economie_suport de curs_mc zi 2015.pdf

7/23/2019 Economie_suport de curs_MC ZI 2015.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/economiesuport-de-cursmc-zi-2015pdf 1/90

UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” IAŞIFACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Prof.univ.dr. Ion IGNAT

Prof.univ.dr. Ion IGNATProf.univ.dr. Gheorghe LUŢAC

Prof.univ.dr. Ion POHOAŢĂ Prof.univ.dr. Gabriela Carmen PASCARIU

E C O N O M I E

suport de curs

– Iaşi –2015



1. DEVENIREA ECONOMIEI POLITICE CA ŞTIINŢĂ

Comparativ cu ştiinţele naturii, cu matematica, fizica sau chimia, economia politică

este o ştiinţă relativ tânăr ă. Afirmarea, consacrarea şi recunoaşterea statutului ei de ştiinţă ţin de începuturile epocii moderne. Până să ajungă, însă, aici, până a se putea vorbi de oştiinţă despre economie în adevăratul sens al cuvântului, a fost necesar ă str ă baterea unuidrum lung şi anevoios.

Începuturile acestui proces se pierd în negura timpului. Explicaţia este legată deîmprejurarea, cu determinare obiectivă, că omul a fost nevoit, dintotdeauna, să gândească economic. Chiar dacă, prin prozaicul său, acest lucru i-a plăcut mai puţin, el a fost obligatsă înţeleagă că existenţa sa este, înainte de toate, economică. Mai mult, el, individul, ca şicolectivităţile umane, a fost nevoit să constate că această existenţă, calitatea ei, depinde demodul în care se găsesc soluţii la ingrata inecuaţie cu care tot timpul a fost confruntat:resurse, relativ limitate, pe de o parte, nevoi nelimitate, pe de altă parte. Permanenţa

acestei căutări motivează permanenţa actului ideatic creator pe terenul economiei; gânduldespre economie a fost un însoţitor permanent al preocupărilor omeneşti individuale şicolective.

Din împrejurarea că existenţa nu a fost şi nu este decât socială trebuie înţeles şi faptulcă această componentă de bază a activităţii generale a avut, din start, atât o dimensiunemicroeconomică, cât şi una macroeconomică; căutarea de soluţii la amintita inecuaţie avizat, dintr-un început, atât perimetrul existenţei individuale, cât şi al celei colective.

Suma acestor idei economice manifestate încă din cele mai vechi timpuri şi dintrecare foarte puţine au ajuns până la noi nu înseamnă nici pe departe ştiinţă economică.Devenirea sa avea să se producă mult mai târziu. Dacă, sub raportul originii, doar fizica

pare să aibă ascendent asupra economiei, ca moment iniţial, sub cel al formării şiconstituirii într-un corpus teoretic legat şi unitar, consacrarea economiei politice s-adovedit un proces dificil, angajând considerabile eforturi pentru dobândirea de rezultate

palpabile. Aceasta pentru că, pe tot acest traseu, economia, obiectul aflat în atenţie şi spreanaliză, s-a prezentat ca un şantier în mişcare, greu de filmat, prins în tuşe şi explicitat.Încercările n-au lipsit însă. Minţi cutezante au găsit r ăgazul spre a desluşi legile demişcare ale unuia dintre cele mai complexe şi contradictorii domenii ale existenţei noastre- economia. Urmările n-au întârziat să apar ă.

Raţiuni de timp şi spaţiu nu ne permit o tratare exhaustivă a tuturor momentelor cusemnificaţie în creşterea şi afirmarea economiei politice. R ămâne, acesta, obiectul de

studiu al Istoriei gândirii economice1. Aici şi acum încercăm doar o succintă trecere în

revistă a acestui uriaş travaliu, cu marcarea, esenţialmente, a principalelor salturi şischimbări de paradigmă.Reţinem, pentru început, că primele formalizări ale gândului despre economie se

produc în Orientul antic. China, India, Egiptul şi Babilonul dau primele semnale pentruca, imediat, Grecia şi Roma antică să ofere, pentru această etapă, momentul de vârf. PrinXenofon, Platon şi Aristotel, concepţiile economice îşi fac intrarea în circuitul general alideilor. Economicul şi Despre venituri scrise de Xenopol, Statul , şi Legile de Platon,

Politica şi Etica nicomachică ale lui Aristotel stau mărturie în acest sens2.Este clar că grecii priveau şi vorbeau despre economie prin prisma sistemului lor de

gândire. Etimologia cuvântului economie este semnificativă în acest sens; termenul estede origine greacă compus fiind din «oikos» care înseamnă casă, cetate şi «nomos» care

1 A se vedea în acest sens, Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol. 1-2, Editura "Gh. Zane", Iaşi, 1993-1995.2 Vezi, în acest sens, M. Oprişan , Gândirea economică din Grecia antică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964.



desemnează principiul, legea, regula etc. ştiinţa administr ării cetăţii ar fi, deci, definirea pe scurt a obiectului economiei după vechii greci.

Evul Mediu, cu numai doi reprezentanţi pentru domeniul ce ne interesează, TomaD'Aquino şi Thomas Münzer, subordonează gândirea economică, atât cât se produce,moralei creştine. Relativ la ceea ce se realizase deja, această etapă nu vine cu progresesemnificative pentru gândirea economică.

Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantili şti , progresul ştiinţei economice îşireia cadenţa imprimată de antici. Pe parcursul celor trei secole de dăinuire (1450-1740),deşi n-a însemnat un efort ştiinţific propriu-zis de cunoaştere, ci unul de rezolvare a unor

probleme practice, mercantilismul r ămâne, totuşi, o contribuţie valoroasă pe terenulştiinţei economice, prin demersurile teoretice pe care le-a întreprins în domeniul monedei,

populaţiei, dobânzii, balanţei comerciale şi de plăţi, preţului etc. Marcând trecerea de laeconomia artizanală la economia capitalistă, mercantiliştii şi-au construit discursulteoretic şi practic în jurul unei idei axă: îmbogăţirea, cu orice preţ, a naţiunii. În felulacesta, indirect, ei au fixat obiectul ştiinţei economice. Prin Antoine de Montchrèstien,i-au dat numele de Economie politică, iar prin J.B. Colbert au demonstrat că etajulnormativ al acestei ştiinţe vine să completeze pe cel pozitiv şi ambele se verifică prin

politica economică. Pe terenul teoriei, cea mai bună pregătire pentru tranziţie la şcoalaliberală clasică o face W. Petty. Cu preocupări şi contribuţii în domeniul metodologiei, alteoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se află deja în prefaţa şcolii clasice.

Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale şi, în principal, neglijarea agriculturii, va determina o puternică contrareacţie. Ea vine din sensliberal şi se numeşte fiziocraţie.

Fiziocra ţ ia înseamnă primul sistem coerent de economie politică. Prin şcoalafiziocrată, dintre figurile căreia reţinem ca reprezentative pe Fr. Quesnay cu Tablouleconomic şi A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bog ăţ iei ,economia politică devine riguroasă, mai abstractă, sistematică, apelând la analiză şisinteză, deopotrivă. Construind un sistem noţional propriu, fiziocraţii ofer ă prima imagineformală şi coerentă a reproducţiei produsului naţional. Doctrina şi politica fiziocrată sunt,în esenţă, liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijină pe o filosofie proprie: ordineanatural ă. De aici îşi va trage seva întregul liberalism de mai târziu.

Noua filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şidreptul de proprietate ce se instalează şi se impune la finele secolului al XVII-lea şiînceputul secolului al XVIII-lea prin fiziocraţi, ofer ă baza de sprijin şi punctul de plecare

pentru clasicismul economic. Era clasică, cu mici excepţii, "este perioada specific

engleză a istoriei ştiinţei noastre"3. Într-adevăr, Anglia vine cu patru mari apostolicreatori de sistem: A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus si J.S. Mill. Replica franceză, cusorginte în şcoala fiziocrată, este dată de J.B. Say şi Fr. Bastiat. Printre lucr ările de

referinţă care s-au constituit borne serioase pentru parcursul ştiinţei economice reţinem: Avu ţ ia na ţ iunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei , scrisă de A. Smith în 1776; Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817) ale lui D. Ricardo; Principiile deeconomie politică (1848) de J.S. Mill; Eseu asupra principiului popula ţ iei (1798) de Th.Malthus; Tratat de economie politică (1803) de J.B. Say.

Secolul clasicismului economic îşi poartă pe deplin meritat numele. Ideile economice,disipate până atunci în lucr ări de filosofie, istorie, morală etc., sunt acum adunate subcoper ţile unor tratate de specialitate. Ca atare, ştiinţa economică începe să însemne ospecialitate precisă, bine delimitată, rezultatul unor cercetări întreprinse de profesionisti.Scopul ştiinţei economice este r ăspicat declarat a fi unul utilitarist, pragmatic; ea trebuiesă facă cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii. Concepţia fundamentală despre

organizarea economiei îşi găseşte suportul în ordinea naturală. Clasicii cred în legile

3 J.A. Schumpeter, Histoire de l'analyse économique, vol. 2, Gallimard, Paris, 1983, p.15.



naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi, deci, sunt partizani convinşi ailiberalismului. Metoda folosită de ei este cea a abstracţiei ştiinţifice şi a deducţiei iaruniversul ideatic preferat este microanaliza. R ămân convinşi că numai urmărind o bună conduită individuală, numai prin asigurarea interesului personal, se asigur ă pacea socială,nu invers.

Locul clasicilor în istoria formării ştiinţei economice r ămâne statuat prin calitatea

analizelor pe care le-au f ăcut unor probleme nodale, de fond, ale economiei: valoare, preţ, producţie, repartiţie, creştere, schimburi internaţionale etc. În toate aceste domenii ei s-audovedit cutezanţi, creatori, lăsând moştenire o zestre teoretică de excepţie, capabilă,oricând, prin evaluare şi reevaluare, să întreţină discursul economic modern.

Corpusul de idei bine legate care, graţie economiştilor clasici, permit economiei politice să-şi ocupe locul îndreptăţit între celelalte ştiinţe, primeşte o dublă confruntare.

Un prim suflu vine dinspre K. Marx. Esenţialul contribuţiei sale pe terenul economieiîl reprezintă lucrarea de maturitate Capitalul . Aici, ca şi în celelalte lucr ări, Marx sevădeşte a fi creatorul unui soclu epistemologic nou pentru ansamblul ştiinţelor sociale.Această nouă paradigmă, născută la confluenţa şi confruntarea dintre filosofia germană,economia clasică engleză şi socialismul francez, este marxismul - concomitent, filosofie,

metodă de analiză (dialectica), viziune istorică despre evoluţia economiei, politică economică, perspectivă pentru omenire, dar şi un sistem de economie politică. Din această din urmă latur ă, a sistemului de economie politică creat de Marx, sunt de reţinut două lucruri. Întâi , sub raportul tematicii abordate şi al analizelor pertinente oferite, locul luiMarx r ămâme alături de marii clasici. Pe de alt ă parte, ceea ce a oferit Marx reprezintă unnegativ al operelor clasicilor. Supunând unei severe critici intregul eşafodaj teoreticclasic, Marx şi-a centrat discursul pe faptul social. De aici, drept consecinţe: lupta de clasă devine motorul dezvoltării economico-sociale; relaţiile dintre lucruri sunt, de fapt, relaţiidintre oameni şi, ca urmare, obiectul economiei politice devine studiul relaţiilor dintreoameni în procesul de producţie; obiectivul final al acestui studiu nu este de a găsisoluţiile realizării unui echilibru, ci de a demonstra netemeinicia unei orânduiri(capitaliste) şi de a o înlocui cu alta mai bună pe calea revoluţiei.

Oricum, specificitatea, amploarea şi, mai ales, evoluţia particular ă a faptelor după modelul gândirii sale îi confer ă un loc aparte în istoria gândirii economice. Niciuneconomist, nici cei care îşi sprijină sistemul prin propoziţiile Capitalului, nici cei care îlcritică, nu pot face abstracţie de el.

Cu un suflu nou, specific, vine şi scoala neoclasică sau marginali ştii . Neoclasicii,dintre care reţinem ca semnificative numele economiştilor Stanley Jevons, Carl Menger,Leon Walras, Eugen Böhm - Bawerk, Alfred Marshall ş.a., construiesc, la sfâr şitulsecolului al XIX-lea, pe acelaşi schelet teoretic şi în baza aceleiaşi filosofii ca şi clasicii.Ruptura de ei se produce la două nivele. Unul vizează baza de sprijin, teoria valorii.

«Copilul preferat» al clasicilor, teoria obiectivă a valorii muncă, este abandonat. O nouă abordare, în baza unei teorii subiective a valorii, deschide perspectiva unui gen nou deanaliză. În esenţă, o atare analiză inspir ă o viziune mai puţin conflictuală. Economia numai apare în formula unui joc cu sumă nulă ca în cazul lui Marx; e loc suficient pentrufiecare să tr ăiască bine f ăr ă ca, pe acest considerent, un altul să sufere. Cel ălalt paliertrimite spre obiectul analizei. Pe neoclasici îi interesează mai puţin problemele producţieişi repartiţiei şi, mai mult, pe cele ale echilibrului. În căutarea echilibrului, ei construiescun mediu propice cercetării lor şi impun o nouă metodă. Mediul este unul abstract, alconcurenţei pure şi perfecte specifice capitalismului atomizat al secolului al XIX-lea şicircumscris predilect la nivel microeconomic. În acest mediu, subiectul analizei îlformează homo oeconomicus rationalis, producător sau consumator. Noua metod ă se

defineşte prin principiul marjei, al ultimei unităţi; comportamentul şi influenţa ultimeiunităţi dintr-un stoc de bunuri omogene asupra nevoilor sunt diferite faţă de cele ale



unităţii precedente, se adresează unei nevoi mai puţin acute. Principiul şi modul de judecată sunt extinse la toate dimensiunile economiei.

«R ăscolită» de marxism şi «primenită» prin neoclasicism, ştiinţa economică nur ămâne osificată. Mişcarea faptelor o împinge spre o confruntare interioar ă permanentă.Momentul cu cea mai semnificativă influenţă asupra acestui proces se încadrează în

perimetrul anilor '29-'33. Sistemul de economie politică bazat pe filosofia liberală clasică

şi neoclasică sufer ă un serios afront. Marea criză îi «produce» pe Keynes şi a sa Teorie general ă4.

Pentru evoluţia ştiinţei economice şi a politicii economice pe care a inspirat-o, Keynesismul atrage şi reţine atenţia prin câteva idei cu caracter de noutate şi anume: plasarea analizei la nivel macroeconomic, în dublu flux, fizic şi monetar, analiză oricândinspiratoare; păr ăsirea unor principii ale clasicismului liberal şi acceptarea unor măsuri deorientare economică în care statul este invitat să joace un rol activ; echilibrul, privit prin

prisma ocupării cât mai depline a for ţei de muncă, devine problema principală aeconomiei politice; politica economică dobândeşte fundament ştiinţific. Pe deplin stă pân

pe meşteşugul de teoretician, Keynes r ămâne o prezenţă în toate manualele şi lucr ările deeconomie.

Din cealaltă parte a lumii, dinspre R ăsărit, economia politică iese la rampă printr-unalt «copil» al ei botezat cu numele de economie politică a socialismului , inspirată dinMarx, Engels şi Lenin şi aflată tot timpul în duel cu «economia politică burgheză». Dininteriorul ei se promovează ideea unei economii planificate centralizat şi se relativizează importanţa pieţei, concurenţei şi a pârghiilor valorice în general. Criza economică şi

politică a anilor ‘80 avea să-i pună serios în cauză statutul.Faptul că propoziţiile ştiinţei economice inspir ă, funcţie de filosofia socială

dominantă, sisteme de politică economică diferite, supoziţia lui J.A. Schumpeter 5 de agândi şi analiza prin sisteme de economie politică pare îndreptăţită. Trimiterea se faceaici, credem, numai la etajul normativ al ştiinţei noastre. Pentru primul etaj, cel pozitiv,

consider ăm posibilă existenţa unui principiu unificator; ştiinţa economiei, din acest punctde vedere, e una singur ă. Nu putem vorbi de o economie politică românească şi altafranceză. La probleme economice asemănătoare ea ofer ă soluţii asemănătoare. Cuprinseîn textura politicii economice, soluţiile capătă nuanţă, iau culoarea sistemului. Tot peaceastă cale, a sistemelor, economia politică recepţionează semnalele şi impulsurile.Dezvoltarea sa devine posibilă prin contactul permanent pe care, în formaconcret-specifică a sistemelor sale, îl are cu lumea; cu cea capitalistă dar şi cu ceasocialistă; cu economia dezvoltată, dar şi cu cea slab dezvoltată. Aceste legături o menţinvie şi o obligă la un permanent examen; o obligă la dezvoltare permanentă.

2. FORME DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ECONOMIEISOCIALE

2.1. Sisteme economice

Dinamică şi istorică prin natura sa, activitatea economică s-a desf ăşurat în bazacondiţiilor de loc şi de timp, schimbându-şi modul de organizare în funcţie de naturasistemului economic. Teoria economică s-a preocupat, încă de la începuturile sale, să fundamenteze tipurile specifice de organizare şi reglare a activităţii economice, chemate

să aducă rezolvări viabile problemei rarităţii. Sistemul economic este caracterizat de către4 J.M. Keynes, Teoria general ă a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor , Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970.5 J.A. Schumpeter, op. cit ., vol.1, p.48.



André Marchal ca un complex coerent de structuri institu ţ ionale şi sociale, economice şitehnice, psihologice sau mentale. Acesta are drept obiectiv esenţial atenuarea conflictuluidintre resursele limitate şi nevoile nelimitate.

2.1.1. Cele trei probleme ale organiz ării economice

Indiferent de sistemul economic sau de nivelul de dezvoltare, pornind de la problemafundamentală a economiei, aceea a raportului dintre resursele limitate şi nevoile încontinuă creştere şi diversificare, nelimitate, orice societate este nevoită să dea r ăspuns latrei întrebări esenţiale şi interdependente: ce, cum şi pentru cine.

- Ce bunuri trebuie să fie produse, în ce cantit ăţ i, de ce calitate şi când ? Producemazi mai multe bunuri necesare consumului curent, creşterii bunăstării noastre prezente saumai multe bunuri necesare investiţiilor, pentru a creşte potenţialul producţiei viitoare?Este bine să fie produse mai multe bunuri, de calitate mai slabă, sau mai puţine, dar decalitate superioar ă?

- Cum trebuie să producem bunurile asupra cărora ne-am hotarât prin r ăspunsul dat

la prima întrebare? Avem la dispoziţie mai multe variante, în funcţie de resurseledisponibile, de tehnologiile existente, de sistemul economic în care ne aflăm. Astfel, deexemplu, energia electrică poate fi obţinută din cărbune, hidrocentrale, hidrocarburi saucentrale nucleare. Vom opta pentru una din resurse sau pentru mai multe în funcţie deceea ce este disponibil, de gradul de poluare pe care-l provoacă o variantă sau alta etc.Prin decizii de politica macroeconomică, se poate opta ca energia să fie asigurată deîntreprinderi publice, private sau mixte etc.

- Pentru cine sunt produse bunurile în cadrul societ ăţ ii ? Sau, altfel pusă această întrebare, cum se repartizează rezultatul activităţii economice, măsurat la nivelmacroeconomic prin indicatori cum ar fi produsul naţional brut (P.N.B.)? Optăm pentru osocietate cu mari discrepanţe între o minoritate foarte bogată şi o majoritate a populaţieisaracă? Dorim, dimpotrivă, o repartizare a bogăţiei sociale în mod egalitar? Adoptăm unsistem de repartiţie prin care să fie favorizate anumite categorii socio-profesionale?

Deşi aceste trei întrebări fundamentale sunt comune tuturor societăţilor, modul desoluţionare a lor difer ă în timp şi spatiu, aşa cum vom vedea în continuare.

2.1.2. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice

Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi realizată prin

modul cum se r ăspunde la trei întrebări fundamentale:a) cine decide?b) care sunt motivaţiile dominante ale deciziei?c) care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile?Pe baza ansamblului coerent al r ăspunsurilor tip la aceste întrebări se pot desprinde

tr ăsăturile esenţiale ale modelelor teoretice (imaginate) ale sistemelor economice, cărorale corespund, în realitate, regimurile economice istorice. În această privinţă, RaymondBarre distinge trei sisteme economice principale: sistemul economiei naturale, sistemul

economiei de pia ţă şi sistemul economiei de comand ă1. În diferite etape de dezvoltare asistemului economic, mecanismul de funcţionare şi-a schimbat structurile, mijloacele,

pârghiile etc. prin care s-a asigurat mişcarea sistemului economic. Totodată, realitatea

economică nu a putut fi delimitată rigid în cele trei sisteme economice, ele reprezentând

1 Barre R., Economie politique, vol.1, Paris, PUF, 1969, p.195-200.



ideatizări teoretice, ce au coexistat şi s-au intercondiţionat, iar aprecierea acesteia ca fiindorganizată sub una din aceste forme se face după criteriul preponderen ţ ei pe care o deţinefiecare în cadrul întregii activităţi economice.

2.2. Caracteristici ale sistemului economiei naturale

La începuturile existenţei sale, activitatea economică a luat forma economiei naturale.S-a mai numit şi "economie autarhică", "economie casnică închisă"2, sau

"noneconomie"3. Economia natural ă reprezint ă acel sistem economic prin care fiecarecomunitate î şi satisface necesit ăţ ile din rezultatele propriei activit ăţ i, f ăr ă a apela laschimb.

Principalii factori de producţie disponibili în etapa respectivă şi la nivelul aceleicomunităţi şi anume, resursele naturale, bunurile de capital, precum şi resursele umane,erau alocaţi la nivelul acestui sistem închis, urmărindu-se doar satisfacerea nevoilor înlimita propriei producţii obţinute. Ea a fost preponderentă până la prima revoluţieindustrială. Fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile, de la obţinereadiferitelor materii prime, până la pregătirea lor în formă definitivă pentru consum. Astfel,

după Fernand Braudel4, în secolul al XIV-lea, din populaţia regiunii mediteraniene (careera centrul activităţii economice, sociale şi politice), de aproximativ 60-70 milioanelocuitori, cca 90% tr ăiau din munca câmpului, iar 60-70% din producţia regiunii nuajungea pe piaţă. În celelalte regiuni ale planetei, dimensiunile economiei naturale erau şimai extinse.

În cadrul economiei naturale activitatea economică se realiza, în principal, la nivelulgospodăriei individuale, care era independentă una de alta, iniţiativa acesteia apar ţinândmembrilor grupului respectiv. Motiva ţ ia principal ă a deciziilor acestora era crearea

bunurilor destinate autoconsumului, care putea lua două forme: autoconsum final - ce permitea satisfacerea directă a nevoilor de viaţă ale

oamenilor; autoconsum intermediar - destinat producerii altor bunuri. Institu ţ ia cheie o reprezentă gospodăria familială, izolată din punct de vedere

economic, în care "producţia şi consumul erau îmbinate într-o singur ă funcţie dătătoare de

viaţă"5. Fiecare avea o activitate economică diversificată, având drept rezultat producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor, în special, cele elementare (biologice), limitatede nivelul scăzut de dezvoltare existent.

În timp, economia naturală a cunoscut o evidentă tendin ţă de restrângere relativă. Înfapt, încă din comuna primitivă, treptat, unele bunuri materiale, mai ales uneltele, pe carefiecare producător izolat nu le putea produce singur sau erau produse, dar numai cu mari

dificultăţi, au început să fie procurate prin schimb. Prin urmare, marfa, ca obiect aleconomiei de schimb, a apărut cu mult înaintea producţiei de mărfuri. Însă, înainte deapariţia diviziunii muncii , schimbul de activităţi avea loc numai cu totul întâmplător. Abiadupă aceea el şi-a lărgit, treptat, sfera de cuprindere şi a devenit relativ stabil. Cu toateacestea, până la apariţia şi a celei de-a doua condiţii a existenţei economiei de schimb -autonomia, independen ţ a producătorilor - schimbul de marfuri era legat doar desurplusul care putea apărea întâmplător la o comunitate sau alta şi continua să deţină o

pondere mică în totalul activităţii economice.Odată cu apariţia producţiei de mărfuri, prin existenţa simultană a celor două condiţii

ale acesteia, schimbul de mărfuri capătă un impuls deosebit şi îşi ameliorează treptat

2 Madgearu V., Curs de Economie Politică, Edit. Ramuri, Craiova, 1994, p.18.3 Braudel F., Jocurile schimbului, vol. 1, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1985, p.12 şi următoarele.4 Braudel F., op.cit ., p.13.5 Toffler A., Al treilea val , Edit. Politică, Bucureşti, 1983, p.78.



poziţia în ansamblul producţiei sociale. În principal, această dezvoltare a economiei deschimb a fost urmarea amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor, prinextinderea meşteşugurilor şi apoi prin realizarea primei revoluţii industriale, care a aduscu sine o producţie de mărfuri generalizată şi, prin aceasta, trecerea de la un sistemeconomic în care predomina economia naturală, la un sistem în care locul şi rolul

principal revine economiei de schimb.

Aceasta însă, nu trebuie să ne facă să credem că în prezent, ar fi dispărut formaanterioar ă de organizare a producţiei sociale. În multe din ţările cu economie slabdezvoltată, economia ţăr ănească, cu o pondere încă importantă în totalul producţieinaţionale, poartă şi astăzi, în mare măsur ă, caracterul de economie naturală. Sunt şispecialişti (de exemplu A. Toffler) care susţin că unele elemente sau laturi ale economieinaturale pot cunoaşte o anumită revigorare în viitor şi în ţările dezvoltate economic.Această perspectivă ar fi legată de tendinţa de creştere a timpului liber şi de dorinţa

fiecărui individ de a alterna diferitele tipuri de activităţi7. Neexcluzând o asemeneatendinţă, apreciem totuşi că rolul şi ponderea economiei naturale în ţările avansate din

punct de vedere economic nu vor fi decât secundare.

2.3. Economia de schimb - Sistemul economiei de piaţă

2.3.1. Conceptul şi con ţ inutul economiei de schimb

Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarearesurselor, ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale, s-a dovedit,aşa cum experienţa acumulată până în prezent o demonstrează, sistemul economic de odeosebită performanţă.

Economia de pia ţă reprezint ă acel mod de organizare a economiei care se

întemeiaz ă pe mecanisme obiective ce pun în valoare for ţ ele pie ţ ei şi în care raportuldintre cerere şi ofert ă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarearesurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie,activităţile agenţilor economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pie ţei,aceasta r ăsplătind ori sancţionând, după caz, munca desf ăşurată în toate componenteleeconomiei nationale. Criteriile cu care aceasta operează sunt cele ale eficienţei şiconcordanţei activităţilor economice cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a supravieţuiîn condiţiile economiei de piaţă şi cu atât mai mult, pentru a desf ăşura activităţi rentabile,agenţii economici trebuie să fie receptivi la semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate deadaptare la schimbările mediului economico-social, flexibilitate în mecanismul defunctionare, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanentă pentru

înnoire şi modernizare.În cadrul economiei de piaţă activitatea economică este pusă în mişcare printr-unmare număr de decizii aparent independente unele faţă de altele, iar iniţiativa apar ţ ineindividului , care este centrul impulsionării activităţii economice. Având în vederemultitudinea centrelor de decizie, spunem că economia este pluripolar ă. Evoluţiaînregistrată în cea mai mare parte a ţărilor cu economie de piaţă se caracterizează printr-oreducere a numărului centrelor de decizie semnificative, prin aparitia centrelor de decizie

publice, existenţa marilor grupări monopoliste, a fenomenele de integrare economică etc.Cu toate acestea, caracterul pluripolar al economiei s-a menţinut.

Economia de piaţă este formată, în principal, din două sectoare:a) Sectorul privat , caracterizat prin trecerea de la economia micilor unităţi,

numeroase şi de for ţe aproximativ egale, la o economie a marilor unităţi, mai puţin

7 Ibidem, p.358 şi următoarele.



numeroase şi de for ţe inegale. Dintre factorii care au determinat această evoluţie amintim: procesul concuren ţ ei - care a dus la eliminarea celor slabi de către cei puternici(aşa numitul "darwinism social"); exigen ţ ele progresului tehnic şi ale formelor modernede produc ţ ie care au impus necesitatea acumulării de capital şi concentrarea acestuiaîntr-un număr mic de unităţi; apari ţ ia economiei de grup ca urmare a faptului că

producătorii din anumite sectoare, animaţi de grija apăr ării intereselor profesionale

comune, au fost determinaţi să adopte politici apropiate sau complementare în anumitedomenii, ceea ce a avut incidenţe asupra iniţiativei economice; dezvoltarea societ ăţ ilortransna ţ ionale, mai ales de origine americană inainte de 1944, dar apoi, după cel de-aldoilea r ăzboi mondial, şi europeană, japoneză etc.

b) Sectorul public a cărui constituire s-a datorat unor cauze diverse: caren ţ elorini ţ iativei private, care nu poate rezolva problemele din anumite sectoare caracterizate

printr-o rentabilitate scăzută; interesul financiar al statului pentru unele activit ăţ i f ăr ă riscuri , dar care aduc beneficii regulate şi considerabile (anumite monopoluri ale statului);salvgardarea interesului economic al na ţ iunii ; considera ţ ii politice (de exemplu,apărarea naţională) etc.

Odată cu apariţia şi dezvoltarea sectorului public, apar noi centre de decizie, statul

devenind a priori principalul centru al impulsionării economiei. Aceasta s-a realizat, în principal, pe două căi: prin deciziile sale directe - statul controlând şi orientând activitateaunităţilor publice, menţinând, însă, pluralitatea centrelor de decizie în acest sector; prindeciziile indirecte, sub forma intervenţiilor legate de politica economică, prin care, însă,cel mai adesea, statul nu se substituie centrelor de decizie existente, ci doar modifică cadrul manifestării lor.

Motiva ţ ia dominant ă a oricărei decizii în sectorul privat este urmărirea obţinerii celuimai mare câştig monetar individual iar resortul principal al activităţii economice esteconcurenţa. Însă mobilul profitului şi resortul concurenţei şi-au schimbat natura pe

parcursul evoluţiei economiei de piaţă datorită: principiului solidarităţii, urmărit prinînfiinţarea exploatărilor cooperative; interesului general - care constituie motivaţia de

bază a deciziilor economice luate sub controlul statului.Dintre institu ţ iile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile amintim: institu ţ ie juridică - proprietatea privat ă, care stă la baza liberei iniţiative; un mecanism - pia ţ a, care permite prin jocul ajustărilor continue, compatibilitatea

deciziilor autonome, care, altfel, ar fi generatoare de anarhie. Prin importanţa saîn funcţionarea sistemului şi prin caracterul său permanent în punerea în contact aagenţilor economici, piaţa reprezintă o adevărată instituţie socială.

În timp, economia de piaţă a evoluat, de la formarea spontană a preţurilor, de laeconomia de piaţă liber ă şi de la o liber ă concurenţă, la o economie de piaţă în care un rolimportant îl au marile corporaţii, la o economie în care a apărut şi s-a dezvoltat un agent

economic nou, statul.

2.3.2. Modelul teoretic al economiei de pia ţă şi evolu ţ ia ei în realitate

Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea în ideileliberalismului economic, prefaţat prin lucr ările fiziocraţilor şi dezvoltat de economiştiiclasici englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Concepţia lor asupra societăţii, în general,şi asupra vieţii economice, în special, sintetizată în formula "laissez faire, laissez passer,le monde va de lui même", se baza pe considerarea acestora ca organisme care sedezvoltă după legi proprii şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Această

concepţie a fost consacrată de ei prin două principii esenţiale: libera concurenţă şi liberainiţiativă. Aşa cum arată A. Piettre, "echilibrul în viaţa economică poate fi asigurat prinexistenţa unei depline libertăţi, deoarece numai astfel legile economice puteau să



acţioneze f ăr ă nici o piedică. Problemele trebuiau să se rezolve ele însele, prin singurul

joc al mecanismelor autoregulatoare"8.Această doctrină a fost consacrată pe plan politic prin principiul după care

economicul era exclus din sfera de activitate a statului. Singurele măsuri de intervenţie astatului admise erau acelea necesare pentru a elimina obstacolele care apăreau în calea

jocului liber al concurenţei, pentru a evita ca o unitate economică sau un grup de unităţi

economice să distrugă sau să absoarbă concurenţii săi, controlând o parte prea mare a pieţei.

Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnale ale preţurilor, deunde şi numele de economie de piaţă. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezulta unanumit preţ care exercita o funcţie economică esenţială, producătorii orientându-şiactivitatea în funcţie de oscilaţiile acestuia. Astfel, dacă la un moment dat oferta demărfuri era mai mică decât cererea solvabilă, preţurile creşteau, având drept rezultatsporirea profiturilor, care, la rândul lor, încurajau producătorii în lărgirea producţiei, învederea adaptării ei la cerere. În acelaşi timp, o serie de consumatori ale căror veniturierau insuficiente, neputând face faţă urcării preţurilor, erau îndepărtaţi de pe piaţă şiechilibrul dintre producţie şi consum se restabilea. Invers, atunci când oferta unui anumit

produs era mai mare decât cererea solvabilă, preţul produsului respectiv scădea, fapt caredetermina pe producători să restrângă producţia, întrucât profiturile se micşorau. Înacelaşi timp, o parte din consumatorii care, până atunci, erau în afara pieţei, puteau să

participe la cerere, având drept rezultat sporirea acesteia, fapt prin care cererea era adusă la nivelul ofertei şi echilibrul se restabilea. Fiecare unitate economică se supunea

preţurilor care rezultau din jocul ofertei şi cererii.Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producţie şi o concurenţă

perfectă. Prima înseamnă posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice momentorientarea şi volumul producţiei, de a spori producţia când preţurile creşteau şi de a oreduce, pentru a se îndrepta spre alte domenii, când preţurile se micşorau. În realitate,

acest lucru nu era posibil nici chiar în acele condiţii ale micii producţii de mărfuri,existând dintotdeauna o anumită rigiditate ce ţine atât de factorul capital, cât şi de factorulfor ţă de muncă. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, teza principală a concurenţei

perfecte era următoarea: unităţile economice erau mult mai mici faţă de mărimea pieţei,niciuna nu era în măsur ă să aibă prin propria-i acţiune o anumită influenţă asupra alteia.Însă, nici această concurenţă perfectă nu a existat niciodată, realitatea a fost în modconstant departe de această idealizare liberală. Procesul de dezvoltare economică, urmarea progresului tehnic din numeroase domenii de activitate, a mărit dimensiunea unităţiloreconomice în raport cu piaţa şi, prin aceasta, cele puternice au câştigat o poziţie care le

permite să influenţeze pieţele şi să mânuiască preţurile.La aceste fapte, treptat, pe măsura evoluţiei vieţii economice, s-au adăugat noi

distorsiuni create pe piaţă, dintre care amintim: existenţa marilor grupări monopoliste,intervenţia statului în viaţa economică, fenomenele de integrare economică etc. Drepturmare, economia de piaţă, aşa cum există ea în realitate, în prezent, nu mai prezintă tr ăsăturile economiei de piaţă perfect concurenţiale din gândirea clasică şi neoclasică (număr mare de producători şi consumatori de putere aproximativ egală care acţionauexclusiv în baza unor principii de raţionalitate economică şi erau perfect şi permamentinformaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă); ea se caracterizează printr-o"concurenţa imperfectă", ce presupune dominaţia unui număr redus de unităţi mari, careduc o politică de piaţă în sensul de "diferenţiere" (modificarea formală sau reală) a

produsului, controlează în grade diferite preţurile, ridică bariere de diverse genuri laintrarea în domeniul lor de activitate a noilor concurenţi (potenţiali sau reali), influenţează

8 A. Piettre, Les grandes problèmes de l'économie contemporaine, Tomul I Ou va le capitalisme? Editura Cujas, Paris, 1976,

p.19.



permanent, rafinat sau agresiv, cererea consumatorilor, opacizează informaţia economică ş.a.

