economie europeana

3.

RECONSTRUCŢIA ŞI EVOLUŢIA ECONOMIILOR EUROPENE ÎN PERIOADA POSTBELICĂ

Determinantă pentru evoluţia Europei în perioada postbelică a fost declanşarea unor procese care şi-au pus amprenta pe următoarea jumătate de secol:

împărţirea Europei şi a lumii în două blocuri politico-militare şi economice antagonice, unul dominat de SUA, celălalt de URSS, blocuri care se vor confrunta jumătate de secol în Războiul Rece;

alianţa Europei Occidentale cu SUA şi Canada prin Pactul Nord-Atlantic din 1949;

refacerea rapidă a Europei Occidentale; declanşarea integrării europene prin reconcilierea franco-germană; decolonizarea şi apariţia ‚Lumii a treia’.

În anii 1948-1949, în Europa s-au conturat ceea ce în literatura de specialitate este definit cu termenul de‚ economii occidentale’. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică creată cu ocazia introducerii Planului Marshall, care regrupa 16 state europene, a fost prima care a prefigurat ‚clubul’ ţărilor cu economie de piaţă din Europa.

Acest club al ţărilor capitaliste occidentale a fost lărgit în 1962 odată cu transformarea sa în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în cadrul căreia Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia şi Japonia erau membri cu drepturi depline, alături de: Republica Federală Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania, Ţările de Jos, Suedia, Belgia, Elveţia, Danemarca, Austria, Turcia, Norvegia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Irlanda, Luxemburg şi Islanda (Yugoslavia având statutul de observator).

În primele trei decenii postbelice, tendinţa marcantă a evoluţiei acestui ansamblu de ţări a fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare,

Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană

monetare, a curentelor ideologice şi a modurilor de viaţă, toate dând imaginea unei‚ internaţionalizări’ crescânde a economiilor occidentale.

Între 1945 şi 1975 se pot distinge patru faze esenţiale ale evoluţiei economiilor occidentale:

Faza reconversiei şi reconstrucţiei după cel de-al doilea război mondial, ce a durat până la începutul anilor 1950 şi a fost caracterizată de o creştere ezitantă, accelerată din 1950;

A doua fază a fost caracterizată de o creştere moderată, însă neregulată, desfăşurată pe parcursul anilor 1950, marcată de creşterea record din 1955 dar şi de două puternice recesiuni în 1954 şi 1958;

A treia fază a fost una de creştere relativ regulată, care se întinde din 1959 şi până în 1973, marcată de recesiunile din 1960-1961, 1967 şi 1970; în această fază, accelerarea cvasi-continuă a inflaţiei a fost un semn a dezechilibrelor sistemului;

A patra fază a fost o foarte puternică recesiune declanşată la sfârşitul anului 1973 datorită creşterii preţului petrolului.

3.1 Europa şi noua ordine economică internaţională postbelică Cel de-al doilea război mondial a marcat apariţia unei noi ordini economice

internaţionale care a modificat raporturile dintre SUA şi Europa. La iniţiativa SUA, ţările Europei Occidentale au acceptat înfiinţarea unui nou sistem monetar internaţional şi liberalizarea schimburilor comerciale, condiţii esenţiale pentru reconstrucţia economică postbelică. În perioada postbelică, Statele Unite au încercat să reconstituie sistemul economic internaţional pe baza unei noi ordini economice liberale, după o perioadă în care capitalismul liberal a înregistrat un declin care, cel puţin la un moment dat, părea definitiv. În această optică, al doilea război mondial poate fi interpretat ca o ultimă convulsie a vechiului sistem, după dislocarea ordinii monetare internaţionale, fondată pe convertibilitatea în aur sau în valute, după generalizarea protecţionismului, după agravarea tensiunilor sociale şi după ascensiunea, aparent irezistibilă, a dirijismului etatist. Însă, în ciuda distrugerilor masive pe care le-a antrenat, în loc să dea lovitura de graţie sistemului capitalist, al doilea război mondial a creat condiţiile pentru un nou început şi pentru o nouă etapă de creştere fără precedent.

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică

Tezele pesimiste ale economiştilor post-keynesişti‚ stagnaţionişti’ (în principal A. Hansen, P. Sweezy, B. Biggins) au fost infirmate : astfel, în loc să fie diminuate, posibilităţile de a investi au devenit relativ nelimitate, în loc de o stagnare a creşterii populaţiei a avut loc o explozie demografică, progresul tehnic a cunoscut o perioadă de avânt pe fondul noii revoluţii industriale fondată, între altele, pe descoperirea energiei atomice, pe progresul electronicii şi petrochimiei, pe cucerirea spaţiului şi pe cursa înarmărilor, care s-a tradus printr-o veritabilă‚ explozie’ a producţiei mondiale.

În plus, progresul tehnic a influenţat masiv expansiunea sectorului terţiar în economiile occidentale, acest sector depăşind după 1970, 65% din populaţia activă în Statele Unite, 60% în Canada, 55% în Marea Britanie, Australia, ţările Benelux şi ţările scandinave şi s-a apropiat de 50% în Franţa, Japonia şi Republica Federală Germania.

Cercetarea ştiinţifică (mai mult de 3% din PNB în Statele Unite, mai mult de 2% în Marea Britanie, mai mult de 1,5% în Japonia, RFG şi Franţa), publicitatea (2-3% din cheltuielile naţionale în ţările cele mai avansate), managementul şi tehnicile de gestiune financiară au condus la o nouă formă de concentrare, conglomeratele, expansiunea mass-media, telecomunicaţiile, informatica devenind forţele motrice ale creşterii economice.

Însă, chiar dacă în perioada postbelică capitalismul şi-a găsit un nou suflu, structura sa s-a schimbat profund : iniţiativa individuală, inserată în reţeaua complexă a automatismelor economiei de piaţă a cedat locul deciziilor grupurilor puternice şi eforturilor de reglementare a sistemului depuse de autorităţile statului. Încrederea în mecanismele de autoreglare ale liberalismului economic în forma sa cea mai strictă şi revoluţia keynesiană au creat justificarea unui intervenţionism global care avea menirea de a evita reapariţia depresiunilor şi a şomajului.

Cu toate acestea, capitalismul postbelic a continuat să se bazeze pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe libertatea iniţiativei, în ciuda extensiunii naţionalizărilor şi a economiei mixte. Acesta a fost în continuare un capitalism liberal în cadrul căruia politicile economice ale statului nu au vizat să se substituie mecanismelor pieţei, ci numai să le ‚regleze’.

Datele geopolitice ale războiului au favorizat SUA, a căror prosperitate în 1945 era izbitoare, faţă de vechile economii europene.

Reconstrucţia Europei a presupus refacerea economiilor distruse, regăsirea echilibrului pieţelor externe, restabilirea solidităţii monedelor distruse de inflaţie şi regăsirea unui nou consens social. Europa, distrusă şi ruinată, lipsită de mijloacele de plată internaţionale (aşa numita dolar-gap), a fost constrânsă pentru a-şi demara


reconstrucţia să solicite un ajutor extern, care nu putea veni decât din partea SUA. Această situaţie a marcat un recul considerabil al influenţei internaţionale a Europei Occidentale, care a încetat să fie polul dominant al comerţului mondial (mai păstrează numai un procent de 37% din exporturi în 1948, faţă de 46% în 1937). Marea monedă forte europeană, lira sterlină, a pierdut orice credit în faţa dolarului, aşa cum a demonstrat-o eşecul tentativei de a reveni la convertibilitatea externă din iulie-august 1947. În plus, ireversibilul avânt al mişcării de decolonizare a dus la o diminuare de durată a prestigiului şi forţei mondiale a Europei.

În contrast cu declinul Europei, Statele Unite, deţinătoare timp de câţiva ani ale monopolului nuclear şi în general ale tehnicilor de vârf şi metodelor cele mai eficiente de gestiune, au concentrat o forţă productivă colosală, care atinge jumătate din capacitatea mondială. SUA asigurau aproape un sfert din schimburile mondiale, exercitând o influenţă decisivă asupra comerţului internaţional, deţinând controlul asupra pieţelor, determinând cursurile directoare şi asigurând finanţarea. Dolarul exercita o domnie de necontestat, garantată de deţinerea a aproape două treimi din stocul monetar mondial (echivalentul a 20 de miliarde de dolari), evaluat în 1946 la circa 32 miliarde de dolari şi de forţa economiei americane. Deţinând supremaţia mondială, SUA au fost astfel în măsură să ia iniţiativa reorganizării sistemului economic şi financiar mondial prin înfiinţarea unor instituţii capabile să restabilească o ordine internaţională stabilă şi de durată, bazată pe principiile capitalismului liberal.

Încă din 1941, prin Charta Atlanticului, aliaţii au ţinut să reafirme marile principii ale libertăţii navigaţiei, tranzacţiilor internaţionale şi accesului la sursele de materii prime. În februarie 1942, SUA şi Marea Britanie s-au angajat să elimine la sfârşitul războiului obstacolele discriminatorii în calea schimburilor comerciale şi să pună bazele unei nou sistem monetar internaţional. Aliaţii occidentali au subscris astfel, cel puţin formal, tezelor liberale, răspândite în special în SUA, conform cărora dirijismul protecţionist al anilor 1930 generase tensiunile ce conduseseră în mod inevitabil la război. În 1944-1945, aceste principii liberale beneficiau de pe urma influenţei dominante a SUA şi coincideau cu interesele economiei americane, enorma producţie naţională americană reclamând vaste pieţe externe, cât mai deschise posibil, pentru a putea fi acoperite fără şocuri.

Pe de altă parte, SUA, conştiente de poziţia lor de creditori faţă de restul lumii, au dorit în mod logic să le fie rambursate împrumuturile în monede care nu şi-au pierdut între timp valoarea.


Obiectivele principale au fost eliminarea perpetuării‚ flexibilităţilor impure’ ale anilor ’30 şi devalorizările în lanţ şi reîntoarcerea la etalonul aur.

În 1943, aproape simultan, au fost prezentate două planuri primul aparţinând Marii Britanii, elaborat de Keynes, iar al doilea SUA, elaborat de White. Cele două planuri prezentau similitudini în privinţa a numeroase aspecte, diferenţa esenţială constând în viziunea ambiţioasă şi realistă a lui Keynes, care ţinea cont de aspectele politice existente în momentul respectiv, în privinţa cooperării monetare internaţionale. În pofida diferenţelor şi intereselor contradictorii, după o primă reuniune anglo-americană în septembrie 1943, la Conferinţa monetară şi financiară internaţională de la Bretton Woods (New Hampsire) dintre 1-22 iulie 1944, s-au pus bazele unui nou sistem monetar internaţional.

În primul rând, la Bretton Woods au fost respinse propunerile pentru crearea unei monede internaţionale şi astfel monedele naţionale au continuat să-şi păstreze, pe lângă funcţiile naţionale, şi pe cele de ordin internaţional.

În al doilea rând, parităţile monetare vor fi parităţi aur, direct sau indirect, adică prin intermediul dolarului american.

Sistemul, definit ca urmare a Planului White, pe baza principiilor liberale, preconiza, reluând practica Gold Exchange Standard, întoarcerea în cât mai scurt timp la libera convertibilitate a tuturor monedelor între ele şi faţă de dolar, deviză-cheie a noului sistem, pe care SUA s-a angajat să-l convertească în aur la paritatea de 35 de dolari uncia. În acest mod, libera convertibilitate condiţiona efectiv relansarea comerţului mondial, în timp ce etalonul-aur privilegia singura monedă garantată prin deţinerea unor rezerve importante de aur.

Sistemul etalon-aur conceput la Bretton Woods a fost apreciat drept ‚un fel de metis, născut dintr-o mamă de rasă liberală şi dintr-un tată – dacă nu socialist, în orice caz dirijist. Etalonul aur cu o convertibilitate şi o circulaţie a aurului incertă, nu este un etalon aur ca acela preconizat de sistemul economic liberal. Însă o monedă sprijinită pe aur nu este nici o hârtie monedă, de tipul celei preconizate de socialismul consecvent. Soluţia de la Bretton Woods este, fără îndoială, o soluţie de compromis, însă un compromis care simpatizează mai mult cu sistemul etalonului aur, decât cu acela al etalonului-hârtie’1. La Bretton Woods, sistemul Gold Exchange Standard a devenit un veritabil Gold Dollar Standard.

Acordul de la Bretton Woods a instaurat în paralel un regim de parităţi fixe între monedele sistemului, cu o toleranţă a unei marje de fluctuaţie redusă la plus-

1 Costin C. Kiriţescu, Un secol de frământări monetare, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1996, p.46


minus 1% din paritatea declarată, disciplină ce constituia o garanţie împotriva fluctuaţiilor excesive, generatoare de riscuri de schimb insuportabile. A fost instituţionalizat mecanismul ‚punctelor aur’, Gold Points, prin care o monedă periferică putea fluctua într-o bandă cuprinsă între 2% maximum faţă de dolar, însă de 4% faţă de alte devize.

Pentru a contribui la buna funcţionare a sistemului valutar bazat pe etalonul aur-devize, participanţii la Conferinţa de la Bretton Woods au adoptat, cu unele amendamente, propunerile americane privind înfiinţarea a două organizaţii : Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD, denumită şi Banca Mondială). Dacă cursul unei monede naţionale era periclitat din cauza balanţei de plăţi, remediul era FMI, înfiinţat pentru a gira noul sistem şi pentru a veghea la respectarea regulilor stabilite.

Fiecare ţară membră a FMI trebuia să verse o cotă – 25% în aur şi 75% în moneda naţională – proporţională cu importanţa sa economică, în schimbul căreia putea obţine în viitor un ajutor în devize pentru a-şi echilibra balanţa de plăţi. Importanţa cotelor vărsate a determinat influenţa fiecărui membru în voturile FMI, ceea ce a avantajat pe cei mai puternici. Încă de la început, SUA au dispus de o poziţie dominantă, ele vărsând o cotă de 2.750 milioane de dolari, din totalul de 7.700 milioane ale FMI2.

FMI putea autoriza devalorizările a căror rată depăşea 10%, el decidea asupra măriri cotelor şi putea ajuta ţările în dificultate, cu condiţia unei restabiliri rapide a echilibrelor lor structurale printr-o gestiune sănătoasă. Creditele acordate erau necondiţionate până la o limită ce corespundea a 25% a cotei-părţi a fiecărei ţări, fiind condiţionate peste această limită care nu putea depăşi în nici un caz 125% din cota-parte a ţării respective. În principiu, creditele FMI sunt destinate surmontării dificultăţilor pasagere de pe piaţă şi nu finanţării investiţiilor. Această misiune a fost încredinţată BIRD, care acorda membrilor săi – care trebuie să fie membrii FMI – credite pentru finanţarea investiţiilor productive, cu acelaşi obiectiv ca şi FMI : echilibrarea balanţei de plăţi ca premisă a stabilităţii monetare.

Iniţial, fiecare ţară în parte, părea a avea avantaje din noul sistem. SUA au beneficiat de o monedă ‚la fel de bună ca aurul’, ceea ce i-a conferit un veritabil drept de emisiune a lichidităţilor internaţionale şi de a avea o ‚indiferenţă suverană’ în privinţa balanţei de plăţi.

2 P. Guillaume, P.Delfaud, Nouvelle histoire economique, Tome 2, Les XXe Siecle, Armand

Colin, Paris, 1976, p. 205


Ţările cu monede periferice, epuizate financiar după război, au văzut în Gold Dolllar Standard un mijloc de revenire rapidă la parităţile fixe şi de a participa din nou la schimburile internaţionale, în condiţiile în care sistemul funcţiona pe baza creditelor masive în dolari furnizate de SUA. În general, noua ordine internaţională a instituţionalizat predominanţa SUA şi a dolarului şi a permis o reîntoarcere rapidă la liberalizarea schimburilor, permiţând o creştere fără precedent a comerţului mondial, cu o rată medie anuală de 8-10% pe o perioadă de peste un sfert de secol.

Sistemul instituţionalizat la Bretton Woods a fost aşadar punctul de pornire al procesului de reaşezare pe noi baze al relaţiilor economice internaţionale, în contextul adâncirii în perspectivă a interdependenţelor dintre ţările lumii. Aceste relaţii interdependente trebuiau să dobândească un cadru instituţional multilateral, concretizat prin crearea Fondului Monetar Internaţional, Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a Organizaţiei Comerciale Internaţionale (OCI). FMI urma să fie însărcinat cu rezolvarea problemelor pe termen scurt ridicate de nivelul insuficient al lichidităţilor internaţionale, în timp ce BIRD era desemnată să sprijine canalizarea resurselor financiare spre realizarea unor proiecte importante de reconstrucţie şi dezvoltare. OCI ar fi urmat să se ocupe cu latura concretă a relaţiilor comerciale internaţionale, prin aşezarea acestora pe baze reglementate multilateral. Însă, în timp ce FMI şi BIRD s-au concretizat în practică, eforturile pentru crearea OCI nu au avut drept rezultat final instituţionalizarea acestui organism internaţional.

Convocate de către Consiliul Economic şi Social al ONU, din iniţiativa SUA, Conferinţele de la Londra (1946), Geneva (august 1947) şi Havana (noiembrie 1947) au avut drept scop elaborarea cartei constitutive a preconizatei organizaţii comerciale internaţionale. După Conferinţa de la Havana, în martie 1948, a fost adoptată Carta de la Havana, care prevedea crearea OCI, cu statut de instituţie specializată a ONU, ce urma să intre în funcţiune după ratificarea ei de către majoritatea (27) statelor semnatare. Cu toate acestea, drept consecinţă a opoziţiei întâmpinate în Congresul SUA şi, prin urmare, a neratificării ei de către SUA (exemplu urmat şi de alte ţări cu pondere în comerţul internaţional), Carta de la Havana nu a intrat în vigoare, proiectul fiind abandonat. Totuşi, Carta de la Havana, datorită conţinutului ei concret ce cuprindea prevederi referitoare la politicile comerciale, practicile comerciale restrictive, acordurile pentru produsele de bază, politicile de dezvoltare economică, etc., este considerată ca reprezentând primul efort global postbelic de reorganizare pe baze multilaterale a relaţiilor comerciale internaţionale.


GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) şi-a avut originea tocmai în acest eşec al Cartei de la Havana.

În contextul obstacolelor întâmpinate în timpul negocierilor pentru elaborarea Cartei de la Havana şi în perspectiva unui iminent colaps al eforturilor de creare a OCI, 23 de state (Australia, Belgia, Birmania, Brazilia, Canada, Ceylon, Cehoslovacia, Chile, China (până în 1949), Cuba, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Pakistan, Republica Sud-Africană, Rhodezia (Zimbabwe), Suedia şi SUA) au elaborat, în cursul Conferinţei de la Geneva din octombrie 1947, Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ, semnat la 30 octombrie 1947 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Deşi a fost realizat sub auspiciile ONU, GATT nu a făcut parte din sistemul instituţiilor specializate ale ONU, însă a colaborat cu acestea.

GATT, despre care s-a afirmat că a fost un ‚accident istoric3’, a apărut sub forma unui acord comercial multilateral, cu caracter contractual, funcţionând în baza unui protocol de aplicare provizorie. În practică, GATT a întrunit calităţile unei organizaţii internaţionale ‚necreate’4, şi a marcat trecerea treptată de la bilateralism la multilateralism în relaţiile comerciale internaţionale, proces care s-a finalizat cu crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 1995. GATT a fost caracterizat printr-un grad mare de pragmatism care a stat, fără îndoială, la baza succesului său.

Principiile pe care s-a fundamentat GATT au fost: principiul nondiscriminării, ce a constat în acordarea automată a ‚clauzei naţiunii celei mai favorizate’, ca o regulă de bază, care a cunoscut unele derogări realiste şi care a coexistat cu crearea uniunilor vamale şi a zonelor de liber schimb; principiul suprimării restricţiilor cantitative (a contingentelor de import), cu câteva excepţii în ceea ce priveşte produsele agricole şi în favoarea ţărilor subdezvoltate; reducerea tarifelor vamale, a fost un alt obiectiv major al acordului, existând şi o clauză de salvgardare pentru industriile ameninţate de concurenţa externă ; condamnarea severă a dumping-ului, însă nu a tuturor formelor de subvenţie a exporturilor; interzicerea cartelurilor internaţionale private, fără excluderea acordurilor inter-guvernamentale pentru produsele de bază.

Noul sistem instituţionalizat la Bretton Woods apărea armonios în măsura în care distribuia echitabil obligaţiile între participanţi. Însă, el a fost totuşi un

3 G. Curzon, Multilateral Commercial Diplomacy. The General Agreement on Tariffs and

Trade and its impact on national commercial policies and tehniques, Londra, 1965, p. 31

4 A. Philip, L’Europe unie et sa place dans l’économie internationale, Paris, 1953, p. 100

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică sistem asimetric : pentru SUA a fost în primul rând vorba de a prezerva paritatea dolar-aur prin menţinerea unei relaţii rezonabile între rezervele de la Fort Knox şi masa bancnotelor în circulaţie, sarcină care nu părea foarte complicată, cel puţin iniţial.

Pentru ţările cu devize periferice, care nu puteau accede la aur decât prin intermediul dolarului, lucrurile erau mai complicate, ele trebuind să restaureze condiţiile economice ale unei reîntoarceri la convertibilitatea externă a propriilor monede, obiectiv ce va fi atins la capătul unui deceniu de eforturi, iar ulterior să asigure o protecţie permanentă a parităţii declarate, cel mai adesea cu preţul unei severe austerităţi financiare.

În următoarele decenii însă, SUA, care furnizau dolarii statelor dezvoltate care aveau putere de cumpărare pe piaţa internaţională, au făcut acest lucru într-o manieră atât de necontrolată încât au înecat sistemul şi au distrus valoarea dolarului în raport cu aurul prin achitarea de dolari în exterior nu numai pentru bunurile şi materialele importate, dar şi pentru a acoperi costurile operaţiunilor militare şi ale altor acţiuni din străinătate şi nu doar din punct de vedere comercial, ci şi din raţiuni politice.

Acest din urmă punct a creat probleme, deoarece, deşi comerţul american era excedentar, balanţa generală de plăţi a ajuns în deficit din cauza scurgerii de fonduri pentru finanţarea ulterioară a politicilor militare şi externe. La sfârşitul anilor 1960, o criză incipientă a fost evitată prin creşterea dobânzilor în SUA, astfel încât au fost atraşi bani europeni şi japonezi, însă dolarul – cândva atât de valoros şi în cantitate scăzută – şi-a pierdut valoarea, deoarece străinii în mâinile cărora s-au acumulat dolari nu doreau atât de mulţi. Astfel a existat un excedent de dolari – un excedent de eurodolari sau un excedent de dolari în conturi europene. Valoarea dolarului s-a redus, iar SUA, care operaseră ca bancă mondială, acţionau astfel cu o monedă a cărei valoare de schimb nu mai era credibilă. Mai mult, aşa cum în 1928-1929, economiile europene s-au prăbuşit atunci când fondurile americane nu au mai fost disponibile, în anii ’80 şi ’90 la fel se putea prăbuşi economia americană dacă fondurile japoneze şi ale altor naţiuni ar fi încetat să circule în SUA.

În 1971, ca răspuns la speculaţiile în creştere împotriva dolarului, preşedintele Richard Nixon a fost obligat să suspende convertibilitatea dolarului în aur la preţul prestabilit, recunoscând astfel că dolarul era supraevaluat. Până în acel moment, rezervele de aur ale SUA se înjumătăţiseră în comparaţie cu 1949. Valoarea de schimb a dolarului a scăzut imediat cu 10%, iar în cele din urmă cu 30%, iar câteva luni mai târziu, principalele state industrializate au încheiat


Acordul Smithsonian, care a stabilit noi rate de schimb. Astfel dolarul a fost devalorizat şi în raport cu aurul, şi faţă de monedele străine, dar, în 1973, această versiune revizuită a Acordului de la Bretton Woods s-a dezintegrat, deoarece toate monedele de referinţă ale lumii erau instabile faţă de dolar şi ia-u permis să fluctueze.

Instabilitatea rezultată a fost imediat accentuată de creşterea de patru ori a preţului petrolului într-un interval de trei luni din cauza războiului din Orientul Mijlociu din 1973 şi de creşteri asemănătoare de preţuri la alte materii prime. Aceste disfuncţionalităţi au reprezentat o lovitură dată ideii conform căreia SUA dispuneau de abilităţile şi resursele necesare pentru a dirija o economie mondială ordonată.

Sistemul de la Bretton Woods a fost o încercare de colaborare internaţională inaugurată însă într-un moment în care discrepanţele dintre SUA şi Europa erau extreme : SUA beneficiaseră din punct de vedere economic de pe urma războiului, dar economiile europene pierduseră enorm.

Datorită caracterului său esenţial liberal, sistemul de la Bretton Woods a avut tendinţa de a lărgi discrepanţa dintre SUA şi Europa. Mai mult, principalei instituţii a noului sistem, FMI, i-au lipsit resursele corespunzătoare pentru a acorda ajutorul necesar Europei, aşa cum a demonstrat improvizarea Planului Marshall de furnizare de bani Europei (care a fost o derogare excepţională şi de scurtă durată de la modelul conceput la Bretton Woods), o sarcină ce ar fi trebuit îndeplinită, potrivit concepţiei din acel moment, de către organismele create la Bretton Woods.

3.1.1 Colapsul economic al Europei Occidentale în primii ani postbelici

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial situaţia economică a Europei era critică. Însă, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat după primul război mondial, Europa Occidentală s-a refăcut mai rapid decât ar fi lăsat să prevadă colapsul economic din 1945. În primii ani postbelici s-a crezut că Europa de Vest se afla într-o situaţie atât de dezastruoasă încât numai un ajutor masiv american o putea salva de la catastrofă, convingere care a impulsionat furnizarea asistenţei americane ce a avut un rol foarte important în accelerarea procesului de refacere. Totuşi, reconstrucţia a necesitat durate diferite, variind după ţară şi domeniu de activitate.

Din punctul de vedere al Statelor Unite, angajate din anii 1945-1946 în politica de containment (îngrădire sau îndiguire) a comunismului preconizată de


George Kennan, situaţia din zonele occidentale de ocupaţie ca şi din ţările vest-europene era catastrofală.

Împrumuturile din anii 1945-1946 s-au dovedit insuficiente pentru a declanşa un proces de stabilizare economică a Europei : împrumutul de 650 de milioane de dolari către Franţa şi celelalte ajutoare ajunseseră să acopere doar 75% din deficitul bugetului pe 1946, iar cei 3,75 miliarde de dolari împrumutaţi Marii Britanii fuseseră consumaţi cu mult mai repede decât se preconizase. În cazul Marii Britanii, rezervele din împrumut au scăzut în patru luni cu 1.300 de milioane de dolari atunci când guvernul britanic, conform convenţiei de împrumut, a introdus la 15 iulie 1947 libera convertibilitate a lirei, astfel că, pe 20 august 1947 când cursul de schimb a trebuit să fie din nou ridicat, din creditul primit mai erau numai 400 de milioane de dolari5.

Producţia industrială atinsese la sfârşitul anului 1946 în Franţa, Belgia şi Olanda aproximativ 85% faţă de nivelul antebelic ; în Italia era de circa 60%, iar în Marea Britanie şi Scandinavia depăşise cu puţin nivelul atins înainte de război ; în Germania producţia industrială stagna la circa 36% din nivelul anului 1936, paralizând celelalte ţări. La începutul lunii mai 1947, raţiile de hrană distribuite în marile centre industriale ale Germaniei de Vest erau sub 740-800 calorii pe zi, adică aproximativ doar un sfert din consumul de 3.000 calorii pe zi de dinainte de război, în vreme ce producţia industrială în restul Europei depăşea în 1947 cu 7% nivelul anului 1938, fabricile vest-germane cu greu depăşeau 34% din producţia antebelică.

Indexul producţiei celor 16 viitori participanţi la Planul Marshall în ansamblu era de 83% faţă de situaţia antebelică. Între primul şi ultimul trimestru din 1946 producţia a crescut cu 23%, însă câştigurile ce puteau fi folosite pentru noi investiţii doar cu 1%.

Practic nu existau posibilităţi prea mari de investiţii, investitorii americani particulari investind în Europa cu mult mai puţin decât europenii (destul de limitaţi financiar) în SUA, din cauza riscurilor mari. Europa trăia din materia şi importurile pe care nu le mai putea plăti.

Astfel, la nivelul anilor 1946-1947 scăderea economiei europene a ajuns la limită, iar o criză economică era iminentă, favorizată de lipsa hranei, datorată recoltei extrem de proaste a anului 1946, de lipsa cărbunelui, resimţită în iarna geroasă a anului 1946-1947 şi de greutăţile ivite la transport în zonele distruse de război. Situaţia a fost complicată şi de disensiunile dintre aliaţii învingători în

5 Wilfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria Războiului Rece. 1941-1955, Editura Saeculum

I.O., Bucureşti, 1997, p. 133


război în problema Germaniei, guvernul francez, susţinut de un puternic naţionalism al opiniei publice franceze, opunându-se reconstrucţiei industriei germane, Franţa dorind să folosească resursele germane pentru propria reconstrucţie.

3.1.2 Germania de la Planul Morgenthau la Planul Marshall Pilonul central al întregului program de reconstrucţie a Europei

Occidentale a fost reprezentat de refacerea economică a Germaniei. Germania a pierdut ca urmare a războiului circa 20% din clădirile şi

inventarul profesional, 20% până la 25% din locuinţe, 40% din instalaţiile de transport datorită distrugerilor şi circa 25% din suprafaţa Reichului din 1937. Pierderile economiei germane determinate de război şi de consecinţele lui se pot evalua la 50% din capacitatea antebelică ; 3,5 milioane de oameni erau decedaţi, 1,7 milioane de dispăruţi, 1,7 milioane de prizonieri, iar aproximativ 40% din populaţie, cum ar fi invalizi de război, total sinistraţi de pe urma bombardamentelor, fugari şi exilaţi, reprezentau victime nemijlocite ale războiului. Circa 60% din populaţie era subnutrită, consumul alimentelor fiind stabilit la 1.728 calorii/zi/om fiind distribuit prin cartele.

În 1946, produsul social reprezenta circa 40% din nivelul anului 1938, la aproximativ aceeaşi populaţie. Între 1935 şi 1945, masa monetară în circulaţie a crescut de la 6,3 la 73 miliarde Reichsmark (RM), datoria Reichului s-a mărit de la 14 la 415 miliarde RM, în timp ce avuţia naţională a Germaniei s-a redus la circa 2/3, adică de la 370 la 250 miliarde RM6.

Declanşarea Războiului Rece a determinat în cele din urmă SUA şi Marea Britanie să restabilească o economie germană solidă pentru a îndigui în Europa ameninţarea comunismului. În noua conjunctură creată de tensionarea relaţiilor între aliaţii occidentali şi URSS, în Europa Occidentală s-a declanşat în cadrul organizaţiilor înfiinţate pentru a gira Planul Marshall (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică – OECE din 1948, căreia i s-a adăugat, din 1950 până la desfiinţarea sa în 1958, Uniunea Europeană de Plăţi - UEP ) un proces de reconstrucţie accelerată, care a fost mai rapidă în cazul aliaţilor decât cea a Germaniei, ţară care a cunoscut totuşi o redresare spectaculoasă şi durabilă cu începere cu 1948-1949.

6 Heinz Lampert, Ordinea economică şi socială în Republica Federală Germania, Editura

Universităţii ‚Al. I. Cuza’, Iaşi, 1994, p. 62-65


Pe perioada războiului, aliaţii nu au reuşit să contureze o politică comună coerentă cu privire la Germania şi nici nu au fost capabili să se pună de acord asupra a ceea ce doreau să realizeze în Germania şi în Europa. Acest eşec a avut mai multe cauze. Una din ele a fost alianţa incomodă dintre Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Statele Unite, ţinute laolaltă în principal de adversitatea faţă de Hitler.

Mai mult, aliaţii s-au concentrat până la sfârşitul războiului mai ales asupra modului în care urmau să fie conduse ostilităţile pe diferitele teatre de luptă, tinzând să amâne deciziile cruciale asupra problemelor postbelice şi să le lase în seama comitetelor speciale formate din experţi din ministerele de externe. Astfel, abia în ianuarie 1944, la iniţiativa britanică, a fost instituit un comitet comun al aliaţilor la Londra, Comisia Consultativă Europeană, căreia i s-a alăturat şi Franţa, în noiembrie 1944. Însă, chiar şi după 1944, planurile aliaţilor pentru Germania au fost lipsite de consistenţă, fapt ce poate fi explicat parţial prin cursul mereu schimbător al războiului, prin repercusiunile asupra intereselor naţionale şi prin evaluarea generală a situaţiei internaţionale făcută de guvernele respective.

La Conferinţa de la Teheran din 1943 discuţiile dintre aliaţi s-au concentrat asupra problemei dezmembrării sau nu a Germaniei. La Teheran, aliaţii au fost în mod clar în favoarea dezmembrării, Roosevelt şi Churchill prezentând chiar planuri în favoarea disoluţiei statului german. Propunerea lui Churchill a fost ca Prusia să fie izolată, iar Germania sudică să fie cu Austria, poate chiar cu Ungaria, pentru a forma o Confederaţie Danubiană, construcţie politică ce amintea de Imperiul Austro-Ungar. Stalin nu a obiectat faţă de o federaţie a statelor germane sudice, cu tot cu Austria, însă s-a opus ferm includerii Ungariei. Roosevelt a prezentat la Teheran cel mai radical plan de dezmembrare a Germaniei, propunând ca Reich-ul să fie împărţit în cinci state separate : Prusia urma să fie redusă până la un teritoriu oarecum similar celui al Republicii Democrate Germane, apărută după 1949, iar regiunea Saar, canalul Kiel, Hamburg şi zona Ruhr urmau să intre sub controlul viitoarelor Naţiuni Unite.

Stalin a dat de înţeles că prefera planul lui Roosevelt, însă, cu toate acestea, aliaţii nu au supus la vot cele două planuri, preferând în schimb să iniţieze negocieri suplimentare în cadrul Comisie Consultative Europene.

Dar Germania nu avea să fie dezmembrată în cele din urmă. Spre sfârşitul războiului, nici unul dintre aliaţi nu dorea să pună în pericol ideea ocupaţiei comune sau să inducă mânia poporului german prin susţinerea în mod deschis a dezmembrării. Singurii care au insistat pentru dezmembrarea sau divizarea


Germaniei mult după încheierea ostilităţilor au fost francezii, neinvitaţi la conferinţele aliaţilor din perioada războiului.

În septembrie 1945, la reuniunea miniştrilor de externe aliaţi de la Londra, guvernul francez a prezentat un memorandum prin care cerea secesiunea de Reich a Renaniei şi Westfaliei, propunere eşuată în special datorită opoziţiei britanice. Franţa şi-a modificat atitudinea abia în 1947, când Războiul Rece devenea rapid realitate7.

La Conferinţa de la Potsdam dintre 16 iulie şi 2 august 1945, liderii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice au discutat problema graniţelor viitoare ale Germaniei. Cele trei puteri învingătoare au fost de acord cu cedarea teritoriilor germane aflate la est de râurile Oder şi Neisse Poloniei şi URSS şi au ratificat decizia lor de a împărţi restul Germaniei în zone de ocupaţie – Franţei fiindu-i alocată o zonă a ei în sud-vest – şi să administreze cele patru zone rezultate ca pe o zonă economică unică.

Cu toate acestea, acest proiect de administrare comună nu s-a materializat niciodată din cauza divergenţelor aliaţilor. Comandanţii militari ai fiecărei zone şi-au asumat astfel controlul complet al activităţii economice din porţiunea de teritoriu corespunzătoare.

În problema despăgubirilor de război la început fiecare forţă de ocupaţie putea să-şi ia despăgubirile din zona sa de ocupaţie, URSS şi Polonia urmând să primească 15% din bunurile industriale ‚nefolositoare’ din zonele de vest şi să dea în schimb hrană şi materii prime din est, alte 10% fără servicii la schimb.

Deciziile de la Potsdam au dus la stabilirea unui status quo în sensul că fiecare parte a făcut concesii acolo unde oricum nu mai avea posibilităţi de influenţă. Cererile sovietice de internaţionalizare a industriei Ruhr-ului, de acces la strâmtori şi mandatul asupra Libiei au rămas nesoluţionate, ca şi cererile americane de internaţionalizare a marilor căi fluviale europene, în special a Dunării. Încercările occidentale de a obţine dreptul de participare la discuţii în ţările est-europene au fost blocate de sovietici care condiţionau implicarea aliaţilor occidentali în sfera de influenţă sovietică de eliminarea absolută a influenţei vestice asupra Italiei şi a Greciei.

În problema germană ambele părţi şi-au exprimat interesul în existenţa în continuare a unei naţiuni unite într-o Germanie ca unitate economică. Motivele pentru care s-a ajuns la acest acord de principiu au fost diferite : SUA pentru viitoarea integrare a Germaniei în sistemul multilateral al comerţului liber, URSS

7 Peter Alter, Problema germană şi Europa, Editura Corint, Bucureşti, 2004, p. 174-178

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică tocmai pentru a împiedica această integrare în ‚lumea unitară’ (one world) stăpânită de SUA.

În primii ani postbelici, în Germania, cei trei aliaţi occidentali au trebuit să se confrunte cu o situaţie foarte complicată. Luate împreună, zonele pe care le administrau şi care în final vor deveni Germania de Vest, reprezentau 52% din teritoriul Reich-ului. Înainte de război, 57% din populaţia germană locuia în teritoriul respectiv, producând circa 61% din producţia industrială germană – deşi doar 43% din alimentele de bază – şi întreaga cantitate de grâne şi cartofi.

În 1945, activitatea economică organizată era practic blocată. În ciuda faptului că distrugerile provocate de raidurile aeriene asupra capitalului mobil investit au fost relativ limitate, pierderile erau distribuite foarte inegal. Multe din fabricile practic intacte erau paralizate din cauză că furnizorii de materii prime vitale fuseseră distruşi de bombardamente.

Şi mai semnificativ este faptul că sistemul de transport se prăbuşise din moment ce cele mai multe dintre poduri fuseseră distruse, iar majoritatea sistemelor de rulare pe căile ferate nu mai puteau fi utilizate. În plus, 20% din totalul clădirilor rezidenţiale – 50% din cele existente în oraşele în care se dăduseră lupte puternice – erau complet distruse sau grav avariate. Situaţia s-a înrăutăţit prin faptul că populaţia din partea occidentală a Germaniei a crescut brusc de la aproape 39 de milioane în anul 1939, la 46 de milioane la jumătatea anului 1948, în condiţiile în care aproape 8 milioane de oameni fuseseră expulzaţi din fostele teritorii locuite de germani în estul Europei sau se refugiaseră din zona sovietică de ocupaţie.

Pentru a preveni transformarea colapsului economic momentan într-o criză cronicizată în Germania, activitatea economică ar fi trebuit să fie caracterizată de trei atribute : un sistem stimulativ de canalizare a forţei de muncă şi a resurselor fizice către cele mai productive activităţi de reconstrucţie şi pentru convertirea industriei de armament în cele mai oportune obiective industriale civile ; oportunităţi de extindere a producţiei industriale şi a exportului de bunuri în schimbul produselor alimentare în concordanţă cu avantajele comparate ale Germaniei de Vest (care includea valea Ruhr-ului, adică generatorul energetic industrial al Reich-ului); posibilitatea de a importa capital, care devenise relativ insuficient, în opoziţie cu situaţia factorilor complementari reprezentaţi de forţa de muncă şi de nivelul de calificare al acesteia. Însă, în perioada imediat postbelică, politica aliaţilor referitoare la Germania nu a luat în calcul aceste necesităţi.

Iniţial, atitudinea puterilor învingătoare în raport cu viitorul Germaniei a fost ghidată de prognozele sumbre ale lui Henry Morgenthau din ultimii ani ai


războiului, secretar al Trezoreriei SUA şi ale lui Harry D. White, pe atunci şeful Departamentului de Cercetare Financiară a Trezoreriei SUA, care au elaborat un proiect de transformare a Germaniei, inima industrială a Europei, într-o ţară de fermieri şi mici meşteşugari.

Deşi Planul White-Morgenthau a fost treptat abandonat, imediat după ce Roosevelt şi Churchill acceptaseră ideea în timpul celei de-a doua întâlniri la vârf de la Quebec din septembrie 1944, menţinerea spiritului acestuia a rămas evidentă în cadrul primelor decizii aliate asupra politicii economice relative la Germania şi, implicit, la Europa.

Pentru zona administrată de SUA în Germania, acest spirit s-a materializat în directiva Comitetului Unit al Şefilor de Stat Major JCS 1067 din aprilie 1945, care cerea ca autorităţile militare ale SUA să ‚impună un control, oricât de amplu va fi necesar, pentru a se obţine dezarmarea militară a Germaniei’, interzicându-le să adopte ‚măsuri importante legate de : a) reabilitarea economică a Germaniei sau b) desemnate să menţină sau să întărească economia germană’. În zona de ocupaţie franceză economia a fost îndreptată chiar de la început către necesităţile de reconstrucţie a Franţei, exporturile forţate către Franţa şi rechiziţionarea a circa 10% din producţie de către autorităţile de ocupaţie franceze nepermiţând o revenire continuă şi totală a economiei. De asemenea, în zona de ocupaţie britanică reconstrucţia a fost întârziată de mecanismul ineficient al planificării la nivel central al fiecărei zone, căruia britanicii i-au acordat mai multă atenţie decât americanii.

Pentru întreaga Germania, spiritul promovat de Planul Morgenthau a tradus în practică previziunile economice ale Protocolului de la Potsdam din august 1945. Acest acord impunea măsuri ale tuturor aliaţilor pentru restrângerea drastică a industriei germane în general şi a industriei grele în particular, precum şi o largă descentralizare şi demonopolizare, în vederea menţinerii doar a sectoarelor industriilor ‚de pace’ (adică a celor uşoare) şi pentru dezvoltarea unui sector agricol larg. Pentru a traduce în practică acest acord, aliaţii au elaborat în martie 1946 un ‚Plan al nivelului de industrializare’, care restricţiona producţia industrială totală la 55% faţă de nivelul anului 1938 şi desemna clar echipamentele industriale care trebuiau expediate peste graniţă drept ‚daune de război’. De exemplu, în cazul industriei constructoare de maşini-unelte, în mod tradiţional unul din punctele tari ale economiei germane, doar 11,4% faţă de capacitatea economică antebelică urma să fie lăsată Germaniei.

Politicile de demilitarizare a industriei şi de dezvoltare artificială a agriculturii, de restricţionare a comerţului exterior (inclusiv importurile de materii


prime necesare), chiar şi a nivelului permis al producţiei industriale, precum şi nepopulara impunere a ‚daunelor de război’ prin intermediul demontării şi exportării forţate a obiectivelor cele mai importante, toate acestea luate ca întreg, erau destinate întârzierii şi chiar frânării refacerii economice. Însă, cea mai defavorabilă dintre toate măsurile luate de către aliaţi a fost cea de menţinere intactă a întregului sistem nazist de planificare economică8.

Astfel, în primii ani postbelici, în cazul Germaniei a existat o combinaţie ciudată între o administrare ineficientă a resurselor, pieţe ilegale şi un exces de lichidităţi în raport cu preţurile fixe, care au condus la sporirea producţiei proprii ineficiente, la cheltuieli comerciale uriaşe şi la un raport foarte defavorabil între resurse şi produse într-o economie caracterizată de o penurie de materii prime.

În plus, în condiţiile în care administraţiile forţelor de ocupaţie şi-au pierdut din ce în ce mai mult din controlul asupra economiei, numai aproximativ 50% din producţie era comercializată pe pieţele legale, restul fiind ori stocată, ori utilizată în cadrul tranzacţiilor compensatorii în marfă (barter), ilegale din punct de vedere oficial, însă tolerate în mod larg, sau pentru tranzacţiile de pe piaţa neagră.

În privinţa performanţelor macroeconomice ale Germaniei, criza din primii ani postbelici a scos în evidenţă scăderea capitalului disponibil şi un nivel scăzut al producţiei. În principiu, fondurile capitalizate parţial distruse şi inegal distribuite ar fi trebuit să facă investiţiile foarte profitabile, atât pentru depanarea echipamentelor existente, precum şi pentru punerea în funcţiune a noilor echipamente în vederea limitării scăderii producţiei. În schimb, investiţiile au scăzut cu un procentaj mult mai mare faţă de cel caracteristic producţiei industriale.

Principalul motiv a fost reprezentat de posibilităţile inadecvate de obţinere a profiturilor. Deşi reconstrucţia sau refacerea fabricilor din zonele de ocupaţie americană sau britanică erau mult mai slabe, în primii trei ani postbelici, datorită nesiguranţei de lungă durată determinată de nesfârşitele negocieri dintre aliaţi, oamenii de afaceri au ezitat în a-şi îndrepta resursele către investiţiile fixe care ar fi putut fi, în final, confiscate. Astfel, la trei ani după terminarea războiului, fondurile capitalizate în Germania se situau la un 21% sub valoarea minimă a lor din anul 1944 şi încă la 7,3% sub nivelul său din 1945, utilajele fiind în majoritate mai uzate moral decât înainte.

În primii trei ani postbelici dezvoltarea comerţului exterior a rămas mult în urma reconstrucţiei economice interne în Germania de Vest. Astfel, în timp ce în 1947 producţia industrială atinsese aproape 39% din nivelul atins în 1936, nu

8 Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, Crepusculul miracolului. Patru

decenii de economie de piaţă în Germania, Editura Tehnica-Info, Chişinău, 2000, p. 19


existau aproape deloc exporturi comerciale. Această situaţie era cu atât mai gravă cu cât ruperea legăturilor economice dintre Germania de Vest şi jumătatea estică a fostului Reich a redus posibilităţile de distribuire internă a forţei de muncă disponibile. Din această cauză, necesitatea existenţei schimburilor de mărfuri şi servicii cu alte state era cu mult mai accentuată decât înainte de război.

Motivele stării grave a situaţiei comerţului exterior german se găseau în politicile economice aplicate în primii ani postbelici.

