor) am poruncit să se înceapă baterea cetăţii şi în acelaşi timp mi-am trimis oamenii prin

împrejurimi să ardă şi să nimicească tot, ucigând pe toţi păgânii pe care îi vor întâlni91. Şi pe

când se bătea cetatea, începu să-mi lipsească pulberea, finndcă nu-mi adusesem destulă, şi de

aceea încetai de-a o mai bate şi plecai cu toţi ai mei spre Vidin şi am mers zece zile, începând

de la Dunăre până la munţi iar de la munţi până la Dunăre, pustiind toată ţara duşmanului şi

ucigând câţi duşmani se puteau găsi; şi pe câţi creştini i-am aflat, i-am făcut pe toţi să treacă în

Ţara Românească, împreună cu familiile, avuturile şi vitele”92.

Aceasta a reprezentat cea mai importantă campanie pe care Mihai Viteazul a organizat-o la

sudul Dunării. Mărturiile contemporane, cronicile turceşti confirmă spusa domnitorului,

potrivit căreia, el şi oastea lui au ajuns până în Balcani. Este pentru prima dată în istoria

noastră medievală când un voievod îndrăzneşte să se desprindă de malurile Dunării şi să

pătrundă, adânc, în teritoriul stăpânit de otomani93.

Mihai cât şi cronicarul turc Selaniki rezumă acţiuni de amploare, pe care rapoartele

diplomatice, de la începutul lui octombrie 1598, precum şi broşurile tipărite în apusul Europei

ne dau posibilitatea să bănuim, măcar în parte, adevăratele proporţii ale acţiunilor lui Mihai,

dar şi de faima de care se bucura pe continent94 .

Dintr-o scrisoare trimisă de judele Sibiului bistriţenilor, la 7 octombrie, se spune că :

„Mihai al nostru a trecut Dunărea, a cucerit Nicopolul şi merge înainte; toată Bulgaria i s-a

supus”. În scrisori venite tot în această perioadă în Ţara Românească, în care sunt prezentate

primele ciocniri cu turcii, se spune că Mihai, ajuns până la munţii care despart Tracia de

89 Ibidem, p. 107 90 Ibidem, p. 109 91 Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 114 92 Costin Scorpan, Enciclopedie de istorie a României, Editura Nemira, Bucureşţi, 1997, p. 323 93 Manole Neagoe, op. cit., p. 138~ 139 94 Radu Rosetti, op. cit., p. 112

36

Bulgaria,deci până în Balcani, a ridicat 12000 de localnici care păzesc trecătorile în aşa fel,

încât nici scrisori, nici soli să nu poată trece. Mihai Viteazul însuşi, din Caracal, unde îşi

făcuse reşedinţa domnească, pentru că târguI era aproape de domeniul său din Romanaţi,

trimitea informaţii arhiducelui Maximilian, la 16 octombrie. de data aceasta Mihai precizează

că a învins la Nicopol o oaste de 13000 de turci, condusă de doi paşi şi 12 sangeaci-bei, pe

care a distrus-o în cea mai mare parte. Trimisese împăratului steagurile luate de la paşa de

Silistra, ginerele hanului, pe care-l bătuse anterior, şi steagurile luate de la Hafiz Ahmed-paşa,

eunucul.

După confruntarea de la Nicopole, şi după ce raidul efectuat sub munţii Balcani, Mihai s-a

îndreptat spre Vidin, unde se semnalaseră din vară concentrări de trupe otomane.

„Când apoi ajunseserăm la Vidin- relatează Mihai-atunci văzui că sangeacul de Vidin cu

alţi sangeaci laolaltă şi alţi turci din împrejurimile acelea şi chiar din Sofia, toţi foarte viteji, ne

aşteptau curajoşi. Fără amânare, mă izbii cu ei şi deşi începură voiniceşte, să ţină piept şi să se

bată, noi, cu ajutorul lui Dumnezeu i-am învins şi i-am zdrobit rău de tot, tăind pe foarte mulţi

dintre ei în bucăţi. Şi eu, în această luptă, primii de la un turc o suliţă în piept, pe care o

smulsei şi o rupsei cu mâinile mele. Le luai artileria şi tot ce aveau în lagăr95.

Cronica Buzeştilor adaugă amănuntul favorabil celor trei fraţi, că, în momentul în care

Mihai se lupta cu turcul, care încerca să-l străpungă cu suliţa, Radu şi Stroe, din fuga calului,

i-au retezat capul turcului.

La Vidin, Mihai spune că a ars 12000 de case. „După această faptă, ne relatează voievodul,

mă dusei la Cladova, tot o fortăreaţă de-a turcilor, unde-l întâlnii pe sangeacul de acolo

aşteptându-mă cu mulţime de turci şi c-un număr mare de oameni, cu care începurăm lupta,

care neputându-ne ţine piept o luară la fugă. Din aceştia, cu voia lui Dumnezeu, o bună parte

fu ucisă, iar ceilalţi fugiră, urmăriţi fiind de ai noştri pe câmpuri, prinzând mulţi din ei şi

omorându-i. Pe urmă petrecui şase săptămâni în ţara turcului şi voii ca toată ţara să fie dată

pradă focului şi pustiită şi pe toţi creştinii pe care iam găsit i-am trecut în Ţara Românească,

cu toate ale lor”. Cronicarul Szamosközy spune şi el că Mihai a prădat până în Balcani:

„A stricat, jefuit şi prădat vreme de şase săptămâni ţara dincolo de Dunăre, cale de zece zile”.

În informaţiile pe care Mihai Viteazul i le trimitea din Caracal arhiducelui Maximilian,

adaugă şi alte fapte petrecute la sud de Dunăre: a ars Vidinul care avea 12000 de case, au căzut

pradă flăcărilor Rahova, Florentnul, Plevna şi Vraţa şi au fost ucişi toţi turcii pe care i-a găsit.

Mihai afirmă că de la graniţa Ţării Româneşti şi până la Sofia a ars 2000 de sate. Acţiunea

95 P.P. Panaitescu,Mihai Viteazul-domn al arii Românesti, f.e.,Bucure ti, 1936,p.122

37

ofensivă a lui Mihai nu se opreşte la munţii Balcani; cete din oastea sa au fost trimise până la

Sofia. După socoteala voievodului, 16000 de creştini au fost aduşi cu avutul şi vitele lor în

Ţara Românească, unde li sa dat loc de hrană îndestul96.