Totodată, din punct de vedere al mecanismului de funcţionare, economiile de piaţă sunt economii mixte, aceasta întrucât, în condiţiile dominării mecanismelor pieţei,constatarea unor slă biciuni şi eşecuri ale acestora au dus la includerea statului înmecanismul general de funcţionare a economiei naţionale. În funcţionarea economiei se

împletesc mecanismele de piaţă cu intervenţia statului şi ceea ce difer ă de la o ţar ă la altaeste natura şi propor ţiile acesteia. Apariţia acestui agent economic a fost considerată dreptun proces necesar în contextul creşterii complexităţii economiei naţionale, acontradicţiilor economiei de piaţă, a necesităţii menţinerii echilibrului economic. Statul, îneconomiile moderne de piaţă, joacă un rol de catalizator economic, conservând, însă,

principiile esenţiale caracteristice mecanismului pieţei. Dar intervenţia statului îneconomie prin politica bugetar ă, politica veniturilor, politica fiscală şi monetar ă, prinlegislaţia economică (vizând concurenţa, salariul, etc.) ş.a., peste anumite limite obiective,

apare, mai ales în concepţia economiştilor monetarişti9, de natur ă să dereglezefuncţionarea pieţei. Toate acestea nu au presupus, însă, o schimbare de esenţă amecanismului economic. Tr ăsătura sa principală r ămâne autoreglarea, piaţa ocupând locul

principal în deciziile şi comportamentul agenţilor economici. Prin mecanismele sale, piaţareprezintă condiţia generală a funcţionării acestui tip de economie, având un rol hotărâtorîn alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestiunea şi reglarea economiilornaţionale.

Economia de schimb presupune existenţa mecanismului concuren ţ ial , ce secaracterizează prin formarea liber ă a preţurilor, care reprezintă principalul factor deechilibrare a ofertei cu cererea şi, în acelaşi timp, una din premisele maximizăriirezultatelor activităţii economice, în condiţiile unui volum limitat al resurselor. Regula de

joc a unui asemenea mecanism constă în a lăsa economia să funcţioneze plecând de lacelulele sale autonome - unităţile economice - care se vor forma sau vor dispare în funcţie

de iniţiativele particulare sau publice, vor creşte sau se vor micşora în funcţie decapacitatea lor de a r ăspunde cererii, care este indicată de preţul pieţei. Deşi legile producţiei de mărfuri, ale concurenţei şi competenţei sunt dure, uneori generândirevocabil falimentul, ele stimulează iniţiativa creatoare şi spiritul de întreprindere.Mecanismul concurenţial generează o alocare a resurselor în funcţie de nevoile reale alesocietăţii. În aceste condiţii, consumul are o influenţă mult mai mare asupra producţiei,concurenţa stimulează diversificarea, înnoirea sa în ritmuri rapide, anticiparea direcţiilorde evoluţie a cererii, crearea de produse şi servicii diferite care satisfac aceeeaşi nevoiede consum sau care satisfac simultan mai multe nevoi. Prin aceasta, concurenţa reprezintă o puternică for ţă motrice pentru impulsionarea creativităţii în economie, pentru aşezareaei pe coordonatele modernizării şi creşterii rentabilităţii.

Totuşi, nu trebuie subestimat faptul că mecanismul economiei de schimb nu conduce,în mod automat, la o alocare a resurselor optimă sub aspect economic, social şi umandeopotrivă. Situaţii critice ivite în economie, de genul şomajului, inflaţiei, irosirii unorresurse, săr ăcirii unor pături sociale ş.a., pot fi şi în legătur ă cu funcţionarea pieţei, cumecanismele concurenţei, preţurilor, relaţiei cerere-ofertă. Iată de ce intervenţia statului înacest mecanism devine oportună, chiar dacă această oportunitate este contestată de uniieconomişti. De fapt, mai ales domeniul şi amploarea intervenţiei sunt disputate. Acţiuneastatului în economia modernă este o realitate. Numai că intervenţia sa se înf ă ptuieşteexclusiv prin pârghii economico-financiare, în vederea asigur ării echilibrului economic şi

pentru realizarea unor obiective de interes general. Ingerinţele sale în mecanismuleconomiei de schimb urmăresc, în fapt, evitarea sau atenuarea, pe cât posibil, a efectelor

negative pe care acesta le generează.

9 M. Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, The University of Chicago Press, 1962, p.72.



2.3.3. Caracteristici şi tipuri ale economiei de pia ţă contemporane

Tipul actual de economie de piaţă existent în ţările dezvoltate se caracterizează, în

principal, prin următoarele tr ăsături10:

1.

este o economie multipolar ă, în sensul că se caracterizează prin multitudinea şidiversitatea centrelor de decizie economică;

2. este o economie descentralizat ă - întrucât orice agent economic are autonomie deopţiune, de decizie şi de acţiune;

3. este o economie de întreprindere în care universul macroeconomic estefundamental în activităţile din economia naţională;

4. este o economie de calcul în expresie monetar ă - moneda servind drept numitorcomun al activităţilor agenţilor economici, r ăspunzând cerinţelor de evaluare -cuantificare a cheltuielilor şi a rezultatelor;

5. este o economie în care statul exercit ă, în principal, o interven ţ ie indirect ă şi global ă, prin care el nu desfiinţează piaţa şi nici nu îndeplineşte funcţiile ei, cicaută să o completeze, să-i corecteze eşecurile şi să vegheze asupra funcţionăriiei;

6. este o economie în care profitul reprezintă mobilul central al activităţiloreconomice.

Sistemul real al economiei de piaţă nu apare, însă, ca ceva unitar, ci se prezintă într-omare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici nationale. În funcţie de gradul,modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie, de rolul şi funcţiilereale ale pieţei, de doctrina economică ce are un rol mai mare în adoptarea politicii

economice etc., se pot identifica mai multe tipuri concrete de economie de piaţă11:- tipul anglo-saxon ce cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cele mai

puţin înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia economică a statului, adepteale ideii de superioritate a întreprinderii private şi liberei iniţiative;- tipul vest-european ce cuprinde economiile de piaţă cu o pronunţată tentă dirijistă,

variind după coloratura politică a guvernului, adepte ale intervenţiei active a statului îneconomie;

- tipul de economie social ă de pia ţă ce reprezintă un sistem economic care tinde sprereunirea libertăţii pieţei cu armonia socială, în care sectorul privat cooperează cu cel

public, cu angajamente reciproce în vederea satisfacerii acceptabile a unor cerinţeeconomico-sociale;

- tipul de economie paternalist ă - el se caracterizează prin puternice elementetradiţionale şi naţionale care facilitează dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi de competiţie

al agenţilor economici, rolul de catalizator al statului realizându-se prin modalităţi cereflectă transpunerea la nivel macroeconomic a sistemului paternalist de la nivelmicro-social etc.

Economiile naţionale care au funcţionat pe coordonatele acestor tipuri, au evidenţiat, bineînţeles, cu rezultate diferite - viabilitatea sistemului economiei de piaţă, faptul că acesta reprezintă prin toate elementele şi instituţiile sale componente, principala sursă de

progres economic şi social.

10 Sava S., Tranzi ţ ia spre economia de pia ţă, Tribuna economică nr. 15/1990, p.20-21.11 Sava S., Ionescu E., Economia de pia ţă contemporană , Probleme economice, nr. 7/1990, p.45.



2.4. Sistemul economiei de comandă

Sistemul economiei de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la uneledisfuncţionalităţi ale funcţionării reale a sistemului economiei de piaţă. În cadrul acestuisistem, ini ţ iativa deciziei economice apar ţine unei autorit ăţ i centrale. Întrucât

principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, spunem că economia

este unipolar ă. Toate aceste decizii se regăsesc în planul centralizat iar realizarea lor esteobligatorie, reprezentând o normă de conduită pentru agenţii economici, în acest scopfolosindu-se aparatul de stat. Componentele economiei individuale, în care deciziile suntluate de agenţii economici ce le execută, au un caracter marginal.

În virtutea dreptului său de proprietate asupra unei păr ţi importante a avuţieinaţionale, statul substituie relaţiile economice dintre subiecţii economiei cu relaţiiverticale de tip administrativ care, prin însăşi natura lor, sunt anti-economice, excluzând,

prin definiţie, piaţa. Motiva ţ ia dominant ă a oricărei decizii economice este interesul general al

colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea căroradepinde şi satisfacerea intereselor personale. Profitul este doar un indicator al unei bune

gestiuni, dar niciodată un stimulent al activităţii economice. Doar în acele componente aleeconomiei individuale profitul exprimă interesul personal şi reprezintă motivaţia

principală a deciziei economice. Însă acestea au o pondere limitată în ansamblul producţiei sociale.

Institu ţ iile cheie ale economiei de comandă sunt proprietatea de stat asupra bunurilor de producţie, care devine atotcuprinzătoare, şi planul central , care are uncaracter imperativ. Dominaţia proprietăţii de stat, monopolul acesteia în toate ramurileeconomiei naţionale, îşi pun amprenta asupra funcţionării întregului sistem al economieide comandă. În aceste condiţii, activitatea agenţilor economici se desf ăşoar ă pe bazanormelor şi reglementărilor stabilite de centru prin planul de stat, care asigur ă conducereacentralizată a întregii activităţi economice şi sociale, dirijarea şi corelarea ex-ante aacesteia. Cea mai mare parte a resurselor economice sunt alocate centralizat, agenţiieconomici neavând libertatea necesar ă folosirii lor. Autonomia decizională a agenţiloreconomici se manifestă numai la nivelul proprietăţii particulare, iar în cadrul celei de stateste limitată la elemente de mică importanţă pentru activitatea acestora.

Deşi, şi într-o asemenea economie există piaţă, ea se abate evident de la rolul său demijlocire directă a contactului dintre cerere şi oferta, dintre producători şi consumatori, încadrul căreia să se poată cunoaşte operativ în ce măsur ă echilibrul şi eficienţa economică validează bunurile şi serviciile create. Rolul pieţei se reduce, în principal, la desf ăşurareaactelor de vânzare-cumpărare prin sistemul aprovizionării tehnico - materiale şi al treceriiîn consumul populaţiei a bunurilor economice necesare. În fapt, este o piaţă distorsionată

ex-ante, prin directive şi planuri lipsite de realism, determinate, adesea, de ambiţiifanteziste şi grandomane, în care se neglijează, practic, interesele economice şi sociale alediferitelor categorii de agenţi economici. Pârghiile economico- financiare, precum, preţul,creditul, dobânda, impozitele şi taxele, cursul de schimb etc, sunt stabilite în modcentralizat şi, prin nivelul şi evoluţia lor, nu reflectă condiţiile reale de pe piaţa internă sauexternă. Concurenţa nu-şi poate îndeplini rolul său de regulator al pieţei şi de stimulare aactivităţii economice, existând practica pierderilor planificate.

Abia când probleme economice importante legate de utilizarea cât mai raţională şieficientă a resurselor umane, materiale şi financiare disponibile au apărut şi s-auamplificat în economiile acestor ţări, şi-au f ăcut şi aici loc unele studii teoretice carecritică şi resping aceste realităţi. Unul dintre primii economişti care a încercat să îmbine

planificarea cu funcţiile pieţei şi care a subliniat importanţa echilibrului preţurilor pentruasigurarea unei alocări eficiente a resurselor a fost polonezul Oscar Lange.



3. TEORIA CONSUMATORULUI ŞI A CERERII

3.1. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului

În concepţia clasică, bunuri identice au, pentru persoane diferite, aceeaşi utilitateeconomică, indiferent de intensitatea nevoilor, de cantitatea consumată si de sacrificiulf ăcut pentru obţinerea lor, astfel încât unităţile X 1 , X 2 , ....., X n dintr-un bun omogen au

utilităţile individuale u1 , u2 , ..... , un, egale între ele, utilitatea totală a întregii cantităţi

fiind n × u.În realitate, însă, nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unui bun difer ă nu

numai de la individ la individ, ci şi de la o unitate la alta consumată din acelaşi produs.

Acest fapt rezultă din gradul diferit de intensitate al nevoii satisf ăcute prin consumul bunului respectiv, care descreşte pe măsur ă ce sporeşte numărul de unităţi consumate.Pornind de aici, economiştii neoclasici au fundamentat în ultima pătrime a secolului alXIX-lea teoria utilităţii marginale. Într-o primă formă, a aşa-numitei "abordări cardinale",s-a presupus că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precisutilitatea pe care o obţine din consumul fiecărei unităţi dintr-un anumit bun omogen. Deaici a rezultat posibilitatea stabilirii unei ierarhii între nivelurile de utilitate şi a exprimăriinumerice a satisfacţiei oferite de consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun,comparativ cu cea dată de folosirea unei cantităţi dintr-un alt bun. Cu toate că teoriautilităţii cardinale a fost respinsă şi depăşită, o serie de concepte şi instrumente de analiză fundamentate în cadrul ei au r ămas în patrimoniul ştiinţei economice, motiv pentru care le

prezentăm în continuare.

1.1.1. Utilitatea total ă şi utilitatea marginal ă

Utilitatea total ă, U, a unui bun oarecare, X, măsoar ă satisfacţia globală pe careindividul o obţine prin consumarea unei anumite cantităţi din acest bun. Deci, nivelul luiU depinde de cantitatea consumată, adică "U este funcţie de X", ceea ce se scrie: U = f(x),în care X este cantitatea consumată din bunul X.

Pentru a determina sensul şi ritmul în care utilitatea totală evoluează atunci cândcantitatea consumată din bunul X creşte, se foloseşte conceptul de utilitate marginal ă.

Utilitatea marginală, Um, măsoar ă evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie foarte mică acantităţii consumate.

În tratarea utilităţii marginale distingem două cazuri:a) Utilitatea marginal ă a unui bun par ţ ial sau imperfect divizibil . Spunem că un bun

este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsur ă dincolo de care este imposibil decoborât (de exemplu, un consumator nu poate utiliza trei sferturi de automobil sau

jumătate de ochelari; automobilul şi ochelarii sunt bunuri imperfect divizibile).Utilitatea marginal ă a unui bun X imperfect divizibil (U m X) reprezint ă varia ţ ia

utilit ăţ ii totale (DU) determinat ă de consumul unei unit ăţ i suplimentare din acest bun.

deci: U X

U

X m

(1.1.) b) Utilitatea marginal ă a unui bun perfect divizibil



Dacă bunul X este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsur ă folosită,există mereu o cantitate mai mică ce poate fi consumată. În acest caz, o definiţie riguroasă a utilităţii marginale trebuie să ia în considerare evoluţia utilităţii totale, care rezultă dintr-o variaţie infinit de mică a consumului bunului X.

Deci, putem spune că utilitatea marginal ă a unui bun perfect divizibil reprezint ă varia ţ ia utilit ăţ ii totale pentru o varia ţ ie infinit de mică ("infinitezimal ă") a cantit ăţ ii

consumate din acel bun.Ca urmare, din punct de vedere matematic, utilitatea marginală a unui bun perfectdivizibil reprezintă derivata funcţiei de utilitate totală în raport cu X, adică:

Um = f ' (x) sau Um=δU/δx (1.2.)

1.1.2. Evolu ţ ia utilit ăţ ii totale şi a utilit ăţ ii marginale

Cum evoluează nivelul de satisfacţie a individului atunci când el consumă o cantitatecrescândă dintr-un bun? Analiza economică se foloseşte de o ipoteză simplă: intensitateaunei nevoi este descrescând ă pe măsur ă ce cantitatea consumat ă creşte. Acesta este

principiul intensit ăţ ii descrescânde a nevoilor , formulat de psihologul german HeinrichGossen în anul 1843, din care s-a ajuns la principiul utilit ăţ ii marginale descrescânde:utilitatea suplimentar ă oferită de consumul unei cantităţi crescânde dintr-un anumit bundescreşte până când devine nulă la punctul de saturaţie.

Considerând o băutur ă r ăcoritoare ca fiind bunul X, paharele băute succesiv x1, x

2, ...

, xn, utilitatea corespunzătoare fiecărui pahar U1, U

2, ..., U

n, U

i (i = 1, 2,....., n) reprezintă

utilităţile individuale cu proprietatea că U1>U

2 ......>U

n; U

n reprezintă utilitatea marginală,

iar U U ii

n

1

reprezintă utilitatea totală.

Cele de mai sus pot fi evidenţiate şi printr-o reprezentare grafică, aşa ca în figura 3.1.Pe ordonatele celor două grafice înscriem nivelul utilităţii totale (U), respectiv al utilităţiimarginale (Um), iar pe abscise înscriem cantitatea consumată din bunul considerat (X). U

poate fi, deci, reprezentată, printr-o curbă crescătoare, iar Um printr-o curbă

descrescătoare. U atinge nivelul său maxim în punctul S, numit punctul de sa ţ ietate saude saturaţie a consumatorului.

În acest punct, Um este nulă,adică o unitate suplimentar ă de consum nu mai sporeşte

satisfacţia. Dacă individul şi-ar mări consumul dincolo de acest punct, utilitatea marginală ar deveni negativă, ceea ce ar face ca şi utilitatea totală să înceapă a se micşora. Deci, unconsum exagerat dintr-un anumit bun poate antrena nu o creştere a satisfacţiei, ci,

dimpotrivă, o insatisfacţie, o suferinţă chiar. De exemplu, dacă primele pahare de băutur ă r ăcoritoare ar fi agreabile pentru un individ într-o zi călduroasă de var ă, nu acelaşi lucrus-ar întâmpla pentru al douăzecilea pahar.



Întrucât, însă, una dintre ipotezele fundamentale ale ştiinţei economice esteraţionalitatea (folosim orice ocazie pentru a ne îmbunătăţi starea), vom presupune că individul raţional nu-şi va continua consumul dincolo de punctul de saţietate, astfel încâtutilitatea marginală va fi, în mod normal, descrescătoare şi pozitivă.

Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale poate fi la fel de sugestiv prezentată şi prin graficul din fig. 3.2. de mai sus: Se observă că fiecărei unităţi x

i din bunul X îi

corespunde o utilitate individuală Ui (i=1, 2,...., n). Dacă se consumă numai unitatea X1,utilitatea totală coincide cu utilitatea individuală şi cu cea marginală. Dacă se adaugă unităţii x

1, consumate, şi unitatea x

2, atunci U

m devine U

2, iar utilitatea totală va fi suma

U1+U

2, ceea ce pe grafic reprezintă suprafaţa marcată de axele de coordonate şi curba AB.

Dacă vor fi consumate toate unităţile, de la x1 până la x

n, U

m va fi U

n (utilitatea celei de-a

n-a unităţi consumate), iar utilitatea totală va fi reprezentată de suprafaţa cuprinsă întreaxele de coordonate şi curba ABCDE...F, care descrie de fapt evoluţia utilităţii marginale.



3.2. Abordarea ordinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului

Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilităţii este curba de indiferenţă,numită şi curbă de izoutilitate, introdusă pentru prima dată de italianul Vilfredo Pareto

(1848-1923) şi dezvoltată apoi de J.R. Hicks, G. Debreu, M. Allais etc.2.

1.2.1. Defini ţ ia şi propriet ăţ ile curbei de indiferen ţă

Pentru simplificarea şi asigurarea posibilităţii exprimării grafice, să presupunem că un individ consumator are la dispoziţie numai două bunuri, X şi Y, cu care poate efectua oinfinitate de combinaţii (altfel spus, din care poate constitui o infinitate de "coşuri" sau"panere" de consum). Acestea pot fi grupate în două categorii:

combinaţii care asigur ă acelaşi nivel de satisfacţie sau de utilitate; combinaţii care asigur ă niveluri diferite de satisfacţie sau de utilitate.

· Mul ţ imea combina ţ iilor a două bunuri, X şi Y, care asigur ă consumatorului unnivel de utilitate identic se numeşte curbă de indiferen ţă.

Pe figura de mai sus sunt reprezentate trei curbe de indiferenţă, U0, U

1 şi U

2, care

indică trei niveluri diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe curba U0, consumatorul va

obţine aceeaşi satisfacţie sau utilitate, U0, consumând fie "coşul" C, constituit din

combinaţia a 3 unităţi din bunul X şi 12 unităţi din bunul Y, fie "coşul" D, constituit din11 unităţi din bunul X şi 5 unităţi din bunul Y, fie oricare altă combinaţie aferentă infinităţii punctelor de pe curba respectivă. "Coşurile" sau combinaţiile situate pe curba deindiferenţă U

1, cum ar fi A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y) sau B (9 unităţi

din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă ofer ă unnivel de satisfacţie sau utilitate U

1 mai redus decât U

0. "Coşurile" de consum sau

combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U2, cum ar fi E (6 unităţi din bunul X şi 13

unităţi din bunul Y) sau F (9 unităţi din bunul X şi 10 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă ofer ă un nivel de utilitate U

2, superior lui U

0. Putem formaliza

cele de mai sus astfel: U f X Y 0 0 ( , ); U f X Y 1 1 ( , ); U f X Y 2 2 ( , ) , în care U0, U

1 şi U

2

sunt constante, iar U U U 1 0 2 .

2 V. Pareto, Manuel d'économie politique, 1909,; John R. Hicks, Value and Capital , Clarendon Press, Oxford, 1965; Gerard

Debreu, Théorie de la valeur , Dunod, Paris, 1956; Maurice Allais , Le comportement de l'homme rationnel devant le risque,

Econometrica, oct. 1953, după Aurel Iancu, op.cit . p.71.



Deci, A=B; C=D; E=F, întrucât cuplurile (A, B), (C, D) şi (E, F) se află pe câte ocurbă de indiferenţă, iar A<C; C<E, de unde rezultă A<E (relaţia de tranzitivitate). Toate

punctele situate la dreapta celor de pe curba U0 reprezintă combinaţii ale bunurilor X şi

Y care ofer ă mai multă utilitate, iar toate punctele situate la stânga celor de pe curba deindiferenţă U reprezintă combinaţii care asigur ă mai puţină utilitate.

Pentru un acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare

corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul acestor curbe de indiferenţă estedenumit harta de indiferen ţă. Există tot atâtea "hăr ţi de indiferenţă" ca şi numărulindivizilor.

Intersec ţ ia a două curbe de indiferen ţă este imposibil ă. Aceasta se poate demonstra pe figura 3.3. prin metoda reducerii la absurd: dacă intersecţia curbelor U2 şi U3 ar fi

posibilă, atunci combinaţiile exprimate pe punctele G şi H ar trebui, din definiţia curbelorde indiferenţă, să asigure acelaşi nivel de utilitate ca şi combinaţia F. Or aceasta esteimposibil deoarece G>H.

Curbele de indiferen ţă sunt descrescătoare. Această proprietate derivă din ipotezade raţionalitate a consumatorului, potrivit căreia individul nu-şi va continua niciodată consumul unui bun dincolo de punctul de saţietate, când utilitatea marginală a bunuluirespectiv devine negativă. Dacă UmY ar fi negativă, o diminuare a cantităţii din bunul Y

ar creşte satisfacţia individului (fiindcă i-ar reduce insatisfacţia sau neplăcerea provocată de consumul acestui bun), iar atunci, pentru a menţine utilitatea neschimbată, pentru a nesitua pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ar trebui să se reducă şi consumul lui X. Cantitateadin bunul Y şi cea din bunul X ar varia în acelaşi sens. Curba de indiferenţă ar ficrescătoare..

Curbele de indiferen ţă sunt convexe. Relaţia descrescătoare între cantitatea din bunul X şi cantitatea din bunul Y am fi avut-o şi de-a lungul unei drepte, aşa cum rezultă din figura 3.4. Curbele de indiferenţă sunt însă convexe, adică, în termeni nematematici,ele nu sunt drepte, ci curbate spre punctul de origine al axelor de coordonate, spre partea

de jos: înclinaţia lor se diminuează în mod progresiv de la stânga la dreapta.

1.2.2. Rata marginal ă de substituire (RMS)

Putem spune ca rata marginal ă de substituire (R.M.S.) între două bunuri, Y şi X,măsoar ă varia ţ ia cantit ăţ ii necesare a fi consumate din bunul Y, de-a lungul unei curbede indiferen ţă , pentru a compensa o varia ţ ie infinit de mică (infinitezimal ă ) a cantit ăţ iiconsumate din bunul X, astfel încât nivelul utilit ăţ ii totale să r ămână neschimbat .

Cum RMS nu este altceva decât "panta într-un punct" a curbei, ea variază în fiecare punct şi este continuu descrescândă de-a lungul curbei. RMS este determinată prin

derivata lui Y în raport cu X, fiind negativă deoarece variaţiile celor două cantităţi sunt desensuri contrarii. Pentru a fi exprimată însă în valori pozitive, RMS se defineşte cu unsemn "-" plasat în faţă între paranteze rotunde, pentru a-i sublinia caracterul convenţional:

RMS Y

X ( )

Între două puncte se poate calcula o rat ă medie de substituire ( RmS ). Dacă vrem să

calculăm RmS între două puncte, A şi C, de pe o curbă de indiferenţă, vom avea:

X

Y S m R AC

)(

Această rată ne arată cât trebuie sacrificat din Y pentru creşterea cu o unitate a lui X, cândse trece de la combinaţia A la combinaţia C.



RMS şi R m S nu pot fi identice decât dacă panta între două puncte şi panta într-un punct ar fi egale pe oricare por ţiune a curbei de indiferenţă, ceea ce nu se poate întâmpladecât dacă curba de indiferenţă ar fi o dreaptă.

1.2.3. Echilibrul consumatorului

Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai preferinţele sau dorinţelesale. El este obligat să ţină seama şi de posibilităţile sale de a procura bunurile respective,

posibilităţi care sunt limitate.

1.2.3.1. Constrângerea bugetară

Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) şi de preţurile celor două bunuri (Px şi Py). Limita impusă alegerii consumatorului de

dimensiunea venitului său şi de nivelul preţurilor reprezintă constrângerea bugetar ă. Eaconstă în faptul că cheltuielile de consum pe care le efectuează un individ nu pot depăşivenitul său, adică Venitul = cheltuiala pentru procurarea bunului X + cheltuiala pentru

procurarea bunului Y: V P X P Y x y ,

ceea ce se poate reprezenta şi grafic, printr-o dreaptă, numită dreapta bugetară, careexprimă mulţimea punctelor reprezentând combinaţiile (X, Y) ce pot fi procurate de unconsumator ţinând seama de venitul său şi preţurile bunurilor X şi Y.

Pentru a trasa o dreaptă este suficient să cunoaştem două puncte ale sale. După cumobservăm din fig. 3.7., acestea sunt reprezentate de intersecţiile dreptei cu axele de

coordonate: pe axa ordonatei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul Y dacă întreg venitul V este alocat procur ării acestui bun, adică dacă s-ar

consuma zero din bunul X: V P P Y x y 0 , ceea ce înseamnă Y V

P y

; pe axa abscisei

intersecţia exprimă cantitateamaximă ce poate fi consumată din bunul X dacă întregulvenit V este alocat procur ării acestui produs, adică dacă s-ar consuma zero din bunul Y:

V P X P x y 0 , de unde rezultă X V

P x

; Coordonatele punctelor de intersecţie sunt

AV

P y

( , )0 şi BV

P X

( , )0 .

Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă sub forma ecuaţiei unei drepte de tipul



y = a.x + b, unde "a" reprezintă panta. Astfel, V P X P Y x y este echivalentă cu

P Y P X V y x şi, împăr ţind prin Py:

Y P

P X

V

P x

y y

,

Deci, panta dreptei bugetare

Y

X

P

P x

y( ) .

1.2.3.2. Combinaţia optimală

Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul unei combinaţii de două bunuri cumpărate dintr-un venit limitat, individul va trebui să atingă curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, dar astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe dreapta sa

bugetar ă. Aceasta înseamnă că el va reţine punctul de pe această dreaptă care atinge curbacea mai ridicată.

Astfel spus, combina ţ ia optimal ă este definit ă de punctul în care curba deindiferen ţă este tangent ă la dreapta bugetar ă (punctul E din fig. 3.9.).

Se demonstrează cu uşurinţă că, în punctul E, condiţia alegerii optimale este:U X

U Y

dY

dX m

m

,

Cum RMS dY

dX , rezultă că RMS

U X

U Y m

m

,

Deci RMS se poate exprima şi prin raportul dintre utilităţile marginale ale celordouă bunuri.

Din relaţiile anterioare rezultă:

RMS P

P

U X

U Y x

y

m

m

,

ceea ce este echivalent cu:U X

P

U Y

P m

x

m

y

,

Să înţelegem acum mai bine modul de determinare a echilibrului consumatorului, printr-un exemplu: să presupunem că utilitatea căutată de un individ prin consumul a două bunuri, X şi Y, este dată de funcţia U=U(X,Y)=X×(Y-2), unde X şi Y sunt cantităţile din bunurile respective, în condiţiile în care venitul de care dispune (V) este de 50 unităţi

monetare iar preţurile celor două produse sunt Px = 10 u.m. iar Py = 5 u.m.Pentru a determina combinaţia optimală sau echilibrul consumatorului, adică

utilitatea maximă permisă de constrângerea bugetar ă, folosim relaţiile anterioare:



U X

U Y

P

P m

m

x

y

, de exemplu.U X U

X Y m

2 U Y

U

Y X m

deci:

Y

X

2 10

5

sau 5(Y-2)=10X, ceea ce este echivalent cu: 10X - 5Y + 10 = 0Împreună cu ecuaţia constrângerii bugetare: 50 = 10X + 5Y, ceea ce este

echivalent cu :10X + 5Y - 50 = 0

se formează un sistem de 2 ecuaţii cu două necunoscute, X şi Y:10 5 10 0

10 5 50 0

2

6

X Y

X Y

X

Y

U U X Y X Y

P U

P U

P U

U Y X

U Y X

U Y X

x

x

x

( , ) ( )

:

:

:

2

10 8

4 20

2 40

28

2 20

240

1 1

2 2

3 3

1

2

3

Curba

Curba

Curba

Punctul E1 de coordonate (2, 6) din fig. 3.10. indică combinaţia optimă (2 unităţi din

bunul X şi 6 unităţi din bunul Y) sau punctul de echilibru al consumatorului, întrucât, cu

venitul său de 50 u.m. el atinge curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care-i asigur ă o utilitate de: U=X(Y-2)=2(6-2)=8. Deci, curba de indiferenţă U1 din fig. 3.10 este

definită de funcţia: U=U(X,Y)=X×(Y-2)=8, sau Y X

28

.

Triunghiul haşurat cuprinde toate posibilele combinaţii pe care le poate alegeconsumatorul în limita venitului său de 50 u.m., deci cele care îndeplinesc condiţia:

P X P Y V x y ,

Dar toate aceste combinaţii reprezintă o alocare a venitului de 50 u.m. neoptimală, înafara alegerii din punctul E1, care se situează pe curba de indiferenţă U1. Toate celelalte

alegeri cuprinse în triunghiul haşurat, chiar situate pe dreapta bugetar ă (combinaţii

realizate prin cheltuirea integrală a venitului), s-ar plasa pe curbe de indiferenţă aflate lastânga lui U1, deci s-ar asigura un nivel de utilitate mai redus, cum uşor se poate intui din

fig. 3.10.

3.3. Cererea şi preţurile

Relaţia dintre cantitatea cerută de un consumator dintr-un anumit bun şi nivelul preţului său este exprimată de func ţ ia cererii în raport de pre ţ .



3.3.1. Func ţ ia de cerere

3.3.1.1. Construcţia curbei cererii individuale

Curba cererii individuale pentru un anumit bun arată cum evoluează cererea unuiindivid pentru acel bun atunci când preţul acestuia variază

Curba cererii descrie prima lege a cererii : cererea unui bun este func ţ iedescrescătoare de pre ţ ul său. Desigur că acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile"caeteris paribus", adică dacă toate celelalte elemente - şi în special preţul altor bunuri,venitul consumatorului, climatul economic şi social-politic - nu variază.

3.3.1.2. Determinarea funcţiei cererii când este cunoscută funcţia de utilitate

Cunoscând funcţia de utilitate U = U(x,y) (4.1), pentru a ajunge la funcţia cererii pentru bunul X , X = f(Px,Py.V) (4.2), procedăm astfel:

Folosim două relaţii, cu X şi Y : condiţia alegerii optimale a consumatorului şiecuaţia constrângerii bugetare:

Py

Px

UmY

UmX (4.3) şi, respectiv, V = Px .X + Py .Y (4.4).

Din ultima îl determinăm pe Y : Y = Py

PxX V (4.5) şi îl înlocuim în prima, obţinând,

astfel, funcţia cererii. De exemplu, dacă funcţia de utilitate este U = X (Y + 5) (4.6).

condiţia alegerii optimale este: Py

Px

X

Y

5 (4.7), de unde : Y Py + 5 Py = X Px;

Înlocuindu-l pe Y cu expresia lui dedusă din ecuaţia constrângerii bugetare,

obţinem: PxX Py Py Py

PxX V

5 . După simplificare şi separarea lui X, obţinem

funcţia cererii pentru bunul X : Px

PyV X

2

5 (4.8)

O putem interpreta foarte uşor: cantitatea cerută din bunul X se află într-un raport dedependenţă directă cu venitul consumatorului şi preţul altui bun, Y, şi într-un raport dedependenţă inversă cu preţul bunului X.

