editorial o vindecare divină · nr. 1 / ianuarie 2010 2 putem fi cu adevărat liberi studiind...

www.divinavindecare.ro

1

Editorial

O vindecare divină Când librăriile creştine sunt pline de publicaţii, de ce ar fi nevoie de încă una? Când sistemul digital este cel

mai folosit, de ce să folosim încă cerneală şi hârtie? Nu pentru a promova o nouă evanghelie; am fost foarte derutaţi de strigătele ce vin de pretutindeni: „Noi avem

adevărul!”. Nici măcar pentru a promova o nouă biserică; am obosit privind numeroasele eforturi de promovare a sinelui. Cu atât mai puţin pentru a explica mai bine calea pentru mântuire; aceasta este simplă: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” Fapte 16:31. Da, este adevărat! Revenirea Mântuitorului întârzie nu pentru că Dumnezeu ar mai avea ceva de făcut pentru mântuirea omului, ci pentru că întregul univers aşteaptă răspunsul final al lui Dumnezeu în marea controversă care a început cu mult timp în urmă, nu aici, pe pământ, ci în ceruri! „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.” Romani 3:4. Da, „a venit ceasul judecăţii Lui,” (Apocalipsa 14:7) a lui Dumnezeu, în persoana celor ce pretind a crede în El.

Biblia a înlăturat deseori cortina care desparte lumea văzută de cea nevăzută pentru a putea vedea că tot ceea ce se întâmplă în vieţile noastre constituie mai mult decât o parte din peisajul cotidian, probe în cadrul marelui proces. Decizia de a gusta dintr-un fruct a schimbat dramatic nu numai soarta întregii rase, ci şi modul în care percepem caracterul lui Dumnezeu; încăpăţânarea lui Iov de a-L slăvi pe Dumnezeu în mijlocul cumplitei dureri a demonstrat că există cineva care-L cunoştea pe Dumnezeu şi care-L iubea pentru ceea ce este El; deciziile Domnului Isus din viaţa Sa de pe pământ au deschis o nouă viziune asupra dragostei lui Dumnezeu şi au salvat rasa umană de la pieirea veşnică.

Nu este vorba numai despre noi, ci în primul rând despre El. Ecourile acuzaţiilor auzite pentru prima dată în curţile cereşti se aud cu o mare forţă şi azi printre noi: „Dumnezeu este un tiran, mereu pregătit să-l distrugă pe păcătos, lipsit de milă într-o asemenea măsură încât a trebuit ca Fiul Său să moară pentru ca omul să fie mântuit!”. Imaginea oamenilor despre Dumnezeu şi despre Calea Sa au fost atât de mult distorsionate nu numai de tradiţiile diferitelor biserici şi culte, dar şi de vieţile celor care şi-au asumat numele de „Creştini”, încât confuzia şi repulsia care predomină astăzi depăşeşte cu mult atitudinea oamenilor faţă de Dumnezeu din cele mai negre momente ale istoriei planetei.

Oamenii sunt sătui de cuvinte şi explicaţii; nu le mai pot auzi, iar Dumnezeu a plănuit să vindece relaţia dintre copiii Săi şi Sine prin a-L descoperi din nou pe Cel ce a umblat printre noi, pe Fiul Său, în persoana celor care, cunoscându-L aşa cum este, se vor preda pe deplin Lui. El doreşte să răspundă tuturor acuzaţiilor aduse împotriva Sa în persoana credincioşilor Săi din cadrul ultimei generaţii care va trăi pe acest pământ. El a planificat să-i desăvârşească în timpul vieţii lor, curăţind sanctuarul inimilor lor pentru ca El să locuiască acolo pentru vecie. Astfel, nu prin mărturisirea doctrinelor, ci prin Viaţă se va înlătura orice confuzie despre Cine şi cum este Dumnezeu.

Revista „Divina vindecare” apare ca urmare a studiului şi rugăciunii unui grup de prieteni, creştini, care au auzit personal chemarea Domnului Isus nu numai de a aştepta, dar şi de a grăbi venirea Sa (2 Petru 3:12), şi are drept unic scop publicarea adevărului prezent, adevăr menit să formeze ultima generaţie de pe acest pământ, răspunsul final al lui Dumnezeu în cadrul ultimului act al marii controverse. Nu credem că avem „tot adevărul” sau că cele publicate aici reprezintă ultimul cuvânt despre subiectele abordate, dar ne-am bucurat în ultimii ani de revelaţii preţioase din Cuvântul Sfânt şi dorim să le împărtăşim tuturor celor ce-L caută pe Dumnezeu şi pe această cale. Revista „Divina vindecare” se va constitui într-un mijloc de răspândire a tuturor razelor de lumină pe care Dumnezeu a binevoit să ni le ofere şi pe care ni le va descoperi în viitor, Lumină prin care doreşte să nască fii ai Luminii.

„Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” – Domnul Isus Hristos (Ioan 12:36)

Aceasta este „Divina Vindecare”. Divina Vindecare este El! Editorul

Nr. 1 / Ianuarie 2010

2

Putem fi cu adevărat liberi

Studiind adevărul despre Dumnezeu am primit binecuvântări care ne-au schimbat viaţa. Înţelegerea Scripturii ne-a fost mult sporită şi aprecierea dragostei Tatălui nostru ceresc şi a Fiului Său ne-a umplut de uimire şi fericire. Cumva am simţit cu toţii că acest mesaj conţine cheia celei mai înalte experienţe posibile pentru om în această sferă a existenţei umane, aceea de a fi „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:19).

Cu toate acestea, trebuie să mărturisesc că a fost un aspect al acestui adevăr pe care nu l-am prins în totalitate şi, drept rezultat, am eşuat în a primi plinătatea binecuvântării care este ascunsă în adevărul despre Dumnezeu. Îndrăznesc să spun că acest lucru este real în dreptul multora, dacă nu în dreptul tuturor celor ce au primit acest adevăr. Am crezut că, înţelegând dragostea lui Dumnezeu în Fiul Său, Îl voi iubi aşa de mult încât, automat, voi înceta să păcătuiesc împotriva Lui. Sunt câteva versete din Scriptură care transmit această impresie. Spre exemplu, versetul din Ioan 14:15, dar acest adevăr trebuie înţeles şi cumpănit în lumina celorlalte învăţături din Scriptură.

Adevărul este că dragostea mea, prin ea însăşi, oricât de mare ar fi sau oricât de motivat aş fi eu, nu mă va face niciodată capabil să-L servesc pe Dumnezeu într-un mod desăvârşit; iar eu am aflat aceasta din experienţa mea. În timp ce inima era inundată de minunea dragostei lui Dumnezeu, explorând şi chiar vorbind pe teme ca „inima lui Dumnezeu”, am aflat, spre tristeţea mea, că euforia şi experienţele cele mai înalte de care m-am bucurat la un anumit timp nu mă făceau capabil să am o victorie continuă şi completă asupra păcatului. S-a întâmplat acelaşi lucru şi în experienţa ta?

Oh, slavă lui Dumnezeu, există o soluţie pentru această problemă!

Două adevăruri vitale

Explorând doctrina Dumnezeirii am învăţat două adevăruri vitale. Isus este Fiul născut literal, adevărat al lui Dumnezeu care este Unul singur. Spiritul Sfânt este în mod literal o extensie chiar a vieţii lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Isus, Fiul Său. Primul dintre aceste două adevăruri ne-a făcut să apreciem înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea dragostei

uimitoare a lui Dumnezeu dând pe Fiul Său pentru noi. Al doilea adevăr este cel care conţine cheia unei vieţi pe deplin victorioase şi este adevărul pe care mulţi dintre noi nu am reuşit să îl înţelegem pe deplin. Aşa cum Ellen White spune:

„Spiritul Sfânt este El Însuşi (Hristos) despovărat de personalitatea umanităţii şi independent de aceasta. El îl va reprezenta pe El Însuşi ca fiind prezent în toate locurile, prin Spiritul Său Sfânt, ca Cel omniprezent.” (14MR23.3 eng.)

Primul adevăr mă învaţă că Dumnezeu m-a iubit atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său pentru mine. Când eu apreciez aceasta, în inima mea se naşte dragostea pentru Dumnezeu. Vreau să-L servesc, sunt motivat să-mi predau viaţa întru totul Lui. Bunătatea lui Dumnezeu mă conduce la pocăinţă (Romani 2:4).

Al doilea adevăr mă învaţă că Dumnezeu MI L-a dat pe Fiul Său MIE şi aceasta într-un mod literal, chiar viaţa Fiului Său devine propria mea viaţă. Când înţeleg, apreciez şi cred aceasta, victoria absolută asupra păcatului devine realitate pentru mine!! (Ioan 14:17; 2 Corinteni 3:17; Ioan 17:23).

Ştiu că aceasta este o pretenţie dincolo de limite, dar fraţi şi surori, ştim de ceva vreme că deţinem perla măreţului preţ în mâinile noastre, nu-i aşa? Ar putea exista o solie care să fie cu adevărat numită solia eliberării dacă nu ne face complet liberi de domnia păcatului? (Romani 6:14). Nu au experimentat apostolii, pe lângă manifestarea darurilor Spiritului şi o victorie continuă asupra păcatului? Nu ne-a făcut Dumnezeu cunoscut în 1888 că solia pe care a trimis-o atunci bisericii era chiar solia care va desăvârşi pe poporul Său?

Când am acordat o atenţie sporită acestui subiect, am început să înţeleg mai clar ceea ce Jones şi Waggoner au învăţat în 1888 şi în anii care au urmat. Adventiştii de Ziua a Şaptea au disecat istoria din acea perioadă, examinând-o în detaliu, în încercarea de a descoperi elementele critice ale acelei solii care a primit aşa mari laude şi recomandări din partea scriitoarei Ellen White, cea pe care o priveau ca pe solul Domnului. Dar, deşi am citit multe cărţi care tratează acest subiect, trebuie să spun că în cea mai mare parte tot ce-au făcut a fost să mă supună unor chinuri tantalice [provocate de imposibilitate – n.tr.] cu promisiunea a ceva minunat, doar să mă las răstignit şi golit.


3

Dar acum realizez că adevăratul impact al acelei solii urma să fie găsit în faptul că, atât Jones cât şi Waggoner au accentuat realitatea unei experienţe care va duce la o victorie imediată şi totală asupra oricărui păcat cunoscut! Ei au vorbit cu putere şi convingere despre capacitatea lui Dumnezeu de a-Şi elibera poporul într-un mod complet din domnia păcatului, în Isus, şi despre bunăvoinţa şi scopul Lui de a o face ACUM!! Când am înţeles acest lucru am priceput de ce Ellen White a fost aşa entuziasmată de această solie şi de ce a anticipat un aşa apogeu glorios şi imediat al lucrării lui Dumnezeu în lume. La urma urmei, care este scopul Evangheliei dacă nu să elibereze oamenii din păcat? Ar putea fi un alt motiv al amânării îndelungate a terminării marii controverse, dacă nu acela al continuării păcatului în experienţa poporului lui Dumnezeu?

Mulţumim Domnului, în adevărul că Spiritul Sfânt este chiar viaţa lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Acest adevăr conţine comoara care va aduce toate aceste realităţi la o armonie desăvârşită şi care va lumina lumea cu slava lui Dumnezeu! Cuvinte măreţe! Afirmaţii măreţe! Dar nu pot fi ele susţinute? Citeşte în continuare şi judecă tu însuţi.

Fundamentul acestei experienţe a fost aşezat în ultima mea vizită în Australia, când o soră a împărtăşit câteva gânduri cu mine referitoare la solia din 1888. Deşi nu am fost de acord cu unele idei, câteva puncte în legătură cu adevărul despre Dumnezeu mi-au rămas în minte şi, mai târziu, m-au ajutat să văd, să înţeleg mai clar decât oricând şi, mai important, m-au ajutat să cred şi să intru într-o experienţă care până acum s-a dovedit una dintre cele mai mari binecuvântări din viaţa mea.

Este posibilă biruinţa? În urmă cu treizeci de ani m-am convertit şi L-am întâlnit pe Dumnezeu într-o experienţă care m-a transformat

peste noapte. În acele zile trăiam ca să Îi fac plăcere lui Dumnezeu. Ochii mei au fost întorşi în mod continuu către El şi în minunea acestei experienţe de naştere din nou am găsit victorie asupra păcatului. Dar, cu trecerea anilor, viaţa victorioasă a devenit mai mult o strădanie, păcatul mă cucerea mai frecvent şi viaţa de creştin devenise mai degrabă ca urcarea unui munte înalt. M-am rugat şi am studiat, m-am luptat şi m-am pocăit şi cu adevărat uneori redescopeream frumuseţea acelei experienţe timpurii, dar cu durere în inimă urma să observ că aceasta nu rămânea cu mine mai mult de câteva zile. Apoi lupta amară şi înfrângerile reîncepeau.

Este adevărat că au fost perioade când descoperirea unui adevăr formidabil mă transporta în locuri cereşti. Înţelegerea adevărului despre Dumnezeu a fost un astfel de eveniment şi binecuvântarea pe care am primit-o prin înţelegerea acestui adevăr a fost cunoscută de toţi. Totuşi, trebuie să mărturisesc că, deşi înţelegerea acestui adevăr m-a umplut de dragoste şi admiraţie pentru Dumnezeu şi Fiul Său, m-am găsit că nu prind beneficiile practice ale acestui mesaj, şi aceasta pentru că încă mă găseam întinzând mâna după un nivel mai înalt, o viaţă de victorie perfectă asupra păcatului care rămânea în afara posibilităţii mele de a o atinge şi care mă făcea încă să ocolesc înţelegerea.