Bilanţul celor şase săptămâni de lupte care au avut loc în luna septembrie şi începutul lunii

octombrie este uimitor: două încercări turceşti de a duce lupta în Ţara Românească sunt

anihilate, cu pierderi dezastruoase pentru adversar; o luptă mare la Nicopol cu eunucul Hafiz

Ahmed-paşa, care avea rangul de vizir, şi căpătase, în vara anului 1598, titlul de serdar, adică

comnadant al oştirilor care trebuiau să acţioneze împotriva Ţării Româneşti; două lupte mai

mici, în care oastea lui Mihai Viteazul obţine victorii la Vidin şi Cladova. Oastea turcească de

la Dunăre era scoasă din luptă. Oamenii lui Mihai Viteazul ajung până la Sofia, toată regiunea

dintre Dunăre şi Balcani este un spaţiu controlat de către Mihai, prin bulgarii şi sârbii răsculaţi,

care păzeau drumurile şi trecătorile97 . Se spunea chiar că Mihai ar fi intenţionat să încerce un

marş asupra Adrianopolului. „Cel mai îndrăzneţ din planurile lui”, spune Iorga. De fapt unul

dintre planurile cele mai curajoase ale geniul lui Mihai l-a conceput. Numai că de data aceasta,

planul putea fi transpus în practică, cu consecinţe incalculabile. Dar, Sigismund, principele

Transilvaniei, este din nou omul care-l împiedică pe domnul muntean să întreprindă o

asemenea acţiune antiotomană pe care nimeni nu îndrăznise până la el. „În vreme ce mă

osteneam eu cu acestea, iată nişte trădători din Ardeal născociră o înşelăciune, trimiţându-mi

scrisori în care spuneau că Oradea a fost luată de turci şi că eu trebuie să mă întorc cât mai

degrabă în Ţara Românească”.

Pierderile provocate turcilor au fost imense şi au influenţat desfăşurarea campaniei pe care

turcii au organizat-o în Ungaria. Pe Dunăre, turcii n-au mai putut trimite corăbii cu muniţii şi

alimente pentru trupele care se aflau în jurul cetăţii Oradea. Lipsind alimentele, au loc răscoale

în tabăra turcească. Pentru a rezolva problemele cu aprovizionarea, Satârgii părăseşte asediul

Oradei şi în cele din urmă, toamna târziu, revine spre Belgrad unde este ucis pentru că nu şi-a

atins obiectivul militar. Contribuţia lui Mihai Viteazul la eşuarea planurilor turceşti este

decisivă98.

Cât de importante au fost luptele pe care MIhai Viteazul le-a dat în sudul Dunării o arată şi

reacţia provocată de rezultatele acestora, la Poartă. La începutul lunii octombrie, în momentul

în care veştile despre înfrângere a lui Hafiz ajung la Constantinopol, sultanul, iritat de

pierderile suferite, a chemat la el pe comandantul ienicerilor şi a dat poruncă straşnică să 96 Nicolae Bălcescu, Mihai Viteazul-domn al Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei, f.e., Bucureşti, 1974,p.88 97 Radu Rosetti, op. cit., p. 115 98 Victor Atanasiu,op.cit., p.77

38

meargă cu toată ienicerimea împotriva Ţării Româneşti "împreună cu marele vizir Mehmed-

paşa şi cu ceavuşbaşi şi cu defteremini". Crainicii au anunţat peste tot expediţia care trebuia

organizată împotriva Ţării Româneşti, semn că situaţia era gravă, o arată şi faptul că tuiul

(steagul de război) este scos din oraş, unde-şi instalează marele vizir cortul. Sultanul îşi

revarsă mânia asupra celui care însoţise aducerea tributului din Ţara Românească, acesta fiind

spânzurat în faţa cortului lui Haviz Ahmed - paşa, venit la Constantinopol. Olăcari sunt trimişi

ca trupele care se puteau aduna în unele provincii ale imperiului, să se pregătească de

campanie. Cum timpul trece şi vremea se înrăutăţeşte, hotărârile luate în pripă, sub imperiul

confuziei create de veştile nefavorabile venite din Balcani, se consideră nepotrivit organizarea

unei mari campanii împotriva lui Mihai pe timp de iarnă. Dar, de cea mai mare importanţă

rămâne victoria morală obţinută de domnul muntean. Obişnuiţi cu executarea oricăror porunci,

cu atitudinea de resemnare a supuşilor care acceptau fără să se opună abuzurilor săvârşite de

stăpânirea lor, turcii se întreabă, în urma victoriilor lui Mihai, cum de-au fost posibile. Ceea ce

îi îngrijora cel mai mult pe înalţii demnitari de la Constantinopol, era ridicarea creştinilor din

Balcani, alături de Mihai.

Din ştirile care vin de la Constantinopol, divanul sultanului află că sud-dunărenii sunt

alături de Mihai Viteazul din pricina tiraniei şi prigoanei oştilor turceşti, „cât şi pentru că nu

puteau face faţă cererilor mari”.

Prizonierii făcuţi de turci din oastea lui Mihai sunt cercetaţi pentru a afla cauzele care au

dus la răscularea muntenilor şi creştinilor de la sudul Dunării. Selaniki, cronicarul care

consemnează mărturiile acestora, vorbeşte despre un sfat pe care împăratul Rudolf l-a ţinut cu

demnitarii imperiului şi cu comandanţii de oşti. Important, pentru schimbările care au loc în

mentalitatea unui demnitar turc, este faptul că el notează spusele prizonierilor - deloc

măgulitoare faţă de turci: „Turcii sunt drept, dar au luat tirania drept călăuză. Raialele nu mai

sunt respectate şi oastea lor nu mai ascultă de firmane”. Despre Mihai, prizonierii afirmă că ar

fi participat şi el la sfatul imperial99.

Campania domnitorului la sudul Dunării a fost amplu comentată în rapoartele diplomatice

ale vremii, victoriile lui fiind anunţate la Roma, la Praga, la Veneţia, în Spania la curtea

regelui Filip al II-lea. Acţiunile întreprinse de Mihai Viteazul erau văzute primejdioase pentru

stăpânirea otomană în Balcani, în capitala imperiului răspândindu-se „o spaimă de necrezut”,

„încât-se comunica suveranului spaniol-turcii se cred aproape pierduţi”100.

99 Manole Neagoe, op. cit., p. 143-144 100 Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 120

39

Ţelurile urmărite şi temeritatea faptelor domnitorului român, au atras interesul multor

cronicari i istorici, ca Ioannis Bisselius, Johann Filstich, Paolo Sartorio etc. Ciro Spontoni,

referindu-se la campania lui Mihai Viteazul în sudul Dunării, când domnul român, cu ajutorul

sârbilor şi al bulgarilor, ajunsese să controleze un vast spaţiu, făcea observaţia că victoriile

domnitorului român au produs o mare panică în rândurile oastei otomane.

Acţiunea militară a lui Mihai Viteazul la sudul Dunării s-a desfăşurat concomitent cu

răscoala bulgarilor, centrul acesteia fiind la Târnovo, unde răsculaţii au pus stăpânire pe oraş şi

l-au proclamat ţar pe un pretins descendent din dinastia Sismanizilor, cu numele de Şisman al

II-lea. Pregătită de multă vreme, răscoala depăşea ca organizare mişcările antiotomane

precedente; ea avea o bază socială largă şi cuprindea un vast teritoriu, cu amploare deosebită

în regiunile nordice ale Bulgariei. Pentru declanşarea răscoalei se aştepta numai momentul

favorabil şi acesta s-a ivit odată cu trecerea lui Mihai Viteazul la sudul Dunării101.Izvoarele

istorice semnalează o serie de acţiuni comune ale românilor şi populaţiei creştine de la

Cladova şi Vraţa.