3.3.3. De la cererea individual ă la cererea pie ţ ei

Până aici ne-am ocupat de cererea consumatorului individual. Concluziile desprinse

le putem extinde însă la întreaga cerere a pieţei pentru un anumit produs, dacă vom presupune că toţi purtătorii acestei cereri sunt confruntaţi cu acelaşi preţ, f ăr ă ca cererea



unora să fie influenţată de cererea altora. În aceste condiţii, cererea totală exprimată pentru fiecare nivel de preţ este suma cererilor individuale corespunzătoare

3.3.4. Elasticitatea cererii fa ţă de pre ţ

În general, conceptul de elasticitate a unei mărimi exprimă gradul de sensibilitate amărimii respective la variaţiile survenite în factorii care o influenţează.Cererea pieţei pentru un bun oarecare sufer ă influenţa a numeroşi factori, dar mai

uşor cuantificabilă este cea manifestată de propriul preţ, de preţurile altor bunuri şi devenitul consumatorilor purtători ai cererii. Alţi factori ar putea fi: variaţia numărului

populaţiei unei anumite regiuni, informaţiile privind modificarea calităţii bunurilorrespective, apariţia unor substituenţi, anticipările legate de evoluţia inflaţiei etc.

Având în vedere posibilităţile de determinare, vom studia în continuare elasticitateacererii pentru un bun în funcţie de propriul său preţ, denumită pe scurt şi elasticitatea -

pre ţ , elasticitatea cererii pentru un bun în funcţie de preţul altui bun, denumită pe scurtelasticitate pre ţ încruci şat ă şi elasticitatea cererii în funcţie de venitul consumatorilor,

denumită pe scurt elasticitate-venit .

3.3.4.1. Elasticitatea cererii unui bun faţă de propriul lui preţ

Elasticitatea - pre ţ a cererii pentru un anumit bun reprezint ă gradul de sensibilitatea cererii sau reac ţ ia ei la varia ţ iile intervenite în nivelul pretului bunului respectiv. Ease determină ca raport între procentul de variaţie a cantităţii cerute şi procentul de variaţiea preţului său, altfel spus, raportul dintre variaţia relativă a cantităţii cerute X

X

şi variaţia

relativă a preţului P

P x

x

.

E

X

X P

P

X

X

P

P

X

P

P

X P x

x

x

x x

x

x

unde: EPx= coeficientul de elasticitate - preţ; DX = variaţia cantităţii cerute din bunul X;

DPx=variaţia nivelului preţului bunului X.

Determinarea elasticităţii - preţ ridică, însă, unele probleme practice legate deintervalul de variaţie pe care o calculăm. Fixarea intervalului de variaţie depinde, larândul ei, de natura bunului respectiv (dacă este par ţial sau perfect divizibil), cât şi deinformaţiile legate de curba cererii (dacă îi este sau nu cunoscută funcţia matematică). Deacea, elasticitatea-preţ se poate determina în două variante: elasticitatea-arc, între două

puncte situate pe curba cererii, definite prin coordonatele lor, şi elasticitatea punct, în

fiecare punct al curbei, cu ajutorul derivatei, atunci când cunoaştem funcţia cererii:

E X

P

P

X P x

xA

A xA

( )

a) Daca EPx > 1, cererea este de elasticitate supraunitar ă, adică, la o modificare a

preţului, modificarea cererii în sens invers este într-o propor ţie mai mare; b) Dacă EPx=1, cererea este de elasticitate unitar ă, adică, la o modificare a preţului,

modificarea cererii în sens invers este în aceeaşi propor ţie;c) Dacă EPx < 1, cererea este de elasticitate subunitar ă, adică, la o modificare a

preţului, modificarea cererii în sens invers are loc într-o propor ţie mai mică.Pot fi imaginate şi două cazuri extreme:d) Dacă EPx=0, spunem că cererea este perfect inelastică, adică, oricât s-ar modifica

preţul, cantitatea cerută r ămâne neschimbată sau variaţia cererii este nulă;



e) Dacă EPx=∞, spunem că cererea este perfect elastică, adică la o variaţie infinit de

mică a preţului, tinzând spre zero, cantitatea cerută tinde să crească foarte mult.În fig. 4.7. sunt reprezentate trei exemple de curbe ale cererii cu elasticitate constantă:

3.3.4.2. Elasticitatea-preţ încrucişată

La fel de importantă pentru cunoaşterea pieţei de către agenţii economici este şireacţia cererii pentru un anumit bun în funcţie de variaţiile preţurilor altor bunuri şiservicii. Studierea acesteia se realizează cu ajutorul elasticităţii încrucişate.

Elasticitatea-preţ încrucişată exprimă, deci, gradul de sensibilitate a consumului saucererii pentru un bun X în funcţie de variaţia preţului altui bun, Y, calculându-se ca raportîntre modificarea relativă a cantităţii cerute din primul bun, DX/X, şi modificarea relativă a preţului celuilalt bun, DPy/Py. Similar cu calculul elasticităţii preţ directe, vom

determina un coeficient al elasticităţii încrucişate potrivit formulei: EP X

P

P

X P y

y

y

sau cu ajutorul derivatei, atunci când cunoaştem funcţia completă a cererii:

E X P

P X X

y

y

Py

Există mai multe cazuri, în funcţie de valoarea pe care o ia E X Py:

a) Dacă E X Py= 0, bunurile X şi Y sunt independente, adică o variaţie a preţului lui Y

nu are nici un efect asupra consumului bunului X. De exemplu, modificarea pre ţuluicasetelor audio nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din produsul pâine.

b) Dacă E X Py este pozitiv şi subunitar (()< E X Py

<1), cele două bunuri sunt

substituibile, adică o creştere a preţului lui Y îl determină pe consumator să-şi diminuezecantitatea cerută şi consumată din acest bun (conform primei legi a cererii), crescând înschimb cantitatea cerută din bunul X, care poate satisface şi el aceeaşi nevoie pentru acărei acoperire era consumat Y

c) Dacă E X Py este pozitiv şi supraunitar, (EXPy>1), bunurile X şi Y sunt strâns

substituibile, cantitatea cerută din X crescând într-o propor ţie mai mare decât cea amajor ării preţului lui Y;

d) Dacă - 1 < E X Py< 0, aceasta înseamnă că la o creştere a preţului bunului Y,

cantitatea cerută din bunul X se va diminua, într-o propor ţie însă mai mică decât cea amajor ării preţului celuilalt bun. Bunurile X şi Y în acest caz sunt complementare sau fac

pereche în consumul individului. De exemplu, benzina şi automobilul: o creştere a

preţului benzinei, f ăr ă de care automobilul nu poate circula, va determina o reducere acantităţii cerute de benzină şi o diminuare a cererii de automobile.e) Dacă E X Py

este negativ şi mai mic decât -1 (deci E X Py<-1), bunurile X şi Y sunt

strâns complementare: o creştere a preţului bunului Y provoacă o reducere într-o propor ţie mai mare a cantităţii cerute.

Din ce categorie de bunuri fac parte X şi Y din punctul de vedere al elasticităţiicererii pentru bunul X în funcţie de preţul bunului Y, dacă funcţia cererii este dată de

relaţia (4.8) : X = Px

PyV

2

5 ? Pentru a r ăspunde, calculăm

coeficientul elasticităţii încrucişate:

PyV Py

Px

PyV Py Px Ex Py 55

2

525 1



Este evident că, Py şi V fiind pozitive, raportul PyV

Py

5

5

este pozitiv şi subunitar. În

consecinţă, bunurile X şi Y sunt bunuri substituibile.

3.4. Cererea şi venitul

A doua "lege" de evoluţie a cererii sau consumului unui bun evidenţiază comportamentul acesteia în funcţie de celălalt factor important sub influenţa căruia segăseşte: venitul. Cererea pentru un bun "normal" este o func ţ ie crescătoare de venitulconsumatorului.

3.4.1. Func ţ ia de cerere în raport de venit

Funcţia cererii faţă de venit exprimă corelaţia existentă între cantitatea cerută dintr-unanumit bun şi variaţia venitului de care dispun consumatorii.

Configuraţia curbelor cererii în funcţie de venit (vezi fig. 4.9.) depind de efectul pozitiv sau negativ al variaţiei venitului asupra consumului şi de intensitatea influenţeiacestui venit. Astfel, dacă efectul variaţiei venitului este pozitiv (adică la o creştere avenitului creşte şi consumul), curba este crescătoare (curbele C2 şi C3); dacă efectul

venitului este negativ (adică la o creştere a venitului scade consumul), curba estedescrescătoare (curba C1). Deoarece regularităţile existente între evoluţia cererii sau

consumului, pe de o parte, şi dinamica venitului, pe de altă parte, au fost studiate destatisticianul german Ernst Engel, “legile” şi curbele corespunzătoare îi poartă numele.

În funcţie de intensitatea efectului venitului asupra consumului, variaţia venitului

poate determina o variaţie mai puternică a consumului şi atunci curba cererii va avea o pantă mai accentuată (vezi curba C3); dacă modificarea venitului într-o anumită propor ţie

determină o variaţie a consumului într-o propor ţie mai mică, panta curbei va fi maiuşoar ă (curba C2). În fine, dacă variaţia venitului provoacă o modificare a consumului în

aceeaşi propor ţie, panta curbei este egală cu unitatea, iar curba însăşi devine bisectoarea primului cadran ("curba" C4).

Acestor tipuri de curbe ale cererii în funcţie de venit li se pot asocia anumite categoriide bunuri sau servicii, aşa cum a rezultat din studiile empirice efectuate de Engel:

a) Bunuri "inferioare" (corespunzătoare curbei C1), pentru care efectul venitului

este negativ. În cazul acestora, pe măsur ă ce se ameliorează nivelul de trai prin creşterea

venitului, individul îşi diminuează consumul lor, înlocuindu-le cu bunuri de mai bună calitate (se reduce consumul de pâine neagr ă înlocuind-o cu pâine albă, se diminuează



consumul de margarină pe seama creşterii folosirii untului etc., bunurile substituite fiindconsiderate "inferioare")

b) Bunurile "normale" (corespunzătoare curbelor C2 şi C4), pentru care efectul

variaţiei venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o propor ţie mai mică sauegală cu propor ţia creşterii venitului. Engel estima că, pe măsura creşterii venitului,

ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei (deşi consumul acestora

sporeşte şi se îmbunătăţeşte calitativ), în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbr ăcăminteaşi locuinţa r ămâne constantă. (Deci curba C2 ar corespunde cererii de alimente, iar curba

C4 cererii de îmbr ăcăminte şi locuinţă).

c) Bunurile "superioare" (corespunzătoare curbei C3), pentru care efectul variaţiei

venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o propor ţie mai mare decât sporulrelativ al venitului. Ca urmare, ponderea cheltuielilor cu procurarea acestor bunurisporeşte în totalul bugetului familiei. În această categorie se pot include cea mai mare

parte a celorlalte bunuri, care nu r ăspund celor trei nevoi primare: alimentaţie,îmbr ăcăminte, locuinţă).

Desigur, această clasificare, realizată pe baza studiilor statistice, nu este universal

valabilă. Ea evoluează în timp şi spaţiu, în funcţie de epocile şi ţările studiate.

3.4.2. Elasticitatea venit a cererii

Ca şi la elasticitatea - preţ, elasticitatea venit a cererii exprimă gradul de sensibilitatea cererii pentru un bun, dar, de această dată, la variaţiile survenite în mărimea venitului.Ea se determină ca raport între variaţia relativă a cantităţii cerute şi variaţia relativă a

venitului: E

X

X V

V

X

V

V

X

V

(4.14)

sau, ca modificare a cererii provocată de o variaţie infinit de mică a venitului, cu ajutorulderivatei, atunci când cunoaştem funcţia matematică a cererii:

E X

V

V

X V

(4.15)

Calculând coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit, putem obţineurmătoarele valori:

a) EV<0: bunul X este un bun "inferior";

b) 0<Ev 1 : bunul X este un bun "normal"(din categoria “alimente” dacă estesubunitar sau din categoria “încălţăminte, îmbr ăcăminte sau bunuri de confort

personal,locuinţă dacă este egal cu 1;c) Ev>1: bunul X este un bun "superior".

Calculând coeficientul de elasticitate faţă de venit a cererii căreia i-am determinat

funcţia prin relaţia (4.8) : X = Px

PyV

2

5 , obţinem:

Ev =

Px

PyV V

Px

2

52

1

= 15

PyV

V

. Concluzionăm că bunul X este, din punctul de

vedere al elasticităţii cererii sale faţă de venit, un bun normal, din categoria alimente.



4. TEORIA PRODUCŢIEI, A COSTURILOR ŞI A OFERTEI

4.1. Teoria producţiei

4.1.1. Produc ţ ia: concept şi factori

Obiectul activităţii economice îl constituie prelucrarea resurselor, folosirea lor curezultate tot mai bune, ceea ce se traduce printr-o funcţie de maximizare a efectelor utileşi de minimizare a consumului de resurse. În cadrul acesteia un rol deosebit de importantîl are produc ţ ia, respectiv procesul transformării sau conversiei unor bunuri (inputuri)în alte bunuri (outputuri).

Premisa activităţii economice de producţie o constituie existenţa factorilor de producţie. Factorii de produc ţ ie se concretizeaz ă în resurse şi disponibilit ăţ i aduse înstare activă, prin atragerea lor în circuitul economic, alocarea şi consumarea lor, înfuncţie de destinaţiile prestabilite de către agenţii economici producători. Aceştia includatât factorii tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori precuminformaţia, tehnologia, abilitatea întreprinzătorului, managementul său etc.

Alături de muncă şi pământ, capitalul reprezintă unui din cei trei factoriindispensabili oricărui proces de producţie. Primii doi se numesc factori de producţieoriginari disponibili prin graţia puterii divine. Capitalul este un factor produs prinactivitatea nemijlocită a omului.

Numim capital ansamblul bunurilor prin a căror folosire productivă se ob ţ in alte

bunuri şi servicii, de o valoare mai mare.Capitalul poate fi privit ca real şi nominal sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, caactive fizice şi active financiare. Capitalul real se refer ă la bunurile cu o existenţă de sinestătătoare: fabrici, maşini calculatoare, materii prime etc. Capitalul nominal nu areexistenţă în sine; el cuprinde titluri de valoare cu suport în economia reală (acţiuni, bonuride tezaur etc.). Atunci când mişcarea capitalului nominal câştigă autonomie şi serealizează pe o rută paralelă sau chiar diferită de cea a capitalului real, apare capitalul

fictiv, de obicei, rod al operaţiunilor bursiere cu caracter speculativ.Componenta principală a capitalului cu destinaţie direct productivă o formează

capitalul tehnic. După modul în care se consumă, se recuperează valoarea şi se înlocuiesccomponentele sale, capitalul tehnic se împarte în fix şi circulant ..

Capitalul fix este format din bunuri de folosinţă îndelungată (clădiri, maşini, mijloacede transport etc.) care participă la mai multe cicluri de producţie, îşi transfer ă valoareaasupra produselor la a căror realizare participă în mod treptat, etapă cu etapă, pe măsurauzurii şi amortizării. Transferul de valoare se face asupra costurilor bunurilor realizate şise recuperează prin preţul încasat al acestora. Procedeul poartă numele de amortizare. Dela data intr ării în funcţiune şi până la scoaterea sa din uz, mijlocul fix cuprinde o valoaredeja amortizată şi o valoare r ămasă. La sfâr şitul perioadei de funcţionare, valoarear ămasă este zero iar amortizarea (privită de data aceasta ca valoare şi nu ca proces)acoper ă întreaga valoare de inventar a mijlocului fix. E posibil ca mijlocul fix să nuajungă să funcţioneze pe toar ă durata normată, potrivit fişei sale tehnice. Aceasta pentrucă, pe parcurs, el se uzează. Uzura este de două feluri: fizică şi morală. Uzura fizică

înseamnă pierderea treptată a caracteristicilor tehnico-funcţionale ale mijlocului fix caurmare a folosirii sale productive sau a nefolosirii (prin acţiunea agenţilor naturali). Uzuramoral ă reprezintă pierderea de valoare pe care o sufer ă mijlocul fix ca urmare a efectelor



ce vin dinspre progresul tehnic şi piaţa concurenţială. Ea îmbracă forma uzurii morale de gradul I atunci când deprecierea se datorează apariţiei pe piaţă a unor maşini şi utilaje cuaceeaşi destinaţie ca cele aflate deja în procesul de utilizare, dar mai ieftine graţie creşterii

productivităţii în aceste sectoare, şi forma uzurii morale de gradul II când pe piaţă aparmaşini de aceeaşi valoare sau chiar cu o valoare mai mare dar mult mai performante.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic format din bunuri de

capital care se consumă în întregime şi se recuperează valoric pe parcursul unui singurciclu de producţie (materii prime, combustibil, apă etc.).

4.1.2. Func ţ ia de produc ţ ie

Func ţ ia de produc ţ ie reprezint ă rela ţ ia func ţ ional ă care exist ă între factoriinecesari pentru ob ţ inerea unei produc ţ ii (inputurile) şi cantitatea ob ţ inut ă prinutilizarea lor . Este vorba de o relaţie pur tehnică, ce exprimă cantitatea de bunuri posibil afi realizată printr-o anumită combinare a factorilor de producţie necesari.

Cel mai adesea, se folosesc doi factori de producţie: munca, pe care o desemnăm

prin litera L (de la englezescul "labor") şi capitalul , reprezentat prin litera K. Capitalulcuprinde toate bunurile durabile (unelte, maşini, clădiri etc.), utilizate de un producător

pentru a produce alte bunuri. Funcţia de producţie a unui bun X este în acest caz:X = F(K,L) (5.1.)

Există, însă, puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte numărul factorilor de producţie care trebuie luaţi în considerare în scrierea acestei funcţii. Nu trebuie să luăm înconsiderare ca factor de producţie şi pământul sau resursele naturale? De asemenea, uniiautori reţin şi progresul tehnic printre elementele funcţiei de producţie. Aceştia pornesc dela dificultatea empirică de a explica evoluţia efectivă a producţiei numai prin factoriicapital şi muncă. Numeroase studii, printre care ale lui Denison în SUA sau ale lui Carré,Dubois şi Malinvaud în Franţa, au ar ătat că există o parte a ratei de creştere economică cenu poate fi atribuită în mod direct celor doi factori. Însă, pe plan teoretic, într-o primă aproximare, se pot lua în considerare numai aceşti factori, întrucât resursele naturale nu auo existenţă economică înaintea punerii lor în exploatare prin utilizarea muncii şicapitalului, iar progresul tehnic poate fi considerat ca o ameliorare a activităţii celor doifactori de producţie.

Firmele nu au posibilitatea să modifice cu aceeaşi uşurinţă cantitătile folosite dinfactorii de producţie. Aceasta depinde de gradul de flexibilitate a acestor cantităţi în timp.În acest sens, în analiza comportamentului firmei, se impune delimitarea a patru perioadede timp.

a) Perioada foarte scurt ă sau instantanee - este acea perioadă de timp în care firma

nu poate modifica cantităţile utilizate, atât din factorul muncă cât şi din factorul capital.Drept urmare, volumul producţiei nu poate fi modificat în funcţie de semnalele pieţei.Dacă se aşteaptă la o creştere a preţului de vânzare, firma poate doar să stocheze acel

produs. b) Perioada scurt ă reprezintă acel interval de timp în care firma continuă să utilizeze

cantitatea de capital de care dispune, însă volumul producţiei se poate modifica prinadaptarea cantităţii de muncă. Pentru întreprinderi, ajustarea factorului muncă este mai

puţin costisitoare şi mai reversibilă decât cea a capitalului.c) Perioada lung ă - reprezintă acel interval de timp în care toţi factorii de producţie

sunt variabili. Aceasta este suficient de mare pentru ca întreprinderea să poată spori saureduce nu numai volumul de muncă ci şi pe cel de capital.

d) Perioada foarte lung ă - este acel interval de timp suficient de mare pentru ca progresul tehnic să-şi facă apariţia. Aceasta presupune schimbarea tehnologiei de



fabricaţie, descoperirea de noi factori productivi sau de noi metode de organizare a producţiei şi a muncii.

Pe termen lung şi foarte lung, modificându-se volumul capitalului şi tehnologia,funcţia de producţie se schimbă. Aceleaşi cantităţi de factori de producţie utilizate potavea drept rezultat producţii diferite. În acest interval, întreprinderea va putea modificavolumul factorilor de producţie, menţinând constante propor ţiile în care se combină, iar

efectele rezultate sunt denumite randamente de scar ă , sau modificând propor ţiileutilizării acestora, iar efectele obţinute sunt cunoscute ca randamente de substitu ţ ie afactorilor.

Presupunem că funcţia de producţie pe termen lung este:)...,( 21 n x x x F Q (5.2.)

unde:Q - volumul rezultatelor obţinutex1,x2 ...xn - cantitatea din cei n factori utilizaţi.

Dacă firma va modifica toţi factorii de producţie utilizaţi cu o mărime dată , varezulta o variaţie a rezultatelor de ori.

)...,( 21 n x x x F Q (5.3.)În funcţie de raporturile dintre şi putem avea:a) randamente crescătoare de scar ă, când >, respectiv rezultatele sporesc într-o

propor ţie mai mare decât cantitatea de factori de producţie utilizaţi; b) randamente constante de scar ă - când =, respectiv rezultatele sporesc în

aceeaşi propor ţie cu volumul factorilor de producţie utilizaţi;c) randamente de scar ă descrescătoare - când <, adică rezultatele cresc într-o

propor ţie mai mică decât cantitatea de factori de producţie utilizaţi.Pentru simplificare, consider ăm că un anumit rezultat Q se poate obţine prin

utilizarea a doi factori de producţie,x1 şi x2, adică funcţia de producţie pe termen lung vafi: ),( 21 x x F Q (5.4.)

4.1.3. Produsul total, produsul mediu şi produsul marginal

Produsul total al unui bun x reprezintă cantitatea produsă din acest bun princombinarea factorilor de producţie ai firmei.

Produsul mediu al unui factor exprimă cantitatea produsă prin utilizarea unei unităţidin factorul respectiv. El poate fi evidenţiat atât ca nivel cât şi în dinamică. Luând înconsideraraţie cei doi factori de producţie, munca şi capitalul, nivelul produsului mediu sedetermină ca:

a) Produsul mediu al muncii: (PMeL) - care se determină prin raportul dintrevolumul total al producţiei (Q), exprimat în unităţi fizice sau băneşti, şi cantitatea demuncă folosită (L). Cum cantitatea de muncă se poate exprima prin numărul de ore demuncă utilizate sau numărul de lucr ători utilizaţi, produsul mediu al muncii se determină

prin raporturile: mediu/orå produslucrateorede Numår

Q

L PM e (5.8.)

sau utilizatåtormediu/lucr produs utilizatilucråtoride Numår

Q

L PM e (5.9.)

b) Produsul mediu al capitalului exprimă mărimea efectelor economice obţinute la ounitate de efort exprimat în capital. Se determină prin raportul dintre volumul total al

producţiei (Q), exprimată în unităţi fizice sau băneşti şi cantitatea de capital folosită (K),

exprimat în unităţi fizice sau valorice: K

Q K PM e (5.10)



Produsul marginal reprezintă sporul de rezultate (Q) care se obţine prin utilizareaunei unităţi suplimentare dintr-un factor, ceilalţi r ămânând constanţi. În funcţie de factorulde producţie reţinut ca bază de calcul, se poate determina:

1. Dacă factorul de producţie este imperfect divizibil.

a) produsul marginal al muncii - prin raportarea variaţiei rezultatelor obţinute (Q)

la modificarea cantităţii de muncă folosite (L) : LQ L PM a

(5.14.)

b) produsul marginal al capitalului - prin raportarea variaţiei rezultatelor obţinute (Q)

la modificarea cantităţii de capital folosite (K): K

Q K PM a

(5.15.)

2. Dacă factorul de producţie este perfect divizibil, produsul marginal măsoar ă variaţia rezultatelor obţinute în raport cu variaţia extrem de mică (infinitezimală) acantităţii din factorul respectiv. Se determină prin derivarea funcţiei de producţie în raportcu factorul considerat:

a) produsul marginal al muncii : L

Q L PM a

(5.16.)

b) produsul marginal al capitalului : K

Q K PM a

(5.17)

4.1.4. Evolu ţ ia produsului marginal al muncii şi a produsului total pe termen scurt. Legea randamentelor nepropor ţ ionale

Atunci când cantitatea de muncă folosită este redusă, randamentele marginale suntcrescătoare. Dar dacă volumul de muncă utilizat creşte şi depăşeşte un anumit prag,

produsul marginal al muncii începe să se diminueze. În acest caz ne aflăm în faza unorrandamente marginale descrescânde.Aşa cum rezultă din figura nr. 5.1, dacă produsul marginal al muncii (PMaL) este

pozitiv şi crescător, produsul total (PT) va creşte din ce în ce mai repede (faza I); dacă produsul marginal al muncii este pozitiv şi descrescător, produsul total creşte încontinuare, dar din ce în ce mai încet (faza 2); în sfâr şit, dacă produsul marginal al munciidevine negativ, produsul total se diminuează (faza 3).

La început, cantitatea de capital este prea mare în raport cu cantitatea de muncă folosită, ceea ce nu permite să se obţină cel mai bun rezultat. Pentru întregul capital există un volum optim de muncă la care produsul marginal al muncii este maxim (A). Atât timpcât nu s-a atins acest raport K/L optim, produsul marginal creşte. Însă, dincolo de acest

prag, dacă sporeşte cantitatea de muncă, produsul total va continua să crească (BC) darîntr-un ritm din ce în ce mai mic faţă de faza precedentă (OB), întrucât produsulmarginal al muncii devine descrescător (AD). La limită, dacă se continuă să se



folosească o cantitate tot mai mare de muncă, s-ar putea să se ajungă la o fază în careexistă atât de puţin capital în raport cu cantitatea de muncă, încât produsul total ar scădea(începând din C) în loc să crească, pentru că produsul marginal al muncii devine negativ(dincolo de D).

Este vorba despre o lege economică, numită legea randamentelor nepropor ţ ionale conform căreia o sporire a cantităţii utilizate dintr-un factor de producţie, ceilalţi

r ămânând constanţi, duce în mod normal la o creştere a producţiei, însă, dincolo de unanumit punct, producţia suplimentar ă rezultată din utilizarea aceleaşi unităţi suplimentaredin factorul variabil începe să se diminueze din ce în ce mai mult.

4.1.5. Rela ţ ia dintre produsul mediu şi produsul marginal

Evoluţia produsului mediu este în mod direct determinată de aceea a produsuluimarginal.

Există o relaţie matematică între valoarea medie şi valoarea marginală. Valoareamediei este crescătoare, atât timp cât valoarea marginală îi este superioar ă, ea se reducecând valoarea marginală îi este inferioar ă, cele două devin identice când valoarea medieiatinge maximul său iar valoarea marginală devine egală cu valoarea medie (fig.5.2).

Din graficul prezentat rezultă că în relaţia dintre produsul marginal al muncii şi celmediu se disting patru faze:

- faza 1 - produsul marginal şi produsul mediu sunt crescătoare;- faza 2 - produsul marginal este descrescator iar produsul mediu este crescător;- faza 3 - produsul marginal şi produsul mediu sunt descrescătoare şi pozitive;- faza 4 - produsul marginal devine negativ iar produsul mediu continuă să

descrească.

Un producător raţional, urmărind o utilizare eficientă a factorilor de producţie, vaspori utilizarea factorului muncă cel puţin până la punctul în care produsul marginaldevine maxim (punctul A) şi începe să fie descrescător.

Putem, deci, enunţa un rezultat esenţial al ipotezei raţionalităţii": dacă producătoriisunt ra ţ ionali, produsul marginal al factorului de produc ţ ie este mereu descrescător şi

pozitiv4.

4.1.6. Evolu ţ ia produsului mediu pe termen lung

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili.

4 Généreux. J., op.cit., p.90.



4.1.6.1. Cadrul analizei: izocantele şi dreapta de izocost

Pe plan formal, teoria producătorului utilizează un model analog celei al teorieiconsumatorului. De această dată, producătorul va trebui să aleagă între doi factori, capital(K) şi muncă (L), în loc de două bunuri X şi Y. Curbele de indiferenţă vor deveni "curbede izoprodus" sau "izocante", iar dreptele bugetare "drepte de izocost". Echilibrul

producătorului va fi dat şi de această dată de punctul în care izocanta este tangentă ladreapta de izocost.

4.1.6.1.1. Constrângerea tehnologică: izocantele Pentru simplificare, vom presupune că un producător are la dispoziţie numai doi

factori de producţie, munca (L) şi capitalul (K), cu care poate efectua o infinitate decombinaţii. Acestea pot fi grupate în două categorii:

combinaţii care asigur ă acelaşi nivel de producţie; combinaţii care asigur ă niveluri diferite de producţie.O izocant ă este o curbă ce indică ansamblul combina ţ iilor dintre muncă şi capital,

care, în raport cu o stare dat ă a tehnicii, permit să se ob ţ ină aceeaşi cantitate de

produc ţ ie.

În fig. nr. 5.3 sunt prezentate trei izocante, Q0, Q1, Q2, care indică trei niveluri diferitede producţie. Dacă ne situăm pe curba Q0, producătorul va obţine aceeaşi producţieutilizând combinaţii diferite de cantităţi de muncă şi de capital (de exemplu C şi D). Dacă ne situăm pe curba Q1, producătorul va obţine aceeaşi producţie utilizând combinaţiidiferite ale celor doi factori (de exemplu A şi B), însă, nivelul producţiei va fi mai micdecât în primul caz (Q1< Q0). Dacă ne situăm pe curba Q2, el va obţine aceeaşi producţie,utilizând combinaţii diferite ale celor doi factori (de exemplu E şi F), însă nivelul

producţiei va fi mai mare decât în primul caz (Q2 > Q0). Deci, A = B, C = D, E = F,întrucât combinaţiile (A, B), (C, D) şi E, F) se află pe câte o izocantă, iar A < C, C < E, deunde rezultă A < F (relaţia de tranzitivitate). Toate punctele situate la dreapta celor de pecurba Q0 reprezintă combinaţii ale lui K şi L care conduc la o producţie mai mare, iartoate punctele situate la stânga celor de pe curba Q0 exprimă combinaţii ce asigur ă o

producţie mai mică.Există o infinitate de izocante, fiecare corespunzând unui nivel dat al producţiei. Ele

reprezintă posibilităţile tehnice oferite de către funcţia de producţie şi constituieconstrângerea tehnologică a întreprinderii.

Izocantele sunt descrescătoare şi convexe, ca şi curbele de indiferenţă.



4.1.6.1.2. Rata marginal ă de substitu ţ ie a factorilor de produc ţ ieAnaliza este identică şi în cazul factorilor de producţie cu cea prezentată la teoria

consumatorului privind rata marginală de substituţie între două bunuri. Rata marginal ă de substitu ţ ie tehnică (RMST) între capital şi muncă măsoar ă

varia ţ ia cantit ăţ ii de capital care este necesar ă de-a lungul unei izocante, pentru acompensa o varia ţ ie infinit de mică a cantit ăţ ii de muncă.

Rata marginală de substituţie a capitalului de către muncă se poate exprima prinrelaţia:

L

K RMST

(5.20 ; Ea reprezintă panta izocantei, măsurând variaţia lui

K la o variaţie infinit de mică a lui L : L

K RMST

)( (5.21)

Rata marginală de substituire tehnică variază în fiecare punct şi este continuudescrescândă de-a lungul curbei. Este negativă deoarece variaţiile celor două cantităţi defactori sunt de sensuri contrare. Se poate calcula într-un punct oarecare al izocantei, nuîntre două puncte. Între două puncte se poate calcula rata medie de substituire tehnică:

L

K

L L

K K RMST

A B

A B

(5.22)

Pentru o producţie dată (firma se situează de-a lungul aceleiaşi izocante) cu cât sefoloseşte mai multă muncă şi mai puţin capital cu atât RMST se diminuează şi avem de-aface cu tehnici de producţie intensive în muncă. Cu cât se foloseşte mai mult capital şimai puţină muncă cu atât RMST creşte şi avem de-a face cu metode de producţieintensive în capital.

Rata marginală de substituire tehnică este egală şi cu raportul dintre productivităţile

marginale ale celor doi factori: K PM

L PM RMST

a

a (5.23)

4.1.6.1.3. Constrângerea bugetar ă: dreapta de izocostDin moment ce a fost determinat volumul producţiei dorit a se obţine, firma nu îl poate realiza cu orice combinare a capitalului şi a muncii, ci numai cu una dintrecombinaţiile situate pe izocantă ce corespunde nivelului optim de producţie. Pe izocantarespectivă există o infinitate de combinaţii posibile, dintre care trebuie să alegem pe ceacare permite costul de producţie minim, respectiv profitul maxim.

Limita impusă alegerii producătorului de nivelul costului şi al pre ţ urilor factorilorde produc ţ ie reprezint ă constrângerea sa bugerat ă sau dreapta de izocost.

Consider ăm o întreprindere care îşi propune să realizeze o producţie egală cu Q0.Preţurile unitare ale celor doi factori de producţie sunt PL pentru muncă şi PK pentrucapital. Aceste preţuri sunt variabile exogene, determinate pe piaţa factorilor de producţie,

care se impun producătorului în momentul alegerii, sub forma unor constrângeri. Pentru arealiza producţia Q0, firma poate combina munca şi capitalul într-o infinitate de moduri.Ea va trebui să aleagă acea combinaţie care îi va permite să obţină maximul de profit,respectiv să-i minimizeze costul său de producţie.

Costul total de producţie (CT) este egal cu costul capitalului plus costul factoruluimuncă: L P K P CT L K (5.24), cu restricţia Q(K, L) = Q0.

Din ecuaţia costului total putem să-l exprimăm pe K în funcţie de L:

CT L P K P L K (5.25), de unde: K K

L

P

CT L

P

P K (5.26)

Această ecuaţie este de forma Y = ax + b, respectiv este ecuaţia unei drepte, numită în

acest caz dreapta de izocost, a cărei pantă este a, (respectiv K

L

P P ).



Dreapta de izocost se poate trasa ca şi dreapta bugetar ă a consmatorului, căutând celedouă puncte extreme; respectiv cantitatea maximă de capital sau muncă pe care o putemasigura la un cost dat (CT). Aceste două puncte sunt reprezentate de intersecţiile drepteicu axele de coordonate. Pe ordonată intersecţia exprimă cantitatea maximă de capital care

poate fi utilizată în condiţiile costului total dat, consumul de muncă fiind zero.0 L K P K P CT (5.27)

de unde rezultă:

K P

CT K

Pe abscisă, intersecţia exprimă cantitatea maximă de muncă care poate fi utlizată la nivelul unui cost total dat, consumul de capital fiind de această dată zero.

L P P CT L K 0 (5.28)

de unde: L P

CT L

În reprezentare grafică (fig. 5.4), dreapta de izocost este AB iar panta sa, înmărime absolută este tangenta unghiului ABO din triunghiul AOB.