După capitularea Germaniei în mai 1945, aliaţii şi-au impus controlul total asupra tuturor tranzacţiilor interne şi externe, inclusiv a contactelor întreprinderilor private cu firme externe. Iniţial, toate exporturile comerciale au fost interzise, cu excepţia exporturilor obligatorii de cărbune, cocs, cherestea şi minereuri, precum şi a importurilor obligatorii de alimente susţinute financiar. În absenţa unei administraţii organizate, autorităţile militare dispuneau de monopol comercial, fiecare putere de ocupaţie având mână liberă în propria sa zonă. Franţa avea drept prioritate reconstrucţia industriilor extractivă şi chimică, acestea fiind sursele convenabile ale importurilor franceze, în timp ce producţia bunurilor pentru consumul local a fost neglijată. Marea Britanie a încercat să se asigure că exporturile de cărbune şi a altor materii prime ating nivele maxime, dar, pentru a proteja producţia proprie, a arătat mult mai puţin entuziasm faţă de încurajarea exporturilor de produse germane.

Statele Unite au suplimentat ajutorul alimentar pe fondul discuţiilor aprinse între adepţii Planului Morgenthau şi cei ai generalului Clay, comandantul forţelor aliate americane de ocupaţie din Germania, ultimii mult mai pragmatici în problema viitorului Germaniei.

Prima îmbunătăţire notabilă a apărut la începutul anului 1947, când Agenţia Aliată de Import-Export (JEIA) a zonei duble anglo-americane a făcut eforturi de a încuraja exporturile comerciale şi chiar de a reduce birocraţia, deşi succesul a fost limitat.

În anul 1947 importurile vest-germane s-au ridicat la valoarea de 843 milioane de dolari, cumpărarea unor bunuri în valoare de 600 milioane de dolari fiind finanţată din exterior, în timp ce exporturile au atins numai valoarea de 318 milioane de dolari. Mai mult decât atât, structura schimburilor comerciale de bunuri de larg consum a fost în mod serios perturbată.

În mod tradiţional, Germania a exportat produse finite în schimbul materiilor prime, a alimentelor şi a unor produse meşteşugăreşti. În anul 1947, vânzările externe ale produselor finite erau aproape neglijabile, totalizând 11% din volumul total al exporturilor comparativ cu 77% în anul 1936. În schimb, materiile

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică prime, în primul rând cărbunele şi cheresteaua, constituiau 64% din volumul exporturilor, iar produsele semifinite (cocs şi minereuri) atingeau 24% ; în anul 1936, aceste categorii de exporturi nu depăşeau, fiecare în parte, mai mult de 10%. Pe de altă parte, 92% din volumul importurilor din anul 1947, o proporţie de trei ori mai mare decât cea din anul 1936, era constituit din alimente.

Alături de restricţiile comerciale şi de amploarea birocraţiei, reglementările monetare au condus la dezinteresul producătorilor vest-germani faţă de exportul de bunuri şi i-au făcut pe clienţii străini să ezite în a cumpăra produse germane. Cu excepţia unei cote reduse de schimburi comerciale promovată în Bizonia în luna septembrie 1947, firmele germane erau plătite pentru exporturile realizate în mărci germane, inutile, în timp ce pieţele locale ofereau oportunităţi măcar şi pentru tranzacţii profitabile de tip barter. În acest fel, producătorii găseau cu greu un stimulent în a-şi depăşi obligaţiile de export. Pe plan intern, o multitudine anarhică de rate de schimb specifice pentru fiecare produs se presupunea că realiza echilibrul între preţurile interne fixate ale mărfurilor cu preţurile corespunzătoare ale pieţei mondiale (0,24-0,80 dolari pentru o marcă germană). Pe plan extern, aliaţii au persistat iniţial în a calcula comerţul exterior al Germaniei în dolari, deşi – din cauza absenţei unor schimburi comerciale externe liber convertibile – aproape întregul comerţ vest-european era bazat pe acorduri comerciale bilaterale.

Practic, produsele germane, din cauza preţurilor fixate şi a ratei de schimb fixă, nu erau suficient de atractive pentru a încuraja alte state să-şi cheltuiască puţinii dolari pe ele.

Deşi s-a înregistrat un progres faţă de colapsul de la sfârşitul războiului, între anii 1945 şi începutul anului 1948 producţia industrială germană a oscilat în jurul valorii de o treime faţă de nivelul corespunzător anului 1938, nefiind atins nici măcar nivelul de producţie permis de planul industrial adoptat în martie 1946. Cu toate că orientarea politicii aliaţilor imediat după terminarea războiului a fost una de dezvoltare a agriculturii germane, producţia de alimente a scăzut de la 70% în anii 1846-1947 la 58% în 1947-1948 faţă de nivelul antebelic, aceasta datorându-se, în special, lipsei îngrăşămintelor chimice şi a utilajelor, dar şi iernilor foarte geroase. Pentru a preveni extinderea foametei, SUA şi, într-o măsură mai redusă, Marea Britanie au finanţat uriaşe importuri de alimente pentru Germania, care, în cei trei ani, s-au ridicat la suma de 1,5 miliarde de dolari ; cu toate acestea, raţiile alimentare s-au situat destul de frecvent sub nivelul de calorii stabilit (1.550).

Dezastrul economic a atins nivelul cel mai acut în anul 1947, când lipsa energiei a provocat un amplu blocaj industrial.


În ciuda unor stocuri de cărbune suficiente, acesta nu a mai putut fi livrat fabricilor şi populaţiei din cauza blocajului căilor ferate şi a îngheţării râurilor. Deşi în cursul anului 1947 producţia a înregistrat din nou creşteri, până la jumătatea anului 1948 aceasta nu a reuşit să depăşească 50% din nivelul atins în perioada antebelică.

Gustav Stopler, expert economic care l-a însoţit într-o călătorie în februarie 1947 pe ex-preşedintele american Herbert Hoover, a trasat un tablou al situaţiei dramatice în care se găsea Germania în momentul respectiv : ‚Aşa arată deci Germania, după mai mult de doi ani de la predarea necondiţionată : o naţiune ruinată fără leac în substanţa ei biologică…, o naţiune schilodită intelectual…; o naţiune ruinată moral prin destrămarea legăturilor familiale…; o naţiune a civilizaţiei orăşeneşti şi industriale ale cărei oraşe şi fabrici zac în ruine, o naţiune fără hrană şi materii prime, fără sistem de transport în funcţiune şi o monedă viabilă, o naţiune a cărei structură socială a fost destrămată prin refugieri în masă, deplasări în masă, prin strămutarea silită, în proporţii de masă, de către duşmani, o naţiune a cărei uriaşă datorie de stat a fost anulată, ale cărei depozite bancare sunt fie confiscate, fie devalorizate prin prăbuşire monetară ; o ţară unde a fost ordonată sau stabilită prin consens, ca un act de răzbunare politică, deposedarea în masă a proprietăţii industriale şi meşteşugăreşti, o naţiune care, după ce a pierdut provinciile care erau sursa unei pătrimi din hrana ei, stă în faţa pericolului direct a unei a doua împărţiri între foştii ei duşmani din vest şi răsărit ; o naţiune în care, după mai mult de doi ani de la victoria democraţiilor iubitoare de pace, nu există nici o garanţie a libertăţii personale, nici un Habeas Corpus şi nici o democraţie, o ţară unde, în foame şi frică, a murit speranţa şi cu ea credinţa în toate idealurile pentru care au luptat puterile vestice şi şi-au sacrificat fiii’9.

Treptat, extrem de lenta refacere a producţiei industriale, precum şi nivelele reduse ale consumurilor au reuşit să influenţeze politica aliaţilor occidentali în problema Germaniei, în special pe cea americană. Directiva rigidă din aprilie 1945 a direcţionat politica administraţiei militare americane din zona lor de ocupaţie aproximativ şase luni. Ca atare, asigurarea supravieţuirii populaţiei din zona de ocupaţie a devenit cu timpul o problemă majoră pentru autorităţile militare americane. În plus, zvonurile şi informaţiile legate de starea de paupertate în care trăiau germanii au început să producă o adâncă impresie opiniei publice americane,

9 Gustav Stopler, Die deutsche Wirklihkeit, Hamburg, 1949, p. 159

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică iar Congresul a început să aibă rezerve în a achita nota de plată a politicii de demilitarizare a industriei germane prin finanţarea importurilor alimentare.

Modificarea treptată a modului de abordare a SUA – a cărei influenţă asupra aliaţilor lor britanici şi francezi era crescută datorită dificultăţilor economice pe care Marea Britanie şi Franţa le întâmpinau – s-a materializat prin câteva decizii în direcţia revenirii economiei germane. În primul rând, măsurile preconizate prin directiva din aprilie 1945 au fost din ce în ce mai mult ignorate, aceasta fiind înlocuită în iulie 1947 cu o nouă directivă (JCS 1779), care a stipulat obţinerea condiţiilor creării stabilităţii economice şi politice.

Pe acest fundament, Planul de Dezvoltare Industrială a fost modificat la sfârşitul lunii august 1947, pentru zonele de ocupaţie americană şi britanică, pentru a permite Germaniei să menţină în funcţie o capacitate de producţie suficientă pentru a-şi asigura un nivel aproximativ egal cu cel din anul 1936. În al doilea rând, planurile iniţiale britanice de naţionalizare a sectoarelor industriale fundamentale au fost ulterior ajustate şi, în cele din urmă, clasate. În al treilea rând, povara plătirii daunelor de război a fost redusă.

În al patrulea rând, pentru a permite o administrare economică inter-regională mai echilibrată, zonele americană şi britanică au fuzionat la începutul anului 1947, în ceea ce a primit denumirea de Bizonia. Nu în ultimul rând, resursele au fost îndreptate, în urma situaţiei create în iarna anului 1947, pentru rezolvarea blocajelor economice evidente, în special către căile ferate şi au fost făcute primele încercări de reinstaurare a unui flux comercial normal, deşi încă strict controlat, cu lumea exterioară.

3.1.3 Planul Marshall şi Doctrina Truman : ajutor economic şi containment

În anul 1947, reconstrucţia Europei Occidentale în întregul ei a fost pusă în

pericol de o criză transatlantică a balanţei de plăţi, cele 16 ţări ce vor beneficia de Planul Marshall având un deficit de plată de 7,5 miliarde de dolari, pe când SUA au reuşit să aibă un excedent de 10 miliarde de dolari. În SUA, amplul deficit al balanţei de plăţi cu Europa a fost interpretat în mod just ca fiind în parte cauzat de absenţa esenţială din cadrul circuitului comercial european a Germaniei, centrul industrial tradiţional al Europei.

Din punct de vedere politic această situaţie, ca şi problemele economice din centrul Europei, erau percepute ca fiind avantajoase atât pentru partidele


comuniste locale, cât şi pentru URSS. În urma ascensiunii la putere, în ţările est-europene ocupate de URSS, a comuniştilor precum şi datorită atitudinii din ce în ce mai ne-cooperante a sovieticilor în legătură cu administrarea Germaniei, aliaţii occidentali au decis, în cele din urmă, să nu mai ia în seamă rezervele pe care le aveau sovieticii şi să meargă înainte cu reconstrucţia economiei în cele trei zone ocupate ale lor şi, în cazul în care ar fi fost necesar, să pună bazele unui stat german complet separat.

Criza în care se aflau ţările europene trebuia evitată, Statele Unite conştientizând acest lucru nu numai pentru că starea precară a guvernelor europene ducea inevitabil la măsuri protecţioniste care periclitau politica open-door (argument care încă nu era luat în seamă pentru moment) şi pentru că un colaps al Europei ar fi lipsit SUA, ameninţată deja de supraproducţie, de o piaţă de comerţ şi desfacere importantă, declanşând o recesiune mondială de dimensiuni inimaginabile, dar şi pentru că această criză ar fi putut fi folosită de către comunişti pentru a prelua puterea în Europa. În cazul Greciei şi al Franţei se putea prevedea că după căderea economică avea să urmeze preluarea puterii de către comunişti şi că fără un ajutor american de proporţii situaţia se va înrăutăţi iremediabil.

Una din consecinţele falimentului economic european din 1947 a fost decizia Marii Britanii de a renunţa să mai acorde ajutoare guvernelor grec şi turc în lupta împotriva guerillelor comuniste. În aceste condiţii, preşedintele Truman a luat în martie 1947 iniţiativa de a cere Congresului un ajutor de 400 de milioane de dolari, în scopul de a prelua sarcina britanicilor şi de a bloca astfel expansiunea comunismului în Europa. Acest discurs, ţinut în faţa Camerelor reunite ale Congresului pe 12 martie 1947 şi căruia i se va da numele de ‚Doctrina Truman’, a definit noua politică a SUA faţă de ‚lumea liberă’, îndiguirea (containment) valului comunist, printr-o politică de fermitate, preconizată de George Kennan, însărcinatul cu afaceri american la Moscova.

Truman a prezentat cele petrecute în Grecia şi Turcia ca făcând parte dintr-o luptă globală între două forme de viaţă alternative:

‚Una se bazează pe voinţa majorităţii şi este reprezentată de instituţii libere, un sistem de reprezentare a guvernului, alegeri libere, garanţii pentru libertatea individuală, libertatea cuvântului, a religiei şi inexistenţa oprimării politice. Cea de-a doua formă de viaţă se bazează pe voinţa unei minorităţi, impusă cu forţa majorităţii. Se bazează pe teroare şi persecuţie, pe presă şi radio controlate, pe alegeri manipulate şi reprimarea libertăţilor personale…politica


SUA ar trebui să susţină popoarele libere, care se opun subjugării de către o minoritate înarmată sau unor presiuni din afară’10.

În această optică, Planul Marshall a fost o parte a strategiei americane de containment şi anume de a combate comunismul prin arme economice şi nu prin violenţă şi de a răspunde cu fermitate intimidărilor, raţiunile politice fiind clar subliniate în discursul preşedintelui Truman : ,Seminţele regimurilor totalitare sunt hrănite de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi se înmulţesc în solul arid al sărăciei şi dezordinii. Ele îşi ating maxima dezvoltare atunci când speranţa poporului într-o viaţă mai bună s-a stins. Această speranţă, trebuie ca noi să o întreţinem în viaţă’.

În realitate, ajutorul american pentru Europa nu a încetat de fapt niciodată de la votarea legii ‚contractelor de împrumut’ (Lend-Lease Act) în martie 1941. Acest ajutor s-a desfăşurat începând din 1943 prin intermediul unei instituţii care grupa 44 de ţări, United Nations Relief and Rehabilitation Administration (UNRRA).

Această organizaţie a distribuit gratuit, aproape în întregime din fonduri americane, alimente ţărilor europene cele mai sărace până în 1947. pe de altă parte, diverse ţări ale Europei de Vest au continuat să beneficieze de credite americane şi după încetarea ‚legii împrumuturilor’, în august 1945 : Marea Britanie a primit 3,75 miliarde dolari până la sfârşitul anului 1947, Franţa – 2 miliarde dolari, Italia – 1,75 miliarde, etc., în total peste 12 miliarde de dolari. Aceste credite rambursabile au fost în general însoţite de condiţii puse în contrapartidă de creditor. Astfel, Marea Britanie s-a văzut nevoită să renunţe progresiv la sistemul imperial de preferinţe şi să restabilească convertibilitatea lirei sterline. Tot astfel, Acordurile Blum-Byrnes din mai 1946 au obligat Franţa să importe şi să proiecteze anual numeroase filme americane, într-un scop atât politic, cât şi comercial.

În ce priveşte Germania, SUA au organizat încă din 1945 din motive umanitare şi politice un sistem de furnizări gratuite de materii prime şi de bunuri alimentare. Costul ridicat al acestui ajutor (468 milioane dolari în 1946) şi considerentele politice i-au determinat pe americani, urmaţi de britanici, să opteze pentru reconstrucţia economiei germane (în timp ce acordurile de la Potsdam prevedeau ‚decartelizarea’ industriei germane şi dezmembrarea uzinelor cu titlu de despăgubiri).

Iniţial, în primii ani postbelici SUA au oferit ajutor pentru prevenirea colapsului economic în Europa şi pentru evitarea extinderii comunismului, după

10 Wilfried Loth, op. cit., p. 139


care au utilizat pârghiile pe care le oferea acest ajutor pentru a-şi impune ideile privind ordinea economică internaţională. Această ordine era de presupus a fi caracterizată de practici comerciale liberale pe o bază nediscriminatorie – care urmau să fie supervizate de proiectata Organizaţie de Comerţ Internaţional, materializată în 1947 prin versiunea redusă a GATT –, de unele facilităţi de creditare pentru ţările aflate în procesul de reconstrucţie prin intermediul Băncii Mondiale şi de cursuri de schimb stabile în cadrul Fondului Monetar Internaţional. Însă, aceste organizaţii care au fost înfiinţate efectiv cu începere din 1944 erau mult prea slabe – cel puţin pentru o perioadă de timp – pentru a face faţă extraordinarelor probleme de reconstrucţie a Europei postbelice.

În aceste condiţii dificile determinate de criza balanţei de plăţi europene din 1947 şi de perspectiva ca zone ale Europei Occidentale să devină comuniste, SUA, ca unica ţară capabilă să modeleze o nouă ordine economică internaţională şi-au schimbat tactica şi, după dezbateri aprinse în cadrul administraţiei privind cursul politicii potrivite, SUA s-au îndreptat către o implicare sporită în adoptarea deciziilor economice în Europa.

Planul Marshall în date: 12 martie 1947 – Doctrina Truman, expusă în discursul prezidenţial în faţa Congresului, ridică la rangul de politică naţională a SUA protecţia ţărilor ameninţate de comunism; 5 iunie 1947 – într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George C. Marshall anunţă Planul american de reconstrucţie a Europei după cel de al doilea război mondial; 19 iunie 1947 – miniştrii de externe francez (Georges Bidault) şi britanic (Ernest Bevin) semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană; 2 iulie 1947 – la sfârşitul Conferinţei anglo-franco-sovietice de la Paris, URSS refuză să participe la programul american de reconstrucţie. Molotov declara : ‚Statele îşi pierde autonomia economică şi independenţa naţională în profitul unor mari puteri’ : Planul Marshall este etichetat drept ‚imperialism economic american’; 12 iulie 1947 – se desfăşoară la Paris, Conferinţa de Cooperare Economică Europeană (EEC) pentru identificarea problemelor economice comune şi a

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică modului în care putea ajuta SUA. Problemele prioritare asupra cărora s-a căzut de acord au fost: un mare efort de producţie; obţinerea şi menţinerea stabilităţii financiare interne, dezvoltarea cooperării economice între statele asociate, soluţionarea penuriei de dolari. Sunt reprezentate 16 ţări, constituind Comitetul Economic European (CEEC). Uniunea Sovietică nu participă şi exercită presiuni asupra Cehoslovaciei, Poloniei şi Ungariei, care îşi manifestaseră interesul pentru program; 12 septembrie 1947 – CEEC îşi finalizează raportul asupra situaţiei economice europene, estimând nevoile şi costurile Programului de Reconstrucţie Europeană pentru 4 ani. Raportul este prezentat Congresului American. Ia naştere Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC) care va coordona Planul din partea Europei; 19 decembrie 1947 – Preşedintele Truman înaintează Congresului Programul de Reconstrucţie Europeană, solicitând un ajutor de 17 miliarde dolari pentru următorii 4 ani; februarie 1948 – în Cehoslovacia are loc o lovitură de stat sprijinită de Moscova ; 2 aprilie 1948 – Congresul american aprobă Actul de Cooperare Europeană care autorizează Planul Marshall cu 69-17 voturi în Senat şi 329-74 voturi în Camera Reprezentanţilor. Preşedintele Truman îl promulgă a doua zi; aprilie 1948 – Paul Hoffman, preşedintele Studebaker Corporation este numit administrator al Agenţiei pentru Cooperare Economică (ECA), care va coordona Planul Marshall din partea SUA. Averell Harriman este numit reprezentant special al ECA în Europa; 15 aprilie 1948 – are loc prima întâlnire oficială a OEEC la Paris pentru a determina nevoile naţionale pentru care să fie alocate fondurile prevăzute de Congresul SUA; 30 iunie 1949 – Republica Federală Germania se alătură oficial OEEC în al doilea an al programului; 31 decembrie 1951 – Planul Marshall încetează cu 6 luni înainte de termenul prevăzut datorită escaladării conflictului din Coreea, care începuse în iunie 1950.


Transferul de fonduri din SUA către Europa era în valoare de 13,3 miliarde de dolari.

La 3 iunie 1947, SUA au anunţat Programul de Reconstrucţie Europeană

(European Recovery Program) – aşa-numitul Plan Marshall – prin care au inaugurat o nouă abordare a problemelor reconstrucţiei Europei de Vest.

SUA au hotărât să înlocuiască eforturile anterioare de ameliorare pe termen scurt cu un ajutor pentru reconstrucţie pe termen mediu, pentru a oferi Europei lichidităţile necesare pentru dirijarea comerţului intra-european pe o bază multilaterală, adică fără nevoia de a echilibra bilateral comerţul şi pentru a forţa îndepărtarea restricţiilor asupra schimburilor intra-europene.

Din punct de vedere strict financiar, Planul Marshall urma să elimine criza de dolari, să dezgheţe schimburile şi să faciliteze situarea pe poziţii economice cât de cât comparabile o Europă devastată cu o Americă dispusă să o ajute. La fel de adevărat este că fără o Europă prosperă, depresiunea economiei SUA ar fi devenit inevitabilă.

Pe de altă parte, Planul Marshall a avut o motivaţie politică, adâncirea erodării economiei vest-europene putând cauza o prăbuşire politică, ale cărei consecinţe imprevizibile ar fi adus prejudicii SUA. În esenţă, era apreciată posibilitatea ca, pe un fond de gravă slăbiciune a Europei, întregul continent să intre sub dominaţia URSS, mai ales că, în importante ţări occidentale comuniştii dirijaţi de Moscova deţineau portofolii ministeriale importante, pe un fond de credibilitate susţinut de atitudinea antifascistă şi de aspiraţia populară de echitate socială, opinia publică europeană ignorând total realitatea din URSS. Foarte curând au devenit predominante considerentele politice, acceptarea sau neacceptarea propunerii americane de a beneficia de facilităţile planului respectiv devenind un criteriu de orientare la nivel global.

Proiectul a fost lansat de secretarul de stat american George C. Marshall într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard la 5 iunie 1947, prin expunerea liniilor generale ale programului de refacere a Europei. Europa devastată de război era în pragul colapsului moral, economic şi politic. Învinşi sau învingători, toţi conştientizau distrugerile materiale, starea industriei (subjugată total maşinăriei de război, activitatea productivă neputând să-şi revină în absenţa capitalului şi a utilajelor), lipsa alimentelor şi şomajul. Guvernele social-democrate din majoritatea ţărilor europene nu erau dispuse să adopte măsurile draconice de reconstrucţie propuse de economiştii clasici. Pe de altă parte, modelul comunist promovat de URSS devenea tot mai atractiv.


În acest context, George C. Marshall a propus un program de ajutor economic din partea SUA. Scopul declarat al acestui Program de Reconstrucţie Europeană a fost reconstrucţia economică a Europei prin : creşterea producţiei ; stimularea comerţului internaţional ; facilitarea cooperării între statele Europei ; controlul inflaţiei.

Discursul a fost pregătit de Charles Bohlen, viitor ambasador la Kremlin, după un studiu al lui George F. Kennan şi a altor experţi pe probleme sovietice ai Departamentului de Stat. Versiunea finală, rămasă secretă până în ultimul moment, i-a aparţinut lui Marshall :

‚Nu trebuie să vă spun domnilor, că situaţia din lume este foarte îngrijorătoare. Este evident pentru toţi oamenii inteligenţi. Cred că o dificultate constă tocmai în faptul că problema este una de o atât de mare complexitate, încât marea masă a aspectelor prezentate publicului de către presă şi radio fac extrem de dificilă pentru omul de rând înţelegerea clară a situaţiei.

Mai mult, locuitorii acestei ţări sunt departe de zonele tulburate ale lumii şi este greu pentru ei să înţeleagă situaţia critică şi reacţia în consecinţă a celor care suferă, precum şi efectul acestor reacţii asupra guvernelor lor în legătură cu eforturile noastre de a promova pacea în lume.

Analizând necesitatea reabilitării Europei, au fost estimate corect pierderile fizice de vieţi omeneşti, distrugerile vizibile ale oraşelor, fabricilor, minelor şi căilor ferate, dar pe parcursul ultimelor luni a devenit evident că aceste distrugeri vizibile au fost probabil mai puţin grave decât dislocarea întregii structuri a economiei europene. În ultimii zece ani, condiţiile au fost profund anormale.

Menţinerea febrilă a efortului de război a implicat toate aspectele economiilor naţionale. Angrenajele s-au defectat sau au fost scoase din uz. Sub conducerea nazistă arbitrară şi distructivă tot spiritul întreprinzător a fost antrenat în maşinăria de război germană. Au dispărut relaţii economice durabile, instituţii private, bănci, companii de asigurări, companii de transporturi prin pierderi de capital, absorbţie prin naţionalizare sau numai prin distrugere. În multe ţări încrederea în moneda naţională a fost zdruncinată puternic. Eşecul segmentului de afaceri a Europei în timpul războiului a fost complet. Reconstrucţia a fost amânată nepermis datorită faptului că la doi ai de la încetarea ostilităţilor nu s-a căzut încă de acord asupra unui acord de pace cu Germania şi Austria. Dar şi dacă s-ar găsi o soluţie mai promptă pentru aceste


probleme dificile, reabilitarea structurii economice a Europei va necesita în mod evident mai mult timp şi efort decât a fost prevăzut.

Există un aspect interesant şi în acelaşi timp îngrijorător al acestei probleme. Din totdeauna fermierul a obţinut produse alimentare pentru a le schimba cu orăşeanul şi a-şi satisface celelalte necesităţi. Diviziunea muncii este baza civilizaţiei moderne. Momentan ea este ameninţată de eşec. Industria din mediul urban nu mai produce bunuri adecvate pentru a le schimba cu ţăranul – producător de alimente.

Stocurile de materie primă şi combustibil sunt reduse. Utilajele lipsesc sau sunt depăşite. Fermierul sau ţăranul nu găsesc de vânzare bunurile pe care doresc să le cumpere. Deci, vânzarea produselor fermei sale în schimbul unor sume pe care nu le poate folosi îi apare drept o afacere neprofitabilă. De aceea, a retras multe suprafeţe de la cultivare, utilizându-le pentru păscut. Creşte stocurile de cereale şi are provizii importante de alimente pentru el şi familia sa, chiar dacă trebuie să renunţe la haine şi la instrumentele ordinare ale civilizaţiei. În acest timp, locuitorii oraşelor duc lipsa alimentelor şi combustibilului. Astfel, guvernele sunt forţate să folosească banii şi creditele străine pentru a procura din afară aceste necesităţi. Acest proces epuizează fondurile necesare în mod imperativ reconstrucţiei. În acest fel se dezvoltă rapid un context grav care nu prezice nimic bun pentru întreaga lume. Sistemul modern de diviziune a muncii pe care se bazează schimbul de produse se află în pericol de a eşua.

Adevărul este că în următorii trei sau patru ani, cererea Europei de alimente şi alte produse esenţiale – în principal din America – va fi mult mai mare decât capacitatea prezentă de plată, aşa încât trebuie fie să primească ajutor suplimentar, fie să facă faţă unei deteriorări economice, sociale şi politice cu caracter extrem de grav.

Remediul stă în a rupe cercul vicios şi a restaura încrederea europenilor în viitorul economic al ţărilor lor şi al Europei ca întreg. Fabricantul şi fermierul din zone îndepărtate trebuie să vrea şi să poată să schimbe produsele lor pe monede, a căror valoare nu stă sub semnul întrebării.

Alături de efectul demoralizator asupra întregii lumi şi de posibilele tulburări care pot apărea ca rezultat al disperării oamenilor în cauză, ar trebui să fie evidente pentru toată lumea consecinţele asupra economiei Statelor Unite. Este logic ca Statele Unite trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru a asista la revenirea sănătăţii economice în lume, fără de care nu poate exista stabilitate politică şi pace sigură.


Politica noastră nu este îndreptată împotriva vreunei ţări sau doctrine, ci împotriva foamei, sărăciei, disperării şi haosului. Scopul ei ar trebui să fie reinstaurarea economiei funcţionale în lume pentru a face posibilă apariţia condiţiilor economice şi sociale în care pot exista instituţii libere. Sunt convins că o astfel de asistenţă nu trebuie să fie una „peu-a-peu” pe măsura ce se dezvoltă diverse crize. Orice asistenţă pe care o va acorda pe viitor acest guvern trebuie să asigure vindecarea, să nu fie doar un paliativ.

Orice guvern care este dispus să contribuie la sarcina reconstrucţiei va găsi, sunt sigur, cooperare deplină din partea Guvernului Statelor Unite. Orice guvern care va încerca să blocheze reconstrucţia altor ţări nu poate aştepta ajutor din partea noastră. Mai mult, guvernele, partidele politice sau grupurile care urmăresc să perpetueze mizeria umană în scopul de a profita politic sau sub o altă formă pe seama acesteia se va lovi de opoziţia Statelor Unite.

Este deja evident că, înainte ca Guvernul Statelor Unite să continue eforturile sale de a decongestiona situaţia şi de a ajuta lumea europeană pe drumul reconstrucţiei, trebuie să existe o înţelegere între statele Europei în ceea ce priveşte nevoile şi partea pe care şi-o va asuma fiecare ţară pentru ca orice acţiune întreprinsă de acest guvern să aibă efectul scontat. Nu ar fi potrivit, nici eficient pentru acest guvern să conceapă unilateral un program destinat să pună Europa economic pe picioare. Aceasta este misiunea europenilor. Iniţiativa, cred, trebuie să vină din partea Europei. Rolul acestei ţări constă în ajutorul prietenos de a schiţa un program european atât cât ne stă practic în putinţă. Programul ar trebui să fie unul de comun acord, acceptat de un număr, dacă nu de toate ţările europene.

O parte esenţială pentru orice acţiune de succes a Statelor Unite este înţelegerea din partea poporului din America a caracterului problemei şi remediilor ce trebuie aplicate.

Pasiunile politice şi prejudiciile nu îşi au locul. Cu deschidere spre viitor şi disponibilitate din partea poporului nostru de a face faţă responsabilităţilor imense pe care le-a plasat istoria asupra ţării noastre, dificultăţile pe care le-am evidenţiat pot şi vor fi depăşite’. (George C. Marshall, Discurs la Universitatea Harvard, 5 iunie 1947)

În esenţă, SUA urma să furnizeze dolarii cu care să îşi compenseze deficitul balanţei de plăţi cu restul lumii, condiţia de bază fiind ca ţările europene să îşi prezinte nevoile în mod unitar, nu individual şi să coopereze permanent pe măsura desfăşurării proiectului.


Planul, aşa cum a fost propus de secretarul de stat american George C. Marshall, era o ofertă de ajutor financiar pentru întreaga Europă (cu excepţia Spaniei franchiste), reprezentând în mare parte daruri nerambursabile (sumele nerambursabile au totalizat 17 miliarde de dolari), pe o perioadă limitată la patru ani: 1947-1951.

Scopul său primordial a fost refacerea şi reabilitarea activităţilor industriale, agricole şi financiare, în special în Germania de Vest. Al doilea scop, ce a apărut ca o consecinţă utilă, nu ca o condiţie prealabilă, a vizat încurajarea integrării europene, indiferent ce ar fi ajuns ea să însemne, americanii nemaidorind să se ‚ocupe separat de mai multe state diferite, considerând că unitatea care fusese atât de fructuoasă în America de Nord trebuia să fie la fel de benefică pentru Europa, dacă europenii puteau fi obligaţi sau înghiontiţi să renunţe la insignifiantele lor reminiscenţe istorice şi făcuţi să-şi vadă regiunea ca un întreg’11. Condiţia pentru ca ţările europene să beneficieze de fondurile americane a fost aceea de a-şi elabora singure planul de reconstrucţie.

În viziunea lui Marshall ‚iniţiativa trebuie să vină din partea Europei’, lăsând în sarcina europenilor identificarea domeniilor critice. Rolul SUA s-a rezumat la a asista Europa în procesul de absorbţie al fondurilor. Mai mult – şi aici Marshall a făcut dovada unei intuiţii politice excepţionale – naţiunile Europei trebuiau să acţioneze pentru prima dată ca un tot unitar. Li se cerea să conlucreze în a rezolva problemele economice comune. De aici a pornit procesul de unificare a Europei.

Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), care a administrat Planul Marshall din partea Europei s-a transformat ulterior în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD). Schumann va lansa proiectul Europei Unite, care a dus la EURATOM, apoi la Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, la Piaţa Comună şi la Uniunea Europeană; intensificarea relaţiilor transatlantice va face posibilă înfiinţarea NATO.

Detaliile Planului Marshall au fost elaborate până în aprilie 1948 în cadrul negocierilor dintre SUA şi ţările vest-europene. Din partea SUA, Administraţia Cooperării Economice (ECA), cu sediul la Paris, urma să evalueze necesarul de ajutor şi să supervizeze cheltuielile efective. Din partea Europei de Vest a fost înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), în scopul coordonării ajutoarelor solicitate şi a promovării liberalizării comerţului şi plăţilor în Europa. De mare importanţă a fost includerea Germaniei

11 Peter Calvocoressi, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iaşi, 2003,

p. 142

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică de Vest în OEEC care a fost primul pas către reabilitarea ţării la nivel internaţional, deşi cele trei zone de ocupaţie erau reprezentate iniţial de către autorităţile aliate. SUA au invitat toate ţările europene, cu excepţia Spaniei, să participe la Planul Marshall, însă Europa de Est a trebuit să se abţină datorită veto-ului Uniunii Sovietice.

Cheltuielile din cadrul Planului Marshall au început în aprilie 1948 şi au atins nivelul maxim în anul fiscal american 1949 (iulie 1948-iunie 1949). La mijlocul anului 1952, când cheltuielile ajunseseră la mai puţin de jumătate din nivelul pe care îl atinseseră cu trei ani în urmă, Planul Marshall a fost înlocuit cu mult mai puţin generoasele Proceduri de Acordare a Asistenţei Mutuale. Programul de Reconstrucţie Europeană a fost înlocuit de Ajutorul Social Reciproc pe data de 30 decembrie 1951.

Aproximativ 88,3% din cheltuielile totale ale ajutorului ERP au fost acordate direct, iar 11,7% sub formă de credite pe termen lung, cu termene de rambursare favorabile. Sumele acordate au servit în principal la finanţarea importurilor europene de produse agricole (alimente, furaje, îngrăşăminte chimice: 32,1% din totalul sumelor alocate prin ERP) şi materii prime plus produse semifinite (48,3%, în special combustibil şi bumbac). Numai 14,3% din valoarea totală a fost utilizată pentru utilaje şi vehicule, adică pentru bunuri de investiţii autentice iar în cazul Germaniei de Vest chiar mult mai puţin (3,3%).

În ţările importatoare, echivalentul monetar naţional al valorilor importate finanţate de Planul Marshall a fost depozitat în conturi speciale. Aceste aşa-numite fonduri corespondente erau la dispoziţia guvernelor naţionale, deşi sub supervizarea ECA. Ele erau, de obicei, disponibilizate sub formă de credite pentru obiective specifice de investiţii pe termene concesionale. Pe de o parte, aceste fonduri au suplimentat sursele interne de capital, iar pe de altă parte ele au făcut mai uşoară pentru guvern direcţionarea resurselor în utilizările dorite din punct de vedere politic şi astfel au întărit controlul statului asupra economiilor ţărilor vest-europene, cu excepţia Germaniei de Vest care, spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări occidentale îşi liberalizase deja majoritatea sectoarelor din economia internă la mijlocul anului 1949.


Ajutorul american pentru Europa de Vest în perioada 1947-1955,

în milioane dolari

Tabelul 3.1

Anii Ajutor militar

Donaţii Împrumuturi

pe termen lung

Total % din totalul

importurilor de bunuri şi servicii

1947 43 672 3.737 4.409 24 1948 254 2.866 1.213 4.079 22 1949 170 3.951 503 4.454 26 1950 463 2.775 180 2.955 19 1951 1.112 2.317 84 2.401 11 1952 2.151 1.453 453 1.906 9 1953 3.435 1.138 172 1.301 6 1954 2.313 1.018 105 1.123 5 1955 1.593 800 74 874 4 Total 11.534 16.990 6.521 23.511 13

Sursa: P. Delfaud, Cl. Gerard, P. Guilaume, J-A. Lesourd, Nouvelle Histoire economique, Tome II, Les XXe Siecle,

Armand Colin, Paris, 1976, p. 206

În total, ţările europene au primit din partea SUA aproximativ 12 miliarde de dolari prin Planul Marshall, între aprilie 1948 şi iunie 1952, o sumă ce totaliza circa 2,1% din PIB-ul ţărilor destinatare în această perioadă12.

Pe ţări, ajutorul a fost repartizat, în linii mari, astfel: 24,9% - Marea Britanie, 21,2% - Franţa, 11,8% - Italia, 10,8% - Germania de Vest, 7,7% - Ţările de Jos, 5,5% - Grecia, 5,3% - Austria, 4,4% - Belgia.

Fondurile furnizate prin intermediul Planului Marshall au fost utilizate în moduri diverse : scutiri de taxe de transport pentru 16,8 milioane de pachete cu ajutoare private pentru Europa ; construcţia unui port în North Borneo (Malaezia) pentru a ajuta colonia britanică să exporte cauciuc ; asistenţă în construcţia de căi ferate şi sisteme de irigaţie în Nordul Africii (colonie franceză) ; 50 milioane de dolari în domeniul medical pentru combaterea tuberculozei ; program de asistenţă tehnică : peste 3.000 de

12 Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, op. cit., p. 98

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică europeni au făcut stagii de câte 6 luni în diverse întreprinderi americane pentru a se deprinde cu noile tehnologii ; un program similar s-a desfăşurat în domeniul agricol ; Ford Motor Co. din Marea Britanie a primit fonduri pentru înlocuirea utilajelor necesare în producţia de autoturisme, camioane şi tractoare pentru export ; Otis Elevator Co. din SUA a ajutat la modernizarea fabricilor britanice, investiţiile ei fiind garantate de către ECA; banii ECA au permis Portugaliei să achiziţioneze echipament cheie şi material pentru construcţia de vapoare destinate pescuitului ; industria aviatică franceză a primit fonduri pentru cumpărarea anumitor componente necesare în producţia de avioane ; cultura unei plante producătoare de alcool din Scoţia a fost subvenţionată cu 6,5 milioane de dolari, reducând importurile Marii Britanii şi contribuind la revitalizarea producţiei farmaceutice şi de material plastic, etc.

Ajutorul economic (3 aprilie 1948 - 30 iunie 1952),

în milioane de dolari Tabelul 3.2

Ţara Total Subvenţii Împrumuturi Total pentru toate ţările 13,325.8 11,820.7 1,505.1 Austria 677.8 677.8 - Belgia- Luxemburg 559.3 491.3 68.0 Danemarca 273.0 239.7 33.3 Franţa 2,713.6 2,488.0 225.6 Republica Federală Germania

1,390.6 1,173.7 216.9

Grecia 706.7 706.7 - Islanda 29.3 24.0 5.3 Irlanda 147.5 19.3 128.2 Italia (inclusiv Trieste) 1,508.8 1,413.2 95.6 Olanda 1,083.5 916.8 166.7 Norvegia 255.3 216.1 39.2 Portugalia 51.2 15.1 36.1 Suedia 107.3 86.9 20.4 Turcia 225.1 140.1 85.0 Marea Britanie 3,189.8 2,805.0 384.8


După alte surse13, ajutorul economic s-a ridicat la aproximativ 13,3 miliarde de dolari în perioada 3 aprilie 1948-30 iunie 1952.

Acest transfer masiv de fonduri americane a accelerat reinstaurarea ordinii în economiile Europei Occidentale, depăşind cele mai optimiste prognoze. Până în 1952, obiectivele Planului Marshall privitoare la nivelul producţiei în Europa au fost nu numai atinse, ci chiar depăşite în medie cu 40%, iar până la jumătatea deceniului, finanţele exterioare ale ţărilor membre OCDE au fost restaurate, iar dolarii, altădată rari, au început să se acumuleze în rezervele băncilor centrale.

Ajutorul acordat prin Planul Marshall şi performanţa economică

Tabelul 3.3 Ajutor primit în : Rate reale de creştere ale :

Ţara PIB

1950, în mld. $

Mil. $ % din PIB PIB

Producţie industrială

Exporturi Formarea capitalului

total Austria 2,430 703,5 7,2 8,66 12,82 22,30 16,87Belgia- Luxemburg

7,052 324,8 1,2 3,87 2,92 8,71 3,66

Danemarca 3,348 271,2 2,0 3,79 3,96 15,46 7,46Franţa 29,090 2.862,6 2,5 4,26 4,47 17,08 -0,56Germania de Vest

23,310 1.317,2 1,4 13,32 20,37 50,09 20,12

Grecia 2,185 773,7 8,9 9,01 14,69 17,76 4,55Italia 15,165 1.253,5 2,1 6,05 9,96 8,68 11,79Olanda 4,976 980,6 4,9 5,18 7,63 23,89 2,96Norvegia 2,720 263,6 2,4 3,34 7,26 7,54 3,61Portugalia 1,398 41,6 0,7 3,71 - 4,87 1,98Suedia 6,520 82,1 0,3 3,59 2,48 7,54 2,11Turcia 2,300 213,1 2,3 7,39 8,36 12,81 -Marea Britanie 37,337 2.690,7 1,8 2,71 4,03 4,40 2,92Irlanda 1,086 146,5 3,4 3,07 7,78 12,92 6,00Islanda 0,110 29,3 6,7 1,63 - 0,71 -Total 139,027 11.954,0 2,1 5,27 7,71 13,3 - Sursa: Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, op. cit., p. 102

13 Peter Calvocoressi, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iaşi, 2003,

p. 142


Cu toate că, cercetări relativ recente au scos în evidenţă o supraevaluare a rolului jucat de Planul Marshall în reconstrucţia Europei Occidentale şi chiar au subliniat importanţa sa mai degrabă minoră14, Programul de Reconstrucţie Europeană a avut două importante consecinţe politice pozitive : în primul rând, fondurile americane generoase acordate Franţei şi Marii Britanii au făcut mai uşoară acceptarea de către aceste ţări a reintroducerii Germaniei de Vest în circuitele politice şi comerciale ale Europei Occidentale şi, în al doilea rând, îndreptarea priorităţilor SUA de la ajutorul acordat pe termen scurt la ajutorul acordat pe termen mediu pentru reconstrucţie a fost interpretată ca un angajament american de durată de staţionare în Europa de Vest şi astfel a întărit încrederea investitorilor în stabilitatea politică din această parte a continentului.

Planul Marshall a fost, probabil, iniţiativa de politică externă americană cea mai curajoasă şi costisitoare, practicată vreodată pe timp de pace. A satisfăcut orgoliul american, contribuind la impunerea SUA ca superputere mondială. A răspuns celor care voiau o politică externă idealistă şi generoasă. În acelaşi timp, a fost ceea ce se numeşte Realpolitik, o mişcare politică inteligentă, bine ancorată în realităţile timpului ei. Pe termen scurt, a demonstrat capacitatea SUA de a promova o politică economică coerentă pentru refacerea Europei şi depăşirea perioadei de depresie postbelică. Pe termen lung, a avut ca efecte stoparea extinderii comunismului în Occident şi menţinerea independenţei economice şi politice a ţărilor din Europa de Vest.

Mai mult, Planul Marshall a contribuit într-o manieră decisivă la intensificarea cooperării între statele europene şi la construcţia unei Europe unite, pentru moment numai în partea sa occidentală.

Astfel, încă din 19 septembrie 1946, Winston Churchill a făcut la Zurich o pledoarie în favoarea ‚Statelor Unite ale Europei’, iar la 17 ianuarie 1947, într-un discurs ţinut la New York, secretarul de stat american John Foster Dulles a subliniat faptul ca ‚viitorul Germaniei…să fie văzut mai degrabă din perspectiva unei unităţi economice europene, decât din perspectiva formulei unitate economică germană, decisă la Potsdam…O Europă împărţită în nenumărate mici unităţi economice nu va putea prospera. Trebuiau folosite toate posibilităţile de dezvoltare ale Europei, iar piaţa europeană trebuia să devină suficient de mare, pentru a justifica metodele moderne de producţie ieftină pentru un consum

14 Alan S. Milward, The Reconstruction of Western Europe 1945-1951, Berkeley, Los

Angeles, 1984, pag.90-125 ; Tyler Cowen, The Marshall Plan: Myths and Realities, in Doug Bandow (ed.), US Aid to the Developing World - A Free Market Agenda, Washington D.C., 1985


de masă’. La 20 martie 1947, Walter Lippmann a cerut ‚o uniune economică europeană’ pentru a preîntâmpina căderea iminentă a economiilor europene, iar Congresul american a optat la 31 martie pentru ‚crearea Statelor Unite ale Europei în cadrul Naţiunilor Unite’.

Pe de altă parte însă, refuzul Uniunii Sovietice, impus şi statelor satelite din partea orientală a Europei, de a participa la Planul Marshall, a consacrat divizarea continentului european. Integrarea economică europeană se va declanşa la începutul anilor 1950, după ce Germania va fi divizată, pe baza reconcilierii franco-germane.

Divergenţele dintre aliaţii occidentali – care doreau o redresare economică a Germaniei şi renaşterea sa politică într-un cadru federal – şi sovietici, au dus la unirea zonelor de ocupaţie americană şi sovietică din Germania la 1 ianuarie 1947 şi, ulterior, după Acordurile de Londra, a celei franceze la 3 iunie 1948. Câteva săptămâni mai târziu, o importantă reformă monetară în zonele occidentale (ce a dus la crearea Deutschemark), urmată de Blocada Berlinului de către sovietici între 23 iunie 1948 şi 12 mai 1949, au accelerat divizarea Germaniei.