Păcatele mele nu erau ţipătoare în cea mai mare parte. Am fost cinstit şi am urât păcatul cu toată inima mea, dar înăuntru îmi făcea feste şi continua să îmi stăpânească gândurile, dorinţele, motivele, sentimentele. M-am convins că aceste poluări interne nu erau păcate cât timp eu nu le permiteam să iasă afară, dar uneori acest lucru era imposibil. În momente de imprudenţă se arătau şi dovedeau că înăuntru era poluare. Chiar şi când am reuşit să înăbuş aceste impulsuri interioare, conştiinţa mea mă condamna şi în fiecare dimineaţă sau la sfârşitul zilei, rugăciunea mea era concentrată pe mărturisirea păcatelor comise.

Speranţa mea cea mare stătea în faptul că eram absolut sigur de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. Înţelegerea adevărului despre Dumnezeu m-a umplut cu această cunoştinţă şi în această dragoste aveam mereu speranţă. Realitatea este că am crezut că, de vreme ce am cunoscut acea dragoste, Îl voi iubi atât de mult pe Dumnezeu în schimb, încât ura faţă de păcat ce va fi dezvoltată, îl va scoate din viaţa mea.

Dar ceva lipsea din formulă. Ştiam că este o cale mai bună, pentru că, mai întâi, era experienţa mea timpurie din perioada convertirii mele,

când zilnic umblam în bucuria şi victoria experienţei dragostei dintâi. În al doilea rând (mai important), am văzut că Noul Testament învaţă într-un mod clar că viaţa creştinului născut din nou este o viaţă de victorie. Texte precum următoarele ardeau în inima mea asemenea unui foc de fiecare dată când le citeam şi m-au făcut să continui căutarea.

Romani 6:14: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.” 1 Ioan 3:9: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate


4

păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” Pe lângă aceste versete şi multe altele, mărturia apostolilor lui Hristos este că ei au trăit vieţi victorioase. Nu

erau sclavi păcatului, ci l-au cucerit în puterea lui Hristos. Pavel a putut să spună: 1 Corinteni 4:4 NKJV: „Pentru că nu ştiu nimic împotriva mea; totuşi nu sunt îndreptăţit prin asta; dar Cel ce

mă judecă este Domnul.” În final, el a putut spune: 2 Timotei 4:7: „Am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păstrat credinţa.” Este adevărat că nimeni nu poate birui păcatul dacă nu este conştient că acţiunile lui sunt rele, iar Biblia afirmă

într-un mod clar că Dumnezeu nu ne consideră vinovaţi când facem acţiuni rele dacă noi credem cu adevărat că făcând aşa facem voia lui Dumnezeu. Este posibil ca adevăraţii creştini să comită păcat (şi fac asta) fără să o ştie, dar astfel de păcate nu le sunt imputate şi nu îi fac rebeli sau păcătoşi în ochii lui Dumnezeu.

Romani 5:13: „Pentru că înainte de lege păcatul era în lume; dar păcatul nu este ţinut în seamă când nu există o lege.”

Oricum, este cu siguranţă voia şi scopul Dumnezeului celui drept ca toţi copiii Săi să biruiască numaidecât orice păcat cunoscut şi apoi să continue în acea viaţă de victorie perfectă cât timp trăiesc.

Astăzi, când un creştin sugerează că se poate trăi fără să comiţi păcat, una dintre primele întrebări posibile care i se vor pune este „ştii pe cineva care este perfect?” sau „ai biruit tu păcatul?”. Inevitabil, tot ce poate să facă este să-şi plece capul şi să mărturisească faptul că, deşi Biblia spune că este posibil, el nu a găsit calea şi nu ştie pe nimeni care să o fi găsit. Oh, ce pată pe Numele Dumnezeului nostru şi pe Evanghelia Fiului Său, Isus Hristos!

Într-o dimineaţă m-am dus să mă rog şi din nou am simţit vinovăţie şi frustrare. Dar în dimineaţa aceasta, deplângându-mi condiţia mea păcătoasă, dintr-o dată am văzut ceea ce nu mai văzusem niciodată până atunci. Mintea mi-a fost luminată şi am înţeles adevărata condiţie a rasei umane aşa cum niciodată mai înainte nu o înţelesesem. Am înţeles că eu însumi nu voi fi niciodată mai bun, că toate eforturile mele, toate rugăciunile, toate plângerile şi gemetele mele, toate încercările de a asculta nu vor împlini niciodată ceea ce aştept eu, aceea de a fi o persoană mai bună! Am văzut cu uimire că Dumnezeu nu se aşteaptă ca eu să fiu o persoană mai bună şi niciodată El nu s-a aşteptat de la mine să fiu mai bun. Toţi anii mei de luptă şi strădanie nu mă vor aduce cu niciun pas mai aproape de viaţa victorioasă şi desăvârşită.

Aşteptările mele erau că, dacă mă lupt, mă rog, cer ajutor şi îmi exercit voinţa destul de tare, într-o zi o să devin desăvârşit, dar adevărul era că în fiecare zi păcatul se întorcea cu o putere mult mai mare şi promisiunea desăvârşirii părea o fantezie îndepărtată. Acum, cu simţământul unei mari uşurări am realizat cum comportamentul meu nu Îl surprinde pe Dumnezeu şi că în adevăr, El, Dumnezeu, nu s-a aşteptat niciodată la altceva din partea mea!! Am simţit că o greutate a fost luată de pe umerii mei. Acesta a fost începutul a ceea ce s-a dovedit a fi o autentică redeşteptare a adevăratei evlavii în viaţa mea. Să vă explic adevărul pe care Domnul mi l-a dezvăluit în acea dimineaţă.

În Adam Vorbind despre lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, Biblia ne spune că „în a şaptea zi Dumnezeu Şi-a sfârşit

lucrarea pe care a făcut-o” (Geneza 2:2). Nu avem niciun alt raport că Dumnezeu ar mai fi creat altceva în mod deliberat din acel timp până astăzi. Este adevărat că, într-un sens secundar, Dumnezeu a creat toate lucrurile care există acum pe pământ, fiecare sămânţă, fiecare fir de iarbă, fiecare fiinţă umană şi, de fapt, Dumnezeu afirmă de câteva ori în Biblie că „a format” sau a făcut ceva sau pe cineva cu mult după ce acea creaţie s-a încheiat (Ieremia 1:5). Dar trebuie să înţelegem acea afirmaţie în acelaşi mod în care înţelegem că Dumnezeu „a creat răul” (Isaia 45:7), aceasta însemnând că Dumnezeu este suveran şi că nimic nu se întâmplă fără permisiunea şi chiar previziunea Sa. Nimic nu se poate întâmpla în afara voii Lui. Dumnezeu a creat toate lucrurile în şase zile şi toate vieţuitoarele care au venit la existenţă de atunci încoace au fost produsul sau extensia acelei creaţii originale. Vieţuitoarele pe care Dumnezeu le-a crea la început au dat viaţa mai departe din generaţie în generaţie.

Când înţelegem aceasta, putem vedea că atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam, El a creat toată omenirea în el. Astăzi, Dumnezeu nu ne creează individual pe fiecare dintre noi, ci ne-a creat pe toţi într-unul singur. Viaţa fiecărei fiinţe de pe pământ este pur şi simplu o extensie a vieţii acelui om original, Adam (Fapte 17:26). Cu uşurinţă putem înţelege acest adevăr atunci când vedem copii născuţi cu malformaţii, atât mentale cât şi fizice.


5

Dacă Dumnezeu creează fiecare persoană în mod individual, atunci ar trebui să Îl acuzăm pe Dumnezeu că a creat fiinţe deformate. Dar acest lucru nu este adevărat. Dumnezeu ne-a creat pe toţi când l-a creat pe Adam. Acea singură viaţă a lui Adam este acum extinsă astăzi asupra a şase miliarde de oameni. Acesta este un adevăr foarte important şi trebuie să îl înţelegem pe deplin, pentru că în lumina acestei cunoştinţe ne putem cunoaşte aşa cum suntem în realitate. Romani 5:12 ne spune:

„După cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor fiindcă toţi au păcătuit…”

În versetul 19 se spune: „Prin neascultarea unui singur om mulţi au fost făcuţi păcătoşi…” Spun aceste versete adevărul? Care sunt implicaţiile lor? Cum am devenit noi păcătoşi prin neascultarea unui

singur om? Gândirea firească ar spune: „El a păcătuit, nu eu. Cum poate acţiunea lui să mă facă păcătos?”. Dacă vorbim despre vina păcatului, atunci păcatul niciunui om nu-l poate face pe altul păcătos. Ca să devină

vinovată, o persoană trebuie să fi făcut o alegere conştientă şi individuală de a călca legea. Dar când Biblia spune că păcatul lui Adam ne-a făcut păcătoşi, nu vorbeşte despre vină, vorbeşte despre natură. Toţi descendenţii lui Adam au devenit păcătoşi prin natură, au devenit un anumit tip de fiinţe numite „păcătoşi” şi independent de faptul că sunt sau nu vinovaţi, adevărul este că toţi păcătoşii nu sunt capabili să trăiască.

La Conferinţa Generală din 1891, E. J. Waggoner a prezentat o serie de studii despre cartea Romani. Comentând această problemă a avut de spus următoarele:

„De ce a trecut moartea asupra tuturor oamenilor? Pentru că toţi au păcătuit! Printr-un singur om păcatul a intrat în lume. Sunt mulţi care s-ar opri la acest punct şi ar filosofa şi întreba cum poate aceasta să fie aşa şi ar încerca să îşi dea seama ei înşişi de justiţia acestui act. Se vor întreba de ce noi suntem aici în această condiţie păcătoasă fără să avem posibilitatea de a alege sau de a ne exprima vizavi de acest subiect. Acum, ştim că la început a existat un om şi acesta a căzut. Noi suntem copiii lui şi este imposibil să fim născuţi într-o condiţie mai înaltă faţă de cum a fost el.

Unii se vor închide de la viaţa veşnică pentru că nu îşi pot da seama cu exactitate de acest lucru şi pentru că nu pot vedea dreptate în el. Mintea finită a omului nu poate să facă aceasta, aşa că este bine pentru el să lase lucrul acela şi să se devoteze pentru a căuta salvarea propusă. Acesta este punctul important pe care toţi trebuie să îl luăm în considerare. Ştim că suntem într-o condiţie păcătoasă şi că această condiţie păcătoasă este una pierdută. Văzând deci că suntem într-o condiţie pierdută, nu este cel mai bine pentru noi să ne devotăm energiile căutării de a ajunge la acea stare prin care putem fi într-o condiţie salvată.” (E. J. Waggoner, Studies on Romans, 1891).

Când Adam a păcătuit, a poluat izvorul vieţii omeneşti, chiar la sursa sa, a corupt omenirea chiar de la origini şi i-a infectat pe descendenţii lui cu o boală şi mai incurabilă decât SIDA. Viaţa pe care o posedăm astăzi este chiar acea viaţă poluată a lui Adam, trecută prin diferitele corpuri omeneşti, dar aceeaşi viaţă; şi toţi dintre noi astăzi suntem părtaşi de aceeaşi viaţă depravată! În timp ce suntem individuali, cu o minte proprie, izvorul vieţii care a trecut asupra noastră de la părinte la copil de şase mii de ani este o viaţă poluată şi niciunul dintre noi nu poate sau nu a putut vreodată să scape de acea poluare.

Apostolul Pavel (şi noi toţi) s-a lovit de puterea acelei boli şi a aflat cât de neputincios era să-i reziste şi să învingă. Mărturia lui era:

Romani 7:14: „Căci ştim că legea este spirituală: dar eu sunt carnal, vândut sub păcat.” Romani 7:21: „Găsesc deci o lege, aceea că atunci când vreau să fac bine, răul este lipit de mine.” Romani 7:23: „Dar văd o altă lege în membrele mele, luptându-se împotriva legii minţii mele şi aducându-mă

în captivitate faţă de legea păcatului, care este în membrele mele.” Aici, el recunoaşte că era un sclav, neajutorat, înlănţuit, guvernat de un alt stăpân numit „păcat”, neavând nicio

putere să se controleze. Aceasta este moştenirea noastră, este destinul nostru ca sămânţă a lui Adam. Să observăm cu atenţie că noi suferim consecinţele păcatului lui Adam nu pentru că îl copiem pe Adam, nu

pentru că Adam este aici şi ne influenţează personal, nici măcar pentru că am ales să fim ca Adam. Este exclusiv prin moştenire faptul că noi am devenit ca Adam. Tot ce trebuie să facem ca să primim impactul acţiunilor sale asupra noastră este să ne naştem. Deşi păcatul său a fost comis acum şase mii de ani, efectul deplin al acelui păcat controlează şi dictează comportamentul a miliarde de oameni de pe pământ astăzi.


6

Cuvântul lui Dumnezeu declară că există numai o sentinţă pentru unii ca noi: „…plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Fraţi şi surori, putem să scăpăm de această sentinţă? Putem în vreun fel să o evităm? Toată viaţa mea am fost învăţat că există o cale, dar acum, mulţumesc lui Dumnezeu, am realizat că greşeam. Am fost învăţat greşit. Nu există scăpare!!! Nu există niciun alt destin pentru viaţa lui Adam, nu există niciun leac pentru o boală pe care nici măcar Dumnezeu nu o poate vindeca. Destinul tuturor, în Adam, este că trebuie să murim! Vedeţi, Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să salveze vechea viaţă umană. Acea viaţă nu poate fi salvată. Dumnezeu se referă la ea folosind termeni ca „omul cel vechi”, mintea carnală”, „carnea păcătoasă” etc. şi El spune că este „moarte în nelegiuire şi păcat”. Esenţa acelei vieţi este egoismul, instinctul de autoconservare, înălţarea de sine şi singurul destin pentru o astfel de viaţă este moartea veşnică.

Noua creaţie

Ceea ce a făcut Dumnezeu a fost că a trimis un al doilea Adam, Unul în care era viaţa perfectă a unei noi rase umane (1 Corinteni 15:45). Acest al doilea Adam, desigur, este Isus Hristos şi exact aşa cum toată omenirea a fost creată în acel singur om, primul Adam, tot aşa viaţa unei noi existenţe umane a fost în al doilea Adam, Isus Hristos.