Răscoala bulgară din anul 1598 a fost prima mare răscoală organizată care - în concepţia

conducătorilor săi - trebuia să se extindă în toate regiunile Bulgariei şi să conducă la refacerea

statului bulgar. Răscoala a fost declanşată în condiţiile în care Mihai Viteazul a trecut

Dunărea, iar înfrângere a ei se explică, în parte, prin retragerea domnitorului român, răsculaţii

neprimind alt ajutor. După înăbuşirea răscoalei, mulţi bulgari s-au refugiat în Ţara

Românească. Dionisie Rally, mitropolitul de Târnovo, a devenit unul dintre sfetnicii apropiaţi

ai lui Mihai Viteazul, iar după Unirea din 1600 a Ţărilor Române sub conducerea acestuia, a

fost numit mitropolit al Moldovei. Concomitent cu răscoala bulgarilor au avut loc şi acţiuni

antiotomane ale sârbilor şi ale grecilor. În raportul, deja amintit, al franciscanului Eustachio

Fontana către cardinalul Cinzio Aldobrandini, din 17 octombrie 1598, se arăta: "grecii din ţară

fac, în secret, multe lucruri în ajutorul lui Mihai şi prin viclenie se procură arme pentru orice

fel de ocazie"102.

Victoriile obtinute de către Mihai Viteazul au determinat Sublima Poartă să dorească din

nou pacea "hainului" domn român. La 6 octombrie 1598 sosea la Târgovişte solia de pace din

partea sultanului şi se convenea încetarea ostilităţilor. Mihai Viteazul, el însuşi era interesat să-

şi îmbunătăţească raporturile cu Imperiul otoman pentru a urmări mutaţiile politice ce se

petreceau în Transilvania şi în Moldova şi care îmbrăcau un curs tot mai ostil lui103.

101 ***Istoria Românilor, vol.IVEditura Enciclopedica, Bucuresti,2001,p.617 102 Radu Rosetti, op. cit., p. 117 103 Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 121

40

Domnul Ţării Româneşti a întreţinut cu Imperiul habsburgic un schimb necontenit de solii,

reprezentanţii domnului trimişi la Viena şi la Praga reamintind împăratului şi sfetnicilor lui

obligaţiile consemnate în tratatul de la Târgovişte şi prezentând punctul de vedere al lui Mihai

Viteazul în problemele sud-est europene. Acesta căuta să ştie dacă autorităţile de la Praga şi de

la Viena aveau de gând să încheie o înţelegere cu Sigismund Báthory, sau să se răzbune pentru

injuriile aduse şi care ar fi poziţia împăratului în cazul în care Sigismund Báthory s-ar uni cu

turcii104.

La 25 septembrie 1598 i se comunica arhiducelui Maximilian hotărârea lui Mihai Viteazul

de a nu recunoaşte autoritatea lui Sigismund Báthory asupra sa şi că este pregătit să-l poată

alunga din Translvania. Răspunsul evaziv al Curţii de la Praga şi nehotărârea acesteia în ceea

ce priveşte posibila acţiune împotriva lui Sigismund Báthory l-au făcut pe Mihai Viteazul să-şi

schimbe şi el atitudinea, să-şi ascundă gândurile şi să reia legăturile cu principele

Transilvaniei, oferindu-şi chiar serviciile pentru împăcarea acestuia cu împăratul Rudolf. În

acest sens, soli, cu scrisoare din partea domnului, erau trimişi la Praga şi la Viena. Se motiva

reluarea legăturilor cu Sigismund Báthory, care fusese primit de "toate stările" din

Transilvania, ba chiar şi de "boierii şi toate stările" din Ţara Românească, deoarece din toate

timpurile "au fost uniţi şi înţeleşi întru toate cu Transilvania" şi "nu cred că, dezlipită de

Transilvania, Ţara Românească ar mai putea să rămână singură sub protecţia Creştinătăţii”105.

Rezultatele obţinute de domnul român în anul 1598 şi la începutul anului 1599 îl îndreptăţeau

să se gândească la noi planuri, care să zdruncine din temelii puterea otomană. Tătarii iernaseră

în apropierea Transilvaniei, cu ordinul expres al sultanului de a transforma în ruine provincia,

ceea ce hanul nu poate face şi din nou se gândeşte să intre într-o alianţă cu creştinii, pentru

întărirea propriei sale poziţii. Se temea ca sultanul să nu-i întindă o cursă, sau să-l înlăture cu

forţa.

Primele luni ale iernii nu înregistrează nici un eveniment deosebit în raporturile cu Poarta

otomană. La începutul lunii martie a anului 1599, Rudolf se gândea la un tratat de pace cu

turcii, mai ales că marele vizir Ibrahim părea dispus să încheie ostilităţile începute în urmă cu

şapte ani. Semn de epuizare fizică şi economică pentru ambele tabere.

Mihai se temea însă de ienicerii trimişi în timpul iernii ca să întărească linia Dunării. Ştia că

în urma faptelor săvârşite de el nu va putea obţine niciodată pe deplin iertarea din partea

sultanului. Bănuielile cresc şi mai mult când paşa de Silistra schiţează o acţiune ofensvăi, în

luna martie a anului 1599. Paşa de Silistra trecuse fluviul cu 4000 de turci şi şase tunuri,

104 Victor Atanasiu, op. cit., p. 81 105 *** Mihai în con tiin aeuropeană, p. 218

41

jefuise câteva sate, surprinzând într-un loc pe nişte ţărani petrecând la o nuntă. Riposta lui

Mihai Viteazul este fulgerătoare. Turcii sunt înfrânţi şi paşa se salvează, peste Dunăre, cu 50

de oameni, restul rămânând pe câmpul de luptă106.

Atacul paşei de Silistra nu era o surpriză pentru Mihai. Şi el se gândi se să întreprindă unele

acţiuni ofensive în sudul Dunării, dar, în iarna aceea, fluviul nu îngheţase. Trimitea soli la

Praga pentru a duce steaguri cucerite în toamna trecută, trimitea o altă solie care să discute

planuri de acţiune antiotomană comune. Prin aceşti soli, care se aflau la Praga, în 29 martie

1599, Mihai cerea împăratului ca noul căpitan al trupelor imperiale din Ungaria, Giorgio

Basta, să-i atace pe turci în momentul în care el însuşi va trece Dunărea în Bulgaria şi Serbia.

Spera că va întreprinde mai multe acţiuni decât în anul 1598, solii săi precizând faptul că

intenţiona să staţioneze o perioadă îndelungată la sudul fluviului. Împăratul s-a arătat foarte

încântat de planurile aliatului său şi în afară de vorbe frumoase, poruncea să i se trimită

domnului o trăsură şi 8 cai de război107 dar, realizările spectaculoase pe plan politic şi militar

ale domnitorului muntean sunt zădărnicite sistematic de inconsecventa lui Sigismund Báthory.

Principele Transilvaniei se angajase să ducă aceeaşi politică procreştină ca şi mai înainte. În

iarna anului 1598 solii lui Sigismund Báthory, Ştefan Bocskay şi episcopul Dimitrie Napragi

mergeau la Praga ca să-l asigure pe împărat de credinţa principelui şi de intenţia lui de a

continua lupta cu turcii. Rudolf al II-lea acceptă explicaţiile, se declară mulţumit cu cele spuse

de solii transilvăneni, cu gândul că va reuşi să-l convingă Sigismund să cedeze Transilvania

sub controlul Imperiului habsburgic108.