Cu începere din 1946, în zonele occidentale ale Germaniei s-au organizat alegeri locale, iar viaţa politică a început să renască puţin câte puţin. Caracteristică a fost o tendinţă de bipolarizare în jurul Partidului Creştin-Democrat (CDU), înfiinţat de Konrad Adenauer, primarul Koln-ului şi a vechiului Partid Social-Democrat (SPD), condus de Kurt Schumacher, care în zona sovietică a fuzionat cu Partidul Comunist.

În septembrie 1948, delegaţii celor 10 Landuri din Vest s-au reunit la Bonn într-un Consiliu Parlamentar Constituant şi au votat, menţionând că ‚acţionează şi pentru acei germani lipsiţi de posibilitatea de a coopera cu noi’, legea fundamentală a Republicii Federale Germania, concepută ca o reglementare provizorie în aşteptarea reunificării ţării.

Legea fundamentală din mai 1949 a instituit un stat federal care reunea zece Landuri, fiecare având Parlamentul său, guvernul său şi o largă autonomie în anumite domenii. Puterea legislativă era deţinută de două adunări, Bundesrat-ul, alcătuit din delegaţii guvernelor landurilor, şi Bundestag-ul, ales pentru patru ani prin vot universal după un sistem ce combina scrutinul uninominal majoritar cu cel proporţional.

Cancelarul, şeful puterii executive, era ales de Bundestag, care nu îl poate demite decât după ce i-a desemnat în prealabil un succesor care să se bucure de majoritatea absolută (vot de neîncredere constructiv). Primul Bundestag a fost ales

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică în august 1949 şi la desemnat cancelar pe Konrad Adenauer, marcându-se apariţia Republicii Federale Germania.

Blocada Berlinului a accelerat negocierile pentru un pact militar europeano-american. La 9 septembrie 1948, după două luni de negocieri la Washington, reprezentanţii Pactului de la Bruxelles, ai Canadei şi cei ai Statelor Unite au căzut de acord asupra tezei că o coexistenţă paşnică pe termen lung cu Uniunea Sovietică era un lucru imposibil şi, în consecinţă, asupra necesităţii creării unei uniuni comune de apărare a Europei Occidentale.

După o serie de noi negocieri din octombrie 1948 până în martie 1949, acordul pentru înfiinţarea Organizaţiei Atlanticului de Nord a fost semnat în aprilie 1949 la Washington. Prin acest tratat, Europa occidentală a obţinut o garanţie de securitate împotriva oricărui agresor, în special a Uniunii Sovietice, SUA obligându-se să ajute naţiunile prietene să-şi sporească propria producţie militară, să transfere unele elemente esenţiale ale echipamentului militar şi să trimită experţi.

Pactul Atlanticului de Nord a fost prima alianţă militară semnată de Statele Unite cu ţări din afara continentului american pe timp de pace şi a marcat sfârşitul izolaţionismului american tradiţional. Astfel, după obligaţiile economice şi politice, SUA au început să aibă şi obligaţii militare în Europa.

Eşecul Blocadei Berlinului şi al discuţiilor purtate între aliaţii occidentali în cadrul Consiliului miniştrilor de externe întrunit între 23 mai şi 20 iulie 1949, a determinat Uniunea Sovietică să accepte de facto crearea statului vest-german. Drept consecinţă, în zona sovietică a început procesul de legiferare definitivă a statului est-german. Pentru a mobiliza sentimentele naţionale germane împotriva tendinţei puterilor occidentale care doreau crearea statului vest-german, conducerea sovietică, cu ajutorul Partidului Socialist al Unităţii Germane (PSUG), a iniţiat în noiembrie 1947 ‚Congresul poporului pentru unitate şi pace dreaptă’, pe lângă toate ‚forţele democratice’ care au susţinut cererile sovietice pentru un guvern al tuturor germanilor. Un al doilea ‚Congres al poporului’ a fost convocat în martie 1948 a pregătit soluţia separării estice şi a instalat un ‚Sfat popular german’ permanent, format din 400 de membri.

Până în iulie 1948, Sfatul Popular german a întocmit proiectul pentru o Constituţie a întregii Republici Democrate Germane, care a fost promulgată la 22 octombrie 1948, dar apoi a aşteptat dezvoltarea cursului crizei Berlinului. În acelaşi timp, oponenţii Mişcării Congresului Poporului – ca de exemplu, Ernst Lemner şi Jacob Kaiser de la Uniunea Creştin-Democrată din est – au fost excluşi din politică, iar PSUG a fost orientat din ce în ce mai puternic spre modelul sovietic.


După eşecul Blocadei Berlinului, crearea statului est-german a fost intensificată. La 19 martie 1949, Sfatul Popular a confirmat preluarea formală a Constituţiei RDG şi a anunţat alegeri viitoare generale pentru un al treilea ‚Congres al Poporului’ în landurile din zona sovietică. Acest congres, alcătuit în baza unei liste generale şi prin manipulări masive, a aprobat Constituţia pe 29 mai 1949, formând un nou Sfat Popular, constituit pe 7 octombrie 1949 drept ‚Adunarea Naţională Provizorie’ a RDG-ului, după ce primele alegeri pentru Bundestagul vest-german erau deja încheiate. Noile instituţii erau total independente faţă de guvernul militar sovietic, însă zona de ocupaţie sovietică, acum RDG va fi atrasă în sfera ţărilor de ‚democraţie populară’ constituite după modelul sovietic.

Practic, crearea în zona sovietică a Republicii Democrate Germane în octombrie 1949 nu a făcut decât să consacre sciziunea deja existentă în fapt, iar ‚Cortina de Fier’, diagnosticată de Churchill în martie 1946, a devenit o realitate, deşi aceasta nu se întindea de la Stettin la Triest, ci de-a lungul liniei de demarcaţie a zonelor de ocupaţie din Germania. Europa de Est, sovietizată şi obligată să adopte modelul economiei URSS, a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale economice, caracterizată de integrarea în CAER, de aplicarea planificării economice şi de eliminarea proprietăţii private, experimentul comunist mărind şi mai mult decalajele existente anterior între estul şi vestul Europei.

3.2 Reconstrucţia şi evoluţia economiilor Europei Occidentale

Reconstrucţia Europei Occidentale a fost realizată, în linii mari până la începutul anilor 1950, parţial datorită masivului ajutor american, dar şi datorită schimbărilor structurale şi a reformelor instituţionale în cadrul unor economii care beneficiau de o forţă de muncă cu un nivel de calificare superior. Perioada dintre 1945 şi 1950 a fost caracterizată, pe de o parte, de inflaţie şi de un deficit al finanţelor externe şi, pe de altă parte, de o serie de reforme de structură profunde care au dat o nouă faţă capitalismului european.

În primul rând, economiile Europei Occidentale au fost afectate de inflaţia postbelică. Puterea de cumpărare acumulată în timpul războiului, când s-au generalizat politicile ce vizau stăpânirea inflaţiei prin prelevări obligatorii, prin fixarea preţurilor şi raţionalizare, în condiţiile unei producţii în regres din cauza distrugerilor înregistrate în ţările ce au fost teatru de război, a lăsat loc unei inflaţii galopante, comparabilă cu cea cunoscută de Europa Centrală după primul război mondial.


Mecanismul inflaţionist a fost amorsat de război, care a creat un grav dezechilibru între oferta şi cererea de bunuri şi a provocat în paralel o creştere excesivă a circulaţiei monetare. Comenzile de război au mobilizat capacităţile de producţie disponibile până la punctul de a duce la scăderea puternică a producţiei bunurilor civile de consum, creând astfel o situaţie de penurie, în care cererea a exercitat o presiune favorabilă creşterii preţurilor.

Pe altă parte, statele au acceptat, pentru a finanţa cheltuielile de război, un deficit bugetar parţial acoperit prin crearea de monedă fără acoperire şi astfel mijloacele de plată au depăşit rapid masa necesară desfacerii producţiei, ceea ce a eliberat potenţialul inflaţionist conţinut de dezechilibrul dintre cere şi ofertă. În acelaşi timp, creşterea importurilor, pe care a impus-o efortul de război, a generat, în absenţa unor exporturi echivalente, un deficit exterior care a condus la datorii externe şi la deprecierea monedei.

După 1945, creşterile salariale, justificate din punct de vedere social, sarcinile reconstrucţiei finanţate de la buget, recurgerea la produsele străine ca paleative ale penuriei existente, au contribuit la întreţinerea mecanismelor inflaţioniste, ajungându-se la creşteri ale preţurilor între 20% şi 50% pe an, de la ţară la ţară şi de la produs la produs. Între 1950 şi 1951, declanşarea războiului din Coreea a relansat inflaţia mondială care începuse să scadă.

Valul inflaţionist postbelic a influenţat negativ efortul de reconstrucţie. În mod evident, creşterea generalizată a preţurilor şi salariilor a mascat în mod artificial inegalităţile sociale. Ea a permis mai ales finanţarea reconstrucţiei prin împrumuturi, în măsura în care rambursările datoriilor au fost uşurate de deprecierea monedelor, ca o compensaţie a inflaţiei. Totuşi, inflaţia a descurajat investiţiile productive în detrimentul speculaţiilor cu valori de refugiu economic sterile (aur, bijuterii, tablouri, etc) sau cu produse ce permiteau câştiguri rapide şi substanţiale pe‚ piaţa neagră’.

Pe de altă parte, diferenţele dintre ratele inflaţiei diferitelor ţări – care se întindeau pe o scală de la 1 la 20 sau chiar 30 – interziceau restabilirea durabilă a circuitelor comerciale şi financiare internaţionale şi au justificat menţinerea neconvertibilităţii monedelor între ele.

În condiţiile apariţiei unor mari ecarturi între ratele de inflaţie, reacţiile guvernamentale au fost de o rigoare inegală. Astfel, Belgia şi Norvegia au adoptat o politică reuşită de schimbare a bancnotelor prin blocarea unei părţi a avuţiei în scopul anulării puterii de cumpărare corespondente.

În Franţa, această politică, promovată de Piérre Mendès-France, ministru al economiei, care s-a opus în această privinţă ministrului de finanţe Réné Pleven, nu


a fost urmată, optându-se în iunie 1945 la un schimb ‚controlat’ al bancnotelor, dublat de introducerea unui impozit de solidaritate naţională care a realizat o prelevare limitată asupra patrimoniului net al societăţilor şi indivizilor. Rezultatul a fost o puternică creştere a preţurilor care a marcat eşecul politicii ‚de taxare’ şi al operaţiunii ‚5%’ a guvernului Leon Blum, în ianuarie 1947. Acest eşec a fost urmat de o vie reacţie a salariaţilor, care au declanşat un val de greve în ultimul trimestru al anului 1947, ce vor determina succesul Confederaţiei Generale a Muncii (Confederation General du Travail, CGT).

În 1948, odată cu reîntoarcerea la rigoarea financiară în timpul ‚experienţei Rene Mayer’, ministru al Finanţelor, s-a realizat un început al stabilizării. În Italia, inflaţia nu a fost cu adevărat combătută decât după ce, la începutul anului 1948, Luigi Einaudi, guvernator al Băncii Italiei şi ministru al Bugetului, nu a reinstaurat ordinea în finanţele statului şi a limitat creditul.

Reforma monetară a fost cea mai spectaculoasă în Germania Occidentală, ea concretizând separarea celor două Germanii. În Germania, într-un context economic extrem de dificil, agravat de afluxul de refugiaţi din est, Ludwig Erhard, încă membru al Directoratului Bizoniei anglo-americane şi apoi director al administraţiei economice a teritoriului unificat şi specialistul american în finanţe Dodge au pus în practică, în iunie 1948, un plan de reforme draconic. După un schimb forfetar de 70 de Deutschemark contra 70 Reichmarks vechi de care au beneficiat toţi cetăţenii germani, masa monetară restantă a fost anulată în proporţie de 9/10.

În acelaşi timp, a fost introdus un impozit pe capital, cu scopul de a acoperi ajutorul pentru refugiaţi. În plus, creşterea progresivă a salariilor a rămas moderată, în ciuda afluxului de mână de lucru, iar fermitatea administraţiei a determinat eşecul tentativei de grevă generală din noiembrie 1948. Rezultatul a fost un prim‚ miracol german’ concretizat de o stabilitate monetară fără echivalent în Europa.

În al doilea rând, după război, Europa s-a aflat într-o poziţie dezastruoasă din perspectiva finanţelor externe, Planul Marshall marcând debutul unei ameliorări relative. Toate monedele au fost devalorizate în mai multe etape : francul, de două ori în 1945 şi ulterior, după o experienţă a ‚cursurilor multiple’, condamnată de FMI, în 1949, odată cu realinierea generală a cursurilor ce a urmat devalorizării lirei ; marca în 1948 şi, din nou în 1949 ; lira în 1945 şi 1949, etc. Însă, situaţia Marii Britanii, datorită rolului lirei sterline în sistemul monetar internaţional şi al Londrei de centru financiar mondial, a reţinut cea mai mare atenţie. După o scurtă tentativă de reîntoarcere la convertibilitatea externă a lirei sterline între 15 iulie şi 20 august 1947, soldată în final cu un eşec, la 18

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică septembrie 1949, lira sterlină, supraevaluată anterior, a fost devalorizată cu 30,5%, până la paritatea de 1 liră = 2,8 dolari (după ce în anii anteriori fusese supraevaluată la 4,03 dolari). Devalorizarea lirei sterline a fost urmată de devalorizarea a mai mult de treizeci de monede naţionale.

Totuşi, aceste dificultăţi financiare au avut o serie de efecte benefice în direcţia multilateralismului regional, care a luat forma Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică şi a Uniunii de Plăţi Europene. Unul din principalele obiective ale Planului Marshall a fost să netezească drumul către o liberalizare a comerţului şi plăţilor intra-europene. În această privinţă, programul s-a dovedit a fi un succes. De asemenea, Statele Unite au determinat crearea Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică, formată din statele membre beneficiare ale Planului Marshall, care însă nu va deveni predecesoarea supranaţională a unei puternice Uniuni Economice Europene, aşa cum îşi imaginaseră SUA.

Totuşi, OECE a fost un instrument destul de eficient al liberalizării. La scurt timp după ce administratorul Planului Marshall, Paul Hoffmann a îndemnat Europa de Vest la un progres rapid, în noiembrie 1949, Consiliul Miniştrilor din OECE a decis să elimine restricţiile cantitative asupra a 50% din comerţul intern al OECE, într-o perioadă de şase săptămâni. Această liberalizare solicitată a fost ridicată la 60% în toamna anului 1950 şi la 75% în februarie 1951 ; la începutul anului 1955, cota a fost stabilizată la 90%.

Câteva luni după aceşti primi paşi către o liberalizare intra-europeană, în sensul restrâns al cuvântului, adică îndepărtarea restricţiilor cantitative la importurile de bunuri, soluţia pentru rezolvarea dezechilibrelor plăţilor din interiorul OECE a fost Uniunea de Plăţi Europene, înfiinţată la mijlocul anului 1950. Din anii 1930, reglementările intra-europene se efectuau în cadrul rigid al acordurilor bilaterale : în cadrul acestui sistem, inconvenientul major era acela că excedentul unei ţări faţă de alta nu putea fi utilizat pentru a acoperi deficitul faţă de alta. După eşecul reîntoarcerii la convertibilitate a devenit evident că o revenire la multilateralism se impunea cu necesitate. De aceea, la 18 noiembrie 1947 a fost semnat un prim acord privind compensaţiile între ţările membre OECE, ce ulterior va fi extins, graţie ajutorului american, în octombrie 1948 şi septembrie 1949.

Rezultatul a fost crearea Uniunii de Plăţi Europene la 1 iulie 1950, care a fost în mare măsură creierul Administraţiei Cooperării Economice (ECA). În ciuda obiecţiilor iniţiale ale Trezoreriei SUA, care susţinuse o întărire a FMI, Administraţia Cooperării Europene a iniţiat negocieri asupra unui mecanism de clearing multilateral regional în Europa. În acordul EPU care a fost semnat pe data de 19 septembrie 1950 şi care acoperea plăţile intra-EPU din data de 1 iulie 1950,


părţile contractante specificau detaliile acestui mecanism de creditare : fiecărei ţări membre îi era alocată o cotă totalizând 15% din volumul schimburilor comerciale cu membrii OEEC în 1949. În cadrul limitelor stabilite de aceste cote, circa 60% din deficitul sau surplusul net în raport cu Uniunea urmau să fie achitate prin extinderea creditului, iar 40% în aur sau dolari. În cazul în care deficitul cumulat net al unei ţări depăşea cota alocată, diferenţa urma să fie achitată în întregime în aur.

Practic, ca supliment al OECE, EPU era destinată să grăbească integrarea economică europeană pe două căi : a) sub regimul Uniunii de Plăţi Europene, toate plăţile din interiorul EPU urmau să fie achitate lunar, pe o bază strict multilaterală, reducând astfel necesitatea generală a realizării tranzacţiilor în monede transferabile (adică în dolari) şi îndepărtând raţiunea echilibrării bilaterale a comerţului în aria cuprinsă de acordurile EPU ; b) EPU urma să susţină extinderea automată a creditării limitate a balanţelor de plăţi de către ţările prezentând surplusuri nete în schimburile comerciale din interiorul EPU, creditele fiind returnate prin intermediul unui ajutor de 350 milioane dolari, oferit prin Planul Marshall.

De acum înainte, Europa Occidentală a avut la dispoziţie un organism de compensaţii multilaterale sprijinit pe existenţa creditelor mutuale. Aceste credite erau proporţionale cu ‚cotele rezultate’, nu în funcţie de vărsămintele iniţiale, ci în funcţie de partea fiecărei ţări în cadrul schimburilor intra-europene. În centrul sistemului a stat Banca Internaţională de Plăţi din Basel (Banca Reglementelor Internaţionale, BRI), care a jucat, încă din perioada ‚reparaţiilor germane’, rolul de intermediar între băncile centrale europene.

Uniunea de Plăţi Europene a fost, până la desfiinţarea sa în 1958, un răspuns pozitiv al Europei la penuria de dolari, ţările creditoare punând parţial la dispoziţia ţărilor debitoare resursele lor în scopul unei expansiuni a schimburilor.

În al treilea rând, în ciuda acestor dezechilibre conjuncturale şi poate tocmai din cauza lor, economiile capitaliste europene s-au angajat într-un proces de reformă structurală profundă. După război, în majoritatea ţărilor din vestul Europei, sistemul conturilor naţionale a devenit cadrul modern al politicilor economice ce urmăreau creşterea şi dezvoltarea economiilor naţionale.

În Marea Britanie, de acum înainte, investiţiile au început să fie orientate regional prin aplicarea Distribution of Industry Act în 1945 şi sectorial, în urma directivelor Central Economic Planning Staff, creat în 1947. De asemenea, în Italia, prin Legea Fanfani din 1949, a fost declanşată lupta împotriva şomajului printr-un vast program de construcţii imobiliare şi prin înfiinţarea în august 1950 a

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică Casa del Mezzogiorno cu scopul de a ajuta dezvoltarea sudului Italiei. Şi în Ţările de Jos şi în Franţa s-au făcut eforturi pentru sprijinirea dezvoltării economice prin introducerea unei planificări indicative globale. În Franţa, Comisariatul General al Planului şi Comisia Modernizării au devenit, sub impulsul personal al lui Jean Monnet, agenţii centrali ai politicii economice pe termen mediu, iar ministrul de finanţe a rămas singurul responsabil al politicilor conjuncturale.

Pe de altă parte, pentru a face posibil noul rol al statului, în cele mai multe ţări europene s-a trecut la preluarea controlului direct al statului asupra ‚sectoarelor cheie’ ale economiei, aceasta fiind originea mişcării în favoarea naţionalizărilor. În Italia, încă din 1933, în timpul lui Mussolini, statul s-a angajat în această direcţie, iar după război ‚capitalismul de stat’ a fost confirmat prin menţinerea şi întărirea holdingurilor financiare cu capital public, în principal Institutul Reconstrucţiei Industriale (IRI), care controla principalele patru bănci italiene şi principalele întreprinderi din siderurgie, din industria mecanică, din construcţiile navale, din industria electrică, etc. şi ENI (Ente Nazionale Idrocarburi), succesoarea AGIP, care a devenit sub impulsul lui E. Mattei, un important instrument al politicii energetice italiene.

La rândul său, Franţa a aplicat un program de naţionalizări care a cuprins sistemul bancar (bănci de emisiune şi bănci de depuneri, companii de asigurări), producţia energetică (cărbuni, electricitate, gaz), transporturi (aeronautice şi maritime, alături de căile ferate deja naţionalizate), construcţiile mecanice (automobile : Renault şi aeronautice SNECMA), mediilor de informare (radiofuziunea, Agenţia France-Presse), etc.

Cu toată amploarea lor, naţionalizările din Franţa nu au avut amploarea celor realizate în Marea Britanie de guvernul laburist în aceeaşi epocă. În Marea Britanie, laburiştii au impus controlul guvernului asupra Băncii Angliei (însă nu şi asupra băncilor de depozit), asupra industriei carbonifere, electricităţii, gazului, aviaţiei civile, telecomunicaţiilor, căilor ferate, transporturilor rutiere şi a siderurgiei, ultimele fiind denaţionalizate în 1952 de către conservatori.

În cadrul reformelor structurale ale economiilor Europei Occidentale, un loc deosebit de important a fost ocupat de reformele sociale, prin care s-au introdus o serie de politici de asigurare a securităţii sociale şi, nu de asigurări sociale (schimbarea terminologiei este revelatoare).

Modelul britanic, prefigurat de Raportul Beveridge prezentat în 1942, a servit drept exemplu pentru ansamblul Europei Occidentale. În Marea Britanie, după introducerea asigurărilor de boală, sectorul sănătăţii a devenit un serviciu naţional în 1946 ; finanţarea acestui serviciu naţional a fost asigurată parţial prin


recursul la cotizaţiile sociale, însă partea cea mai mare a finanţării a fost acoperită prin impozite, în condiţiile în care fiscalitatea britanică a fost una puternic progresivă (pentru veniturile foarte mari impozitarea era de peste 90%), sistemul fiind unul prin excelenţă progresiv.

În Europa continentală şi în Scandinavia, deşi influenţate de modelul britanic, guvernele au fost limitate în ambiţiile lor de tradiţia unei acoperiri sociale generalizate, finanţată prin apelul la un regim al cotizaţiilor mai puţin redistributiv aşa cum s-a întâmplat în Franţa după adoptarea ordonanţelor din 1945 şi a Legii din 22 mai 1946 şi în Italia după adoptarea decretului-lege din aprilie 1947.

În plus, în Europa Occidentală s-a generalizat ‚politica familiei’, deşi cu importante variaţii, în funcţie de ţară. În Marea Britanie, sistemul alocaţiilor pentru familii, generalizat în anii 1945 şi 1948, a fost inspirat de un spirit de solidaritate şi nu de unul populist.

Însă, în Franţa, sistemul alocaţiilor a fost instrumentul esenţial al politicii de stimulare a natalităţii, amorsată deja de introducerea Codului Familiei din 1939 şi de politica guvernului de la Vichy : el a contribuit la consolidarea unei creşteri demografice marcată de creşterea ratei natalităţii de la 14,6 la mie în 1938 la 21,4 la mie în 1946 şi la menţinerea acesteia la acest nivel până la jumătatea anilor 1960.

În Italia evoluţia demografică a fost contrară cei din Franţa în condiţiile în care sistemul progresiv de alocaţii acordat în funcţie de numărul de copii, existent în epoca lui Mussolini a fost abolit. Nu în ultimul rând, în întreaga Europă Occidentală drepturile sindicale au fost extinse şi consolidate. În Marea Britanie, Trade Dispute and Trade Union Act din 1946 au suprimat restricţiile existente din 1927 în privinţa exercitării dreptului de grevă.

În Franţa, Ordonanţa din 22 februarie 1945 a creat Comitetele de Întreprindere (Les Comités d’éntreprise), în paralel cu reintroducerea în 1946 a convenţiilor colective. În acelaşi timp, Statutul general al funcţionarilor a acordat drepturi sindicale acestei categorii.

În Germania reformele au condus la Legea Cogestiunii din 21 mai 1951, în urma căreia un Director al Muncii, desemnat de sindicate ocupa un loc în Directoratul marilor societăţi miniere şi siderurgice, iar reprezentanţii muncitorilor erau reprezentaţi la paritate cu reprezentanţii acţionarilor în Consiliile de Supraveghere. În alte sectoare, participarea sindicatelor a fost mai redusă, fiind exercitată prin intermediul Consiliilor de Întreprindere (Conséils d’éntreprise), pentru chestiunile sociale şi prin Comitetele economice paritare, în ceea ce priveşte orientarea producţiei. Astfel, sindicatele au fost asociate la gestiunea

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică întreprinderilor ceea ce a condus la o moderaţie şi la o responsabilitate a revendicărilor lor în Germania Occidentală.

3.2.1 Republica Federală Germania

3.2.1.1 Premisele reconstrucţiei şi relansării economice vest-germane

În Germania, efortul de război a angajat o mobilizare industrială fără echivalent în restul lumii. În pofida distrugerilor infrastructurii urbane, a transporturilor şi a instalaţiilor industriale, Germania a beneficiat de o ‚moştenire’ incontestabilă ce a constat în potenţialul productiv şi în experienţa acumulată în materie de organizare industrială şi de formare a mâinii de lucru.

Consecinţele dramatice ale înfrângerii şi marea mizerie a populaţiei în primii ani postbelici au făcut ca refacerea economiei să pornească de la un nivel foarte scăzut care au avut drept consecinţă, pe de altă parte, menţinerea salariilor la un nivel redus care a avut drept efect creşterea competitivităţii produselor germane. În plus, Germania a beneficiat de o forţă de muncă tânără, fiind singura ţară europeană membră a OCDE în care, în anii 1960, populaţia între 15 şi 59 de ani reprezenta peste 60% din populaţia totală.

Consecinţele monetare şi financiare ale războiului au dus practic la dispariţia economiei naţionale a Germaniei, reconstrucţia acestei economii în anii următori fiind realizată printr-o rată de investiţii excepţională care a atins 25% din venitul naţional al Republicii Federale Germania.

Germania a fost de la sfârşitul secolului XIX o puternică ţară industrializată, menţinându-şi potenţialul industrial şi după pierderea celui de-al doilea război mondial, fapt care a constituit un avantaj, în condiţiile în care în industrie şi în activităţile conexe productivitatea a avut rata cea mai mare de creştere, repercutându-se asupra ratei globale de expansiune a economiei naţionale. Semnificativ este faptul că Republica Federală Germania a fost singura ţară europeană membră a OCDE în care proporţia industriei în producţia globală a depăşit 50% în 1970. În plus, în condiţiile în care produsele industriale sunt veritabile motoare ale comerţului internaţional, RFG a devenit o forţă comercială importantă.

Înfrântă în război, Germania s-a văzut eliberată de povara cheltuielilor militare (cu excepţia sumelor necesare întreţinerii trupelor aliate pe teritoriul propriu) pe care le-a putut reorienta spre sectoarele productive. Pe de altă parte


însă, nu a beneficiat nici de rolul de multiplicator pe care îl joacă comenzile militare în economie, cum este cazul în SUA şi alte ţări industrializate importante, iar Germania a resimţit din plin efectele economice ale Războiului Rece.

Economia germană a cunoscut o puternică variabilitate conjuncturală, influenţată de politica economică adoptată de guvernele postbelice, foarte ataşate de ideea luptei contra inflaţiei. Politica monetară a fost utilizată într-un sens restrictiv şi a avut în subsidiar rolul de a atrage în Germania fluxuri de capitaluri flotante.

Economia vest-germană a parcurs până la reunificarea din 1990, cinci perioade distincte de dezvoltare, stabilite în funcţie de rata medie de creştere anuală a PIB : 1948-1950, 1950-1960, 1960-1973, 1973-1980, 1980-1990.

În funcţie de acest criteriu, perioada cea mai bună a fost cea dintre 1948-1950, în care ratele de creştere ale PIB au fost de peste 15% pe an. A fost o perioadă de dramatice reorganizări ale structurii interne a producţiei drept consecinţă a reformei monetare din 1948 şi a completei liberalizări a preţurilor.

A doua etapă a fost cea a anilor 1950-1960, în care PIB real a crescut în medie cu 8,2% pe an ; o singură dată în această perioadă, în timpul declinului din 1958, rata de creştere a scăzut sub 6%. Anul 1960 a fost unul de reviriment, marcând punctul final al dinamicii creşterii postbelice ; perioada de până în 1973, a fost o perioadă a unei creşteri relativ satisfăcătoare a PIB real de circa 4,4% pe an, dar şi de fluctuaţii cu adevărat violente ale afacerilor. Această perioadă a conţinut prima recesiune adevărată, cu o creştere uşor negativă în 1966-1967, dar şi o revenire ulterioară în forţă.

Ca şi în celelalte ţări industrializate, şocul preţului petrolului din anul 1973 a marcat o cădere economică care a făcut trecerea între anii încă de glorie ’60 şi începutul anilor ’70 şi anii mult mai problematici care au urmat. Din 1973 şi până în 1980, creşterea medie a PIB s-a situat la o insuficientă valoare de 2,2% pe an, cu cea mai accentuată perioadă postbelică recesivă în 1974-1975, care a condus la o creştere puternic negativă, revenirea ulterioară fiind, în întregime, mult mai moderată decât în anii precedenţi.

Al doilea şoc al preţului petrolului din 1979 şi recesiunea ce a urmat în 1981-1982 au marcat începutul unei noi perioade cu o tendinţă de creştere încă mai scăzută decât înainte, revenirea neobişnuit de îndelungată şi de anevoioasă de după 1983 atingând apogeul spre sfârşitul deceniului. Din 1980 până în 1990, PIB a crescut în medie cu 2,1% pe an, doar cu foarte puţin mai lent decât în perioada 1973-1980.


După ‚boom-ul coreean’ care a marcat o veritabilă amorsare a creşterii economice, şase cicluri conjuncturale succesive se disting în evoluţia creşterii economice germane : 1951-1954, 1955-1958, 1959-1963, 1964-1967, 1968-1971, 1972-1973. Cei mai buni ani au fost 1951, 1955, 1960, 1964 şi 1969 şi, într-o oarecare măsură 1973. Perioadele critice au fost 1954, 1958, 1963 şi mai ales 1967, an în care rata creşterii PIB a devenit negativă (-0,2%) situaţie agravată în 1975 când rata creşterii PIB a ajuns la – 4,5%, iar şomajul a depăşit 5%, fapt fără precedent după 1955.

O primă caracteristică a creşterii economice a RFG a fost reducerea sistematică a ratei medii de creştere economică : 9% în anii 1950, 6% la începutul anilor 1960, 4-5% după anii 1960.

Această încetinire a ratei medii de creştere a fost legată de evoluţia pieţei muncii. Până în 1958, oferta de forţă de muncă calificată a fost foarte mare datorită intrării pe piaţa forţei de muncă a numeroşi şomeri şi refugiaţi din estul Germaniei.

În 1950, efectivul forţei de muncă a depăşit 14 milioane de salariaţi, ajungând la mai mult de 20 de milioane în 1960, însă această creştere s-a redus simţitor la începutul anilor 1960, nefiind compensată de apelul la munca imigranţilor (260.000 în 1960 şi mai mult de 2 milioane în 1971, totalizând 8% din totalul angajaţilor).

Structura forţei de muncă pe sectoare în Republica Federală Germania (1950-1980)

Tabelul 3.4 Populaţia activă totală =100

1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 Agricultură şi silvicultură 25,0 18,8 13,7 10,9 8,9 7,4 6,0 Industrie 41,6 46,4 47,9 48,8 48,6 48,7 48,3 Sectorul public, menaje 12,0 11,1 11,0 12,5 13,8 14,9 15,9 Comerţ, transport, alte servicii

21,4 23,7 27,4 27,8 28,7 29,0 29,8

Sursa: OCDE, Etudes économiques par pays, Allemagne, juin 1972 ; P. Guillaume, P. Delfaud, op. cit.


În acelaşi timp, factorul‚ intensitatea capitalului’ nu a putut menţine la un nivel ridicat expansiunea economică, în acelaşi sens acţionând şi dificultăţile de înlocuire a echipamentelor şi a mâinii de lucru. Între 1951 şi 1972, valoarea capitalului utilizat pe persoană angajată a crescut de mai mult de două ori, situaţie făcută posibilă de o cvadruplare a creşterii medii a economiilor particulare, de la 3,2% în 1950 la 12,8% în 1971. Nu în ultimul rând, un rol foarte important a jucat progresul tehnic care a contribuit decisiv la creşterea economică a RFG.

Reacţiile autorităţilor guvernamentale germane au fost întotdeauna foarte viguroase, însă, cel puţin până în 1975, într-un sens restrictiv, în mod esenţial în scopul luptei contra ‚supraîncălzirii’ economiei şi pentru evitarea riscurilor inflaţiei. În orice caz, politica antiinflaţionistă a fost înainte de toate o politică monetară, trecând printr-o asanare a lichidităţilor bancare, ce s-a tradus printr-o rată a dobânzii pe piaţa germană ce a atins nivele record.

Consecinţele au fost : o creştere a preţurilor ce s-a menţinut întotdeauna moderată, în medie 3,5% până în 1955, iar ulterior în jur de 6% între 1972-1975, sub media creşterii preţurilor în celelalte economii europene.

O a doua consecinţă a fost aceea că pe piaţa germană au fost atrase capitaluri flotante, fie prin plasamente în DM ale străinilor, fie sub forma împrumuturilor întreprinderilor germane în străinătate, lucru inevitabil într-un anume sens pentru o ţară a cărei monedă a fost în mod vizibil subevaluată după devalorizarea din 1949 şi care a înregistrat o balanţă comercială constant pozitivă după 1951. Ca efect, structura exporturilor germane, dominată de exporturile de echipament (51% în 1974) şi de produse semifinite (31%), a conferit Germaniei o poziţie privilegiată în comerţul mondial, puţin influenţată de variaţiile de preţ.

Speculaţiile cu marca germană au fost întotdeauna câştigătoare, iar randamentul plasamentelor în Germania a fost superior celor din alte ţări, singurul risc nefiind decât acela al unei supraevaluări. Aşa se explică necesitatea reevaluării mărcii cu + 4,75% în 1961, + 9,5% în octombrie 1969, + 4,6% în decembrie 1971, + 8,5% în două rânduri în primăvara anului 1973, după adoptarea cursurilor flotante ale monedelor europene.

Astfel, DeutscheBundesbank nu a mai avut motivaţia luptei contra tendinţelor inflaţioniste printr-o politică monetară restrictivă. Reevaluarea mărcii a fost o măsură eficace care a acompaniat politica monetară internă. Chiar dacă marca a fost reevaluată excedentele comerciale s-au mărit de patru ori între 1969 şi 1974, iar poziţiile Germaniei pe pieţele externe s-au menţinut.

Această politică conjuncturală riguroasă a avut efecte asupra ratei de creştere economică. Acesta a fost cazul puternicei recesiuni din 1967 care a pus în

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică sub semnul întrebării programul până atunci necontestat al cancelarului Erhard şi a condus la adoptarea Legii Stabilizării şi Creşterii Economiei, prezentată de K. Schiller şi care a introdus la o veritabilă planificare monetară şi bugetară pe termen mediu. La fel, în 1974, după apariţia semnelor unei crize pe piaţa muncii, au apărut critici la adresa programului de stabilizare din 1973 şi la apelul la creşterea cheltuielilor publice (6 miliarde de DM în 1975), care au determinat un deficit bugetar de 70 miliarde de DM, reprezentând 6% din venitul naţional.

De la jumătatea anilor 1970, guvernele germane au trebuit să facă faţă unei noi sfidări şi anume, menţinerea ritmului de creştere economică în pofida ameninţărilor depresiunii economice şi, dacă s-ar fi putut, cu aceeaşi eficacitate cu care s-au angajat anterior în lupta contra ‚supraîncălzirii’ economiei.

Guvernele germane, în special cele creştin-democrate au fost influenţate de ordoliberalismul promovat de Walter Euken şi de Şcoala de la Freiburg, ale cărui teze asupra capitalismului organizat au fost prezentate după 1933, contribuind la impunerea ca instrument privilegiat al politicii conjuncturale a regularizării globale a lichidităţilor bancare.

Această politică a fost menţinută şi după venirea la putere a social-democraţilor, al căror recurs la instrumentele finanţelor publice s-a impus progresiv.

Interpretarea de tip ordoliberal a istoriei economice a Germaniei subliniază faptul că, după primul deceniu de existenţă a Reichului fondat în 1871, care a fost un adevărat paradis al ‚laissez-faire-ului’, libertatea economică a fost erodată de apariţia unor forţe economice particulare. Fiind imposibil de controlat prin intermediul unor măsuri care să asigure menţinerea competiţiei, s-au dezvoltat monopolurile, cartelurile şi diferitele grupuri de interese, care au obţinut o influenţă suficientă pentru a deveni puteri importante în arena politică.

Astfel, economia de tip ‚laissez-faire’ s-a transformat treptat într-un sistem de tip corporatist, a cărui apariţie a fost stimulată de politica protecţionistă din timpul lui Bismark şi prin decizia Curţii Supreme din 1897 care legitima formarea cartelurilor. După înfrângerea din primul război mondial, guvernele slabe ale Republicii de la Weimar au încercat să obţină adeziunea poporului prin intermediul favorizării unor anumite categorii de interese.

Cu toate acestea, intervenţiile în competiţia diferitelor forţe ale economiei de piaţă au creat noi distorsiuni, adeseori neprevăzute, în cadrul sistemului economic, necesitând şi alte şi alte intervenţii, ajungându-se la aşa-numitele‚ spirale intervenţioniste’ care produceau pagube suplimentare. În acest fel, statul cădea pradă grupurilor particulare de interese, care luptau pentru restrângerea


competiţiei, pentru a-şi asigura astfel profituri cât mai mari. Ineficacitatea şi lipsa de flexibilitate intrinseci corporatismului au întârziat refacerea Germaniei după Marea Depresiune din anii 1929-1933.

Aceste întrepătrunderi, realizate între puterea politică şi cea economică, au pus bazele fatalei concentrări a puterii economice şi politice în mâinile totalitarismului nazist. Iniţial, politica de angajare a întregii forţe de muncă disponibile, precum şi expansiunea monetară la care a recurs Republica de Weimar către sfârşitul Marii Depresiuni şi pe care naziştii le-au adoptat începând cu 1933 au fost foarte eficiente în eradicarea şomajului. Totuşi, cum această politică a continuat chiar şi după ce criza a fost depăşită, o îngheţare generalizată a salariilor şi preţurilor a trebuit să fie impusă la sfârşitul anului 1936 pentru a preveni o escaladare a inflaţiei.

Chiar înainte de izbucnirea războiului această conducere politică rigidă a vieţii economice a condus la dezvoltarea unui sistem de administrare centralizată, în care firmele îşi menţineau numele şi independenţa. Prin însăşi natura sa, o administrare centralizată are tendinţa să-şi legitimeze existenţa şi puterea prin impunerea unor obiective la nivel naţional şi, în cazuri extreme, chiar prin începerea unui război.

Ordoliberalii considerau că atât lipsa unei protecţii corespunzătoare împotriva formării unor forţe particulare, cât şi slăbiciunea de care a dat dovadă statul au condus, în final, la înlocuirea libertăţii economice şi politice cu o adevărată dictatură a monopolurilor, cartelurilor şi a altor grupuri de interese.

În timp ce liberalii clasici susţineau că legea era menită să protejeze indivizii de abuzuri din partea guvernului, ordoliberalii mergeau şi mai departe. În acord cu percepţia lor asupra istoriei economice a Germaniei, ei acordau importanţă deosebită libertăţii individuale împotriva intruziunilor agenţilor particulari, reprezentaţi de către monopoluri, carteluri şi alte grupuri de interese. Soluţia pentru salvgardarea libertăţii era de a preveni orice concentrare a puterii politice. În afara protejării prin intermediul legislaţiei politice a puterii individuale, guvernul avea misiunea de a evita erodarea competiţiei economice.

Astfel, în domeniul economic, ordoliberalii germani cereau mai mult decât obţinerea unui stat de tip ‚laissez-faire’, ei dorind pur şi simplu un stat puternic, care să se impună în faţa diverselor grupări de interese şi să-şi conserve statutul de mediator imparţial şi incoruptibil al procesului economic, evitând tentaţiile intervenţioniste cu efecte pe termen scurt prin intermediul limitării propriilor sale scopuri la câteva obiective esenţiale.


Ordoliberalii au susţinut că, într-un cadru dat şi cu asigurarea corespunzătoare a protecţiei, procesul economic va conduce în mod spontan la rezultate optimale, dispersarea puterii şi alocarea eficientă a resurselor. Statul trebuia să fie capabil să instaureze şi salvgardeze un sistem economic liberal, fără să intervină însă în procesul economic.

Principiile structurii economice ordoliberale, şi anume modelul competitivităţii, au fost cel mai convingător formulate de către Walter Euken în 1952. Sarcina principală era de a menţine un mecanism de preţuri bazat, în cel mai înalt grad, pe competiţie. Toate celelalte principii structurale ale construcţiei competitivităţii nu erau altceva decât implicaţii ale cerinţelor generale : stabilitatea monetară reprezintă asigurarea că preţurile nu sunt afectate de către distorsiunile inflaţioniste ; intrarea pe o piaţă liberă a unor noi firme şi a unor noi produse din exterior are rolul de a asigura o presiune competiţională sporită şi de a elimina posibilitatea obţinerii de profituri prin limitarea pieţelor ; instituţia proprietăţii private există pentru a stimula o folosire eficientă a resurselor şi pentru a preveni o concentrare a mijloacelor de producţie în cele mai nesigure mâini, respectiv cele ale statului ; libertatea contractelor există pentru a da agenţilor economici ocazia să facă propriile lor opţiuni ; responsabilitatea deciziilor economice există pentru a lega interesele individuale de scopul comun ; constanţa în cadrul politicii economice este necesară pentru a face predictibilă comportarea guvernului şi a reduce astfel marja de eroare în deciziile agenţilor privaţi.

Euken şi alţi ordoliberali au dat prioritate politicii de menţinere a ordinii economice existente şi au pledat pentru intervenţii corective ale dezvoltării sistemului de piaţă liberă. Euken afirma că sunt necesare ‚principii de reglare’ chiar dacă ar exista o competiţie perfectă. Pe lângă reglementări stricte, legate de monopoluri, care nu puteau fi desfiinţate, Euken pleda pentru aplicarea unor taxe progresive pe venit ca un mijloc acceptabil şi chiar de dorit de sprijinire a politicii sociale, precum şi pentru asigurarea unui nivel minim al salariilor de către guvern în vremurile de recesiune, în cazul în care oferta de forţă de muncă reacţionează în mod corespunzător, adică dacă la o scădere a ratei salariilor, oferta de forţă de muncă să crească în loc să scadă. Euken era convins că o creştere generală a standardului de viaţă ar aduce cu sine o reacţie normală a raportului forţă de muncă – ofertă. După Euken, statul ar trebui ca în anumite momente să depăşească politica sa reglementată legal şi să intervină în procesele de piaţă pentru a regla rezultatele.

Abordarea raţională în termenii ordinii generalizate reiese cel mai clar în aşa-numitul ‚principiu al concordanţei’. Din toate căile posibile de acţiune trebuia să fie aleasă aceea care era cea mai compatibilă cu o societate liberă şi cu o


economie de piaţă şi care era cel mai puţin probabil să creeze noi distorsiuni care să necesite intervenţii ulterioare. Wilhelm Ropke specifica că intervenţiile trebuiau să corecteze rezultatele proceselor de piaţă, de exemplu, prin intermediul transferurilor directe şi prin subvenţii.

Guvernul nu ar trebui însă să intervină în mecanismul pieţei prin fixarea preţurilor şi a cantităţilor limitative de producţie. În afară de aceasta, intervenţiile ar trebui să promoveze şi nu să împiedice activitatea forţelor care acţionează pe piaţă ; în timp ce aşa-numitele subvenţii de mentenanţă ar fi de presupus că sunt inacceptabile, asistenţa financiară de corecţie ar putea fi acceptată.

În timp ce ordoliberalismul este expresia cea mai utilizată pentru setul de idei care au stat la baza sa, termenul de ‚economie socială de piaţă’ (inventat de Muller-Armack) a devenit, începând din iunie 1948, reprezentativ atât pentru schiţarea sistemului economic dorit de ordoliberali, cât şi pentru sistemul economic al Republicii Federale Germania.

3.2.1.2 Reformele liberale din 1948 şi impactul lor asupra economiei

vest-germane Până la începutul anului 1948, Germania de Vest părea să reprezinte un

cadru favorabil înlocuirii haosului postbelic printr-o formă de socialism democratic, fie şi numai în sectorul economic.

În ianuarie 1947, în momentul în care a fost instituită Administraţia economică bizonală, Partidul Social-Democrat (SPD) a reuşit să-şi impună în postul de director pe unul din oamenii săi, Victor Agartz, un sindicalist cu puternice convingeri marxiste, susţinător al planificării economice şi al centralizării politice.

Sub conducerea sa, Administraţia Bizonală şi-a extins prerogativele, SPD văzând-o ca pe un nucleu al viitorului guvern central german. Însă, în urma divergenţelor cu experţii britanici în legătură cu planul său de a plasa sub control german zăcămintele carbonifere din Valea Ruhr-ului, Victor Agartz a demisionat la 1 iulie 1947.

Această situaţie a creat un avantaj conservatorilor şi liberalilor (CDU/CSU şi alte partide de dreapta) care au reuşit să obţină o mică majoritate în defavoarea SPD şi a comuniştilor în cadrul Parlamentului Bizonal. Alarmat de faptul că SPD monopolizase posturile ministeriale economice în cadrul tuturor guvernelor landurilor vest-germane, Parlamentul Bizonal a respins (de două ori la rând) propunerea de a lăsa Administraţia Economică Bizonală în mâinile SPD.


Pe 24 iulie 1947, SPD s-a retras în opoziţie, iar în acest mod CDU/CSU şi-au putut nominaliza directori în toate cele cinci direcţii ale Administraţiei Bizonale.