Efeseni 2:10: „Pentru că noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care Dumnezeu le-a ordonat mai înainte ca să umblăm în ele.”

Luaţi în considerare viaţa care a fost dată celor care Îl primesc pe Hristos! În această viaţă a lui Isus nu există deloc păcat. Această viaţă este o viaţă perfectă în orice cale. Este o viaţă de neprihănire nepătată, o viaţă care este plină de faptele bune ale lui Dumnezeu şi pe deplin acceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

Ceea ce trebuie să înţelegem pe deplin este că aceste două vieţi sunt în contrast de neînvins. În una nu este decât depravare, nu este absolut nimic bun şi aceasta nu poate fi schimbată, nu contează cât de mult putem să încercăm sau cât de abil putem deghiza poluarea. În cealaltă viaţă este numai neprihănire – este bunătate pură, nealterată şi aceasta nu poate fi diluată sau pătată. Când înţelegem aceasta cum se cuvine, vedem foarte clar că nu de educaţie avem nevoie, nici de putere mai mare de voinţă, nici de ajutor, nu de reformă, nu de părtăşie la biserică – niciunul dintre toate acestea nu poate face viaţa primului Adam bună. Tot ce pot aceste lucruri să facă este să deghizeze poluarea dinăuntru şi să ne înşele! Singura speranţă este ca viaţa primului Adam să fie într-un fel distrusă şi cea a celui de-al doilea Adam să fie a mea. Aceasta este absolut singura soluţie. În afara acesteia, noi suntem creaturi moarte, pierdute pentru veşnicie. Aceasta, fraţi şi surori, este exact ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în glorioasa Evanghelie a Fiului Său Isus Hristos.

Romani 5:18,19: „Astfel, după cum prin greşeala unuia singur judecata a venit asupra tuturor oamenilor spre condamnare; tot aşa prin neprihănirea Unuia darul gratuit a venit asupra tuturor oamenilor spre îndreptăţirea vieţii. Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om, mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia singur mulţi sunt făcuţi neprihăniţi.”

Isus ne-a spus clar că nimeni nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu dacă nu este născut din nou (Ioan 3:3). Problema este că foarte puţini dintre noi am înţeles implicaţiile depline ale naşterii din nou. Naşterea din nou este un transfer complet, total din viaţa moartă, depravată a lui Adam la existenţa vie, pură şi grandioasă, chiar viaţa Domnului Isus Hristos. Aceasta este o experienţă reală, nu doar figurativă sau ceva realizat în mod indirect. Noi am crezut întotdeauna că Dumnezeu ne dă neprihănirea lui Dumnezeu, dar adevărul este că am crezut că aceasta ne este atribuită la convertire şi că pe măsură ce ne luptăm cu păcatul ne va fi gradual împărţită (atribuită). Dar aceasta este o mare înşelăciune şi ne-a ţinut în sălbăticia frustrării şi a înfrângerii. Dumnezeu nu ne dă „doar” neprihănirea lui Hristos. Chiar viaţa lui Hristos, chiar existenţa Sa este aceea care devine a mea printr-o nouă naştere! Acesta este modul în care Ellen White descria uniunea literală dintre Hristos şi poporul Său:

„Hristos a devenit una cu carnea noastră păcătoasă pentru ca noi să putem deveni una în spirit cu El. În virtutea acestei uniuni noi putem să ieşim din mormânt – nu doar ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci pentru că, prin credinţă, viaţa Lui a devenit a noastră. Acei care Îl văd pe Hristos în adevăratul Său caracter şi Îl primesc în inimă au viaţă eternă. Prin Spiritul, Hristos locuieşte în noi; şi Spiritul lui Dumnezeu primit în inimă, prin credinţă, este începutul vieţii eterne.” (DA 388.1)

Am avut această concepţie, că dacă ne încredem în Dumnezeu şi Îl credem, El ne va ajuta, ne va privi ca


7

neprihăniţi (deşi noi nu suntem). El ne va da din virtuţile Lui pe măsură ce ne luptăm şi ne rugăm şi, încetul cu încetul, vom deveni ca El. Oh, cât am încercat şi cât am eşuat! Dar aşa cum A.T. Jones a spus, Dumnezeu este Creator, El nu este evoluţionist! Lui nu-I trebuie ani pentru a-şi desăvârşi lucrarea! El vorbeşte şi este făcut, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Aici este mărturia unuia care a experimentat cu adevărat naşterea din nou:

2 Corinteni 5:17: „Astfel, dacă este cineva în Hristos, este o creatură nouă (o creaţie nouă): lucrurile vechi s-au dus; iată, toate lucrurile devin noi.”

Vedeţi, acesta este acelaşi principiu care se aplică în primirea vieţii primului Adam. Nu am încercat să primim acea viaţă, nici nu am încercat să copiem viaţa lui Adam. A fost a noastră strict prin moştenire. La fel, viaţa pe care o primim în Hristos nu este a noastră încercând să Îl imităm. Este un singur fel în care o putem primi şi aceasta este prin moştenire.

Romani 5:19: „Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om, mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea unuia singur, mulţi sunt făcuţi neprihăniţi.”

Trebuie să ne fie dată printr-o nouă naştere. Suntem născuţi în această nouă existenţă. Când se întâmplă aceasta, primim calităţile acestui nou Adam, exact aşa cum am primit calităţile acelui Adam vechi, atunci când am fost născuţi prima dată.

1 Corinteni 12:13: „Pentru că printr-un singur Spirit, suntem botezaţi într-un singur trup, fie că suntem evrei sau neamuri, fie că suntem robi sau oameni liberi, şi toţi am fost făcuţi să bem dintr-un singur Spirit.”

Când înţelegem adevărul acestei realităţi, atunci vom recunoaşte că singura noastră nevoie este să înţelegem şi să găsim cum să ne mutăm din viaţa şi existenţa primului Adam în viaţa şi existenţa celui de-al doilea Adam. Vom recunoaşte că toate strădaniile şi eforturile noastre sunt în van şi nu produc decât frustrare şi desperare sau induc o mască a ipocriziei. Vom şti că toţi păcătoşii împărtăşesc aceeaşi viaţă depravată a lui Adam şi de aceea niciun păcătos nu este mai bun decât celălalt.

Cel care molestează copiii, violatorul, criminalul în serie, împătimitul de pornografie, homosexualul etc. sunt condamnaţi şi detestaţi de societate în general şi de oamenii religioşi în particular. Dar, dacă cei care condamnă pe astfel de păcătoşi adăpostesc maliţiozitatea şi practică vorbirea de rău, au atacuri de furie, gânduri desfrânate şi poftesc, care este diferenţa dintre aceste două clase?

Iacov 2:10: „Pentru că oricine păzeşte toată legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate.” Nu există păcat în viaţa lui Hristos, iar orice păcat este o revelaţie a faptului că suntem în afara lui Hristos şi că

ne împărtăşim de viaţa depravată, neajutorată, pierdută a lui Adam şi nu suntem potriviţi decât să murim. Datorită împrejurărilor naşterii noastre, unii dintre noi pot să reziste la păcatele mai respingătoare, dar aceasta nu schimbă faptul că noi ne împărtăşim de aceeaşi viaţă poluată care nu poate fi reparată şi care a primit sentinţa de moarte!

Aşa că, Dumnezeu ne-a dat în Fiul Său, noua creaţie. În viaţa acestui nou Adam există tot ceea ce am avea nevoie vreodată. Este înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1 Corinteni 1:30); de fapt, în El este toată plinătatea Dumnezeirii (natura divină) şi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi suntem compleţi în El (Coloseni 2:9-10). Care este sensul acestui cuvânt, „complet”? Acesta înseamnă că în Hristos avem absolut tot ceea am avut nevoie vreodată, avem nevoie în prezent sau vom avea. În Efeseni 1:3 ni se spune că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu toate darurile spirituale în locurile cereşti, în Hristos Isus.

Fraţi şi surori, ce privilegiu măreţ, cu neputinţă de spus în cuvinte, ca eu să primesc chiar viaţa Fiului lui Dumnezeu! Realizăm ce înseamnă aceasta? Înţelegem că Dumnezeu ne-a acceptat în Cel iubit (Efeseni 1:6)? Putem prinde realitatea că Hristos este într-adevăr viaţa noastră (Coloseni 3:4)? Oh, ce minunată este iubirea Tatălui nostru faţă de fiii oamenilor! Ce dar minunat ne-a oferit în Evanghelia Fiului Său, Isus Hristos! Acum, noi suntem în Hristos fiii şi fiicele lui Dumnezeu Însuşi! Putem veni la Dumnezeu ştiind că în Hristos, viaţa noastră de frustrare, vină, existenţa noastră incapabilă să funcţioneze normal este moartă, crucificată împreună cu Hristos. Acum ne putem apropia de Tatăl slavei în deplină încredere şi libertate ştiind că orice am cere, o cerem în numele Fiului Său – cu deplina recunoaştere că în El suntem preaiubiţi copii ai lui Dumnezeu, care ne-a dat orice privilegiu care aparţine lui Hristos Isus! Putem crede adevărul că am devenit o parte din trupul lui Hristos, părtaşi chiar de viaţa lui Isus, o existenţă în care păcatul a fost cucerit şi crucificat, o viaţă de neprihănire pură care trăieşte numai pentru Dumnezeu (Romani 6:22).

Un singur om


8

Să fac acest lucru mai clar. O singură Persoană este neprihănită şi de aceea o singură Persoană este potrivită să fie salvată. Acesta este faptul pe care înţelepciunea lui Dumnezeu l-a ţinut în seamă chiar de la început şi a fost planul Său, scopul Său ascuns ca toată omenirea să fie salvată în acel singur Om (Efeseni 1:10). Acel Om este Isus Hristos şi toţi cei care sunt salvaţi vor fi salvaţi doar dacă devin o parte a lui Isus, doar dacă însăşi viaţa (existenţa) Lui devine viaţa lor, pentru că El este singurul care poate fi salvat. Nu există altă cale.

Fapte 4:12: „Nu există salvare în nimeni altul; căci nu este dat între oameni niciun alt Nume sub ceruri prin care să fim salvaţi.”

Problema a fost că mulţi dintre noi am încercat să reformăm acea veche viaţă adamică. Am fost botezaţi, am hotărât să avem un nou început, chiar ne-am rugat serios pentru ca Domnul să ne ajute şi să ne dea puterea Spiritului Sfânt. Chiar am recunoscut că nu putem face nimic şi am încercat să depindem de Domnul ca să o facă El pentru noi. Dar în toate acestea, noi nu am făcut decât să încercăm să reformăm viaţa adamică. Am sperat că prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile noastre perseverente vom putea birui viciile noastre înnăscute şi cândva vom deveni desăvârşiţi; dar în Adam era o imposibilitate. Singura speranţă este să murim şi să fim înviaţi sau născuţi din nou în noua viaţă a lui Hristos. Aceasta este singura noastră cale de scăpare din realitatea noastră adamică.

Trebuie să mor În Romani capitolul 7, versetele 1-3, apostolul Pavel vorbeşte despre o femeie care este legată de bărbatul ei

prin lege. Ea vrea să se căsătorească cu un alt bărbat, dar nu poate, pentru că legea îi interzice şi cât timp primul ei soţ trăieşte, căsătoria cu cel de-al doilea bărbat este imposibilă. Versetul 4 face clar că al doilea bărbat (acela cu care vrea femeia să se căsătorească) este Hristos.

Romani 7:4: „De aceea, fraţii mei, şi voi aţi devenit morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos, ca să vă puteţi căsători cu un altul, chiar cu Cel care este înviat din moarte, ca să aducem roade pentru Dumnezeu.”

Cine este deci primul soţ? Cine este persoana cu care această femeie este căsătorită şi trebuie să moară înainte ca ea să se poată căsători cu Hristos? Găsim răspunsul în capitolul 6, versetul 6.

Romani 6:6: „Ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să poată fi distrus, în aşa fel încât să nu mai slujim păcatului.”

Primul soţ reprezintă „trupul păcatului”, „carnea păcătoasă”, „omul cel vechi” sau natura adamică. În concordanţă cu ceea ce spune Pavel nu ne putem căsători cu cel de-al doilea soţ (Hristos) dacă nu moare mai întâi primul bărbat (Adam sau carnea păcătoasă). Problema a fost că mulţi dintre noi am încercat să comitem bigamie spirituală. Am încercat să fim căsătoriţi atât cu carnea păcătoasă, cât şi cu Spiritul în acelaşi timp! Am încercat să fim uniţi cu Hristos în timp ce carnea păcătoasă era încă în viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu spune că aceasta este imposibil.

Singura cale prin care putem primi viaţa lui Hristos este dacă, prin credinţă, întâi ne predăm Lui cu totul, în căinţă autentică, aşa încât împreună cu El să murim faţă de vechea viaţă. Numai după aceea putem experimenta puterea învierii Lui şi intra chiar în viaţa Lui în care păcatul şi moartea au fost abolite. E.J. Waggoner are de spus următorul lucru:

„Ceea ce este distrus este trupul păcatului şi este distrus numai prin această prezenţă personală a vieţii lui Hristos. Este distrus cu scopul de a ne face liberi de puterea sa şi să nu îi mai slujim. Este distrus pentru toată lumea, întrucât Hristos, în carnea Sa, a abolit ‚duşmănia’, acea minte carnală; nu a Sa, pentru că El nu a avut, ci pe a noastră.” („Veşti bune”, p.81-83)

Bineînţeles, nu este trupul fizic cel care moare. Sper să nu fie nimeni aşa de nechibzuit ca să interpreteze greşit acest adevăr. Corpul fizic, păcătos, va fi cu noi până când Isus vine din nou ca să îl schimbe. Oricum, nu trupul fizic este rădăcina problemei păcatului nostru şi nu este acesta cel pe care Hristos l-a distrus sau omorât. Adevărata problemă este ceea ce numim „mintea carnală”. Aceasta este viaţa centrată pe sine, atitudinea egoistă etc. Aceasta este ceva ce rezidă în mintea omului, dar este chiar o parte a existenţei noastre. Aceasta este ceea ce a omorât Hristos când a murit după voia Sa şi a făcut supremul sacrificiu al vieţii Sale, alegând voia Tatălui Său. Acum, prin puterea grandioasă a Spiritului Sfânt, propria Sa viaţă şi putere, Hristos intră în mintea noastră într-o nouă naştere şi răstigneşte viaţa centrată pe sine aşa încât de acum încolo, nu mai trăim pentru noi înşine, ci doar


9

pentru Dumnezeu. Romani 6:6-7: „Ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul

păcatului să poată fi distrus, ca să nu mai servim păcatului. Pentru că cel care este mort este eliberat de păcat.” Romani 6:10-11: „Pentru că a murit pentru păcat odată, dar viaţa pe care o trăieşte, o trăieşte pentru

Dumnezeu. Tot aşa socotiţi-vă într-adevăr morţi faţă de păcat, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus, Domnul nostru.”