La 23 martie 1599, în urma stăruinţelor ca arhiducele Maximilian să intre în Transilvania

să accepte numai titlul de guvernator al principatului, dar refuză să meargă în Transilvania

pentru următoarele motive: ca şi în anul trecut, când i s-a făcut această propunere, el nu avea

nici oaste şi nici bani, nici măcar procură pentru a intra în ţara pe care urma să o guverneze.

Transilvania era secătuită, nu avea resurse băneşti, arhiducele nu cunoştea care urma să fie

atitudinea stărilor principatului. În afara acestor considerente, Maximilian, care stabilise

legături cu Mihai, ştia că avea obligaţii faţă de credinţa manifestată de voievod şi nu-i

convenea să se prezinte în faţa acestui prieten fără nici un sprijin militar împotriva Imperiului

otoman 109.

Când se părea că situaţia se rezolvase, în privinţa poziţiei Transilvaniei în raporturile cu

imperialii şi cu Mihai Viteazul, a avut loc o lovitură de teatru, pusă la cale de Sigismund 106 Manole Neagoe, op. cit, p. 146 107 Ibidem, p. 146~147 108 Radu Rosetti, op. cit., p. 118 109 Mano1e Neagoe, op. cit., p.147

42

Báthory, de care nu era străină nici Polonia şi nici Moldova. Transilvania era cedată

cardinalului Andrei Báthory, Sigismund Báthory dovedindu-şi, încă o dată, firea schimbătoare,

fapt dăunător deopotrivă interesului său şi al ţării.

Vestea instalării lui Andrei Báthory ca principe al Transilvaniei a căzut ca un trăsnet

asupra Ţării Româneşti şi a domnului ei. Acesta era înconjurat numai de duşmani: Moldova şi

Polonia, Imperiul otoman şi tătari, şi acum şi Transilvania110.

Eforturile lui Mihai Viteazul de a coaliza cât mai multe forte împotriva turcilor, planurile

politice, eforturile militare, avuseseră ca rezultat o spectaculoasă întărire a poziţiei Ţării

Româneşti, la fârşitul anului 1598. Schimbarea neaşteptată din Transilvania avea darul de a

ruina totul. Prin opţiunile politice ale noului principe, prin legăturile pe care le avea cu vecinii,

fac ca Ţara Românească să fie perfect izolată. Tătarii nu mai pot aspira la alianţe antiotomane.

Ieremia Movilă, strâns legat de poloni şi turci, depusese toate eforturile, în anul în care trecuse,

ca să nu treacă mercenarii plătiţi de năimiţi de Mihai în regatul polon sau printre cazaci111.

Turcii îl plăteau pe Ieremia Movilă ca să facă tot posibilul pentru a-l înlătura pe Mihai şi

acceptă ideea instalării în Ţara Românească a lui Simion Movilă.

Odată ajuns principe, Andrei Báthory duce tratative cu turcii. Se oferă să plătească tributul

cuvenit şi să nu ia niciodată armele împotriva lor. Andrei Báthory, în alianţă cu turcii, aşeza

Transilvania între Mihai şi singurul său aliat, împăratul Rudolf al II -lea.

Alianţa dintre Andrei Báthory şi turci era periculoasă nu numai sub raportul politic. În

urma tratativelor dintre solii lui Mihai Viteazul cu Rudolf al II-lea, acesta din urmă trimisese

100000 de taleri, bani cu care voievodul urma să plătească trupele de mercenari. Când a aflat

la Praga, despre schimbarea survenită în Transilvania, împăratul a trimis în grabă după solii lui

Mihai Viteazul ca să le ia banii, temându-se ca aceştia să nu cadă în mâinile cardinalului,

Andrei Báthory.

Neprimirea banilor - de fapt el avea nevoie de 300000 de taleri - însemna lovitura de

graţie. Neavând cu ce plăti solda mercenarilor, se vedea lipsit de forţa care-l impusese, cu un

an mai înainte, lui Sigismund Báthory şi turcilor.

La sfârşitul lunii aprilie şi în cursul lunii mai, circulau zvonuri insistente despre marile

pregătiri militare pe care le fac turcii, cu precizarea că ele au ca scop o campanie împotriva lui

Mihai.

Prin forţa lucrurilor i se oferea lui Mihai Viteazul un răgaz de cel puţin două, trei luni,

pentru că era necesar ca Andrei Báthory să-şi definească exact poziţia prin tratative şi tratate,

110 *** Istoria românilor, VoI. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 619 111 Victor Atanasiu,op. Cit., p. 89

43

deoarece nu contau nu numai intenţiile lui, pe care le ştia toată lumea. Odată definirea poziţiei

lui, erau necesare tratative pentru coordonarea acţiunilor duşmanilor lui Mihai112.

În ciuda situaţiei fără ieşire în care se afla Mihai, sau poate tocmai datorită acestei situaţii,

Mihai a întreprins un raid în Dobrogea, în direcţia Obluciţii113. Era nu numai un act de răspuns

la atacul paşei de Silistra, dar şi o încercare de a ieşi din criza financiară provocată de lipsa

legăturilor directe cu împăratul Rudolf. Nu ştim dacă Mihai fusese informat că în timpul în

care întreprindea acţiunea în Dobrogea se afla în trecere o caravană de negustori. La 23 aprilie,

Ieremia Movilă se plângea regelui polon că Mihai, trecând fără veste Dunărea, a prădat, a ars

şi a „făcut una cu pământul oraşul turcesc Obluciţa, care era pe Dunăre aproape în faţa

oraşului nostru Reni”. Ceea ce-l deranja pe domnul moldovean nu erau pagubele provocate

turcilor ,ci pagubele provocate creştinilor. Se afla la Obluciţa o mare caravană formată din

negustori lipoveni, pe lângă ei aflându-se negustori spanioli şi un negustor englez, precum şi

mulţi negustori moldoveni. Prada capturată era foarte mare. Ieremia îi cere regelui polon să

intervină pe lângă Mihai ca să înceteze asemenea actiuni care ar duce la ruinarea comertului

polono-moldo-turc114.

Între timp, imperialii şi papa încercau prin soli trimişi lui Andrei Báthory să-l atragă în

tabăra creştină. Polonii nu îndrăznesc să pornească o acţiune directă împotriva lui Mihai

Viteazul. Andrei Báthory era cetăţean polonez, punerea lui în scaunul Transilvaniei putea fi

interpretată ca un act ostil faţă de Sublima Poartă. Trebuia cunoscută mai întâi poziţia

sultanului faţă de schimbarea petrecută în Transilvania 115.

Cel care se oferea şi se străduia să rezolve aceste dificultăţi era Ieremia Movilă. Voievodul

moldovean, din luna aprilie, începe să trimită solii la Poartă pentru a obţine steagul de domnie

pentru Andrei Báthory. Schimburile de solii dintre Báthory şi Poartă se fac prin Moldova şi se

continuă şi în luna iulie. În acelaşi timp Ieremia ia măsuri ca să nu treacă spre Ţara

Românească cazacii angajaţi de Mihai. Regele polon, reproşându-i domnului român atacul de

la Obluciţa, îi atrăgea atenţia să nu mai atragă mercenari din Polonia, împotriva ordinelor

stricte pe care el le dăduse. În ciuda măsurilor luate de rege, în sudul Poloniei, un adevărat

Seim al micilor nobili care doreau să meargă la Mihai are loc la 27 mai. Se strângeau unelte,

care, cai şi flinte care erau trimise în Ţara Românească.