K

L

L

K

P

P

P

CT P

CT

BO

AO ABOtg . (5.29)

Dreapta de izocost reprezint ă ansamblul combina ţ iilor de capital şi muncă posibilede realizat în raport cu un cost total dat şi un pre ţ dat al factorilor de produc ţ ie.

Fiecare dreaptă de izocost se caracterizează prin faptul că în toate punctele sale costulde producţie al firmei este acelaşi. Pentru un raport PL/PK dat, există o infinitate de dreptede izocost paralele (având aceeaşi pantă) care corespund unor costuri diferite. Cu câtdreapta de izocost se deplasează spre originea axelor, cu atât costul de producţie este maimic şi invers, cu cât ea se îndepărtează de originea axelor, cu atât costul de producţie vacreşte.

Panta acestei drepte fiind determinată prin raportul preţurilor celor doi factori (PL/PK ),când se utilizează muncă în plus, cantitatea de capital care poate fi folosită se diminuează cu atât mai repede cu cât munca este mai scumpă în raport cu capitalul (valoarea absolută a pantei este mai mare). Invers, cu cât preţul muncii este mai scăzut în raport cu cel alcapitalului, cu atât cantitatea de capital care poate fi utilizată se diminuează mai lent(valoarea absolută a pantei este mai mică).



4.1.6.2. Combinarea optimă a factorilor de producţie

Urmărind obţinerea unui profit maxim în condiţiile unui volum dat al producţiei (Q0),firma trebuie să aleagă din ansamblul combinaţiilor tehnice posibile descrise de izocantă,

pe aceea al cărei cost este minim, respectiv pe aceea care permite să se atingă dreapta de

izocost cea mai joasă. Deci, combina ţ ia optimal ă este definită de punctul în care izocantaeste tangentă la dreapta de izocost (punctul E din, fig. 5.5).În punctul de echilibru E, definit de trangentă, panta dreptei de izocost (PL/PK ) şi

panta izocantei (K/L) se confundă: K

L

P

P

L

K

(5.30)

însă, L

K RMST

, de unde rezultă că: K

L

P

P RMST

dar, K PM

L PM RMST

a

a , drept urmare, în punctul E, K

L

a

a

P

P

K PM

L PM , ceea ce este echivalent

cu: K

a

L

a

P

K PM

P

L PM

.

Combina ţ ia optimă capital - muncă este aceea în care produsele marginale alecelor doi factori raportate la pre ţ urile lor sunt egale.

4.1.6.3. Calea (traiectoria) de expansiune a firmei

Atunci când firma îşi dezvoltă volumul producţiei, sau altfel spus, "scara producţiei",ea se va situa pe izocante mai îndepărtate de axele de coordonate. Pentru fiecare nivel al

producţiei dat, de exemplu, de curbele Q1, Q2, Q3), vom avea un anumit punct de echilibru(E1, E2, E3) care corespunde nivelului optim al acesteia, dat pe grafic de punctul în care

izocanta este tangentă la dreapta de izocost (fig. 5.6.)



Curba care uneşte aceste puncte de echilibru este denumit ă calea (traiectoria) deexpansiune a firmei . Ea descrie evoluţia combinaţiei optime a factorilor de producţie înraport cu un nivel relativ constant al contribuţiei preţurilor acestora, atunci când sedezvoltă capacităţile de producţie. Calea de expansiune poate fi:

o dreapt ă - atunci cănd cei doi factori de producţie sporesc în aceeaşi propor ţie.În acest caz avem de-a face cu o schimbare a scării producţiei f ăr ă substituţie;

o linie frânt ă - atunci când dimensiunea firmei se modifică prin substituţie întrecei doi factori.

4.2. Teoria costurilor

4.2.1. Conceptul de cost de produc ţ ie

Ansamblul cheltuielilor efectuate pentru ob ţ inerea unui volum dat de produc ţ iereprezint ă costul de produc ţ ie. El este un parametru de referinţă pentru comportamentul

producătorului, de nivelul său fiind legat în mod direct profitul realizat în urma uneiactivităţi economice.

Analiza microeconomică impune delimitarea costului contabil de costul economic.Costul contabil reflectă în bani cheltuielile efectiv suportate de către firme; el rezultă dinevidenţa contabilă a firmei.

La costul contabil, denumit şi cost explicit se impune a se adăuga aşa numitul costimplicit - care cuprinde acele cheltuieli necesare producţiei ce nu presupun plăţi cătreter ţi, ele f ăcându-se pe seama resurselor proprii ale întreprinzătorului respectiv munca

proprietarului şi a întreprinzătorului, riscul pe care-l presupune activitatea economică afirmei, chiriile folosirii propriilor clădiri, dobânda cuvenită capitalului propriu etc. Prinurmare, costul economic cuprinde pe lângă costul contabil şi costul implicit.

Existenţa economiilor sau dezeconomiilor externe (beneficii sau costuri externe

legate de activitatea unor întreprinderi sau, în general, legate de diferite comportamenteumane, limitează alocarea optimă a resurselor în economie. Atunci când o firmă se află însituaţia de a lua o decizie economică, precum cea de a investi sau nu, de a produce un bunsau alt bun etc., ea nu ia în consideraţie decât costurile sale private, respectiv costurile pecare ea le suportă direct. Acestea sunt costurile explicite, dar, cum deja am prezentat, potfi, de asemenea, şi costuri implicite. Ea nu ia în consideraţie costurile externe(dezeconomiile) determinate de funcţionarea necorespunzătoare a activităţii sale, pe carele suportă alte firme sau alte persoane şi nici beneficiile (economiile externe) care ar putearezulta din activitatea sa pentru alte firme sau alte persoane. Deci, în calculul costului

privat nu se ţine cont de repercusiunile externe ale desf ăşur ării activităţii respective.

Evaluarea şi includerea acestor cheltuieli impune determinarea şi a costului social . Elreprezintă costul unei activit ăţ i economice pentru întreaga societate şi nu numai pentrufirma respectivă. Pentru determinarea sa, la costul privat al firmei se adaugă dezeconomiile externe şi se scad economiile externe, ce sunt legate de activitatea acesteia.

Un alt concept important folosit în teoria costului este costul de oportunitate7. Elreprezintă preţuirea, aprecierea (în expresie fizică şi/sau monetar ă) acordată celei mai

bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintre mai multe posibile.Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile şi incertitudinea alternativelor în care ele pot fifolosite, fac ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte. Seconsider ă cost de oportunitate al unei ac ţ iuni valoarea şanşei alternative care trebuie

sacrificat ă în vederea desf ăşur ării ac ţ iunii respective, deci pre ţ ul acestei renun ţări.

7 Dic ţ ionar de Economie, Editura Economica, Bucureşti, 1999, p.139-140.



4.2.2. Tipologia costurilor de produc ţ ie

Teoria economică, pornind de la mai multe criterii, înregistrează o diversitate de

forme ale costurilor, cele mai semnificative fiind:1. În func ţ ie de volumul fizic al produc ţ iei A. Costul global total - este alcătuit din cheltuielile corespunzătoare unui volum de

producţie (de rezultat) dat. La rândul său el cuprinde:a) costuri fixe (CF) - respectiv acele cheltuieli ale firmei, care pe termen scurt sunt

relativ independente de volumul producţiei obţinute (amortizarea capitalului fix, chirii,salariile personalului de conducere şi administrativ, cheltuielile de întreţinere, dobânzietc.). Grafic, pe termen scurt, ele se pot prezenta ca o dreaptă paralelă cu axa cantităţilor,abscisa (fig. 5.8). Pe termen lung, însă, ele devin dependente de producţie, fiind o funcţiecrescătoare de mărimea capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.

b) costuri variabile (CV) - cuprinde cheltuielile care variază odată cu modificareavolumului fizic al producţiei. Unele din aceste cheltuieli, pe termen scurt, pot fi direct

propor ţionale cu producţia (salarii directe, materii prime directe etc.), altele au acelaşisens cu producţia, crescătoare sau descrescătoare, dar nu cu aceeaşi intensitate. Costulvariabil este o funcţie crescătoare faţă de Q. CV = F((Q) (5.32)

Grafic este reprezentat printr-o curbă crescătoare, în raport cu creşterea cantităţilor produse (fig. 5.8.).

c) costul total - include toate cheltuielile ocazionate de fabricarea şi desfacerea unuivolum dat de producţie. Se determină prin însumarea costurilor fixe şi a celor variabile.

CT = CF + CV (5.33). Pe termen scurt modificarea sa este rezultatul exclusiv al schimburilor survenite în

costurile variabile (fig. 5.8.).B. Costul mediu (unitar) - exprimă costurile globale pe unitatea de produs. El rezultă

din raportarea costului global la producţia obţinută. Acesta este, la rândul său, fix, variabilşi total.

a) costul mediu fix reprezintă costul fix ce revine fiecărei unităţi de producţie (derezultat):

Q

CF CFM (5.34)

El este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei. Cândcantitatea de produse creşte, CFM descreşte întrucât se raportează la o producţie mereu

mai mare, devenind neglijabil când Q este suficient de mare (vezi fig.5.9.)0lim

Q

CF Q

(5.35)

b) costul mediu variabil reprezintă costul variabil suportat de fiecare unitate de producţie. Se determină prin raportul dintre costul variabil total şi volumul producţiei.

Q

Q F

Q

CV CVM

)( (5.36)

La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CVM se reduce atunci cândvolumul producţiei creşte mai repede decât sporesc cheltuielile totale variabile (vezi fig.5.9). Curba sa ia forma literei U, respectiv, pe măsur ă ce Q creşte, el scade pănă la un

punct, apoi începe să crească.



c) costul mediu total reprezintă costul suportat de fiecare unitate de producţie şi sedetermină prin raportul dintre costul total şi producţia obţinută sau prin însumarea costuluimediu fix şi a costului mediu variabil.

Q

CV CF

Q

CT CMT

(5.37)

Curba costului mediu total are tot forma de U, dar mai atenuată decât cea a costului

mediu variabil (vezi fig. 5.9).

C. Costul marginal măsoar ă variaţia costului total la o variaţie infinit de mică acantităţii produse.

Q

CT C mg

sau

Q

CT C mg

(5.38)

Având în vedere faptul că, de regulă, costul fix este independent de volumul producţiei, costul fix marginal este nul şi, prin urmare, costul marginal reflectă creşterea pe care o antrenează producţia unei unităţi suplimentare în costul variabil (fig.5.9).

Q

CV C

mg

(5.39)

Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii, orientândacţiunea întreprinzătorului în sensul creşterii acesteia atunci când fiecare unitatesuplimentar ă de producţie necesită un spor de cost cât mai mic.

Curba costului marginal, în funcţie de randamentul factorilor de producţie are maiîntâi o panta descrescătoare, apoi una crescătoare. Pe termen scurt, atât timp cât produsulmarginal este în creştere, se reduce costul unei unităţi suplimentare de produs, deci costulmarginal; după o anumită perioadă, când produsul marginal începe să se reducă, costulmarginal este în creştere. Prin urmare, costul marginal este descrescător în fazarandamentelor marginale crescătoare şi crescător în cea a randamentelor marginaledescrescătoare. Dinamica costului marginal influenţează evoluţia costului mediu (vezi fig.5.9).

Pentru acel nivel al producţiei la care costul marginal este mai mic decât costulmediu, creşterea producţiei determină scăderea costului mediu; din moment ce costulmarginal devine mai mare decât costul mediu, orice creştere a producţiei determină sporirea şi a costului mediu. Deci, sporirea producţiei este eficientă (prin prismacosturilor), până în momentul în care curbele costului mediu şi costului marginal seîntâlnesc. Curba costului marginal va întâlni curba costului mediu în momentul în careultima atinge nivelul cel mai coborât.

Tabelul şi graficul de mai sus ilustrează conceptele prezentate.



După cum se remarcă în fig. 5.8, întrucât costul fix este constant, oricare ar fivolumul producţiei (Q), costul fix mediu se diminuează pe măsur ă ce Q creşte, devenind

neglijabil din moment ce Q devine suficient de mare: 0lim Q

CF Q

(5.40)

Întrucât costul fix este independent de cantitatea produsă de firmă, costul fix marginaleste nul. Prin urmare, costul marginal este dat de sporirea costului variabil antrenată de

producţia unei unităţi suplimentare din acel produs:

Q

CV

Q

CT C mg

(5.41)

Costul mediu se diminuează până la punctul C, respectiv momentul în care firmarealizează o producţie egală cu Q3, apoi el începe să crească. Atunci când costul mediuatinge minimul său, el este egal cu costul marginal. La fel, costul variabil mediu esteminim în B. Pentru o producţie egală cu Q2,, costul variabil mediu este minim şi egal cucostul marginal. Costul marginal este minim în A, respectiv în punctul în care firma atinge

un volum de producţie egal cu Q1 (vezi fig. 5.9.).

4.2.3. Rela ţ ia cost - productivitate

Singurul factor variabil pe termen scurt fiind munca, costul marginal este costulmuncii, asociată unei variaţii marginale a producţiei. Dacă admitem că factorul muncă este divizibil în ore de muncă, productivitatea marginală este producţia suplimentar ă asociată unei ore de muncă suplimentare. Costul marginal (costul unei unităţisuplimentare de producţie) Cmg depinde de:

costul orei de muncă, numit şi rata salariului orar nominal, notată cu W;

cantitatea de bunuri pe care un lucr ător le poate produce intr-o or ă suplimentar ă (PmL).

La o rată a salariului orar nominal dată, fixată pe piaţa muncii, cu cât cantitatea de bunuri produsă de un lucr ător într-o or ă suplimentar ă este mai mare, cu atât costul uneiunităţi suplimentare de producţie (Cmg) este mai redus. Deci, cu cât PmL este mai ridicat,cu atât Cmg este mai redus, între ele existând o relaţie inversă.

Acelaşi raţionament se poate face pentru a stabili relaţia inversă dintre produsulmediu al muncii şi costul mediu.

Considerând salariul singurul cost variabil, costul total este produsul dintre ratasalariului orar nominal (W) şi cantitatea de muncă (L).

LW CT Costul mediu va fi:



Q

LW

Q

LW

Q

CT CM

(5.44)

Însă,

L

QQ

L 1 , dar

L

Q este produsul mediu al muncii (PML). Deci :

PML

W CM (5.45

La un nivel dat al salariului nominal orar, costul mediu şi produsul mediu al munciivariază în sens invers.Similar, se poate demonstra relaţia inversă dintre costul marginal şi produsul

marginal al muncii.

Q

LW

Q

LW

Q

CT C m

(5.46)

Însă,

L

QQ

L

1

,dar L

Q

este produsul marginal al muncii (PmL).Deci: L P

W C

mm (5.47)

La un nivel dat al salariului nominal orar, costul marginal şi produsul marginal al munciise află în relaţie inversă Această relaţie se poate generaliza. La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal variază în sens invers faţă de modificarea produsului mediu şi a produsului marginal, ceea ce se poate prezenta şi grafic prin curbele

costurilor medii şi marginale şi prin curbele produsului mediu şi marginal (fig.5.10).Întrucât curba produsului marginal întâlneşte curba produsului mediu la nivelul cel

mai ridicat al acestuia din urmă, şi curba costului marginal va intersecta curba costuluimediu la nivelul cel mai scăzut al acestuia.

4.3 Teoria ofertei

Analiza tematicii ofertei este o continuare a analizei factorilor de producţie şi prezintă multe caracteristici simetrice celei a cererii. Oferta reprezint ă cantitatea de bunuri şiservicii pe care diferi ţ i agen ţ i economici vânz ători sunt dispuşi să o cedeze pe pia ţă contra plat ă , la un anumit nivel al pre ţ ului şi într-o anumit ă perioad ă de timp.



4.3.1. Factorii determinan ţ i ai ofertei

În principiu, oferta este o funcţie care depinde de o multitudine de factori, în primulrând de preţ. Curba ofertei descrie legea general ă a ofertei : oferta unui bun este func ţ iecrescătoare de pre ţ ul său. Deci, între ofertă şi preţ este o relaţie directă, în sensul că oferta creşte pe măsur ă ce sporeşte şi preţul. Aceasta se explică prin faptul că preţul

situându-se la un nivel mai ridicat, producătorii urmăresc să ofere cât mai multe produse pentru a-şi spori profiturile lor. Prin creşterea preţului, sporeşte diferenţa dintre preţ şicostul de producţie şi prin aceasta se măreşte profitul, fapt ce incită producătorii lasporirea producţiei, care la rândul său, antrenează noi venituri pe piaţă fig.5.17).

Întrucât oferta este în esenţă producţia destinată vânzării, factorii care determină oferta ţin mai ales de producţie; ei sunt, în principal: disponibilitatea (raritatea) factorilorde producţie, fluiditatea şi mobilitatea acestora, ca şi randamentul lor. Tocmai de aceea se

poate distinge o ofertă fixă şi o ofertă flexibilă:- oferta fix ă - apare în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, când

cantitatea de bunuri oferită pe piaţă este dată şi ea nu poate fi majorată prin deciziieconomice;

- oferta flexibil ă - apare in cazul rarităţii relative a factorilor de producţie, când bunul respectiv poate fi reprodus în propor ţii variabile cu ajutorul resurselor disponibile.

Modificarea ofertei, restrângerea sau extinderea ei, depinde şi de posibilităţile de producţie din diferite perioade de timp, posibilităţi determinate de constrângerea decapacitate de producţie. În funcţie de acest criteriu, oferta poate fi: ofertă instantanee,

ofertă pe termen scurt şi ofertă pe termen lung8 .- Oferta instantanee sau oferta pe termen foarte scurt - când perioada de timp este

prea scurtă (aşa numita perioadă a pieţii) pentru ca producţia să se poată modifica.Producătorul ia decizii în funcţie de anticipaţiile lui asupra preţului de piaţă, ofertaneputându-se modifica decât în limitele stocurilor existente;

- Oferta pe termen scurt - când perioada de timp este scurtă, decizia de sporire aofertei fiind în funcţie de gradul de folosire a capacităţilor de producţie existente, volumulacestora fiind considerat constant;

- Oferta pe termen lung - când perioada de referinţă permite să se aibă în vederesporirea capacitătilor de producţie existente sau ridicarea nivelului lor tehnic.

În anumite cazuri se pot constata curbe ale ofertei "anormale", oferta fiind funcţiedescrescândă faţă de preţ, sau pliate - când oferta este la început funcţie crescătoare apoidescrescătoare faţă de preţ.

8 A. Page, op.cit., p.142.



Acest fenomen poate să apar ă în cazul unor unităţi agricole ce sunt constrânse să

obţină un anumit nivel al veniturilor pentru a putea face faţă scadenţelor (impozite,rambursarea de credit etc.). Scăderea preţului poate antrena creşterea cantităţilor oferite

pentru a se obţine menţinerea încasărilor la un nivel necesar. Cantitatea oferită depinde înafar ă de preţ şi de alţi factori precum: costul de producţie (C p), preţul altor bunuri (PB),

preţul factorilor de producţie (PFB), tehnologia existentă (T), numărul ofertanţilor (E). Toţi

aceşti factori poartă denumnirea de condi ţ iile ofertei .),,,,,,( E P N T P P C F O P O FB B P A (5.54.)

1. Costul de produc ţ ie. Între cantitatea oferită şi nivelul costului de producţie există orelaţie inversă. Dacă costul de producţie al unui bun scade, va creşte oferta acestuia, iarcurba ofertei se va deplasa spre dreapta, şi invers;

2. Pre ţ ul altor bunuri . Dacă preţul bunului A creşte, iar al bunului B scade saur ămâne constant, atunci oferta primului bun va spori întrucât, cum este şi firesc, se vaînregistra o atragere a factorilor de producţie spre acesta.

3. Pre ţ ul factorilor de produc ţ ie. Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţiivor putea produce mai multe bunuri, iar curba ofertei pentru bunul respectiv se va deplasa

spre dreapta. Invers, dacă preţul factorilor creşte, curba ofertei se va deplasa spre stânga.4. Tehnologia. Folosirea unor tehnologii moderne va avea ca efect creşterea productivităţii factorilor de producţie şi, implicit, diminuarea costului de producţie. Dreptrezultat, curba ofertei se va deplasa spre dreapta.

5. Numărul de ofertan ţ i . Curba ofertei totale a unui bun are în vedere toţi ofertanţiiacestuia pe piaţă, iar aceasta se va deplasa spre dreapta dacă în ramur ă vor intra noi firmeşi invers.

6. Perspectivele pie ţ ei . Dacă în perspectivă se aşteaptă o diminuare a producţie,ofertanţii vor căuta să producă mai mult în prezent pentru a contracara efectele acţiunilorviitoare. Curba ofertei se va deplasa spre dreapta. Aşteptarea unui preţ mai mare în viitorare ca efect reducerea ofertei prezente. Curba ofertei se va deplasa spre stânga. Şi invers;

7. Evenimentele social-politice pot influenţa hotărâtor producţia şi oferta de bunuri.Dacă acestea sunt favorabile, oferta de bunuri şi servicii va creşte, iar curba se va deplasaspre dreapta.



Prin însumarea influenţelor individuale ale factorilor prezentaţi, va rezultamodificarea ofertei totale a unui anumit bun, la un nivel dat al preţului. Aceasta va duce laschimbarea poziţiei curbei ofertei spre stânga sau spre dreapta. Aceste deplasări ale curbeiofertei vor influenţa condiţiile de echilibru, respectiv preţul şi cantitatea cerută şi oferită.

Dacă se deplasează ambele curbe, efectele nu mai pot fi în întregime prevăzute. Încondiţiile în care atât oferta cât şi cererea cresc, curbele lor se vor deplasa spre dreapta,

cantitatea de echilibru va creşte, însă, evoluţia preţului de echilibru va depinde deintensitatea deplasării relative a celor două curbe (fig. 5.20).

4.3.2. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă gradul de sensibilitate a acesteia la varia ţ iile surveniteîn factorii care o influen ţ eaz ă . Oferta unui bun sufer ă influenţa a numeroşi factori, darmai uşor cuantificabilă este cea manifestată de propriul preţ. Elasticitatea pre ţ a ofertei

pentru un anumit bun reprezint ă gradul de sensibilitate a ofertei sau reac ţ ia ei lavaria ţ iile intervenite în nivelul pre ţ ului bunului respectiv. În funcţie de natura bunuluirespectiv cât şi de informaţiile legate de curba ofertei (dacă este sau nu cunoscută funcţiamatematică) ea poate fi determinată ca elasticitate arc şi elasticitate punct.

Elasticitatea arc se determină ca raport procentual dintre variaţia relativă a cantităţii

oferite

X

X şi variaţia relativă a preţului

X

X :

X

P

P

X

P

P X

X

E x

x

x

x x P

0 (5.55)

Elasticitatea punct se determină dacă se cunoaşte ecuaţia ofertei care descrie legătura

funcţională dintre cantităţile oferite şi preţ. În acest caz, a determina elasticitatea preţ aofertei într-un punct înseamnă a calcula variaţia relativă a ofertei lui X la o variaţie tot maimică a preţului (care tinde spre zero, încât, practic, r ămânem în acelaşi punct de pe curbaofertei. Pentru aceasta se calculează derivata lui X în raport cu Px.

A

xA

x X

P

P

X E

A x P

0 (5.56)

Coeficienţii elasticităţii ofertei faţă de preţ au semnul pozitiv, cele două mărimiraportate modificându-se în acelaşi sens.

În funcţie de valoarea calculată pentru aceşti coeficienţi pot exista următoarele

situaţii:a) ofert ă de elasticitate supraunitar ă (ofertă elastică), când E op > 1, respectiv, la omodificare a preţului, variaţia ofertei va fi în acelaşi sens, dar într-o propor ţie mai mare.



b) ofert ă de elasticitate unitar ă, când E op = 1, respectiv, oferta se modifică în aceeaşimăsur ă şi în acelaşi sens cu variaţia preţului.

c) ofert ă de elasticitate subunitar ă (ofertă inelastică)), când Eop < 1, respectiv ofertaacelui bun se modifică în acelaşi sens, dar într-o măsur ă mai mică decât variaţia preţului.

Pot fi imaginate şi două cazuri extreme:d) oferta perfect elastică, când op E , respectiv volumul ofertei acelui bun

sporeşte foarte mult, la o variaţie infinit de mică a preţului, tinzând spre zero.e) oferta perfect inelastică, când 0op E , adică oricât s-ar modifica preţul, cantitatea

oferită r ămâne neschimbată sau variaţia ofertei este nula.Grafic, aceste forme ale ofertei sunt reprezentate în fig. 5.21.

Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă importanţă pentru agenţii economici.Coeficienţii săi ne permit să compar ăm reacţiile acesteia pe diferite pieţe, la schimbareanivelului preţurilor. Ei reflectă posibilitatea adaptării ofertei la cerere.

Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea ofertei sunt:1. Costul de produc ţ ie - când acesta creşte, elasticitatea ofertei scade şi invers.

2. Factorul timp - care joacă un rol foarte important în realizarea extinderii ofertei. Înaşa numita perioadă a pieţei caracterizată printr-o durată foarte scurtă de timp,modificarea preţului are loc ca urmare a variaţiei cererii, oferta r ămâne inelastică. Într-o

perioadă scurtă de timp, se poate modifica numai factorul variabil, în special munca, ceeace imprimă ofertei un caracter inelastic. Pe perioadă lungă, toţi factorii devin variabili,

producătorii putând spori oferta printr-un proces investiţional susţinut, oferta devenindelastică.

3. Gradul de mobilitate a factorilor de produc ţ ie. Cu cât gradul de mobilitate afactorilor de producţie de la producţia unui bun la producţia altui bun este mai mare, cuatât va fi mai mare elasticitatea ofertei bunului respectiv.

4. Posibilit ăţ ile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia. Dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o perioadă de timp, elasticitatea ofertei acestora creşte şiinvers, când posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc, oferta devine inelastică.Costurile aferente stocării se adaugă la costul produsului, influenţând prin aceasta şielasticitatea ofertei.



5. TEORIA PIEŢELOR (CONCURENŢA PERFECTĂ,MONOPOLUL, OLIGOPOLUL, CONCURENŢA MONOPOLISTĂ

ŞI INTERVENŢIILE GUVERNULUI ÎN MECANISMULFORMĂRII PREŢURILOR)

Pia ţ a unui bun poate fi definit ă ca locul de întâlnire, la un moment dat, adorin ţ elor consumatorilor, exprimate prin cerere, şi a dorin ţ elor producătorilor,

exprimate prin ofert ă1.Spre deosebire de sensul obişnuit, comun, al termenului de piaţă, aşa cum îl înţelege

de exemplu gospodina (care merge la piaţă pentru a cumpăra o multitudine de bunurinecesare în gospodărie), aici ne vom referi la pia ţ a unui anumit bun sau serviciu care faceparte din categoria bunurilor de consum sau a factorilor de producţie: piaţa grâului, piaţaautomobilelor, piaţa cărbunelui, piaţa muncii etc.

În plus, chiar dacă în definiţie piaţa este "loc de întâlnire", nu trebuie să interpretămacest fapt în sensul unei prezenţe fizice a participanţilor purtători ai cererii şi ofertei.

Întâlnirea cererilor şi ofertelor lor se poate realiza în numeroase alte modalităţi, deexemplu prin ordine scrise, telex, telefon, fax etc.

Aşa cum s-a amintit deja anterior, pieţele pot fi diferenţiate după numeroase criterii.Aici vom lua în considerare numărul purtătorilor cererii, respectiv, ofertei, accesul pe

piaţă al acestora (liber sau îngr ădit) şi natura produselor. În funcţie de aceste elemente se poate măsura gradul de competi ţ ie, care diferenţiază pieţele în următoarele tipuri (vezitabelul 6.1.).

Dintre acestea, în capitolul de faţă ne vom ocupa de concurenţa perfectă, numită şi

"concurenţa pur ă şi perfectă"2.

Tabelul 6.1. Tipuri de piaţă în funcţie de gradul de competiţie(concurenţă) şi tr ăsăturile lor:

Numărul de participanţi Accesul peTipul depiaţă La cererea

de pe piaţă La oferta

de pe piaţă piaţă

(Libertatea deintrare)

Naturaproduselor

Concurenţa perfectă

Foarte mulţi Foarte mulţi Nelimitată Omogene (nediferenţiate)

Concurenţamonopolistă

Mulţi saucâţiva

Foarte mulţi Nelimitată Diferenţiate

Oligopolul Foarte mulţi PuţiniLimitată pentru

ofertanţi Nediferenţiate sau

Diferenţiate

Oligopsonul Puţini Foarte mulţiLimitată pentru

cumpăr ători Nediferenţiate sau

Diferenţiate

Monopolul Foarte mulţi Unul singurRestrânsă sau complet

blocată pentru ofertanţi Unic

Monopsonul Unul singur Foarte mulţiRestrânsă sau complet

blocată pentrucumpăr ători

Unic

Dintre acestea, în continuare ne vom ocupa de concurenţa perfectă, numită şi

"concurenţa pur ă şi perfectă"2.

1 Gilbert Abraham Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.212.2 Ibidem, p. 215 - 217.2 Ibidem, p. 215 - 217.



5.1. Concurenţa perfectă

5.1.1. Ipotezele modelului teoretic al concuren ţ ei perfecte

Modelul teoretic al concurenţei perfecte este conceput pe baza existenţeiconcomitente a cinci ipoteze:

a) Atomicitatea cererii şi ofertei , care presupune îndeplinirea a două condiţiicumulative:· existenţa unui foarte mare număr de cumpăr ători şi vânzători ai unui aceluiaşi bun;· nici unul dintre participanţii pe piaţă nu trebuie să ofere sau să cear ă din bunul

respectiv o cantitate prin a cărei modificare să poată determina o variaţie semnificativă aofertei sau cererii globale. Această condiţie este expresiv prezentată de economistulfrancez François Perroux care arată că, în condiţiile atomicităţii pieţei, fiecare ofertă trebuie să fie ca o "picătur ă de apă în oceanul ofertei", iar fiecare cerere ca o "picătur ă deapă în oceanul cererii". Deci, participanţi pe piaţă în număr mare, dar fiecare dintre eiavând o dimensiune neglijabilă în raport cu întinderea pieţei.

b) Omogenitatea produsului , care înseamnă că toate unităţile dintr-un anumit bun,

indiferent de întreprinderea care le produce, sunt perfect identice, oricând substituibileunele cu altele. De aceea, neexistânt diferenţierea acestora, nu mai este necesar ă

publicitatea.c) Intrarea/ieşirea liber ă într-o/dintr-o ramur ă de activitate sau pe/de pe pia ţă, care

presupune că nu există nici o barier ă, de nici o natur ă (tehnică, financiar ă sau juridică) la pătrunderea sau păr ăsirea unei activităţi economice (desigur licite).

d) Transparen ţ a perfect ă a pie ţ ei , care presupune că toţi participanţii pe piaţă sunt perfect informaţi în legătur ă cu calitatea, natura produsului şi preţul său. Acesta din urmă nu poate fi decât unic, dacă avem în vedere ipoteza fundamental ă a ra ţ ionalit ăţ iiindividului .

e) Perfecta mobilitate a factorilor de produc ţ ie, care presupune că aceştia vor fiorientaţi întotdeauna spre activităţile unde vor fi utilizaţi cel mai eficient. Oriceîntreprinzător găseşte pentru activitatea sa factorii de producţie necesari, în orice momentşi în orice cantitate

În analiza modului de formare a preţurilor şi de realizare a echilibrului se iau înconsiderare mai multe perioade:

- perioada foarte scurt ă, confundată practic cu un anumit moment al pieţei, în care seformează pre ţ ul de echilibru al pie ţ ei ca rezultat al raportului dintre cererea şi ofertaexistente în acel moment, ajungându-se astfel la echilibrul pie ţ ei . Perioada este atât descurtă încât ofertanţii nu mai au timpul necesar să-şi mărească producţia, ofertalimitându-se la stocul existent pe piaţă, care se va confrunta cu cererea reprezentată de

dorinţele cumpăr ătorilor existenţi în momentul respectiv;- perioada scurt ă, în care, aşa cum s-a văzut la teoria producătorului,un singur factorde producţie variază. Capitalul r ămâne neschimbat. În cadrul acestei perioade seanalizează mecanismul realizării echilibrului firmei ;

- perioada lung ă, în care producătorii ofertanţi pot modifica şi volumul utilajelor, alcapacităţii de producţie. Variază toţi factorii de producţie. Se studiază în acest cazechilibrul ramurii .

5.1.2. Fixarea pre ţ ului curent sau de perioad ă foarte scurt ă şi determinareaechilibrului de pia ţă

Preţul curent sau preţul de echilibru al pieţei se formează la un moment dat şi estevalabil o perioadă foarte scurtă. El rezultă din întâlnirea curbelor ofertei şi cererii; preţulde echilibru este cel care realizează echilibrul cantităţilor oferite şi cerute.



În fig. 6.1. punctul A marchează intersecţia curbelor cererii şi ofertei, proiecţia lui peaxa preţurilor fiind Pe, iar pe axa cantităţilor fiind Qe. Segmentul OPe reprezintă preţul

momentan care permite egalarea cantităţii oferite cu cantitatea cerută, ambele reprezentate prin segmentul OQe.

Dacă preţul s-ar fixa pe piaţă la nivelul OP1, inferior lui OPe, cumpăr ătorii ar fi

stimulaţi să cear ă o cantitate OQc (Punctul QC fiind proiecţia pe abscisă a intersecţiei cu

curba cererii a orizontalei trasate prin P1), dar s-ar constata că pe piaţă nu există decât o

ofertă egală cu OQB, înregistrându-se o penurie sau un excedent de cerere egal cu

segmentul QBQC. Unii dintre cumpăratori, dispuşi să plătească preţul pieţei, nu-şi vor

putea achiziţiona bunul respectiv. De aceea, dorind să-şi procure bunul, cumpăr ătorii vorajunge, printr-un proces de încercări succesive, la preţul OPe care asigur ă ca dorinţele de

cumpărare să coincidă cu cele de vânzare. Piaţa va ajunge în echilibru. Presiunea preţuluieste îndreptată de jos în sus, aşa cum o indică şi sensul săgeţii din fig. 6.1.