Oh, fraţi şi surori, putem vedea cât de clară este Scriptura în această privinţă? Biblia nu spune nimic despre o credinţă corcită; ori suntem morţi, ori suntem vii, ori suntem în carnea păcătoasă, ori în spirit, ori în Adam, ori în Hristos, păcătoşi sau sfinţi. A fi primul lucru, înseamnă a fi robi păcatului şi liberi faţă de neprihănire, a fi celălalt înseamnă a fi sclavi neprihănirii si eliberaţi de păcat (Romani 6:20-22).

Lumea creştină de astăzi a acceptat păcatul ca fiind modul natural de viaţă pentru credincios. Oamenii au găsit refugiu pentru eşecul lor constant micşorând standardul neprihănirii, al legii lui Dumnezeu, aşa că s-au convins că nu sunt chiar aşa de răi la urma urmei, ori s-au consolat cu gândul că „dacă cineva a păcătuit avem la Tatăl un avocat” (1 Ioan 2:1). Astfel că, în majoritatea cazurilor, singura diferenţă dintre pretinşii creştini şi necredincioşii pe faţă este tipul şi gradul păcatului pe care îl comit. S-au convins că Dumnezeu poate da victorie imediată beţivanului, călcătorului de Sabat sau desfrânatului, dar trebuie să se mişte mai încet în cazul păcatelor „respectabile” ca lăcomia, mânia, furia, răutatea, vorbirea de rău, spiritul de critică, lipsa iubirii etc.

Oricum, când oamenilor li se pare că au cucerit un păcat sau unele păcate, dar nu toate păcatele, este pur şi simplu o indicaţie că ei nu au biruit cu adevărat, iar puterea prin care au biruit nu este puterea lui Dumnezeu, ci mai degrabă puterea voinţei. Prin eforturi perseverente, ei pot avea biruinţa în anumite situaţii, dar inima rămâne sub controlul sinelui şi în rebeliune împotriva lui Dumnezeu şi aceasta se manifestă în eşecul de a birui tot păcatul. O asemenea persoană este încă un sclav şi nu face decât să se înşele că a biruit păcatul. Rezultatul unei asemenea „victorii” este că ajungem să ne lăudăm pe noi înşine pentru victoriile pe care le-am obţinut şi să îi condamnăm pe cei ale căror păcate sunt mai grosolane sau mai evidente decât ale noastre.

Cum să obţinem o astfel de viaţă

Marea întrebare este „Cum putem obţine această viaţă care este numai în Isus?”. Cum putem scăpa de existenţa primului Adam? Cum putem muri faţă de carnea păcătoasă şi să fim înviaţi la o viaţă de neprihănire? Suntem implicaţi în acest proces? Este ceva ce facem noi? Dacă viaţa neprihănirii este o viaţă fondată doar pe Hristos şi este la dispoziţia noastră pe deplin, bineînţeles că cea mai importantă întrebare a unui păcătos trebuie să fie „Cum pot obţine eu acea viaţă? Cum pot să intru în existenţa lui Isus?”

Oamenii au căutat în mod perseverent şi serios să obţină o asemenea viaţă. Ani de muncă asiduă, negare de sine, mâhnire de sine au fost investiţi în căutarea neprihănirii şi multe scheme au fost inventate ca să elibereze oamenii din păcat. Un singur plan a lucrat sau poate vreodată lucra şi este planul realizat de Dumnezeu în Fiul Său. Un plan atât de minunat, de perfect şi de frumos în simplitatea lui încât un mare număr de oameni religioşi au refuzat să îl accepte. Iată cum explică apostolul Pavel procesul:

Efeseni 2:8-10: „Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care Dumnezeu le-a ordonat mai înainte ca să umblăm în ele.”

Pavel spune că este (doar) prin credinţă. Faptele nu sunt implicate. Este darul lui Dumnezeu şi iată ce se întâmplă:

Noi suntem lucrarea Lui. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că El ne-a făcut, am fost modelaţi de mâinile Lui cu măiestrie, dar se referă aceasta la momentul în care am fost născuţi sau concepuţi în pântecele mamei noastre? Deloc! Se referă la viaţa noastră de creştini, viaţa celor care au fost salvaţi prin har, prin credinţă. Suntem lucrarea lui Dumnezeu şi am fost creaţi în Hristos Isus. Gândiţi-vă la aceasta! Unde îşi are originea această nouă viaţă? De ce trăim aşa cum trăim? Pentru că am fost creaţi în Hristos Isus. Viaţa pe care o trăim acum îşi are originea în El. Tot ce facem este să o primim prin har, prin credinţă. Este darul lui Dumnezeu. Viaţa neprihănirii, viaţa victoriei asupra păcatului nu este ceva pe care îl producem noi sau lucrăm ca să îl obţinem, este o moştenire! Este ceva ce noi primim ca un dar când primim viaţa lui Hristos! Oh, slăvit să fie Numele Lui!


10

Mulţi creştini sinceri s-au poticnit în aceste versete. Gândul că singura intrare în salvarea lor este credinţa sau faptul de a crede a fost o pilulă pe care mulţi au înghiţit-o cu greu. În timp ce mărturisesc că suntem declaraţi neprihăniţi de Dumnezeu datorită credinţei noastre (cine ar putea nega asta?), ei simt că în realitate trebuie să dezvolte un caracter neprihănit prin fapte!! Cred în îndreptăţirea doar prin credinţă, dar cred în sfinţirea prin credinţă şi fapte. Totuşi, apostolul Pavel este categoric în acest punct; nu numai la începutul călătoriei de creştin depindem doar de credinţă, ci la fiecare pas de pe cale. Trebuie să continuăm să umblăm în acelaşi mod în care L-am primit pe Domnul (Coloseni 2:6). Lupta pe care trebuie să o luptăm este numită „lupta credinţei” (1 Timotei 6:12). Pavel, scriindu-le galatenilor, îşi exprimă uimirea faţă de obsesia lor asupra faptelor şi întreabă:

Galateni 3:2-5: „Aceasta aş vrea să ştiu de la voi, aţi primit Spiritul prin faptele legii sau prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? De vreme ce aţi început prin Spiritul, sunteţi acum făcuţi desăvârşiţi prin carne?... Cel care vă dă Spiritul şi lucrează minuni printre voi, o face prin faptele legii sau prin auzirea credinţei?”

Unii ar răspunde: „Vezi, Pavel vorbea de legea ceremonială, cum este circumcizia, care nu are niciun merit în viaţa de creştin”. Ei bine, atunci celelalte fapte (neceremoniale) cum ar fi faptele caritabile, păstrarea Sabatului, trăirea sănătoasă etc. au sau nu ceva de-a face cu primirea Spiritului, facerea minunilor sau primirea oricărei alte binecuvântări promise poporului lui Dumnezeu în Hristos? Este doar prin credinţă sau este prin credinţă plus fapte? Cuvintele de mai sus ale lui Pavel indică la faptul că singura calificare ce ne face capabili să primim Spiritul şi facerea de minuni este „auzirea credinţei”!

Să zăbovim asupra acestui subiect pentru că este critic. Eşecul în înţelegerea acestui punct ne va lăsa să ne bălăcim în noroiul unei religii nenorocite, mizerabile.

Calea spre neprihănire

Cum face Dumnezeu un om neprihănit? O face printr-un act al creaţiei care este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu sau este un proces îndelungat care implică multe eşecuri şi strădanii amare înainte ca păcatul să fie cucerit? Este darul lui Dumnezeu sau este o lucrare a lui Dumnezeu şi a omului? Este ceva pentru care doar Dumnezeu trebuie să fie glorificat sau mai este vreun element al lucrării care să lase omului un loc de cinste? Haideţi să ne ocupăm în mod drept şi cu credinţă de cuvintele Scripturii. Să abandonăm dovada experienţei noastre, sfatul altora şi pur şi simplu să ne uităm în Cuvântul lui Dumnezeu. În primul rând, cum este păcatul biruit?

Galateni 5:24: „Şi cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit carnea păcătoasă cu patimile şi poftele ei.” 1. Prin răstignire – prin moarte

1 Ioan 3:9: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi el nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu.”

2. Prin procesul naşterii din nou Ioan 8:36: „Dacă Fiul deci vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.” 3. Este lucrarea Fiului Noi nu ne putem omorî ca să fim născuţi din nou. Atât acest proces al răstignirii, cât şi cel al naşterii din nou

sunt în totalitate lucrarea lui Hristos, Fiul, care „într-adevăr ne face liberi”. Îndrăznim să negăm aceste afirmaţii clare ale Scripturii ca să ne îndreptăţim experienţele? Această lucrare a lui Dumnezeu în Hristos produce o „nouă creaţie” (2 Corinteni 5:17), un om nou creat în imaginea lui Hristos, umplut cu viaţa lui Hristos, o parte chiar din existenţa lui Hristos, a cărei singură dorinţă este să facă voia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, aşa cum vechea lui natură îl făcea sclav păcatului cu o înclinaţie continuă spre păcat, tot aşa acum, noua sa natură (natura lui Hristos) îl face un sclav al neprihănirii cu o înclinaţie constantă de a face ceea ce este bine. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu. În acest caracter, în acest veşmânt al neprihănirii, nu există „niciun fir de invenţie omenească” (COL 311).

Tot ceea ce poate face omul este să primească darul aşa gratuit cum este dat de Dumnezeu în Hristos. Nu mai are absolut nimic de făcut. Apostolul Pavel este atât de categoric la acest punct încât spune:

Romani 4:5: „Dar celui ce nu lucrează, ci crede în Cel care îndreptăţeşte pe cel nedrept, credinţa lui este socotită ca neprihănire.”


11

Abandonează-ţi eu-ul

Când vom recunoaşte depravarea totală a naturii noastre adamice, când ne vedem completa noastră neajutorare şi lipsa totală de merite, ne vom întoarce de la efortul personal, de la dependenţa de sine. Atunci ne vom căi cu adevărat, nu doar pentru păcatele noastre, ci şi pentru rădăcina problemei păcatului nostru – viaţa egoistă. Atunci vom înţelege şi vom crede că singura noastră speranţă la dreptul de viaţă este doar în darul lui Dumnezeu. Tot efortul personal va fi abandonat şi ne vom preda lui Hristos. Atunci şi numai atunci adevărata neprihănire va apărea în viaţa noastră pentru că Îi dăm Lui tot controlul, deoarece noi, prin credinţă, acceptăm şi trăim prin realitatea faptului că viaţa Lui a devenit a noastră şi că suntem o parte chiar din existenţa Sa neprihănită; în acest fel vom trăi viaţa Lui perfectă. Acesta este adevărul, adevărul simplu al Cuvântului lui Dumnezeu. Este adevărul pur pe care Dumnezeu l-a dat lui A.T. Jones şi E.J. Waggoner în 1888 ca singura speranţă pentru o biserică şi o lume pe moarte.

Desăvârşirea

Eroii mei au fost întotdeauna oameni precum Ilie, Enoh, Daniel, Pavel şi Moise. De multe ori L-am rugat pe Domnul să fiu ca ei. Am petrecut multe zile şi nopţi în rugăciune şi post căutând o experienţă care să mă facă să gust puţin din relaţia pe care au avut-o ei cu Dumnezeu şi să găsesc viaţa victorioasă pe care evident că ei au avut-o.

Dintr-o dată am realizat ce mult efort şi câţi ani am pierdut! Acum recunosc că am petrecut tot acel timp căutând o experienţă care este imediată şi pe deplin la dispoziţia fiecărui copil al lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, de la cel mai mic până la cel mai mare! Ce a spus Isus?

Matei 11:11: „Adevărat vă spun că dintre cei care s-au născut din femeie nu este nimeni mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor va fi mai mare decât el.”

Puteţi vedea minunea acestui lucru, fraţilor? Cât ai pocni din degete, pur şi simplu primind viaţa perfectă a lui Isus Hristos, intrăm într-o relaţie cu Dumnezeu în care ni se dă darul neprihănirii şi al unei vieţi perfecte!! Toate barierele dintre noi şi Dumnezeu sunt date în totalitate la o parte. Nu există nici măcar un motiv pentru care Dumnezeu să nu asculte şi să nu răspundă rugăciunilor noastre. În Isus avem parte literal şi cu adevărat chiar de viaţa lui Dumnezeu Însuşi! (1 Corinteni 6:17-19). Am fost făcuţi părtaşi de natură divină şi nu mai este o uimire faptul că Biblia spune că suntem „împreună moştenitori cu Isus” (Romani 8:17).

Ce adevăr măreţ! Oh, să ne ajute Domnul să îl credem, să vedem că nu este nimic altceva decât adevărul pur. Când îl credem, nu doar că vieţile noastre vor fi o revelaţie a slavei lui Dumnezeu (nu cândva în viitorul îndepărtat, ci chiar în această zi). În fiecare clipă buzele şi inimile noastre vor cânta laude lui Dumnezeu şi Fiului Său pentru salvarea extraordinară, perfectă şi completă pe care au lucrat-o pentru noi.