În mai, iarna turcească iese din Constantinopol. Mihai Viteazul îi solicită lui Rudolf

trimiterea de ajutoare. Cere banii pe care împăratul îi mai trimisese odată, dar oamenilor lui 112 Dumitru Georgescu, op. cit., p. 92 113 Maria Cordoneanu, op. cit., p. 188 114 Radu Rosetti, op. cit., p. 120 115 Ibidem, p. 94

44

Mihai nu i se acordă atenţia cuvenită. Situaţia domnului muntean era disperată, imperialii

probabil ezitau să investeasca banii într-o operă atât de fragilă cum era ajutorarea lui Mihai, la

începutul lui iunie. Din aprilie până în iunie, circulau zvonuri că Mihai Viteazul dorea să fugă.

Andrei Báthory, în momentul în care este recunoscut principe de Dietă, se consideră stăpânul

Moldovei şi Ţării Româneşti. Împrejurările îl determină să-şi limiteze pretenţiile sale excesive

numai la Mihai. Acestuia îi trimite soli prin care îi cere să se supună, să-i urmeze politica116.

Primejdia nu l-a descurajat însă, ci l-a îndârjit. Vremurile îi cereau abilitate şi hotărâre lui şi

Mihai Viteazul le-a dovedit. A urmărit şi a reuşit ca, prin alianţe, fie doar de o zi, cu un

duşman să contracareze lovitura altor duşmani mai periculoşi. Prin îmbinarea abilităţii cu o

bună cunoaştere a firii omeneşti şi a timpurilor în care trăia, Mihai Viteazul depăşindu-şi

epoca prin fapte, a făcut din Ţara Românească, chiar dacă pentru scurt timp, un important

centru politico-diplomatic al Europei. El şi-a dat seama că între Polonia şi Imperiul otoman nu

putea exista o înţelegere deplină. O Polonie în plină ascensiune devenea periculoasă pentru

interesele turceşti în această parte a Europei. Şi cum principele cardinal-sprijinit de Ieremia

Movilă şi Jan Zamoyski- nu era recunoscut de turci, se impunea împiedicarea unei apropieri

între cardinalul- principe şi Imperiul otoman. Aceasta se putea realiza prin intervenţia

domnului muntean pe lângă împăratul Rudolf al II-lea pentru noul principe al Transilvaniei,

ceea ce Mihai Viteazul a şi întreprins117.

Ca şi predecesorul său în scaun, Andrei Báthory suferea de aceeaşi boală-trufia. Mihai a

căutat să speculeze aceasta în favoarea ţării. Ca să-şi facă din duşman un prieten ocazional, el

a consimţit să depună, la 26 iunie 1599, faţă de noul său vecin jurământ de credinţă. Mihai

Viteazul se lega faţă de Andrei Báthory, care preluase şi titlul lui Sigismund de "principe al

Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti" etc. să fie cu fideliatate, cu dreptate şi supunere,

ca şi faţă de Sigismund; făgăduia „să fie prieten al prietenilor şi vrăjmaş al vrăjmaşilor săi” şi

să respecte în toate punctele tratatul din vremea principelui Sigismund privind alianţa în luptă.

Jurământul domnitorului era însoţit de cele al sfetnicilor săi: Eftimie, arhiepiscop al Ţării

Româneşti, vornicul Dimitrie, banul Mihalcea, logofătul Teodosie, logofătul Miroslav, banul

Calotă, ducerul Radu, paharnicul Şerban, postelnicul Preda, comisul Radu, stolnicul Stroia,

vistierul Andronic, armaşul Sava şi paharnicul Şerban, precum şi al sfetnicilor juraţi aga Leca

şi vistierul Pană: "văzând dorinţa de bine a Măriei Sale-arătau aceştia- noi, cu ţara dimpreună

alături de Măria Sa, vom fi faţă de Alteţa Sa, Andrei Báthory, cu aceeaşi umilă fidelitate,

dreptate şi supunere, cu am fost şi faţă de principele Sigismund". Boierii munteni cereau ca şi

116 Manole Neagoe, op. cit.,p. 151 117 *** Istoria românilor,Vol. VI, Editura Enciclopedica, Bucuresti,2001p.334

45

„Alteţa Sa să respecte faţă de Domnul nostru, Măria Sa Mihai-Vodă şi iubitul lui fiu, Măria Sa

Pătraşcu Vodă, precum şi urmaşii acestuia, şi faţă de noi dimpreună cu ţara, tratatul din timpul

principelui Sigismund”118.

Împlinind, într-un moment când ţara era ameninţată din toate părţile, pofta de mărire a lui

Andrei Báthory, cu preţul smeritei sale supuneri, Mihai Viteazul îndepărta temporar orice

pericol. Din partea Tansilvaniei nu avea a se teme, cel puţin pe faţă, chiar dacă Andrei Báthory

uneltea pe ascuns. În cazul în care Imperiul otoman ar fi atacat Ţara Românească, aceasta nu

mai era singură, principele Transilvaniei trebuia să-şi apere vasalul, iar Polonia şi Ieremia

Movilă trebuiau să mai aştepte119.

Urmarea a acestui tratat, timp câştigat, timp în care Mihai rezolva câteva probleme esenţiale

pentru domnia lui. La 2 august, Andrei Báthory îi scria lui Ieremia Movilă anunţându-l despre

tratatul încheiat cu Mihai i îi cerea voievodului moldovean să nu-l atace pe Mihai, chiar dacă

acesta îi produsese vreo supărare. Ideea alungării lui Mihai şi înlocuirea lui cu un om al

Poloniei, care era Simion Movilă, este abandonată pentru moment. Cel deal doilea şi cel mai

important, anihilarea acţiunilor diplomatice întreprinse de Ieremia şi poloni pentru a i se

acorda lui Andrei Báthory steagul de domnie din partea turcilor.

Ne spune Mihai: „Şi aşa în vremea aceea (luna iulie, începutul lui august 1599) trimisă-i un

sol de-al meu la Ibrahim-paşa, făcând să se spulbere orice plan al cardinalului şi atât am stăruit

până ce Ibrahim-paşa nu i-a mai trimis steagul”120.

3.2. Încetarea ostilităţilor cu Imperiul otoman(1599).

În iunie se ştia că Ibrahim-paşa a plecat din Constantinopol. Marele vizir intenţiona să

meargă împotriva Transilvaniei. În acelaşi timp, o armată sub comanda lui Gűzele Mahmud-

paşa trebuia să atace Ţara Românească. Înlăturând pericolul pe care-l reprezenta cardinalul şi

aliaţii săi, Mihai arăta că era necesar pentru a trata cu turcii, ale căror intenţii agresive se

topiseră pe măsură ce creştea căldura. Când marele vizir a ajuns la Adrianopol a primit scrisori

din partea lui Andrei Báthory, prin care cerea îngăduinţa să trimită soli pentru a trata pacea.