Dacă, dimpotrivă, preţul ar fi iniţial la nivelul OP2, superior celui de echilibru,

cantitatea oferită ar fi OQE, mare, fiindcă preţul ridicat îi avantajează pe vânzători. Ei însă vor constata că nu au cumpăr ători suficienţi, deoarece aceştia sunt descurajaţi. Cantitateacerută la preţul OP2 nu este decât OQD, astfel încât, de această dată, apare un surplus sau

un excedent de ofertă egal cu QDQE. Pentru ofertanţi, o asemenea situaţie nu este

avantajoasă deoarece, nevânzându-şi marfa, aceştia nu-şi pot recupera cheltuielile de producţie, nu-şi pot relua producţia, cresc cheltuielile lor cu stocarea şi păstrarea oferteiexcedentare, iar, dacă sunt perisabile, bunurile se pot chiar deprecia sau degrada total. Deaceea, dorind să-şi vândă marfa cu care au venit pe piaţă, vânzătorii vor fi nevoiţi să-şireducă treptat preţul, de asemenea prin tatonări succesive, până când ajung la nivelul OP2,

pentru care cererea egalează oferta lor. Presiunea preţului, aşa cum se observă în fig. 6.1,

va fi orientată de această dată de sus în jos, în sensul diminuării sale.Aceasta este descrierea modelului teoretic. În practică, unii agenţi economici,

cumpăr ători sau vânzători, fie că nu vor avea r ă bdarea să parcurgă toate încercărilenecesare, fie că nu au toate informaţiile necesare, vor încheia contracte la niveluri de preţ care-i dezavantajează. În acest caz însă ieşim din schema concurenţei perfecte, care

presupune transparenţă perfectă, adică o cunoaştere de către fiecare a intenţiilor tuturorcelorlalţi. Un astfel de mecanism de fixare a preţului momentan şi de realizare aechilibrului pieţei poate fi întâlnit într-o formă apropiată la bursa de valori, unde cursultitlurilor şi cantităţilor corespunzătoare oferite şi cerute sunt afişate continuu.

Când curba ofertei nu este normală, continuu crescătoare faţă de preţ, ci repliată, ca înfig. 6.2., pot exista două puncte de echilibru, A şi B, cărora le corespund două preţuri deechilibru, OPe1 şi OPe2, şi două cantităţi de echilibru, OQA şi OQB. Alegerea între celedouă preţuri va depinde de circumstanţe exterioare pieţei, cum ar fi intervenţiileguvernamentale, ceea ce ne îndepărtează de ipotezele concurenţei perfecte.



În concluzie, pe o piaţă cu concurenţă perfectă, aflată sub influenţa exclusivă a

raţionalităţii, preţul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel careegalează cererea şi oferta la cel mai mare volum al cantităţilor vândute şi cumpărate.

5.1.3. Mecanismul fix ării pre ţ ului stabil de perioad ă scurt ă şi al realiz ării echilibrului

firmei

Firma luată în considerare, una din numeroasele întreprinderi care produc şi vând unanumit bun omogen, este de dimensiuni atât de mici încât, prin variaţii ale ofertei saleindividuale, nu poate determina o variaţie semnificativă a ofertei totale de pe piaţa

produsului respectiv astfel încât să inducă o modificare a preţului de echilibru momentan,fixat conform mecanismului descris anterior. De aceea, un astfel de agent economic esteun "price-taker", adică pentru el preţul de vânzare este o variabilă exogenă, dată, de caretrebuie să ţină seama în deciziile pe care le ia pentru realizarea obiectivului său -maximizarea profitului total.

Într-o abordare statică, firma va compara mereu venitul sau încasarea sa marginală cu

costul marginal.Venitul sau încasarea marginal ă reprezintă suma obţinută de firmă pentru ultima

unitate vândută din producţia sa. Cum ne situăm în condiţiile concurenţei perfecte, când preţul pieţei nu poate fi influenţat de variaţia ofertei individuale a firmei, venitulmarginal este de fapt identic cu preţul de vânzare. Aceasta înseamnă că, pentru produsul

firmei, curba cererii este perfect elastică, adică este o dreaptă orizontală cu axacantităţilor, identificându-se cu dreapta care marchează nivelul preţului de Costulmarginal , după cum ştim, este imputabil sau aferent ultimei unităţi produse din bunulrespectiv. El nu conţine decât costuri variabile, deoarece costurile constante suntimputabile primelor unităţi produse.

Realizarea echilibrului firmei , adică ajungerea în situaţia în care profitul total devinemaxim posibil, este asigurată de tendin ţ a spontană de egalizare a costului marginal şi a

pre ţ ului de vânzare. Deci, condiţia echilibrului firmei este :Costul marginal = Pre ţ ul devânzare,

În ipoteza că pre ţ ul de vânzare ar fi inferior minimului costului total mediu,oricare ar fi volumul producţiei la care s-ar opri firma, încasările ei totale obţinute prinvânzarea producţiei la preţul pieţei nu ar putea acoperi cheltuielile efectuate. S-ar părea că nu există altă soluţie decât închiderea întreprinderii. Dacă însă această situaţie a fost

provocată de o conjunctur ă nefavorabilă trecătoare, firma îşi poate propune să supravieţuiască, încercând să reducă la minimum pierderile. Pentru aceasta este necesar ă şi cunoaşterea nivelului costurilor variabile.



Dacă preţul de vânzare, adică preţul de echilibru al pieţei (OP), este superior

minimului costului mediu variabil, optând pentru cantitatea la care se asigur ă egalitatea Pre ţ de vânzare = Cost marginal , firma reuşeşte să-şi acopere din încasările obţinutetotalitatea costurilor variabile, obţinând şi un surplus din care-şi poate recupera o parte dincosturile fixe angajate de obicei la început. Recuperarea restului costurilor fixe poate fi

amânată până la depăşirea conjuncturii nefavorabile de pe piaţă.Procedând astfel, firma va înregistra pentru producţia OQ2 pierderi echivalente cu

suprafaţa dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decât în cazul închiderii, cândnu ar mai putea recupera decât foarte puţin din valoarea utilajelor, a clădirilor, pentrucare cheltuielile au fost efectuate înainte de punerea în funcţiune a întreprinderii.

Dacă însă conjunctura se înr ăutăţeşte iar preţul de vânzare coboar ă şi sub minimulcostului mediu variabil Q1A, firma nu-şi mai poate asigura încasările necesare acoperirii

cheltuielilor cu plata salariilor şi cu achiziţionarea materiilor prime, materialelor,combustibilului pentru fabricaţie. Ea este nevoită să-şi înceteze activitatea, să se închidă.De aceea minimul costului mediu variabil este denumit punct de închidere a firmei .

Abordarea statică nu este justificată decât din raţiuni simplificatoare, didactice, pentruînţelegerea mecanismelor prezentate. Piaţa este însă într-o continuă mişcare, evoluţie, subimpactul influenţei unei multitudini de factori, puţin predictibilă şi greu de cuantificat. Înopţiunile lor, agenţii economici conştientizează faptul că este necesar să compare nucostul marginal şi preţul pieţei din momentul adoptării deciziilor lor, ci nivelurile

previzibile a se realiza în viitor, când vor ajunge pe piaţă. Ei se vor str ădui ca, plecând dela constatările pe care le ofer ă realitatea momentului în care iau deciziile, să adopte acelemăsuri care să asigure egalitatea între costul marginal ex-ante şi pre ţ ul de echilibru al

pie ţ ei ex-ante, adică anticipate a se realiza. Pentru aceasta este necesar ă o analiz ă cauzal ă, care este specifică abord ării dinamice a studierii proceselor şi tendinţelor pieţei,dar care este greu accesibilă micilor întreprinzători, confruntaţi cu insuficienţa

informaţiilor şi uneori cu o slabă cultur ă economică.De aceea este necesar ca, în concluzie, să privim realizarea egalităţii dintre costulmarginal şi preţul de vânzare, care este condiţia înf ă ptuirii echilibrului firmei, doar catendinţă, posibilă de atins având în vedere că anticipările sunt mereu rectificate în funcţiede rezultatele constatate. Desigur, perioadele de recesiune, de criză economică, de şocuriale creşterii preţurilor unor materii prime de bază, de declanşare a inflaţiei sau de reformeradicale nu sunt de natur ă a favoriza realizarea echilibrului firmei. Să nu uităm însă că

problema a fost tratată în condiţiile ipotezelor restrictive ale concurenţei perfecte, subforma doar a unui model teoretic.



5.1.4. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea pre ţ ului stabil de perioad ă lung ă

Perioada lungă este cea în care toţi factorii de producţie variază. Producătorii au posibilitatea să-şi modifice mărimea capacităţii de producţie, înfiinţând noi uzine, secţiisau ateliere sau, dimpotrivă, închizând unele dintre acestea. În felul acesta este influenţată mărimea ramurii, prin care se înţelege totalitatea firmelor ce produc un acelaşi bun sau o

anumită clasă de bunuri. Situându-ne în cadrul concurenţei perfecte, ipoteza omogenităţii perfecte a bunurilor ne impune să consider ăm ramura ca fiind formată din firme care produc şi ofer ă pe piaţă un singur bun, identic, indiferent de producător.

De această dată vom vedea cum se intercondiţionează echilibrul pieţei cu echilibrulfirmei şi cu cel al ramurii în procesul stabilirii preţului de vânzare. Pentru început, vomfolosi din nou abordarea statică, f ăcând abstracţie de procesele concrete în cadrul căroraevoluează ramura. Echilibrul ei se realizează de asemenea pe baza adaptării prin cantităţi,în funcţie de situaţia pieţei şi de costurile întreprinderilor componente existente sau noucreate. Se demonstrează că, prin crearea, extinderea sau închiderea unor firme, se ajungela o ofertă totală a ramurii din a cărei interacţiune cu cererea totală a pieţei rezultă un pre ţ de vânzare ce tinde să egaleze minimul costului mediu al aşa-numitelor întreprinderimarginale. Acestea sunt firmele care dispun de condiţiile cele mai puţin favorabile, astfelîncât obţin bunul respectiv la costuri mai ridicate. Producţia lor este însă necesar ă pentrusatisfacerea cererii.

Pre ţ ul de vânzare = minimul costului mediu total = costul marginalFirmele îşi vor fixa producţia la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel

mai scăzut, adică celor mai bune condiţii de fabricaţie; în ramur ă se va instala deasemenea un număr optim de întreprinderi, deoarece producţia lor, fixată la nivel optim,corespunde folosirii celei mai eficiente a resurselor umane şi materiale.

5.2. Monopolul

5.2.1. Mecanismul formării pre ţ ului de monopol pe termen scurt şi al realiz ăriiechilibrului firmei monopoliste

Pentru realizarea obiectivului său, obţinerea unui profit total cât mai ridicat, ca şifirma din concurenţa perfectă, monopolistul compar ă două serii de date: cele referitoare lacosturi , pe de o parte, şi cele care privesc încasările, venitul său, pe de altă parte. Curbelecosturilor unitare, cel puţin ca formă, nu difer ă de cele ale unei firme din situaţia deconcurenţă perfectă. În schimb, datele referitoare la încasări difer ă fundamental:curba încasării medii este distinct ă şi deasupra curbei încasării marginale.

În cazul monopolului, creşterea produc ţ iei destinate vânz ării va continua până la

cantitatea pentru care încasarea marginal ă devine egal ă cu costul marginal,asigurându-se astfel maximizarea profitului total . Este aceeaşi condiţie ca şi în cazulconcurenţei perfecte, numai că, de această dată, curba încasării marginale este diferită decea a preţului de vânzare.

Grafic, determinarea cantităţii la care se va opri monopolistul şi modul de fixare a preţului pe termen scurt sunt prezentate în fig. 7.2.



Explicarea este asemănătoare celei din cazul firmei în concurenţă perfectă. Dacă

monopolistul îşi stabileşte producţia iniţială la 0Q0, costul marginal este segmentul Q0A,

costul mediu - Q0B, încasarea marginală - Q0C, preţul de vânzare - Q0D.

Pe fiecare bucată vândută obţine în medie un profit egal cu segmentul BD, iar pentruultima bucată produsă realizează profitul AD. Aceste rezultate îl incită să mărească producţia până la OQe. La această cantitate, costul marginal QeE egalează încasarea

marginală. Pentru ultima bucată fabricată şi vândută nu se mai obţine câştig, dar profitulcorespunzător tuturor celorlalte bucăţi este substanţial, aşa cum ne indică suprafaţahaşurată F'FGG' din fig. 7.2. (Profitul total este produsul dintre profitul mediu - FG - şicantitatea OQe; dar segmentul OQe este egal cu segmentul FF', aşa că,

FG OQ FG F F aria dreptunghiului F FGGe ' ' ' .Dacă ar continua să mărească producţia, de exemplu până la cantitatea OQ1, pentru

fiecare bucată fabricată şi vândută peste cantitatea OQe încasarea marginală ar fi mai

mică decât costul marginal, ceea ce ar avea ca rezultat diminuarea profitului total. Lacantitatea OQ2 monopolistul n-ar mai obţine profit din activitatea sa, iar peste acest

volum al producţiei, de exemplu la OQ3, ar înregistra pierderi.

De aceea, monopolistul î şi va readapta produc ţ ia la cantitatea OQe , care

corespunde egalit ăţ ii dintre costul marginal şi încasarea marginal ă , asigurândmaximizarea profitului total şi realizarea echilibrului firmei monopoliste.

Preţul de vânzare tinde să se stabilizeze la nivelul QeG, mult superior încasării

marginale, cât şi costului mediu, favorizând astfel obţinerea unui profit ridicat demonopol.

5.2.2. Consecin ţ e economico-sociale ale monopolului

Aşa cum a rezultat din analiza modului de fixare a preţului şi a cantităţii de bunuri pecare firma monopolistă o produce şi o ofer ă pe piaţă, consumatorii şi societatea în generalsunt dezavantajaţi pe două căi:

- nivelul pre ţ ului practicat este în mod durabil superior celui care s-ar fi format încondi ţ iile concuren ţ ei perfecte;

- cantitatea oferit ă pe pia ţă este de asemenea inferioar ă celei pe care o asigur ă concuren ţ a perfect ă.

Aceste dezavantaje sunt evidenţiate în fig. 7.4.

Deoarece, în condiţiile concurenţei perfecte, preţul de vânzare coincide cu încasareamarginală, cantitatea de echilibru se fixează la nivelul 0Qec (Qec fiind proiecţia pe

abscisă a punctului B, de intersecţie a curbei costului marginal cu linia preţului de



vânzare), căruia îi corespunde preţul de echilibru 0Pec. Este evident că segmentul 0Qec

este mai mare decât 0Qem (cantitatea fixată de monopol, când încasarea marginală nu mai

este egală cu preţul de vânzare), iar 0Pec este mai mic decât preţul de echilibru al

monopolului.De asemenea, absenţa concurenţei şi practicarea unui preţ de vânzare fixat în mod

durabil la un nivel superior, atât costului marginal cât şi celui mediu, nu stimulează firmamonopolistă să caute posibilităţile tehnologice şi organizatorice pentru obţinerea unorcosturi cât mai reduse. Efectul va fi un cost mai ridicat, atât pentru consumatori cât şi

pentru societate, comparativ cu concurenţa perfectă.

Această concluzie însă nu poate fi absolutizată: în general, capacitatea financiar ă,tehnologică, de cercetare ştiinţifică de care dispun unele mari monopoluri depăşeşte cumult ceea ce îşi poate permite o mică firmă concurenţială. Alocând importante resursestudiilor de marketing, dispunând de un management performant, monopolurile urmărescextinderea şi consolidarea pieţelor prin angajarea cercetării pe calea descoperirii de noi

tehnici şi tehnologii sau lansării de noi produse la costuri mai reduse, care avantajează societatea. Inovarea permanentă însoţită de investiţii substanţiale este una dintre metodelemenţinerii situaţiei de monopol pe piaţa unui anumit produs. Ca urmare, atitudinea faţă demonopol trebuie să fie selectivă, în funcţie de modul său de manifestare, de tipul său, desursa puterii sale.

În aceeaşi direcţie, a reducerii costurilor, monopolurile acţionează pe bazaeconomiilor de scar ă, a obţinerii unei producţii mai ridicate, la costuri mai scăzute. "Oindustrie nu poate exista în condiţii de concurenţă perfectă dacă pot fi obţinute economii

de scar ă substanţiale"5. Mica firmă din modelul concurenţei perfecte nu este capabilă deeconomii de scar ă. Or, este cunoscut faptul că economiile de scar ă au constituit, încă de lasfâr şitul secolului trecut, sursa principală a unei satisfaceri mai depline a nevoilorconsumatorilor dintr-un număr (este adevărat, destul de redus) de state care au dat tonuldezvoltării în secolul al XX-lea.

Un alt dezavantaj evidenţiat în manualele occidentale de ştiinţe economice ilreprezintă inegalitatea distribuirii veniturilor .

Prin marea sa putere financiar ă, monopolul poate asigura sponsorizarea unor activităţiculturale, ştiinţifice, sportive, caritabile. Acesta reprezintă un avantaj pentru societate, daradesea nu este oferit în mod dezinteresat. Pe această cale, licită, dar şi prin sprijinireafinanciar ă ilicită a unor partide sau grupuri de presiune, monopolurile au posibilitatea de aexercita şi o anumit ă influen ţă politică, pentru a obţine un tratament favorabil din parteaguvernelor.

Chiar dacă există şi unele avantaje ale monopolului, concurenţa între agenţiieconomici, între firme este considerată drept condiţie a funcţionării normale a unei

5 John Sloman, op.cit , p.232.



economii de piaţă. De aceea, încă de la sfâr şitul secolului al XIX-lea, când încep să semanifeste mai vizibil monopolurile, când încep a se resimţi tendinţe de îngr ădire a libereiconcurenţe, în Canada şi SUA se adoptă o legislaţie antitrust. Astfel, interdicţia oricăreiconstrângeri asupra concurenţei din SUA a fost proclamată prin Sherman Antitrust Act din 1890, completată prin Clayton Act din 1914. În Europa Occidentală, "politicaconcurenţei" a fost adoptată după al doilea r ăzboi mondial, atât la nivel statal cât şi în

cadrul Uniunii Europene.În România, intrarea în vigoare a "Legii concurenţei", începând cu 1 februarie 1997,vizează tocmai manifestarea nealterată a concurenţei în ansamblul pieţelor economieiromâneşti: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa capitalului, piaţa monetar ă, piaţa muncii.

5.3. Oligopolul şi concurenţa monopolistă

În prezent, ţările cu economie de piaţă se caracterizează prin aşa numita concurenţaimperfectă, care, aşa cum o definea J. Robinson, este "o concurenţa reieşită din îmbinarea

caracterelor celor două situaţii opuse pe piaţă: concurenţa şi monopolul"1.Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care unităţile economice

producătoare sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor, adeseadiferenţiate. În acest caz, una, mai multe, sau toate condiţiile concurenţei perfecte nu suntrespectate:

Se consider ă că principalele forme ale concurenţei imperfecte sunt oligopolul şiconcurenţa monopolistică.

5.3.1. Oligopolul - - concept şi caracteristici

Cuvântul oligopol derivă de la termenul grecesc "oligos" (puţin) şi "polist"(vânzător), având, în acest caz, sensul de "câţiva vânzători pentru un anumit produs dat".

Oligopolul este o formă a concuren ţ ei imperfecte în care exist ă un număr limitat de producători, care de ţ in o parte important ă din pia ţ a unui produs şi reuşesc să influen ţ eze formarea pre ţ ului în scopul maximiz ării profitului .

Ca formă a concurenţei imperfecte oligopolul poate exista nu numai pentru ofertă, cişi pentru cerere. Un oligopol va fi de ofert ă când pe piaţă se întâlnesc puţini ofertanţi.Dacă un număr redus de cumpăr ători pot cumpăra bunul sau serviciul produs de un marenumăr de ofertanţi, suntem în situaţia de oligopol al cererii , denumit şi oligopson.Oligopolul bilateral reprezintă situaţia în care pe piaţă există un număr mic atât devânzători cât şi de cumpăratori.

Caracteristica principală a structurilor de piaţă de tip oligopolistic esteinterdependenţa acţiunilor diferiţilor producători. Pe acest tip de piaţă preţurile

produsului, cantitatea vândută, profitul realizat de o firmă, depind, nu numai de cerere, cişi de reacţiile celorlalte firme la deciziile sale. Vânzările fiecărei firme depind nu numaide preţul propriu ci şi de cel al concurenţilor săi. Fiecare firmă încearcă să impună

propriul preţ sau, dimpotrivă, suportă preţul altora. Poziţia fiecărei firme pe piaţă este, înacest caz, departe de cea de monopol absolut, când ea fixează cantitatea ce trebuia

produsă şi, în acelaşi timp, preţul ce să-i permită maximizarea profitului. În cazuloligopolului, fiecare firmă poate fixa cantitatea pe care o ofer ă pe piaţă, însă, preţul devânzare şi, deci şi profitul fiecăreia, depind de deciziile celorlalte firme producătoare aleaceluiaşi produs. Există în acest caz o func ţ ie de reac ţ ie.

Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme. În funcţie de faptul dacă ofer ă saunu produse diferenţiate există două tipuri de oligopol. Un prim tip, în care oligopolişti pot

fi un număr limitat de firme ale căror produse nu sunt diferen ţ iate. Nici una dintre

1 Robinson J., Economics of Imperfect Competition, London, Mac. Milliam, 1923, p.3.



aceste firme nu poate fi calificată drept monopolistă, dar, întrucât nu există decât unnumăr limitat de producători, fiecare dintre ei este susceptibil de a exercita o influen ţă destul de apreciabilă asupra preţului de piaţă. Această primă categorie de oligopolişti seîntâlneşte frecvent în diferite ramuri ale industriei, ale căror produse sunt destul deomogene şi unde unităţile sunt de dimensiuni mari (de exemplu: industria aluminiului, aoţelului etc.). Un al doilea tip, în care oligopolişti pot fi un număr limitat de firme ce ofer ă

produse diferen ţ iate, dar care domină împreună ramura respectivă (de exemplu: industriaautomobilului, a aparatelor electrice, maşinilor -unelte, băuturilor alcoolice, produselorchimice etc.). În ambele tipuri fiecare firmă oligopolistă este dependentă şi deci sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenţilor săi privind preţul sau cantitatea produsă. Eaeste obligată să prevadă reacţiile celorlalte şi să ţină seama de ele. Subliniind relaţia dintredimensiunile firmei şi mecanismul formării preţurilor, John K. Galbraith arată: "cu câteste corporaţia mai mare cu atât este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai mareasupra preţurilor .... şi, de asemenea asupra costurilor salariale, a guvernului şi, în fine,

asupra câştigurilor sale"2.După numărul firmelor ce se află în concurenţă pe o anumită piaţă, putem vorbi de

duopol - când sunt doi producători şi oligopol propriu-zis - când sunt mai mulţi producători. Până de curând teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazulduopolului. În caz de oligopol propriu-zis se poate generaliza teoria duopolului, mai alescă între diferite firme se încheie alianţe.

Se pot distinge oligopoluri concertate şi oligopoluri antagoniste. Primele pot să apar ă fie în mod explicit şi complet, ceea ce conduc la diverse tipuri de pieţeoligopolistice, dintre care cele mai cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul şiconglomeratul, fie în mod implicit şi par ţial, prin prezenţa unei firme conducătoare(leader). Această ultimă poziţie se poate explica atât prin puterea şi organizarea sa, cât şi

prin eficacitatea sistemului său informaţional. Cartelul desemnează un acord între maimulţi producători, ce îşi conservă individualitatea lor, prin care se înţeleg între ei în ceea

ce priveşte nivelul preţurilor şi împăr ţirea pieţelor de desfacere. Trustul este o însumare aunor capitaluri grupate sub aceeaşi conducere prin faptul că unităţile participante îşi pierdindependenţa, atât productivă (lucrând pe baza cotelor stabilite), cât şi comercială.Proprietarii lor devin acţionari, cu dreptul de a încasa dividende, iar conducerea esteexercitată de un consiliu de administraţie. Concernul este o înţelegere oligopolistă cecuprinde firme din diferite ramuri, grupate pe criteriul cooper ării, fie pe verticală, după cerinţele fluxului tehnologic, fie pe orizontală - din ramuri complementare. Forma cea maicomplexă de înţelegere oligopolistă este conglomeratul , ce concretizează tendinţa dediversificare a activităţii, permiţând realizarea unui profit mai mare simultan pe mai multe

pieţe, compensarea conjuncturilor defavorabile pentru unele mărfuri cu cele favorabile pentru altele, reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurându-se

astfel maximizarea profitului total.

5.3.2. Concuren ţ a monopolistică

Concuren ţ a monopolistică se caracterizeaz ă prin existen ţ a mai multor producători,care de ţ in însă o pondere mai mică pe pia ţă , diferen ţ ierea produselor, inexisten ţ a unorrestric ţ ii la intrarea în ramur ă a altor firme şi un anume control al pre ţ urilor. Acest tipde concurenţă prezintă elemente ce apar la cele două forme de piaţă analizate anterior,concurenţa perfectă şi monopolul absolut, de unde şi denumirea de concurenţă monopolistică. După cum aprecia Fr. Perroux, "în epoca în care monopolul şi concurenţa

erau opuse ca focul şi apa ,,,, trebuia un suflu pentru a susţine şi a proba că monopolul şi

2 Galbraith J.K.; Salinger N., Almost Everyone's Guide to Economics, New York, Batham Books, 1989, p.49-50.



concurenţa desemnează familii de for ţe perfect compatibile, din care este necesar a repera

combinaţii în propor ţii variabile, în vederea stabilirii de scheme inteligibile ale realităţii"9.În plus acest cadru de analiză ne permite o apropiere mai mare de realitatea economică unde concurenţa şi monopolul se întrepătrund de fiecare dată când pe lângă variabilele deacţiune tradiţionale, preţul şi cantitatea, se introduce concurenţa prin produse,diferenţierea produselor şi mărcilor de fabrică, ce sunt elemente esenţiale ale activităţii

economice contemporane.În acest caz, cererea este individualizată, datorită legăturilor de interdependenţă pe

care le creează diferenţierea produsului şi raporturilor personale existente între producătorii şi cumpăr ătorii acestuia. Drept urmare, fiecare producător dispune de oclientelă ce este legată de tipul de produs pe care îl furnizează. Situaţia fiecărui producătoreste, în mod aparent, analoagă celei unui monopol. Fiecare urmăreşte să înlăture o partedin cererea de produse care le pot substitui pe ale sale printr-o politică de vânzare(publicitate, promovarea vânzării etc.) Această politică antrenează o creştere a cantităţilorcerute la un anumit nivel al preţului, ceea ce determină o diminuare a elasticităţii cerere -

preţ.Însă, fiecare producător nu dispune decât de un monopol precar pe piaţă. Poziţia sa

poate fi suprimată prin reacţiile concurenţilor săi: schimbările de preţuri, modificareacaracteristicilor produselor lui, o mai bună informare asupra acestor produse. Prin urmare,fiecare producător trebuie să ţină cont nu numai de elasticitatea cererii în raport cu preţul

produsului său, ci, de asemenea şi în raport cu preţurile produselor substituibile furnizatede concurenţii săi, fapt ce este cunoscut sub denumirea de elasticitate cerere - preţ încrucişată.

Principalele tr ăsături ale concurenţei monopolistice sunt diferenţierea produsului şiexistenţa unui număr mare de producători.

Diferen ţ ierea produsului constă în faptul că fiecare producător, în interesulînlătur ării concurenţilor săi, caută să imprime produselor sale anumite particularităţi

individuale, care se pot transforma într-o superioritate monopolizată de el în lupta cu alţi producători. "Diferenţierea - spunea unul dintre cei ce au fundamentat teoretic acest tip deconcurenţă - poate să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului însuşi ca:

particularităţi garantate prin brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje sau recipientespeciale sau originalitate de calitate, de model, culoare, de stil. Diferenţierea produsului

poate să provină de asemenea din condiţiile care înconjoar ă vânzarea sa"10. Orice producător care a reuşit să atragă cumpăr ătorii prin anumite particularităţi ale mărfurilorsale dobândeşte un anumit monopol asupra acestei mărfi şi îl poate folosi în scopul uneianumite urcări a preţurilor. Însă, puterea firmelor este relativ însemnată. Ele nu suportă

pasiv acţiunea mediului extern11. Orice firmă este capabilă să acţioneze asupra mediului pentru a-l transforma sau adapta obiectivelor sale. Ca urmare a influenţării preferinţelor

cumpăratorilor prin diferenţierea produsului, curba cererii produsului firmei respective se poate deplasa spre dreapta. Deplasarea favorabilă (spre dreapta) a curbei cererii are la bază deplasarea nefavorabilă a curbei costurilor (aceasta va antrena costuri de publicitate),care se vor ridica în plan. În condiţiile aceleiaşi cereri globale, aceasta va presupunedeplasarea spre stânga a curbelor cererii celorlalte firme din ramur ă. Cantitatea totală de

produse cerută va fi redistribuită, celelalte firme fiind obligate să funcţioneze la o scar ă a producţiei inferioar ă celei ce ar corespunde costului mediu minim.

O a doua tr ăsătur ă, ce reprezintă o diferenţă importantă faţă de situaţia de monopolabsolut, dar o asemănare cu cea de concurenţă perfectă, este numărul mare de

producători - vânz ători . Deciziile fiecăruia dintre ei sunt f ăr ă consecinţe asupra situaţiei

9 Fr. Perroux, L'Economie du XX-e siècle, deuxieme édition argumentee, PUF, 1964, p.108.10 E.R. Chamberlin, La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, 1953, p. XX-XXI.11 Bă băiţă I., Duţă. A., op.cit ., p. 104.



individuale a concurenţilor, chiar dacă, în ultimă instanţă, reacţiile tuturor agenţiloreconomici prezenţi pe piaţă au consecinţe asupra poziţiei şi profitului fiecăruia. Ceea cedeosebeşte concurenţa monopolistică de oligopol este faptul că nu există interdependenţedirecte între deciziile a doi producători priviţi izolaţi. Deciziile luate de către un

producător izolat nu au influenţă sensibilă asupra altor producători, deşi el suportă totuşiconsecinţele deciziilor acestora şi ale tuturor cumpăr ătorilor.

Concurenţa monopolistică permite să se pună în evidenţă importanţa pe care o areconcurenţa prin produse în condiţiile economiei contemporane, alături de celelalte două variabile ale concurenţei, preţul şi cantitatea produsă. Deşi, concurenţa prin produse aînlocuit, în condiţiile epocii actuale, destul de mult concurenţa prin preţ, ea devenind otr ăsatur ă fundamentală a concurenţei monopolistice nu trebuie totuşi pus semn deegalitate între aceasta şi diferenţierea produselor. În fapt diferenţierea produsului este multmai largă, ea este prezentă şi în cazul oligopolului, când există pe piaţă puţini producători(diferenţa principală faţă de concurenţa monopolistică) dar unde fiecare dintre ei este

preocupat de acţiunea concurenţilor săi şi, drept urmare, pentru a-şi menţine poziţiile pe piaţă caută să diferenţieze produsul.

5.4. Intervenţii guvernamentale în mecanismul formării preţurilor

5.4.1. Necesitatea interven ţ iei guvernamentale

În situaţii de grave de penurii provocate de r ăzboaie, de tulbur ări sociale, de crize aleaprovizionării economiei cu unele materii prime etc., restabilirea echilibrului dintre cerereşi ofertă s-ar realiza la niveluri ridicate ale preţurilor care ar limita drastic accesul unorlargi categorii de persoane la bunurile respective. Piaţa însăşi, prin mecanismulfuncţionării ei de la sine, poate conduce la concentrarea treptată a ofertei în mâinile unuisingur producător, care, ajungând în situaţie de monopol, impune un nivel de preţ neconform interesului consumatorilor. Aceste câteva exemple şi alte situaţii posibiledetermină necesitatea intervenţiei guvernamentale în domeniul delicat al formării

preţurilor.În esenţă, această intervenţie cunoaşte două forme: interven ţ ia direct ă, prin fixarea

unor plafoane maxime sau minime ale nivelurilor preţurilor ce pot fi practicate, şiinterven ţ ia indirect ă, prin influenţarea pe diverse căi a cererii şi ofertei totale.

5.4.2. Interven ţ iile directe pot avea loc în două situaţii: în cazul penuriei , adică atuncicând oferta totală este insuficientă pentru a face faţă cererii, şi în cazul abunden ţ ei , cândcererea totală este insuficientă pentru a absorbi oferta de bunuri de pe piaţă.

5.4.2.1. Penuria este mai mult decât un simplu dezechilibru temporar între cerere şiofertă. O insuficienţă cronică a ofertei, mai ales atunci când este vorba de bunuri de strictă necesitate cum ar fi produsele alimentare, favorizează ridicarea preţului de echilibru la unnivel ce devine incompatibil cu puterea de cumpărare a unei păr ţi a populaţiei. Intervenţiaguvernului are loc în acest caz prin fixarea unui plafon maxim al preţurilor ce pot fi

practicate. Ce se întâmplă în acest caz? Conform fig. 9.1., intersecţia curbelor cererii şiofertei determină preţul de echilibru OPe, prea ridicat pentru o mare parte a

cumpăratorilor care au nevoie de bunul respectiv, şi cantitatea de echilibru OQe,

insuficientă pentru a acoperi nevoia reală a societăţii.



Dacă statul intervine prin această măsur ă administrativă, însoţită desigur de

constrângere, nivelul maxim admis al preţului de vânzare OPi, inferior celui de echilibru,

permite şi cumpăr ătorilor cu venituri mai mici să-şi manifeste cererea pentru bunulrespectiv. Astfel, cererea totală a pieţei creşte de la OQe la OE. Nivelul mai redus al

preţului devine însă insuficient remuneratoriu pentru producători. Guvernul nu-i poate

obliga să producă în pierdere (cu excepţia cazului când aceştia ar fi întreprinderi de stat,cărora pierderile le sunt acoperite de la buget). De aceea, ca urmare a ieşirii de pe piaţă aunei păr ţi a producătorilor, oferta OQe, şi-aşa insuficientă, se restrânge la OD. Penuria se

accentuează, devenind însă de această dată vizibilă pe piaţă, sub forma "cozilor" sau"firelor de aşteptare", care reprezintă cererea nesatisf ăcută, exprimată în fig. 9.1. desegmentul DE.

Cum se realizează accesul cumpăr ătorilor la bunurile ieftinite pe cale administrativă?Cum să se repartizeze cantitatea OD pentru a satisface cererea OE? Cea mai eficacemetodă este cea a raţionalizării consumului (emiterea de cartele), care este o formă aintervenţiei indirecte, pentru restrângerea cererii. Fiecărui consumator i se permite astfelsatisfacerea par ţială a cererii sale. Dacă nu se emit cartele, servirea cumpăr ătorilor se poate face în ordinea sosirii la "coadă", dacă aceasta este supravegheată de poliţie, sau pe baza folosirii for ţei: este servit cel care are puterea să înlăture pe ceilalţi şi să ajungă lavânzător înaintea epuizării mărfii supuse desfacerii.