Vedeţi deci că nu mai există nimic care să stea în calea lui Dumnezeu de a vindeca bolnavii, învia morţii sau a manifesta darurile Spiritului printre noi de îndată ce acceptăm darul Lui – viaţa neprihănită a lui Hristos. Ploaia târzie pe care am aşteptat-o atâţia ani este imediat la îndemână pentru aceia care sunt în Hristos. Nu este de mirare că atunci când exact acest mesaj a venit la Biserica AZS în 1888, solul Domnului a spus:

„Vremea strâmtorării este chiar asupra noastră, pentru că marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul.” (R&H, Nov.22, 1892, par.7).

Întrebarea este: „Vom îmbrăţişa noi acest adevăr cu toată inima noastră?”. Vom accepta în credinţă deplină minunata realitate pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Isus, răspunsul complet la problema păcatului? Vom recunoaşte şi vom trăi prin realitatea faptului că este lucrarea Lui şi nu implică nimic din lucrarea omului, că tot ce avem nevoie este că credem şi să continuăm să credem?

Să închei acest articol cu câteva cuvinte pertinente ale apostolului Pavel. Romani 9:30-32: „Ce vom spune deci? Că neamurile, care nu umblau după neprihănire, au obţinut

neprihănirea, chiar neprihănirea care este prin credinţă. Dar Israel, care a umblat după legea neprihănirii, nu a obţinut legea neprihănirii. De ce? Pentru că nu a căutat-o prin credinţă, ci ca şi când ar fi prin faptele legii. Căci s-au poticnit de piatra de poticnire.”


12

David Clayton, Septembrie 2005

A fost chiar Fiul lui Dumnezeu Cel care a murit la Calvar?

Ca şi creştini aţi putea crede că titlul acestui articol ridică o întrebare stupidă, sau, oricum, una căreia este uşor

de răspuns. Evident că orice creştin ar răspunde cu un răspicat „Da!” la o asemenea întrebare. Şi poate că este aşa. Marea majoritate a creştinilor (dacă nu chiar toţi) ar afirma: „Da, eu cred că Fiul lui Dumnezeu a murit cu adevărat la Calvar pentru mine.” Şi atunci, fără îndoială că va fi şocant să descoperiţi că majoritatea creştinilor, poate chiar şi dumneavoastră, nu cred în realitate această afirmaţie. Să vă demonstrez ceea ce vreau să vă spun:

Cum aţi răspunde următoarelor idei? 1. Isus nu a fost cu adevărat chiar Fiul lui Dumnezeu. El nu a fost în realitate odrasla Lui. 2. Isus nu a fost de fapt Fiul născut al lui Dumnezeu. El a fost de fapt născut din Dumnezeu. 3. Dumnezeu nu poate muri. Isus a fost Dumnezeu şi deci nu a putut de fapt muri la Calvar. Poate că deja aţi început să înţelegeţi ce vreau să spun. Oricum, aş vrea să aduc mai multe clarificări. Doctrina

creştină tradiţională afirmă astăzi peste tot în Biblie, că deşi Isus este numit „Fiul lui Dumnezeu”, nu trebuie să înţelegem termenul „Fiu” la fel cum îl înţelegem în toate celelalte cazuri în care apare în Scriptură. Atunci când se referă la Isus, termenul are un înţeles unic, mistic pe care trebuie să ni-l interpreteze „teologii.”

Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul termenului „născut.” De cinci ori în Scriptură Isus este numit „Singurul Fiu născut al lui Dumnezeu” (Ioan 1:14,18; Ioan 3:16,18; 1 Ioan 4:9 în traducerea engleză KJV). Acest termen, „singurul născut” este foarte simplu şi uşor de înţeles. Orice copil vă poate spune ce înseamnă. În limba engleză înseamnă că El este singurul NĂSCUT DIN. Înseamnă că El a provenit din Dumnezeu. Cei care îmbrăţişează învăţătura trinitariană şi care afirmă că Dumnezeu este format din trei persoane care sunt co-egale şi co-eterne, unu în trei şi trei în unu, au probleme cu Scripturile care fac referire la Isus ca fiind „Singurul Fiu născut din Dumnezeu.” Oricum, nu există nicio problemă dacă acceptăm ceea ce afirmă Scriptura şi ne lăsăm învăţaţi de Cuvântul lui Dumnezeu mai degrabă decât a încerca să citim în Scripturi ceea ce există acolo.

Cine este Cel care Şi-a dat Fiul?

Unul dintre cele mai cunoscute texte din Biblie este Ioan 3:16. Cei mai mulţi dintre noi am învăţat acest verset când eram copii şi ne-am obişnuit cu ideea că este versetul din Biblie care exprimă esenţa întregii Evanghelii într-un mod aproape complet. Societatea Biblică „Gideons International” a arătat o deosebită consideraţie acestui verset prin faptul că l-a aşezat la începutul copiei pe care au publicat-o din Noul Testament în douăzeci şi şase de limbi diferite şi informându-ne că a fost tradus în mai mult de o mie o sută de limbi diferite. Elementul central, esenţa mesajului întregii Scripturi este înglobată în acest singur verset:

„Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu născut pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Ioan 3:16 – KJV.

Este aşadar un lucru important să ne gândim că marea majoritate a creştinilor nu cred adevărul exprimat în acest verset. Această afirmaţie nu este exagerată, după cum vă voi demonstra imediat. Milioane de persoane care citează acest verset, îşi exprimă credinţa în Evanghelie, îşi declară aprecierea pe care o au pentru adevărul care este exprimat în el, dar nu acceptă în întregime adevărurile proclamate de Isus Hristos în acest verset. Aici sunt exprimate câteva adevăruri vitale. Oricum, aş vrea să analizăm trei dintre acestea:

1. Dragostea lui Dumnezeu pentru lume. 2. Măsura acestei dragoste. 3. Valoarea Darului pe care El L-a oferit. Isus Însuşi este Cel care a rostit aceste cuvinte şi primul lucru important pe care a vrut să-l clarifice a fost

dragostea lui Dumnezeu pentru omenire. El a vrut să ne ajute să înţelegem realitatea autenticităţii şi mărimea dragostei lui Dumnezeu. „ATÂT de mult a iubit Dumnezeu,” a spus El, iar termenul „atât” este folosit pentru a ne arăta măsura acelei dragoste pe care Tatăl nostru ceresc, Dumnezeu, o are pentru noi. Care este măsura acelei


13

dragoste? Este exprimată prin faptul că El L-a dat pe Fiul Său, şi nu numai pe Fiul Său, ci pe Singurul Său Fiu născut! Atât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru noi! Pentru un părinte bun, este mai uşor să moară el însuşi decât să-şi lase copilul să moară. Atunci când Dumnezeu L-a dat pe Fiul Lui să moară pentru noi, acest lucru I-a provocat o mare suferinţă. Isus era singura Fiinţă din întregul univers care era parte din Dumnezeu în adevăratul sens. El de fapt a provenit din Dumnezeu, a fost născut (nu avem nevoie să întrebăm „Cum?”; vezi Proverbe 8:22-23!). El era apropiat de Tatăl într-o manieră în care nimeni altcineva nu putea fi. Şi totuşi Dumnezeu L-a dat spre a fi despărţit de El timp de treizeci şi trei de ani; spre a suferi dispreţul, persecuţia, ura, respingerea unei lumi bolnave; spre a suferi durerea şi infamia crucii; spre a cunoaşte agonia şi nesiguranţa unei neaşteptate despărţiri de Tatăl Său timp de trei zile şi nopţi înfricoşătoare. Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu născut pentru a suferi toate acestea, datorită marii Sale iubiri pentru noi.

Dar gândiţi-vă la aceasta: dacă Isus nu a fost de fapt Fiul lui Dumnezeu, atunci ce sacrificiu a făcut Tatăl Său? Pe Cine a dat? Pe un alt Dumnezeu? Un prieten? Un coleg? Acest lucru nu demonstrează dragoste din partea Tatălui, ci mai degrabă egoism în faptul că a trimis pe altcineva în loc de a veni El Însuşi! Şi totuşi, ideea textului din Ioan 3:16 este dragostea lui Dumnezeu (Tatăl). „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea ...”. Dacă acceptăm ideea a trei Dumnezei în unu, sau a unui Dumnezeu în trei (trinitatea), atunci despre care vorbim aici? Despre toţi trei? Sau numai despre Tatăl? „Atât de mult a iubit Dumnezeu ... încât a dat pe ... Fiul Său...” A dat Tatăl pe Fiul Său? A dat Spiritul Sfânt pe Fiul Său? A dat Fiul pe Fiul Său? Aceste întrebări sunt ridicole şi totuşi, trebuie să fie ridicate pentru a reuşi să vedem în mod clar ce afirmă textul. Dumnezeu este Tatăl. El este Cel care L-a dat pe Fiul Său. El este Cel care a avut un Fiu de dat. Fiul nu este Dumnezeul care Şi-a dat Fiul, şi nici Spiritul Sfânt nu este Acel Dumnezeu. Centrul acestui text este dragostea lui Dumnezeu; dar trebuie să înţelegem că acest lucru se referă specific la Tatăl. Dragostea Lui este cea care este subliniată aici. El este Dumnezeu. (1 Corinteni 8:6.)

Poate Dumnezeu să moară?

Doctrina Trinităţii prezintă o altă dilemă în cazul în care credem că Dumnezeu este o Persoană onestă. Scripturile afirmă că Dumnezeu este nemuritor (1 Timotei 6:16). Acest lucru înseamnă că El nu poate muri. Dumnezeu nu poate să renunţe şi apoi să reia această calitate. Această calitate reprezintă un aspect esenţial al Fiinţei Sale. Calitatea Sa de a fi nemuritor nu se poate compara cu aceeaşi calitate pe care o deţine un înger şi care este condiţionată. Dacă ne referim la această calitate a lui Dumnezeu, vorbim despre ceva absolut. În mod absolut, sub nicio circumstanţă, El nu poate muri. „SINGURUL care are nemurirea ...” (1 Timotei 6:16). Şi alte fiinţe sunt nemuritoare, dar numai El deţine această calitate în mod absolut. El nu poate fi niciodată muritor şi nici omorât. Scriptura afirmă în mod clar aceste lucruri. Haideţi să analizăm alternativele pe care le avem în această aparentă contradicţie. Fie

1. Isus nu a murit cu adevărat. Fie: 2. Isus nu este Dumnezeu (Cel care singur are nemurirea). Cei care afirmă că Isus este Dumnezeu (Dumnezeul), nu au nicio altă alternativă decât aceea de a afirma că în

realitate, Isus nu a murit. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a petrecut la Calvar a fost numai o scenetă; o dramă bine regizată (ce blasfemie!). Alţii caută un compromis afirmând că „partea divină” a lui Hristos nu a murit, ci numai partea omenească. Oricum, aceasta este o şi mai mare oroare deoarece singurul lucru care rămâne nu este nimic altceva decât un sacrificiu omenesc; ceva ce niciodată nu putea face ispăşire pentru păcatele omenirii.

Isus nu a fost o fiinţă omenească înainte de a veni pe pământ. Dar atunci când a venit aici, a devenit pe deplin omenesc din toate punctele de vedere. Tot ceea ce a păstrat din natura Sa de Dumnezeu a fost caracterul Său, o dragoste şi o compasiune infinite. Puterea Sa, cunoştinţa Sa, pe toate le-a lăsat de-o parte în mod complet şi a trăit într-o deplină dependenţă de Tatăl Său. Oricum, trinitarienii afirmă că El a luat o latură omenească când a venit pe pământ. Cu alte cuvinte, El a avut două personalităţi. Una, personalitatea Sa ca Dumnezeu şi cealaltă, personalitatea Sa ca fiinţă omenească. Mulţi susţin că atunci când Isus a murit, a murit numai latura Sa omenească, dar El a continuat să trăiască drept Dumnezeu, chiar dacă se presupunea că a fost mort. Acest lucru trebuie cu siguranţă să fie adevărat dacă Isus este într-adevăr Dumnezeul suprem, căci numai El este nemuritor.

Dar, dacă acest lucru este adevărat, dacă tot ceea ce a murit la Calvar a fost „latura omenească” a lui Isus, atunci trebuie să ridicăm întrebarea: ce a sacrificat cu adevărat Dumnezeu la Calvar? Potrivit acestei doctrine,


14

„latura omenească” a lui Isus a fost ceva creat atunci când a fost conceput în pântecele Mariei, ceva ce a venit la existenţă în urmă cu două mii de ani. Partea divină a lui Isus, acea latură de Dumnezeu nemuritor nu a murit de fapt. Ceea ce avem atunci este o situaţie în care Dumnezeu nu a făcut cu adevărat un sacrificiu la Calvar, ci mai degrabă o fiinţă creată care a plătit preţul în propriul folos. O idee abominabilă şi falsă.

Adevărul este că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a murit cu adevărat. A trecut în necunoştinţa somnului morţii. El a simţit întunericul morţii asupra sufletului Său atunci când S-a rugat ca paharul să-I fie luat. Cu adevărat El a experimentat agonia şi incertitudinea despărţirii de Dumnezeu. El a murit pentru că putea să moară. El era muritor. A putut muri pentru că El nu este singurul Dumnezeu care „are nemurirea” (1 Timotei 6:16). Isus este o Fiinţă Divină. Nu este nicio îndoială în ceea ce priveşte acest lucru. Este evident că fiecare fiu are natura tatălui său, şi astfel, dacă natura Tatălui Său este divină, este evident că şi cea a Fiului este divină. De aceea Ioan 1:1 spune: „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu („Dumnezeul” – limba greacă) şi Cuvântul era Dumnezeu (divin).”

Şi totuşi, termenul „Dumnezeu” poartă cu sine ideea Celui absolut, a Fiinţei supreme din univers. În acest sens, este numai Unul care este Dumnezeu. Nu trei. Acest un Dumnezeu este Tatăl. Cel care L-a dat pe Fiul Său să moară. Aceasta este mărturia Scripturilor din nou şi din nou (1 Corinteni 8:6; 1 Corinteni 11:3; 1 Timotei 2:5; 1 Corinteni 15:24-28).