La sfârşitul lunii ianuarie 1948, aliaţii l-au forţat pe Johannes Semler, noul director conservator-liberal al Administraţiei Bizonale, să demisioneze, iar la începutul lunii martie 1948, Parlamentul Bizonal l-a desemnat pe liberalul Ludwig Erhard ca succesor la lui Semler. La sfârşitul ianuarie 1948, după ce Erhard şi-a luat în primire postul, a fost instituit un Consiliu Independent de Consultanţă al Cadrelor Universitare din Ştiinţele Economice, care ţinea de Administraţia Economică Bizonală, în cadrul căruia ordoliberalii au fost reprezentaţi masiv (Bohm, Euken, Miksch, Muller-Armack).

Exista un consens general în legătură cu faptul că introducerea unei monede noi şi stabile putea pune capăt inflaţiei ţinute în frâu în mod artificial şi astfel ar putea fi create condiţiile pentru un control pe scară largă al preţurilor şi al producţiei. De aceea, reîntoarcerea la o monedă puternică trebuia cuplată cu o reformă a sistemului economic în general. Ideile ordoliberalilor, legate de necesitatea descentralizării economice, au fost acceptate de majoritatea membrilor consiliului, însă după dispute şi controverse aprinse în problema modalităţilor de realizare a acesteia. Dezbaterea teoretică şi-a identificat echilibrul în arena politică.

Chiar înaintea reformei monetare din 1948, Parlamentul Bizonal a discutat un proiect prin care directorii administraţiilor economice şi agricole erau investiţi cu dreptul de a aboli controlul preţurilor şi sistemul de raţionalizare pentru cele mai multe dintre mărfuri, fără a mai fi necesare aprobări suplimentare. Pe data de 18 iunie 1948, majoritatea din Parlament a votat pentru investirea lui Erhard cu dreptul de a liberaliza economia, drept pe care el însuşi îl ceruse. Astfel, s-a creat cadrul necesar efectuării unor schimbări radicale.

Reforma monetară15 a fost promulgată de către cei trei guvernatori militari pe data de 20 iunie 1948. Aceasta a constat, de fapt, în trei mari etape:

1) Numai o sumă strict limitată putea fi preschimbată în DM (mărci germane noi) la cursul de 1:1. Ca un avantaj de început, fiecare individ primea 40 DM pe loc şi alţi 20 DM după încă două luni. Firmelor li se oferise posibilitatea să preschimbe câte 60 DM pentru fiecare angajat, în timp ce autorităţile publice au beneficiat de echivalentul venitului unei luni pe muncă. Toate soldurile cu lichidităţi şi depozitele bancare, inclusiv conturile la vedere şi depozitele pe termen care depăşeau aceste valori permise trebuiau preschimbate la un factor de 10;

15 Pe larg în Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, Crepusculul

miracolului. Patru decenii de economie de piaţă în Germania, Editura Tehnica-Info, Chişinău, 2000


depozitele corespunzătoare ale autorităţilor publice au fost anulate în totalitate. Jumătatea din valoarea aceasta preschimbată era accesibilă pe loc, adică după ce biroul de taxe şi impozite va fi verificat sumele contabilizate pentru eventualele evaziuni fiscale precedente. Destinaţia finală a celeilalte jumătăţi a fost decisă la finale lunii septembrie, respectiv 35% din întreaga sumă iniţială fiind anulată complet, 10% fiind eliberată şi 5% fiind creditată dintr-un cont special cu destinaţia către investiţii. În acest fel, rata de preschimbare efectivă s-a dovedit a fi până la sfârşit de 10:0,65 în loc de 10:1 pentru sumele care depăşeau 600 de Reichsmarks (mărci vechi).

2) În timp ce preţurile oficiale şi toate plăţile periodice, cum erau salariile, rentele şi plata asigurărilor sociale, au rămas neschimbate (1 RM=1DM), aproape toate datoriile au fost reevaluate cu un factor de 10. Soldurile şi obligaţiunile calculate în RM, deţinute de către băncile comerciale au fost anulate. În locul acestora, băncile au primit nişte ‚cereri de egalizare’ cu dobândă redusă valorând în mare 4% din valoarea monetară accesibilă Reichului la finele războiului. Pentru a-şi restabili valoarea lichidităţilor, băncilor li s-au garantat nişte depozite la sistemul bancar central egal cu 15% din cererea lor de depozite plus 7,5% din valoarea depozitelor la termen şi a depozitelor cu dobândă lunară. Cum aceste rezerve depăşeau noile cerinţe minime cu 50%, băncilor li s-a oferit, ca atare, o lărgire considerabilă a extinderii activităţii de creditare.

3) Pentru a proteja noua monedă, aliaţii au instituit două garanţii instituţionale împotriva unor eventuale viitoare finanţări ale datoriei publice prin tipărire de bancnote fără acoperire. În primul rând, odată cu reforma monetară, Banca Centrală Germană (Bundesbank) a devenit singurul ofertant de depozite; contrar dorinţelor multor experţi germani, noua bancă centrală urma să fie independentă faţă de guvern şi de toate celelalte organisme politice.

În al doilea rând, autorităţile militare au interzis în mod clar deficite bugetare excesive, articolul 28 al Legii Preschimbării Monedei stabilind că excesele autorităţilor publice trebuiau să fie acoperite prin venituri curente. Procurarea de fonduri prin intermediul creditelor putea fi legiferată numai dacă se anticipau viitoare venituri. După câteva zile de la reforma monetară, în zona de ocupaţie anglo-americană sistemul de planificare centralizată a fost abolit.

Deşi liniile directoare ale descentralizării economice, pe care Parlamentul le votase pe data de 18 iunie 1948, nu erau încă aprobate de către Biroul de Control Aliat Bizonal, Erhard a desfiinţat controlul preţurilor pentru aproape toate produsele finite şi, după o săptămână, pentru unele alimente ; cum Erhard nu reînnoise directivele asupra raţionalizării bunurilor de consum şi alocarea

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică centralizată a resurselor – care expiraseră la sfârşitul lunii iunie 1948 – la începutul celei de-a doua jumătăţi a anului 1948, economia zonei anglo-americane a pornit la drum cu o autentică piaţă liberă pentru toate mărfurile al căror control strict al preţurilor fusese îndepărtat.

Cele mai notabile excepţii de la scoaterea de sub control a preţurilor au fost alimentele de bază, majoritatea materiilor prime (cărbunele, fierul, oţelul şi petrolul, cu toate că preţurile impuse la multe din aceste bunuri fuseseră crescute), salariile, pensiile şi plata unor servicii publice de bază, cum ar fi electricitatea, gazul şi apa.

Acele mărfuri faţă de care aliaţii manifestau un interes politic particular – adică, oţelul şi cărbunele – precum şi acele bunuri de consum şi serviciile care se considera că erau deosebit de importante pentru cei cu venituri modeste au rămas sub control administrativ.

Simultan cu reforma monetară, autorităţile militare au promulgat modificări în sistemul de taxe, adaptându-l necesităţilor formării de capitaluri. Din cauza opoziţiei Franţei, această reformă a impozitelor nu a fost atât de radicală faţă de valoarea impozitelor excesiv de mari – pe care aliaţii le stabiliseră în 1946 – pe cât a propus administraţia germană. ‚Mica reformă a impozitelor’ a redus impozitele veniturilor personale cu nu mai puţi de o treime (cea mai mare rată de impozitare ajunsese în 1946 până la 95%), a redus impozitele corporaţiilor de la 65% la 50% şi a oferit importante scutiri de impozit pentru câştigul reinvestit. Pe de altă parte, au fost introduse accize mari pentru cafea, crescându-se, în acelaşi timp, în mod substanţial şi multe alte taxe locale.

La nivel global, modificările de impozit au fost destinate sporirii stimulentelor pentru economisire şi reinvestire.

Contrar proiectelor făcute de experţii germani, reforma monetară nu a fost completată imediat şi de o redistribuire a bogăţiei, în vederea repartizării în mod egal a poverii datoriei de război. Anularea totală a datoriilor financiare existente, care reprezenta nucleul reformei monetare, era menită să releve faptul că cei care au făcut economii şi-au pierdut averea, în timp ce posesorii de proprietăţi imobiliare nu. De aceea, experţii americani şi cei germani, care lucrau la proiectul reformei monetare au insistat de la început asupra unei legături cu distribuirea egalizată a poverii de război.

Totuşi politicienii germani nu au obiectat prea puternic în momentul în care aliaţii au separat cele două chestiuni, încredinţând, la sfârşitul anului 1948, problema extrem de dificilă din punct de vedere tehnic a imaginării planului de distribuire egalizată a plăţii datoriei de război autorităţilor germane. Prima lege


pregătitoare asupra ajutorării victimelor de război, a expulzării, a denunţării tiraniei naziste a apărut în luna august 1949, fiind adoptată în 1952.

Legea oferea un supliment de impozitare de 50% la toate holdingurile bogate din vremea reformei monetare, plătibile în tranşe anuale de-a lungul unui deceniu ; însă, cum clauzele de valorizare au fost foarte generoase, mult mai puţin de 50% din venitul global al anului 1948 a fost finalmente redistribuit.

Reforma monetară radicală din iunie 1948 a avut un succes enorm şi instantaneu. Zona de ocupaţie anglo-americană a făcut, practic peste noapte, un salt imens de la stadiul primitiv al schimburilor de tip barter la cel de schimburi multilaterale, banii fiind modalitatea autentică de plată asumată. Chiar din dimineaţa din care s-a introdus marca germană, populaţia a acceptat moneda ca mijloc de schimb pentru mărfuri şi servicii, ferestrele magazinelor s-au umplut cu produse care anterior fuseseră de negăsit pe piaţa legală şi, de acum înainte, piaţa neagră şi piaţa gri vor avea de jucat doar un rol minor. Reapariţia bruscă a produselor în magazine a avut un efect psihologic uriaş şi a inoculat, în sfârşit, poporului german sentimentul unui nou început.

La scurt timp după înfăptuirea reformelor a devenit evident faptul că transformarea ţării nu se datora doar scoaterii la vânzare a produselor stocate anterior sau obţinute prin contrabandă.

În realitate, producţia a cunoscut un reviriment : în a doua jumătate a anului 1948, producţia industrială a crescut cu o rată anuală de 137%, indicele de bază al anului 1936 a crescut de la 50 în luna iunie la 57 în luna iulie şi la 77 în decembrie 1948. În mare, o treime din această creştere putea fi atribuită unei productivităţi superioare a muncii, iar cealaltă parte creşterii numărului de ore lucrate.

Sub noua conducere, au fost reinstaurate stimulentele de a lucra în fabrici decât de a pierde timpul căutând de mâncare şi făcând schimburi în natură pentru satisfacerea altor necesităţi. În timp ce forţa de muncă angajată în industrie a crescut cu 13,1%, muncitorii stăteau, în decembrie 1948, la locul de muncă 42,4 ore pe săptămână, cu 4,2 ore mai mult decât în luna iunie 1948.


Productivitatea muncii, nivelul salariilor şi al preţurilor după reforma monetară, în %

Tabelul 3.5

30 iunie1948 –

31 decembrie 1948 31 decembrie 1848 –31 decembrie 1949

31 decembrie 1949 – 30 iunie1950

Productivitatea muncii 17,7 26,0 8,8 Salariile nominale 15,0 8,4 2,1 Preţurile de vânzare 14,3 -6,3 -5,7 Preţurile de producţie 3,5 -5,7 -2,0 Salariile reale 0,6 15,6 8,3 Sursa: Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, op. cit., p. 52

Evenimentele care s-au întâmplat în Germania de Vest în lunile cruciale ale anilor 1948-1949, au fost circumscrise unui experiment controlat fără precedent în politica economică : reforma monetară a fost aplicată atât în zona anglo-americană, cât şi în zona franceză de ocupaţie, deşi în această din urmă zonă, primele măsuri de retragere a controlului nu au fost puse în practică înainte de începutul anului 1949. Înainte de reforme, producţia industrială din ambele zone de ocupaţie din vestul Germaniei a fost, în mare măsură, în echilibru. Treptat a apărut o discrepanţă majoră între rapidul progres al zonei anglo-americane şi ritmul de reconstrucţie lent, caracteristic zonei franceze, discrepanţă care a început să se reducă odată cu liberalizarea pieţelor şi din zona de ocupaţie franceză.

Cele mai notabile creşteri ale producţiei au fost înregistrate în unele dintre sectoarele industriei prelucrătoare în care controlul preţurilor a fost anulat (autovehicule, echipamente electrice, textile, încălţăminte), în timp ce un progres mult mai redus a fost înregistrat în sectoarele industriale care au rămas sub un control strict, adică industria extragerii cărbunelui şi în producţia de feroase.

Odată cu creşterea gradului de utilizare a capacităţii existente, declinul capitalizării industriale, care scăzuse după război, a fost stopată şi reluată formarea de noi capitaluri. Afluxul de investiţii a putut fi finanţat, în principal, din profiturile unor afaceri de mare succes, dar şi din ajutorul străin sau din surplusul fiscal al sectorului public, care atinsese aproximativ 1,5% din produsul naţional brut în perioada care a urmat aplicării reformei monetare şi până la sfârşitul lunii martie 1949. Astfel, alături de ‚boom-ul’ producţiei industriale, fundamentele dezvoltării ulterioare au fost puse.


Ca rezultat al reformelor din 1948 dezvoltarea economiei vest-germane în următoarele decenii a reprezentat în mod esenţial un succes absolut, caracterizat de o creştere economică rapidă, de o inflaţie suportabil de redusă, de o scădere rapidă a nivelului şomajului şi o balanţă externă din ce în ce mai stabilă.

Reforma liberală din iunie 1948 a iniţiat o revigorare impetuoasă a economiei vest-germană, producţia crescând cu mult peste estimările cele mai optimiste, iar inflaţia slăbind considerabil. Începutul consolidării economice datează de la sfârşitul anului 1948 şi începutul anului 1949, când inflaţia a prezentat o tendinţă semnificativă de scădere, caracterizată de o scădere medie lunară a nivelului preţurilor de aproximativ 0,5% în 1949 şi de 1% în 1950. Producţia industrială a crescut cu 24% în 1949 şi cu circa 12% în prima jumătate a anului 1950. PIB-ul real (calculat faţă de preţurile din 1936) a crescut cu 17,3% pe an din a doua jumătate a anului 1948 până în 1949, şi cu 16,3% pe an din 1949 până în 1950.

Însă rata şomajului nu a coborât sub limita de 5% în a doua jumătate a anului 1948, în pofida exercitării unor presiuni caracteristice reaşezărilor structurale, ca rezultat al reformei monetare şi în ciuda unei dezvoltări încă accelerate a forţei de muncă. Situaţia s-a schimbat în anii 1949-1950, când rata a crescut continuu până la limita de 12,2%, în martie 1950.

Rata de ocupare a forţei de muncă s-a modificat corespunzător : în timp ce din iulie până în decembrie 1948 au fost create 230.000 de noi locuri de muncă, anul 1949 a prezentat o pierdere netă a forţei de muncă de circa 150.000 de locuri de muncă, însă, după cel de-al doilea trimestru al anului 1950 scăderea ratei şomajului a indicat o întoarcere a ciclului fluctuant al acestui fenomen.

În spatele unei aparente stagnări a numărului de angajaţi s-a produs însă un proces rapid şi viguros de ajustări structurale. În cei doi ani care au urmat reformei monetare, gradul de angajarea forţei de muncă a crescut în toate sectoarele importante, cu excepţia agriculturii, sectorul cu cel mai accentuat ritm de creştere fiind cel al industriei textile, al îmbrăcămintei, prelucrării lemnului, instrumentelor muzicale, jucăriilor, sticlei şi ceramicii.

Sectoarele industriale puternice, precum industria fierului şi oţelului, industria prelucrătoare a metalelor şi construcţia de autovehicule, alături de serviciile productive, cum ar fi serviciile bancare, transporturile şi asigurările, au preluat conducerea în cursa creşterii economice, în detrimentul agriculturii şi a altor industrii de bunuri de larg consum.


Această rapidă reconfigurare a forţei de muncă a avut puternice implicaţii asupra productivităţii muncii. Cu o valoare totală a numărului de persoane angajate de mărimea a 13-14 milioane persoane, acest fenomen este considerat a fi cea mai rapidă transformare structurală din istoria economiei Germaniei de Vest.

Marea majoritate a creşterii indicatorilor de producţie din perioada 1949-1950 s-a datorat unei creşteri a productivităţii muncii, datorată recapitalizării rapide şi ajustării structurale puternice a forţei de muncă angajate.

Din punct de vedere cantitativ, în anul 1950, a fost permisă revenirea la un nivel normal de 48 de ore săptămânal al numărului de ore de lucru, iar din punct de vedere calitativ, a avut loc o forţare a creşterii raportului între volumul producţiei şi numărul de ore lucrate, căci muncitorilor li s-a oferit primul avantaj de după război, adică funcţionarea corectă a mijloacelor fixe, după repunerea în funcţiune a mijloacelor de producţie afectate, dar nu distruse de război.

Nivelul salariilor era însă extrem de scăzut, deşi în conformitate cu standardele internaţionale, situaţia nu era atât de gravă pe cât s-ar fi putut crede în cadrul unei economii distruse de război. Exprimat în dolari, la rata oficială de schimb, salariul mediu orar al unui muncitor din industrie a fost în anii 1949 şi 1950 de 0,34 dolari, respectiv 0,30 dolari în Germania de Vest, comparativ cu 1,38 dolari (1,44 dolari) în SUA, 0,58 dolari (0,44 dolari) în Marea Britanie, 0,26 dolari (0,23 dolari) în Franţa şi 0,24 dolari (0,23 dolari) în Italia.

În perioada boom-ului post-reformă salariile din industrie au crescut cu 15% pe an, compensând creşterea accelerată de 14,3% a preţurilor de producător şi menţinând astfel salariile reale, mai mult sau mai puţin constante. Creşterea cu 15% a salariilor nominale, în condiţiile productivităţii muncii cu 17,7% şi a preţurilor de producător cu circa 3,5% a permis industriei să obţină profituri suplimentare.

Moderaţia aparentă a cererii de creştere a salariilor în această perioadă este considerată în literatura de specialitate drept o contribuţie majoră a sindicatelor la reconstrucţia economiei vest-germane.

3.2.1.3 De la creşterea economică naturală la creşterea economică dirijată (1948-1960)

La începutul anilor 1950 Germania a intrat în ceea ce literatura de

specialitate defineşte drept etapa ‚creşterii controlate’ sau a ‚creşterii economice naturale’, ce acoperă perioada anilor 1948-1960.


Factorii care explică creşterea economică germană sunt atât cuantificabili (creşterea forţei de muncă, a investiţiilor, a productivităţii, etc.) cât şi necuantificabili (disciplina populaţiei, moderaţia sindicatelor, spiritul de organizare, instinctul comercial, etc).

‚Boom’-ul coreean a marcat începutul unui al doilea stadiu al miracolului german, în următorul deceniu PIB-ul realizat mărindu-se de peste două ori, iar raportul producţie / muncitor cu aproape 75%. În ceea ce priveşte performanţa macroeconomică, deceniul este împărţit în două subperioade :

1. 1950-1955, primii cinci ani de la ‚boom’-ul coreean până la brusca ascensiune ciclică din 1955, o perioadă caracterizată de creşterea spectaculoasă a producţiei, cu o medie de circa 9,5% pe an, de utilizarea eficientă a mijloacelor de producţie şi de o stabilitate virtuală a preţurilor, după o scurtă creştere inflaţionistă ;

2. 1955-1960, următorii cinci ani după ‚boom-ul’ coreean, au reprezentat o perioadă cu un pronunţat caracter ciclic, cu un declin economic semnificativ în anii 1957-1958 şi reapariţia tendinţelor inflaţioniste. Perioada 1950-1955 a fost o perioadă a ‚creşterii economice spontane’. Pilonii principali ai expansiunii economice în perioada 1950-1955, din

perspectiva cheltuielilor la nivel naţional, au fost exporturile şi investiţiile private care, în termeni reali, au crescut cu 17,5%, respectiv cu 12,5% anual, mult mai rapid decât consumul privat (8,6% pe an) şi cheltuielile guvernamentale (7% pe an).

Intrarea accelerată a produselor vest-germane pe pieţele internaţionale a determinat firmele să realizeze o rată foarte înaltă a utilizării mijloacelor de producţie, situaţie care a sporit cererea de noi echipamente capitale, care au susţinut ulterior expansiunea şi au determinat astfel apariţia unui cerc vicios.

În ceea ce priveşte politica monetară, banca centrală (denumită din 1 august 1957, DeutscheBundesbank) a contracarat inflaţia şi deficitul în creştere al contului curent din timpul ‚boom’-ului coreean prin aplicarea unor măsuri puternic restrictive, în principal printr-o creştere accentuată a ratei scontului, de la 4% la 6% în octombrie 1950.

Aceasta a reprezentat un efort contraciclic important, depus pentru a atenua creşterea dramatică a absorbţiei interne, care a ajutat la depăşirea balanţei de plăţi. Începând cu mijlocul anului 1952, inflaţia a lăsat locul unei uşoare tendinţe deflaţioniste, iar contul curent s-a mişcat înspre un surplus sănătos, care a rămas o trăsătură constantă a economiei vest-germane până în anul 1962.


Datorită acestor semnale pozitive, autorităţile monetare au slăbit frânele în acordarea de credite : până în iunie 1954, rata scontului a fost redusă succesiv de la 6% la 3%, nivel la care a rămas până în august 1955. În mod asemănător, rata de împrumut pentru creditele bancare obişnuite a scăzut de la un procent înalt de 10,5% în 1951 la unul mic de 7,9% în 1955. Aceste schimbări au reprezentat o acomodare pasivă în faţa diminuării presiunilor inflaţioniste şi a dezechilibrelor externe şi nu o tendinţă deliberată spre o politică monetară expansionistă.

În ceea ce priveşte politica fiscală, această perioadă a fost caracterizată de o acumulare rapidă a surplusului de-a lungul anilor 1951-1956, guvernul vest-german administrând un considerabil surplus bugetar, care din 1952 a atins circa 3% din PIB (în 1953 a atins chiar circa 10% din PIB). Din punct de vedere politic, guvernul vest-german acumula fonduri pentru a finanţa la o dată ulterioară un costisitor program de reînarmare, introdus pe agenda politică din 1951.

Din cauza dificultăţilor politice, în special datorită refuzului Parlamentului francez de a ratifica Tratatul de creare a Comunităţii de Apărare Europeană în 1954, proiectul a fost amânat până în 1955, când RFG a intrat în NATO şi ulterior a început să-şi constituie propriile sale forţe armate.

A doua jumătate a anilor 1950 a fost, din punctul de vedere al cheltuielilor efectuate din bugetul naţional, mult mai normală decât perioada anterioară: cu 7,6% pe an în termeni reali, creşterea cheltuielilor totale pe bunuri interne a fost încă extrem de rapidă, însă componenta expansiunii a fost mai echilibrată. Exporturile au rămas la acelaşi nivel, urmate de cheltuielile guvernamentale şi la o anumită distanţă de consumul şi investiţiile private, deşi diferenţele dintre ratele de creştere au fost mult mai puţin pronunţate decât în cei cinci ani precedenţi. Creşterea a continuat să fie indusă de exporturi, însă nu în aceeaşi măsură ca în anii anteriori.

În perioada 1955-1960, stabilitatea macroeconomică a revenit pe agenda preocupărilor de politică economică, punctul de pornire fiind dat de revirimentul extraordinar din 1955, cu o creştere a PIB-ului real de 11,9% pe an, un grad extrem de înalt de utilizare a mijloacelor de producţie, o scădere a rezervelor de forţă de muncă interne – rata şomajului a scăzut sub 3% în lunile de vară – o notabilă, deşi moderată, accelerare a inflaţiei la peste 2% pe an şi o scădere semnificativă a surplusului contului curent, datorată nivelului înalt al absorbţiei interne.

Datorită acestor date, banca centrală şi-a modificat poziţia monetară de la o acomodare pasivă la restricţionarea activă : rata scontului a fost mărită în trei etape din august 1955 până în mai 1956 de la 3% la 5,5% şi au fost luate un număr de măsuri complementare de restrângere a acordării creditelor.


Această politică a provocat prima confruntare serioasă între banca centrală, orientată spre stabilitate, şi Cancelarul Adenauer, care se temea de un declin ciclic indus pe plan politic, în perspectiva alegerilor parlamentare federale programate pentru toamna anului 1957.

Deşi Cancelarul Adenauer a fost obligat să renunţe la opoziţia sa faţă de politica băncii centrale care şi-a reafirmat independenţa cu această ocazie, intuiţia sa referitoare la riscurile acestei politici a fost corectă : din 1955 până în 1958, expansiunea economică a încetinit substanţial şi în final s-a terminat cu o recesiune moderată, ce a coincis cu un declin general al pieţelor internaţionale, ritmul de creştere a PIB-ului real scăzând la un nivel inferior de 4,4% pe an în 1958. Anul 1958 a devenit primul an de după 1950 cu o creştere uşoară a ratei medii a şomajului, de la 3,7% la 3,8%.

În ce priveşte politica fiscală, perioada 1955-1960 a adus o schimbare semnificativă şi anume sfârşitul disciplinei financiare stricte. Surplusul bugetar al sectorului public a scăzut în mod marcant de la 4-5% din PIB între 1954 şi 1956 la 1,5-1,8% între 1958-1959, pentru ca în 1959 să crească la 3%. Această modificare a fost cauzată de demararea programului de reînarmare, de distribuirea de către guvern a unor ‚daruri sociale’ sub formă de cheltuieli sau de concesii la impozite acordate unor grupuri specifice de interese în perioadele de dinaintea alegerilor federale şi de preluarea de către bugetul federal a unui rol de stabilizator macroeconomic automat.

Cu rezerve monetare în creştere şi cu o economie relaxată, DeutscheBundesbank a eliberat din nou frânele monetare : astfel, rata scontului a fost redusă treptat de la un vârf de 5,5% la mijlocul anului 1956, la un nivel inferior de 2,75% în primele 10 luni ale anului 1959. Aceste măsuri au constituit o bază monetară pentru o revenire accentuată în anii 1959-1960, economia germană îndreptându-se către o stare de utilizare supraîncărcată a forţei de muncă, care a devenit o caracteristică pe termen lung a economiei vest-germane în anii 1960.

Anii ’50 au fost perioada cu cea mai mare mişcare internă din istoria Germaniei de Vest ca entitate economică separată. Flexibilitatea forţei de muncă a făcut relativ uşoară depăşirea deficitelor temporare regionale sau sectoriale şi, în acest fel, evitarea limitării timpurii a creşterii ofertei. În acelaşi timp, nivelul profiturilor a fost ridicat în primii ani de după reforma monetară, astfel încât firmele au fost capabile să finanţeze investiţii suplimentare în instalaţii şi echipamente, pe măsură ce capacităţile de producţie au fost puse din nou în funcţiune.


În acest fel, creşterea cererii la export la începutul războiului din Coreea nu a făcut altceva decât să dea industriei vest-germane un puternic semnal când şi unde să-şi extindă capacităţile de producţie pentru a se dezvolta în noua diviziune internaţională a muncii.

Datorită acestor condiţii iniţiale favorabile, economia vest-germană s-a aflat într-un cerc vicios de tip accelerat : cererea la export a sporit volumul investiţiilor, care nu numai că alimentau cererea internă, însă a mărit şi volumul mijloacelor de producţie, conducând astfel la o lărgire a capacităţii productive a economiei şi la o absorbţie susţinută de forţă de muncă.

Datorită orientării tradiţionale către export, industria prelucrătoare vest-germană a jucat rolul de locomotivă a dezvoltării economice. În prima jumătate a anilor ’50, indicele de producţie al industriei prelucrătoare a crescut în medie cu 13% pe an, iar numărul celor angajaţi cu 7% pe an.

Sectorul bunurilor de investiţii a crescut cu 16,7% pe an în producţie şi cu 9,6% pe an în forţă de muncă angajată. Creşterea rapidă a continuat în anii 1955-1960, deşi ratele de creştere au fost mai scăzute, iar diferenţele relativ mai puţin pronunţate.

Două industrii neorientate către export, construcţiile şi mineritul s-au extins în prima jumătate a deceniului, în special prin utilizarea pe scară largă a cărbunelui ca resursă în industria grea şi datorită revirimentului din construcţia de locuinţe rezidenţiale, care a depăşit lipsa acută de locuinţe, însă ambele domenii au regresat în anii care au urmat, din momentul în care petrolul a înlocuit în mare măsură cărbunele şi cererea de locuinţe a atins temporar un prim nivel de saturaţie.

Expansiunea rapidă a ofertei a permis realizarea unor puternice câştiguri în productivitatea muncii. Ele s-au datorat atât introducerii unor noi echipamente capitale moderne, cât şi unor modificări structurale inter-sectoriale, care au favorizat un nivel înalt de productivitate în industria prelucrătoare, care a absorbit forţa de muncă nu doar din rândul şomerilor, ci şi din domeniul agricol. În schimb, îndreptarea muncitorilor şi a foştilor fermieri către slujbe noi, bine plătite, din industrie, a impulsionat agricultura să-şi grăbească modernizarea printr-o raţionalizare a investiţiilor, care ulterior a îmbunătăţit creşterea performanţei productivităţii globale.

Performanţele economiei vest-germane în deceniul 1953-1963 au atras atenţia întregii lumi asupra ‚miracolului’ german. Produsul Naţional Brut (PNB), producţia industrială şi exporturile germane au crescut în ritmuri anuale superioare celor înregistrate de oricare altă ţară occidentală. În perioada 1953-1963, PNB-ul RFG a crescut într-un ritm mediu anual de 6,7%, faţă de Franţa cu 4,7% şi


Marea Britanie cu 2,7%. Producţia industrială a RFG a crescut cu 7,5% anual, faţă de 7,2% în Franţa şi 3,1% în Marea Britanie. În aceeaşi perioadă, exporturile vest-germane au crescut de trei ori mai repede decât cele engleze.

Revenirea RFG pe piaţa mondială a iniţiat un lung lanţ de creştere a eficienţei prin acumularea capitalului şi schimbarea structurală care a oferit economiei o miraculoasă creştere de dinamică.

Evoluţia economiei vest-germane în perioada 1953-1963, 1953=100

Tabelul 3.6

Anul PNB Producţia industrială

Preţurile en-gros

Preţurile cu

amănuntul

Productivitatea orară în industrie

Salariile nominale orare în industrie

Rata anuală a şomajului

1953 100 100 100 100 100 100 100 1954 107 112 98 100 103 102 7,0 1955 120 129 101 102 109 108 5,1 1956 128 139 102 105 119 117 4,0 1957 135 147 103 107 132 126 3,5 1958 139 152 103 109 141 132 3,5 1959 149 162 102 110 148 137 2,4 1960 162 180 103 112 163 146 1,2 1961 173 190 105 114 180 157 0,8 1962 180 199 106 118 201 174 0,7 1963 187 206 107 122 211 185 0,8

Ritmul mediu anual

6,5 7,5 0,7 2,0 7,8 6,4 3,6

Sursa: Gruchy Alan Garfield, Comparative Economic Systems, 2nd edition, Houghton Mifflin Company, Boston,

1977, p. 149

Evoluţia comerţului exterior al RFG a fost remarcabilă: după un salt de

84,4% pe an în perioada 1948-1950, de la un nivel extrem de scăzut, volumul exporturilor a continuat să crească pe parcursul ailor ’50 cu o rată medie anuală de 16,1% în termeni reali, în timp ce importurile au rămas în urmă.

În acest fel, RFG şi-a redus deficitul comercial la o valoare neglijabilă în 1951 şi a reuşit să administreze un surplus vizibil în perioada care a urmat. În general, în paralel cu surplusul comercial acumulat – 7,3 milioane de dolari din 1951 până în 1960, rezervele valutare ale băncii centrale au crescut de la

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 0,16 miliarde dolari la sfârşitul anului 1950 la 7,8 miliarde dolari un deceniu mai târziu.

Comerţul exterior vest-german în perioada 1936-19601

Tabelul 3.7

Rata de creştere3

19362 1948 1950 1955 1960

1948-1950

1950-1960

1948-1960

Importuri

Valori 0,683 1,55 2,70 5,82 10,17 31,9 14,2 16,9 Volume 2,40 1,68 2,70 5,67 10,94 26,8 15,0 16,9

Exporturi

Valori 0,813 0,64 1,98 6,14 11,42 75,7 19,1 27,1 Volume 2,29 0,58 1,98 4,89 8,85 84,4 16,1 25,5 Balanţa comercială

0,13 -0,91 -0,72 0,32 1,25

Nivelul schimburilor comerciale4,5

125 120 100 121 140

Sursa: Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, op. cit.,, p. 90

Note: 1 în miliarde dolari; 2 părţile vestice ale Reichului; 3 % pe an; 4 la preţurile din 1950; 5 convertit la 4,3 RM = 1 dolar; 6 1950 = 100

De asemenea s-a modificat şi structura importurilor şi exporturilor : în timp ce produsele alimentare constituiau peste 50% din importuri în 1948, la sfârşitul anilor ’50 produsele prelucrate au devenit cea mai importantă categorie.

În domeniul exporturilor, materiile prime şi produsele semifabricate (în special cocs şi fier vechi), care totalizau cea mai mare parte a exporturilor în 1948, au fost înlocuite de produsele finite care au devenit categoria dominantă.


Structura mărfurilor din comerţul exterior vest-german în perioada

1936-1989, în % din total Tabelul 3.8

1936 1948 1950 1955 1960 1965 1970 1973 1979 1985 1989

Importuri

Produse alimentare

28,6 56,6 40,5 25,9 22,5 20,4 16,5 16,9 11,5 10,4 9,5

Îngrăşăminte 6,9 1,1 3,6 5,3 3,8 3,5 2,6 2,4 2,2 2,1 1,6 Materii prime 37,2 23,1 29,6 29,8 21,7 16,2 13,5 12,9 14,6 12,4 6,4 Semifabricate 17,8 14,3 13,8 20,1 18,9 15,3 16,1 14,8 17,2 18,7 12,5

Produse fabricate

9,4 4,9 12,6 19,0 32,2 43,5 50,0 51,8 53,3 54,8 68,5

Bunuri semifinite 5,2 2,9 6,3 11,3 13,5 14,8 15,5 15,7 14,5 13,3 15,0

Bunuri finite 4,2 2,0 6,3 7,7 18,7 28,8 34,5 36,1 38,8 41,5 53,5

Exporturi

Produse alimentare

1,2 0,4 1,4 2,2 1,9 2,3 3,0 4,0 4,3 4,2 4,2

Îngrăşăminte 0,6 2,3 0,9 0,5 0,4 0,5 0,5 0,5 0,7 1,0 0,8 Materii prime 8,8 25,2 14,0 6,1 4,6 3,6 2,5 2,3 2,1 1,6 1,2 Semifabricate 9,6 29,8 18,9 12,7 10,4 8,7 7,6 7,4 7,9 7,6 5,7

Produse fabricate

79,7 42,3 64,8 78,5 82,4 84,5 85,8 85,2 84,4 84,9 87,9

Bunuri semifinite 26,9 22,4 22,3 18,5 20,2 18,6 18,4 18,7 18,7 17,3 16,9

Bunuri finite 52,8 19,9 42,6 60,0 62,2 65,9 67,4 66,6 65,7 67,7 71,0 Sursa: Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, op. cit., p. 91

Modificări s-au înregistrat şi în privinţa orientării geografice a comerţului exterior al RFG : în perioada 1948-1950, datorită importurilor de alimente finanţate din exterior de SUA şi a eforturilor aliaţilor de aprovizionare a Europei Occidentale cu cărbune, cocs, cherestea şi fier vechi din vestul Germaniei, 56,8% din importuri proveneau din America de Nord, în timp ce 86,7% din exporturi plecau către Europa Occidentală. Din 1950 situaţia s-a ‚normalizat’, cu o parte din exportul

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică America de Nord în creştere ulterioară şi cu parte din exportul către Europa Occidentală în scădere pe parcursul anilor ’50. Structura regională a comerţului exterior vest-german în perioada 1937-1960,

în % din total Tabelul 3.9

19371 1948 1950 1955 1960

Importuri

Europa de Vest 36,22 28,12 52,4 50,8 54,0 America de Nord 6,3 56,8 15,6 15,5 16,0 Europa de Est 17,2 1,5 2,6 2,2 4,0 Restul lumii 40,3 13,6 29,4 32,0 26,0

Exporturi

Europa de Vest 52,02 86,72 72,0 64,8 63,5 America de Nord 4,1 4,2 5,7 7,2 9,0 Europa de Est 16,2 2,4 3,7 2,0 3,9 Restul lumii 27,7 6,7 18,6 26,0 25,6

Sursa: Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, op. cit., p. 92

Note: 1 Reichul german ; 2 exclusiv Spania

În ceea ce priveşte pieţele internaţionale, creşterea rapidă a procentului deţinut de RFG în comerţul internaţional relevă diferenţa cu care şi-a depăşit concurenţii. În 1948, doar 1,2% din volumul exporturilor mondiale proveneau din Germania de Vest, însă până în anii ’60, exportatorii vest-germani şi-au mărit ponderea pe pieţele internaţionale de nouă ori.

Ponderea RFG corespunzătoare în importurile mondiale a urcat de la 2,9% în 1948 la 8,9 în 1960. În ceea ce priveşte importanţa comerţului exterior pentru economia germană, procentul de exporturi din PIB a crescut de la 3,8% în 1948 la 16,8% în 1960, în timp ce procentul importurilor a crescut de la 5,9% la 15,0%.

În general, modificările din structura comerţului exterior german dintre anii 1948 şi 1955 au fost descrise ca o revenire la condiţiile ‚normale’, adică la modelul comercial al Reichului german antebelic, în timp ce evoluţia ulterioară poate fi interpretată ca un prim pas efectuat către o intensificare a comerţului intra-industrial, adică de schimburi de mărfuri similare între ţări cu nivele de dezvoltare asemănătoare.


3.2.1.4 De la creşterea economică dirijată la încetinirea dezvoltării (1960-1973)

Pentru majoritatea ţărilor industrializate din emisfera vestică, anii ’60 şi începutul anilor ’70 au reprezentat o perioadă de aur, caracterizată de atingerea nivelului maxim al creşterii economice din întreaga perioadă postbelică.

În perioada 1960-1973, în RFG din perspectiva creşterii economice, asistăm la o perioadă de tranziţie de la miracolul economic al anilor ’50 către standardele internaţionale normale de dezvoltare economică şi chiar, într-o perspectivă pe termen lung, la o încetinire a creşterii economice în ultimii ani. Economia RFG a continuat să fie bazată pe succesul maşinii de export, însă a început să devină evidentă necesitatea unor ajustări structurale, separat de orientarea exporturilor.

Această tranziţie economică a avut loc simultan cu o serie de transformări politice gradate, conservatorismul paternalist al Cancelarului Adenauer lăsând treptat locul unui amestec de deschidere liberală şi toleranţă în stilul de viaţă, alături de un nou curent de gândire socialistă în discursul intelectual.

Din punct de vedere politic, schimbarea de spirit a fost relevată de orientările guvernelor federale succesive : deceniul a început cu un guvern pur conservator până în 1961, susţinut de o majoritate absolută în Parlament ; a urmat o coaliţie de centru-dreapta, care a fost însă înlocuită în 1966 cu o aşa-numită mare coaliţie – un guvern format din creştin-democraţi (conservatori) şi sociali-democraţi (de stânga) ; deceniul a luat sfârşit cu o coaliţie de centru-stânga, care a ajuns la putere în 1969 şi a rămas în funcţie în perioada 1970-1972.

Tabloul macroeconomic general al economiei RFG din perioada 1960-1973 a fost caracterizat de nivelul extrem de scăzut al şomajului, cel mai mic din toate perioadele de pace din istoria economiei vest-germane în secolul al XX-lea.

În 12 ani din cei 14 (1960-1966, 1969-1973), rata şomajului a rămas sub 1,5%, iar în nouă ani (1961-1966, 1969-1971) a ajuns chiar sub 1%. Numai în importanta recesiune din anii 1966-1967, când economia a prezentat o rată de creştere uşor negativă, rata şomajului a atins o medie anuală de 2,1%, un nivel care în alte perioade ar fi semnalat o severă lipsă a forţei de muncă. Deficitul de forţă de muncă a fost suplinit de puternicul aflux de forţă de muncă străină, provenită în special din sudul Europei.

Din 1960, ponderea forţei de muncă străine a crescut de la 1,4% la 5,7% în 1966, iar apoi din nou la un nivel inferior de 4,8% în 1967, la 10,8% în 1973, cel mai mare procent atins până în 1990 ; începând cu recesiunea din 1974-1975,

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică procentul a scăzut treptat la 6,5-7% la mijlocul anilor ’80, prezentând doar o uşoară creştere în timpul revirimentului de la sfârşitul anilor ’80.

Influxul de muncitori străini a fost o sursă principală a flexibilizării forţei de muncă în Germania. În acelaşi timp, modificările structurale ale economiei RFG în această perioadă s-au realizat prin migrarea germanilor din sectoarele primare şi secundare către sectorul terţiar, în timp ce muncitorii străini au umplut golurile apărute în industria manufacturieră şi construcţii, însă nu încă în agricultură şi minerit.

Între 1960 şi 1973, economia RFG a evoluat, din punctul de vedere al politicilor macroeconomice, în mai multe etape.

Etapa anilor 1960-1963 a fost o perioadă de consolidare a afacerilor, ce a urmat revirimentului puternic din anii 1959-1960, în condiţiile unei inflaţii energice.

Etapa anilor 1963-1969, una de control al creşterii şi de luptă împotriva recesiunii, a acoperit un ciclu de activitate financiară completă, în care au apărut probleme legate de managementul cererii şi coordonarea corporatistă, ca şi de stabilitatea internă şi externă.

Etapa anilor 1969-1973 a fost caracterizată de o explozie inflaţionistă aproape neîntreruptă, care a produs un management de criză relativ confuz al ajustărilor cursului de schimb şi al măsurilor de stabilizare.

Economia vest-germană a cunoscut o creştere extraordinară care a atins în 1959-1960 un procent anual de 8,6%. Cu rata şomajului apropiindu-se de 1% şi o inflaţie începând să accelereze, Bundesbank şi-a restrâns politica monetară printr-o creştere treptată a scontului de la 2,7% în prima jumătate a anului 1959 la 5% în iunie 1960, însoţită de un întreg set de măsuri complementare de restrângeri ale acordării de credite, în special o creştere a necesarului minim de rezerve la circa 55%.

Această politică monetară a agravat dezechilibrul extern, deoarece ratele mari ale dobânzilor au indus un influx de capital şi în acelaşi timp au restrâns absorbţia internă în avantajul cererii externe (al exporturilor).

Acest lucru s-a întâmplat în 1960, când pe lângă surplusul notoriu al contului curent al RFG, balanţa contului de capital a ajuns la un surplus pentru prima dată din 1952, astfel că nivelul rezervelor valutare a crescut foarte mult. Însă, Bundesbank nu a luat în calcul reevaluarea mărcii şi a schimbat total politica monetară, dând prioritate balanţei externe : astfel, pentru reduce surplusul contului de capital, restricţiile monetare au fost abandonate, rata scontului fiind scăzută,


ajungând în mai 1961 la un nivel de 3%, iar rezervele minime fiind micşorate la aproximativ 35%.

Riscurile pentru stabilitatea internă pe care le presupuneau aceste măsuri au fost atenuate în mare parte printr-o reevaluare a mărcii cu 5% în martie 1961. Pentru un timp, această nouă combinaţie de politică economică a avut succes, împingând economia mai aproape de balanţa externă : contul de capital a prezentat un surplus mult mai mic în anii următori şi chiar un uşor deficit în 1962 şi 1965.

Pe măsură ce contul de capital a revenit la deficit datorită ratelor mai scăzute ale dobânzii, perioada de surplusuri externe vest-germane continue a intrat într-un blocaj temporar până la jumătatea deceniului. Cu toate acestea, în timp ce climatul afacerilor s-a calmat, s-a declanşat o inflaţie moderată de 2-3%.

În 1963, rata de creştere a PIB-ului real a fost de 2,8%, pentru a creşte la 6,6% în 1964, concomitent devenind vizibile primele semne ale creşterii accelerate a salariilor şi inflaţiei. În 1965 s-a înregistrat o înrăutăţire semnificativă a climatului inflaţionist, rata anuală a modificărilor indicelui preţurilor de consum depăşind 3%, în timp ce inflaţia a crescut la 4%. Deoarece alegerile parlamentare federale erau programate în septembrie 1965, valul obişnuit de cadouri preelectorale şi reducerile de impozite pe venituri au dus la creşterea deficitului bugetar la 1,4% din PIB (de la 0,1% din PIB în 1964).

La numai două luni după alegerile federale din septembrie 1965, a fost votată ‚Legea asigurării echilibrului bugetar’ în urma căreia toate nivelele guvernului au trecut pe o poziţie restrictivă, consolidarea bugetului guvernamental fiind o prioritate. Însă, în ciuda eforturilor pentru consolidarea bugetară, guvernul federal nu a reuşit o echilibrare bugetară în anul fiscal 1966.

Recesiunea economică ciclică accentuată din anii 1966-1967 a fost cauzată şi de scăderea cererii interne (nu şi a celei externe), pe fondul stagnării investiţiilor în 1966 şi a scăderii lor în 1967. În acelaşi timp, creşterea exporturilor a rămas accentuată în 1966, pentru a înregistra o reducere puternică în 1967. Afacerile private au fost puternic afectate de creşterea dobânzilor şi a costurilor forţei de muncă, în timp ce reducerea profiturilor a determinat reducerea investiţiilor. În 1967, PIB-ul real s-a redus cu 0,1%, pentru prima dată în istoria postbelică.

Recesiunea economică din 1967 a provocat un şoc considerabil opiniei publice vest-germane care nu mai trecuse printr-o recesiune majoră de peste 20 de ani, deşi paralela cu perioada Marii Recesiuni de după primul război mondial era exagerată, rata şomajului – care a fost în medie de 2,1% în 1967 – fiind mult mai scăzută în raport cu cea din perioada Republicii de la Weimar.