Această intervenţie favorizează însă şi apariţia "pieţei negre": mărfurile deficitare, la preţuri reduse, sunt achiziţionate prin intermediul vânzătorilor incorecţi (sau chiar de la producător, dacă acesta este o întreprindere de stat) de către persoane care le vor revindela preţuri adesea mai mari chiar decât nivelul preţului de echilibru OPe care s-ar fi format

în mod liber pe piaţă. Aceasta deoarece, pe de o parte, preţul de speculă va include şi o"primă de risc" pentru vânzătorul clandestin, iar pe de altă parte, pe "piaţa neagr ă" nuexistă transparenţa necesar ă orientării cumpăr ătorilor spre vânzători care practică preţuri

mai mici.Este evident, din cele prezentate mai sus, că intervenţia guvernamentală sub această formă nu poate fi în avantajul consumatorului şi nici nu rezolvă problema penuriei. Ea

poate fi practicată doar în mod excepţional, însoţită eventual de subvenţii acordate producătorilor şi de adoptarea altor măsuri de politică economică pentru încurajarea producţiei, în vederea restabilirii echilibrului dintre cererea totală şi oferta totală, cândmecanismele pieţei îşi vor relua rolul fixării preţurilor.

5.4.2.2. În condiţiile abunden ţ ei , oferta fiind cu mult mai mare decât cererea, preţulde echilibru va tinde spre un nivel scăzut, neremuneratoriu pentru producători. Aceasta îidetermină pe mulţi să abandoneze ramura respectivă de activitate, producţia acesteia se

diminuează până se apropie de nivelul normal pentru satisfacerea cererii existente, când preţul de echilibru redevine remuneratoriu pentru producători.



Dacă însă guvernul are interesul de a nu se diminua producţia ramurii sau de amenţine capacităţile de producţie existente, poate încerca această metodă de intervenţiedirectă, impunând pieţei un plafon minim de pre ţ , de această dată însă, superior celui deechilibru.

Se observă din reprezentarea grafică din fig. 9.2. că, faţă de cantitatea OQe

corespunzătoare preţului de echilibru f ăr ă intervenţie (ofertă prea mare, care provoacă formarea unui preţ al pieţei OPe prea mic, neremuneratoriu pentru producători),

impunerea de către guvern a preţului - plafon minim egal cu OPi determină o creştere a

cantităţii oferite la OE. Concomitent însă, guvernul nu-i poate obliga pe consumatori să achiziţioneze aceeaşi cantitate sau chiar una mai mare la preţul de intervenţie OPi, mai

ridicat. Dimpotrivă, aceştia îşi vor reduce cantitatea cerută la segmentul OD, astfel încâtsegmentul BC va reprezenta o ofertă suplimentar ă provocată de intervenţia directă guvernamentală. Ofertanţii vor constata că nu-şi vor mai putea vinde cantitatea pe care ovalorificau înaintea intervenţiei. Vor spori cheltuielile lor cu stocarea producţiei aduse pe

piaţă, cu dobânzile la eventualele credite angajate anterior pentru producţie şi pe care nu

le mai pot rambursa, cu deteriorarea unor bunuri perisabile etc. Dintr-o măsur ă intenţionată a ajuta pe producători, intervenţia guvernamentală directă, ca şi în cazul

penuriei, se transformă într-o metodă de dezavantajare a agentului economic.Rezultă, în concluzie, că intervenţiile guvernamentale directe în mecanismul formării

preţurilor sunt indezirabile, atât pentru consumator, cât şi pentru producător, cu pierderimari pe planul eficienţei economice. Ele pot fi practicate doar în mod excepţional, pe o

perioadă scurtă de timp, până la reîncadrarea raportului dintre cerere şi ofertă în limitelenormalului.

5.4.3. Interven ţ iile indirecte

Intervenţiile indirecte constau în influenţarea componentelor mecanismului formării preţurilor prin măsuri care pot viza oferta, cererea sau, concomitent, oferta şi cererea.

5.4.3.1. Cele mai importante şi mai accesibile intervenţii sunt măsurile deinfluen ţ are a ofertei .

Astfel, dacă se urmăreşte diminuarea nivelului preţului de echilibru, pentru a se veniîn sprijinul consumatorilor cu venituri mai reduse, se vor lua măsuri care să ducă ladeplasarea curbei ofertei din poziţia S0, căreia îi corespundea preţul de echilibru OPe0, în

poziţia S1, căreia îi corespunde un preţ de echilibru mai redus, OPe1 (vezi fig. 9.3.a).



Deplasarea curbei ofertei spre dreapta semnifică sporirea cantităţii oferite pe piaţă.

Dacă, dimpotrivă, guvernul doreşte creşterea nivelului preţului de echilibru al pieţei, valua acele măsuri care să ducă la deplasarea curbei ofertei de la dreapta spre stânga, adică din poziţia S0 în poziţia S2, căreia îi va corespunde preţul de echilibru OPe2. Deplasarea

curbei spre stânga semnifică diminuarea ofertei.Creşterea sau diminuarea ofertei se poate realiza prin cel puţin cinci modalităţi:- Folosirea instrumentelor politicii comerciale pentru deplasarea material ă a

produselor pe seama leg ăturilor pie ţ ei interne cu cea externă. Astfel, atunci când sedoreşte creşterea ofertei interne, se pot reduce taxele vamale la importuri, se măresccontingentele de import, se înlătur ă eventualele prohibiţii la importuri sau chiar se acordă

prime pentru importuri. În plus, pentru a evita diminuarea ofertei interne, poate fidescurajat şi exportul, suprimându-se primele, contingentând exporturile şi renunţând laalte facilităţi acordate anterior pentru stimularea lor. Dimpotrivă, dacă se urmăreştediminuarea ofertei interne, pentru creşterea preţurilor, se iau măsuri inverse: creştereataxelor vamale la importuri, contingentarea mărfurilor importate, chiar prohibirea

importurilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, încurajarea exporturilor prin diminuareasau chiar înlăturarea contingentărilor, acordarea de prime sau asigurarea unor altefacilităţi.

- Creşterea sau diminuarea stocurilor . Reducerea ofertei pe piaţă la un moment dat poate fi realizată pe seama creşterii stocurilor (desigur, numai la produsele care pot fistocate, de exemplu, cele din rezerva strategică a statului sau la produse agricolenealterabile cum ar fi cerealele), prin acordarea de credite avantajoase sau acceptareacreşterii cheltuielilor bugetare. Dimpotrivă, atunci când se doreşte creşterea oferteiinterne, se poate apela la diminuarea stocurilor pentru suplimentarea ei.

- Transformarea tehnică a produselor . De exemplu, dacă este prea mare oferta detomate (ceea ce face ca preţul de echilibru al pieţei să fie prea mic, neremuneratoriu

pentru producători), acestea pot fi transformate în bulion, tomate în bulion sau alte tipuride conserve, cu termen mai lung de stocare şi folosire.

- Controlul direct al ofertei , prin măsuri ca reglarea cantităţii de vin livrate de către producători şi necesitatea unei autorizaţii speciale pentru noile plantaţii de viţă de vie înFranţa sau reglementarea suprafeţelor plantate şi a vânzărilor de produse agricole. Deexemplu, în 1983, pentru a resorbi oferta excedentar ă, în SUA s-a pus în aplicare un

program de reducere a suprafeţelor cultivate prin plată în natur ă: agricultorii care nucultivau o parte din terenul lor agricol primeau, din stocurile publice, aproapeechivalentul a ceea ce ar fi obţinut din propriile lor recolte. În cadrul politicii agricoleamericane, nerespectarea aşa-numitelor "contingente de suprafaţă" priva producătorii de

susţinerea financiar ă guvernamentală. Exemplele pot continua.- Implicarea statului în activitatea de produc ţ ie, pe care o poate realiza în anumitesituaţii prin investiţii publice într-un sector deficitar sau pentru care are un interes



strategic. Într-o economie de piaţă, această modalitate este mai puţin folosită, sporireaofertei fiind lăsată pe seama iniţiativei private.

5.4.3.2. În ceea ce priveşte influen ţ area cererii , aşa cum se observă din fig. 9.3.b., pentru a se ajunge la un preţ de echilibru mai mare, avantajos producătorilor, se potadopta măsuri pentru stimularea cererii , care să ducă la deplasarea curbei acesteia din

poziţia D0 în poziţia D1, astfel încât, oferta fiind presupusă constantă, preţul de echilibruse majorează de la OPe0 la OPe1. Deşi extinderea cererii reprezintă preocuparea proprie a

producătorilor, care folosesc în acest scop îndeosebi publicitatea, guvernul poate interveni prin diverse modalităţi: o stimulare generală a cererii poate fi realizată printr-o diminuaresensibilă a impozitelor pe veniturile populaţiei sau printr-o majorare a salariilorangajaţilor din sectorul public, măsur ă mai rar folosită; o extindere a cererii pentru unanumit produs, de obicei pentru a menţine preţul de echilibru al pieţei unui bun cu

producţie excedentar ă, poate fi realizată prin creşterea consumului intern ca urmare adistribuirii gratuite a alimentelor excedentare persoanelor nevoiaşe sau copiilor din şcolisau ca urmare a vânzării lor la preţuri reduse; statul mai poate încuraja extinderea cereriişi prin lansarea unor sloganuri de promovare a creşterii achiziţiilor de produse naţionale:"Achetez français", sau "Buy british" etc.

Mai uşor practicabile sunt măsurile de restrângere a cererii , care determină deplasarea curbei acesteia spre stânga (vezi fig. 9.3.b.), din poziţia D0 în poziţia D2, şi

diminuarea preţului de echilibru, de la OPe0 la OPe2. Exemplul cel mai cunoscut este

ra ţ ionalizarea, care poate fi direct ă (când cumpăr ătorul trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă banii necesari pentru a cumpăra produsul şi să posede tichetul sau cartelaeliberată de autoritătile abilitate) sau indirect ă (zile f ăr ă carne sau f ăr ă alcool, vânzăriîntre anumite ore, multiplicarea formalităţilor de vânzare etc.)

5.4.3.3. Măsurile care vizează influen ţ area simultană a ofertei şi a cererii sunt mai

ales de natur ă psihologică, constând în crearea unui climat de optimism sau de pesimismcare să ducă la modificarea previziunilor agenţilor economici. De exemplu, într-o

perioadă de inflaţie, când se instaurează o adevărată psihoză de masă privind creştereaiminentă a preţurilor, care duce la o amplificare a cererii, autorităţile publice, în specialcele care gestionează politica monetar ă, pot adopta măsuri menite a tempera această tendinţă şi a restabili încrederea în stabilitatea puterii de cumpărare a monedei naţionale.



6. TEORIA DISTRIBUŢIEI (RECOMPENSAREA FACTORILOR DEPRODUCŢIE)

6.1. Salariul

6.1.1. Natura salariului. Concepte

Salariul reprezint ă venitul, îndeosebi sub formă bănească , distribuit posesorului for ţ ei de muncă pentru serviciile aduse economiei şi societ ăţ ii.

Prin definiţie, pentru cel care îl dobândeşte, salariul reprezintă un venit . Pentru celcare îl plăteşte, pentru angajatorul for ţei de muncă, salariul reprezintă un cost , un elemental preţului mărfurilor vândute. Pe salariat îl interesează ce poate face cu venitul obţinut.De ceea salariul este privit ca nominal sau real .

Salariul nominal (Sn) reprezint ă suma de bani pe care angajatul o primeşte înschimbul muncii depuse.

Salariul real (Sr ) reprezint ă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărat ă ,la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.

Salariul real se află în relaţie direct propor ţională cu salariul nominal şi în relaţieinvers propor ţională cu nivelul preţurilor:

p

S S n

r (10.1.)

Dinamica salariului real se determină cu ajutorul indicelui de creştere (ISR ):

1000

1 r

r

S S

S I

r , unde

1r S este salariul real din perioada curentă, iar0r S este salariul

real din perioada de referinţă. Înlocuind, relaţia devine:

1000

1

1

P

Sn P

Sn

I r S , iar prin rearanjarea termenilor: 100

100

100

0

1

1

0

P

P

S

Sn

I n

S r , ceea ce devine în

final: 100 p

S

S I

I I n

r .

Dacă, de exemplu, într-o anumită perioadă salariul nominal se dublează, în timp ce

preţurile cresc, în medie, de 2,5 ori, indicele de creştere a salariului real este:%80100

250

200

r S I , ceea ce înseamnă că salariul real a scăzut cu 20%.

În afar ă de venitul obţinut pe o cale directă, propor ţional cu munca depusă, angajatulmai poate fi beneficiarul salariului colectiv şi al salariului social .

Salariul colectiv este acela atribuit tuturor salariatilor unei firme ca participare larezultatele acesteia (profit) sau prin acordarea a diferite facilităţi.

Salariul social se obţine în urma redistribuirii venitului national în vederea asigur ăriide venituri unor categorii de salariaţi care se confruntă cu probleme deosebite sau se află

într-o situaţie materială precar ă (şomaj, accidente de munca, boli profesionale etc.).



6.1.2. Forme de salarizare

Pentru a pune în relaţie cât mai directă rezultatele, cantitative şi calitative, ale munciicu veniturile, in practică se uzează de trei principale forme de salarizare: în regie, înacord, pe baz ă de cote procentuale.

Salarizarea în regie sau după timpul de lucru se practică în acele unităţi sau pentru

acele categorii de salariaţi unde rezultatele muncii nu sunt pe deplin comensurabile:învăţământ. sănătate, justiţie, apărare naţională, administraţie etc. Venitul se determină,aici, ca un produs între tariful orar şi numărul de ore prestate. Fiecărui lucr ător îi suntfixate, in mod individual, printr-o fi şă a postului, sarcinile şi responsabilităţile ce-i revin.În funcţie de modul cum şi le îndeplineşte, se fixează tariful orar precum şi eventualelerecompense (premii, gradaţii, gratificaţii etc.) iar dacă este cazul eventualele sancţiuni saudiminuări de salariu.

Salarizarea în acord se practică la firmele a căror activitate este relativ omogenă iarrezultatele muncii sunt pe deplin măsurabile. Acordul ia forma unei înţelegri între celedouă păr ţi: firma, pe de o parte, care are lucr ări de executat şi o forma ţ iune de lucru, pede alta parte, care se angajează ca într-un anumit interval de timp să execute lucrarea la

parametrii cantitativi şi calitativi descrişi. Tariful se fixează pe unitate fizică de lucrareexecutată (bucată, metru patrat, metru cub, piesă, ansamblu, subansamblu etc.).

Salarizarea în cote procentuale se practică, îndeosebi, în unităţile comerciale. Pentrua fi stimulaţi în promovarea imaginii şi vânzarea mărfurilor şi serviciilor, lucr ătoriiacestor unităţi sunt salarizaţi în cote procentuale aplicate valorii vânzărilor.

Fiecare din cele trei forme uzuale de salarizare îşi are avantajele şi dezavantajele ei.De multe ori, aceeaşi firmă, în virtutea autonomiei sale funcţionale, poate proceda la ocombinare de elemente apar ţinând a două sau chiar trei forme de salarizare. Poate

practica, altfel spus, o salarizare mixt ă. De asemenea, în aplicarea politicii de salarizare,fiecare firmă pleacă şi de la premisa că proprii săi salariati pot fi coparticipanţi la salariulcolectiv sau social; pot fi beneficiarii sistemului de participare la imp

ăr ţirea profiturilor

etc.

6.2. Dobânda şi profitul

6.2.1. Ce este şi sub ce formă exist ă dobânda?

Dobânda reprezintă, în esenţă, remunerarea factorului capital de împrumut. Ea estesuma de bani care o plăteşte împrumutatul, numit debitor, împrumutatorului, numitcreditor, pentru dreptul de a folosi suma împrumutată o anumită perioadă de timp.

Întâi de toate, reţinem faptul că dobânda poate fi privită la modul absolut , ca masă

sau sumă totală cuvenită creditorului si la modul relativ ca rată a dobânzii. Masa sau suma absolută a dobănzii (D) se determină fie ca dobănd ă simpl ă fie cadobănd ă compusă.

Dobânda simpl ă are in vedere perioade ale împrumutului de până la un an, inclusiv şifaptul că dobânda cuvenită se încasează şi nu este capitalizată. Formula de calcul esteurmătoarea: T C d D (10.2.)în care: D - masa dobânzii; d - rata dobânzii; C - mărimea creditului; T - timpulîmprumutului socotit în ani.

De exemplu, o sumă de 10 milioane lei imprumutată pe 6 luni cu o rata a dobânzii de50% va aduce creditorului o dobândă în sumă de:

5,212

6

000.000.10100

50

D milioane lei Dobânda compusă are în vedere perioade mai mari de un an şi presupune, implicit,

procesul de capitalizare; se plăteşte dobândă la dobândă. Pentru a o determina, se



calculează mai întâi suma (Sn) ce revine creditorului peste n ani de imprumut a sumei C,după formula: n

n d C S )1( (10.3.)

De aici plecând: C S D n (10.4.)

Rata dobânzii (d) reprezintă preţul împrumutului a o sută unităţi monetare pe timp deun an. Se determină ca raport procentual intre mărimea absolută a dobânzii şi cea a

creditului, după formula: 100 C Dd (10.5.)

Distingem, apoi dobânda nominal ă şi dobânda real ă. Dobânda nominala reprezintă câştigul creditorului exprimat în unităţi monetare, sau

în termeni nominali. Deşi moneda reprezintă unitatea de măsur ă general valabilă, putereaei de cumpărare poate fi afectată de inflaţie. În acest context cel care a renunţat la o

plăcere prezentă pentru una viitoare vrea să ştie care este preţul real al acestui sacrificiu şidacă acesta a meritat. Ca să afle, determină rata real ă a dobânzii care exprimă randamentul real al capitalului împrumutat, adică, ce volum de bunuri va obţine mâine înschimbul celor la care a renunţat astăzi.

Rata reală a dobânzii (r) se determina prin diferenţa dintre rata nominală (i) şi rata

inflaţiei ( ): ir (10.6)

Relaţia dintre rata nominala si cea reală a dobânzii pune intotdeauna problemaactualiz ării fluxurilor de venituri viitoare pe care un capital împrumutat le poate produce.Întrucât renunţă la bunuri prezente pentru bunuri viitoare, orice persoană este interesată saafle valoarea curentă a unor câştiguri pe care le obţine în viitor ca urmare a investiţieif ăcute pe seama amânării consumului. Problema constă, de fapt, în a determina suma de

bani care ar fi suficientă astăzi pentru a genera un anumit flux de venituri la dimensiunileactuale ale ratei dobânzii.

În cazul în care pe întreaga durată de împrumut a capitalului câştigul anual (A) esteacelaşi iar rata dobânzii (i) r ămâne neschimbată, valoarea actualizată (Va) se determină

după formula:i

AV a (10.7.)

Atunci când fluxurile anuale de venit variază pe anumite intervale de timp, iar de laun interval la altul rata dobânzii se modifică, formula de calcul devine:

nn

ai

A

i

A

i

AV

)1(...

)1(1 221

(10.8)

unde:- A1, A2, ...An, reprezintă veniturile viitoare dobândibile în intervalele de timp 1, 2, ...

n- i reprezintă rata dobânzii constantă doar pentru un anumit interval de timp (1, 2, ...

n)Privită ca expresie a randamentului global 2 al capitalului împrumutat, dobânda

apare ca un câştig brut . După plata impozitului, câştigul devine net . De obicei, dobândase impozitează prin procedeul numit la sursă.

În funcţie de durata împrumutului, dobânda poate fi pe termen scurt sau pe termenlung. Apoi, pe durata împrumutului dobânda poate r ămâne fix ă, stabilită iniţial princlauzele contractului de imprumut sau variabil ă, în funcţie de condiţiile pieţei. Maiamintim că dobânda poate varia în funcţie de gradul de risc. Pentru împrumuturi încondiţii relativ sigure şi cu bonitate certă şi recunoscută a partenerilor, dobânda este maimică. Riscul ridicat implică si o rată a dobânzii pe măsur ă. De reţinut că în mod normal

2 Randamentul global al capitalului împrumutat include dobânda cuvenită, in expresie bănească, dar şi serviciile posibile de

obţinut cu această ocazie, cum ar fi: transformarea rapidă a respectivei sume în mijloc de plată, inlăturarea riscului de a nu fi pierdută

sau furată etc.



dobânda nu include primele sau alte cheltuieli legate de supravegherea sau recuperareacapitalului imprumutat în condiţii de risc deosebit. Dacă le cuprinde, acestea formează

falsa dobând ă.

6.2.2. M ărimea şi dinamica profitului. Factori de influen ţă

Mărimea profitului se exprimă la modul absolut prin masa profitului şi la modulrelativ prin rata profitului. Masa profitului reprezintă suma total ă dobândită sub formă de câştig şi calculată ca diferenţă între venituri şi costuri. Căştigul, pozitiv, se poatedetermina la nivel de produs, agent economic, ramur ă de producţie sau economienatională. În funcţie de domeniul de activitate, profitul poate capăta forma profituluiindustrial , comercial , bancar etc. Specificitatea locului în care se obţine poate conduce şila un mod particular de calcul. De exemplu, profitul bancar (PrB), respectând regulagenerală a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli, se determină scăzând din dobândaîncasată (Dî) dobânda plătită (D p) şi cheltuielile administrative ale băncii (Cha), după formula:

)( a pl î rB Ch D D P (10.12.)

Rata profitului (pr') exprimă "preţul" cu care se dobândeste câstigul şi se determină ca raport procentual între masa profitului (Pr ), pe de o parte, si capitalul consumat (costul de producţie, C p), sau capitalul avansat (K a) sau cifra de afaceri (Ca), pe de altă parte,

după formula: ;100' p

r

C

P pr ;100'

a

r

K

P pr ;100'

a

r

C

P pr (10.13.)

Fiecare formulă conduce la un alt rezultat din moment ce numitorii difer ă. Deşi, demanier ă generală, rata profitului reflectă gradul de rentabilitate al capitalului, primaformulă se apropie cel mai mult de ceea ce teoria şi practica numeşte rata rentabilităţii.Diferenţa dintre prima si a doua formulă derivă din faptul că, de cele mai multe ori,K a > C p. Faptul se explică prin modul special in care se consumă anumite componenteale capitalului circulant dar cu deosebire ale capitalului fix.

Dinamica profitului , ca masa şi rată, se află sub incidenţa unui mare număr de factori . Dacă avem în vedere modul general de calcul, pentru a asigura creşterea profitului va trebui să găsim acei factori care conduc, fie la creşterea încasărilor dinvânzarea bunurilor şi serviciilor create, fie la reducerea costurilor. Teoria şi practicaeconomică sintetizează, ca esenţiali, următorii factori de influenţă a profitului.

a) Nivelul pre ţ urilor de vânzare cu care se află în relaţie direct propor ţională;b) Nivelul costurilor , cu care se găseşte în relaţie invers propor ţională;c) Nivelul produc ţ iei , cu care se găseşte în relaţie direct propor ţională. Relaţia dintre

nivelul producţiei şi profit trece, de fapt, tot prin costuri. Explicaţia ţine de împrejurarea

că o producţie mare înseamnă cheltuieli fixe mici pe unitate de produs.d) Structura şi calitatea produc ţ iei . Prin însăşi natura lor, bunurile şi serviciile nucomportă acelaşi nivel al rentabilităţii. Oportunităţile de afaceri ca şi nivelul aferent al

productivităţii difer ă de la o ramura la alta. Relativ la aceste împrejur ări, agenţiieconomici vor căuta întotdeauna, în intenţia de a-şi maximiza profitul, să investească înacele domenii unde bunurile se obţin în condiţii de maximă eficienţă, sunt cerute pe piaţă,se vând repede, la preturi remuneratorii etc. Calitatea produselor acţionează într-un sensrelativ asemănător. Bunurile de calitate superioar ă îşi găsesc cu uşurinţă debuşeu, se vândla preţuri mari şi câştigă clientela împunându-le şi pentru viitor.

e) Viteza de rota ţ ie a capitalului cu care este în relaţie direct propor ţională. Timpulnecesar pentru trecerea capitalului prin fazele necesare de aprovizionare, producţia

propriu-zisă şi descafere difera de la un întreprinzător la altul si de la un sector deactivitate la altul. De obicei, componenta capital fix, în ansamblul capitalului, are omişcare mai greoaie. De aceea, reducerea ponderii capitalului fix la strictul necesar



însoţită de preocuparea de a folosi numai mijloace tehnice moderne, de mare randament, pot contribui la "fluidizarea" capitalului, si accelerarea vitezei sale de rotaţie. Acest lucrueste necesar pentru că, stiut este, la un capital egal avansat, vor obţine profit mai marefirmele care asigur ă o viteză mai mare de rotaţie a capitalului lor.

6.3. Renta

6.3.1. Natura rentei

Fiind legată de folosirea unuia dintre principalii factori "originari" - pământul, renta aangajat consistent discursul teoretic încă din perioada de afirmare a ştiinţei economice.Willian Petty, François Quesnay, Adam Smith, David Ricardo şi Karl Marx şi-au f ăcut o

preocupare esenţială din a explica natura şi formele pe care le îmbracă renta.În general, se admite că pentru faza clasică a ştiinţei economice teoria rentei a

câştigat, explicativ, noţional şi în planul mecanismului de formare, prin contribuţiadecisivă a lui Ricardo şi Marx. Cum pentru acea perioadă pământul era socotit principalul

factor de producţie, renta a îmbr ăcat forma rentei funciare şi a fost definită de Ricardo,reprezentativ şi acoperitor, ca fiind " ... acea parte din produsul pământului care se

pl ăteşte landlordului pentru folosin ţ a for ţ elor originale şi indestructibile ale solului "4.În circumstanţele de atunci renta era explicată plecând de la:

proprietatea privată asupra pământului; "legea fertilităţii descrescânde" a solului, ca formă a legii randamentelor

nepropor ţionale; modul specific de formare a preţurilor agricole în condiţiile unei oferte de pământ

relativ fixe.Modul în care Ricardo, completat de Marx, a explicat renta a r ămas de referinţă.

Teoria neoclasică în varianta marginalistă dar şi contemporană a preluat esenţialul dinceea ce a oferit Ricardo. În plus, prin extensie şi generalizare, a tratat renta sub formarentei economice ca venit ob ţ inut prin închirierea folosin ţ ei oricărui factor de produc ţ iedisponibil în cantitate limitat ă: pământ, zăcăminte de petrol, aur, dar şi jucători de fotbal,aviatori etc.

6.3.2. Renta funciar ă şi formele ei

Dacă renta este o diferenţă rezultă că ultimul pământ atras în circuitul agricol sau pecare s-a investit nu ofer ă nici o rentă. Acesta este pământul care fixează preţul produseloragricole, pământ a cărui cultur ă înseamnă condiţiile de producţie cele mai nefavorabile

dar, în acelaşi timp, strict necesar ă asigur ării hranei populaţiei.El apar ţine însă unui proprietar funciar care nu va ceda arendaşului dreptul de

folosinţă decât în schimbul unei sume de bani numite rent ă absolut ă. Sursa ei estemecanismul specific de formare a preturilor produselor agricole. Oferta inelastică aacestora, dată de caracterul limitat al terenurilor ce pot fi atrase în circuitul agricol, ridică

preţul produselor peste nivelul la care s-ar fixa printr-o confruntare liber ă a unei cereri şioferte elastice. În felul acesta, pretul include costul, profitul normal al arendaşului şi unexcedent care este însuşit de proprietarul funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra

pământului.

4 David Ricardo , Despre principiile economiei politice şi impunerii, în Opere alese, vol. 1, Editura Academiei Române, Bucureşti,

1959, p.85.



Pentru a înţelege mecanismul formării rentei diferenţiale, să luăm un exemplu. Fiedouă terenuri, A şi B, de fertilităţi diferite. Pe terenul A, mai fertil, se obţine o producţiede grâu de 5000 kg/ha, în timp ce pe terenul B se obţin 4000 kg/ha.

Costurile sunt relativ aceleaşi pe aceeaşi suprafaţă de teren. Să presupunem că toatelucr ările agricole necesare (arat, însămânţat, întreţinerea culturii, recoltat) costă 3.000.000lei/ha. Arendaşul trebuie să obţină măcar un profit normal (să zicem o rata a rentabiliăţii

de 20%, ceea ce înseamnă un profit de 600.000 lei). Mai este şi renta funciar ă absolută,care se plăteşte proprietarului funciar pentru orice teren, indiferent de festilitate în sumă de, să presupunem, 200.000 lei/ha. Care va fi preţul de vânzare al grâului? Dacă arendaşulcare cultivă terenul mai puţin fertil nu-şi acoper ă prin preţ toate cheltuielile şi nu obţine şiun profit normal, va renunţa şi-şi va plasa capitalul în altă activitate. Terenul B ar r ămâneneutilizat. Dar, pentru satisfacerea cererii de grâu a pieţei la un nivel cât de cât acceptabil,este necesar ă şi producţia de pe terenul B. De aceea pretul grâului este dictat de condiţiilede pe acest teren. Pentru cele 4000 kg. trebuie să se recupereze prin vânzarea pe piaţă costul - 3.000.000 lei - profitul normal al arendaşului - 600.000 lei - renta funciar ă absolută - 200.000 lei, în total 3.800.000 lei. Preţul unitar este 3.800.000 lei/4000 kg =9.500 lei/kg.

Acesta este preţul director pe piaţă, la care se vinde grâul, indiferent de pe ce teren provine. Pentru producţia de pe terenul A se obţine prin vânzare suma de 5.000 kg. x9.500 = 4.750.000, din care: 3.000.000 costul, 600.000 profitul normal al arendaşului,200.000 renta, iar restul 4.750.000 - 3.800.000 = 950.000 reprezintă renta funciar ă diferen ţ ial ă, datorită fertilităţii mai mari a terenului A, pe care şi-o însuşeşte proprietarulfunciar, conform contractului de arendare încheiat.

În afar ă de renta diferenţială şi absolută, teoria, dar şi practica economică, evidenţiază existenţa rentei de monopol Ea se prezintă sub forma unui supraprofit obţinut de

proprietarii unor terenuri cu însuşiri speciale (fertilitate excepţională, poziţionarea foarteavantajoasă etc.) şi de pe care se obţin bunuri cu calităţi deosebite ce se vând la preturiridicate de monopol.

6.3.3. Pre ţ ul pământului

În economia de piaţă pământul se vinde şi se cumpăr ă. Are, deci, un preţ.În condiţiile în care pământul a fost socotit un factor pur originar, "dar al naturii",

determinarea preţului pământului s-a redus la o problemă de actualizare. Prima încercarede acest fel apar ţine lui William Petty. În str ădania sa de a calcula preţul pământului elşi-a dat seama că acesta reprezintă suma actualizata a rentelor viitoare ce se pot obţine de

pe suprafaţa respectivă. A luat perioada de calcul ca fiind circumscrisă intervaluluiconsiderat necesar pentru ca trei generaţii să tr ăiască împreună. Datele statistice i-au ar ătat

ca această perioadă este de 21 ani. De aici, valoarea pamântului era determinată ca fiindegala cu de 21 ori valoarea rentei anuale medii.Pe filiera şi păstrând modelul gândirii lui Petty, astăzi, preţul pământului (P p) se

determină ca fiind renta anuală (R a) capitalizată la dobânda zilei (d) după formula:

d

R P a

p (10.14.)

Dacă, de exemplu, de pe suprafaţa de teren supusă vânzării se sper ă la o rentă anuală de 10 milioane lei, la o rată a dobânzii de 10% pretul pamântului va fi de 100 milioane

lei. 000.000.100%10

000.000.10 p P lei

Deşi formula rentei capitalizate la dobânda zilei prezintă interes şi pune în evidenţă doi factori principali de care depinde preţul pământului, ea nu mai poate fi aplicată în modsingular. Şi aceasta pentru că astăzi nu mai putem vorbi de pământ doar ca "dar alnaturii". Investiţiile succesive pentru a-i ameliora condiţia l-au transformat în pământ -



capital . Iar preţul pământului capital, atunci când face obiectul pieţei libere, este supusinfluenţei următorilor factori :

a) Cererea şi oferta de teren. În fapt, cea care fixează pretul mai sus sau mai jos estecererea, limitarea naturală a pamăntului f ăcând oferta inelastică.

b) Cererea şi oferta de produse agricole. Ca şi în cazul altor factori de producţie,cererea de teren este una implicit ă. Ea derivă din cererea pentru serviciile pe care

respectivul teren le poate oferi (produse agricole, loc pentru construcţii, plantaţii pomicole, viticole, silvice etc.).c) Posibilitatea folosirii alternative a terenului . Un teren care se pretează unor

multiple folosinţe este socotit mai valoros.d) Rata dobănzii influenţează invers propor ţional nivelul preţului pământului. Faptul

este explicabil prin aceea că proprietarul terenului va pretinde la vânzarea lui osumă egală cu capitalul care, depus la bancă cu dobânda zilei, îi aduce anual unvenit egal cu renta obţinută dacă ar arenda terenul.

e) M ărimea rentei anuale influenţează direct propor ţional preţul pământului.f) Cantitatea de capital investit ă şi regăsibilă în infrastructur ă, drenări, desecări,

instalaţii de irigaţie etc. poate contribui la creşterea pretului pământului.



7. MĂSURAREA REZULTATELOR MACROECONOMICE.INDICATORII MACROECONOMICI SINTETICI

7.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode

Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr-o perioadă detimp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici.

Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori îndeplineşte o serie de func ţ ii esen ţ iale:

a) Indicatorii macroeconomici au rolul de eviden ţă statistică, prin care se sintetizează informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională, într-o perioadă determinată, măsurând potenţialul său economic;

b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare în luarea deciziilor privind dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice viitoare,

şi pe baza acestora atragerea şi utilizarea factorilor de producţie;c) Pe baza lor se fac compara ţ ii interna ţ ionale, prin care se pun mai bine în evidenţă valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare economică atinsde o ţar ă şi locul ei în economia mondială.

Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme: sistemulconturilor na ţ ionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă şi sistemul produc ţ ieimateriale (SPM) folosit în ţările cu economie centralizat - planificată.

a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de cătreJean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat în funcţie de contribuţiasa la activitatea economică. Prin urmare, în calculul indicatorilor macroeconomici se

porneşte de la veniturile factorilor de producţie. b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia muncadepusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilor de producţie crează

bunuri economice, deci este productivă. Deşi, între timp, această teorie a evoluat, însensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele mai multe dintreactivităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.)sunt considerate în continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici calculaţi încadrul acestui sistem (Produsul social, Venitul naţional etc.) au o sfer ă de cuprindere maimică faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materialea fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor la economia de piaţă este înlocuit cu sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării

tuturor bunurilor materiale şi serviciilor materiale şi nemateriale obţinute în activitateaeconomică într-o perioadă dată (de regulă un an).

Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul

conturilor naţionale pot fi calculaţi prin trei metode7: a) metoda de produc ţ ie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor finale

obţinute de agenţii economici în perioada de calcul (de regulă un an). Prin această metodă,din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar în cazul indicatorilorîn formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului fix;

b) metoda utiliz ării produc ţ iei finale - ce constă în agregarea cheltuielilor totale aleagenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Seînsumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum,

7 Lazăr C., Gorincu Gh., Enache L. Teorie economică general ă, Economica, Bucureşti, 1993, p.157 - 158.



cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru bunuri de investiţiişi exportul net (diferenţa dintre export şi import);

c) metoda costurilor sau valorii ad ăugate - prin care se însumează elementele carereflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.), alocaţiile

pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cuexcepţia venitului naţional).

7.2. Indicatorii macroeconomici

Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, în principal,următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.

Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şiserviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă a

producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele naţionale, cusau f ăr ă caracter de marf ă, într-o perioadă de timp (de regulă un an).

PGB PG PF C i

i

n

i i

i

n

i

n

1 11

(11.2.)

unde: PGB - produsul global brutPGi - produsul global realizat în fiecare sector de activitate

PFi - produsul final realizat în fiecare sector de activitate

Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate

i = numărul de sectoare economice.PGB cuprinde o serie de înregistr ări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor

materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice (consumul intermediar - respectiv materii prime, materiale, energie,semifabricate etc.).

Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea adăugată brută de piaţă a bunuriloreconomice finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an,de către agenţii economici autohtoni şi str ăini. Baza de calcul a acestui indicator oconstituie valoarea adăugată brută a bunurilor economice finale create de agenţiieconomici interni sau cheltuielile efectuate în economie pentru bunuri finale. Atributul de

brut provine de la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix(amortizarea). Sunt avute în vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, încadrul acelei perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el sedetermină pornind de la PGB din care se scade consumul intermediar:

PIB PGB C i (11.3.)unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar.

PIB este evaluat la preţurile pieţei.Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate

consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şicreşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:

PIB C C FBCF E I per pub ( ) (11.4.)

unde: C per - consum personal privat; C pub.- consum public (guvernamental); FBCF -

formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul. Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor

materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi str ăini în interiorulunei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin scăderea din

PIB a consumului de capital fix (amortizarea): PIN PIB CCF (11.5.)

unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix.



Produsul na ţ ional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni careacţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timpdeterminată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea PIB la preţurile pieţeila care se adaugă valoarea adaugată brută a agenţilor economici autohtoni din str ăinătatela preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea adaugată brută a agenţilor economici str ăini

în interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi): PNB PIB Vaas Vasi (11.6.)PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la

restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restullumii - remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi aleîntreprinderilor primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilorvărsate restului lumii.

Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de soldul(pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în str ăinătate şiPIB-ul creat de agenţii economici str ăini în interiorul ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunciPNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă între PIB şi PNB poate

fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare supuse fenomenului de migraţiea for ţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitulîn ţările lor de origine.

Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă îşidesf ăşoar ă activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este indicatorulcare măsoar ă cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare, cel mai folositîn comparaţiile internaţionale.

Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe baza preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea acestora seobţine deflatorul PNB, ce reliefează modificările intervenite în nivelul preţurilor sau în

puterea de cumpărare a banilor.

Deflatorul PNB =PNB nominal

PNB real (11.7.)

Produsul na ţ ional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materialeşi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţar ă sau în afara teritoriuluinaţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină prin scădereadin PNB a consumului de capital fix.

PNN PNB CCF (11.8.)Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el

reflectă venitul naţional. Venitul na ţ ional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către

proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii şicontribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.). Exprimat la

preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat la preţurile pieţeidin care se scade consumul de capital fix.

VN PNB CCF pp pp (11.9.)

unde: VN pp - venitul naţional la preţurile pieţei; PNB pp - produsul naţional brut la

preţurile pieţei.Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind de

la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte nete.

VN VN I pf pp in (11.10.)unde: VN pf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; Iin - impozitele indirecte

nete. Dar,



I I S in i (11.11.)unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare;

sau:VN PNB CCE I S pf pp i (11.12.)

De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii finale

de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.Dacă la venitul national se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţinevenitul na ţ ional disponibil :

VN VN T d nr (11.13.)unde: VNd - venitul naţional disponibil; Tnr - transferurile nete ale restului lumii.

Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru aface faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional dincare se scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite desocietăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care societăţile comercialele plătesc pentru asigur ări sociale, etc. şi se adaugă transferurile statului spre menaje subformă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoaree, burse etc.

V VN P I CAS T p rnd prnd s (11.14.)

unde: V p - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale; I prnd -

impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS - cotizaţii pentru asigur ări sociale plătite de societăţile comerciale; Ts - transferuri ale statului spre

menaje.Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care se

scad impozitele directe asupra veniturilor personale.V V I pd p dvp (11.15.)

unde: V pd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor

personale.Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru

procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şifuncţionării societăţii (consum) şi pentru economisire.



8. PIAŢA FINANCIAR Ă (A CAPITALULUI)

8.1. Obiectul pieţei capitalului

Nevoile de capitaluri, mai ales pe termen lung şi, implicit, existenţa unordisponibilităţi băneşti, la nivelul altor agenţi economici, au determinat apariţia şidezvoltarea pieţei financiare.

Pia ţ a financiar ă sau pia ţ a capitalului cuprinde ansamblul tranzac ţ iilor care audrept obiectiv mobilizarea şi plasarea fondurilor financiare disponibile şi necesare,

precum şi reglement ările şi institu ţ iile legate de derularea acestora. Piaţa financiar ă mijloceşte plasamentele economiilor agenţilor economici în hârtii de

valoare emise de societăţile comerciale pe acţiuni şi de administraţiile publice, cainstrumente de finanţare externă. Acest proces este realizat prin intermediul instituţiilorfinanciar-bancare care îşi desf ăşoar ă activitatea pe baze comerciale.

Pe această piaţă circulă activele financiare. În noţiunea de active, în terminologia

economică, sunt cuprinse bunurile care au capacitatea să genereze venituri în viitor . Ele pot imbr ăca forma fizică, respectiv bunurile de capital fix (clădiri, echipamente, utilajeetc.), suprafeţe de terenuri, stocurile şi rezervele materiale, bunurile de consum defolosinţă indelungată etc. Veniturile generate de acestea difer ă de la o categorie de activela alta: capitalul fix - profitul; terenurile şi locuinţele - rente, chirii; bunurile de folosinţă indelungată - serviciile de consum. În forma financiar ă activele constau din depozitelemonetare şi semimonetare şi hârtiile de valoare pe termen scurt şi lung.

Prin piaţa capitalului se asigur ă finanţarea suplimentar ă a activităţii economice, motiv pentru care aceasta este denumită şi piaţa financiar ă. Sursele de finan ţ are a unei activităţieconomice pot fi proprii sau atrase. Cele proprii provin din activităţile anterioare (în

principal, partea din profit care se reinvesteşte, amortizarea capitalului fix, economiile personale, moştenire). Sursele atrase sunt acelea care provin de la ter ţi şi pot fi directe sauindirecte. Cele directe au drept sursă emiterea şi vânzarea de hârtii de valoare (in specialacţiuni şi obligaţiuni), iar cele indirecte se realizează prin intermediul creditelor mijlocitede instituţiile financiare specializate şi prin valorificarea activelor financiare constituitesub forma depozitelor monetare. Dacă la început procesul mobilizării capitalului şi al

plasării lor avea loc sub forma operaţiunilor obişnuite de depozit (depuneri în bănci şiacordarea de credite), treptat, ca rezultat, pe de o parte, al nevoilor de capitaluri tot maimari şi pe perioade de timp mai lungi, iar pe de altă parte, al limitelor financiare ale uneisingure bănci, mobilizarea lor a inceput să se facă prin emisiunea de titluri de valoare,care va deveni preponderentă.

După orizontul de timp al valabilităţii lor, hârtiile de valoare se clasifică în: a) hârtiide valoare pe termen scurt - prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an(efecte de comer ţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit); b) hârtii de valoare pe termenlung - prin care se asigur ă plasamente pe perioade ce depăşesc un an. Dintre ultimele fac

parte acţiunile şi obligaţiunile şi ele formează obiectul principal al pieţei financiareîntrucât în economia de piaţă sunt titluri de valori foarte r ăspândite, principalele unităţi cuscop lucrativ funcţionând ca societăţi pe acţiuni. Prin ele se asigur ă, în principal,suplimentarea resurselor financiare ale acestora.

Ac ţ iunea este un titlu de valoare care atest ă dreptul de proprietate al celui ce ode ţ ine asupra unei păr ţ i din capitalul firmei emitente. Constituirea de societăţi pe acţiunica şi sporirea capitalului unei firme prin emisiunea de noi acţiuni sunt forme

predominante de mobilizare de fonduri disponibile pe piaţă. Valoarea înscrisă pe acţiune,deci valoarea nominală, este parte a capitalului social. Pentru acest motiv, conformregulamentului de funcţionare a pieţei financiare, acţiunea nu poate fi niciodată



rambursată. Dacă deţinătorul său vrea să intre în posesia banilor, el va trebuyi să o vândă pe piaţa titlurilor financiare la cursul pieţei. Deţinătorul de acţiuni - acţionarul - se bucur ă de o serie de drepturi şi obligaţii care sunt propor ţionale cu aportul adus la capitalul socialal firmei: anual deţinătorul de acţiuni obţine o parte din profitul societăţii pe acţiuninumită divident ce este dependent de rezultatele economico-financiare ale acesteia, motiv pentru care acţiunile sunt considerate titluri de valori cu venit variabil; acţionarul participă

prin vot la alegerea membrilor consiliului de administraţie şi la adoptarea deciziilor decătre adunarea generală a acţionarilor; are dreptul de a fi informat asupra gestiunii şisituaţiei economico financiare a acelei societăţi; obţine o parte din capitalul firmei încazul când aceasta este lichidată; suportă, însă, şi o parte din pierderi când se obţinrezultate necorespunzătoare.

Există mai multe tipuri de acţiuni: a) ac ţ iuni nominative - care au înscrise numeledeţinătorului şi pot fi transmise numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru lasocietatea emitentă; b) ac ţ iuni la purt ător - care nu au inscris pe ele numele posesorului,dreptul de a uza de avantajele ce le confer ă revenind celui ce le deţine, ele reprezentândmajoritatea covâr şitoare a lor; c) ac ţ iuni ordinare - când dividentul este dependent dedimensiunile profitului societăţii; d) ac ţ iuni privilegiate - cărora li se atribuie un divident

fix. După natura contribuţiei acţiunile pot fi: a) ac ţ iuni în bani (sau în numerar) - caresunt dobândite prin cumpărarea efectivă sau prin compensare, prin creşterea capitalului peseama profitului sau altor surse, precum şi prin combinarea acestor modalităţi; b) ac ţ iunide aport - obţinute pe baza unei contribuţii în bunuri (terenuri, clădiri, investiţii etc.) şi seacordă propor ţional cu valoarea acestora.

Obliga ţ iunea - este un titlu de valoare ce atest ă angajarea unui împrumut petermen lung, emitentul (debitorul/angajându-se să-l ramburseze într-un timpdeterminat şi să asigure pe toat ă perioada o dobănd ă anual ă cert ă - cuponul -indiferent de situa ţ ia sa economico-financiar ă. Garantând un venit anual ferm ele suntnumite titluri de valori cu venit fix. Emitentul este obligat să plătească deţinătorului lascadenţă valoarea nominală a obligaţiunii şi periodic (anual sau semestrial) până lascadenţă o dobândă fixă numită cuponul obliga ţ iunii . Principalii emitenţi de obligaţiunisunt statul, administraţia centrală şi locală pentru acoperirea deficitelor bugetare,întreprinderile publice, băncile şi, ca excepţie, firmele private pentru a finanţa lucr ăriimportante de investiţii şi sporirea capitalului.

Ca şi acţiunile, obligaţiunile pot fi nominale, şi la purtator . Sub aspectul mărimiidobânzii, ele pot fi: ordinare - pentru care în momentul emisiunii se stabileşte niveluldobânzii anuale; cu dobănd ă variabil ă pentru care deţinătorul obţine un venit variabil,determinat de o dobândă fixă şi o marjă stabilită; convertibile - respectiv o combinaţieîntre o obligaţiune şi o acţiune.

Pe piaţă bursier ă, valoarea unei obligaţiuni (cursul) nu depinde de rezultatele

activităţii emitentului, ci de evoluţia ratei dobânzii. Prin urmare, toţi factorii ceinfluenţează rata dobânzii pe piaţa monetar ă influenţează şi cursul obligaţiunii. Acesta sedetermină după relaţia:

'0 d

C C (15.1.)

unde: C0 - cursul obligaţiunii; C - venitul fix adus de obligaţiune (cuponul); d' - ratadobânzii.



8.2. Conţinutul pieţei capitalului

8.2.1. Componentele pie ţ ei capitalului

Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită şi se ofer ă capitalul, piaţa capitalului este formată din două componente:

1) Pia ţ a capitalului pe termen scurt - care cuprinde relaţiile ce se formează prinatragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt, până la un an. Ea are un rol deosebit înfinanţarea pe termen scurt a activităţii economice şi este o piaţă interbancar ă prin care

băncile se împrumută între ele, realizând o funcţie de compensare a excedentului şideficitului de lichidităţi bancare. Tot această piaţă cuprinde şi operaţiunile cu activelefinanciare care au scadenţe scurte (cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, certificate dedepozit etc.), precum şi operaţiunile de scontare şi rescontare a titlurilor de credit, învederea procur ării unor fonduri lichide înaintate de scadenţă.

2) Pia ţă capitalului pe termen mijlociu şi lung - ce cuprinde relaţiile legate deatragerea de fonduri pe termen mijlociu (1 - 7 ani) şi lung (peste 7 ani). La rândul său, eaeste formată din: pia ţ a financiar ă mobiliar ă (acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare

pe termen lung); pia ţ a imprumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul) şi pia ţ a ipotecar ă*.

Piaţa titlurilor financiare pe termen lung se compune din:a) Pia ţ a primar ă - prin care se vând şi se cumpăr ă titlurile financiare pe termen lung

noi emise. Emitenţii de titluri (vănzătorii) urmăresc obţinerea de capital bănesc iar posesorii de economii (cumpăr ătorii) plasarea acestora pe termen lung. Preţul de vânzareal titlului - numit curs - îl constituie valoarea nominală, respectiv suma înscrisă pe titlu şieste un preţ ferm. Există şi anumite situaţii când preţul practicat la plasarea obligaţiunilor

poate fi stabilit sub valoarea nominală (sub parii), r ăscumpărarea urmănd să aibă loc lavaloarea nominală (al pari). Această operaţiune vizează mobilizarea rapidă a unor sume

subscrise in favoarea unui imprumut. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează, în principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul unui comision convenit plasează noile titluri în vederea mobilizării de capital în favoarea emitentului de titluri. Pe piaţa

primar ă, emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare aduce bani lichizi, bani care permitfirmelor să-şi modernizeze şi sporească capitalul tehnic iar statului finanţarea eventualuluideficit bugetar.

b) Pia ţ a secundar ă - prin care au loc tranzacţii cu titluri emise anterior. Păr ţileimplicate sunt vănzătorii şi cumpăr ătorii de titluri financiare care efectuează tranzacţii

prin intermediul burselor de valori. Importanţa acestei pieţe este pusă în evidenţă tocmai prin rolul şi funcţiile burselor de valori. Pe această piaţă preţul (cursul) titlurilor devaloare depinde de numeroşi factori economici şi extra-economici, în principal de raportul

dintre cererea şi oferta de tiuluri. La r ăndul său aceasta depinde de mărimea venituriloranterioare aduse de titluri şi perspectivele de viitor, nivelul ratei dobănzii, conjuncturaeconomică, rata inflaţiei, climatul social şi politic intern şi internaţional.

* Ipoteca este un titlu de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a primit de la o bancă specializată o sumă de bani

pentru continuarea ori relansarea afacerilor, sau în alte scopuri, în schimbul garantării sumei respective cu o valoare imobiliar ă (clădiri,

terenuri).



8.2.2. Cererea de titluri financiare pe termen lung

Cererea de titluri financiare pe termen lung se manifestă în principal de la menaje(gospodării familiare) dar şi de la unele instituţii financiare precum societăţi de asigurare,

case de pensii etc. Ea depinde de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt:1 (1) Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung

Prin randament al unui titlu financiar se în ţ elege acea rat ă de actualizare pentru care pre ţ ul titlului este egal cu valoarea prezent ă a fluxului asociat de venituri viitoare. Estimarea valorii prezente a unui venit viitor se numeşte actualizare. Randamentul unuititlu financiar se obţine din relaţia de egalitate a preţului acestuia cu valoarea prezentă afluxului asociat de venituri viitoare.

(2) Câştigul poten ţ ial al titlurilor financiare. Deţinătorii de hârtii, de valoare potobţine, în afara cuponului în cazul obligaţiunii şi dividendului în cazul acţiunilor, un venitsuplimentar ca urmare a creşterii cursului acestor titluri financiare. Prin urmare, câştigul

potenţial al titlului financiar (C p), în expresie procentuală, se determină prin însumarearandamentului acestuia cu creşterea preţului.

0

01 P P P eC p (15.14.)

unde: C p - câştigul potenţial; P1 - preţul actual al titlului financiar; P0 - preţul iniţial altitlului financiar.

Pentru o obligaţiune căştigul potenţial este:

0

01 )(

P

P P C C p

(15.15.)

iar pentru o acţiune:

0

01

P

P P DC p

(15.16.)

Exemplu: câştigul potenţial al unei acţiuni pentru care se anticipează un dividend de15.000 u.m. şi o creştere a preţului de la 100.000 u.m. la 150.000 u.m. este:

65,0000.100

000.65

000.100

)000.100000.150(000.15

pC (15.17.)

adică 65%.Acest căştig este potenţial întrucât, pe de o parte, devine efectiv numai dacă

anticipările se dovedesc corecte iar, pe de altă parte, cele 50.000 u.m. rezultate dincreşterea preţului se vor obţine doar în momentul vânzării acţiunii.

Modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative care pot figrupate în două tipuri principale: "a la hausse" şi "a la baisse". În cazul în care se

cumpăr ă la preţuri scăzute în speranţa că se vor vânde la preţuri mai mari peste un anumittimp ("cumpăr ă astăzi ieftin şi vinde măine mai scump"), tranzacţia se numeşte "a lahausse", iar atunci când se vinde la cursuri ridicate în speranţa ca peste un timp se vorcumpăra la preţuri mici ("vinde scump şi cumpăr ă ieftin"), tranzacţia se numeşte "a labaisse". Primii (cumnpăr ători) sunt speculanţii "bull" iar cei din a doua categorie(vânzătorii) speculan ţ ii "bear".

(3) Riscul investi ţ iilor în hârtii de valoare - care este rezultatul încertitudinilor privind anticiparea fluxurilor de venituri viitoare. Hârtiile de valoarea prezintă gradediferite de risc. Obligaţiunile sunt mai puţin riscante în comparaţie cu acţiunile. În cazulobligaţiunilor, fiind vorba de un venit fix, fluxurile de venituri viitoare pot fi estimate cumai multă precizie decât în cazul acţiunilor. În plus, societăţile comerciale emitente pot să

plătească dividendele numai după achitarea cuponului obligaţiunilor. Între obligaţiuni,

1 xxx Economie politică, Editura Economica, București, p. 256-258.



mai puţin riscante sunt cele guvernamentale. Însă, şi la obligaţiuni riscul este cu atât maimare cu cât termenul de scadenţă este mai îndepărtat. Din perspectiva poziţiei faţă de risc,agenţii economici pot fi grupaţi în trei categorii: adversari ai riscului - cei care optează

pentru achiziţionarea unor hârtii de valoare numai dacă preţul lor este mai mic decâtvaloarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri; indiferen ţ i la risc - cei carecumpăr ă hârtii de valoare şi atunci când preţul lor este egal cu valoarea prezentă medie a

fluxului asociat de venituri; iubitori ai riscului - cei care tind să opteze pentruachiziţionarea unor hârtii de valoare chiar dacă preţul său este mai mare decât valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri. Diferenţa dintre valoarea prezentă medie afluxului de venituri viitoare şi preţul titlului financiar este considerată mărimea absolută a

premiului pentru risc. Acesta reprezintă o recompensă a asumării riscului, hârtiile devaloare cu grad înalt de risc pot asigura venituri mai mari.

(4) Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung - ce se refer ă la posibilitateavânzării lor rapide şi cu costuri tranzacţionale minime. Aceasta depinde, în principal, degradul de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului. Titlurile financiare listate la bursă au,de regulă, un grad de lichiditate ridicat.

Pentru un posesor de disponibilităţi băneşti plasamentul ideal este acela care confer ă

o siguranţă deplină a acestora, respectiv riscul plasării cât mai mic, o rentabilitate înaltă,un câştig potenţial mare şi posibilitatea de a dispune de bani în caz de nevoie.

8.2.3. Oferta de titluri financiare pe termen lung

Autoritatea guvernamentală şi societăţile comerciale reprezintă principalii agenţieconomici care sunt în permanentă căutare de surse financiare, influenţând în mod decisivoferta de titluri financiare pe termen lung.

Pentru finanţarea unor investiţii de interes general statul apelează deseori laemisiunea de obligaţiuni. Prin aceasta el contribuie la formarea ofertei de obligaţiuni pe

piaţa capitalului.Din cauza insuficienţei fondurilor asigurate din surse proprii şi prin credite bancare

firmele apelează tot mai mult la resursele financiare pe termen lung. Spre deosebire denevoile curente ale producţiei, care pot fi satisf ăcute prin intermediul unor surse definanţare pe termen scurt, investiţiile în echipamente destinate modernizării şi dezvoltăriicapacităţii de producţie, dar şi în suprafeţe de teren şi clădiri, care vor putea generavenituri în decursul unei perioade mai mari de un an, se pot realiza numai prin sursefinanciate pe termen lung. În acest sens firmele apelează la emisiunea de obligaţiuni sauacţiuni, asigur ănd prin aceasta o ofertă de titluri financiare pe termen lung. Pentru cafinanţarea prin intermediul hârtiilor de valoare să fie cât mai rentabilă şi cu riscuri cât mai

mici, întreprinderile vor urmări dimensiunea raportului dintre emisiunea de titlurifinanciare cu venit fix şi cu venit variabil. După cum s-a menţionat anterior, prin prismafirmelor, obligaţiunile prezintă un risc mai mare faţa de acţiuni, întrucât cuponul lortrebuie plătit indiferent dacă s-a realizat sau nu profitul. Însă şi emisiunea şi plasarea deacţiuni prezintă un dezavantaj, în sensul că astfel are lor sporirea numărului acţionarilor,fapt care poate diminua profitul ce revine pe o acţiune. Din acest motiv societăţilecomerciale sunt confruntate cu problema identificării acelui raport dintre hârtiile devaloare pe termen lung care echilibrează obiectivul maximizării profitului ce revine peunitate de titlu financiar cu cerinţele minimizării riscului finanţării.



8.3. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori

Instituţiile principale ale pieţei capitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, caselede brokeraj; piaţa OTC sau piaţa extrabursier ă şi bursa de valori.

Comisia hârtiilor de valoare, este o instituţie prin care autorităţile se implică în modindirect pe piaţa capitalului. Deoarece pe acestă piaţă se emit şi circulă valori mari sub

forma hârtiilor de valoare, există riscul lansării unor asemenea titluri financiare f ăr ă acoperire, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici. Pentru a se evita acest lucru, întoate ţările cu o economie de piaţă, s-au creat instituţii centrale pentru atestarea acestorvalori mobiliare prin: înregistrarea lor şi confirmarea prospectelor de emisiune, atestareaşi urmărirea activităţii brokerilor şi a caselor de brokeraj, controlul activităţii burselor devalori şi aprobarea înfiinţării de noi burse.

Casele de brokeraj au rolul de a asigura legătura dintre piaţa primar ă şi cea secundată şi mai departe, pe piaţa secundar ă, între cei ce vând şi cei ce cumpăr ă titluri de valoare.Instituţia de brokeraj functionează pe trei nivele: la primul se situează brokerul (agent de bursă) care este o persoană fizică ce practică meseria de mijlocitor în circulaţia hârtiilor devaloare; la al doilea sunt asocia ţ ii de brokeri care grupează aceste persoane fizice în

funcţie de specializarea lor pe anumite categorii de hârtii de valoare şi pe anumite firmeale căror titluri sunt cotate la bursă; cel de al treilea este casa de brokeraj , respectiv sediulîn care brokerul intr ă în contact cu clienţii săi, primeşte ordinele de cumpărare şi vânzare

pe baza cărora acţionează apoi la bursa de valori. Funcţiile caselor de brokeraj sunt:introducerea noilor titluri de valoare pe piaţa primar ă; efectuarea de tranzacţii pe piaţasecundar ă a capitalului prin intermediul brokerilor care acţionează în numele şi pe bazadispoziţiilor primite de la posesorii titlurilor de valoare; efectuarea de tranzacţii pe cont

propriu (dealing), când ele operează cu titluri aflate în proprietatea lor; gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare ale clienţilor şi la cerere păstrarea în custodie a acestora;acordarea de consultaţii în probleme de investiţii financiare.

Pia ţ a OTC sau pia ţ a extrabursier ă - asigur ă circulaţia hârtiilor de valoare care nusunt cotate la bursa de valori. Denumirea de piaţă OTC provin de la denumirea în engleză - Oven The Counter Market - ce înseamnă piaţa extrabursier ă. În cadrul acestei pieţe, înţara noastr ă un loc special revine pieţei RASDAQ. Denumirea provine tot din iniţialele înlimba engleză - Romanian Association Securitys Dealers Automatic Quantification - ceeace în traducere libera înseamnă Asociaţia română a negociatorilor de titluri de proprietatevalorificate (cuantificate) în sistem automat. Această piaţă funcţionează după principiile

bursei de valori, obiectul tranzacţiilor fiind hârtiile de valoare, în special acţiunile, care nusunt tranzacţionate pe piaţa bursier ă.

Bursa de valori - este principala instituţie de intermediere a vănzărilor şicumpăr ărilor de titluri financiare pe piaţa secundar ă. Ea funcţionează după reguli

obligatorii care trebuie respectate de către toţi agenţii economici. Bursele de valori sunt pie ţ e specializate unde se negociaz ă valute şi orice valorimobiliare sub formă de efecte comerciale, efecte publice sau alte hârtii de valoare (deexemplu, ac ţ iunile) şi metalele pre ţ ioase. În esenţă, bursa de valori este o piaţă organizată

pentru titluri financiare, o piaţă de capital, componentă a aşa-numitei economii simbolice (economia financiar ă).

Obiectul de activitate al burselor de valori s-a diversificat, aici negociidu-se în afar ă de acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile anonime şi de cele în comandită pe acţiunişi alte hârtii de valoare precum: cambii, obligaţiuni emise de stat, bonuri de tezaur, titluride rentă, diverse alte efecte comerciale şi efecte publice, valute, aur şi alte metale

preţioasae, iar la unele dintre ele se negociază chiar bijuterii, perle şi pietre preţioase.

Acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni deţin ponderea majoritar ă, fapt cea determinat pe unii economişti să explice dezvoltarea bursei contemporane de valori prinnecesitatea negocierii acestora. În general, pentru crearea unei burse de valori sunt



necesare trei condiţii: existenţa în zona respectivă sau în apropiere a unor societăţianonime de mare anvergur ă; difuzarea acţiunilor şi obligaţiunilor emise de acestea la unnumăr mare de acţionari - existenţa acţiunilor numai în mâinile statului sau în cele aleunui număr mic de acţionari face inutil comer ţul la bursa de valori legat de vânzarea -cumpararea acestora; reglementarea activităţii de tranzacţii prin norme legislative, cu rolulde a ocroti libera concurenţă în comer ţul de bursă.

Bursele de valori au rolul principal de a facilita acumularea capitalurilor necesarefinanţării activităţilor economice şi de a dirija fluxul acestora spre ramurile economicecele mai rentabile. Acest rol este îndeplinit, mai ales, prin vânzarea - cumpărarea deacţiuni şi obligaţiuni care apar ţin societăţilor pe acţiuni. Prin emiterea acestor efectefinanciare, societăţile pe acţiuni îşi constituie capitalul necesar desf ăşur ării activităţii. Pedurata lor de valabilitate, ele pot fi vândute de acţionarii lor unor ter ţe persoane, iar prinaceasta apar două forme de existenţă a capitalului: capitalul real - format din bunurimateriale şi mijloace băneşti şi capitalul fictiv - reprezentat de efectele financiare emise

pentru constituirea capitalului real. Prin tranzacţiile la care sunt supuse aceste efectefinanciare, in timp, valoarea capitalului fictiv se autonomizează de aceea a capitaluluireal. cele două forme de capital pot avea evoluţii separate şi diferite. Capitalul real se

valorifică in procesul de producţie, sporindu-şi valoarea, cel fictiv îşi modifică valoarea în procesul operaţiunilor de bursă, devenind mai mare sau mai mică decât a primului. Deşi la baza creşterii sau descreşterii cursului acţiunilor stă situaţia economică a societăţiloremitente, modificarea capitalului fictiv nu se regăseşte nemijlocit în modificareacapitalului efectiv. În timp ce evoluţia capitalului fictiv este determinată de influenţaoperaţiunilor speculative şi de modificarea cursurilor acţiunilor în funcţie, mai ales, deraportul dintre cerere şi ofertă, evoluţia capitalului real este determinată de rezultateleactivităţii economice sau de politica de emisiune de noi acţiuni şi obligaţiuni.

Pe piaţa bursier ă se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (brokeri, jobberi), cererea de titluri din partea celor care dispun de capital bănesc cu oferta de titluridin partea deţinătorilor acestora. Cererea şi oferta se transmit prin ordinele de bursă încare se prevăd: denumirea titlului (acţiuni ale societăţii X, obligaţiuni provenite dinîmprumutul Y etc.), natura operaţiunii (vânzare, cumpărare), numărul de titluri,

preferinţele de preţ, termenul pentru efectuarea tranzacţiilor etc.Toate ordinele de bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii bursieri, care, pe

baza dispoziţiilor ce le conţin, trec la fixarea cursului (pre ţ ului de tranzac ţ ie) pentrufiecare titlu. Nivelul şi evoluţia cursului sunt influenţate de mai mulţi factori, dintre caremai importanţi sunt: cererea şi oferta din respectivele titluri, care la rândul lor depind demărimea anterioar ă a dividendului şi perspectivele sale de viitor; dinamica preţurilor, ratadobânzii, starea generală a conjuncturii economice interne şi internaţionale, optimismul(pesimismul) întreprinzătorilor etc.

O anumită imagine pentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni se obţine prindeterminarea indicatorului numărul ani dividend (Nad) pornind de la mărimeadividendului obţinut în perioada anterioar ă sau dividendul anual previzibil (D), în funcţiede cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea (C):

D

C Nad (15.18.)

Acest indicator arată numărul de ani în care poate fi amortizat preţul plăţii pentruachiziţionarea unei acţiuni prin dividendul realizat sau previzibil. Operaţiunea este mai

profitabilă pentru cumpăr ător cu cât indicatorul este mai mic.Un factor important cu influenţă asupra cursului titlului de valoare este rata dobânzii.

Creşterea acesteia reduce cererea pentru titluri şi determină micşorarea cursului acestora

pe piaţa bursier ă şi invers. Mărimea dobânzii (D) este în funcţie de mărimea capitaluluiavansat (C), rata dobânzii (d') şi perioada pentru care se acordă împrumut (n):



100

' nCd D

(15.19.)

O obligaţiune cu un venit anual fix de 10.000 lei, are în condiţiile unei rate a dobănziide 10% un curs (Cs) pe piaţa bursiera de:

000.10010

100000.10100

d

DC s lei (15.20.)

unde: D - reprezintă în acest caz venitul anual garantat la emisiune.Creşterea ratei dobânzii la 20% determină scăderea cursului obligaţiunii:

000.5020

100000.10

sC lei (15.21.)

Bursa este o instituţie foarte sensibilă la ceea ce se întâmplă în viaţa economică,socială sau politică. Un simplu zvon cu privire la inr ăutăţirea condiţiilor de producţie şidesfacere ale unei societăţi (de exemplu, reducerea vânzărilor) atrage după sine scădereacursului acţiunilor acesteia. Modificările de cursuri devin mult mai puternice în cazulapariţiei unor evenimente neprevăzute, precum r ăzboaie, revoluţii, catastrofe naturale etc.Deseori acestea sunt influenţate şi de manevre necinstite, regizate de principalii acţionari

care se coalizează impotriva celor mici. De exemplu, primii lansează zvonul ca o societate pe acţiuni intâmpină dificultăţi financiare. Micii acţionari necunoscând realitatea vorurmări să-şi vândă acţiunile deţinute la firma respectivă. Drept urmare, oferta de acţiunicreşte, cursul acestora scade, iar marii acţionari vor avea posibilitatea să le cumpere la un

preţ cu mult sub valoarea lor nominală. Atunci când se dovedeşte că a fost un simpluzvon, situaţia firmei respective fiind cu totul alta, cererea pentru acţiunile sale începe să crească, antrenănd creşterea cursului acestora, marii acţionari le vor vinde şi îşi vor însuşi

profituri deosebite.Fiecare membru al bursei este reprezentat de către agen ţ ii de bursă care negociază în

numele şi pe contul clientului, corespunzător ordinelor primite de la acesta. În unele ţări(de exemplu, Anglia), pe lângă broker se mai întâlneşte şi dealer denumit şi jobber, care

intr ă în legătur ă cu comitetul bursei prin intermediul brokerului. În acest caz, jobberul esteacela care stabileşte cotaţiile bursei rezultate din jocul cererii şi ofertei şi le înscrie pe

panourile bursei. În jurul jobberului stau brokerii care îi transmite acestuia ordinele devânzare şi cumpărare. Jobberul poate să incheie şi operaţiuni pe cont propriu. El are

posibilitatea să vândă efectele financiare la un curs uşor superior celui la care cumpăr ă, deaici rezultând profitul său. (De exemplu, acţiunile unei societăţi pe acţiuni cotează la

bursă 250/252 dolari. Aceasta înseamnă că ele se cumpăr ă cu 250 dolari şi se vănd cu 252dolari. Câştigul jobberului rezultă din diferenţa dintre cursurile de vănzare şi cele decumpărare, in acest caz de 2 dolari pentru fiecare acţiune şi creşte odată cu volumultranzacţiilor). Jobberul este agentul de bursă care măreşte sau scade cursul acţiunilor înfuncţie de jocul dintre cerere şi ofertă. Modificarea cursurilor se exprimă în puncte.