Toată autoritatea şi puterea care aparţin lui Dumnezeu I-au fost date Fiului Său (Coloseni 2:9; Matei 28:18). Şi totuşi, acestea nu-I aparţin lui Isus ca moştenire. Ele I-au fost date de Dumnezeu (1 Ioan 5:26; Coloseni 1:19), şi va veni ziua în care controversa se va încheia şi când Fiul se va supune Tatălui pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi (1 Corinteni 15:28).

La final, aş dori să vă întreb din nou: „A murit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu pentru mine?” Cum răspundeţi la această întrebare? Acesta este esenţa Evangheliei. Fără îndoială, acest punct, deasupra tuturor celorlalte, reprezintă obiectivul atacurilor lui Satan. Atunci când vedem modul în care aceste adevăruri au fost într-un mod subtil dar eficient ascunse de-a lungul veacurilor, devine foarte clar faptul că eforturile lui Satan au fost încununate cu succes.

Este Isus singurul Fiu născut al lui Dumnezeu? Expresia „singurul născut” este traducerea termenului grecesc „Monogenes.” Ce înseamnă de fapt acest

cuvânt? El este folosit de nouă ori în Biblie. De cinci ori este folosit în legătură cu Isus şi este tradus „singurul născut,” iar mai jos puteţi vedea modul în care este folosit în celelalte patru cazuri:

Luca 7:12: „Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu („monogenes”) al maicii lui, care era văduvă...”.

Luca 8:42: „Pentru că avea o singură („monogenes”) copilă de vreo doisprezece ani, care trăgea să moară.” Luca 9:38: „Şi un om din mijlocul mulţimii a strigat: ‚Învăţătorule, rogu-Te, uită-Te cu îndurare la fiul meu,

fiindcă îl am numai pe el („monogenes”)’”. Vom trece imediat şi la ultima trimitere. Dar, în primul rând, trebuie să întrebăm în numele raţiunii şi al

bunului simţ: Care este înţelesul cuvântului „monogenes” în versetele citate anterior? Ce trebuie să înţelegem din modul în care este folosit acest cuvânt? Evident, în fiecare dintre aceste cazuri ni se spune că acela este SINGRUL copil NĂSCUT al respectivului părinte. Cu adevărat, nu se prea poate să înţelegem greşit modul în care termenul este folosit în Scripturi. El înseamnă: singurul născut din. Oricum, mai este un loc în care acest termen este folosit şi anume în legătură cu fiul lui Avraam, Isaac.

Evrei 11:17: „Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu („monogenes”)”.

Termenul greces „monogenes” înseamnă: „singurul născut, unic - singur (copil născut).” Acest cuvânt provine din două cuvinte greceşti: „monos” şi „genos”.

„Monos” înseamnă: unic, sau singur; numai. „Genos” înseamnă: înrudit, vlăstar, trunchi, generaţie.

Am lăsat această trimitere separat deoarece, în acest caz, Isaac nu a fost de fapt singurul fiu născut al lui Avraam. El a mai avut un fiu, Ismael, care a fost născut înainte de Isaac. Şi atunci, de ce este Isaac numit singurul


15

fiu născut al lui Avraam? Este dificil de răspuns la această întrebare. Ismael nu a fost copilul Sarei, soţia legitimă a lui Avraam. Scriptura descoperă în mod clar faptul că planul lui Dumnezeu a fost ca fiul lui Avraam să fie copilul atât al lui Avraam cât şi al Sarei, motiv pentru care Dumnezeu nu l-a acceptat pe Ismael ca fiu al lui Avraam. Cuvântul Său către Avraam a fost: „Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei.” (Galateni 4:30) Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam să-l aducă pe Isaac jertfă pe muntele Moria, El a afirmat în cuvinte atent alese: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac...” (Geneza 22:2). În ciuda acestui lucru, unii au indicat triumfător către versetul din Evrei 11:17 şi au încercat să-l folosească ca fiind cheia modului de a interpreta termenul „monogenes” ca însemnând mai mult decât „a fi născut din.” Ei afirmă că, în cazul lui Isaac, a însemnat pur şi simplu că el avea un loc unic în inima lui Avraam, motiv pentru care aceasta este ceea ce înseamnă atunci când este folosit în cadrul relaţiei dintre Dumnezeu şi Isus.

Desigur, ceea ce ar însemna acest lucru ar fi că Isus nu este de fapt Fiul lui Dumnezeu. El nu a fost născut din Tatăl. Cu alte cuvinte, Scripturile nu vor să spună ceea ce afirmă şi noi nu putem accepta înţelesul clar, evident al Cuvântului lui Dumnezeu.

Chiar dacă ar fi fost adevărat că acesta este modul în care cuvântul este folosit în acest singur caz al legăturii dintre Isaac şi Avraam, este clar că nu acesta este înţelesul în majoritatea cazurilor. Căutând înţelesul unui cuvânt, trebuie să găsim modul în care acesta este folosit în mod normal şi astfel să decidem intenţia scriitorului, fără să uităm contextul în care este folosit. Atunci când aplicăm aceste reguli cuvântului „monogenes,” înţelesul său devine foarte clar.

David Clayton, 1 Noiembrie 1996

Certitudinea Adventismului Cu ceva timp în urmă am primit o scrisoare în care se afirma că, din cele 2000 de grupări creştine care există în

lume, 1999 nu cred ceea ce adventiştii cred. Adventiştii cred că există o ispăşire la timpul sfârşitului, cred în judecata de cercetare şi mai cred că ceva deosebit s-a petrecut în anul 1844. Celelalte 1999 de grupări creştine nu au crezut aşa ceva timp de 150 de ani, iar semnatarul scrisorii întreba: „Credeţi că sunteţi singurii din lume care înţeleg adevărul?”

Este uşor să ne punem mâna la ochi şi să ne minţim singuri. Am crescut cu sentimentul siguranţei în limitele graniţelor noastre. Noi credem, „Ei bine, părinţii m-au învăţat adevărul; am crescut în adevăr şi sunt în siguranţă.” Deseori, nu cercetăm sau nu ne gândim la ceea ce alţii cred şi datorită acestui lucru ne putem înşela cu uşurinţă. De aceea, este imperios necesar să mergem la Biblie şi să cercetăm cu grijă fundamentele credinţei noastre, pentru că nu trebuie să ne permitem să greşim! Când vine vorba despre asta, avem de-a face cu cele mai vitale lucruri ale vieţii. Nimeni nu moare datorită lucrurilor despre care nu este pe deplin convins. Noi nu ne permitem să aşteptăm până când criza se va declanşa undeva în viitor, pentru a descoperi că temelia noastră nu a fost cu adevărat fundamentată pe cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă ne gândim la afirmaţia din scrisoarea despre care v-am povestit, putem observa imediat câteva elemente dezechilibrate în modul de gândire al semnatarului. 1999 de grupări nu cred aşa cum noi credem. Numai grupul nostru crede ceea ce noi credem. Să presupunem că unul din cei 1999 de grupări acceptă ceea ce noi credem; ce s-ar întâmpla atunci? Vom avea doi versus 1998? Nu! Ceea ce vom avea va fi tot unul versus 1998. De ce? Pentru că acela care acceptă devine parte din mişcarea adventistă. Există numai o singură Mişcare Adventistă. Dacă se mai alătură trei, rămâne numai o singură mişcare adventistă versus restul mişcărilor, aşa că mereu va fi adventistul versus restul. Reprezentarea fratelui care mi-a scris acele rânduri nu oferă o imagine reală. Mulţi dintre cei care au fost parte din cele 1999 de grupări, s-au gândit că ceea ce afirmă adventismul are sens, şi ce au făcut? S-au alăturat Mişcării Adventiste. Modul în care el expune situaţia, face să pară că nimeni din celelalte grupări nu s-a gândit vreodată că adventismul are vreun sens. Dar adevărul este că mulţi au descoperit acest lucru, şi mulţi dintre ei fac acum parte din Mişcarea Adventistă.


16

Întrebarea nu este dacă adventismul are sau nu greşeli; întrebarea nu este dacă Adventismul este sau nu desăvârşit. Adventismul are multe probleme şi multe greşeli şi nu putem nega acest lucru. Avem puncte de credinţă care trebuie să fie exprimate adecvat, care trebuie să fie ajustate, şi numai orbii vor refuza să accepte acest lucru. Unele interpretări ale profeţiei trebuie să fie revizuite cu atenţie. Dar întrebarea critică este aceasta: a ridicat Dumnezeul Cel Atotputernic al cerului Mişcarea Adventistă? Răspunsul trebuie să fie „Da!” sau „Nu!” Dacă răspunsul este „Da!”, atunci avem un destin, avem un scop. Dacă răspunsul este „Nu!”, atunci niciunul dintre noi nu are nicio justificare în a aparţine acestei Mişcări.

Principala doctrină a Adventismului pe care nimeni altcineva din întreaga lume nu o crede, este doctrina ispăşirii de la timpul sfârşitului, doctrină care afirmă că la vremea sfârşitului, chiar înainte de revenirea lui Isus pe pământ, Dumnezeu va face o lucrare specială în ceruri, lucrare care va afecta pe poporul Său de pe pământ. O lucrare care va rezulta în îndepărtarea deplină a păcatului din poporul lui Dumnezeu.

Dumnezeu a fost Cel care a direcţionat Mişcarea Adventistă la această doctrină. Pentru aceasta a fost ridicat Adventismul. A fost o Mişcare ridicată pentru a pregăti Creştinătatea şi întreaga lume pentru revenirea lui Isus, prin descoperirea scopului lui Dumnezeu ca poporul Său, în cooperare cu Isus Hristos, să ajungă la locul în care păcatul să nu mai facă parte din experienţa lor. Aceasta este doctrina decisivă a Adventismului de Ziua a Şaptea. Aceasta este învăţătura despre care noi credem că nimeni în această lume nu o crede.

Sună aceasta ca o doctrină periculoasă? Este greu de înţeles motivul pentru care oamenii se luptă împotriva ei ca fiind un lucru de nedorit; dar este şi de înţeles. De ce ar fi atât de rău să crezi că înainte de revenirea lui Isus, El ne va aduce într-un loc în care nu vom mai păcătui? Ceva din lăuntrul meu îşi doreşte o asemenea experienţă, şi asta deoarece sunt Creştin. Ceva din lăuntrul meu doreşte să ajung în locul în care să nu-L mai dezonorez pe Creatorul meu; ceva din lăuntrul meu spune că acest lucru este drept şi raţional.

Mişcarea Adventistă a debutat cu credinţa că Dumnezeu ne-a chemat pentru a ajuta la pregătirea unui popor pentru revenirea Domnului. A fost chemată să proclame lumii că Isus va reveni curând şi că El nu va reveni pentru o biserică putredă şi stricată, având doar jumătate din experienţa dorită; ci El revine pentru un popor care este pregătit pentru revenirea lui Isus. Misiunea Mişcării Adventiste era de a pregăti acest popor. De fapt, era o lucrare asemănătoare celei a lui Ioan Botezătorul. Era lucrarea de a salva omenirea; „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău.” Amos 4:12.

Vorbeşte Biblia despre o asemenea doctrină? Întrebarea nu este dacă putem sau nu să evităm păcatul uneori. Mulţi creştini cred acest lucru. Nu vorbim despre a experimenta astăzi o viaţă victorioasă. Ceea ce cred adventiştii este ceva ce merge un pas mai departe. Ceea ce afirmă adventismul este că în perioada chiar premergătoare revenirii lui Isus, în chiar ultimele momente ale timpului, pe acest pământ, Dumnezeu va face o lucrare specială în timpul vieţilor noastre, lucrare care ne va duce în locul în care nu vom mai păcătui cât vom mai trăi. Dumnezeu va aduce un grup de oameni în locul în care ei vor fi fără pată, sau zbârcitură sau vină sau ceva de felul acesta. Alţi creştini spun că aşa ceva este imposibil. Ei afirmă că atât timp cât vom trăi în acest trup, nu putem să nu păcătuim. Dumnezeu va trece cu vederea căderile noastre căderile noastre, şi asta datorită faptului că sângele lui Isus Hristos acoperă păcatele noastre, „Dar,” spun ei, „nu putem birui păcatul atât timp cât suntem în acest trup.”

Dovezi din Leviticul

În calendarul evreiesc sunt şapte sărbători care se celebrează în fiecare an. Totul începe cu Paştele în prima lună, care este urmată de azimi, apoi, două zile mai târziu, sărbătoarea snopului de legănat, care era urmată de sărbătoarea Cincizecimii după cincizeci de zile. Apoi, în luna a şaptea urmau alte trei sărbători: trâmbiţele, Ziua Ispăşirii şi sărbătoarea corturilor.

Paştele reprezenta moartea lui Hristos; snopul de legănat la două zile după Paşte simboliza învierea lui Hristos din morţi şi înălţarea Lui la Tatăl; atunci El a fost acceptat ca prima recoltă de pe pământ. După cincizeci de zile, sărbătoarea Cincizecimii a fost împlinită prin coborârea Spiritului Sfânt.

Biblia învaţă în mod clar că la timpul sfârşitului, în timpul celei de-a şaptea luni (cifra şapte simbolizând desăvârşirea sau perfecţiunea), mai urmează şi alte evenimente. Cu toate că am văzut în mod clar împlinirea Paştelui, a snopului de legănat şi a Cincizecimii, celelalte trei evenimente nu şi-au găsit împlinirea în timpul primei ere a Bisericii Creştine, ci se vor împlini în stadiul final al istoriei pământului.