Recesiunea economică a fost dublată de o criză politică determinată de punctele de vedere diferite în privinţa modului de echilibrare bugetară ale partidelor din coaliţia aflată la guvernare. Partidul conservator al creştin-democraţilor favoriza o creştere a importurilor, în timp ce liberalii pledau pentru reducerea cheltuielilor.

În cele din urmă guvernul şi-a dat demisia, iar la putere a venit o coaliţie a creştin-democraţilor şi social-democraţilor. Kurt Georg Kiesinger l-a înlocuit pe Ludwig Erhard în postul de cancelar, iar Karl Schiller a devenit noul ministru al economiei. Criza politică din anii 1966-1967 părea ‚să susţină concluzia conform căreia stabilitatea politică din Germania de Vest era încă puternic dependentă de succesul economic şi că, dacă acest succes apunea, ţara putea să cadă în proastele obiceiuri ale anilor ’20 şi ’30’16.

Noul guvern vest-german adoptat o politică de inspiraţie keynesistă şi a schimbat politica fiscală, introducând un program public de investiţii, de 2,5 miliarde de mărci germane în 1966, urmat de un al doilea program de 5 miliarde de mărci în 1967. Politica fiscală şi cea monetară au fost cele care au pus bazele refacerii economice, însă impulsul expansionist major a provenit din creşterea bruscă a exporturilor în 1968. În rândurile opiniei publice din Germania refacerea rapidă a economiei după recesiunea din anii 1966-1967 a fost atribuită folosirii tehnicilor moderne de management al cererii, promovate de ministrul economiei, Karl Schiller.

Recesiunea a coincis cu votarea ‚Legii pentru promovarea stabilităţii şi dezvoltării economice’ din iunie 1967, o adevărată ‚Magna Charta’ a keynesismului, care a instalat un cadru legal pentru utilizarea tuturor instrumentelor contra-ciclice standard pentru realizarea simultană a celor trei obiective macroeconomice : stabilitatea preţurilor, utilizarea completă a forţei de muncă şi o balanţă externă pozitivă în condiţiile unei creşteri economice stabile şi adecvate. Cu începere din 1967, la iniţiativa ministrului economiei Karl Schiller, a fost instituită aşa-numita ‚Acţiune Concertată’ sub forma unor întâlniri regulate între reprezentanţii guvernului, Băncii Federale, asociaţiilor patronale, sindicatelor şi economiştilor, cu scopul de a coordona previziunile şi planurile din diversele domenii ale politicii economice. Împreună cu Consiliul de creştere economică, cu Consiliul Experţilor Economici şi cu Consiliul Consultativ al Ministerului Federal

16 Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, op. cit., p. 146


al Economiei, Acţiunea Concertată a avut un rol important în conturarea politicilor macroeconomice adoptate de Germania în perioada următoare.

În 1968, expansiunea economică a fost foarte rapidă, PIB-ul real crescând cu 5,6%, investiţiile, profiturile şi salariile cunoscând o creştere până la începutul anilor ’70. Creşterea economică cea mai rapidă după recesiunea anilor 1966-1967 s-a înregistrat în prima jumătate a anului 1969.

Coaliţia de centru-stânga care a venit la putere în 1969 şi-a început activitatea cu un program explicit de lărgire a competenţelor guvernului, cu scopul de a face societatea mai democratică, de a oferi noi oportunităţi grupurilor dezavantajate social şi pentru a face deciziile publice mai raţionale şi mai ştiinţifice.

Euforia planificării publice a atins apogeul la începutul anilor ’70, sub dirijarea ideologică a guvernului federal. Aceasta s-a petrecut pe fundalul extinderii rapide a sectorului guvernamental începută în anii ’60, iniţial în sectorul tradiţional al activităţilor publice, iar ulterior în sfera privată.

În perioada 1969-1973 economia vest-germană a fost supusă unor presiuni inflaţioniste crescânde. Rapida refacere economică ce a avut loc după recesiunea din 1966-1967 s-a transformat într-un reviriment extrem de puternic. În 1970, gradul de utilizare a mijloacelor de producţie a atins nivelul cel mai înalt din 1956, numărul de locuri vacante înregistrate a urcat la 800.000, în timp ce şomajul a scăzut până la 150.000. După creşterea economică maximă din 1969 şi utilizarea maximă a capacităţilor de producţie în 1970, climatul de afaceri s-a temperat, pentru a se încălzi din nou în 1973. Acest reviriment economic a fost însă puternic inflaţionist.

În aceste condiţii, eforturile politicii macroeconomice adoptate de guvernul vest-german s-au concentrat aproape exclusiv pe restrângerea cererii totale şi pe controlul inflaţiei, ambele fenomene avându-şi originea în economia SUA, extinzându-se ulterior în întreaga lume industrializată.

Principalul obstacol în faţa constituirii unui cadru de stabilizare a fost existenţa cursului de schimb fix în cadrul Sistemului Bretton Woods, care a început însă să se dezintegreze în 1971, supravieţuind până în 1973, când a cedat locul unei combinaţii de parităţi variabile şi de fluctuaţii în bloc.


3.2.1.5 Economia vest-germană de la şocul petrolului la unificarea politică (1973-1990)

La începutul anilor ’70, după un deceniu de stabilitate, preţurile materiilor prime importate au început să crească deosebit de accentuat, în special datorită crizei politice din Orientul Mijlociu care a dus la declanşarea Războiului de Yom Kippur din octombrie 1973 dintre Israel şi vecinii săi arabi.

În condiţiile în care Organizaţia ţărilor producătoare şi exportatoare de petrol (OPEC) a redus drastic aprovizionarea cu ţiţei brut a pieţei, preţul petrolului a crescut de mai mult de trei ori în numai câteva luni la sfârşitul anului 1973 şi începutul anului 1974. Alte preţuri ale materiilor prime au urmat corespunzător, însă nu în acelaşi ritm.

În această situaţie care impunea limitări bruşte ale consumului, guvernul vest-german a adoptat în noiembrie 1974 o ‚Lege a crizei energetice’, care a oferit suport legal măsurilor de raţionalizare a consumului, incluzând interzicerea generală a conducerii autovehiculelor în unele duminici.

Această interdicţie a fost pusă în practică pentru câteva luni ale iernii 1974-1975, împreună cu scenariul reducerii resurselor emis de Clubul de la Roma.

Din punct de vedere economic, şocul petrolului a determinat o înrăutăţire a schimburilor comerciale ale RFG, care au scăzut cu aproape 14% în doi ani, aceasta fiind cea mai drastică modificare după sfârşitul anilor ’40.

Pentru majoritatea economiilor ţărilor industrializate anul 1973 a marcat o cotitură, creşterea economică fiind încetinită pentru cel puţin un deceniu şi jumătate, în timp ce şomajul a devenit o caracteristică constantă în peisajul macroeconomic. În cazul RFG, care, cu excepţia puternicei recesiuni din 1966-1967 – a fost ferită de crize economice importante, şocul petrolului din 1973 a dus la încetinirea dezvoltării economice, iar Germania a rămas treptat în urmă în cursa internaţională a dezvoltării economice, prezentând cea mai scăzută creştere a PIB-ului real dintre cele şase ţări puternic industrializate.

În perioada 1973-1989 au existat două recesiuni majore ce au lovit economia vest-germană : în 1974-1975 şi 1981-1982. După ambele recesiuni refacerea economică a fost foarte lentă, iar nivelul şomajului s-a redus foarte puţin.

În aceste condiţii, principala problemă de politică economică a guvernelor vest-germane s-a mutat de la problemele cererii ciclice pe termen scurt către problemele mai importante ale creşterii ofertei şi ale luptei împotriva şomajului cronic.


Perioada 1973-1989 acoperă două cicluri complete de afaceri: primul de la vârful ciclic atins în 1973, trecând printr-un minim în 1975 şi ajungând la un vârf în 1979-1980 ; al doilea de la vârful din anii 1979-1980 printr-un minim în 1982 şi ajungând la sfârşitul anilor ’80.

Declinul economic de la mijlocul anilor ’70 a fost deosebit de sever şi profund, în timp ce declinul de la începutul anilor ’80 a fost deosebit de lung şi susţinut. Pe de altă parte, cele două cicluri au prezentat asemănări importante, ambele fiind fenomene prezente la nivel internaţional, fiind precedate de un şoc puternic al preţului materiilor prime.

După destrămarea Sistemului Bretton Woods din primăvara anului 1973, Bundesbank a revenit la o politică monetară foarte strânsă pentru a reduce inflaţia preţurilor de consum, care a atins o rată anuală de aproximativ 7% în 1973 şi de 6,2% în 1974.

Din iunie 1973 până în octombrie 1974, rata de scont a rămas la 7%, iar rezervele de lichidităţi libere din sistemul bancar au fost reduse aproape la zero. Ratele dobânzilor au atins cele mai mari nivele postbelice, atât cele pe termen scurt cât şi cele termen lung : rata dobânzilor la vedere a atins o medie de 10,2% în 1973, iar rata pe termen lung de pe piaţa de capital a urcat la nivelele record de 9,5% în 1973 şi 10,6% în 1974.

În schimb, politica fiscală s-a îndreptat treptat către expansiune, în decembrie 1973 programul anterior de stabilitate din mai 1973 fiind în cea mai mare parte anulat, în 1974 fiind iniţiate un număr de investiţii speciale şi de programe de angajare a forţei de muncă. În total, valoarea acestor programe s-a apropiat de 10 miliarde de mărci germane, reprezentând 1% din PIB.

Ele au cuprins facilităţi fiscale substanţiale pentru stimularea investiţiilor private ca şi a cheltuielilor publice suplimentare, o parte din ele fiind îndreptate către regiunile şi sectoarele care fuseseră lovite cel mai greu de recesiune.

La fel ca şi în cazul recesiunii din anii 1966-1967, declinul economic a fost determinat de factori interni şi nu externi : astfel, în timp ce exporturile vest-germane au crescut cu o rată anuală de peste 10% atât în 1973 cât şi în 1974, investiţiile au început să stagneze în a doua jumătate a anului 1973 şi s-au redus cu aproape 10% în 1974.

În 1975 a apărut o nouă recesiune la nivel mondial şi, în consecinţă, volumul exporturilor vest-germane a scăzut accentuat, cu 6,7%, pentru prima oară într-un singur an de la reforma monetară. Recesiunea din 1975 a determinat modificarea politicii monetare care a trecut de la restricţia puternică la o

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică expansiune prudentă, între octombrie 1974 şi septembrie 1975 rata scontului fiind redusă succesiv de la 6,5% la 3,5%.

Rata de creştere economică a economiei RFG în 1975 a fost de circa 10%, cu o inflaţie de 6,2% - cea mai mare inflaţie din 1950 şi până în 1973 – şi cu rată a şomajului de 4,7%, cea mai mare din 1955. Scăderea PIB-ului real de 1,6% a marcat cea mai proastă performanţă economică din perioadele de pace de după Marea Recesiune.

Refacerea economică s-a declanşat însă chiar de la sfârşitul anului 1975 şi a continuat şi în 1976, an în care exporturile au crescut cu aproape 10% şi investiţiile private cu 3,6%.

Politica fiscală s-a îndreptat spre o consolidare bugetară, după adoptarea ‚Legii pentru ajustarea structurii bugetului’ în ianuarie 1976, reducerile cheltuielilor şi scutirile de taxe fiind un prim pas către reducerea deficitului bugetar, situat la 3,5% din PIB în 1976.

După scurta expansiune din 1976, în 1977 s-a înregistrat o reducere a investiţiilor şi exporturilor şi o creştere modestă a PIB-ului real de numai 3%, în timp ce şomajul a depăşit 1 milion în al doilea an al avântului economic. În acelaşi timp, Bundesbank a iniţiat o serie de măsuri pentru a încetini reevaluarea mărcii germane în raport cu dolarul pe pieţele valutare externe. De asemenea au fost introduse unele programe minore de investiţii şi angajare a forţei de muncă.

La nivelul anilor 1977-1978, partenerii comerciali ai RFG, în special SUA, au început să formeze un grup care a cerut o expansiune mai accentuată a economiei vest-germane, care trebuia să preia rolul de locomotivă a cererii ciclice, pentru a scoate celelalte ţări din evidenta încetinire a creşterii economice.

În consecinţă, la Summit-ul economic de la Bonn din iulie 1978, guvernul coaliţiei de centru-stânga condus din 1973 de Helmut Schmidt, a fost de acord cu aceste cereri externe şi astfel, pentru prima oară în istoria postbelică guvernul vest-german şi Bundesbank s-au angajat într-o politică expansionistă deliberată într-un moment în care toţi indicatorii ciclului economic erau la un nivel normal.

Această situaţie a marcat o ruptură faţă de orientarea tradiţională antiinflaţionistă a guvernelor vest-germane postbelice.

De asemenea, pentru prima oară guvernul vest-german a răspuns pe scară largă la apelurile venite din exterior şi în special din SUA. În concepţia lui Helmut Schmidt, aderent al ideii coordonării internaţionale a politicilor macroeconomice, economia RFG avea responsabilitatea specială de a asigura un flux de mărfuri şi de capital mai echilibrat între naţiuni. Schimbarea politicii economice a guvernului


federal a relansat economia RFG, în 1979 rata de creştere a PIB-ului real ajungând la 4,2% în 1979.

Creşterea preţului petrolului, revenirea la o politică monetară restrictivă şi înrăutăţirea situaţiei comerţului exterior au determinat un declin ciclic mondial în anii 1981-1982.

La sfârşitul anului 1980, economia RFG a intrat în recesiune, guvernul fiind lipsit de posibilităţi financiare pentru a aplica măsuri contra-ciclice substanţiale, la fel ca cele din anii ’70.

În ciuda declinului ciclic, guvernul coaliţiei de centru-stânga aflată la putere a făcut o serie de încercări de a reduce deficitul guvernului federal, ajuns la aproape 4% din PIB în 1981 şi 1982, cel mai înalt nivel din întreaga perioadă postbelică, cu excepţia anului 1975.

Problema consolidării fiscale a produs o criză guvernamentală şi o schimbare de coaliţie, în 1982 guvernul de centru-stânga fiind înlocuit de un guvern de centru-dreapta condus de cancelarul Helmut Kohl, care şi-a început campania pentru alegerile federale anticipate cu un program de austeritate explicit.

Coaliţia de centru-dreapta, care a reuşit să-şi asigure o majoritate confortabilă în parlament, a reuşit să echilibreze bugetul federal, la mijlocul anilor ’80 deficitul fiind redus la 1-2% din PIB, aproximativ la nivelul de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70.

După 1983 a început o refacere economică treptată care a durat, cu câteva întreruperi, până în anii 1990-1991. Această refacere a fost lentă, creşterea anuală a PIB-ului real fiind în jurul de 2%, accelerându-se numai în anii 1988-1990, când s-a situat în jurul a 3,5%-4%.

În perioada postbelică creşterea economică a RFG a cunoscut o serie de fluctuaţii.


Creşterea economică în principalele ţări industrializate în perioada 1950-1989 1

Tabelul 3.10 1950-1960 1960-1973 1973-1980 1980-1989

RFG 2 8,2 4,4 2,2 1,9 Franţa 4,6 5,6 2,8 2,1 Italia 5,6 5,3 2,8 2,3 Marea Britanie 2,8 3,1 0,9 2,7 SUA 3,3 4,0 2,1 3,0 Japonia 8,8 9,6 3,7 4,2

Sursa: Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, op. cit., p. 4

Note: 1 ratele creşterii medii a PIB (pentru SUA şi Japonia PNB) în condiţiile menţinerii constante a preţurilor; 2 pentru 1950-1960 se exclud Saarul şi Berlinul;

Cea mai importantă caracteristică a fost reprezentată de stabilitatea

nivelului preţurilor, inflaţia scăzând de la 6,2% în 1981 la 0,6% în 1987 şi 1,3% în 1988. La polul opus, în perioada 1983-1989 şomajul nu a scăzut sub pragul de 2 milioane.

În anii ’50, creşterea economică a RFG a fost excepţională, fiind mult mai rapidă decât în Marea Britanie, SUA şi Franţa şi, de asemenea mai rapidă decât cea din Italia, care a cunoscut în această perioadă un miracol economic similar celui vest-german. Doar Japonia a depăşit cu puţin RFG, însă aceasta era în anii ’50 pe punctul de a deveni o societate industrială modernă şi avea în plus o puternică capacitate de a veni din urmă, superioară celei din RFG.

În anii ’60, în timp ce Japonia, Franţa, SUA şi, într-o anumită măsură Marea Britanie au intrat într-o eră de aur, cu creşteri superioare celor din deceniul precedent, RFG s-a confruntat cu o scădere dramatică a creşterii economice. Doar Italia a mai cunoscut o asemenea scădere, însă încetinirea creşterii a fost mai redusă faţă de cea din RFG. De aceea, din anii ’60 dinamica creşterii economice pe termen lung a devenit deja mai slabă în RFG faţă de partenerii săi europeni din Comunitatea Economică Europeană (CEE), această caracteristică menţinându-se până către a doua jumătate a anilor ’80.

În perioada 1973-1980, ratele de creştere economică au scăzut în toate ţările în mod drastic faţă de anii precedenţi, rata de creştere economică a RFG fiind cu puţin mai mare decât cea a SUA. Cu toate acestea, în anii ’80 RFG a intrat într-un declin relativ.


În timp ce Marea Britanie, SUA şi, într-o măsură ceva mai redusă, Japonia, şi-au accelerat ratele de creştere a economiilor lor, toate ţările continentale ale Europei au avut rate de creştere economică modeste, situate între 1,9% şi 2,3% pe an.

Între ţările CEE, RFG s-a plasat pe ultimul loc, mult în urma Franţei, Italiei şi Marii Britanii. În anii 1989-1990, RFG şi-a reocupat poziţia sa superioară în ierarhia ţărilor cu creşteri economice semnificative.

3.2.2 Marea Britanie În perioada postbelică, economia britanică a cunoscut un declin relativ,

care a contrastat cu dinamismul economic al SUA, Germaniei şi Japoniei. Războiul în sine nu a fost cauza directă a dificultăţilor Marii Britanii, nici chiar în domeniul exterior, unde îndatorarea provocată de război a fost modestă faţă de amploarea împrumuturilor contractate în deceniile următoare.

Dimpotrivă, al doilea război mondial, prin mobilizarea resurselor naţionale şi prin afirmarea dirijismului, a făcut uitat un timp faptul că economia britanică a atins ‚vârsta maturităţii’, nu în sensul celor cinci etape ale creşterii ale lui Rostow – ultima fiind cea a consumului de masă – ci în sensul paralelei făcute de Boggs, Rist şi Kindelberger între evoluţia balanţei de plăţi şi nivelul de dezvoltare a economiilor naţionale.

Astfel, ciclul evolutiv descris de Boggs, Rist şi Kindelberger – care clasifică naţiunile în funcţie de balanţa plăţilor externe, în ţări ‚tinere debitoare’, ‚debitoare adulte’, ‚debitoare mature’, ‚tinere creditoare’, ‚creditoare adulte’ şi ‚creditoare mature’, pare a se aplica direct Marii Britanii, în ceea ce priveşte, cel puţin, ultimul stadiu, cel de ‚creditor matur’.

Marea Britanie şi-a epuizat investiţiile în străinătate şi a acceptat rambursarea împrumuturilor de către ţările debitoare mature, plasându-se într-o situaţie care i-a permis reînceperea unui ciclu de creştere. Dezechilibrele balanţei de plăţi din anii 1970 şi criza permanentă a lirei sterline nu se explică numai prin efectele trecutului, ci prin blocajul intern al creşterii economiei britanice.

Dintre toate ţările membre OCDE, Marea Britanie a cunoscut cea mai slabă creştere economică după 1950, de numai 2,8% pentru PIB în volum, faţă de 4,2% în ansamblul ţărilor OCDE. Această creştere slabă a fost de asemenea şi foarte neregulată, având numeroase faze de recesiune în 1951-1952, 1955-1956, 1957-1958, 1966-1967, 1970-1971, 1973-1975 şi altele.


Cei mai slabi ani au fost 1958, 1962, 1969-1970, 1974-1975, economia britanică având, practic la intervale de patru ani, o rată de creştere inferioară de 1% sau chiar negativă faţă de cea din cei doi ani anteriori. Anii în care rata de creştere economică a fost comparabilă cu cea a ratei medii a ţărilor membre OCDE au fost 1953-1954, 1963-1964 şi 1973 ; astfel, la interval de 10 ani, rata de creştere a fost de aproape 5%17.

Rata creşterii anuale medii a volumului PIB al Marii Britanii a fost de 2,8% între 1960-1970, de 4,3% între 1970-1973 şi de 0,9% între 1973-197818.

Marea Britanie a fost singura dintre ţările industrializate europene care şi-a conservat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial instituţiile antebelice. Cu toate acestea a cunoscut la rândul ei o ‚revoluţie silenţioasă’ care a fost o consecinţă a schimbărilor politice postbelice importante.

Alegerile din 1945 au fost dominate de teama revenirii la o perioadă de criză şi şomaj, similară celei din perioada interbelică, în condiţiile în care Marea Britanie a ieşit din război cu un bilanţ material foarte greu, rezervele ridicându-se numai la 500 milioane de lire sterline faţă de o datorie de 3,5 miliarde de lire sterline către SUA şi Commonwealth.

Partidul Conservator, a mizat în alegerile din 1945 pe prestigiul lui Churchill, aflat în fruntea unui guvern de Uniune Naţională cu începere din 1940. Partidul Laburist a propus un program de reforme economice şi sociale inspirate din Raportul Beveridge din 1942.

Laburiştii au preconizat instaurarea unui ‚Stat providenţial’ (Welfare State), care avea scopul să asigure bunăstarea fiecărui cetăţean. Pe baza acestui program, laburiştii au reuşit să-şi asigure votul masiv al muncitorimii şi chiar al clasei de mijloc, iar liderul partidului, Clement Atlee, a devenit prim-ministru. În perioada guvernării laburiste, structurile economice şi sociale ale Marii Britanii au fost modificate profund, adoptarea reformelor fiind facilitată de faptul că laburiştii au deţinut pentru prima oară majoritatea în Camera Comunelor.

În domeniul economic laburiştii au trecut la naţionalizările prevăzute în programul partidului şi astfel, în 1946 au fost naţionalizate Banca Angliei şi industria minieră, în 1946-1947, transporturile şi telecomunicaţiile, în 1947-1948, gazul şi electricitatea şi, în 1949, siderurgia. În urma naţionalizărilor statul britanic şi-a impus controlul asupra unui mare număr de sectoare cheie ale economiei şi a devenit cel mai mare utilizator al forţei de muncă.

17 P. Delfaud, Cl. Gerard, P. Guillaume, J-A. Lesourd, op. cit., p. 244-245 18 Michel Beaud, Istoria capitalismului, Editura Cartier, Chişinău, 2001, p. 250


În domeniul social au fost realizate mari reforme, în special între 1946 şi 1948, prin introducerea asigurărilor extinse (Asigurarea Naţională acoperă riscurile de boală, accidente, şomaj, etc), a unui program naţional în domeniul sănătăţii (un Serviciu naţional de sănătate asigură gratuitatea integrală a îngrijirilor medicale), a unui program de construcţii de locuinţe şi de amenajare a teritoriului, a unei politici de democratizare a educaţiei şi de nivelare a averilor prin impozitarea veniturilor mari. Introducerea reformelor laburiste a agravat dificultăţile financiare ale guvernului britanic, care a adoptat din 1947 o politică severă de austeritate care însă nu a putut împiedica o puternică devalorizare a lirei sterline în 1949.

Dificultăţile economice au determinat intensificarea atacurilor împotriva primului-ministru Atlee, atât din partea conservatorilor, cât şi din partea aripii stângi laburiste conduse de Ernest Bevan, ultimii criticându-l pentru moderaţie în domeniul social şi pentru prea marea dependenţă faţă de SUA. În ciuda criticilor, laburiştii au reuşit să câştige alegerile din 1950, însă cu o majoritate slabă care a anunţat revenirea conservatorilor la putere.

Pe plan extern, Marea Britanie a fost afectată de mişcarea de decolonizare : India a devenit independentă în 1947, iar britanicii au fost obligaţi să se retragă din Palestina, Israelul proclamându-şi independenţa în mai 1948. Astfel, Marea Britanie slăbită financiar şi cu prestigiul afectat, nu mai avut mijloacele care să-i permită să joace un rol de prim-plan pe scena internaţională.

Slaba majoritate obţinută de laburişti la alegerile din februarie 1950 şi divergenţele interne ale partidului l-au determinat pe Atlee să provoace noi alegeri în 1951. Însă, scrutinul majoritar cu un singur tur şi inegalitatea circumscripţiilor au determinat pierderea alegerilor de către laburişti care, deşi au obţinut 200.000 de voturi mai mult decât conservatorii, au obţinut cu 26 de deputaţi mai puţin (295 faţă de 321).

Astfel, conservatorii au revenit la putere unde s-au menţinut în următorii 13 ani sub conducerea lui Winston Churchill (1951-1955), Anthony Eden (1955-1957), Harold MacMillan (1957-1963) şi Alex Douglas-Home (1963-1964).

Conservatorii au denaţionalizat, în 1953 şi în 1956, siderurgia şi transporturile rutiere, însă, în general, nu au repus în discuţie politica laburistă. Guvernele conservatoare au fost foarte atente la respectarea regulilor ortodoxiei financiare şi nu au ezitat să frâneze uneori dezvoltarea economică printr-o politică deflaţionistă aplicată cu scopul menţinerii precarului echilibru al balanţei de plăţi şi a parităţii lirei sterline.

Consecinţa acestei politici de tip Stop and Go a fost o creştere economică în ‚dinţi de fierăstrău’, Marea Britanie progresând mai lent decât ‚Europa celor


şase’. Între 1952 şi 1956, PNB al Marii Britanii a crescut cu numai 15%, faţă de creşterea de 38% a Germaniei, de 27% a Olandei, de 26% a Italiei şi de cea de 20% a Franţei. Creşterea PNB Marii Britanii a fost superioară doar celei a Belgiei şi Luxemburgului, ceea ce a dus la repunerea problemei intrării în Piaţa Comună la începutul anilor ’60.

Printre motivele care au determinat această creştere lentă s-au numărat efortul de a susţine lira sterlină ca valută mondială şi cheltuielile militare necesare pentru a onora angajamentele politice globale ale Marii Britanii, obstrucţionismul sindical şi lipsa investiţiilor în industriile cheie19.

În domeniul social, în condiţiile în care reformele laburiste au beneficiat de un larg consens, conservatorii s-au preocupat doar de ameliorarea funcţionării lor şi de controlul mai eficient al costului serviciilor sociale, britanicii fiind ataşaţi de ideea statului providenţial pe care li l-au dat laburiştii, însă preferând să-l vadă administrat de conservatori, după cum nota un jurnalist american.

În 1957 conservatorii au creat Consiliul Preţurilor, Productivităţii şi Veniturilor (The Council of Prices, Productivity and Incomes), care a fost înlocuit în 1962 de Comisia Naţională a Veniturilor (National Incomes Commision), devenită după instituirea Consiliului Naţional al Dezvoltării Economice (National Economic Development Council), una din instituţiile majore ale planificării indicative, introdusă încă din 1961.

În 1965 laburiştii au înlocuit Comisia Naţională a Veniturilor cu un organism statutar cu puteri sporite, Consiliul Naţional al Preţurilor şi Veniturilor (National Board of Prices and Incomes), măsură devenită posibilă după ce s-a reuşit semnarea unei declaraţii tripartite cu sindicatele şi patronatul, prin care s-a obţinut acordul părţilor pentru principiile de bază ale politicii veniturilor. În 1971 conservatorii au dezvoltat un nou sistem, bazat pe Comisia Relaţiilor Industriale (Commission on Industrial Relations), instituţie consultativă care a avut o funcţie de supraveghere şi pe Curtea Naţională a Relaţiilor Industriale (National Industrial Relation Court), veritabilă instanţă de apel pentru tranşarea conflictelor relative la aplicarea convenţiilor colective de muncă, ce va continua să funcţioneze şi în timpul guvernării laburiste.

Ca efect al politicii economice a guvernelor conservatoare, nivelul de trai a crescut, Marea Britanie părând a se înscrie pe drumul către o societate a abundenţei (affluent society), în ciuda existenţei unor puncte slabe cum au fost stagnarea industriilor tradiţionale, cărbunele, şantierele navale, industria textilă, a deteriorării

19 Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea amăgire. Istoria

secretă a construcţiei europene, Editua Antet, Bucureşti, 2004, p. 69


balanţei de plăţi şi a apariţiei unor discrepanţe de dezvoltare între diferitele regiuni ale ţării.

Pe plan extern Criza Suezului din 1956 a confirmat pierderea influenţei Marii Britanii în lume. Noul prim-ministru MacMillan, venit la putere după demisia lui Eden în ianuarie 1957, a încercat prin ‚discursul despre vântul schimbării’ să determine opinia publică să accepte existenţa noii etape în dezmembrarea imperiului şi reorientarea politicii externe în direcţia Europei.

Astfel, după ce Marea Britanie a refuzat intrarea în CECO în 1951 şi apoi în Piaţa Comună în 1957, ea a fost constrânsă să-şi reorienteze politica în direcţia ‚Europei celor şase’. Însă, cererea de admitere în CEE, prezentată de MacMillan în 1961 a fost respinsă în 1963 de Franţa condusă de generalul de Gaulle, ca urmare a dependenţei prea mari a Marii Britanii faţă de SUA (dependenţă accentuată în 1962 de acordurile militare anglo-americane de la Nassau) şi a viziunilor diferite în problema integrării politice.

Însă, cea mai mare problemă s-a datorat sistemului ‚preferinţelor imperiale’ care predominase în imperiul britanic şi în Commonwealth în ultimii 60 de ani: prin acest sistem, Marea Britanie şi partenerii ei din Commonwealth stabiliseră o proporţie mult mai mare a comerţului între ei înşişi decât cu alte ţări. În 1961, 43% din exporturile britanice se îndreptau spre Commonwealth, faţă de numai 16% spre ţările CEE şi 13% către ceilalţi şase parteneri din AELS. În 1960, Marea Britanie preluase peste jumătate din exporturile Noii Zeelande şi un sfert din cele ale altor câteva ţări din Commonwealth, inclusiv Australia şi India.

Esenţa intrării în CEE a fost aceea că Marea Britanie ar fi trebuit de acum încolo să ridice bariere tarifare în faţa importurilor din Commonwealth, pe când noii ei parteneri aveau să-şi poată exporta în curând bunurile pe piaţa engleză, fără tarife.

Această situaţie a creat dificultăţi cu care nu s-a mai confruntat nici o altă ţară din CEE, Marea Britanie trebuind să abandoneze, ca preţ al integrării, o mare parte din comerţul reciproc cu Commonwealth-ul său. Veto-ul generalului de Gaulle în faţa intrării Marii Britanii în CEE, venit după realizarea unei apropieri franco-germane, a avut la bază, viziunea diferită asupra integrării politice propusă de de Gaulle, partizan al ‚Europei patriilor’, o Europa a statelor (‚Europe des Etats’), conturată după linii inter-guvernamentale şi nu supra-naţionale şi, în special, interesele în problema finanţării sistemului subvenţiilor de stat pentru agricultura franceză.

Generalul de Gaulle dorea să folosească CEE pentru a remedia criza din agricultura franceză, a cărei subvenţionare apăsa greu asupra bugetului de stat.


Pentru a soluţiona criza, existau două remedii : primul, era acela de a găsi noi pieţe de export pentru surplusurile masive ale Franţei şi al doilea consta în a identifica noi surse suplimentare de finanţare pentru subvenţii. Franţa a căutat să folosească Politica Agricolă Comună în interesul său propriu, insistând ca principalele surse de venit necesare aplicării acestei politici comune la nivel comunitar să provină din taxele pe bunurile importate în CEE (soluţie care o avantaja, importurile franceze fiind minime).

Problema centrală a Franţei a fost aceea că Marea Britanie, cu productivitatea mult mai ridicată a propriului sector agricol, nu a fost de acord să preia sarcina de a plăti agricultura franceză şi astfel, exista riscul ca Marea Britanie, dacă ar fi fost admisă în CEE, să se alieze cu Germania pentru a bloca propunerile Franţei în problema Politicii Agricole Comune. De aceea, de Gaulle a opus veto-ul său intrării Marii Britanii în CEE în 1963.

În 1964 alegerile au fost câştigate de laburişti cu o slabă majoritate, pe care şi-o vor consolida la alegerile anticipate din 1966. Sub conducerea noului lider Harold Wilson, laburiştii au guvernat într-o manieră foarte pragmatică, atât în domeniul economic, cât şi în politica externă. Guvernul laburist, care s-a aflat la putere până în 1970, s-a confruntat cu o gravă criză financiară care a afectat programul lor de modernizare a industriei.

Deficitul balanţei de plăţi moştenit de la conservatori a determinat guvernul Harold Wilson să adopte măsuri energice, cum au fost suprataxele pe importuri şi o politică deflaţionistă, care au frânat expansiunea economică şi au generat nemulţumirea sindicatelor. Cu toate acestea, măsurile adoptate nu au putut împiedica devalorizarea lirei sterline cu 14,3%, în noiembrie 1967.

Performanţele economice ale Marii Britanii între 1956 şi 1964 au fost lamentabile în comparaţie cu cele ale celorlalte ţări occidentale.

Creşterea anuală a producţiei industriale britanice a atins o medie de doar 2,8%, faţă de 7,3% în RFG, 8,2% în Italia şi 6,2% în Franţa. Marea Britanie a rămas în urmă şi în privinţa creşterii venitului naţional pe cap de locuitor, cu 26,2%, în comparaţie cu RFG (58,2%), Italia (58,3%) şi Franţa (47,5%)20.

Laburiştii au încercat să aplice marile reforme structurale prevăzute în programul partidului, însă nu au reuşit decât să renaţionalizeze siderurgia în 1966-1967. Guvernul a cunoscut o scădere continuă de popularitate datorită persistenţei dificultăţilor economice şi sociale, menţinerii unei politici de austeritate după devalorizarea din 1967 şi creşterii şomajului.

20 Ibidem, p. 91-92


În decembrie 1967, o nouă cerere a Marii Britanii de admitere în CEE a fost blocată de veto-ul Franţei, iar în 1968 guvernul s-a văzut confruntat cu o serie de tulburări violente în Irlanda de Nord. Toate acestea au determinat pierderea alegerilor de către laburişti şi revenirea conservatorilor la putere în 1970. Noul guvern conservator, condus de Edward Heath, a încercat relansarea expansiunii economice printr-o politică neoliberală. Însă, dificultăţile economice au impus guvernului conservator să aplice o serie de măsuri dirijiste, cum a fost, de exemplu, naţionalizarea sectorului aeronautic de la Rolls-Royce în 1971.

În 1973, Marea Britanie a optat pentru o politică în favoarea proiectului european şi s-a integrat în CEE, Franţa lui Georges Pompidou fiind de acord de data aceasta. În acelaşi timp, guvernul Edward Heath s-a aflat într-o puternică criză politică şi socială determinată de conflictul cu sindicatele britanice pe care a încercat să le reglementeze pe cale legislativă în 1971. La sfârşitul anului 1973 şi începutul anului 1974, în faţa ameninţării unei greve generale condusă de Trade Unions, guvernul a fost nevoit să dizolve Camera Comunelor. Conflictul dintre guvernul laburist şi sindicate a avut un rol important în câştigarea alegerilor din 1974 de către conservatori.

Criza mondială declanşată în 1973 a afectat şi Marea Britanie, însă, spre deosebire de alte ţări industrializate, dificultăţile economiei britanice începute în anii 1973-1974 nu s-au datorat în primul rând ‚şocului petrolului’ şi aceasta deoarece Marea Britanie a fost, alături de Norvegia, singura ţară industrializată din Europa care a putut să-şi asigure independenţa energetică prin punerea în funcţiune a unor importante exploatări de hidrocarburi în Marea Nordului la sfârşitul anilor ’70. Dificultăţile economiei britanice au fost generate de criza structurală a unei economii aflate în apatie în ultimii 25 de ani, rata medie anuală de creştere fiind de numai 2,6% între 1950 şi 1975, faţă de 4,8% în Franţa şi 5,7% în RFG.

Tensiunile inflaţioniste şi creşterile de preţuri s-au accelerat, indicele preţurilor de consum crescând de la 100 în 1970 la 190 în 197521. Rata inflaţiei a fost de 9,8% în 1973, 17,1% în 1974, 24,2% în 1975, 16,5% în 1976, 15,9% în 1977, 11,2% în 1978, 17,2% în 1979, 18% în 1980 şi de 11,7% în 1981.

A apărut astfel stagflaţia, termen cu care a fost definită situaţia în care coexistă o creştere economică slabă şi o inflaţie puternică corelată cu o creştere relativă a şomajului.

Economia britanică a cunoscut o serie de modificări structurale : între 1955 şi 1972, ponderea deţinută de agricultură în PIB a scăzut de la 4,8% la 2,8%, cea a

21 P. Delfaud, Cl. Gerard, P. Guillaume, J-A. Lesourd, op. cit., p. 245

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică sectorului secundar a scăzut de la 48,4% la 41,1% (ponderea industriei manufacturiere a scăzut de la 36,7% la 30,3%), în timp ce ponderea serviciilor a crescut de la 46,8% la 56,1%.

Observarea acestor evoluţii l-a condus pe Nicholas Kaldor spre formularea unei prime explicaţii în problema creşterii lente a economiei britanice, pe care a atribuit-o unei ‚unei împotmoliri în sectorul terţiar’, sector în care productivitatea a crescut destul de lent în această perioadă. Creşterea lentă a economiei britanice a fost atribuită şi politicii de tip Stop and Go promovată de guvernele conservatoare britanice aflate la putere până în 1974.

Noul guvern laburist, condus de Harold Wilson, venit la putere în februarie 1974 într-un context de gravă criză socială, a reuşit să relanseze economia prin amorsarea unei politici ‚a contractului social’ cu sindicatele asupra salariilor, preţurilor şi legislaţiei muncii. Sindicatele au acceptat o politică strictă a salariilor în schimbul unei serii de măsuri, cum au fost abrogarea legilor antisindicale votate de conservatori, noi naţionalizări şi garanţii împotriva concedierilor.

Politica dirijistă a guvernelor Wilson şi Callaghan a favorizat o redresare a economiei britanice în anii 1977-1978, însă, în condiţiile unei scăderi a puterii reale de cumpărare în anii 1976-1977, salariaţii au refuzat orice nou sacrificiu, declanşând o serie de mari greve în 1978.

În octombrie 1974, guvernul laburist a provocat noi alegeri cu scopul de a-şi consolida poziţia, însă nu a reuşit acest lucru, în condiţiile în care declinul conservatorilor a fost însoţit de o puternică ascensiune a liberalilor şi a naţionaliştilor galezi şi scoţieni, această situaţie punând în discuţie chiar sistemul politic bipartit tradiţional.

Criza politică s-a intensificat după demisia primului ministru Wilson în aprilie 1976, care a fost înlocuit de James Callaghan şi după înfrângerea în alegerile parţiale. Noul guvern laburist, condus de Callaghan s-a menţinut la putere până în martie 1979, când, pentru prima dată după 1924, în Camera Comunelor a fost votată o moţiune de neîncredere, în urma căreia aceasta a fost dizolvată, iar conservatorii, conduşi de Margaret Thatcher au câştigat alegerile din mai 1979.

Noul prim ministru conservator Margaret Thatcher (supranumită ‚Doamna

de Fier’) a promovat un neoliberalism absolut, opus dirijismului laburist. În viziunea sa acţiunea guvernului trebuia să fie limitată, în principal, la controlul monedei.

Această schimbare a orientării politicii economice s-a manifestat printr-o tentativă de restructurare industrială prin privatizări şi prin închiderea


întreprinderilor şi a minelor nerentabile şi printr-o atitudine fermă faţă de sindicate. Cu toate că iniţial a înregistrat în serie de succese, bilanţul economico-social al primilor ani ai guvernării conservatoare a fost deosebit de greu, între 1979 şi 1981 produsul naţional brut diminuându-se cu 5,5% şi, pentru prima oară în perioada postbelică, venitul real pe locuitor, a scăzut cu 2% în 1981. Şomajul a crescut de la 1,3 milioane în mai 1979 la peste 3,3% în 1981, ajungând la 14% din populaţia activă în septembrie 1982, iar în Irlanda de Nord la mai mult de 22%22.

Slaba performanţă obţinută de guvernul Thatcher în primii ani a dus la apariţia unei opoziţii din ce în ce mai puternice, atât din partea laburiştilor, cât şi în cadrul conservatorilor.

În martie 1981, laburiştii moderaţi şi conservatorii opuşi ‚thatcherismului’ au fondat un partid social-democrat, care, în alianţă cu liberalii a obţinut o serie de succese la alegerile parţiale. În contrast cu dificultăţile întâmpinate pe plan intern, în politica externă guvernul Thatcher a obţinut o serie de succese de necontestat : relansarea principiului ‚renegocierii’ Tratatului de la Roma (idee ce aparţinea laburiştilor din 1974) prin care a obţinut o puternică reducere a contribuţiei britanice la CEE, implicarea Marii Britanii în reglementarea problemei Rhodeziei care a dus la apariţia noului stat independent Zimbabwe în aprilie 1980 şi, mai ales, riposta militară împotriva Argentinei care ocupase Insulele Falkland (Malvine) în 2 aprilie 1982, soldată cu victoria britanică pe 14 iunie 1982. Victoria împotriva Argentinei a creat un climat de uniune naţională în jurul guvernului Thatcher şi a contribuit la succesul conservatorilor în alegerile legislative din iunie 1983.

Politica guvernului Thatcher a vizat profunde schimbări structurale în economia britanică prin importante privatizări în sectoarele cheie, gazul, telefonia, distribuirea apei, transporturile aeriene, siderurgia, care au dus la reducerea cu peste 30% a sectorului public. Opoziţia sindicatelor a fost înfrântă după eşecul marii greve din 1984-1985.

Pe de altă parte, guvernul Thatcher a manifestat o ostilitate puternică faţă de elaborarea unei politici europene în cadrul CEE. Politica neoliberală (thatcherismul) a determinat creşterea productivităţii industriale, scăderea inflaţiei între 1982 şi 1987, scăderea şomajului între 1986 şi 1990 şi a dus la restabilirea autorităţii statului.

În primele luni ale anului 1987 rezultatele economice ale ‚thatcherismului’ au devenit evidente, deşi au fost mascate parţial de cea mai gravă recesiune din perioada postbelică. Politica neoliberală a avut drept consecinţă înfrângerea puterii

22 Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului XX, vol.3, Editura All, Bucureşti, 1998,

p. 90

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică sindicatelor, după marea grevă a minerilor din 1984, urmată de înfrângerea sindicatelor din tipografii.

Guvernul Thatcher a vândut treptat industriile de stat, care înghiţiseră miliarde de lire sterline din buget, de la British Steel şi British Leyland, până la British Airways şi British Telecom. Rezultatul acestor privatizări a constat într-un impuls extraordinar dat productivităţii. British Steel, reducându-şi forţa de muncă la o treime în timp ce menţinea acelaşi nivel al producţiei, a devenit în 1988 cea mai eficientă companie siderurgică din lume. O revoluţie similară a avut loc în industria cărbunelui şi în industria ziarelor, ultima reducându-şi cu două treimi forţa de muncă, fapt care i-a permis trecerea la noua tehnologie computerizată.

După ani întregi de declin, City-ul londonez s-a reimpus ca unul din cele trei centre financiare principale ale lumii. Industria britanică, de la petrol şi produse farmaceutice până la inginerie civilă şi telecomunicaţii, s-a dovedit capabilă să înfrunte concurenţa internaţională, în timp ce renaşterea inventivităţii şi a spiritului întreprinzător britanic a dus la crearea a sute de mii de noi firme mici şi medii. Practic, măsurile luate de guvernul Thatcher au provocat o expansiune economică, cunoscută, după numele ministrului de finanţe, drept ‚boom-ul Lawson’.

Pe de altă parte, ‚revoluţia conservatoare’ a generat creşterea disparităţilor sociale şi regionale care a avut ca efect izbucnirea unor puternice manifestări de violenţă în a doua jumătate a anilor ’80.

La alegerile din 1987 conservatorii au reuşit să-şi păstreze o majoritate confortabilă. Pentru a crea o alternativă politică credibilă opoziţia a încercat o restructurare şi astfel, în martie 1988 a fost creată o nouă formaţiune de centru, Partidul democraţilor sociali şi liberali (SLD) prin fuziunea majorităţii din Partidul Democrat (scindat din Partidul Laburist în 1981) cu Partidul liberal. La Congresul de la Blackpool, Partidul Laburist s-a declarat de acord cu economia de piaţă, la fel cu procedaseră socialiştii germani în 1959 la Congresul de la Bad-Godesberg. În iunie 1989, conservatorii au suferit un eşec politic cu ocazia alegerilor europene la care laburiştii au devansat net pe conservatori, în condiţiile unui rate mari de absenteism şi ale apariţiei unui important curent ecologist.

Dificultăţile economice marcate de încetinirea creşterii economice, de reapariţia inflaţiei şi de nemulţumirile legate de o reformă a sistemului de protecţie socială în aprilie 1988, care a redus considerabil rolul statului providenţă, au contribuit la intensificarea opoziţiei faţă de politica primului ministru Margaret Thatcher, manifestată chiar şi în interiorul propriului său partid în special în problema noului impozit local poll-tax, foarte nepopular, creat în aprilie 1990.


Opoziţia a determinat şi intrarea lirei sterline în sistemul monetar european în octombrie 1990.

La Congresul conservator din noiembrie 1990, Margaret Thatcher a avut drept contracandidat la şefia partidului pe fostul său ministru al apărării, demisionat în 1986, Michael Heseltine.