Deoarece Ibrahim-paşa era înclinat spre pace, i-a scris sultanului să-i ceară instrucţiuni şi

acesta i-a trimis poruncă despre modul în care trebuiau duse tratativele. Ştim sigur că în

tratativele dintre Ibrahim-paşa şi Andrei Báthory rolul principal l-a jucat Ieremia Movilă.

118 Ibidem, p. 236 119 Ibidem, p. 237 120 Radu Rosetti, op. cit., p. 123

46

Sultanului îi scria regelui polon, la 15 iulie 1599, că „dacă ardeleanul trimite solii săi către

Măria Mea împărătească şi îmi jură credinţă şi va rămâne în credinţa sa, nu i se va face nici

cea mai mică greutate sau strâmbătate, nici lui şi nici ţării lui, nici oraşelor nici oamenilor lor

... ”. Sultanul îi ruga pe poloni ca să îi ajute pe turci „să se liniştească aceea ţară (Transilvania)

şi să poată fi readusă la vechea stare”121.

Datorită greutăţilor pe care le întâmpină în organizarea unei noi campanii, turcii se arată

dispuşi să poarte tratative în acel moment, să rezolve pe cale paşnică problema Transilvaniei.

Era un succes dacă principatul era „readus la vechea stare” de supunere. Aceasta este starea de

spirit a sultanului şi a marelui vizir. În acest moment intervine Mihai prin solul său „făcând să

se spulbere orice plan al cardinalului”122.

Nu avem date despre argumentele lui Mihai, dar ele se pot deduce în felul în care turcii

judecă schimbările politice care au loc în spaţiul carpato-dunărean. La Constantinopol,

muftiul, care făcea parte în mod obişnuit din divan, socotea periculoasă pentru Imperiul

otoman tentativa Poloniei de a pune domn în cele trei Ţări Româneşti. Chiar dacă aceştia se

obligau să plătească tributul datorat Porţii, ei depindeau de coroana polonă. Faptul că Polonia

şi Ieremia Movilă îl doreau domn al Ţării Româneşti pe Simion Movilă, însemna pe plan

politic şi militar o strânsă colaborare între Ţara Românească şi Moldova. Cum Andrei Báthory

era cetăţean polon, iar prin domnia lui, Transilvania căpăta acelaşi regim politic ca Ţara

Românească şi Moldova, aceasta era echivalent cu o unire a ţărilor române sub egida Poloniei.

Cele trei ţări la un loc, reprezentau o forţă capabilă să-i înfrunte pe turci, iar prin subordonarea

lor, Polonia devenea atât de puternică încât putea ataca cu uşurinţă Imperiul otoman. Există

documente în care deducem că turcii înţeleseseră acest pericol, cu câţiva ani mai înainte. Nu

este exclus ca Mihai să fi insistat asupra acestui aspect pe lângă marele vizir, pentru că nu se

explică cum reuşeşte să anihileze tratativele purtate de turci cu Andrei Báthory, cu sprijinul

polon şi al lui Ieremia Movilă. După cum afirmă Mihai, cardinalul trimisese multe daruri şi

bani pentru a obţine steagul. Mihai, despre care ştim sigur că în vara anului 1599 se zbătea în

mari dificultăţi economice, nu avea resursele inamicilor săi. De aceea, stăruinţele lui, care au

în final câştig de cauză, trebuie să fi fost în sensul demonstrării pericolului cel reprezenta

pentru Poartă creşterea influenţei polone123. Eforturile lui Mihai au fost încununate cu succes.

121 Victor Atanasiu, op. cit., p. 99 122 Ibidem, p. 102 123 Victor Atanasiu, op. cit., p. 101

47

La 17 august, Andrei Báthory care se socotea stăpânul de drept al lui Mihai, Báthory se

plânge marelui vizir că i s-a trimis domnului român steag de domnie separat124.

Se pare că intenţiile marelui vizir nu coincid cu ale sultanului. La 27 august, Ieremia se

adresa regelui polon, ca să-l sprijine pentru a pune domn în Ţara Românească pe fratele său.

Aceasta era porunca sultanului dar şi dorinţa boierilor munteni care se aflau pribegi în

Moldova. Zbaterea lui Ieremia pentru scoaterea lui Mihai din domnie nu găseşte sprijinul

necesar, deoarece nu se limpeziseră lucrurile în legătură cu domnia lui Andrei Báthory. Acesta

nu obţinuse încuviinţarea Porţii, operă datorită lui Mihai, din care cauză situaţia lui nu este

consolidată pe plan internaţional. Semnificativ în acest sens este apelul regelui polon, din 24

august, făcut împăratului Rudolf, prin care se cerea iertarea lui Andrei şi recunoaşterea lui ca

principe. Dar nici situaţia internă nu îi era net favorabilă lui Andrei Báthory. Erau nobili care

nu agreau politica acestuia, fie că râvneau ei înşişi titlul de principe, cum este cazul lui

Bocksakay, fie că erau adversarii politicii externe a acestuia. Dintre mercenarii care se aflau în

solda cardinalului unii trec Carpaţii la Mihai, pentru neplata la timp a soldei125.

Aceste amânări, în realizarea unei consolidări a domniei lui Andrei Báthory, însemna timp

foarte preţios pe care-l câştiga Mihai. Domnul reuşeşte să saboteze tratativele dintre marele

vizir, Andrei Báthory şi Ieremia şi în aceeaşi vreme, să recâştige încrederea lui Rudolf al II-

lea. Prin soli, care se strecoară clandestin prin Transilvania, Mihai arăta decizia lui neclintită

de a sta alături de creştini. Demonstra slăbiciunea regimului lui Andrei Báthory şi în aceeaşi

zi, 19 iulie, Bockskay şi solul lui Mihai îi arătau împăratului că 6-8000 sunt de ajuns ca să-l

răstoarne pe cardinal.

În ziua în care Andrei Báthory (2 august) îi cere lui Ieremia să nu-l atace pe Mihai, la

Praga se ştia că domnul român făgăduise împăratului că-i va prezenta capul cardinalului. În

aceeaşi zi, Basta anunţa Curtea imperială că s-a înţeles cu Mihai să atace Transilvania

împreună. Basta făgăduia să atace cu 6000 de infanterişti şi 3000 de călăreţi, plus 12 tunuri, iar

Mihai promitea că va aduce 10000 de pedestraşi şi 10000 de călăreţi, plus oastea secuilor.

Încrederea lui Rudolf este câştigată de Mihai şi ea se materializează prin trimiterea banilor pe

care voievodul îi solicita126.

Datorită abilităţilor diplomatice, Mihai câştigă două luni, iulie şi august, răstimp care

însemna o amânare a intenţiilor duşmanilor săi de al înlocui. La sfârşitul lunii august şi

începutul lunii septembrie, Andrei Báthory îşi dă seama că Mihai îi este duşman ireductibil.

124 Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 124 125 Dumitru Georgescu, op. cit., p. 101 126 Ibidem, p. 108

48

Probabil că acţiunile diplomatice ale domnului, planurile acestuia de al alunga din scaun, îi

sunt aduse la cunoştinţă cardinalului.