17

Majoritatea creştinilor nu vor argumenta împotriva ideii că sărbătoarea corturilor reprezintă timpul în care poporul lui Dumnezeu este în cer, după ce recolta este strânsă. Studiind aceste sărbători evreieşti, observăm că, în chiar perioada premergătoare timpului secerişului, este o sărbătoare numită Ziua Ispăşirii. Singurii de pe această planetă care au o explicaţie despre un eveniment care se petrece chiar înainte de revenirea lui Hristos pentru a-Şi lua poporul (secerişul), sunt Adventiştii de Ziua a Şaptea; iar Biblia vorbeşte despre asta. În Leviticul 16:29-31, 33 este scris:

„Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nicio lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta să fie o lege veşnică. ... Să facă ispăşire pentru Locul preasfânt, să facă ispăşire pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării.”

Dumnezeu a spus foarte clar că „în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.”

Preotul trebuia să facă o ispăşire pentru ei, dar în acest răstimp ei trebuiau să-şi smerească sufletele. Aceste două evenimente simultane sunt pline de semnificaţii.

Curăţirea bisericii

Biblia vorbeşte în multe locuri despre faptul că va exista o lucrare de curăţire la timpul sfârşitului. Ceea ce este de asemenea foarte clar, este faptul că noi nu o vom experimenta dacă nu cooperăm cu Dumnezeu. Trebuie să cunoaştem acest lucru pentru a fi mântuiţi? Poate că nu, dar nu vom fi niciodată ceea ce vrea Dumnezeu să fim la timpul sfârşitului dacă nu vom cunoaşte acest lucru. Nu poate exista credinţă fără cunoştinţă, deoarece credinţa vine prin auzire, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10:17). Dacă nu ştim, cum vom coopera? În acea cameră de sus, la ziua Cincizecimii, o sută douăzeci de ucenici au ştiut că sunt mântuiţi. Ei au ştiut că aveau mântuirea, că Isus murise pentru ei; şi totuşi ei se găseau în camera de sus, agonizând înaintea lui Dumnezeu. Pentru ce? Pentru mântuire? Cerând ceea ce deja aveau? Nicidecum. Ei strigau pentru că doreau să fie în armonie cu planul lui Dumnezeu, pentru că-şi doreau ceea ce El avea să le ofere, iar poporul lui Dumnezeu de la timpul sfârşitului se află în aceeaşi poziţie.

De ce ne întristăm sufletele înaintea lui Dumnezeu? De ce-L căutăm cu toată inima? De ce căutăm după un standard mai înalt al vieţuirii sfinte? De ce-L căutăm pe Dumnezeu cu mai mult zel; sau de ce ar trebui să facem asta? Datorită faptului că înţelegem că Dumnezeu doreşte să facă ceva pentru poporul Lui la timpul sfârşitului; El doreşte să arate lumii ceva prin noi.

Din nou şi din nou Dumnezeu ne vorbeşte despre acest plan pe care-l are pentru Biserica Sa, plan ce trebuie împlinit în momentele finale ale timpului, înainte de revenirea lui Isus. Efeseni 5:25-27 – Isus Îşi va prezenta o biserică glorioasă, „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.”

Din nou, Pavel spune în Efeseni 4:11-13 – „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” Aici el spune că va veni un timp în care Biserica va fi desăvârşită, în care ea va atinge măsura staturii plinătăţii lui Hristos, şi până în ziua aceea vor exista apostoli, profeţi, pastori şi învăţători în biserică, deoarece Dumnezeu i-a aşezat pentru scopul specific de a ajuta Biserica spre desăvârşire.

În Apocalipsa 14:4-5, vorbind despre cei 144.000, este scris: „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Acesta este poporul pe care Dumnezeu încearcă să-l producă. Despre asta este vorba în cadrul ispăşirii.

Ideea este că tu şi cu mine nu vom experimenta aceasta până când nu vom recunoaşte ce încearcă Cerul să facă pentru noi, şi până când nu vom coopera.

Ziua ispăşirii


18

Ziua Ispăşirii era o dată în fiecare an, în luna a şaptea. Pentru a simboliza desăvârşirea sau perfecţiunea, Dumnezeu a folosit în Biblie mereu cifra şapte. În ziua a zecea a acestei luni, Dumnezeu a spus poporului ca fiecare să vină la sanctuar, să se roage şi să se smerească. Ei posteau şi agonizau înaintea lui Dumnezeu, încercând să-şi amintească de toate păcatele pe care le făcuseră pentru a le mărturisi. În ziua aceasta ei trebuiau să arunce sorţul pentru doi ţapi. Unul era ales ca ţapul pentru Dumnezeu, iar celălalt pentru Azazel. Evreii îl recunoşteau pe Azazel ca fiind simbolul celui rău.

Aşadar, în această zi în care Dumnezeu urma să cureţe Israelul de toate păcatele, preotul lua ţapul pentru Domnul şi îl omora. Apoi lua sângele şi îl ducea în sanctuar. Sanctuarul avea două încăperi, dar el nu se oprea în prima. El se oprea acolo numai pentru a lua cădelniţa care era un vas folosit pentru a arde tămâie, şi pentru a o umple cu jar aprins de pe altarul de aur care era aşezat chiar în faţa perdelei care separa cele două încăperi. Apoi îşi umplea mâinile cu tămâie măruntă şi bătătorită, şi mergea în cea de-a doua încăpere, în prezenţa lui Dumnezeu pentru prima şi singura dată în an.

Atunci, preotul turna tămâia pe jar, iar mirosul plăcut se ridica înaintea lui Dumnezeu. Apoi, preotul lua sângele şi îl stropea deasupra cutiei care era numită chivotul legământului şi în care se găseau tablele pe care erau scrise cele zece porunci. Partea de sus a chivotului era confecţionată dintr-o foaie de aur pur care se numea tronul milei. El stropea sângele înaintea acestuia de şapte ori. Apoi ieşea afară şi ungea coarnele altarului cu sânge. Apoi ieşea în curtea de afară, îl lua pe Azazel, celălalt ţap, îşi punea mâinile pe el şi mărturisea păcatele poporului deasupra lui. Apoi, un bărbat puternic lua acest ţap şi îl ducea departe de tabăra lui Israel în pustiu, unde urma să moară.

În mod simbolic, acest ţap, Azazel, ducea pe capul lui păcatele lui Israel departe, de unde nu mai puteau reveni în tabără. Datorită faptului că era numai un simbol, ei trebuiau să repete această ceremonie în fiecare an. Păcatul n-a fost niciodată înlăturat prin acest ceremonial. Acest simbol indica în mod clar către o realitate viitoare. Indica spre un timp în care păcatele poporului lui Dumnezeu vor fi, nu simbolic, ci în realitate înlăturate de la ei şi aşezate pe capul lui Satan, care va purta pedeapsa pentru păcatele poporului lui Dumnezeu, ca cel ce era în final responsabil pentru aceste păcate.

Interpretând simbolurile

Din nou: adventiştii sunt singurii din această lume care văd un înţeles al acestui serviciu care se va împlini la sfârşitul lumii. Celelalte biserici afirmă că acest ţap, Azazel, Îl reprezintă pe Hristos! Dar pe cine reprezintă ţapul care era sacrificat ca fiind ţapul Domnului? Ei spun că-L reprezintă tot pe Hristos. Ei pretind că ambii ţapi Îl reprezintă pe Hristos, folosind două simboluri diferite: unul pentru a arăta cum plăteşte El pentru păcate, iar celălalt pentru a arăta cum îndepărtează El păcatul. Această interpretare întrece imaginaţia; chiar nu are prea mult sens.

Hristos este reprezentat de ţapul care era omorât. Al Său este sângele care este stropit în cer pentru a ne curăţi pe noi aici. Dar cine era cel care ducea sângele în sanctuar? Marele preot, iar Isus Hristos este adevăratul Mare Preot. Putea Isus să fie Mare Preot în timp ce era pe pământ? Pavel ne spune că dacă era pe pământ nu putea fi preot. (Evrei 8:4) În primul rând, El trebuia să moară pe pământ ca jertfă, apoi a revenit în cer pentru a fi Marele nostru Preot, pentru a oferi sângele Său în sanctuarul ceresc. Dar când sunt păcatele lui Israel aşezate pe capul lui Azazel? Cine le aşază acolo? – Marele Preot!

Dacă urmăm linia de interpretare a acestor denominaţiuni, ceea ce concluzionăm este faptul că Hristos a murit ca miel, a mers în cer pentru a sluji ca Mare Preot, iar când slujba Sa va fi încheiată, va ieşi din Sanctuar, va pune păcatele pe Sine Însuşi, va ieşi din tabăra lui Israel şi nu va mai fi văzut niciodată.

Adevărul este că aceşti doi ţapi îi reprezintă pe Isus şi pe Satan. Cum se face că acelaşi simbol folosit pentru a-L reprezenta pe Hristos este de asemenea folosit pentru a-l reprezenta şi pe Satan? De cele mai multe ori, pentru a-L reprezenta pe Hristos era folosit un miel şi nu un ţap. Cum se face că de această dată este folosit un ţap? Motivul este că, în acest caz, lui Isus I s-a cerut să poarte toate păcatele lumii. Biblia spune că Dumnezeu L-a făcut păcat! El L-a făcut să devină păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcat (2 Corinteni 5:21). De aici simbolul păcatului, reprezentându-l pe Satan, este acelaşi cu cel care este folosit pentru a-L reprezenta pe Hristos, şi anume un ţap.

Aşadar, ţapul sacrificat Îl reprezenta pe Hristos al cărui sânge a fost vărsat la Calvar. Isus S-a înălţat la cer


19

unde slujeşte acum ca Mare Preot pentru noi. După cum preoţii de pe pământ aduceau sângele taurilor şi al ţapilor, şi Hristos trebuia să aibă ceva de oferit (Evrei 8:3), şi ceea ce El oferă este sângele Său. El a mers la cer unde slujeşte în sanctuarul ceresc, oferind meritele Sale lui Dumnezeu. Când lucrarea de ispăşire va fi încheiată, iar păcatele vor fi îndepărtate pe deplin de la poporul Său, El va aşeza pedeapsa pe capul lui Satan care va fi îndepărtat într-un loc din care nu va mai fi capabil de a provoca, hărţui sau ispiti pe copiii lui Dumnezeu. În primă fază va fi legat în „adânc” timp de o mie de ani, pentru ca în final să fie nimicit prin foc. Toate aceste lucruri sunt atât de clare încât este foarte greu de înţeles cum se face că numai adventiştii le înţeleg.

Păcatul nu este numai o idee filozofică sau un concept abstract. Este ceva ce are substanţă şi, pe măsură ce studiem Biblia, descoperim că, în momentul în care o persoană exprimă durere pentru păcat şi cere iertare, păcatul nu se termină acolo! Nu! Cineva trebuie să plătească pentru acel păcat. Adam ar fi putut să meargă la Dumnezeu şi să spună „Îmi pare rău că am mâncat din fruct,” dar Dumnezeu i-ar fi spus „Te iert, dar cineva trebuie să moară.” Nu se termină totul pentru că spun „Îmi pare rău!” Cineva moare. De aceea Isus a trebuit să moară, dar s-a terminat totul acolo? Nu, nu se încheie nici aici, deoarece la sfârşitul Zilei Ispăşirii acelaşi păcat revine pentru a fi aşezat pe capul lui Satan, cel care este cu adevărat vinovat pentru toate păcatele. Aceasta este realitatea care devine evidentă când studiem cu o inimă sinceră ceea ce se întâmpla în mijlocul poporului evreu. Aşa cum am afirmat anterior, singurii care mărturisesc aceste adevăruri sunt Adventiştii de Ziua a Şaptea.

Dovezi din Apocalipsa

Studiul atent al cărţii Apocalipsa evidenţiază multe dovezi că această doctrină particulară a Adventismului de Ziua a Şaptea este adânc înrădăcinată în învăţăturile Scripturii. Apocalipsa 4:1 spune: „După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: ‚Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!’” Cartea Apocalipsei a fost scrisă în anul 95, după aproximativ 64 de ani de la moartea lui Isus. Cuvintele îngerului „Îţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” trebuie să se refere la un eveniment ulterior anului 95 şi, de fapt, avem toate motivele pentru a crede că se aplică unui eveniment de la timpul sfârşitului.

Apocalipsa 4:5: „Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.”

Aceste şapte lămpi amintesc de sfeşnic care făcea parte din conţinutul templului evreiesc şi care avea şapte braţe.

Numai datorită acestui lucru am putea sugera faptul că Apocalipsa ne arată spre sanctuarul din ceruri, dar să cercetăm mai multe dovezi înainte de a ajunge la o concluzie finală. În Apocalipsa 5:6 citim: „Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel care părea junghiat.”

Despre care serviciu ne aminteşte acest lucru? Nu prea avem cum să înţelegem greşit. Mielul sacrificat era legat de serviciul de la sanctuar.

Aşadar, avem un sfeşnic cu şapte braţe, şi avem un miel care era sacrificat. Să vedem dacă mai găsim şi altceva. În capitolul 6, la versetul 9 citim: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră.” Aici descoperim că în cer există un altar. Apoi în capitolul 8, la versetele 3 şi 4 citim: „Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.” Cum se face că în cartea Apocalipsei, ultima carte din Biblie, carte care vorbeşte despre timpul sfârşitului, solii ne oferă imaginea unui sanctuar? De ce sanctuarul? Ce trebuie să fie împlinit la timpul sfârşitului care are legătură cu sanctuarul? Unii ar vrea să credem că totul a fost terminat la cruce. Aceasta este ceea ce susţin celelalte biserici. Aceasta este ceea ce spun toate celelalte 1999 de grupări: „Totul s-a făcut la Calvar.” Ei spun că atunci când Hristos a murit la Calvar, tot ceea ce se petrecea în sanctuar s-a sfârşit. Ei spun că perdeaua s-a rupt de sus până jos, arătând că Dumnezeu nu mai are nicio legătură cu sanctuarul. Dar în mod straniu, în ultima carte a Bibliei care face referire la timpul sfârşitului, găsim sanctuarul din nou şi din nou.

Apocalipsa 11:19 spune: „Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul


20

legământului Său în Templu Său.” Chivotul legământului era aşezat în Sfânta Sfintelor din Sanctuar. Ceea ce se petrece în Apocalipsa are loc în sanctuarul ceresc. Se întâmplă în cadrul unei sărbători a lui Israel.