La 22 noiembrie 1990 Margaret Thatcher a demisionat din funcţia de prim ministru, pierzând şi şefia partidului conservator. Postul de prim ministru a fost ocupat de John Major, fost ministru de finanţe. Noul guvern conservator, condus acum de John Major s-a distanţat de aspectele controversate ale politicii sociale promovate anterior de Margaret Thatcher, anunţând suprimarea poll-tax în martie 1991. Guvernul John Major a păstrat însă în general politica economică thatcheristă, prin continuarea privatizărilor, prin alinierea Marii Britanii alături de SUA în Războiul din Golf şi prin refuzul protocolului relativ la politica socială cu ocazia semnării Tratatului de la Maastricht în februarie 1992.

Partidul conservator a câştigat alegerile legislative din aprilie 1992, cu toate că acestea s-au desfăşurat în condiţiile unei conjuncturi economice defavorabile, marcată de scăderea PIB, de o puternică inflaţie şi de creşterea şomajului.

3.2.3 Franţa

Din punct de vedere politic, cel de-al doilea război mondial a dus la sfârşitul celei de-a Treia Republici Franceze.

Alegerile din 21 octombrie 1945 au bulversat echilibrul politic din Franţa, partidele dominante ale celei de-a Treia Republici, radicalii şi democraţii, fiind înfrânte, în timp ce Partidul Comunist (condus de Maurice Thorez, secretar general între 1945 şi 1947), Partidul Socialist (condus de Guy Mollet, secretar inamovibil al SFIO din 1946) şi Mişcarea Republicană Populară (MRP) ce a regrupat membrii creştini ai Rezistenţei, au obţinut trei sferturi din voturi şi din mandate. Comuniştii, cu 26,2% din voturi şi 160 de mandate şi socialiştii, cu 23,4% din voturi şi 142 mandate, au dispus după alegeri de majoritatea absolută în Adunarea Naţională. MRP cu 23,9% din voturi şi 152 mandate a devenit al treilea partid ca pondere pe scena politică franceză.

În scurt timp, între de Gaulle şi cele două partide marxiste a apărut un conflict profund. Generalul de Gaulle, partizanul unui executiv puternic a refuzat

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică să acorde comuniştilor unul din ministerele cheie – Externe, Apărare sau Interne – şi a intrat în conflict cu socialiştii care susţineau prevalenţa Adunării Naţionale.

Pentru a crea un şoc în opinia publică franceză, la 20 ianuarie 1946 generalul de Gaulle a demisionat, în speranţa că va fi urmat de MRP, însă, acest lucru nu se va întâmpla, MRP preferând să intre într-un guvern tripartit alături de comunişti şi socialişti.

După ce în mai 1946, Adunarea Constituantă a supus votului electoratului un proiect de constituţie care a fost respins cu 53% din voturi, o nouă Adunare Constituantă a fost aleasă la 2 iunie 1946. Alegerile au plasat pe primul loc MRP, care a obţinut 28,2% din voturi şi 169 de mandate, în timp ce Partidul Comunist (cu 25,9% din voturi şi 153 mandate) şi Partidul Socialist (cu 21,1% din voturi şi 129 mandate) au înregistrat un recul, şi au pierdut majoritatea în Adunarea Constituantă. Prim ministru a devenit Georges Bidault, membru al MRP.

Bidault a ajuns la un compromis cu partidele de stânga, acceptând preponderenţa Adunării Naţionale în sistemul politic francez în raport cu alte instituţii, fapt care a determinat condamnarea noii constituţii de către generalul de Gaulle pe 22 septembrie 1946 într-un discurs ţinut la Epinal. Provizoratul politic inaugurat odată cu Eliberarea a luat sfârşit după alegerile pentru Adunarea Naţională din 10 noiembrie 1946 care au confirmat preeminenţa MRP, Partidului Comunist şi a Partidului Socialist şi creşterea influenţei radicalilor şi moderaţilor.

În decembrie 1946 a fost ales Consiliul Republicii, a doua Adunare, condus de Felix Gouin şi, pe 16 ianuarie 1947, Adunarea naţională şi Consiliul Republicii l-au ales preşedinte al Republicii Franceze pe socialistul Vincent Auriol.

La sfârşitul lui ianuarie 1947, prim ministru a devenit socialistul Paul Ramadier care a format noul guvern, ministru de externe fiind Georges Bidault. Ramadier a inclus în guvern reprezentanţi ai celor trei mari partide, dar şi moderaţi, radicali şi membrii ai unei noi formaţiuni aliate cu radicalii în cadrul RFR (Rasemblement des gauches republicaines), Uniunea Democratică şi Socialistă a Rezistenţei (UDSR).

Pe plan economic şi social, cele trei mari partide care alcătuiau ‚A Treia Forţă’, între gaullişti şi comunişti, au căzut de acord asupra necesităţii naţionalizărilor şi trecerii la planificare însă, problemele economice generate de inflaţie au dus la apariţia contradicţiilor dintre ele. Guvernul a încercat să limiteze creşterea salariilor cu sprijinul Confederaţiei Generale a Muncii (CGT) şi a comuniştilor, dar a eşuat, comuniştii şi CGT schimbându-şi politica pentru a nu pierde sprijinul maselor muncitoreşti.


Între socialişti - partizani ai intervenţiei statului în economie şi în problemele sociale, ai dirijismului, ai sporirii cheltuielilor sociale care ar fi antrenat o creştere a cheltuielilor bugetare şi o sporire concomitentă sporire a sarcinilor fiscale – şi moderaţi şi radicali – apărători ai liberei iniţiative şi ai neintervenţiei statului în raporturile sociale şi în economie, ostili sporirii cheltuielilor bugetare şi dornici să limiteze sarcinile fiscale – au apărut dezacorduri fundamentale, care explică eşecul guvernelor între 1947 şi 1952.

Conflictele din cadrul coaliţiei aflată la guvernare au fost intensificate de problemele de politică externă, comuniştii opunându-se operaţiunilor militare întreprinse de Franţa în Indochina prin respingerea creditelor cerute de guvern. Până în 1947, comuniştii au susţinut politica guvernelor provizorii în problema Germaniei, susţinând iniţial, alături de acestea, dezmembrarea sau cel puţin slăbirea acesteia, politică apropiată de cea a URSS.

Însă, pe fondul intensificării Războiului Rece, Franţa s-a plasat în tabăra occidentală, politică incompatibilă cu menţinerea în guvern al comuniştilor, care au fost excluşi din guvern la 5 mai 1947, cu ocazia unui vot de încredere cerut de primul ministru Ramadier cu privire la politica sa salarială la uzinele Renault. În acest mod, partidul comunist a fost izolat pe scena politică a celei de-a IV-a Republici, devenind pentru opinia publică franceză ‚partidul străinătăţii’.

În aprilie 1947, generalul de Gaulle a anunţat formarea unei noi mişcări politice, Adunarea Poporului Francez (Rasemblement du People Français), care în viziunea sa nu era un partid politic, ci o largă uniune la care puteau participa toţi francezii, indiferent de apartenenţa politică. Noua formaţiune politică a repurtat un succes deosebit la alegerile municipale din 1947.

La alegerile din 1951, nici un partid nu a reuşit să-şi asigure majoritatea în Adunare. După alegeri au fost formate două guverne succesive pe baza reconstituirii celei de-a Treia Forţe (comunişti, socialişti, MRP), cel al lui Rene Pleven în august 1951 şi cel al lui Edgar Fauré în ianuarie 1952, gaulliştii rămânând în opoziţie.

În februarie 1952, prim ministru a devenit un moderat, Antoine Pinay, primul om politic al dreptei care a devenit şef al guvernului după 1945 şi astfel balanţa politică a înclinat în favoarea dreptei, situaţie care a coincis cu încheierea reconstrucţiei economice şi cu debutul creşterii economice.

După naţionalizările masive efectuate în perioada primilor ani postbelici care au dus la intrarea sub controlul statului a sectoarelor economice cheie – gazul metan, electricitatea, cărbunele, transporturile, Banca Franţei şi cele patru mari bănci de depuneri (Crédit Lyonnais, Société Generale, Comptoir national


d’éscompte Paris şi Banque nationale pour le commerce et l’industrie) – guvernele franceze au adoptat strategia planificării indicative prin care au fost stabilite cu precizie obiectivele economice.

În ianuarie 1947, la iniţiativa lui Jean Monnet, Comisar al Planificării, a fost promulgat ‚Planul de modernizare şi de înzestrare cu echipamente’ care a avut obiectivul de a atinge în 1948 nivelul producţiei din 1929 şi de a-l depăşi cu 25% în 1950. Primul plan a dat prioritate industriilor de bază, creditele de stat fiind rezervate sectoarelor care constituiau cheia reconstrucţiei economice – electricitatea, cărbunele, oţelul, cimentul, transporturile feroviare şi materialele agricole.

Această orientare a planului a dus la sacrificarea consumului populaţiei. Guvernele franceze postbelice, confruntate cu o lipsă a forţei de muncă active, care nu a putut fi suplinită nici prin apelul la muncitorii străini, au iniţiat o intensă acţiune propagandistică pentru a-şi asigura sprijinul populaţiei în atingerea obiectivelor planului, în cadrul căreia un rol important l-au jucat comuniştii care au exaltat ‚bătălia producţiei’.

Guvernele franceze au mizat pentru a-i stimula pe francezi şi pe efectele marilor reforme sociale adoptate după 1945, cum au fost instituirea Comitetelor de Întreprindere, obligatorie în instituţiile cu peste 100 de muncitori, concepută ca o formă de asociere a angajaţilor la gestiunea întreprinderilor, şi a sistemului securităţii sociale, concepută nu ca un sistem de asigurări sociale sub forma de asigurări individuale alimentate prin cotizaţii salariale şi patronale, ci ca o formă de redistribuire a venitului naţional, care a oferit francezilor o protecţie garantată de stat, fără precedent.

Sumele necesare finanţării planului de modernizare au provenit pe de o parte din impozitele prelevate şi din împrumuturile lansate de guvern, care au dus la creşterea datoriei publice a Franţei de la 1.680 de miliarde de franci în 1945 la 3.140 miliarde de franci, îndatorare care a fost suportată destul de uşor în condiţiile în care ea a fost corectată de inflaţie23.

Deprecierea monetară a uşurat greutatea datoriei publice şi a făcut ca sarcina reconstrucţiei să cadă asupra deţinătorilor de capital care subscriseseră împrumuturile de stat. Între 1945 şi 1947, SUA au oferit Franţei aproximativ 2 miliarde de dolari, fie sub formă nerambursabilă, în mărfuri sau în bani, fie sub forma unor împrumuturi cu o dobândă foarte mică.

23 Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului XX, vol.2, Editura All, Bucureşti, p. 71


Pe de altă parte, Franţa a primit un ajutor substanţial prin Planul Marshall (1.300 milioane de dolari), a primit credite de la Export-Import Bank, BIRD, FMI şi un ajutor american de 284 milioane de dolari în decembrie 1947 în cadrul Doctrinei Truman, care au permis procurarea importurilor absolut necesare reconstrucţiei.

În jurul anului 1950, economia franceză şi-a regăsit ritmul din 1938. În domeniul industrial reconstrucţia a fost rezultate inegale, producţia de cărbune ajungând aproape de nivelul anului 1929 (52 de milioane de tone), însă nu a atins nivelul planificat de 62 milioane de tone datorită slabei productivităţi.

Sectorul energetic a fost în plină dezvoltare (în 1948 a fost inaugurat barajul de la Genissiat, iar industria petrolului a ajuns, după sistematizarea rafinăriilor de la Berre, la capacitatea de 16 milioane de tone, dublu faţă de 1938. Pe de altă parte, deşi a beneficiat de pe urma ajutoarelor de stat, siderurgia nu a dat decât rezultate slabe, atingând numai 8,5 milioane de tone de oţel, nivelul din 1938, inferior celui din 1929, iar industria textilă şi construcţiile au stagnat. Deşi indicele producţiei industriale a fost de 128 în 1950 faţă de 100 în 1938, creşterea s-a datorat câtorva ramuri motrice şi nu dezvoltării generale a economiei, fapt care explică prelungirea planului de modernizare până în 1952. Producţia agricolă a atins nivelul antebelic în 1948, situaţie care a făcut posibilă eliminarea raţionalizării pâinii în 1948.

Cu toate că economia franceză a fost reconstruită din punct de vedere cantitativ, nu a avut loc o modernizare, Franţa rămânând caracterizată de predominanţa micilor întreprinderi agricole şi industriale, sub-echipate, protejate numai datorită penuriei produselor. Statul a impulsionat modernizarea, consacrând o parte importantă (20,5% în 1949) a venitului naţional investiţiilor, însă în economia franceză nu există sectoare moderne. Sectorul naţionalizat s-a dotat cu echipamente reînnoite într-o încercare de a-şi spori rentabilitatea, iar întreprinderile siderurgice s-au regrupat dând naştere unor conglomerate, de tipul Usinor şi Sidelor.

Reconstrucţia rapidă a economiei franceze s-a realizat în condiţiile persistenţei unor grave dezechilibre economice şi sociale. În primul rând, criza produselor a permis agricultorilor, industriaşilor şi comercianţilor să se îmbogăţească, în timp ce marea masă a salariaţilor ale căror salarii au rămas în urma creşterii preţurilor a fost afectată. În al doilea rând, reconstrucţia economică a creat dezechilibre financiare, refacerea desfăşurându-se pe un fundal inflaţionist, situaţie care a avut drept consecinţă stimularea importurilor şi stânjenirea exporturilor provocând un dezechilibru permanent al balanţei comerciale. În al

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică treilea rând, deficitul bugetar a fost permanent, încasările bugetare acoperind doar aproximativ 70% între 1947 şi 1949.

Din 1946 şi până în 1973, economia franceză a cunoscut cea mai durabilă şi mai puternică creştere, fără precedent în istoria economică a Franţei. Rata medie anuală în această perioadă s-a situat în jurul a 5%, faţă de 0,8% între 1938 şi 1949. Franţa a întrecut din acest punct de vedere Marea Britanie şi chiar SUA, ale căror rate de creştere anuală au fost de 2,7%, respectiv 3,6% în aceeaşi perioadă (deşi Marea Britanie şi SUA au plecat de la un nivel mult mai ridicat), însă a fost întrecută de RFG (peste 6%), Italia (5,5%) şi Japonia (aproape 10%).

Creşterea economică a economiei franceze a fost foarte regulată, progresia producţiei franceze fiind aproape constantă cu începere din anii ’50, fiind frânată numai de politicile de luptă împotriva inflaţiei, care fie au diminuat investiţiile, fie au scumpit creditul, aşa cum a fost în cazul politicii de stabilizare a lui Antoine Pinay în anii 1952-1953, al efortului de asanare a economiei franceze din anii 1958-1959, aplicată odată cu întoarcerea la putere a lui de Gaulle, continuată în anii 1965-1966 prin aplicarea planului de stabilizare al lui Valery Giscard d’Estaing.

Creşterea economică a fost însoţită de o inflaţie cvasi-permanentă, cu excepţia unor scurte perioade de stabilitate, cum a fost cea dintre 1953 şi 1955. Guvernele Franţei postbelice au fost nevoite să se împace cu persistenţa acestui fenomen, mai ales că inflaţia le-a permis o finanţare facilă a creşterii economice.

Inflaţia a avut efecte negative asupra schimburilor externe, creşterea preţurilor afectând exporturile şi favorizând importurile, situaţie în care guvernele succesive au fost obligate să devalorizeze francul de opt ori între 1944 şi 1969, diminuându-i valoarea în raport cu alte monede pentru a remedia deficitul balanţei comerciale, măsură care a contribuit la scăderea preţurilor produselor franceze pentru străini şi la creşterea preţurilor produselor străine pentru francezi. Pe de altă parte, pe plan intern, inflaţia a avut drept avantaj reducerea datoriilor, întreţinând un climat de prosperitate datorat abundenţei monetare.

Statul a beneficiat de acest climat inflaţionist, care i-a permis rambursarea uşoară a împrumuturilor, de acelaşi avantaj bucurându-se şi administratorii întreprinderilor care au făcut datorii destinate investiţiilor, astfel încât, în acest caz, inflaţia a finanţat modernizarea economiei franceze. De inflaţie au mai beneficiat şi comercianţii, meşteşugarii şi agricultorii, care aveau în general întreprinderi mici, prost adaptate pieţei şi care au putut astfel subzista datorită bunăstării financiare antrenate de inflaţie. Cei care au suferit din cauza inflaţiei au fost deţinătorii de venituri fixe, rentierii care au subscris împrumuturile de stat, deţinătorii de conturi


şi de obligaţiuni cu dobândă fixă, proprietarii urbani şi rurali care încasau chirii blocate sau fixate prin contracte pe termen lung şi salariaţii la căror salarii au urmat cu întârziere creşterile de preţuri.

Treptat, cu începere din 1947 pe fondul diminuării intervenţionismului de stat, a avut loc o reîntoarcere la liberalismul economic, partizani ai mecanismelor pieţei, ca radicalul Réné Mayer şi moderaţi ca Paul Reynaud şi Maurice Petsche, ocupând portofoliul Ministerului de Finanţe. În 1948 şi 1949 au fost efectuate două devalorizări ale francului, prin care francul a fost adus la nouă zecimi din valoare sa din 1939, măsuri necesare pentru a facilita reinserţia Franţei pe piaţa internaţională.

Restricţiile asupra economiei au fost treptat îndepărtate, Réné Mayer decizând liberalizarea preţurilor şi a salariilor, şi parţial a schimburilor externe, statul stabilind doar salariul minim interprofesional garantat (SMIG). Noua orientare politică a dus la stabilizarea economică, deficitul bugetar, balanţa comercială şi cea de conturi ameliorându-şi deficitele., iar inflaţia tinzând să scadă din 1949.

Stabilizarea relativă a economiei franceze a fost bulversată de războiul din Indochina, dar mai ales de declanşarea războiului din Coreea în 1950, care a avut ca rezultat o creştere semnificativă a preţurilor materiilor prime şi transportului maritim, ca urmare a imensei cereri din partea SUA şi a eforturilor de reînarmare întreprinse de statele europene în cadrul NATO.

Creşterea preţurilor şi sporurile salariale au determinat relansarea inflaţiei, reluarea consumului antrenând reluarea importurilor, toate având ca rezultat deteriorarea balanţei comerciale a Franţei. În aceste condiţii, politica dirijismului economic a fost abandonată, optându-se pentru liberalism.

În martie 1952, odată cu sosirea la putere a guvernului lui Antoine Pinay (martie – decembrie 1952), pe scena politică franceză s-a constituit majoritate de centru-dreapta, constituită din radicali, UDSR, MRP, moderaţi şi o parte a gaulliştilor, care a luat locul celei de-a ‚Treia Forţe’.

În primul rând, Antoine Pinay a profitat de conjunctura internaţională de după ‚boom-ul’ coreean, caracterizată de tendinţa de scădere a preţurilor, pentru a stabiliza preţurile interne. În al doilea rând, Pinay a încercat să consolideze moneda pentru a evita fuga capitalurilor, printr-o serie de măsuri favorabile posesorilor de capitaluri – amnistie fiscală pentru cei care îşi transferaseră în mod fraudulos banii în străinătate, lansarea unui împrumut cu o dobândă de 5%, indexată în aur, împrumut exonerat de taxele de succesiune – însă costisitoare pe termen lung pentru stat. De asemenea, Pinay a restabilit echilibrul bugetar printr-o reducere

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică semnificativă a cheltuielilor de stat şi a investiţiilor, dar mai ales în condiţiile în care SUA şi-au asumat o parte din cheltuielile de război ale Franţei în războiul din Indochina.

Pe baza asanării financiare operate de guvernul Pinay, în anii 1953-1954, cei mai buni din punct de vedere economic pentru cea de-a IV Republică, guvernele următoare – cel al lui Réné Mayer (ianuarie – iunie 1953) şi cel al lui Joseph Laniel (iunie 1953 – iunie 1954), în care sectorul economiei şi finanţelor a fost deţinut de Edgar Fauré - , au aplicat o politică de relansare a investiţiilor şi de reîntoarcere la expansiunea economică (‚expansiunea în stabilitate’).

Între 1954 şi 1957 a fost pus în aplicare un nou plan de dezvoltare economică, Planul Hirsch, care a pus accentul pe industriile de bunuri de consum, pe creşterea productivităţii, pe construcţia de locuinţe şi amenajarea teritoriului.

Catastrofa militară din Indochina, marcată de capitularea forţelor franceze la Dien Bien Phu la 7 mai 1954 şi disensiunile din cadrul coaliţiei de centru-dreapta aflată la guvernare în problema Comunităţii Europene a Apărării (CEA) au dus, la 12 iunie 1954, la căderea guvernului condus de Joseph Laniel.

Noul prim ministru a fost Pierre Mendès France, partizan al retragerii Franţei din Indochina. Mendès France a promovat o politică prin care a limitat rolul partidelor şi a contestat preeminenţa Adunării naţionale în faţa puterii executive, iniţiind şi o nouă practică a comunicării cu electoratul francez prin intermediul emisiunilor radiodifuzate şi al presei (în special cu ajutorul săptămânalului L’Express’, fondat în 1953 de Jean-Jacques Servan-Schreiber).

Politica economică şi socială a guvernului Mendès France a fost similară celei a guvernelor care l-au precedat, Edgar Fauré rămânând ministru de finanţe până în ianuarie 1955, când este numit ministru de externe, portofoliul economiei şi finanţelor fiind preluat de primul ministru. Obiectivele guvernului au fost continuarea expansiunii economice şi creşterea venitului naţional, diminuarea costurilor de producţie, ameliorarea puterii de cumpărare şi echilibrarea balanţei de conturi.

Adept al practicilor dirijiste, Mendès France a întreprins o serie de măsuri care au afectat interesele corporaţiilor, în viziunea sa scopul expansiunii economice fiind o distribuţie mai echitabilă a rezultatelor creşterii economice. Guvernul Pierre Mendès France fost demis la 7 februarie 1955, opoziţia de dreapta şi MRP acuzând politica de retragere din colonii, partizanii integrării europene imputându-i eşecul proiectului CEA, comuniştii şi gaulliştii condamnându-l pentru a fi permis reînarmarea Germaniei, în timp ce centrul şi dreapta se opuneau deciziilor în domeniul economic şi financiar.


Guvernul care i-a succedat a fost condus de Edgar Fauré, care a guvernat pe baza reconstituirii unei majorităţi de centru-dreapta şi prin revenirea la practica tradiţională a negocierii cu partidele şi a subordonării în faţa Adunării Naţionale. Pe plan economic, guvernul Fauré a continuat politica de favorizare a expansiunii economice în stabilitate, de modernizare şi rentabilizare a întreprinderilor.

În politica externă, guvernul Fauré a încheiat negocierile privind independenţa Tunisiei, a continuat discuţiile în problema Marocului, a fost nevoit să facă faţă agravării situaţiei din Algeria şi a propus relansarea proiectului integrării europene prin abandonarea ideii supra-naţionalităţii politice şi militare. După ce în noiembrie 1955, a eşuat într-o tentativă de a organiza alegeri anticipate, la 2 decembrie 1955, Edgar Fauré a dizolvat Adunarea Naţională (considerând că sunt îndeplinite condiţiile constituţionale după ce căderea a două guverne succesive în decurs de 18 luni) şi a provocat alegeri anticipate.

Alegerile din 2 ianuarie 1956 s-au desfăşurat pe baza scrutinului pe liste, principalele alianţe aflate în competiţie fiind Frontul Republican, conturat în jurul lui Mendès France – format din partidul socialist, fracţiunea condusă de Pierre Mendès France din partidul radical, stânga din UDSR condusă de François Mitterrand şi stânga republican-socialilor condusă de Jacques Chaban-Delmas – şi coaliţia de centru-dreapta reunită în jurul lui Edgar Faurè – care include independenţii din MRP, radicalii lui Faure, aripa dreaptă a UDSR din jurul lui Réné Pleven şi aripa dreaptă a republican-socialilor condusă de Roger Frey. Rezultatul alegerilor a fost foarte confuz, iar interpretarea acestor rezultate a aparţinut preşedintelui Republicii Franceze, Réné Coty, care l-a însărcinat cu formarea guvernului pe secretarul general al partidului socialist, Guy Mollet.

Guvernul Guy Mollet a cuprins miniştrii din cele patru partide ale Frontului Republican şi s-a bucurat de o puternică majoritate în Adunarea Naţională.

Prin instituirea guvernului Mollet s-a revenit la orientarea tradiţională a guvernărilor de stânga, care favorizau reformele sociale. În politica externă guvernul Mollet a iniţiat o diminuare a dependenţei Franţei faţă de SUA, a acordat independenţa Tunisiei şi Marocului, a continuat să sprijine relansarea proiectului european pe linia deschisă de guvernul Fauré, politică concretizată de semnarea Tratatului de la Roma care a dus la crearea Euratom şi CEE, la 25 martie 1957.

Însă, guvernul Mollet a fost compromis de Criza Suezului şi de consecinţele agravării războiului din Algeria, care au deteriorat poziţia internaţională a Franţei, au determinat relansarea inflaţiei, accentuarea deficitului bugetar şi deteriorarea balanţei comerciale.


Toate au dus la conturarea unei opoziţii politice tot mai puternice, care va determina renunţarea la putere a lui Guy Mollet, în mai 1957 şi, în cele din urmă, căderea celei de-a IV-a Republici. Până în 1958, s-au succedat guverne slabe, conduse de radicalii Bourges-Maunoury şi Felix Gaillard. Între 1958 şi 1961 a funcţionat un al treilea plan economic, care le-a succedat pe cele două anterioare – Planul Monnet şi Planul Hirsch – care a încercat să pună capăt deficitului finanţării externe şi inflaţiei.

În condiţiile paraliziei instituţiilor şi a dezorientării partidelor şi opiniei publice, pe fondul războiului din Algeria, extrema dreaptă (Jeune Nation, pieds-noir, Organizaţia Armatei Secrete) şi gaulliştii au încercat să preia moştenirea celei de-a IV-a Republici. La data de 13 mai 1958, o manifestaţie la Alger, ocazionată de dezbaterea asupra investiturii liderului MRP Pierre Pflimlin în funcţia de prim ministru, a dus la instaurarea unei puteri insurecţionale în Algeria, în condiţiile în care premierul desemnat a făcut publică opţiunea sa pentru o soluţie negociată în problema algeriană. După ce, iniţial, generalul Massu, a fost numit de către autorii loviturii în fruntea unui Comitet de salvare publică, acesta, respectând ierarhia militară s-a pus sub ordinele generalului Salan, comandantul şef al forţelor franceze din Algeria.

Pentru a nu pierde autoritatea asupra Algeriei, guvernul l-a numit pe generalul Salan delegat general în Algeria, împuternicit cu toate puterile civile şi militare. La 15 mai 1958, instigat de generalul Massu şi de gaullişti, generalul Salan a făcut apel la generalul de Gaulle, care s-a declarat gata să-şi asume puterile Republicii. După o serie de negocieri şi manevre politice, având sprijinul şefului partidului socialist Guy Mollet şi al preşedintelui Republicii, Réné Coty, care a anunţat că demisionează dacă generalul de Gaulle nu este investit în funcţia de prim ministru, la 1 iunie 1958, Adunarea naţională a votat investitura guvernului de Gaulle. În noul guvern au intrat toţi liderii principalelor partide politice.

La 2 iunie 1958, de Gaulle a primit puteri depline, iar pe 3 iunie 1958 dreptul de a revizui Constituţia, marcându-se practic sfârşitul celei de-a IV-a Republici. Din punct de vedere politic, Franţa a intrat într-o perioadă de tranziţie, între iunie 1958 şi decembrie 1958, generalul de Gaulle fiind prim ministru al unui guvern de Uniune Naţională, format din tehnocraţi şi din socialişti, radicali din UDSR, MRP, independenţi şi republicani-sociali,, iar Réné Coty rămânând şef al statului. În acest interval a avut loc instaurarea instituţiilor Republicii a V-a. Noua Constituţie a fost adoptată de guvern la 3 septembrie 1958 şi a fost adoptată prin referendum naţional la 28 septembrie 1958.


Alegerile parlamentare din noiembrie au dat câştig de cauză gaulliştilor, grupaţi în jurul noii formaţiuni Uniunea pentru Noua Republică (UNR) şi au marcat o nouă înfrângere a adversarilor acestuia. Partidul comunist a pierdut o treime din mandate, socialiştii şi MRP, raliaţi gaullismului, au stagnat, iar radicalii au pierdut teren. În general, alegerile din 1958 au relevat o puternică deplasare spre dreapta a opţiunilor electoratului francez. În decembrie 1958, a avut loc alegerea preşedintelui Republicii, pe baza noii Constituţii, de către un colegiu de 80.000 de notabilităţi (practică înlocuită în 1962 prin procedura alegerii preşedintelui prin vot universal), în persoana generalului de Gaulle, care a întrunit 80% din voturi.

În ianuarie 1959, de Gaulle l-a numit ca prim ministru pe gaullistul Michel Debré. În realitate, cel puţin până în 1962, şeful statului a deţinut adevărat putere în stat, toate marile decizii fiind luate de generalul de Gaulle, în timp ce guvernul a fost redus la un simplu rol de execuţie.

Primii ani ai noului regim politic au fost marcaţi de războiul din Algeria, care a avut drept consecinţă o consolidare a celei de-a V-a Republici. În martie 1962 au fost semnate Acordurile de la Evian care vor genera o criză politică în condiţiile în care formaţiunile politice s-au coalizat împotriva lui de Gaulle. În 1959, socialiştii şi radicalii au trecut în opoziţie, datorită dezacordului cu practica autoritară a lui de Gaulle, fiind urmaţi, după ce a devenit evident că acesta a optat pentru varianta negocierilor, de o parte a moderaţilor şi a unor membri ai UNR, partizani ai Algeriei franceze.

După căderea guvernului Debré, a fost format un nou guvern, condus de Georges Pompidou, care s-a menţinut la putere până în octombrie 1962. După alegerile pentru Adunarea Naţională din noiembrie 1962, câştigate de UNR, sprijiniţi de moderaţii conduşi de Valery Giscard d’Estaing, de Gaulle l-a numit din nou pe Georges Pompidou în funcţia de premier.

După criza politică determinată de sfârşitul celei de-a IV-a Republici şi de instaurarea instituţiilor Republicii a V-a, Franţa a intrat într-o perioadă de stabilitate politică. Din 1958 şi până în 1969, generalul de Gaulle, a fost preşedinte al Republicii, în cei treisprezece ani guvernele fiind conduse de Michel Debré (1958-1962), Georges Pompidou (1962-1968) şi Maurice Couve de Murville (1968-1969). În aceste condiţii de stabilitate politică, s-a manifestat o incontestabilă continuitate a acţiunii guvernamentale, cu atât mai mult cu cât, anumiţi miniştri şi-au păstrat pe o perioadă îndelungată portofoliile.

Din punct de vedere economic, Franţa a cunoscut o remarcabilă expansiune economică, alături de toate ţările industrializate. Guvernele franceze s-au străduit să controleze şi să armonizeze creşterea economică prin folosirea la

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică maxim a posibilităţilor planificării : între 1960 şi 1961 a funcţionat un plan interimar, urmat de planul de patru ani, între 1961 şi 1964. Între 1962 şi 1965 a fost aplicat un plan al investiţiilor publice care a ţinut cont de creşterea demografică. După 1963, rolul fundamental al statului ca planificator al economiei a început să se estompeze în favoarea iniţiativei private.

În timpul preşedinţiei lui de Gaulle, Franţa a cunoscut o puternică creştere industrială, o sporire a producţiei agricole şi o balanţă comercială echilibrată. Cu începere din anii ’60, odată cu deschiderea frontierelor ca urmare a realizării CEE, statul francez a pus cu prioritate accentul pe restructurarea industriei, cu scopul de a o face competitivă pe plan internaţional. Planificatorii francezi au pus accentul pe modernizarea sectorului industrial de stat (industria petrolului, mineritul, aeronautica) şi au încurajat reorganizarea pilot ale economiei franceze prin semnarea de convenţii în domeniul siderurgic în 1966 şi în domeniul construcţiilor navale în 1968.

Măsurile fiscale au încurajat investiţiile, achiziţionarea de acţiuni şi de obligaţiuni şi fuzionarea întreprinderilor, scopul fiind constituirea unor întreprinderi franceze de dimensiuni internaţionale în domeniile cheie ale industriei moderne, ca informatica, aeronautica şi industria spaţială, capabile să facă faţă concurenţei americane. Politicile aplicate în direcţia restructurării industriei au fost iniţiate şi au beneficiat de intervenţia masivă a grupărilor financiare puternice (Rothschild, Empain-Schneider, Suez, Paribas, Lazard) singurele capabile să furnizeze industriei capitalurile necesare achiziţionării de întreprinderi şi investiţiilor.

Ca rezultat al politicii industriale, procentul industriei în formarea PIB a crescut de la circa 20% în anii ’50 la 28,3% în 1973, iar împreună cu energetica şi industriile agricole şi alimentare a ajuns la 38,8%. Proporţia populaţiei active angajate în industrie a crescut de asemenea rapid de la 29,6% în 1946 la 39,7% în 1962, după care a stagnat în jurul a 40% până în 1973, datorită creşterii productivităţii.

Cu toate acestea, importanţa internaţională a întreprinderilor franceze a rămas limitată, Franţa având întreprinderi de rang mondial doar în câteva domenii, cum au fost cele din industria automobilului (Rénault, Peugeot-Citroen), anvelope (Michelin), sticlă şi materiale de construcţie (Saint-Gobain, Pont-à-Musson), aluminiu (Pechiney-Ugine-Kuhlmann), şi aeronautică. Piaţa franceză a fost expusă masiv penetraţiei întreprinderilor străine, în special în sectoarele aflate într-o creştere puternică, cum a fost cazul în industria farmaceutică, informatică,


televiziune, sau în sectoarele cu tehnologie avansată, ca electronica şi mecanica fină.

În paralel cu creşterea industrială o dezvoltare puternică a cunoscut sectorul terţiar, procentul populaţiei active ocupate în servicii crescând de la 34% în 1946 la 53% în 1977. Între 1962 şi 1975, 75% din locurile de muncă nou create în Franţa au aparţinut sectorului terţiar care, în 1975 furniza 55% din producţia naţională.

Între 1946 şi 1972, Franţa, în mod tradiţional protecţionistă şi orientată spre piaţa sa internă a realizat o deschidere către piaţa internaţională care a presupus un mare efort de adaptare. Această reorientare a fost facilitată de ameliorarea productivităţii în unele ramuri (producţia de utilaje, maşini şi material de transport), realizată în perioada 1946 şi 1962, la adăpostul barierelor vamale şi datorită ajutorului extern.

Între 1962 şi 1972, ca urmare a intrării în CEE, schimburile comerciale ale Franţei cu exteriorul s-au intensificat, ponderea ţărilor CEE în schimburile externe ale Franţei sporind de la 27% în 1959 la 50% în 1972. Principalul partener comercial al Franţei a devenit ca urmare a acestor mutaţii, RFG. Franţa a ocupat o poziţie importantă în exportul de utilaje, de maşini, de material de transport, însă a rămas înainte de toate exportatoare de produse agricole şi alimentare. Balanţa comercială a Franţei a tins să se deterioreze sub efectul puternicei sale dependenţe de importurile de energie şi al deficitului permanent în materie de schimburi de produse industriale.

Creşterea economică s-a desfăşurat pe fondul unor tensiuni, cele mai grave dificultăţi fiind legate de repartizarea regională a acestei creşteri, de dependenţa ei de competiţia comercială internaţională şi de problemele din mediul rural, unde existau întreprinderi mici, prost adaptate pieţei şi concurenţei internaţionale. La acestea s-au adăugat nemulţumirile salariaţilor care considerau că beneficiile creşterii erau repartizate în mod inegal. Creşterea economică s-a desfăşurat şi pe un fundal inflaţionist.

În 1958, printr-un plan elaborat de Jacques Rueff şi Antoine Pinay, francul a fost devalorizat cu 17,5%, a fost introdus un franc nou (sau ‚franc greu’, valorând 100 de franci vechi), schimburile externe au fost liberalizate, impozitele au fost crescute şi au fost impuse economii severe, măsuri care au permis limitarea deficitului bugetar şi o însănătoşire generală a economiei franceze.

Aceste măsuri au permis ca, până în 1962, creşterea economică să se desfăşoare într-un context de echilibru bugetar şi de creştere moderată a salariilor şi preţurilor. Însă, după 1962, creşterea preţurilor şi a salariilor a dus la reapariţia

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică inflaţiei. Pentru a depăşi această situaţie, Valery Giscard d’Estaing, ministrul Economiei şi Finanţelor, a lansat în 1963 un ‚Plan de stabilizare’ care prevedea economii şi noi impozite şi, mai ales, blocarea şi controlul preţurilor şi restricţii impuse creditului. Aplicarea acestei politici a dus la o frânare a expansiunii economice până în 1965, caracterizată de o stagnare a producţiei.

Planurile de dezvoltare economică dintre anii 1965-1970 şi 1971-1975 au diminuat ajutorul acordat de stat întreprinderilor publice cu scopul de ale pune în concurenţă cu sectorul privat şi au acordat prioritate sectorului industrial devenit capabil să facă faţă competiţiei internaţionale.

Generalul de Gaulle, a restabilit rolul de mare putere al Franţei prin renunţarea la imperiul colonial, respingerea protectoratului american, transformarea Franţei într-o putere nucleară în 1960, retragerea flotei franceze din comandamentul integrat al NATO, retragerea tuturor forţelor franceze din NATO în 1966, Franţa rămânând însă în alianţă, recunoaşterea Chinei comuniste în 1964, dezaprobarea războiului din Vietnam, sprijinul acordat ţărilor din lumea a treia împotriva dominaţiei americane, căutarea unei destinderi în relaţiile cu blocul comunist şi prin respingerea integrării europene pe baze supra-naţionale şi preconizarea unei ‚Europe a patriilor’. În 1963 şi 1967, generalul de Gaulle a opus veto-ul său adeziunii la CEE a Marii Britanii.

La alegerile prezidenţiale din 1965, generalul de Gaulle, aflat în apogeul puterii sale, a avut cinci contracandidaţi, cei mai importanţi fiind François Mitterand, susţinut de toate partidele de stânga şi Jean Lecanuet, susţinut de partidele de centru, MRP, independenţi, radicali şi UDSR-ul condus de Réné Pleven. În primul tur de scrutin, de Gaulle a obţinut numai 47% din voturile exprimate, iar François Mitterand 33% din voturi ; de Gaulle a reuşit să câştige al doilea tur de scrutin, cu o mică diferenţă, obţinând 54,5% din voturi faţă de 45,5% obţinute de François Mitterand. De Gaulle îl redesemnează în funcţia de prim ministru pe Georges Pompidou.

La alegerile legislative din 1967, partidul gaullist, redenumit Uniunea democraţilor celei de-a IV-a Republici, şi-a continuat ascensiunea începută încă din 1962, în defavoarea centrului democrat care a stagnat, în timp ce stânga a înregistrat un progres, deşi rezultatele finale au relevat o puternică pierdere de mandate pentru Uniunea democraţilor celei de-a IV-a Republici şi aliaţii săi republicani-independenţi, reuşind să-şi păstreze majoritatea în Adunarea Naţională numai datorită voturilor primite din ‚teritoriile de peste mări’.

În 1968, regimul gaullist s-a confruntat cu puternicele manifestaţii studenţeşti şi ulterior sindicale, care au dus la dizolvarea Adunării Naţionale şi la


organizarea de noi alegeri la 23 şi 30 iunie 1968. Alegerile au fost câştigate de gaullişti, regrupaţi în Uniunea pentru apărarea republicii, în defavoarea partidelor de stânga şi a celor de centru, votul electoratului francez fiind în esenţă unul în favoarea reinstaurării ordinii. Eşecul electoral a antrenat descompunerea coaliţiei opoziţiei de stânga, François Mitterand părăsind conducerea socialiştilor şi radicalilor, în timp ce în cadrul opoziţiei de centru, a avut loc o scindare între partizanii lui Jean Lecanuet, ostili gaullismului şi centriştii reuniţi în jurul lui Jean Duhamel, adepţi ai unei opoziţii constructive şi ai ralierii la regimul gaullist.

De Gaulle l-a numit prim ministru pe Maurice Couve de Murville, fost ministru de finanţe şi a iniţiat adoptarea unor reforme (o lege de orientare a învăţământului superior care prevedea principiul autonomiei universităţilor şi legea reformei regionale, bazată pe principiul descentralizării) menite să relanseze regimul. Pentru aplicarea noului program reformator s-a impus o revizuire a Constituţiei în cadrul unui referendum.

Votul în problema organizării referendumului s-a desfăşurat la 27 aprilie 1969, cu ocazia căruia de Gaulle s-a confruntat cu opoziţia tradiţională a stângii, dar şi a mediilor de afaceri, a unei părţi a republican-independenţilor din jurul lui Valery Giscard d’Estaing, a unei părţi a Uniunii pentru apărarea republicii, partizanii săi tradiţionali. După ce electoratul a respins cu 53,2% din voturi referendumul, la 28 aprilie 1969, considerându-se dezavuat prin rezultatele obţinute, de Gaulle şi-a dat demisia, retrăgându-se din viaţa politică până la moartea sa, pe 9 noiembrie 1970.

Succesorul lui de Gaulle, a fost Georges Pompidou, care a ocupat funcţia de preşedinte al Franţei între 1969 şi 1974, câştigând alegerile prezidenţiale în faţa contracandidaţilor, Alain Poher (centrist), Jacques Duclos (comunist), Gaston Defferre (socialist), Michel Rocard (PSU) şi Alan Krivine (troţkist). Georges Pompidou a promovat un ‚neo-gaullism’, politică definită ca o ‚deschidere în continuitate’. Din punct de vedere economic, în timpul preşedinţiei lui Pompidou, a continuat modernizarea industriei şi consolidarea dezvoltării economice.

Pompidou l-a investit în funcţia de prim ministru pe gaullistul Jacques Chaban-Delmas, un reformator, în guvernul căruia postul de ministru de finanţe a fost ocupat de Valery Giscard d’Estaing, care a aplicat o politică economică ‚ortodoxă’, fixând ca regulă echilibrul bugetar. Sub influenţa lui Valery Giscard d’Estaing investiţiile private au fost încurajate, ele substituindu-se parţial intervenţiei organismelor publice. În scopul de a remedia tendinţele de accentuare a deficitului balanţei comerciale, guvernele care au funcţionat în timpul preşedinţiei lui Pompidou au pus accentul pe imperativul industrializării.


Guvernul condus de Jacques Chaban-Delmas (1969-1972) a început aplicarea unor măsuri care au avut scopul de a edifica în Franţa o ‚nouă societate’, printre acestea numărându-se liberalizarea şi descentralizarea radio-televiziunii, introducerea în 1972 a unei reforme regionale, modernizarea industriei franceze a cărei concentrare a fost încurajată, stimularea inovaţiei şi a exporturilor, instaurarea unei politici contractuale prin contacte permanente între stat, patronate şi sindicate care au dus la instituirea salariului minim interprofesional de creştere, pe baza căruia salariile minime erau indexate odată cu creşterea economică.

În iunie 1972, Pompidou l-a demis pe Jacques Chaban-Delmas din funcţia de prim ministru, aceasta fiind preluată de Pierre Messmer, fost ministru al apărării, al cărui guvern a rămas la putere până în 1974. Noul guvern a inaugurat o politică conservatoare, la sfârşitul unei etape de expansiune economică puternică şi regulată, favorizată, până la criza petrolului, de conjunctura internaţională.

Criza latentă care s-a declanşat la începutul anilor ’70 a fost prefaţată de dificultăţile întâmpinate de francul francez, aflat într-o depreciere continuă faţă de monedele europene legate între ele în cadrul sistemului monetar european (‚şarpele monetar european’). Deprecierea, datorată inflaţiei a determinat, de altfel, retragerea francului din acest sistem în ianuarie 1974.

Pe de altă parte, creşterea industrială a Franţei a fost condiţionată în mod direct de consumul său de energie care nu a încetat să crească între 1960 şi 1973, de la 85,6 milioane tone echivalent petrol la 176,8 milioane tone echivalent petrol. Însă, în aceeaşi perioadă, proporţia cărbunelui a scăzut continuu în favoarea celei a petrolului şi a gazului natural, hidrocarburi importate în cvasi-totalitate, de aici rezultând o dependenţă energetică a Franţei, care în 1973 le importa în proporţie de 75%. În aceste circumstanţe, şocul creşterii preţului barilului de petrol brut de la 2 la 3 dolari între 1971 şi 1973 şi, ulterior, la 12 dolari în 1974, a fost deosebit de dur pentru Franţa, marcând intrarea într-o perioadă de criză economică, manifestată prin scăderea producţiei cu 10% în 1975 şi prin sfârşitul creşterii economice.

Decizia ţărilor OPEC de a spori brutal preţul petrolului a determinat intrarea Franţei într-o depresiune economică din care a început să iasă abia în 1976. Al doilea şoc petrolier din 1979, generat de răsturnarea şahului Iranului şi de sosirea la putere a imamului Khomeiny, a avut drept efect căderea producţiei de petrol iranian şi scăderea disponibilităţilor, ceea ce a dus la creşterea de nouă ori a preţului petrolului faţă de 1972.

Acest şoc petrolier a dezechilibrat şi mai mult balanţa comercială a Franţei, care a fost obligată să recurgă la economisirea energiei pentru a evita efectuarea de importuri costisitoare. Aceasta a antrenat însă o scădere a activităţii economice şi,


mai ales, o prăbuşire a exporturilor franceze şi o scădere a producţiei industriale. Scăderea şi stagnarea producţiei au fost însoţite de o puternică inflaţie, fenomen descris cu termenul de stagflaţie. Inflaţia a atins 8,1% în 1973, 15,2% în 1974, 11,7% în 1975, 9,6% în 1976 şi 1977, 11,8% în 1978, 13,4% în 1979, 13,6% în 1980 şi 14,1% în 1981, iar Franţa a intrat în epoca ‚inflaţiei cu două cifre’, francul continuându-şi deprecierea în raport cu celelalte monede ale ţărilor industriale.