La sfârşitul lunii august şi la începutul lunii septembrie, începe o vie activitate diplomatică

pentru realizarea unei acţiuni militare împotriva lui Mihai. Ieremia intervenea pe lângă regele

polon ca să sprijine acţiunea moldo-transilvană de al alunga pe Mihai. La 9 septembrie se ştia

la Varşovia că Zamoyski era de acord cu planurile lui Ieremia Movilă şi Andrei Báthory.

Mihai află de pregătirile care se fac împotriva lui, de aceea încearcă să destrame coaliţia

constituită de Ieremia Movilă sau să împiedice sprijinirea ei de către regele polon.

Un sol al său erta trimis în Polonia, şi solicita protecţia şi alianţa regelui pentru voievodul

său. Zamoyski sfătuia pe rege să nu plece urechea la spusele unui om inconstant şi

necredincios. Este evident că Mihai nu se aştepta la rezultate spectaculoase în această direcţie,

din care pricină el îşi avea pregătită oastea pentru a preîntâmpina un atac venit din Moldova.

De altfel, paralel cu tratativele diplomatice pe care le duce din momentul în care are loc

schimbarea din Transilvania, domnul român îşi ţinea oastea pregătită pentru a face faţă unui

atac turcesc. Cum turcii pregăteau construirea unui pod la Giurgiu, toată luna iunie, după cum

mărturisea un mercenar polon aflat în slujba lui Mihai, oastea "a stat în şa", voivodul aşteptând

"cu mare bucurie" să-i bată pe turci, toată vara Mihai ţinându-şi oastea în tabără, pregătit să-i

înfrunte pe aceştia. Când a înţeles că turcii nu vor ataca Ţara Românească şi că pericolul vine

dinspre Moldova, Mihai şi-a aşezat oştile în două tabere, una pe Buzău, alta pe Râmnic, nu

departe de apa Siretului127.

127 Manole Neagoe, op. Cit.,p. 156

49

CONCLUZII

Mihai Viteazul a ocupat tronul Ţării Româneşti în toamna anului 1593 într-un moment în

care conjunctura internaţională ce părea favorabilă ridicării Ţărilor Române de pe panta

prăbuşirii economice şi a pierderii fiinţei lor statale. „Începuseră turcii-se arată în Letopiseţul

Cantacuzinesc- a cuprinde Ţara Românească şi a-şi face lăcaşuri şi meceturi... şi pretutindeni

era vaet şi suspin de răul turcilor”.

În Europa centrală şi de sud-est, în ultimul pătrar al secolului al XVI-lea, are loc

confruntarea dramatică între cei doi protagonişti luptând pentru supremaţie în această zonă a

continentului-imperiile otoman şi habsburgic. Acest conflict s-a desfăşurat în cadrul mai

amplu al raporturilor de forţe de pe continentul european, al alianţei între Franţa şi Poartă,

căreia i se opunea cea dintre Imperiul habsburgic, Spania şi unele state italiene. În urma unor

succese militare, între care se numără victoria navală de la Lepanto (1571) obţinută asupra

forţelor otomane, coaliţia, în care Habsburgii aveau rolul dominant, s-a destrămat. După o

serie de lupte la frontierele Croaţiei şi Dalmaţiei- adevărat hotar "nevralgic" între cele două

puteri rivale, otoman şi habsburgic, echilibrul îndoielnic stabilit prin armistiţiul din anul 1583

a fost rupt o dată cu declanşarea unei ample operaţii ofensive ale otomani lor împotriva

fortăreţei Sissek şi apoi pe valea Dunării mijlocii, în toamna anului 1593.

Pentru a contracara pericolul otoman a luat naştere ideea formarii unei noi ligi "sfinte"- puse

sub oblăduirea papei Clement al VIII-lea (1592-1605)- care să reunească statele creştine în

lupta împotriva Porţii. Interesele divergente, ce animau marile puteri europene împărţite în

tabere adverse, au făcut însă ca apelul papei să aibă un rezultat limitat, închegându-se doar o

alianţă între Habsburgii din Imperiul romano-german şi cei din Spania şi unele ducate din

nordul Italiei, ca Toscana, Mantova şi Rerrara. Atât Polonia, cât şi Veneţia au refuzat-din

motive diferite-să adere la ligă, iar Franţa şi Anglia şi-au manifestat împotrivirea făţişă.

Polonia, net ostilă Habsburgilor, a adoptat o poziţie de neutralitate binevoitoare faţă de

otomani. Veneţia, dornică să-şi păstreze întietatea în comerţul cu Imperiul otoman, a preferat

să se menţină în afara războiului, spre a nu pune capăt profiturilor de pe urma comerţului său

levantin.

Evoluţia situaţiei militare, în general defavorabilă Ligii sfinte în raport cu Poarta, a

determinat atât Curtea de la Viena, cât şi Vaticanul să încerce atragerea în coaliţia antiotomană

50

a Ţărilor Române, poziţia strategică a acestora şi efectivele lor ostăşeşti urmând să aibă un rol

de prim ordin în stabilirea deznodământului războiului.

Lupta antiotoană a debutat în noiembrie 1594 cu uciderea creditorilor turco-levantini şi

masacrarea garnizoanei turceşti la Bucureşti. Astfel, Ţara Românească s-a alăturat Ligii Sfinte

iniţiate de Habsburgi. Au urmat luptele cu turcii de la Hârşova şi Silistra, iar apoi cele cu

tătarii de la Putineiu.

S-a constituit astfel o alianţă antiotomană ale cărei baze fuseseră puse de Sigismund de

Bathory, principele Transilvaniei, în tratatul cu Aron Vodă, domnul Moldovei. Organismul

politico-militar era ataşat Ligii Sfinte, fiind capabil să angajeze confruntări militare cu Poarta.

La 20 mai 1595 s-a încheiat la Alba Iulia un tratat de alianţă între Ţara Românească şi

Transilvania. Prin aceasta, practic, Mihai Viteazul devenea membru în alianţa antiotomană.

Exprimând raporturile tensionate dintre domnitor şi marea boierime, tratatul îl dezavantaja pe

Mihai. Mihai devenea locţiitorul lui Sigismund Bathory, iar puterea reală revenea Sfatului

Domnesc, compus din doisprezece boieri mari.

În vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai a determinat reacţia militară a Porţii. Încă de la

14 mai, sultanul declarase Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti şi numise la

conducerea lor paşale. Campania lui Sinan Paşa la nord de Dunăre a atins apogeul la 13/25

august 1595 în bătălia de la Călugăreni, terminată cu victoria lui Mihai Viteazul. Mihai se va

retrage spre munţi şi aşteaptă ajutorul lui Sigismund Báthory. Între timp Sinan ocupă

Bucureştiul şi îşi numeşte reprezentanţi în administraţia Ţării Româneşti. Cu ajutorul lui

Báthory, Mihai reia ofensiva şi îi alungă pe turci peste Dunăre, eliberând cu această ocazie şi

cetatea Giurgiu.

Cu ţara pustiită de război şi cu o boierime convinsă de importanţa acţiunilor sale, Mihai a

adoptat o măsură nepopulară. Este vorba despre legarea ţăranilor de glie care asigura resursele

militare şi fiscale ale ţării.