Punctul reprezint ă subdiviziunea minimă a unit ăţ ii monetare în care se exprimă pre ţ ulde bursă.

În cazul burselor de valori operaţiunile care au loc pot fi la vedere şi la termen.Opera ţ iunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare culivrarea şi achitarea la încheierea tranzacţiei sau în cel mult două zile lucr ătoare de laaceasta, la cursul existent pe piaţă, În acest caz, momentul tranzacţiei coincide cu cel alformării cursului şi execuţiei sale. Opera ţ iunile la termen constau în cumpărarea sauvănzarea de efecte financiare cu livrarea şi achitarea lor la un termen stabilit şi la preţulconvenit în momentul încheierii tranzacţiei. În acest caz, momentul incheierii tranzacţieinu mai coincide cu cel al execuţiei sale.

Întrucât titlurile de valoare, spre deosebire de mărfurile reale, r ămân mereu încirculaţie, la bursele de valori tranzacţiile la termen, mai ales cele cu caracter speculativ,au o pondere mult mai mare. Operaţiunile la termen pot fi a la hausse şi a la baisse.



La rândul lor acestea sunt de două categorii: ferme şi cu primă. Opera ţ iunile ferme presupun executarea contractului prin cedarea efectivă a efectelor financiare şi achitarea preţurilor acestora la termenul convenit. În cazul opera ţ iunilor la termen cu primă sau cucaracter op ţ ional , unul dintre agenţi îşi rezervă dreptul ca la scadenţă să opteze, înschimbul plăţii unei prime stabilite, între a renunţa la contract, ori, în raport de "tipul"

primei să se declare vânzător, cumpăr ător sau chiar să dubleze ori să tripleze numărul

titlurilor supuse tranzacţiei., Au apărut chiar burse de specialitate în asemenea operaţiuni,numite burse de opţiuni. Aceste operaţiuni pot fi clasificate în:- Opera ţ iuni cu primă simpl ă "a la hausse" care ofer ă posibilitatea

cumpăr ătorului de a alege între executarea sau rezilierea contractului în funcţie desituaţia existentă la termenul de scadenţă. De exemplu: un client, anticipănd ourcare a cursului unui titlu cotat cu 100 dolari, cumpăr ă cu primă 100 de titluri la

preţul de 105 dolari fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă se potivi două posibilităţi: sau titlul a urcat, presupunem la 120 dolari, şi cumpăratorul arealizat un profit potenţial de 15 dolari pe titlu sau a scăzut la 90 dolari, condiţiein care in schimbul primei renunţă la contract, suferind o pierdere limitată la 5dolari pe titlu în loc de 10 dolari, dacă ar fi fost cumpăr ător. Dacă cursul a r ămas

constant, el va opta pentru una din variante, în ambele cazuri pierderea fiindaceeaşi, 5 dolari, care reprinztă prima depusă;

- Opera ţ iuni cu primă compusă "a la baisse" prin care vănzătorul îşi rezervă dreptul de a alege între executarea sau rezilierea contractului, în funcţie deevoluţia cursului. De exemplu: un agent anticipând o scădere a cursului vinde

printr-un contract la termen cu primă 100 de titluri la cursul de 105 dolari fiecare,din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă pot exista şi in acest caz două

posibilităţi: sau cursul titlului a scăzut, presupunem la 90 dolari şi vănzătorul,executănd contractul, a realizat un profit de 10 dolari la fiecare titlu văndut sau acrescut la 110 dolari, condiţie în care el renunţă la contract, suferind o pierderelimitată la 5 dolari pe titlu cât reprezintă prima cedată, în loc de 10 dolari. Dacă cursul a r ămas acelaşi lui îi va fi indiferentă poziţia, intrucât, chiar dacă vinde saudacă reziliează contractul, pierderea este tot de 5 dolari, care reprezintă primadepusă;

- Opera ţ iuni cu prima dubl ă sau dubl ă op ţ iune, care se caracterizează prin dreptulcomerciantului de a se declara, în ziua lichidării, fie vânzător, fie cumpăr ător, înfuncţie de evoluţia cursului. El se va declara vânzător când cursul a scăzut (incazul nostru la 90 dolari pe titlu) sau cumpăr ător atunci când cursul a crescut (la120 dolari), prima dublă plătită oferindu-i posibilitatea să aleagă între aceste două variante.

- Opera ţ iuni facultative multiple, prin care una din păr ţi obţine dreptul de a

multipla (de două, de trei ori etc.) valoarea contractului. Pentru a obţine acestdrept, speculatorul a la hausse plăteşte un preţ majorat faţă de preţul zilei, iarspeculatorul a la baisse vinde cu un preţ ceva mai mic decât preţul zilei.

Bursele de valori au un rol deosebit de important în mecanismul de func ţionare aeconomiei de piaţă:

a) Ele reprezintă o pia ţă permanent ă a hârtiilor de valoare, oferind posibilitateatransformării operative, într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers,satisf ăcând prin aceasta unul din dezideratele oricărui plasament şi anume, să aibă un gradde lichiditate ridicat. Dacă bursa nu ar oferi posibilitatea vinderii rapide a hârtiilor devaloare, deţinatorii lor nu ar fi dispuşi să-şi investească capitalul în ele. Totodată sefacilitează acordarea de credite de către bănci, deoarece ele acceptă efectele de comer ţ şi

alte hârtii de valoare atunci când pot urmări la bursă cotaţiile acestora, pentru ca astfel să se poate proteja faţa de debitorii nesiguri.



b) Bursa de valori se apropie cel mai mult de unele dintre cerin ţ ele pie ţ ei cuconcuren ţă perfect ă: mobilitatea capitalului si intrarea liber ă pe piaţă. Prin bursă capitalulse poate transfera operativ de la o firmă la alta sau de la o ţar ă la alta contribuind laorientarea sa spre domenii mai profitabile ale activităţii economice. Bursa ofer ă

posibilitatea unui mod specific de exprimare a opţiunilor fiecărui agent economic participant la tranzacţii, asupra direcţiilor de dezvoltare a economiei.

c)

Bursa de valori contribuie la formarea capitalului marilor firme prin faptul că favorizează procesul de concentrare a economiilor populaţiei şi acumulărilor firmelor private. Ea are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi necesit ăţ ileeconomice, transformând economiile în capital .

d) Activitatea bursier ă duce la dezvoltarea concuren ţ ei dintre firme şi prin aceasta laasanarea economiei de unităţi falimentare sau cu rentabilitate redusă. Cotaţiile hârtiilor devaloare cresc sau se micşorează in funcţie de evoluţia ascendentă sau descendentă a

profitului societăţilor care le-au emis si de programele de dezvoltare în perspectivă aleacestora. Investitorii vor evita emiterea de noi acţiuni în ramurile sau unităţile cucapacitate concurenţială slabă.

Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al st ării economiei . Indicele

bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere şi prin aceasta a economieirespective. La bursa din Wall Street (New York) se utilizeaza cunoscutul indice DowJones, la bursa din Tokio - indicele Nikkei, la bursa din Londra - indicele FinancialTimes. Indicele de bursă reprezint ă , de regula, media aritmetică ponderat ă a cota ţ iilor

zilnice de inchidere la titlurile de valoare reprezentative. Evoluţia activităţii bursiere,reflectată de indice, poate să arate o direcţie ascendentă (o piaţă "sub semnul taurului" sau

bull market) sau o direcţie descendentă (o piaţă "sub semnul ursului" sau bear market),fiecare din acestea având un ecou rapid in ansamblul vieţii de afaceri. Volumultranzacţiilor şi evoluţia cursurilor reacţionează brusc, uneori cu anticipaţie, la modificareaconjuncturii economice. Adesea scăderea bruscă a cursurilor este semnalul declanşăriiunei crize (a r ămas inscrisă în istorie ziua de 29 octombrie 1929, "mar ţea neagr ă" a burseide acţiuni din New York, care a premers declanşării marii crize economice mondiale din1929 - 1933).

9. INFLAŢIA

9.1. Definire şi măsurare

Etimologic, termenul de inflaţie provine din latinescul “inflare”, care însemnaumflare în mod exagerat. Într-adevăr, în esenţă, inflaţia este un fenomen de umflare

exagerată a preţurilor. Infla ţ ia reprezint ă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat încreşterea masei monetare din circula ţ ie peste nevoile economiei, fapt ce conduce ladeprecierea monetar ă şi la creşterea anormal ă , permanent ă , cumulativă şi generalizat ă a pre ţ urilor.

Din definiţie rezultă elementele esenţiale care dau conţinut acestei grave problememacroeconomice.

În primul rând, inflaţia este un dezechilibru monetaro-real, ceea ce înseamnă că nueste doar un fenomen monetar cum s-ar putea crede la prima vedere,ci ţine într-o maremăsur ă şi de economia reală, incapabilă la un moment dat să asigure o ofertă de bunuri şiservicii la nivelul cererii exprimate de cantitatea de bani din canalele circulaţiei;

În al doilea rând, ea este o creştere anormală a preţurilor, ceea ce înseamnă că trebuiecomparată cu ceea ce este considerat normal, admisibil. Nu există o normă generalvalabilă pentru un nivel “normal” al creşterii preţurilor.În secolul al XIX-lea, stabilitatea



preţurilor era asociată unei creşteri zero a acestora. În anii 1950, în plină “perioadă acelor treizeci de ani glorioşi”, caracterizată prin creştere economică susţinută, ocuparedeplină a braţelor de muncă şi stabilitate monetar ă, ritmul anual de creştere a preţurilorera de 1-2 %, în timp ce după 1970-1980 pragul creşterii normale se situează pe o plajă de3-4%.

În al treilea rând,creşterea preţurilor, o dată declanşată , este permanentă, nu

cunjuncturală.În al patrulea rând, fenomenul este cumulativ, adică o creştere prezentă se adaugă uneia anterioare, constituind în acelaşi timp, împreună, baza pentru o creştereviitoare,asemănându-se astfel cu mecanismul “bulgărelui de ză padă”.

În al cincilea rând, creşterea preţurilor este generalizată, cuprinde majoritatea bunurilor şi seviciilor, extinzându-se ca o adevărată molimă.

Nivelul inflaţiei se exprimă prin rata inflaţiei,ce poate fi calculată prin mai multemetode:

1. folosind deflatorul PIB sau PNB, aşa cum a fost prezentat la tema 11, cu sferade cuprindere cea mai mare. Dacă din deflator, exprimat procentual,se scade 100,obţinemrata inflaţiei, care ne arată cu cât au crescut, în general, preţurile în perioada de analiză.;

2.

determinând mai întâi indicele preţurilor bunurilor de consum(IPC),careexprimă evoluţia costului vieţii. Pentru aceasta se determină , pe baza unei anchetestatistice, ponderea cheltuielilor cu procurarea de către populaţie a diferitelor categorii de

bunuri de consum.Se calculează apoi indicii de creştere a preţurilor pe fiecare categorie şi, înmulţiţi cu ponderea corespunzătoare, se însumează,obţinâdu–se indicele general decreştere a preţurilor bunurilor de consum,exprimat procentual. Rata inflaţiei se obţinescăzând din el 100. De exemplu, simplificând la maxim, să presupunem că , pentru oanumită perioadă, structura “coşului de consum” naţional ar fi: 40 % pentru alimente, 35% pentru bunuri industriale de folosinţă curentă sau îndelungată , iar restul, de 25 %,

pentru servicii. Dacă, în perioada de referinţă, preţurile s-au dublat la alimente, au crescutcu 80 % la bunuri industriale , iar indicele de creştere a tarifelor la servicii este de 150 %,cum calculăm rata inflaţiei?

Putem întocmi un tabel după cum urmează:

Denumireabunurilor

Ponderea lor în“coş”(%)

Indicele de creşterea preţurilor (%)

Indicele general alpreţurilor

bunurilor deconsum – IPC-

(%)- Alimente 40 200 80- Bunuriindustriale

35 180 63

- Servicii 25 150 37.5TOTAL 100 X 180.5Rezultă că rata inflaţiei, calculată cu ajutorul indicelui preţurilor bunurilor de consum

(IPC) este egală cu 80,5 %. La acelaşi rezultat ajungem şi folosind rata de creştere a preţurilor pentru fiecare categorie de bunuri:

Denumireabunurilor

Ponderea lor în“coş” (%)

Rata de creştere apreţurilor (%)

Rata inflaţiei (%)

- Alimente 40 100 40- Bunuriindustriale

35 80 28

- Servicii 25 50 12.5

TOTAL 100 X 80.5



Avantajul acestei metode constă în faptul că se observă direct cât din rata inflaţieieste datorat fiecărei categorii de bunuri: 40 puncte procentuale alimentelor, 28 bunurilorindustriale şi 12,5 serviciilor.

Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale cărei efecte se regăsesc în texturaîntregului organism economic şi social. Este acesta motivul pentru care intensitatea sa semăsoar ă şi prin raportare la acei indicatori ai dinamicii macroeconomice strânşi legaţi de

procesul inflaţionist după cum urmează: Creşterea economică neinfla ţ ionist ă desemnează situaţia în care rata creşteriieconomice este mai mare decât rata inflaţiei. Este o creştere obţinută în perioada

postbelică, până în deceniile şase şi şapte, în baza unor reţete de politică economică keynesistă, când rata de creştere (4-6%) a fost superioar ă celei a inflaţiei (3%);

Creşterea economică infla ţ ionist ă , când sporul de creştere economică se obţine cu preţul unei inflaţii considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a creşterii economice;

Stagfla ţ ia, caracterizează acea stare a economiei în care, concomitent, se producurmătoarele fenomene: inflaţie deschisă, somaj, "creştere economică zero";

Slumpfla ţ ia, desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prinscăderea producţiei nationale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.

9.2. Forme ale inflaţiei

Din punctul de vedere al cauzelor care o determină, inflația poate îmbr ăca mai multeforme:

inflaţia prin cerere şi ofertă inflaţia prin costuri inflaţia monetar ă Originile infla ţ iei prin cerere şi ofert ă se găsesc în conţinutul «legii lui Say» şi a

legii cererii şi ofertei . Potrivit «legii lui Say» orice ofertă îşi crează propria cerere sau,

astfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi carealcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri, deci ocerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care aparatul de

producţie nu r ăspunde corespunzător; în condiţiile unei oferte rigide, deficitare, ajustareaofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri. Când această situaţie sereproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale, în propor ţii suficiente, puseulinflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă într-o veritabilă inflaţie.

Din această perspectivă, toate motivele ce conduc fie la o cerere globală excedentar ă fie la o ofertă deficitar ă se constituie în tot atâtea cauze ale inflaţiei.

Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem: Scăderea înclinaţiei spre economisire;

Detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică; Intrarea de devize str ăine suplimentare (excedentul balanţei comerciale, intrarea de

capitaluri, repatrierea unor profituri şi dividende, etc.); Cheltuieli cu efecte productive întârziate; Sporirea cheltuielilor neproductive şi, în principal, a celor militare. Se are în vedere

aici şi împrejurarea că veniturilor obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pemăsur ă, bunurile militare nef ăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;

«Posibilitatea de a tr ăi din dezeconomii», după expresia lui Keynes, prindezvoltarea excesivă a creditului de consum;

O creştere excesivă a salariilor f ăr ă acoperire în bunuri şi servicii;

O creştere demografică susţinută.Istoria faptelor economice arată că, de regulă, o cerere globală mobilă şi în creşteres-a constituit într-un imbold pentru dezvoltarea economică. O demonstrează politicile



economice postbelice, de inspiraţie keynesistă, bazate tocmai pe stimularea cererii globaleefective (consum şi investiţii) şi care au condus la cei «treizeci de ani glorioşi». Dar, aşacum s-a ar ătat, numai excesul de cerere relativ la o producţie care nu ofer ă r ăspunsulcorespunzător şi obligă la ajustarea preponderent prin preţuri conduce la inflaţie.

Cât priveşte oferta deficitar ă, printre multiplele cauze care o pot explica

menţionăm4:

Situaţia de deplină ocupare a for ţei de muncă, de unde dificultatea pentru anumitesectoare de a procura mâna de lucru necesar ă largirii producţiei;

Modificări prea rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a reţelelorde distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia efectivă şi directă a cererii;

Nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui mediuconcurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului;

Deficienţe organizatorice; Slaba mobilitate a factorilor de producţie; Condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe) nefavorabile; Nerespectarea termenilor de punere în funcţiune a investiţiilor.

Necorelarea cerere-ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată prinfigura 13.1.

Unei creşteri a cererii globale de la C1 la C2 şi respectiv C3 i se r ăspunde, par ţial prin

creşterea ofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 partial prin creşterea preţurilor de la P1

la P2 şi P3. Preţurile vor creşte cu atât mai mult cu cât curba ofertei este mai inelastică

(mai apropiată de verticală) şi deci producţia mai rigidă.2. Cauzele nemijlocite conduc la aşa numita infla ţ ie prin costuri şi infla ţ ia

monetar ă.a) Infla ţ ia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor;

prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri5 şi deci, preţurile imputurilor se regăsesc încele ale outputurilor ş.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producţie mărit se traduce

într-un preţ inflaţionist numai dacă remunerarea factorilor de producţie creşte într-ocadenţă superioar ă sporirii productivităţii lor.Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe criterii

economice; salarii mari, f ăr ă acoperire în planul producţiei, crează cel mai adesea tensiuniinflaţioniste. Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are acelaşi efect. Atuncicând materiile prime se importă la preţuri ridicate care se repercutează asupra preţurilor

produselor finite indigene, vorbim de o infla ţ ie importat ă. Fenomenul se amplifică pefondul devalorizării monedei naţionale. Cu efecte similare se soldează o politică deamortismente accelerate determinate de teama unei uzuri morale premature. Mai re ţinem,spre a completa tabloul factorilor cauzatori ai unor costuri ridicate, efectele pe care le

produc în această direcţie presiunea fiscală şi costul datoriei publice. Daca impozitele

4 Vezi Alain Barrère, op.cit., p.279.5 Vezi Pierro Sraffa, Production de marchandises par des marchandises, Dunod, Paris, 1997.



directe subţiază veniturile şi reduc, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu acelaşilucru se poate spune despre impozitele indirecte; ele sunt păr ţi componente ale preţurilorşi deci orice creştere a lor afectează în mod direct propor ţional nivelul acestora.

Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin figura alăturată. Se observă că unei creşteria costurilor firmele r ăspund, în parte, prin reducerea producţiei de la Q1 la Q3 prin Q2, în

parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3 prin P2. "Măsura în care firmele vor mări

preţurile şi vor reduce producţia depinde de înclinaţia pantei cererii agregate. Cu câtcererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara

costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai mari"6.

Şi aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei şicreşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă pentru ca respectiva creştere de

preţuri să capete atributul de inflaţionistă.Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere conduce la

o creştere economică inflationistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a for ţei demuncă, inflatia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a gradului deocupare. Cuvântul «stagflaţie» a fost inventat tocmai pentru a caracteriza această din urmă stare a economiei specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie şi stagnarea creşteriieconomice.

Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spiralainfla ţ ionist ă. Fenomenul se produce atunci când inflatia prin costuri se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea somajului indus de o reducerea producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii guvernamentale selansează un program de creştere a cererii globale. În această situaţie, oferta globală se vadeplasa mereu spre stânga, în timp ce cererea globală se va deplasa constant către dreaptaaşa cum rezultă din figura alăturată:

6 x x x Economia Politică, op. cit., 1995, p.415.



Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii şi ofertei va fi o diminuare aşomajului, dar cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari.

b) Infla ţ ia monetar ă îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia teoriei cantitativiste a luiIrving Fischer: MV = PT, în care M reprezintă masa monetar ă în circulaţie, V - viteza decirculaţie a banilor, P - nivelul general al preţurilor iar T - volumul tranzacţiilor reale dineconomie. În baza acestei formule s-a susţinut că pentru o viteză de circulaţie a banilor

dată şi în condiţiile în care orice surplus de bani se transformă automat în cerere de bunurişi servicii orice excedent al masei monetare peste valoarea producţiei conduce la inflaţie.Desigur, este explicaţia cea mai simplistă a relaţiei bani - inflaţie, dar ea a fost şi a r ămsîncă punct de plecare pentru toţi cei care consider ă că inflaţia este un fenomen prinexcelenţă monetar. Depăşind dihotomia economia reală - economia nominală (universul

banilor), monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton Friedman r ămân la convingerea că "inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar" de care r ăspunzătoare este

politica statului7. După opinia acestui autor, pentru a înfrâna inflaţia, statul trebuie să procedeze la o emisiune monetar ă moderată în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii PIB,singura de natur ă să stabilizeze anticipările inflaţioniste şi să conducă la echilibru stabil pe

toate pieţele8.Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice demonstrează că emisiunea monetar ă

suplimentar ă nu se face în mod direct şi automat r ăspunzatoare de creşterea preţurilor.Suplimentul de bani nu se suprapune, în primul rând, cu un supliment corespunzător şiinstantaneu de cerere. O înclinaţie accentuată a populaţiei spre economisire poate«amâna» cererea. Apoi, transformarea cererii potenţiale în cerere efectivă se face în timp,

printr-o succesiune de cheltuieli. Mai reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşi semnificaţie, că o parte din suplimentul de bani se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce vaconduce la reducerea tensiunii cererii asupra preţurilor interne. Vrem să spunem, cu altecuvinte, că suplimentul în bani din circulaţie nu este în totalitate r ăspunzător în creşterea

preţurilor, şi, în măsura în care este, doar în anumite condiţii.

În situaţia în care excedentul de monedă r ămâne totuşi prin natura sa inflaţionist, de omanier ă directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea cauzelor acestuia, în afaraemisiunii propriu-zise de monedă.

Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

(numerar şi bani de cont) reţinem ca esenţiale9: Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. În situaţia în

care veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, diferenţa se acoper ă prinîmprumutul la banca de emisiune. R ăul inflaţionist provine din împrejurarea că statul nuse împrumută spre a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând ocerere f ăr ă corespondent în planul ofertei;

Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate conduce la o supradimensionare avolumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar.Inflaţia prin credit se produce şi atunci când, un credit facil şi ieftin, permisibil printr-orată scăzută a dobânzii, se concretizează într-o investiţie nouă dar nepusă la timp înfuncţiune; masa monetar ă suplimentar ă conduce la sporirea imediată a cererii de consum,în timp ce noua investiţie întârzie cu oferta «promisă»;

Intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute înrezervă de posesorii lor;

Intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente;

7 Vezi Milton Friedman, Emil Classer, Pascal Salin, L'Occident en desarrai. Turbulences d'une économie prospère, Dunod,

Paris, 1978, p.44 şi următoarele.8 Pentru explicaţii mai cuprinzătoare, a se vedea Pierre Bezbakh, Infla ţ ie, dezinfla ţ ie, defla ţ ie, Humanitas, Bucureşti, 1992,

p.39-49.9 Vezi Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.190-191.



Creşterea vitezei de rotaţie a banilor; O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele circulaţiei

cu bani f ăr ă acoperire.Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte

inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului nu acelaşilucru se poate spune despre consitituirea ca atare a acestui excedent. Din această din

urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul de povara inflaţiei;o analiză, chiar sumar ă, a cauzelor care conduc la excedentul monetar sugerează implicarea sau, după caz, vinovăţia neimplicării politicii statale; oricum judecăm lucrurile,statul r ămâne vinovat de inflaţie.

3. Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natur ă politică sau social ă. Un r ăzboisau o revoluţie, de pildă, se pot solda cu un puseu speculativ al preţurilor la anumitematerii prime sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. În aceeaşi rubrică se încadrează şi migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.

Absenţa unui consens social în ceea ce priveşte repartiţia venitului naţional sau a unuisimţ civic dezvoltat în momente de depresiune economică, de tranziţie sau reformă, potconduce, de asemenea, la inflaţie. Revendicomania salarială a celor ce lucrează în

unitătile publice, ca r ăspuns la o politică guvernamentală populistă, nu este decât unexemplu în acest sens.

Analiza pe factori sau grupe de factori ce cauzează inflaţia se impune din raţiuni pedagogice pentru mai buna înţelegere a fenomenului. În fapt, împrejur ările ce conduc lainflaţie sunt cu influenţă şi acţiune concomitentă. De acest lucru trebuie ţinut seama atuncicând se caută soluţii pentru eradicarea fenomenului.

9.3. Consecinţele inflaţiei

Prin consecinţele sale, inflaţia afectează toate componentele organismuluieconomic şi social, comportamentele elementare ale membrilor societăţii:

Influenţează comportamentul consumatorului care accelerează procesulcumpăr ării,încercând să scape cât mai repede de banii în curs de depreciere în schimbulunor bunuri de folosinţă îndelungată sau care conservă valoarea(bijuterii, tablouri etc)

În acelaşi timp afectează şi economisirea, atât ca nivel (datorită exager ăriiconsumului), cât şi ca structur ă(economisirea pe termen scurt, speculativă,se măreşte îndetrimentul celei pe termen lung);

Sunt influenţate investiţiile, deoarece într-un mediu economic de instabilitateinvestiţiile de mare amploare, în domenii productive, pentru modernizarea structuriieconomiei naţionale, sunt descurajate în favoarea unor plasamente în activităti cu un ritmrapid de recuperare, cum ar fi cele din sfera circulaţiei, a schimbului hipertrofiindu-se

astffel ter ţiarul; Cele prezentate mai sus înseamnă, de fapt, că inflaţia afectează însăşi structuraeconomiei naţionale, potenţialul său competitiv. cu consecinţe negative pe termen lung;

La nivel microeconomic este influenţată gestiunea întreprinderii care,văzâdu-şierodate capitalurile, va accelera procesul de amortizare,mărind costurile, ceea ceînseamnă noi presiuni asupra preţurilor. Pe de altă parte, conştiente de faptul că inflaţiaavantajează pe debitori, întreprinderile vor căuta să se îndatoreze, generând astfel alteriscuri;

Deoarece inflaţia avantajează debitorii (care îşi rambursează creditele înmonedă depreciată, cu o putere de cumpărare mult mai scăzută), cel mai adesea statuleste beneficiarul privilegiat al creşterii generalizate a preţurilor care “usurează” povara

datoriei publice. Aceasta însă nu ar trebui, nici pe departe, să constituie o cale derezolvare a rambursării împrumuturilor angajate de guvern deoarece, pe termen lung,



efectele negative ale inflaţiei asupra întregii activităţi economice vor anihila un astfel deavantaj iluzoriu;

Inflaţia influenţează şi folosirea for ţei de muncă. Nu însă aşa cum rezulta din

teoria keynesistă sau din faimoasa “curbă a lui Phillips”,conform cărora o deplină ocuparea braţelor de muncă presupunea sacrificiul stabilităţii preţurilor şi, invers, realizareastabilităţii preţurilor avea drept cost creşterea şomajului. Pe termen scurt este posibil ca o

“încălzire” artificială a economiei prin aruncarea în canalelel circulaţiei a unei cantităţisuplimentare de monedă să stimuleze investiţiile şi să ducă la crearea de noi locuri demuncă. Odată însă cu declanşarea inflaţiei, cu creşterea preţurilor, cresc revendicările desporire a salariilor, cărora întreprinderile le cedează, sufocându-se treptat şi abandonândorice intenţie de noi investiţii. În final, pentru a supravieţui, ele vor fi obligate să disponibilizeze o parte din for ţa de muncă, astfel încât înflaţia va amplifica şomajul în locsă-l reducă, aşa cum s-a întâmplat de altfel în economiile occidentale în deceniul 8 alsecolului trecut;

Chiar din definiţia ei rezultă că inflaţia duce la deprecierea monedeinaţionale.Am crede că, de aceea, inflaţia ar putea fi un mijloc de creştere acompetitivităţii mărfurilor naţionale pe piaţa externă deoarece se ieftinesc exporturile.

Nimic mai neadevărat deoarece, aşa cum s-a văzut mai sus, producţia naţională scade,apar goluri în aprovizionarea pieţei interne,ceea ce generează mai curând o creştere aimporturilor, o amplificare a deficitului comercial şi intrarea în cercul vicios alîmprumuturilor externe care duc la degradarea accentuată a balanţei de plăţi , situaţie dincare nu se mai poate ieşi decât prin adoptarea unor măsuri de austeritate severe.

În fine, f ăr ă a epuiza lista efectelor, să amintim şi consecinţele inflaţiei pe plan

social. Nemulţumirea populaţiei în faţa degradării puterii de cumpărare a veniturilor saledetermină numeroase revendicări, în special de natur ă salarială. Doar anumite categoriisocio-profesionale şi în special cele organizate în sindicate puternice sau care constituiegrupuri de presiune în raport cu guvernul vor avea câştig de cauză, în timp ce restul vorr ămâne nemulţumite, continuând protestele pe fondul amplificării diferenţieriisociale.Toate aceste efecte pe plan social influenţează, desigur, credibilitatea instituţiilorstatului, a guvernului, cu consecinţe dintre cele mai negative şi asupra vieţii politice.

9.4. Măsuri de politică economică antiinflaţioniste

Având în vedere efectele preponderent negative ale inflaţiei, guvernele sunt preocupate de adoptarea unor măsuri pentru menţinerea între nişte limite acceptabile astabilităţii preţurilor. Pentru a fi eficace, acestea trebuie să vizeze cauzele care potdetermina .

1. M ăsuri contra infla ţ iei prin cerere şi ofert ă, care,în esenţă, vizează fie reducerea

excesului de cerere,fie impulsionarea ofertei. Sus ţ inerea ofertei se poate realiza înlăturând toate cauzele care conduc la scăderea producţiei; găsind, atfel spus, toate mijloacele spre a înlătura inapetitul pentru muncă,deficienţele organizatorice, sau spre a crea noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali a celor existente. Punerea la timp în funcţiune a obiectivelor deinvestiţie, asigurarea unor reforme economice coerente, încadrarea eficientă în structurilecomer ţului internaţional etc., r ăspund aceluiaşi obiectiv.

O soluţie temporar ă poate fi aici, şi importul. Excesul , dezechilibrant, de cerere poate fi temperat prin: «amânarea» cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate; «îngheţarea» salariilor;

încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea unui climat destabilitate economică şi politică;

creşterea impozitelor şi taxelor directe care «subţiază» veniturile;



reducerea cheltuielilor publice; ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux care absorb veniturile

populaţiei; reducerea creditelor acordate firmelor; creşterea ratei dobânzii.Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şi înţeleasă în contextul cererii efective

globale, atât publice cât şi private.2. Măsurile contra infla ţ iei prin costuri vizează acele căi care pot contribui la

reducerea dimensiunii costurilor ca parte componentă de substanţă a preţurilor. Reţinemca semnificative:

găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe; o politica de salarizare fondată numai pe criterii economice; distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-profesionale; o politică de plusprodus rezonabilă care să încadreze câştigurile agenţilor economici

ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar suportabile şi decătre societate;

blocarea preţurilor.3. M ăsuri de factur ă monetar ă şi financiar ă Tratamentul monetar a f ăcut şi face parte din arsenalul de luptă împotriva inflaţiei.

Dintre măsurile care fac, de obicei, obiectul politicilor guvernamentale antiinflaţionistereţinem:

a) Defla ţ ia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie.

Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt:a1 ) Monetar ă, care constă în restrângerea masei monetare în circulaţie, proces care se

desf ăşoar ă prin anularea mijloacelor de plată sau convertirea acestora într-un anumit

raport, de exemplu: 20 la 1 (reformă monetar ă - n.n.);a2 ) Financiar ă, care constă în achitarea datoriei statului la banca centrală sau

adoptarea de politici prin excedente bugetare, obţinute prin micşorarea cheltuielilor publice si, respectiv, majorarea impozitelor;

a3 ) De credit , care constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau în diminuarea

acordării creditelor bancare"12.Deşi socotită o măsur ă radicală, deflaţia este însoţită adesea şi de o reducere a

activităţii economice. Lipsa de lichidităţi, care frânează circulaţia mărfurilor, creată înmod brusc, neconfirmarea anticipaţiilor inflaţioniste cu privire la evoluţia preţurilor aleagenţilor economici care şi-au construit planurile de ofertă din această perspectivă, nu

sunt decât două aspecte ce conduc la efecte contradictorii ale deflaţiei.b) Revalorizarea este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei

naţionale la cursul iniţial avut, mai mare. Se constituie într-o măsur ă antiinflaţionistă înmăsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şi efecte negative prin aceea că scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procur ării de valută cu consecinţenegative asupra importurilor.

c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale,mai mare, la cel al pieţii, mai mic. Are ca element pozitiv faptul că ieftineşte exportul. Deasemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care rezultă dinadevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică. Devalorizarea poate însă semăna şi neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată cu măsuri de creştere a

12 Eugeniu Vasilescu, op.cit., p. 138.



producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare şi alacoperirii lor temeinice.

d) Manevrarea taxei scontului sau, direct, a ratei dobânzii . Ca formă de existenţă adobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva infla ţiei. Se pleacă de la

premisa că prin credit se alimentează în mare măsur ă canalele circulaţiei monetare.«Ştrangularea» acestei căi de acces nu e posibilă decât prin scumpirea împrumutului. Cum

preţul împrumutului, în ultimă instanţă, nu este altul decât rata scontului sau cea adobânzii, normal că se va proceda la ridicarea nivelului acestora.e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte. Partizanii doctrinei ofertei , în frunte

cu economistul american Arthur Laffer, au demonstrat că prin decorsetarea firmei de povara unei fiscalităţi ridicate statul are şansa să încaseze mai mult din această sursă; seare în vedere o rată mică a impunerii aplicabilă unei mase impozabile tot mai mari,urmare şi ea a unei cifre de afaceri în creştere.

f) Indexarea pre ţ urilor , stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel al veniturilorsi al puterii de cumpărare. Se mizează aici, în deosebi, pe efectul de stabilitate pe care oastfel de măsur ă îl poate produce asupra climatului economic şi social.

g) Reducerea deficitelor bugetare

Aria măsurilor antiinflaţie nu este epuizată prin prezentarea celor de mai sus. În funcţie deloc şi timp, de natura inflaţiei şi mai ales de amplitudinea fenomenului, fiecare stat îşiconstruieşte strategia care i se potriveşte cel mai bine. Chiar dacă unele măsuri fac corpcomun în aproape toate politicile guvernamentale, este important de reţinut că politicaantiinflaţie ca şi cea antişomaj, cu care de obicei este corelată, capătă nuanţe specifice, înfuncţie de perimetrul căreia i se circumscrie. La fel face şi România. Confruntată cu oinflaţie dur ă ea îşi caută soluţiile care să r ăspundă cel mai bine specificului ei economic.

economie_suport de curs_mc zi 2015.pdf

Documents