În cazul Franţei, inflaţia a fost mai ridicată decât în alte ţări industrializate, acest lucru fiind datorat şi faptului că aici ponderea sindicatelor a fost foarte mare, iar politica contractuală a permis sporirea salariilor nominale chiar dacă creşterea producţiei a încetat.

Menţinerea inflaţiei şi scăderea producţiei au dus la evitarea crizelor sociale şi politice, însă au determinat o deteriorare a economiei franceze în raport cu celelalte ţări industrializate, o pierdere a pieţelor externe, un deficit al balanţei comerciale şi o agravare a şomajului, care a ajuns de la circa 420.000 în 1974 la 1 milion în 1977, la 1,5 milioane în 1980 şi la 2 milioane în 1981 ( reprezentând 8,9% din populaţia activă). Guvernele franceze au fost astfel obligate să rezolve două probleme interdependente, în condiţiile în care lupta împotriva şomajului presupunea o politică de relansare economică, care are drept efect agravarea inflaţiei.

Pe fundalul crizei economice, marcat de o oscilare perpetuă între politicile de luptă împotriva şomajului şi politicile de luptă contra inflaţiei, în viaţa politică franceză s-a dezvoltat post-gaullismul.

După moartea lui Georges Pompidou, alegerile prezidenţiale din 5 şi 19 mai 1974 au dus la alegerea în funcţia de preşedinte al Franţei a lui Valery Giscard d’Estaing (1974-1978), liderul republicanilor independenţi raliaţi gaullismului, care l-a surclasat în al doilea tur de scrutin pe Francois Mitterand, liderul socialiştilor.

Noul preşedinte l-a numit prim ministru pe Jacques Chirac, liderul UDR, care a format un guvern în care au intrat membrii ai UDR, dar şi adversari ai gaullismului, cum au fost republican-independentul Michel Poniatowski, centristul Jean Lecanuet, şi radicalul Jean Jacques Sérvan-Schreiber.

Printre măsurile sociale adoptate pe fondul crizei economice s-au numărat garantarea resurselor pe durata de un an pentru şomeri, măsuri în favoarea handicapaţilor, sporirea pensiei minime de bătrâneţe, dar şi altele care au modificat în mod fundamental societatea franceză, cum au fost coborârea majoratului civil la 18 ani, legalizarea avorturilor, facilitarea divorţurilor, etc. Conflictele apărute între preşedinte şi primul său ministru au dus la demisia lui Jacques Chirac în august


1976, înlocuit de Raymond Barre, fost ministru al comerţului exterior, care a fost numit în acest post datorită competenţelor sale economice.

Guvernul Raymond Barre, în cadrul căruia ministru de finanţe a fost Réné Monory, a practicat o politică neoliberală. Între 1976 şi 1981, prioritate a avut lupta împotriva crizei economice, pe baza principiilor liberale, urmărind restabilirea marilor echilibre economice fără intervenţia statului, cu scopul de a relansa economia şi de a provoca un recul al şomajului.

În toamna anului 1976 a fost lansat Planul Barre care a vizat să redea economiei franceze competitivitatea internaţională, luptând contra inflaţiei prin blocarea timp de trei luni a preţurilor şi tarifelor publice, timp în care a fost pusă la punct o lege de supraveghere a creditelor care a făcut acordarea acestora mult mai dificilă.

Ca urmare a acestei însănătoşiri financiare a avut loc o relansare a exporturilor care a antrenat o reluare a producţiei. Guvernul Barre, fidel principiilor neoliberale, a abandonat întreprinderile care nu puteau subzista decât graţie ajutorului public şi a eliberat de sub controlul guvernamental celelalte întreprinderi, şi a încurajat investiţiile industriale. Însă, soluţia neoliberală nu a limitat creşterea şomajului, a cărui creştere a avut un rol foarte important în timpul alegerilor prezidenţiale din 1981.

Alegerile prezidenţiale din 1981 au fost câştigate, după două tururi de scrutin de François Mitterand24, candidatul stângii, care l-a numit prim ministru pe Pièrre Mauroy, al cărui guvern, din care au făcut parte şi patru comunişti, a dat prioritate luptei împotriva şomajului, abandonând politica neoliberală a guvernului Barre.

Printre măsurile luate de guvernul Mauroy s-a numărat ridicarea obstacolelor în calea creditelor, scăderea dobânzilor, ridicarea nivelului salariului interprofesional de creştere şi a salariilor joase, în ideea că relansarea consumului este motorul relansării producţiei. Întreprinderile care creau noi locuri de muncă au primit avantaje, iar durata legală a săptămânii de lucru a fost scăzută de la 40 la 39 de ore.

Guvernul Mauroy a trecut la aplicarea unor reforme de structură, promovând descentralizarea administrativă şi continuarea naţionalizărilor, în urma cărora în sectorul controlat de stat au intrat cinci grupe care reprezentau sectoarele de vârf ale producţiei (Compania generală de electricitate, Compania Saint-Gobain, Péchiney-Ugine-Kuhlmann, Phône-Poulenc, Thomson-Brandt), 36 de bănci de

24 Despre Mitterand vezi Jean Daniel, Religiile unui preşedinte. Privire asupra aventurilor

mitterandismului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991


afaceri ale căror depozite depăşeau un miliard de franci (95% din depunerile naţionale) şi 2 companii financiare (Compania financiară a Parisului şi Olandei şi Compania financiară Suez).

În economia franceză au fost reintroduse principiile planificării, prin elaborarea unui prim plan interimar în 1982-1983 şi mai ales prin introducerea celui de-al IX-lea plan care a acoperit perioada 1984-1988. Guvernul Mauroy a trecut la aplicarea unei noi politici în domeniul sănătăţii, prin care s-a insistat pe modernizarea echipamentelor publice şi s-a pus capăt coexistenţei sectorului public cu cel privat în spitalele franceze.

După anul 1982, reformarea societăţii franceze pe baza principiilor stângii a început să întâmpine, după o scurtă perioadă, o opoziţie din ce în ce mai consistentă, criza economică şi creşterea presiunii fiscale generând întărirea dreptei. Franţa aplicat o politica de relansare economică într-o perioadă de criză economică mondială, în condiţiile în care celelalte ţări industrializate au rămas fidele politicii de restricţii în calea creditului şi consumului cu scopul de a restabilii marile echilibre.

Această politică împotriva curentului, deşi a dus la stabilizarea şomajului, a dus la deteriorarea situaţiei internaţionale a Franţei, a cărei balanţă comercială a atins deficite alarmante, în timp ce creşterea impozitelor a făcut ca întreprinderile franceze să fie mai puţin competitive pe plan internaţional.

Deficitele au provocat deprecierea francului în 1981, 1982 şi 1983, agravată de creşterea permanentă a dolarului. Deteriorarea situaţiei economice a generat cu începere din iunie 1982 o schimbarea a politicii guvernului Mauroy, care, fără a renunţa la lupta împotriva şomajului, a început să acorde progresiv o prioritate restabilirii marilor echilibre cu scopul creşterii nivelului de trai, lupta împotriva inflaţiei devenind preocuparea esenţială a guvernului. Preţurile şi salariile au fost blocate din vara şi până în toamna anului 1982, iar ulterior, după ieşirea din blocaj, au fost supuse unui control strict. Politica guvernamentală a pus accentul pe încetinirea creşterii preţurilor, pe redresarea balanţei comerciale, pe limitarea deficitului bugetar şi pe uşurarea sarcinilor fiscale ale întreprinderilor pentru a le da posibilitatea să facă investiţii menite a aduce relansarea economică.

Eşecul politicii socialiste a guvernului Mauroy a devenit evident în martie 1983, în faţa unui enorm deficit comercial, a unei datorii record şi a unei degradări continue a unei monede supusă speculaţiilor. Guvernul Mauroy s-a aflat astfel pus în faţa a două alternative: fie continuarea politicii anterioare, adică relansarea moderată a consumului, prioritatea acordată luptei împotriva şomajului, acceptarea deficitului balanţei comerciale şi a deteriorării monedei, politică susţinută de

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică ministrul industriei şi al cercetării, Jean-Pierre Chénévement, şi care implica ruptura cu CEE şi instaurarea unui sistem vamal protecţionist, fie acceptarea constrângerilor internaţionale ale economiei de piaţă şi ale disciplinei europene, ceea ce impunea restabilirea marilor echilibre economice, în special în domeniul comerţului exterior şi al bugetului, obiective ce implicau aplicarea unei politici de austeritate şi sacrificii din partea populaţiei. Pierre Mauroy şi ministrul economiei şi finanţelor, Jacques Delors, au optat pentru a doua soluţie, recunoscând implicit eşecul politicii de tip socialist.

Noua politică economică lansată după 1983 a dus la restrângerea consumului, la accentuarea presiunii fiscale şi la creşterea şomajului. Guvernul Mauroy, confruntat cu imposibilitatea de a continua să finanţeze din fonduri publice industriile deficitare, în condiţiile în care dorea ca investiţiile productive să fie destinate modernizării industriei, a fost obligat să procedeze la restructurarea economiei franceze.

În 1983, guvernul a restructurat sectorul chimic naţionalizat, în 1984 a decis să diminueze activitatea minelor şi a siderurgiei care acumulau deficite, accentul fiind pus pe dezvoltarea informaticii, considerată sectorul cu cele mai mari perspective în viitor. Şomajul a continuat să crească, întreprinderilor naţionalizate afectate de restructurare, efectuând concedieri pentru a-şi restabili situaţia financiară, ceea ce a dat naştere unor nemulţumiri şi manifestaţii de protest, care vor determina modificarea opţiunilor electoratului francez.

În 1984, François Mitterand a acceptat demisia lui Pierre Mauroy din funcţia de prim ministru, numind în locul său pe unul din colaboratorii săi apropiaţi, Laurent Fabius, care va ocupa funcţia de premier până în 1986.

Guvernul Laurent Fabius s-a preocupat de aplanarea conflictelor izbucnite anterior în problema şcolilor private, după care a trecut la aplicarea unei politici economice pragmatice, scopul principal fiind modernizarea Franţei printr-o restructurare masivă a sectorului industrial naţionalizat, unde au fost operate reduceri semnificative ale efectivelor. Fabius, mult mai liberal şi reformator decât Mauroy, a limitat intervenţia statului în economie, lăsând mecanismele pieţei să acţioneze liber.

Această manieră, în esenţă liberală, de abordarea problemelor economice, a fost însoţită de o politică de strictă austeritate în privinţa salariilor, care a avut drept efect antrenarea unei deflaţii relativ rapide care a apropiat progresiv evoluţia preţurilor în Franţa de aceea a altor ţări industrializate. Astfel, la începutul anului 1986, rezultatele obţinute de guvernul Fabius au devenit evidente, inflaţia fiind stopată, în timp ce marile echilibre erau pe cale de fi restabilite. Refacerea


economică a avut şi importante consecinţe politice, partidul socialist, aflat anterior în scădere în sondaje, reîncepând să urce.

Alegerile din 16 martie 1986 au adus victoria dreptei şi au marcat începutul perioadei ‚coabitării’ între un preşedinte de stânga, Francois Mitterand şi o majoritate de dreapta în Adunarea naţională, care a stat la baza unui guvern condus de Jacques Chirac.

Între cei doi lideri politici s-a declanşat rapid o adevărată concurenţă. Jacques Chirac a reuşit să impună primatul executivului în problemele interne, în timp ce François Mitterand şi-a rezervat controlul în materie de apărare naţională şi în politica externă. Chirac, care viza ocuparea postului de preşedinte în 1988 pe baza rezultatelor guvernării, a aplicat o politică liberală, cu sprijinul ultraliberalilor din UDF conduşi de François Léotard şi de Alain Madelin.

Pe plan economic, politica lui Chirac a fost introdusă de Eduard Balladur, ministrul economiei şi finanţelor, care a luat o serie de măsuri spectaculoase, cum au fost suprimarea impozitului pe marile averi care a dat satisfacţie mediilor de afaceri şi privatizarea a numeroase întreprinderi naţionalizate în 1981 (Saint-Gobain, Banque de Paris et de Pays-Bas, etc). Pe plan social, guvernul Chirac a facilitat procedurile de concediere prin suprimarea autorizaţiei administrative necesare până atunci. Pe plan politic, guvernul Chirac a stârnit opoziţia socialiştilor, a unei părţi a dreptei, grupată în jurul lui Raymond Barre şi a extremei drepte conduse de Jean Marie Le Pen.

Alegerile prezidenţiale din aprilie 1988 au fost câştigate de François Mitterand, în faţa contracandidaţilor Jacques Chirac, Raymodn Barre şi Jean Marie Le Pen (a cărui ascensiune spectaculoasă a fost principala surpriză a alegerilor). Mitterand l-a numit în funcţia de prim ministru pe Michel Rocard, socialist, adept al reformelor sociale în cadrul economiei de piaţă. Guvernul Rocard a beneficiat şi de redresarea economiei franceze care a ieşit din dificultăţile induse de şocurile petroliere încă din anii 1984 şi 1985, această conjunctură favorabilă continuând până în 1990.

Guvernul Rocard a fost obligat să se confrunte cu manifestaţii de stradă ale diferitelor categorii sociale şi cu revolte ale suburbiilor, generate de disfuncţionalităţile din societatea franceză. Rocard, a încercat să aplice o politică consensuală prin abordarea problemelor de fond ale economiei şi societăţii franceze, refuzând să rezolve parţial problemele apărute pe termen scurt.

Guvernul Rocard a luptat împotriva deficitului bugetar, a vizat modernizarea serviciilor publice, restructurarea grilei prea rigide a funcţionarilor publici, ameliorarea sistemului de educaţie, a încercat să rezolve problema

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică finanţării sistemului asigurărilor sociale prin instituirea ‚contribuţiei sociale generalizate’, iar în 1988 a instituit un ‚venit minim de inserţie’ de 2.000 de franci pe lună în favoarea celor defavorizaţi, finanţat printr-un ‚impozit de solidaritate pe avere’, care a înlocuit ‚impozitul pe marile averi’, suprimat în 1986 de guvernul de dreapta. În paralel, guvernul Michel Rocard a continuat politica anilor 1984-1985 în problema dezvoltării economice, concomitent cu păstrarea echilibrelor macroeconomice.

Guvernul condus de Michel Rocard a fost obligat să demisioneze în mai 1991, datorită tensiunilor apărute în relaţiile cu François Mitterand, pe fondul crizei politice şi economice declanşată la nivelul anilor 1990-1991 şi care a determinat încetinirea creşterii economice şi o creştere masivă a şomajului care atinge trei milioane de oameni în 1992, reprezentând peste 10% din populaţia activă. Mitterand a numit-o în funcţia de prim-ministru pe Edith Crésson (prima femeie care a ocupat această funcţie din istoria Franţei), al cărei guvern (mai 1991 – aprilie 1992) a avut drept obiective, relansarea economică şi pregătirea economiei franceze pentru piaţa unică europeană instituită în 1993.

Edith Crésson a fost înlocuită în postul de prim ministru în aprilie 1992 de către Pierre Beregovoy, fost ministru al economiei şi finanţelor în guvernele Rocard şi Crésson, socialist şi apărător al ortodoxiei bugetare, al apărării francului şi al menţinerii echilibrelor macroeconomice. Socialiştii au pierdut alegerile din martie 1993, iar în Franţa s-a instalat o nouă fază de ‚coabitare’, între un preşedinte de stânga şi un prim ministru de dreapta în persoana lui Eduard Balladur, membru al RPR.

Guvernul Balladur a întreprins o politică de austeritate, printre principale măsuri luate fiind blocarea salariilor bugetarilor, sporirea prelevărilor sociale, scăderea ratei dobânzilor pentru a relansa investiţiile, etc. Această politică de austeritate a dus la creşterea şomajului, care a depăşit pragul de 10% din populaţia activă, după numeroasele falimente şi concedieri masive, însă nu a reuşit să relanseze economia franceză.

3.2.4 Diversitatea regională a Europei Continentale

3.2.4.1 Echilibrul relativ al Europei Septentrionale

În perioada postbelică, Europa septentrională, definită ca ansamblul ţărilor din Europa de Nord (Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia, aşa-numitul Norden, utilizat în terminologia suedeză) plus ţările Benelux (Belgia,


Olanda şi Luxemburg) s-a aflat într-un echilibru relativ, atât pe plan politic cât şi economic.

Ţările nordice s-au aflat în centrul celui de-al doilea război mondial în anii 1939-1940, pentru ca în anii 1944-1945, la sfârşitul conflictului, să ocupe o poziţie relativ marginală, fără a fi scutite însă de consecinţele acestuia. Deosebirile în privinţa statutului politic al ţărilor nordice la finalul celui de-al doilea război mondial s-au regăsit în bilanţul economic postbelic. Astfel, ţările care şi-au păstrat neutralitatea, mai mult sau mai puţin relativă, au avut de câştigat : produsul naţional brut al Suediei a crescut cu 20%, iar venitul naţional al Islandei cu 60% faţă de perioada antebelică.

În acelaşi timp, ţările ce participaseră la conflagraţie au înregistrat pierderi masive: Norvegia a pierdut circa 50% din flotă (2,7 milioane tone) şi a avut infrastructura distrusă în mare parte, Laponia a fost devastată, Danemarca a avut pierderi umane, iar Finlanda, aproape ruinată, a pierdut ieşirea la Oceanul Arctic, minele de nichel, 25% din potenţialul economic şi a avut numeroase victime umane.

Primul obiectiv politic postbelic al statelor nordice a fost cel de a-şi stabili graniţele şi a-şi garanta independenţa şi securitatea. În acest sens, Norvegia a reuşit să se îndepărteze de URSS şi a recuperat de la SUA insula Jan Mayen, Islanda a obţinut, în 1946, retragerea trupelor aliate şi, în 1950, recunoaşterea de drept a dizolvării uniunii sale dinastice cu Danemarca, Suedia şi-a păstrat fără probleme integritatea şi suveranitatea teritorială, în timp ce Danemarca şi Finlanda au fost obligate să-şi redefinească spaţiul de suveranitate (Finlanda a pierdut Karelia şi Petsamo, Danemarca a obţinut prin referendum Insulele Feroe şi a respins o cerere de reanexare din partea ducatului Schleswig ce aparţinea Germaniei). Deşi statele din Europa de Nord şi-au restabilit independenţa, aceasta nu a fost una completă, în condiţiile în care asupra ei s-au exercitat presiunile mizelor strategice mondiale din cadrul Războiului Rece.

Astfel, Suedia şi-a păstrat neutralitate şi s-a menţinut foarte apropiată ideologic de Occident, Islanda a fost nevoită să ofere SUA o bază militară la Keflavik, Danemarca şi Norvegia au contat pe protecţia anglo-americană, prima oferind SUA baza de la Thule din Groenlanda, în timp ce Oslo a devenit sediul apărării occidentale din Scandinavia. La polul opus s-a situat Finlanda, care nu a putut scăpa de influenţa sovietică, fiind obligată să semneze în aprilie 1948 un tratat de prietenie, cooperare şi ajutor reciproc cu URSS, care deşi i-a recunoscut independenţa, i-a limitat considerabil libertatea de acţiune.


Treptat, într-o manieră progresivă şi diversificată, în Europa de Nord s-a constituit un model geopolitic în cadrul căruia, Islanda, Norvegia şi Danemarca s-au integrat în blocul atlantic, în timp ce Suedia şi Finlanda şi-au păstrat neutralitatea. Opţiunile făcute după război de aceste state, nu numai că le-au condiţionat politica externă, dar le-au marcat profund şi politica internă.

Statele din această parte a continentului au fost democraţii parlamentare consolidate, în cadrul cărora a funcţionat un consens social şi naţional, în special în statele Europei de Nord. Din punct de vedere politic, regimurile nordice au rezistat în mod remarcabil condiţiilor războiului, monarhia parlamentară, simbol al suveranităţii naţionale, fiind menţinută în Suedia şi restabilită în Danemarca şi Norvegia, în timp ce în Islanda şi în Finlanda, republica a devenit noul cadru al independenţei în 1945 şi 1946.

Legitimitatea regimurilor aflate în funcţie a garantat buna funcţionare a instituţiilor, care s-a sprijinit în primul rând pe popularitatea şefilor de stat, fie că au fost monarhi, ca în Norvegia (Haakon al VII-lea până în 1957, urmat de Olaf al V-lea), în Suedia (Gustav al V-lea, până în 1950, urmat de Gustav al VI-lea din 1950 până în 1973 şi Carol al XVI-lea Gustav) şi în Danemarca (Cristian al X-lea până în 1947, Frederic al IX-lea din 1947 până în 1972 şi apoi Margareta a II-a), fie că au fost preşedinţi de republică, ca în cazul Finlandei (J. K. Paasikivi din 1946 până în 1956, urmat de U. Kekkonen până în 1982) şi al Islandei (S. Bjornsson din 1944 până în 1952, A. Asgeirsson din 1952 până în 1968, K. Eldjarn din 1968 până în 1980).

Pe plan ideologic, alegerile din 1944-1946 au exprimat o puternică voinţă de schimbare, care a fost dovedită în primul rând prin întărirea forţelor de stânga şi a comuniştilor, care au obţinut mai mult de 10% din voturi în Suedia şi în Norvegia, 12,5% în Danemarca, aproape 20% în Islanda şi 23,5% în Finlanda. În general, partidele progresiste s-au impus peste tot, fie în cadrul unor guverne social-democrate, cum a fost cazul guvernului Hansson în Suedia sau a guvernului E. Gerhardsen în Norvegia, fie în cazul coaliţiilor orientate spre centru-stânga (V. Buhl, apoi K. Kristensen în Danemarca sau J. K. Paasikivi în Finlanda). Această orientare spre stânga a electoratului din ţările nordice nu a ţinut prea mult, însă ea a stat la baza unei democratizări în toate domeniile, care a dus în cele din urmă la apariţia modelului nordic de dezvoltare economică şi socială.

O caracteristică definitorie a vieţii politice din ţările nordice a fost rata de participare mare la alegeri, în jur de 80-85%, referendumuri şi alte consultări electorale, care a garantat reprezentativitatea parlamentelor (unicamerale în ţările nordice).


Din punctul de vedere al sistemului politic, în Europa de Nord a funcţionat ceea ce a fost definită ca ‚paradigma nordică de partide’, caracterizată de existenţa unui sistem cu cinci partide dominante.

În extrema stângă au dominat comuniştii, singuri sau în cadrul unor alianţe electorale (Liga democratică a poporului sau SKDL în Finlanda, Alianţa poporului în Islanda), însă audienţa lor electorală a scăzut rapid după primii ani postbelici, în Danemarca, Norvegia şi Suedia, datorită respingerii sistemului sovietic, în timp ce în Islanda şi Finlanda au continuat să fie puternici datorită identificării cu naţionalismul şi populismul.

Partidele social democrate care au stat la baza stângii nordice au cunoscut o perioadă de apogeu în Scandinavia în perioada postbelică, social democraţia nordică fiind anticomunistă şi adeptă a capitalismului mixt. Baza lor electorală a fost constituită din salariaţi, social democraţii încarnând modelul nordic de democraţie socială pe care l-au inspirat şi condus, fie într-o manieră dominantă, ca în Suedia şi Norvegia, fie în cadrul coaliţiilor ca în Danemarca şi Finlanda. Social democraţii au deţinut un rol mai mic numai în Islanda, unde procentajul lor s-a situat în jur de 10%, faţă de 25-50% în celelalte ţări nordice.

Centrul spectrului politic în ţările nordice s-a regrupat în perioada postbelică, în detrimentul liberalilor (Venstre) şi al radicalilor şi în beneficiul agrarienilor, care s-au transformat în partide de centru în 1957 în Suedia, în 1959 în Norvegia şi în 1965 în Finlanda, cu scopul de a-şi lărgi baza electorală, declarându-se partide democrat-creştine în Norvegia, Danemarca şi Finlanda.

Alături de social-democraţi, partidele de centru au format, cu un procentaj cuprins între 25% şi 40%, principala forţă politică din ţările nordice.

Partidele conservatoare, au rămas puternice numai în Islanda (30-45% din opţiunile electoratului) şi nu au reuşit să câştige decât câteva procente în anii ’60 şi la începutul anilor ’70, trecând de la 10-15% din voturi după război, la aproape 20% în Danemarca, Norvegia şi Finlanda ; cea mai slabă poziţie au avut-o în Suedia. La jumătatea anilor ’70, după perioada celor ‚treizeci de ani glorioşi’ de dezvoltare economică, sistemele politice ale ţărilor Europei nordice au înregistrat o puternică fragmentare a partidelor, manifestată prin apariţia mişcărilor disidente de stânga, a partidelor populiste şi a formaţiunilor contestatare, creşterea numărului de formaţiuni parlamentare provocând o puternică instabilitate guvernamentală, în special în Danemarca, Norvegia şi Finlanda.

Această evoluţie a structurii ideologice din ţările Europei de Nord a reflectat mizele sociale şi economice ale democraţiei nordice, care până la sfârşitul anilor ’60 a avut drept obiective realizarea statului bunăstării, obţinerea creşterii


economice la un nivel înalt în scopuri sociale, garantarea parteneriatului tripartit între stat-patronate şi sindicate şi, pe plan extern, asigurarea securităţii în colaborare cu ţările Europei Occidentale.

În această perspectivă, marile partide au urmărit realizarea consensului, fie în cadrul majorităţilor dominate de social-democraţi, (din 1945 până în 1976 în Suedia, din 1945 până în 1965 şi din 1975 până în 1981 în Norvegia, din 1953 până în 1968 în Danemarca), fie în cel al coaliţiilor de centru-dreapta (ca în Islanda între 1956 şi 1974), fie în cel al alternanţei formaţiunilor moderate (ca în Finlanda din 1945 până în 1975 şi în Danemarca între 1945 şi 1953).

Cu începere din 1968, au luat amploare noile revendicări, feministe, pacifiste, ecologiste şi studenţeşti, care s-au alăturat criticilor mai ample privind birocraţia şi costurile statului bunăstării, în condiţiile în care, prelevările obligatorii impuse de stat au crescut din 1950 până în 1977, de la 30% la 42% în Danemarca, de la 35% la 38% în Finlanda, de la 25% la 31% în Islanda, de la 31% la 48% în Norvegia şi de la 23% la 51% în Suedia25.

Dezvoltarea economiilor postbelice în cazul acestor ţări a fost deosebită, chiar dacă au existat şi fluctuaţii conjuncturale şi aspecte care au ţinut de specificul naţional.

În toate aceste ţări, statul – în sensul strict şi nu în sensul sectorului public care include şi întreprinderile naţionalizate – a ocupat un rol privilegiat în viaţa economică, mai ales în ţările Europei de Nord. Rolul deosebit de important al statului în dezvoltarea economică s-a concretizat în utilizarea instrumentelor specifice, în special politica bugetară, pentru alocarea resurselor, redistribuirea veniturilor şi reglarea conjuncturală a economiei.

Aceste funcţii au cunoscut o dezvoltare deosebită în cazul statelor din Scandinavia (Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia) şi în Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), în care finanţele publice au deţinut o pondere determinantă în raport cu produsul intern brut. În medie anuală, între 1968 şi 1972, ponderea finanţelor publice în PIB-ul acestor ţări a fost de 50,1% în Suedia, 49,9% în Olanda, 49,4% în Norvegia, 44,8% în Danemarca – aceste patru ţări ocupând în acest domeniu primele locuri în cadrul OECD - , 39% în Finlanda şi Luxemburg, 35,8% în Belgia, faţă de 41% în RFG, 38% în Franţa şi 37,8% în Marea Britanie26.

Din acest punct de vedere, Raportul Beveridge, care urmărea crearea ‚statului providenţă’ (Welfare State) în Marea Britanie pe baza ideilor keynesiste,

25 Francois-Charles Mougel, Europa de Nord în secolul al XX-lea, Editura Corint,

Bucureşti, 2004, p. 106 26 P. Delfaud, Cl. Gerard, P.Guillaume, J-A. Lesourd, op. cit., p. 256


şi-a găsit aplicarea cea mai evidentă în Europa de Nord. Statul şi-a asumat funcţiile de alocarea a resurselor cu scopul corijării inegalităţilor sociale în cadrul unor economii de piaţă şi s-a folosit de instrumentele esenţiale pentru dezvoltarea infrastructurii colective cu caracter social (şcoli, creşe, spitale, drumuri, etc.) şi pentru transferul fondurilor, în principal sub forma asigurărilor sociale care au avut o finanţare bugetară. Funcţia de redistribuire a veniturilor a fost realizată în primul rând prin recurgerea la o fiscalitate directă, puternic progresivă, în Scandinavia şi Olanda, două treimi din resursele fiscale provenind din impozitele asupra veniturilor persoanelor şi societăţilor, proporţie inversă celei din Franţa şi Italia.

Politica bugetară a fost un instrument privilegiat a cărui principală funcţie a fost reglarea conjuncturală a economiei, Suedia fiind prima ţară care a introdus, în 1937‚ ‚bugetele ciclice’.

O a doua caracteristică distinctivă a privit raporturile sociale. În ţările din Scandinavia şi Benelux, sindicatele au dispus de o putere considerabilă, care le-a permis dezvoltarea sistemului convenţiilor colective cu patronatul, sub arbitrajul statului care a contribuit la încadrarea acordurilor profesionale de muncă în cadrul general al politicii veniturilor. Această politică a veniturilor a fost introdusă în ţările din acest grup, în ciuda dificultăţilor economice şi tensiunilor inflaţioniste care s-au agravat în anii ’60.

Astfel Olanda, citată frecvent ca model al instituirii acestei politici a veniturilor care a menţinut un anumit consens social, a înregistrat o explozie a sistemului după marile greve din anii 1962-1963, intervenite pe fondul unei accelerări a inflaţiei. La rândul ei, Suedia, considerată o ţară a ‚păcii sociale’, a cunoscut în anii ’70 o multiplicare a mişcărilor greviste, din ce în ce mai lungi, cum a fost cazul celei din serviciile publice. În Belgia, s-a înregistrat o multiplicare a conflictelor sporadice, care au fost determinate în principal de problema respectării clauzelor de indexare generală a salariilor, prevăzută de convenţiile colective de muncă încheiate după 1945.

În cazul acestei grupe de ţări a funcţionat un ‚regim al economiei concertate’, un capitalism socializat, în care un rol din ce în ce mai important l-a jucat planificarea indicativă.

Acest sistem a fost adoptat de Olanda şi Norvegia imediat după 1945, pe baza planificării pe termen mediu, în timp ce Suedia şi Belgia s-au orientat în această direcţie la începutul anilor ’60, după o perioadă în care de exemplu, politica economică suedeză în materie bugetară şi politica activă în direcţia ocupării forţei de muncă, au fost bazate pe previziunile pe termen lung. În aceste ţări, structura întreprinderilor capitaliste nu a fost afectată de aceste politici reformiste, în nici


una din aceste ţări nefiind introdusă până în anii ’70 cogestiunea, ca în cazul RFG, cu toate că o dezvoltare deosebită au cunoscut-o sectorul cooperatist şi organizaţiile consumatorilor.

O a treia caracteristică a ţărilor din Europa de Nord a fost puternica lor deschidere a economiilor către exterior, determinată de dimensiunile lor reduse, de orientarea tradiţională către liberul schimb şi de faptul că au jucat cartea specializării în comerţul internaţional. În 1972, exporturile reprezentau 81,5% din PIB în Luxemburg, 46,1% în Olanda, 43,4% în Belgia, 39,9% în Norvegia, 29,4% în Danemarca, 27,5% în Finlanda şi 24,4% în Suedia, ceea ce a plasat aceste ţări în fruntea ţărilor membre OECD, alături de Austria (30,4%) şi Elveţia (32,7%)27. Această deschidere spre exterior nu a fost una strict comercială, ci ea s-a manifestat şi în ceea ce priveşte fluxurile internaţionale destinate investiţiilor şi mişcările de capital pe termen scurt.

Din această perspectivă după 1945 s-a înregistrat o evoluţie semnificativă. În mod tradiţional, devizele statelor din Scandinavia şi Benelux urmau fluctuaţiile lirei sterline, însă, din anii ’60 au început să fie influenţate din ce în ce mai puternic de marca germană : după devalorizarea lirei sterline în noiembrie 1967, coroana daneză şi marca finlandeză au fost singurele afectate, în timp ce, reevaluarea succesivă a mărcii germane a antrenat reevaluarea florinului olandez (cu +5% în martie 1961, cu +2,76% în decembrie 1971, şi cu +5% în octombrie 1973), a francului belgian (cu +2,8% în decembrie 1971) şi a coroanei norvegiene (+5% în noiembrie 1973) ; singura care a făcut excepţie a fost coroana suedeză, devalorizată cu 5% în februarie 1973, însă prin aceasta s-a urmărit evitarea unei prea puternice aprecieri în raport cu dolarul. A rezultat conturarea unei ‚zone a mărcii germane’ în Europa de Nord, inclusă în cadrul ‚şarpelui monetar european’, sistem din care lira sterlină şi francul francez vor ieşi în 1974.

Ţările Europei de Nord, ale căror economii au fost extrem de deschise către exterior, au fost printre cei mai fervenţi apărători ai integrării economice europene, prin iniţierea Benelux (prin semnarea a trei convenţii, în septembrie 1944, noiembrie 1947 şi februarie 1958) şi prin încercarea de realizare a Uniunii Nordice (Nordek), care a fost în cele din urmă abandonată, după defecţiunea politică a Finlandei, în 1970.

Ţările Europei Nordice au fost pivoţii integrării europene, atât sub forma CEE, cât şi a AELS, fiind principalele ‚responsabile’ de apropierea realizată între CEE şi AELS prin semnarea acordului de liber schimb semnat la 22 iulie 1972

27 Ibidem, op. cit., p. 257


(prin care a fost creată o zonă de liber schimb industrial în ţările CEE şi ţările AELS).

O altă caracteristică globală a ţărilor Europei de Nord a fost creşterea economică moderată din perioada postbelică. În anii ’50 creşterea economică a ţărilor nordice a fost inferioară celei din alte ţări membre OECD: creşterea volumului PNB în ansamblul ţărilor OECD a fost de +4,8%, în timp ce volumul PNB a crescut cu numai 3% în Belgia, 3,8% în Danemarca, 3% în Norvegia şi 3,9% în Suedia. Singurele două ţări care au avut un nivel mai mare de creştere a volumului PNB au fost Olanda, cu +4,8% şi Finlanda cu 5,3%. Inflaţia a fost relativ moderată în anii ’50, fiind situată sub nivelul înregistrat în ansamblul ţărilor membre OECD : indicele preţurilor derivat din PNB a fost de +1,7% în Belgia, +2,7% în Danemarca, +3,2% în Suedia, +3,4% în Norvegia, +3,5% în Olanda, faţă de +3,8% în medie europeană, singură Finlanda situându-se deasupra acestui nivel, cu +4,6%.

Din 1960 şi până în 1972, ratele medii de creştere ale ţărilor Europei de Nord şi restul continentului au devenit comparabile, Belgia, Danemarca, Norvegia şi Finlanda având rate de creştere în jurul medie europene de +4,6%, în timp ce Suedia a avut o rată inferioară nivelului european, de numai +3,7%, iar Olanda o rată superioară de +5,6%. Ratele diferite de creştere au fost determinate de reprizele demografice diferite care au jucat un rol important, în anii ’60 populaţia Suediei crescând cu o rată anuală de 0,68%, faţă de cea de +1,17% a Olandei şi de inflaţia mult mai puternică decât în restul continentului. Ţările din Europa de Nord au rezistat mult mai bine decât alte ţări occidentale efectelor crizei din 1974, rata lor de creştere menţinându-se relativ ridicată, în special în Belgia (+4,3%) şi în Suedia (+4,2%), confirmând soliditatea structurilor capitalismului ‚socializat’ din Europa nordică.

Evoluţia populaţiei statelor din Europa de Nord între 1945 şi 1997, în milioane

Tabelul 3.11 Danemarca Finlanda Islanda Norvegia Suedia Feroe Groenlanda

1940 3,84 3,69 0,12 2,98 6,37 0,027 0,019 1950 4,28 4,03 0,14 3,27 7,04 0,032 0,024 1960 4,58 4,44 0,17 3,59 7,49 0,035 0,033 1970 4,95 4,59 0,20 3,88 8,08 0,039 0,047 1975 5,03 4,60 0,22 4,03 8,23 (a) 0,049 1997 5,3 5,1 0,3 4,4 8,9 (a)

Sursa: J.J. Fol, Les pays nordiques aux XIXe et XXe siecles, PUF, Paris, 1998, p. 242 Notă: (a) cifra inclusă în totalul danez


În statele Europei de Nord în perioada 1945 şi 1975 s-a înregistrat o creştere demografică moderată, de la 17 milioane de locuitori în 1940 la 22,1 milioane în 1975. Creşterea medie anuală a fost în jur de 166.000 de persoane, aproape în totalitate internă, în 1975 ponderea emigranţilor fiind de numai 1,5% din populaţia celor cinci state nordice. Creşterea demografică s-a datorat scăderii mortalităţii de la 13 la 8 la mie, creşterii speranţei de viaţă, însă, scăderea natalităţii, de la 18 la mie în 1950 la 14 la mie în 1975, a generat reducerea creşterii naturale, îmbătrânirea populaţiei, care au dus la creşterea costurilor asigurărilor sociale.

Între 1975 şi 1997, creşterea globală a populaţiei ţărilor nordice de la 22,1 la 24 de milioane, cu un ritm anual de 158.000 de persoane, s-a datorat mai puţin creşterii naturale – chiar dacă mortalitatea a scăzut şi natalitatea şi fecunditatea s-au redresat după o curbă descendentă din anii ’70 şi ’80 – şi mai mult creşterii numărului străinilor care a oscilat între 1,5% în Islanda şi 9% în Suedia, cu o rată de 4% în Norvegia şi Danemarca şi de 6,5% în Finlanda.

Fluxurile migratorii au fost neînsemnate, până în 1975 : ele au fost plasate în special în interiorul Europei de Nord, Finlanda fiind principala ţară de plecare, iar Suedia principala ţară de primire. Aceste fluxuri migratorii au fost stimulate de crearea pieţei comune nordice a muncii în 1954. În ţările nordice populaţia activă a atins şi a depăşit 50%, şomajul apărând numai conjunctural, cu rate scăzute, în medie de 2-3%. În societăţile nordice a existat un adevărat cult al muncii, dublat de o tendinţă de amplificarea a timpului liber, creşterea economică şi a salariilor dând posibilitatea atingerii acestui obiectiv şi realizarea unor ‚societăţi ale abundenţei’, statele nordice ocupând primul loc în Europa din punctul de vedere al dotării cu televizoare, electrocasnice, locuinţe şi automobile, ca şi din punctul de vedere al asigurării protecţiei sociale.

Suedia a fost considerată un simbol al modelului nordic, iar transformarea ei între 1945 şi 1975 a fost atât de profundă încât s-a vorbit de o adevărată ‚revoluţie’. Această transformare a fost legată de stabilitatea excepţională a sistemului ei politic. Partidul comunist a rămas în întreaga perioadă postbelică foarte slab din punct de vedere electoral, scăzând de la 6% la 4% din voturi şi susţinându-i pe socialişti.

Conservatorii s-au menţinut între 11% şi 15% din voturi, înregistrând o creştere a influenţei politice la începutul anilor ’70, liberalii au fost în declin, cu o scădere a ponderii politice de la 25% la 10%, în timp ce agrarienii, numiţi Centru din 1957 au progresat de la 10% la 20-25% din opţiunile electorale. Social-democraţii s-au menţinut însă la un nivel înalt, cuprins între 42% şi 47% din


voturi, ei fiind cei care au asigurat continuitatea procesului de guvernare, singuri sau în coaliţie cu agrarienii între 1951 şi 1957, prin guverne de lungă durată.

La moartea lui Hansson în 1946, premier a devenit T. Erlander până în 1969, urmat de Olof Palme până în 1976. În condiţiile în care după alegerile din 1973 s-a realizat o egalitate strictă între coaliţia de stânga socialist-comunistă şi dreapta (‚blocul burghez’), Olof Palme a fost obligat să adopte multe măsuri prin tragere la sorţi, exemplu unic şi paradoxal al consensului democratic.

Suedia şi-a menţinut o neutralitate strictă, care nu i-a permis decât puţine deschideri spre exterior, cu excepţia legăturilor cu ţările nordice şi a adeziunii la AELS în 1959-1960. În acest context, Suedia a fost un ‚laborator politic, autonom şi activ’28 în care consensul partidelor politice, orientate spre stânga în general, a permis adoptarea reformelor constituţionale în anii 1969-1975, care au dat un nou impuls democratizării, fără a genera o criză a regimului.

Acordul dintre stat, patronat şi sindicate a permis aplicarea unui dirijism economic şi social, bazat pe programul Wigforss-Myrdal din 1944, rezumat de Olof Palme în formula ‚egalitate, securitate, solidaritate’, triptic care s-a exprimat pe toate planurile în întreaga perioadă postbelică.

Din 1947-1949, economia suedeză a fost supusă legii-program de ‚socializare’, care nu a presupus, cum au afirmat criticii săi, introducerea unui ‚socialism slugarnic’ de tip colectivist şi planificat, mai ales că sectorul de stat şi cooperativele au continuat să posede 10% din paratul productiv, în timp ce sectorul privat a deţinut în continuare 90%.

Conform principiilor socialismului suedez scopul a fost acela de a i se asigura puterii publice mijloacele pentru a orchestra, în spiritul keynesismului, creşterea economică, în vederea realizării unei societăţi a bunăstării individuale şi colective, bazată pe solidaritate şi egalitarism.

Pentru a atinge aceste obiective, statul suedez şi-a asigurat controlul instrumentelor de gestiune ca Banca Naţională de Investiţii în 1967, Societatea Publică de Dezvoltare în 1970 şi un vast holding de stat creat în 1970. La aceste instrumente administrative, statul suedez a adăugat, în cadrul unei politici ‚corporatiste’, parteneriatul cu mediile de afaceri şi cu sindicatele, primelor asigurându-le menţinerea regulilor capitalismului, iar celorlalte oferindu-le gestionarea imenselor fonduri de pensii introduse în 1957 şi 1959 (după mai multe controverse şi referendumuri).

28 Francois-Charles Mougel, op. cit., p. 122


Economia suedeză, prosperă deja din 1945 a înregistrat o creştere de 2,5 ori a produsului naţional brut în perioada 1945-1975. Această bogăţie colectivă a permis şi favorizat dezvoltarea statului bunăstării (Valfardstat), modelul suedez fiind bazat pe asigurarea de locuri de muncă pentru toţi, pe solidaritate salarială şi fiscală, pe reducerea timpului de muncă (sub 40 de ore pe săptămână şi pe generalizarea concediului plătit de 4 săptămâni în 1970), pe consensul cu privire la raţionalizarea şi restructurarea industriei, pe îmbogăţirea prin muncă şi pe rolul mare al asociaţiilor (foarte important într-o ţară în care cooperativele asigurau în 1975, 18% din comerţ).

Rezultatul a fost un progres social generalizat, pe baza unui control asupra societăţii ‚din leagăn până în mormânt’, bazat pe acordarea de ajutoare pentru vârsta a treia, introduse în 1946, pe acordarea de alocaţii pentru copii şi familie introduse în 1947, pe generalizarea asigurărilor de sănătate în 1950, pe înlocuirea asistenţei publice prin ajutorul social în 1955, pe reforma sistemului de pensii în 1957-1959.

Printre măsurile legislative importante adoptate s-au numărat legea cu privire la democraţia industrială din 1968, legea cu privire la participarea la conducerea întreprinderilor din 1972 şi legea referitoare la cogestiune din 1976, reforma învăţământului prin legea privind şcoala unică din 1950, completată ulterior prin legi privind învăţământul secundar şi superior, măsurile în favoarea construirii de locuinţe, modernizarea transporturilor (în 1967 a fost introdusă circulaţia automobilelor pe dreapta, deşi populaţia nu agrea schimbarea), urbanismului, sportului şi amenajării teritoriului. Ca urmare a legilor din 1951, 1958 şi 1968 şi a numeroase măsuri complementare, Suedia şi-a creat o puternică armată de 300.000 de militari, dotată cu un echipament militar impresionant şi cu o apărare care lua în calcul toate ameninţările, inclusiv cea nucleară.

Succesele ‚modelului suedez’ de dezvoltare, bazat pe un capitalism mixt, au plasat Suedia în fruntea statelor europene în privinţa nivelului de viaţă şi protecţiei colective. Pe de altă parte, costurile administrării sistemului au fost foarte mari şi au determinat creşterea fiscalităţii, prelevările obligatorii trecând de la 23% în 1945 la 51% în 1975, impozitul plătit de societăţi mărindu-se de la 8% la 40% în 1946 şi ulterior la 50%, în 1964 a fost introdusă TVA, stabilită la 10% şi ulterior la 15%, iar impozitul pentru veniturile, averile şi moştenirile mari a fost exorbitant, echivalând aproape cu o confiscare. Administrarea statului bunăstării a generat şi o birocratizare masivă, aproape 30% din locurile de muncă fiind în sectorul public.

Gestiunea de tip keynesist a economiei nu a putut însă evita nici inflaţia şi nici crizele conjuncturale apărute în anii ’50 şi la începutul anilor ’70, care au


marcat intrarea într-un declin relativ a modelului suedez. În Suedia, pe fondul crizelor conjuncturii mondiale de după 1975, a apărut un ecart din ce în ce mai mare între imperativele economiei de piaţă şi cele ale protecţiei sociale, consecinţa fiind dispersarea ofertei ideologice în avantajul noilor formaţiuni politice, Verzii, creştin-democraţii, stânga radicală şi populiştii din Noua Democraţie. Totuşi, social-democraţii au rămas principala forţă parlamentară, cu 38% -46% din opţiunile electoratului, însă ei au început să fie din ce în ce mai serios concuraţi de alianţele de centru şi conservatoare care au progresat şi au ajuns să obţină între 36% şi 50% din voturile electoratului suedez.

La guvernare s-au succedat alternativ, guvernele : socialist, condus de O. Palme, între 1975 şi 1976, conservator, condus de T. Falldin (1976-1978), liberal, condus de O. Ullsten (1978-1982), social-democrat condus între 1982 şi 1986 de O. Palme (asasinat în 1986), apoi de T. Carlsson până în 1991, conservator din 1991 până în 1994, condus de C. Bildt, socialist, condus de Carlsson, apoi de O. Persson, după 1996.