În anii 1597-1598, în cadrul unor importante acţiuni politice şi militare antiotoane, Mihai

s-a eliberat de sub tutela lui Sigismund Báthory. Astfel în anul 1597 s-a încheiat pacea cu

turcii, care i-au confirmat domnia.

Nerenunţând la lupta antiotomană, în anul 1598 Mihai Viteazul a încheiat cu Rudolf al II-

lea, împăratul Austriei, un tratat de alianţă antiotomană la Mânăstirea Dealu. Aşadar,

voievodul muntean se impunea drept principalul factor al coaliţiei creştine în sud-estul

Europei.

51

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare şi instrumente de lucru:

Călători Străini despre Ţările Române, VoI. 1, volum îngrijit de Maria Molban, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

Călători Străini despre Ţările Române, VoI. II, volum îngrijit de Maria Molban, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

Călători Străini despre Ţările Române, VoI. III, volum îngrijit de Maria Molban, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1971

Cernovodeanu, Paul, Societatea medievală românească văzută de călători străini(secolele XV-

XVIII), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973

Costin, Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Litera, Chişinău, 1997

Cronicile slavo-romăne din secolele XV-XVi, publicate de Ion Bogdan, Ediţie revăzută şi

completată de P.P.Panaitescu, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1959

***Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2000

Guboglu, Mihail, Mehmet, Mustafa, Cronici turceşti privind Ţările Române, Vol.I, (sec. XV-

XVII),· Editura R.S.R., Bucureşti, 1966

Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, coordonatori Ovid Sachelarie şi Nicolae

Stoicescu, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988

Mircea, Radu, Ion, Catalogul Documentelor Ţării Româneşti (1269-1600), Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1947

Mustafa, Ahmed, A., Documente turceşti privind istoria României, Vol.I (1455-1774), Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976

Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

Panaitescu, P.P., Călători poloni în Ţările Române, ediţia a II-a, Editura Domino, Iaşi, 1999

Popescu Petru Demetru, Dicţionar de personalităţi istorice, Editura Niculescu, Bucureşti,

2001

Popescu, Radu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, introducere şi ediţie critică întocmite de C.

Grecescu, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1963

Scorpan, Costin, Enciclopedie de istorie a României, Editura Nemira, Bucureşţi, 1997

Smeu, Georgeta, Dicţionar de istoria românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997

Stoicescu; Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, Editura

Enciclopedică română, Bucureşti, 1971

52

II. Lucrări speciale

Almaş, Dumitru, Fraţii Buzeşti- Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei, f.e.,

Bucureşti, 1977

Almaş, Dumitru, Mihai Vodă Viteazul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

Atanasiu, Victor, Mihai Viteazul,Editura tiinţifică,1972

Barbu, Eugen, Mihai Viteazul-Chipuri şi documente, Editura Scrisul Românesc, Craiova, s.a.

Bălcescu, Nicolae, Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, Transilvania şi Moldova, Mihai

Viteazul, f.e., Bucureşti, 1974

Bălcescu, Nicolae, Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, f.e., Mihai Viteazul, 1942

Băjenaru, Grigore, Mihai Viteazul-domn al Ţării Româneşti, fe., Bucureşti, 1968

Bolintineanu, Dimitrie, Viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul, f.e., Bucureşti, 1870

Ionescu, Ion, Atanasiu, Victor, Mihai Viteazul, Editura Militară, Bucureşti, 1975

Iorga, Nicolae, Istoria lui Mihai Viteazul!, VoI I-II, f.e., Bucureşti, 1979

* * * Mihai Viteazul –Restitutio Daciae ,EdituraArius, Craiova,2000

* * * Mihai Viteazul, Editura Academiei,Bucure ti, 1975

* * * Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, VoI. 1- V, Editura Academiei, Bucureşti, 1982

Neagoe, Manole, Mihai Viteazul, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976

Nedelcea, Tudor, Povestiri despre Mihai Viteazul, Editura Scrisul Românesc, s. 1., 1991

III.Lucrări generale

Bălcescu, Nicolae, Puterea armată şi arta militară la români, Editura Militară, Bucureşti,

1990

Cantacuzino, Gheorghe, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 2001

Chihaia, Pavel, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974

Cucu, Mihai, Factorul geografic în acţiunile militare, Editura Militară Bucureşti, 1981

*** Culegere de studii, Editura Academiei, Bucure ti, 1975

Cristescu, Florian, Povestea neamului nostru-viaţa legendară a lui Mihai Viteazul, Editura

Porţile Orientului, Iaşi, 1997

Cordoneanu, Maria, 100 de monumente şi locuri istorice ale patriei, Editura Ion Creangă

Bucureşti, 1972

53

Cupşa, Ioan, Arta militară a moldovenilor în timpul domniei lui Ioan Vodă cel Cumplit,

Editura Militară, Bucureşti, 1959

Halepliu, K., Moartea lui Mihai Viteazul la Turda, f.e., Bucureşti, 1854

Georgescu, Ion, Baba Novac-legendă şi realitate istorică, Editura Albatros, Bucureşti, 1980

Giurescu, Constantin, C., Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la

mijlocul secolului al XVI-lea Editura Enciclopedică Bucureşti, 1997

Giurescu, C.C., Giurescu, Dinu, Istoria românilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976

Husar, Alexandru, Dincolo de ruine- Cetăţi medievale, Editura Institutului European, Iaşi,

2003

Iorga, Nicolae, Istoria armatei Româneşti, Editura Ministerului de Război, Bucureşti, 1930

*** Istoria militară a poporului român, VoI. III, Editura Militară, Bucureşti, 1984 *** Istoria românilor, VoI.I- III, Bucureşti, 1938

* * * Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003

Manolescu, Radu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul(secolel.xIV-

XVe),Editura Ştiinţifică, bucureşti, 1965

Matei, D., Mircea, Civilizaţia urbană medievală românească, Editura Academiei R.S.R.,

Bucureşti, 1989

Rezachievici Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova,

VoI. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001

Romanescu, Gheorghe, Oastea română de-a lungul veacurilor, Editura Militară, Bucureşti,

1976

Rosetti, Radu, Istoria militară a românilor la mijlocul veacului al XVIII-lea, Editura

Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1947

Stoicescu; Nicolae, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova,

Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968

Idem, Curteni şi slujitori, Editura Militară, Bucureşti, 1968

Ştefănescu Ştefan, Ţara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai Viteazul,

Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970

Tudoran, Pompiliu, Domnii trecătoare, Domnitori uitaţi, Editura de Vest, Timişoara, 1994

Xenopol, A., D., Istoria românilor din Dacia Traiană, VoI. III, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1985

54

LISTA ILUSTRAŢIILOR

1.PORTRETUL LUI MIHAI VITEAZUL

2.LUPTA DE LA CĂLUGĂRENI

3.INTRAREA SOLEMNĂ A LUI MIHAI VITEAZUL ÎN ALBA IULIA

4.HARTA ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL (1593 -

1601)

55

1.PORTRETUL LUI MIHAI VITEAZUL

2.LUPTA DE LA CĂLUGĂRENI

56

3.INTRAREA SOLEMNĂ A LUI MIHAI VITEAZUL ÎN ALBA IULIA

4. HARTA ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL(1593-1601)