Acum să analizăm cu atenţie. La timpul în care Ioan a primit viziunea, Paştele trecuse, snopul de legănat şi Cincizecimea de asemenea, iar sărbătoarea corturilor nu avusese încă loc. Ce altă sărbătoare nu fusese încă împlinită? Singurul eveniment din serviciile sanctuarului şi care nu fusese împlinit când Apocalipsa a fost scrisă, era Ziua Ispăşirii.

Să nu pierdem însemnătatea acestui lucru. Mulţi nu cred că serviciul de la Ziua Ispăşirii reprezintă un eveniment important din timpul sfârşitului, dar ciudat este faptul că ultima carte a Bibliei nu vorbeşte decât despre asta. Ultima solie pe care Dumnezeu a lăsat-o în Biblie pentru omenire este prezentată în contextul Zilei Ispăşirii!

Cartea cu şapte sigilii

Importanţa acestui eveniment este subliniată pe măsură ce citim capitolul 5 din Apocalipsa. În versetul 1, Ioan spune: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi.” Ce fel de informaţii găsim de obicei în cărţi? Ceva despre istorie (trecut sau viitor) sau poate instrucţiuni. Pare clar faptul că această carte conţine fie instrucţiuni referitoare la anumite lucruri pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să le împlinească, fie se referă la evenimente din trecut sau viitor.

Opinia populară spune că, pe măsură ce aceste sigilii sunt deschide, se relatează despre anumite evenimente din viitor care vor afecta pământul. Cu alte cuvinte, ruperea sigiliilor acestei cărţi va determina un dezastru pe această planetă. Alţii sunt de părere că această carte nu este decât o descoperire a istoriei Bisericii Creştine din timpul lui Hristos până la vremea sfârşitului. Oricum, prima opinie este cu desăvârşire greşită, în timp ce a doua este parţial corectă.

Atunci când comparăm capitolele 4 şi 5 din Apocalipsa cu versetele 9 şi 10 din capitolul 7 al cărţii lui Daniel descoperim că se vorbeşte despre unul şi acelaşi eveniment: „S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” Acest lucru clarifică faptul că aceasta este cartea judecăţii şi astfel, trebuie să conţină descrierea istoriei într-o formă obiectivă a fiecărui om. Iar această carte este închisă, sau mai bine spus, sigilată cu şapte sigilii.

În întregul univers, singura fiinţă care este capabilă de a deschide această carte este Mielul, adică Isus Hristos (Apocalipsa 6:6-7). Vă rog să reţineţi că toate aceste lucruri se petrec în Sanctuar. Ceea ce este interesant este faptul că, de îndată ce Isus păşeşte înaintea Tatălui şi ia cartea din mâna Sa, se petrece ceva extraordinar şi uimitor: „M-am uitat, şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. … Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ‚A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!’ Şi cele patru făpturi vii ziceau: ‚Amin!’ Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!”.

În clipa în care Mielul ia cartea, fiecare creatură din univers începe să-L preamărească pe Dumnezeu şi pe Miel. Ce conţine această carte? Despre ce eveniment atât de important este vorba că atunci când acesta are loc, fiecare creatură aduce slavă lui Dumnezeu? Indiferent despre ce este vorba, singurii din această lume care au o idee despre aceasta sunt cei ce aparţin Mişcării Adventiste.

Nu ar trebui să cercetăm aceste evenimente în afara contextului. Toate sunt legate între ele şi, de fapt, sunt dependente unele de altele. Dar înainte de a le pune cap la cap, haideţi să cercetăm un alt eveniment crucial care ne va ajuta nu numai să înţelegem, dar să şi identificăm în mod clar ce reprezintă fiecare dintre aceste evenimente.

Apocalipsa 8:3: „Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie.”

În cadrul sistemului de închinare bazat pe serviciul din sanctuarul Vechiului Testament, exista o singură zi în care se ardea multă tămâie. Aceasta era Ziua Ispăşirii. Cum este posibil ca marea majoritate a creştinilor din această lume (potrivit scrisorii pe care am primit-o, 1999 de denominaţiuni) să nege cu desăvârşire faptul că Ziua Ispăşirii nu are nicio aplicabilitate la timpul sfârşitului şi să condamne adventismul pentru acest lucru? Este evident faptul că, pe măsură ce studiem cartea Apocalipsei, Dumnezeu intenţionează să o facem din perspectiva


21

Zilei Ispăşirii antitipice care este descrisă în Biblie prin mai multe denumiri ca „ziua Domnului,” „marea şi teribila zi a Domnului,” „ziua judecăţii,” etc.

În capitolul 4 din Apocalipsa, Ioan este luat în cer şi el vede tot cerul adunat în vederea acestui eveniment extraordinar de important. În cadrul acestui eveniment este inclusă şi deschiderea cărţii cu cele şapte sigilii, pe care Daniel o descrie ca fiind mai multe cărţi care sunt deschise atunci când începe judecata. În timp ce acest eveniment se desfăşoară în cer, ce se petrece pe pământ? Pe pământ există un grup de oameni care îşi spală hainele şi le albesc în sângele Mielului (Apocalipsa 7:13). Aceştia au venit din „necazul cel mare.” Ce eveniment avea loc în Ziua Ispăşirii şi care corespunde cu aceasta? Paralela este următoarea instrucţiune dată evreilor: „În acea zi să vă smeriţi sufletele” (Leviticul 16:29-31).

Să ne gândim la acest lucru. Ce-i albeşte pe aceşti oameni? Ce-i curăţeşte? Ce-i aduce într-o asemenea condiţie încât ei sunt capabili să coopereze cu Dumnezeu în spălarea hainelor lor şi în albirea lor în sângele Mielului? Este vorba despre smerenia pe care o experimentează. Aceasta este ceea ce Ziua Ispăşirii încerca să-i înveţe. În acea zi, când preotul era în sanctuar făcând ispăşire, poporul de afară trebuia să-şi smerească sufletele pentru a fi în armonie cu ceea ce preotul făcea înăuntru.

În realitate, Isus face ceva în cer care trebuie să aibă un efect asupra vieţilor noastre pe pământ; dar cum va face El aceasta? El ne va trece prin marea strâmtorare. În lucrarea de curăţire a caracterului, nu există purificare fără foc. Hristos este Cel care este responsabil pentru purificarea poporului Său, dar El nu face aceasta fără implicarea noastră. Faptul că eu trebuie să sufăr lacrimi, transpiraţie şi vărsare de sânge nu înseamnă că eu sunt cel care face lucrarea de curăţire. Acest lucru nu înseamnă decât că Isus nu mă lasă în afara acelui proces. Nu trebuie să mă îngrijorez de faptul că voi suferi; nu trebuie să mă îngrijorez de faptul că voi trece prin încercări grele. Cel care mă poartă prin toate acestea este capabil să mă conducă până la sfârşit, şi dacă mă voi încrede în El, El o va face! Nu trebuie să mă îngrijorez de faptul că procesul va fi greu. Întrebarea este: „Cine este Călăuza mea? Cine este Responsabilul pe parcursul acestui proces?” Aşadar, în marea zi a ispăşirii, ziua Domnului, Isus Îşi trece poporul prin smerenia marii strâmtorări şi foloseşte acest eveniment ca mijloc de a le curăţi şi desăvârşi caracterele.

Judecata de cercetare

Apocalipsa 6:1: „Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: ‚Vino şi vezi!’”.

Cui i se cere să meargă şi să vadă? Se poate să fie vorba despre Ioan, dar în contextul capitolelor 4, 5 şi 6 din Apocalipsa, este mai probabil ca această invitaţie să fie adresată adunării mulţimii din cer pentru a examina conţinutul sigiliilor. Din nou, haideţi să ne amintim cadrul. Toţi locuitorii cerului sunt adunaţi pentru a participa la un eveniment foarte semnificativ. Dumnezeu este acolo, Isus este acolo, toţi îngerii sunt acolo, cei 24 de bătrâni sunt acolo, toţi adunaţi pentru acest eveniment. Atunci Ioan este invitat să vină „mai sus” pentru a putea vedea acest eveniment. Care este evenimentul? Evident, este vorba despre deschiderea cărţilor.

Ceea ce avem nevoie să înţelegem şi să ne amintim este faptul că Ioan vede acel eveniment care are loc în timp, după perioada apostolică. Pentru a clarifica, vocea pe care Ioan a auzit-o la început îi spunea: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple în cer după aceste lucruri!” Ceea ce el a fost chemat să vadă, era un eveniment ceresc. El nu a fost chemat în cer pentru a vedea evenimente ce urmau să se petreacă pe pământ, aşa cum crezusem. Ceea ce a văzut în cer a fost de fapt scena Zilei ispăşirii de la timpul sfârşitului, care includea o judecată de cercetare pre-adventistă, în cadrul căreia cărţile (cartea cu cele şapte sigilii) au fost deschise. Evenimentele care s-au desfăşurat pe măsură ce sigiliile au fost rupte, erau reprezentări ale dovezilor care au fost descoperite şi ulterior examinate de curtea cerească pe măsură ce judecata înainta, trecând de la evenimentele din trecut la cele din prezent şi apoi din viitor.

Ruperea celui de-al cincilea sigiliu este în mod deosebit interesantă. Apocalipsa 6:9-11 spune: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: ‚Până când, stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?’ Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul


22

tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.” Despre ce altar se vorbeşte aici? Este altarul de aur cu tămâie din cer. Atunci nu poate să existe nicio îndoială

asupra faptului că acest sigiliu are loc în întregime în cer. Acum, noi ştim că morţii nu pot vorbi, dar ceva din vieţile acestor oameni cere să fie făcută dreptate. Atunci când sunt cercetate, cazurile lor pretind răzbunare datorită faptului că aceste cazuri aşteaptă de mult timp. Dar ce se întâmplă în cadrul acestui eveniment? Li se dă haine albe! Cândva în cer, aproape de timpul sfârşitului când cărţile sunt deschise, morţilor li se oferă haine albe.

Acestea sunt evenimentele care sunt scrise în mod clar. Dar ce înseamnă toate acestea? Cum se poate oferi o haină albă unei persoane decedate? În mod normal, înţelegem că haina albă reprezintă neprihănirea lui Hristos. Problema este că, după cum toţi creştinii înţeleg, haina neprihănirii lui Hristos este oferită fiecărui creştin în momentul convertirii lui şi nu după moarte. De fapt, gândindu-ne la ceea ce înseamnă „haina albă,” înţelegem că este imposibil ca o persoană decedată să o primească, de vreme ce nu poate exista pocăinţă în mormânt. „Căci nu locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte, şi cei ce s-au coborât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.” Isaia 38:18.

Aşadar, care este înţelesul acestui eveniment? Nu putem să-l înţelegem decât în cadrul doctrinei adventiste a judecăţii de cercetare. În mod clar, ceea ce vedem aici este faptul că, pe măsură ce vieţile acestor persoane sunt cercetate, înregistrarea demonstrează că ei au fost cu adevărat urmaşii lui Hristos. Cu toate că au murit acuzaţi drept criminali şi duşmani ai societăţii, aici, în cadrul judecăţii de cercetare, ei sunt dovediţi ca fiind creştini veritabili, iar numele lor sunt curăţite. Aici se demonstrează că ei sunt bărbaţi şi femei cu un caracter pur şi neprihănit. Vieţile lor sunt cercetate în cadrul judecăţii şi în această perioadă a ispăşirii, lor li se oferă haine albe.

În final, să citim Apocalipsa 3:10 unde se afirmă: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.” Dumnezeu va permite să vină un eveniment care fie ne va întări, fie ne va dărâma. Mulţi dintre noi, asemenea doamnei Lot, ne vom descoperi incapabili de a depăşi acest ceas al ispitei. Aceleaşi alegeri vor veni la noi cu aceeaşi forţă cu care au venit şi la ea, în cadrul cărora va trebui să alegem între lucrurile care fac viaţa confortabilă şi uşoară, sau să mergem împreună cu Dumnezeu pe o cale care pare teribil de neconfortabilă, periculoasă şi nesigură.

Va trebui să facem aceleaşi alegeri. La asta se referă Isus când vorbeşte despre ceasul ispitei care va veni pentru a pune la încercare pe toţi cei care locuiesc pe faţa pământului.

Criza va confirma că suntem fie pentru El, fie împotriva Lui. Isus vine, iar lucrarea noastră este aceea de a spune lumii, de a-i trezi pe oameni la realitatea că trebuie să fim pregătiţi pentru ceea ce urmează. „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău!” în cel mai adevărat sens al cuvântului. Dacă facem compromis cu păcatul acum şi privim ca o chestiune neînsemnată să glumim cu Dumnezeu şi cu apelurile Spiritului Sfânt, faptele noastre vor deveni obiceiuri, obiceiurile noastre vor deveni stil de viaţă, iar stilul nostru de viaţă va deveni destinul nostru!

David Clayton, Octombrie 2002


23

Cuprins 1. Editorial Pag. 1 2. Putem fi cu adevărat liberi Pag. 3 3. A fost chiar Fiul lui Dumnezeu Cel care a murit la Calvar? Pag. 24 4. Certitudinea adventismului Pag. 32 Scopul revistei „Divina Vindecare” este acela de a-i motiva pe cititori să se dedice fără nici o rezervă lucrării de pregătire personală pentru revenirea Domnului Isus Hristos şi de a duce ultima solie la orice seminţie, orice limbă, orice norod şi orice neam. Revista „Divina Vindecare” este tipărită lunar şi este trimisă gratuit oricui doreşte s-o primească. Pentru orice informaţii şi alte materiale, vă rugăm să ne contactaţi la

Redacţia „Divina Vindecare” Loc. Balşa nr. 139 jud. Hunedoara cod 337015

Tel. 0742248883 sau 0254648102

[email protected] www.divinavindecare.ro

editorial o vindecare divină · nr. 1 / ianuarie 2010 2 putem fi cu adevărat liberi studiind...

Documents