Până în 1986 s-a încercat promovarea ideilor socialismului şi apărarea modelului suedez, prin Legea cu privire la cogestiune din 1976, extinsă la sectorul privat în 1982, prin legile asupra emigraţiei din 1975, prin recunoaşterea dreptului tuturor la un nivel de viaţă rezonabil, garantat de stat şi asigurat fără nici o obligaţie, în 1980, prin introducerea în 1984 a fondurilor salariale destinate achiziţionării capitalului din sectorul privat şi prin exonerarea de impozitul pe venit a 80% dintre contribuabili în 1988.

Cu toate acestea, constrângerile economice s-au făcut simţite, fiind reflectate de devalorizările succesive din 1981 şi 1982, de politica de austeritate dintre 1982 şi 1988 şi de decizia luată în 1975, aprobată prin referendum în 1980, de aplicare a unui vast program, revizuibil periodic, în domeniul energiei nucleare.

Din 1990, această politică a ‚celei de-a treia căi’, care a încercat să combine echilibrul bugetar, creşterea economică, democraţia socială şi neutralismul, a cedat în faţa crizei şi a noii ordini mondiale, marcând eşecul relativ al modelului suedez. În 1992, devalorizarea monetară a impus o politică severă de luptă împotriva inflaţiei, a deficitelor bugetare şi comerciale, a creşterii şomajului şi datoriei publice şi de creştere a cheltuielilor sociale.

Suedia a ieşit din criza economică, cu preţul desfiinţării fondurilor salariale în 1991, a scăderii câştigurilor sociale şi a creşterii prelevărilor obligatorii care au ajuns la 55,2% din PIB, faţă de o medie europeană de 42,4%. Rezultatele au fost o scădere a şomajului de la 13% la 9% în 1998 şi o reducere masivă a deficitului bugetar de la 15% la 1,9% din PIB, iar datoria publică, care reprezenta 90% din

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică venitul naţional a ajuns la 77%. Creşterea economică a progresat lent din 1975, cu 1,1% anual între 1873 şi 1982, cu 0,4% anual pentru 1986-1996, pentru a ajunge la un ritm apropiat de 2% după 1986. Modelul suedez şi-a pierdut din atractivitate în faţa realităţilor economice, iar Suedia s-a confruntat cu alte priorităţi, ca emigrarea, poluarea, fiscalitatea excesivă, şomajul şi inegalităţile.

Din perspectiva politicii externe, Suedia a început să abandoneze neutralitatea în 1992 şi s-a angajat în proiectul spaţiului economic european.

În 1991, Suedia şi-a depus candidatura de aderare la Uniunea Europeană, care a fost aprobată prin referendumului din 13 noiembrie 1994, devenită efectivă cu începere din 1 ianuarie 1995.

În Danemarca, între 1945 şi 1975 au fost 12 alegeri generale, în urma cărora au fost formate 15 guverne succesive. Până la alegerile din 1971, scena politică daneză a fost dominată de marile partide, care au acumulat 90% din voturi şi din locurile din parlament. Partidul comunist a trecut de la 18 voturi în Folketing (parlamentul unicameral) la nici unul în 1971, fiind înlocuit de Partidul Socialist al Poporului.

Social democraţii au reprezentat unul din pilonii sistemului politic danez, cu cel puţin o treime din voturi şi maxim 40% în perioada anilor 1953 şi 1968. Radicalii, au avut iniţial în jur de 7% şi au reuşit să progreseze până la 14% din voturi în 1971. Liberalii (Venstre), care obţineau circa 25% din voturi până la începutul anilor ’60 au scăzut ulterior până în jur de 15%. Conservatorii s-au menţinut în jur de 16%, ajungând până la 21% în 1968.

Alegerile din 1973 şi 1975 au marcat explozia sistemului, determinată de dublarea grupurilor parlamentare, de la 5 la 10, simultan cu o puternică consolidare a formaţiunilor de centru democrat-creştine, cu creşterea influenţei noii extreme drepte şi în special a populiştilor din Partidul Progresului care au obţinut 16% din voturi, toate agravând instabilitatea politică.

O caracteristică a vieţii politice din Danemarca a fost aceea că, între 1945 şi 1975, nici unul dintre partide nu a obţinut majoritatea în parlament, menţinându-se un parlamentarism minoritar tradiţional. Din 1945 şi până în 1953, liberalii, conduşi de K. Kristensen şi de E. Eriksen, au alternat la guvernare cu social-democraţii conduşi de Hedtoft, iar după 1953, social-democraţii au condus ţara, singuri sau în coaliţie cu radicalii, până în 1968, fiind conduşi de Hedtoft (1953-1957), H. C. Hansen (1957-1960), V. Kampmann (1960-1962) şi J. O. Krag (1962-1968).

Între 1968 şi 1971, la guvernare s-a aflat o alianţă conservatoare-liberală, condusă de H. Baunsgaard, urmată de revenirea la putere a socialiştilor conduşi de


Krag, şi ulterior de A. Jorgensen. Între 1973 şi 1975, la putere s-a aflat un guvern liberal condus de P. Hartling.

Această situaţie politică complexă nu a împiedicat partidele de guvernământ să practice o politică a consensului, pusă în slujba marilor deziderate ale strategiei naţionale. Danemarca a aderat în 1949 la NATO, în 1952 la Consiliul Nordic, în 1960 la AELS şi, în urma referendumului din 2 octombrie 1972, la CEE.

Pe plan economic, în Danemarca, reconstrucţia a fost uşurată prin Planul Marshall, care a furnizat pentru atingerea acestui obiectiv, între 3 aprilie 1948 şi 30 iunie 1952, 273 de milioane de dolari, din care 239,7 milioane de dolari ca subvenţii, iar 33,3 milioane de dolari sub forma împrumuturilor. Cu toate acestea, Danemarca a înregistrat între 1949 şi 1957 o perioadă dificilă, datorită lipsei de dolari şi dificultăţilor din comerţul exterior.

Moneda a fost devalorizată cu 40% în 1949, inflaţia a fost combătută cu energie, iar importurile costisitoare în devize au fost reduse, iar rezultatul a fost o mică creştere economică şi o sporire a şomajului care a atins 10% din forţa de muncă activă. Între 1957 şi 1973, Danemarca a intrat într-o perioadă de puternică dezvoltare economică, caracterizată de o creştere a producţiei de 5% pe an (faţă de 2,5% între 1950 şi 1960) şi a produsului naţional brut pe locuitor de 50% (faţă de 25% în deceniul 1950-1960). Pe de altă parte, creşterea salariilor, aproape de două ori mi mare decât creşterea preţurilor, a favorizat creşterea nivelului de trai al danezilor şi a impulsionat progresul social.

Pe plan social, Danemarca a fost unul din promotorii modelului nordic, prin consensul dintre partidele politice şi prin rata înaltă de sindicalizare de aproape 75%. Cu începere din 1947 au fost create comitetele de întreprindere pentru unităţile cu mai mult de 50 de salariaţi, din 1952 au fost extinse la trei săptămâni concediile plătite (iar ulterior, în 1972, la patru săptămâni), în 1956 s-a generalizat pensionarea la 67 de ani, în 1974 săptămâna de lucru a fost redusă de la 48 de ore la 40 de ore, concomitent cu extinderea cogestiunii.

În paralel au fost luate numeroase măsuri în favoarea educaţiei, sănătăţii, construcţiei de locuinţe, pensionarilor, handicapaţilor şi tinerilor. aplicarea modelului nordic în domeniul social a determinat, pe de altă parte, o sporire a prelevărilor obligatorii, care s-au dublat între 1945 şi 1975, fiscalitatea directă crescând foarte mult prin impozite pe venituri, pe avere, pe moşteniri, prin introducerea TVA în 1967, stabilit la 10% şi apoi la 15% în 1970, prin impozitarea la sursă introdusă în 1970, etc. Chiar dacă a favorizat solidaritatea, această fiscalitate ridicată a încurajat mai mult egalitarismul decât inovaţia şi a provocat critici cu privire la excesele statului bunăstării (Valfardstat).


Economia daneză, modernizată în special datorită industriei şi sectorului terţiar, dinamizată prin asigurarea deschiderii pieţelor externe, a reuşit să asigure locuri de muncă pentru aproape toată forţa de muncă activă, populaţia beneficiind masiv şi de sistemul asigurărilor sociale.

Chiar dacă a existat un permanent deficit al balanţei de plăţi, finanţat mai ales prin împrumuturi, Danemarca era, în momentul declanşării crizei mondiale din 1974-1975, o ţară prosperă.

În Danemarca, chiar dacă s-a înregistrat o fărâmiţare a sistemului de partide, puterea a continuat să fie exercitată de partidele tradiţionale, care au format guverne minoritare, care au alternat cu guverne formate de alte partide, singure sau în coaliţie. Astfel, în 1975, liberalii au cedat puterea unui şir de guverne social-democrate conduse de A. Jorgensen, care au fost înlocuite la rândul lor între 1982 şi 1992 de diverse guverne de dreapta sau centru dreapta, conduse de conservatorul P. Schluter, urmate de revenirea socialiştilor conduşi de P.N. Rasmussen. Principalele preocupări, aflate pe agenda tuturor guvernelor, au fost lupta împotriva crizei economice şi sociale şi rolul pe care urma să-l joace Danemarca în CEE.

Guvernele daneze au aplicat pentru depăşirea dificultăţilor energetice şi financiare din anii 1975-1984 soluţii de inspiraţie keynesistă, cum au fost devalorizările monetare din anii 1979 şi 1982, deficite bugetare, reţetele sociale pentru şomaj, acordurile sociale cu sindicatele şi patronatele, introducerea cogestiunii în 1981, renunţarea la scara mobilă a salariilor în 1979.

Economia daneză a cunoscut o redresare între 1985 şi 1991, care a permis refacerea finanţelor publice, absorbţia şomajului şi creşterea economică, după care a urmat o cădere brutală, în anii 1991-1995, care a determinat apelul la un plan de austeritate de tip liberal, procedându-se la o reformă fiscală, la lupta împotriva inflaţiei şi a deficitului, la reducerea datoriei, stimularea comerţului exterior şi a investiţiilor productive şi la limitarea avantajelor sociale.

Bilanţul politicii liberale aplicate de guvernul Rasmussen a fost pozitiv, bugetul fiind excedentar, produsul intern brut, care stagnase între 1990 şi 1994 a început să crească cu peste 3% pe an după 1994 atingând 145 de miliarde de dolari, datoria publică a scăzut de la 80% din PIB cât era în 1993, la 64%, şomajul a scăzut de la 12,4% în 1993 la 7% în 1998 şi inflaţia a scăzut de la 11% în 1982 la 2%, în timp ce presiunea fiscală a rămas la 52% din PIB, generând probleme.

Chiar dacă a reuşit să depăşească în general criza, menţinându-şi o rată medie de creştere anuală de 1,5% după 1975, simultan cu controlarea şomajului, Danemarca a continuat să se confrunte cu problemele legate de fiscalitate, pensii,


sistemul de sănătate şi protecţie socială, emigranţi, valori sociale şi fluctuaţii ale conjuncturii externe.

Aceste probleme s-au reflectat în oscilaţiile din politica externă, care a fost în principiu favorabilă strângerii legăturilor cu comunitatea europeană, însă foarte atentă la prezervarea identităţii naţionale, dovedită de apariţia unor noi partide antieuropeniste şi de voturile împărţite în alegerile pentru Parlamentul de la Strasbourg în 1979, 1984, 1989 şi 1994. În 1986, danezii au susţinut, cu 56,2% din voturi Actul Unic European, care a fost respins însă de Folketing, iar în 1992, au respins ratificarea Tratatului de la Maastricht cu 50,7%, deşi acesta fusese ratificat de Folketing.

Această respingere a determinat renegocierea tratatului, care a fost aprobat cu 56,7% din voturi, printr-un referendum, la 18 mai 1993, numai după ce Danemarca a obţinut exceptarea introducerii monedei euro, a cetăţeniei comune şi a apărării comune. În 1998, danezii au dat un vot pozitiv, de 55,1% pentru Tratatul de la Amsterdam, pe baza acceptării priorităţilor proprii, legate de asigurarea locurilor de muncă, de protecţia mediului şi a condiţiilor pentru lărgirea Uniunii Europene.

În Norvegia, sistemul partidelor politice a rămas centrat pe schema celor cinci formaţiuni până la începutul anilor ’70, când s-a fragmentat în opt grupuri.

Între 1945 şi 1973 au avut loc opt alegeri care au evidenţiat o eliminare aproape completă a comuniştilor de pe scena politică, o stagnare în jur de 17-20% a conservatorilor şi între 10-15% a agrarienilor (numiţi Centru din 1950), o scădere a liberalilor de la 13% la 4% în beneficiul creştinilor populari care au crescut de la 5% la 12% şi o dominaţie a social-democraţilor (laburiştii) care au dominat cu rezultate de peste 50% între 1945 şi 1963, în jur de 40-45% între 1963 şi 1969, după care au înregistrat o scădere la 35% în 1973, datorită apariţiei noii mişcări socialiste de stânga care a luat 11% din voturi.

Norvegia s-a bucurat de o stabilitate guvernamentală, guvernele fiind, fie dominate de laburişti (conduşi de E. Gerhardsen din 1945 până în 1963 şi, din 1973 până în 1976 de T. Bratteli), fie conduse de Centru, (cu P. Borten) din 1965 până în 1971, la care s-au adăugat câteva guverne moderate de scurtă durată.

Norvegia, condusă alternativ de centru-stânga şi de centru-dreapta, a beneficiat de o remarcabilă continuitate în urmărirea marilor obiective politice, concretizate prin aderarea la NATO în 1949, la Consiliul Nordic în 1952, la AELS în 1959 şi prin respingerea categorică a integrării în CEE printr-un referendum în 1972.


Din punctul de vedere al politicii economice, în Norvegia a avut loc o afirmare a rolului statului, marcată de naţionalizarea industriei chimice în 1945 şi a hidrocarburilor în 1974, de crearea unui buget naţional în 1947, de introducerea planificării în 1949, urmată de o descentralizare în favoarea autorităţilor locale în anii ’60 şi ’70.

Progresele sociale au luat forma generalizării statului bunăstării după 1948, datorită unui plan general de protecţie socială, completat ulterior în domeniul construcţiei de locuinţe, culturii şi educaţiei, la care s-au adăugat măsuri energice şi simbolice pe planul unităţii naţionale, cum a fost proclamarea egalităţii celor două componente din cadrul poporului norvegian – scandinavă şi same (ce cuprindea 20.000 de laponi în 1970) în 1962.

Reconstrucţia economică postbelică s-a realizat prin aplicarea dirijismului de stat, prin care a fost administrat ajutorul oferit în cadrul Planului Marshall (un total de 255 milioane de dolari între 1948 şi 1952, din care 216,1 milioane de dolari sub formă de subvenţii şi 39,2 milioane de dolari sub formă de împrumuturi) şi acordului social controlat de Tribunalul Muncii, transformat în 1952 în Biroul Salariilor. Reconstrucţia energică a fost demarată printr-o serie de măsuri printre care devalorizarea cu 30% a monedei, refacerea flotei, stimularea industrializării şi modernizării industriei electricităţii, industriei chimice şi a metalurgiei şi prin întărirea sectorului primar, în special a pescuitului şi a silviculturii.

Succesele economice ale Norvegiei în anii ’50 şi ’60 au fost remarcabile : a ocupat primul loc în exportul european de peşte, a dispus de a treia flotă comercială din lume, din care 11% erau petroliere, a devenit al patrulea producător mondial de aluminiu şi avea un consum de electricitate pe cap de locuitor de două ori mai mare decât oricare altă ţară din lume.

În 1971 a început exploatarea bogatelor resurse de petrol şi gaze naturale din Marea Nordului care a asigurat Norvegiei, din 1975, acoperirea necesităţilor naţionale şi a plasat-o într-o poziţie favorabilă în conjunctura dificilă creată de declanşarea crizei mondiale din anii 1973-1975. Prosperitatea ridicată, girată cu abilitate şi prudenţă de stat a garantat norvegienilor o protecţie socială extinsă, o rată a şomajului redusă, un nivel de salarizare superior, o democraţie industrială dezvoltată care au asigurat o solidaritate socială deosebită, care explică parţial naţionalismul norvegienilor şi refuzul lor de a se integra în CEE în 1972, pentru a evita slăbirea sectoarelor şi regiunilor vulnerabile şi pentru a nu repune în discuţie identitatea naţională şi modelul democraţiei nordice.

Norvegia a suportat mai bine decât celelalte ţări nordice şocurile induse de criza mondială declanşată în 1975, în special datorită veniturilor din hidrocarburi,


însă pe de altă parte, a fost singura din grupul Norden, afectată de contraşocul petrolier din 1986-1990. Rata de creştere economică s-a situat între 3,6% pe an între 1973 şi 1982 şi 2,3% pe an între 1986-1996, scăderea explicându-se prin efectele recesiunii economice mondiale din anii 1991-1996, care a afectat şi ţările nordice.

Norvegia a încasat beneficii deosebite din veniturile petroliere, care au asigurat până la 17% din produsul naţional brut şi 3% din locurile de muncă şi au garantat o balanţă de plăţi excedentară şi posibilităţi de rambursare a datoriei externe (ce reprezenta 7% din PIB). Veniturile petroliere au permis limitarea consecinţelor nefavorabile ale conjuncturii mondiale, şomajul fiind limitat la 4%, iar inflaţia oprită între 3% şi 5%. PIB-ul a crescut de peste 2 ori, atingând 114 miliarde de dolari în 1997.

Aceste condiţii economice mai bune au avut o influenţă şi asupra vieţii politice din Norvegia, care a fost mult mai calmă şi mai consensuală decât în alte ţări nordice. Sub domniile succesive ale regilor Olaf al V-lea şi, ulterior, după 1991, a lui Harald al V-lea, activitatea guvernamentală a fost dominată de social-democraţi, conduşi de O. Nordli între 1976 şi 1981, apoi de doamna G. Bruntland, prim ministru în 1981, 1986-1989 şi 1990-1996, şi de T. Jagland, premier între 1996 şi 1997. Guvernele social-democrate au alternat cu cele formate de conservatori între 1981 şi 1986, când premier a fost K. Willoch, iar după 1997, cu guvernul creştin-democrat condus de K. Bondevik, sprijinit de partidele de centru.

În această perioada a avut loc o fragmentare a partidelor, care a condus la o slăbire a extremei stângi, la o concentrare a socialiştilor, la o redresare a Centrului şi a conservatorilor şi la o creştere a audienţei populistului Partid al Progresului. Această orientare spre dreapta a opţiunilor electoratului a avut drept efect aplicarea unei politici economice liberale, mai ales după 1990, concretizată în 1991 prin debutul privatizărilor şi printr-o reformă fiscală care a vizat reducerea prelevărilor obligatorii de la 48% la 36% din PNB.

Printr-o lege a muncii din 1977, în economia norvegiană a fost iniţiată cogestiunea. În 1991, a fost creat un Fond petrolier, destinat să finanţeze atât economia norvegiană după epuizarea rezervelor de petrol, prevăzută pentru 2020, cât şi protecţia socială viitoare. Prosperitatea financiară a permis desfăşurarea unei politici active pe plan regional şi sectorial, lupta împotriva poluării şi combaterea inegalităţilor din cadrul ‚statului bunăstării’.

În 28 noiembrie 1994, Norvegia a respins în urma unui referendum aderarea la Uniunea Europeană, votată anterior de parlament (Storting), însă a

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică aderat la spaţiul economic european creat în 1994 şi a continuat să dezvolte cooperarea cu celelalte ţări nordice.

Finlanda a reuşit să evite distrugerea totală în al doilea război mondial, prin rezistenţa deosebită pe care a opus-o invaziei sovietice.

În perioada postbelică Finlanda s-a înscris în modelul nordic de dezvoltare şi a gestionat cu succes o neutralitate care i-a permis să reducă la maxim concesiile faţă de URSS, în condiţiile dezvoltării cooperării cu celelalte ţări nordice şi cu ţările Europei Occidentale.

Finlanda a evitat astfel impunerea regimului de ‚democraţie populară’, cu preţul executării stricte a clauzelor Tratatului de la Paris şi a reuşit recuperarea bazei de la Porkkala în 1955, a intrat în Consiliul Nordic în 1955 şi în ONU în 1956, a devenit membru AELS în 1961.

Între 1945 şi 1975 au funcţionat 25 de guverne, din care 8 de stânga, 8 de centru şi 9 tehnocrate, au avut loc 10 alegeri, iar numărul partidelor parlamentare a crescut de la 8 la 10. Coaliţia comunistă (SKDL, legalizată în 1944) s-a menţinut între 14% şi 19% din voturi, în timp ce la polul opus al spectrului politic, dreapta s-a menţinut între 14% şi 18% din voturi.

Partidul Suedez, cu 7-8% din voturi, şi noile formaţiuni politice, ca liberalii, cristalizaţi în 1951, Uniunea Creştină, apărută în 1970 şi Partidul Rural, apărut în 1958 s-au menţinut relativ constante, plasându-se în dreapta polului politic. Pilonii sistemului politic finlandez au fost Partidul Agrarian, numit din 1965 Centru, care a acumulat între 24% şi 27% din voturi şi social-democraţii, care au obţinut între 19% şi 27% din opţiunile electoratului.

Guvernele finlandeze au fost conduse alternativ de socialişti, din 1946 şi 1950 şi din 1966 până în 1975 şi de Centru, din 1950 până în 1956 şi din 1959 până în 1966, între ele intercalându-se guverne interimare sau tehnice. Preşedinţia a fost asigurată de o manieră fermă de conservatorul Paasikivi între 1946 şi 1956 şi de agrarianul Kekkonen între 1956 şi 1981.

Alternanţa la guvernare a diferitelor partide nu a împiedicat construirea unei economii moderne şi realizarea statului bunăstării. Reconstrucţia şi reparaţiile de război, deşi au fost extrem de costisitoare, au permis industrializarea masivă, realizată cu ajutorul împrumuturilor acordate de SUA şi Suedia, esenţiale în condiţiile în care URSS a obligat Finlanda să renunţe la ajutorul oferit în cadrul Planului Marshall. Politica economică aplicată de guvernele finlandeze a fost de sorginte keynesistă, Finlanda adoptând, ca şi restul ţărilor nordice, varianta capitalismului mixt.


Renaşterea economică a permis realizarea progreselor sociale, dezvoltarea democraţiei industriale fiind iniţiată în 1944, urmată de armonizarea intereselor patronatului cu cele ale angajaţilor prin importante acorduri sociale încheiate cu începere din 1946, concomitent cu generalizarea şi completarea sistemului asigurărilor sociale prin reformele din 1970.

De asemenea, guvernele finlandeze au iniţiat şi aplicat numeroase măsuri în domeniul legislaţiei muncii, educaţiei, culturii, amenajării teritoriului, construcţiei de locuinţe, reuşind să asigure populaţie un nivel înalt de trai şi o securitate colectivă conforme modelului nordic, chiar dacă inferior celui al celorlalte state scandinave. Limitele acestei strategii de dezvoltare au fost instabilitatea guvernamentală, costurile mari ale administrării sistemului şi tensiunile sociale, însă acestea nu au redus eficienţa modelului finlandez.

Finlanda a fost puternic afectată de crizele economice declanşate după 1975 şi, în special de efectele prăbuşirii blocului est-european după 1990, care s-au suprapus cu recesiunea mondială. Aceste evenimente au provocat o scădere a PIB cu 15%, o creştere masivă a şomajului care a trecut de 20% şi o dezechilibrare economică şi socială gravă, care a putut fi însă depăşită datorită solidităţii şi eficienţei structurilor sale politice.

Preşedinţii succesivi, agrarianul Kekkonen până în 1981, apoi social-democraţii M. Koivisto (1981-1994) şi M. Ahtisaari, au jucat un rol politic important în menţinerea coeziunii politice şi sociale, în timp ce stabilitatea marilor partide – social-democraţii, care au obţinut între 18% şi 23% din voturi, centriştii (17-20% din voturi) şi conservatorii (18-23% din voturi) – a permis limitarea efectelor fragmentării ideologice şi ale ascensiunii formaţiunilor contestatare, ca Verzii, Alianţa de stânga şi partidul Rural.

Coaliţiile guvernamentale au alternat la putere prin alianţa socialist-centristă, condusă de K. Scorsa din 1977 până în 1979 şi din 1982 până în 1987, prin alianţa socialist-conservatoare, dominată de H. Holkeri, între 1987 şi 1991, guvernul de centru al lui E. Aho între 1991 şi 1995, urmat de guvernul de largă coaliţie al lui P. Lipponen după 1995.

În lupta împotriva crizelor, guvernele au mizat pe parteneriatul economico-social, prin introducerea democraţiei industriale în 1979, a participării la decizii şi, din 1991, prin acordul social.

Rezultatele politicii economice au determinat o scădere a şomajului la 15%, o reducere a deficitului la 1,4% din PIB, o scădere a inflaţiei de la 6,1% în anii ’80 la 0,9%, o scădere a datoriei publice de la 66% din PIB în 1993 la 58% în 1997, ceea ce a asigurat îndeplinirea criteriilor pentru introducerea monedei euro în


Finlanda în 1999. PIB a atins un nivel record de 139 miliarde de dolari în 1990, după care s-a prăbuşit la 81 miliarde de dolari în 1993, după care a crescut din nou la aproape 100 miliarde de dolari în 199729. Creşterea economică a atins un ritm de 3-4% pe an între 1994 şi 2000, a avut ca preţ o riguroasă austeritate salarială, o limitare a avantajelor sociale şi importante concesii faţă de ‚ortodoxia liberală’, cum au fost iniţierea privatizărilor şi acceptarea devalorizării monedei markka în 1993.

Din punctul de vedere al politicii externe, Finlanda a reuşit să limiteze presiunea sovietică printr-o reînnoire, în 1983, a tratatului de prietenie sovieto-finlandez pe o bază mai echilibrată, iar ulterior, în 1989, a obţinut neutralitatea totală, pe fondul schimbărilor din URSS.

În 1989, a devenit membru al Consiliului Europei, iar după ce URSS s-a prăbuşit în 1991, Finlanda a negociat un nou tratat de recunoaştere a frontierelor şi de bună vecinătate cu Rusia în 1992. Votată la 18 mai 1992, aderarea la Uniunea Europeană a fost aprobată printr-un referendum din 16 octombrie 1994, devenind efectivă la 1 ianuarie 1995.

În Islanda, viaţa politică a fost centrată pe parlament (Althing) şi pe guvern, preşedinţii având doar un rol simbolic, după modelul monarhiilor scandinave.

Sistemul partidelor politice a fost organizat în jurul a patru grupuri tradiţionale. Extrema stângă, foarte puternică, a fost formată din comunişti – deveniţi Alianţa Populară în 1956 – care au reuşit să obţină între 15% şi 23% din voturi şi s-au remarcat în special prin opoziţia faţă de NATO şi faţă de prezenţa americană. Social-democraţii au fost relativ puţin influenţi, obţinând în jur de 10-15% din voturi, însă au participat foarte des la guvernare, fie singuri, fie în coaliţie cu agrarienii.

Grupaţi în Partidul Progresului, agrarienii au reprezentat a doua forţă politică din Islanda, obţinând în jur de 25% din opţiunile electoratului, ei declarându-se naţionalişti şi partizani ai economiei mixte, reuşind să obţină susţinerea ţărănimii, a pescarilor şi a clasei de mijloc.

Conservatorii grupaţi în Partidul Independenţei au rămas principala forţă politică, cu 30-40% din voturi şi cu un program de armonizare a claselor, favorabil statului bunăstării, dezvoltării economice şi NATO.

La fel ca şi în celelalte ţări scandinave, alternanţa la guvernare şi parlamentarismul minoritar au fost trăsături constante ale vieţii politice din Islanda, politica consensului dominând, cu excepţia poziţiei faţă de SUA, a legăturilor cu

29 Ibidem, p. 147


Occidentul, cooperării inter-nordice, apărării intereselor economice şi generalizării statului bunăstării (Valfardstat) în jurul cărora s-au jucat principalele mize ale perioadei.

Islanda a acceptat intrarea în NATO, în AELS în 1970, însă s-a angajat şi în trei ‚războaie ale codului’ cu Marea Britanie pentru a-şi apăra zonele de pescuit, extinse de la 4 mile în 1952, la 12 mile în 1958, la 50 de mile în 1972 şi la 200 de mile în 1975.

Progresul social a fost consolidat datorită sistemului general de protecţie introdus în 1947, asigurărilor pentru şomaj instituite în 1956, extinderii reformelor şcolare în 1974 şi a numeroaselor măsuri luate în favoarea sectoarelor sensibile, agricultura şi pescuitul, a celor defavorizaţi, a tinerilor şi femeilor. Islanda a dezvoltat un capitalism mixt, în care cooperativele şi întreprinderile private au jucat rolul principal, iar statul a intervenit pentru realizarea marilor proiecte pentru îmbunătăţirea infrastructurii şi în favoarea reformelor sociale, care a permis atingerea unui nivel ridicat de trai pentru majoritatea populaţiei.

După criza declanşată la jumătatea anilor ’70, Islanda a intrat într-o perioadă de dificultăţi economice majore. Islanda a fost condusă din 1968 şi până în 1996 de E. Eldjan (1968-1980), urmat în funcţia de preşedinte de V. Finnbogadottir (1980-1996), prima femeia care a ocupat această funcţie din istoria ţării şi, după 1996 de O. R. Grimsson. Pe scena politică islandeză s-au afirmat noi partide, ca Alianţa Femeilor, apărută în 1983 şi prin alternanţa guvernelor de coaliţie, de stânga (1975-1980), de centru (1980-1991) sau mixte (după 1991).

În linii mari, guvernele islandeze au luptat prin devalorizări succesive şi prin crearea unei noi monede în 1981, împotriva inflaţiei galopante şi a gravului deficit bugetar şi comercial, datorate atât crizei pescuitului, afectat de scăderea resurselor oceanice şi de concurenţa străină, cât şi creşterii importurilor şi oscilaţiilor din conjunctura mondială, în special pe plan industrial.

Măsurile de austeritate au avut o serie de rezultate pozitive, mai ales în anii ’90 : şomajul a scăzut de la 5% la 3%, inflaţia s-a redus de la 10% în anii 1975-1980 la 2,5%, PIB, care s-a aflat într-o scădere continuă în perioada 1989-1995 a început să crească cu peste 3% pe an, pescuitul, încă vulnerabil, a început să-şi revină, iar producţia de aluminiu şi oţeluri speciale s-a dezvoltat. Rata de creştere economică a Islandei a oscilat, între 2,8% pe an între 1973 şi 1982 şi 0,9% între 1986 şi 1996.

Totuşi, au continuat să persiste o serie de probleme, ca povara statului în economie (40% din PIB), deşertificarea rurală, creşterea poluării, dependenţa faţă


de pescuit, care ocupă 75% din exporturi şi vulnerabilitatea faţă de conjunctura mondială.

În condiţiile în care solidaritatea nordică a început să slăbească, datorită creşterii interesului ţărilor nordice faţă de zona Baltică şi Uniunea Europeană, în paralel cu diminuarea ajutorului american, Islanda a fost obligată să accepte o apropiere de Europa comunitară, în special în cadrul Spaţiului economic european creat în 1994.

Statele Europei Nordice au participat din plin la excepţionalul ciclu de creştere economică din ‚cei treizeci de ani glorioşi’ dintre 1945 şi 1975. Economiile ţărilor din Europa de Nord au fost dominate de conjunctura mondiale În ultimii 25 de ani ai secolului XX pot fi identificate 6 faze ciclice : o criză economică, datorată primului şoc petrolier, care a durat din 1974 până în 1977, o uşoară redresare din 1977 până în 1980, o recădere în urma celui de-al doilea şoc petrolier din 1980 până în 1983, o secvenţă de prosperitate până la sfârşitul anilor ’80, o depresiune brutală între 1989 şi 1994, urmată de o redresare.

Economiile nordice au evoluat în cadrul unui capitalism mixt, orientat spre problemele sociale şi gestionat prin intermediul metodelor de tip keynesist. Principalul obiectiv a fost asigurarea locurilor de muncă pentru toţi şi progresul social, iar mecanismele principale au fost stimularea investiţiilor publice şi private, modernizarea tehnică, dezvoltarea sectoarelor cu valoarea adăugată mare, planificarea, creşterea şi egalizarea veniturilor şi realizarea acordului dintre stat, patronate şi sindicate. Statele nordice au fost capabile să atingă toate aceste obiective, însă singurele slăbiciuni persistente au rămas inflaţia, deficitul balanţei comerciale, costurile mari ale birocraţiei şi fiscalitatea ridicată.

La nivel global, cele cinci state nordice produceau în 1973, la o populaţie totală de 22 de milioane de locuitori, 18 milioane de tone de cereale, 5,6 milioane de tone de peşte, 12,8 milioane de tone de lapte, 25,2 milioane de tone de fier, 49 milioane de tone de produse din lemn, 4,7 milioane de tone de nave, 196 miliarde de kilowaţi-oră şi posedau o flotă comercială de 37 de milioane de tone, ceea ce le plasa, în cifre absolute, pe locul 2 în lume la construcţiile navale şi la flotă, pe locul 4 din perspectiva industriei lemnului şi printre primele 10 ţări la producţia de produse agricole, pescuit, producţia şi consumul de energie electrică30.

Din punctul de vedere al produsului naţional brut pe locuitor, statele Norden s-au situat la nivelul Franţei şi al RFG, acesta fiind în jur de 4.000 de

30 Ibidem, p. 127


dolari, reprezentând patru cincimi din PNB pe locuitor al SUA în 1974, în timp ce în 1950 această proporţie era de 50%.

Ritmurile de creştere economică au fost ridicate, în jur de 3-4% pe an pentru Scandinavia şi Islanda şi între 4,5-5% pentru Finlanda, şi chiar dacă nu au egalat ritmurile record de creştere ale RFG şi Italiei în acest domeniu, acestea au garantat o expansiune solidă şi constantă, care a instalat ţările nordice în plutonul de frunte al ţărilor OCDE.

Între 1945 şi 1975, evoluţia economiilor nordice, pe sectoare, a prezentat aspecte convergente. Agricultura s-a dezvoltat foarte mult, producţia dublându-se în medie, în cifre absolute, în timp ce în cifre relative, partea ei în PNB şi în forţa de muncă angajată a scăzut puternic, în medie cu două treimi şi respectiv jumătate în această perioadă. Scăderea cea mai evidentă s-a înregistrat în Islanda, Suedia şi Danemarca şi a fost mai puţin vizibilă în Norvegia şi Finlanda.

Cu toate acestea, agricultura a continuat să se modernizeze, ameliorându-şi performanţele datorită îmbunătăţirilor funciare şi progresului tehnic, valorificării industriale şi comerciale a produselor şi specializării ţărilor. Astfel, industria lemnului s-a dezvoltat foarte mult în Suedia şi Finlanda şi, într-o mai mică măsură, în Norvegia. Creşterea animalelor a asigurat 90% din venitul agricol în Danemarca şi partea esenţială a producţiei în Islanda. Cerealele, fructele şi legumele, plantele industriale au fost cultivate în Suedia şi Danemarca şi în mai mică măsură în Norvegia şi Finlanda. Pescuitul a atins performanţe deosebite (deşi a fost practicat de multe artizanal, în special în Islanda, Norvegia şi Danemarca) însă s-a confruntat cu o puternică concurenţă internaţională, ce a generat o serie de conflicte şi ‚războaie ale codului’.

Între 1975 şi 1995, ponderea agriculturii şi pescuitului în produsul naţional şi în forţa de muncă au scăzut, în medie, de la 13% la 7%, respectiv de la 15% la 8%, aceste reduceri nemarcând un declin absolut al acestor sectoare. Pescuitul a fost afectat de epuizarea resurselor şi de concurenţa externă, însă a rămas activ, reorientat spre acvacultură şi spre noi zone de captură în Arctica.

De asemenea, agricultura s-a mecanizat şi s-a profesionalizat puternic, reuşind printr-o mare productivitate să acopere 75% din necesităţile ţărilor nordice şi să dispună de importante debuşee în industrie. Pe de altă parte, s-a înregistrat un declin al populaţiei rurale, care nu mai deţine decât o pondere de 9% în Islanda, 15% în Danemarca, 38% în Finlanda, 27% în Norvegia şi 17% în Suedia. Această scădere a populaţiei rurale şi ţărăneşti a produs riscul deşertificării zonelor rurale, în timp ce costurile ridicate ale producţiei şi transportului au vulnerabilizat sectoarele şi regiunile izolate şi pe cele expuse concurenţei internaţionale intense.


Suedia şi Finlanda, ţări clasate printre primii 5 producători şi exportatori din lume de produse din lemn şi produse derivate, şi-au valorificat astfel resursele naturale, în timp ce Norvegia, Islanda şi Danemarca au vizat mai mult pieţele europene pentru a vinde produse din carne, lapte şi peşte, încercând să profite cât mai mult de pe urma Politicii Agricole Comune şi a acordurilor comunitare, ca şi de avantajele oferite de înţelegerile internaţionale, de tip GATT şi ulterior OMC.

În perioada postbelică, industria a cunoscut în statele nordice o perioadă de apogeu, asigurând între o treime şi jumătate din produsul intern brut şi din oferta de locuri de muncă, ţările cele mai industrializate fiind Suedia şi Norvegia.

În afară de exploatarea internă a materiilor prime naţionale, neferoasele în Norvegia, fierul în Suedia (a cărui producţie a crescut de la 13,6 milioane de tone în 1950 la 34 milioane de tone în 1970), cuprul în Finlanda, s-au dezvoltat geotermia în Islanda şi, în special, exploatarea hidrocarburilor din Marea Nordului, de care au beneficiat în primul rând Norvegia şi, în mai mică măsură, Danemarca.

În toate ţările nordice a avut loc o concentrare capitalistă în avantajul marilor grupuri financiare şi industriale. Concentrarea a fost realizată în sectoarele în care s-au specializat diferitele ţări nordice : în domeniul agro-alimentar şi construcţii navale în Danemarca, în chimie, aluminiu, lemn, energie, industrii mecanice şi metalurgice în Norvegia, lemn, rulmenţi cu bile, metalurgie, construcţii mecanice, aeronautică, automobile şi nave, electrocasnice în Suedia, construcţii navale specializate şi lemn în Finlanda, în domeniul agro-alimentar, tipografie, metalurgie fină în Islanda.

La acestea s-au adăugat specialităţile nordice, precum design, mobilier, moda, cinematografia şi cultura, în care au excelat în special Danemarca, Suedia şi Finlanda, industria nordică optând pentru o specializare pe câteva direcţii, în domeniile cu valoarea adăugată mare şi care răspundeau atât exigenţelor de calitate cât şi celor de stil.

Islanda s-a specializat în producţia de aluminiu şi de oţeluri speciale, Norvegia şi-a dezvoltat rafinăriile, chimia, construcţiile navale şi metalurgia prin marile ei grupuri economice, ca Statoil, Norsk-Hydro, AKER şi RGI, Danemarca a mizat pe construcţiile navale, domeniul agro-alimentar, construcţii mecanice şi design, Finlanda s-a bazat pe lemn, construcţii navale specializate şi înalta tehnologie prin marile concerne Nestle, Alhstrom, Nokia şi Enso, în timp ce Suedia – gigantul industrial al Europei de Nord, care deţine 33 din cele mai mari 50 de întreprinderi din Norden – şi-a folosit marile concerne Volvo, Saab, SKF, Ericsson, Electrolux, Asea, pentru a susţine expansiunea sectoarelor cheie ca metalurgia,


automobilul, aeronautica, electrocasnicele, lemnul, construcţiile mecanice şi navale, înalta tehnologie şi inginerie.

Industria ţărilor nordice a rămas până în prezent cu o pondere între 30% şi 35% din produsul naţional brut şi a oferit între 25% şi 30% din locurile de muncă, fiind susţinută puternic prin dezvoltarea masivă a investiţiilor care i-a permis să rămână în prim-planul inovaţiei şi calităţii.

Un progres semnificativ a înregistrat sectorul terţiar, care a asigurat între o treime şi 45% din locurile de muncă şi din produsul naţional brut.

Serviciile publice indispensabile pentru buna funcţionare a statului bunăstării, administraţia, transportul, învăţământul, sănătatea, au angajat între 20% şi 30% din populaţia activă, procentele cele mai ridicate fiind în Suedia şi Danemarca. Celelalte servicii s-au aflat în comerţ, bănci, asigurări, transportul privat, turism şi contabilitate. Această dezvoltare spectaculoasă a sectorului terţiar a fost însoţită de o ‚revoluţie managerială’ care s-a accelerat în anii ’60 şi ’70 şi care a anunţat viitoarea trecere la societatea post-industrială.

După 1975, sectorul terţiar a devenit treptat principalul domeniu de activitate şi principala sursă de locuri de muncă în ţările din Europa de Nord : din 1975 până în 1996, ponderea sa în produsul naţional brut a crescut de la 55% la 72% în Norvegia, de la 35% la 50% în Islanda, de la 53% la 74% în Danemarca, de la 50% la 71% în Suedia şi de la 40% la 62% în Finlanda. Această dezvoltare puternică a sectorului terţiar a marcat intrarea economiilor nordice în epoca post-industrială.

Creşterea economică puternică din perioada 1945 şi 1975 a fost frânată conjunctural de lipsa de dolari, de restricţiile la export şi de riscurile impuse de conjunctura mondială. Ciclul de prosperitate care a durat din 1957 şi până 1975, s-a încheiat odată cu criza energetică, financiară şi structurală care a marcat perioada de după 1975.

Economiile ţărilor nordice au fost deosebit de vulnerabile la inflaţie, atât în privinţa preţurilor, care au crescut de 5 ori (şi chiar de 10 ori în Islanda), cât şi în cea a salariilor, care s-au multiplicat de 8 până la 14 ori între 1945 şi 1975. Pe de altă parte, povara fiscală suportată de întreprinderi prin introducerea TVA, prin cotizaţiile sociale şi prin impozitul pe beneficii, au reprezentat frâne în dezvoltarea economică.

Variaţiile conjuncturale ale comerţului internaţional au influenţat de asemenea economiile foarte deschise ale statelor nordice, în care schimburile externe au reprezentat în medie 20%. Evitarea acestor influenţe negative explică încercările de organizare a pieţei nordice, cum a fost proiectul NORDEK eşuat în

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 1970, parteneriatele europene, ca AELS şi CEE şi acordurile internaţionale, cum au fost GATT şi OCDE.

În ultimul sfert ale secolului XX s-a înregistrat şi o tendinţă de interconectare a economiilor nordice, fie prin schimbul de forţă de muncă, fie prin asociaţii de întreprinderi, ca în cazul burselor din Stockholm şi Copenhaga sau al marilor bănci şi companii de asigurări suedeze, finlandeze şi daneze. Astfel, în paralel cu integrarea europeană s-a format un bloc economic nordic, foarte puternic şi eficient.

Criza mondială declanşată în 1975, pe fondul şocurilor induse de creşterea preţului petrolului, a afectat fundamentele modelului nordic de dezvoltare şi a limitat opţiunile ţărilor nordice, care au urmat o linie convergentă în direcţia menţinerii democraţiei, a încercării de conciliere a liberalismului economic cu voluntarismul social şi a deschiderii către Europa. Criza nu a afectat structurile instituţionale, care au rămas nemodificate, ci a schimbat numai practicile politice şi modalităţile de gestionare a economiei.

Din punct de vedere politic, la jumătatea anilor ’70 modelul celor cinci partide, specific ţărilor nordice, s-a dizolvat dând naştere unui pluralism mai accentuat. Astfel, la stânga, partidele comuniste, din ce în ce mai slabe, au început să fie concurate de grupuri stângiste, pacifiste, egalitariste şi antieuropeniste, în timp ce social-democraţii au fost obligaţi să opteze pentru o revizuire ideologică, pentru a reconcilia imperativele gestiunii economice cu ţelurile lor sociale.

La centru, vechile partide liberale şi radicale s-au fărâmiţat, în timp ce partidele de centru propriu-zise s-au întărit. Partidele conservatoare, susţinătoare ale austerităţii şi favorabile apropierii de Europa s-au redresa puternic, concomitent cu renaşterea extremei drepte care a mizat pe populism şi naţionalism, cum au fost mişcările Noua Democraţie în Suedia şi Partidul Progresului în Norvegia şi în Danemarca. Pierderea audienţei partidelor mari a favorizat apariţia partidelor‚ etice, precum creştin-democraţii, Verzii, Alianţa pentru Justiţie în Danemarca, Alianţa pentru femei în Islanda, mişcările autonomiste din Feroe, Groenlanda, Laponia, şi a suedezilor din Finlanda.

Fragmentarea partidelor politice a generat şi revenirea la alternanţa guvernamentală, care a pus capăt lungii perioade de hegemonie a social-democraţilor, în special în Norvegia, Suedia şi Danemarca. Astfel, socialiştii s-au mai aflat de câteva ori la guvernare între 1975 şi 1990, însă în alternanţă cu guverne ale ‚blocurilor burgheze’, constituite în jurul partidelor de centru şi conservatoare şi uneori chiar cu partide noi, cum ar fi creştin-democraţii.


În paralel, scăderea interesului pentru participarea la alegerile parlamentare a fost din ce în ce mai mult suplinită de practica referendumului, pe diferite teme, de la integrarea europeană şi până la domeniul energiei nucleare.

Statul bunăstării a început să fie supus unor critici din ce în ce mai dure, contestatarii criticând costurile birocraţiei, povara prelevărilor obligatorii şi creşterea inegalităţilor şi şomajului.

Prin destabilizarea finanţelor publice, locurilor de muncă, monedelor şi consumului, variaţiile bruşte ale ciclului economic din ultimii 25 de ani ai secolului XX, au obligat statele nordice să abandoneze treptat politicile keynesiene în avantajul unei gestiuni mai liberale, fără să se ajungă însă la neoliberalismul thatcherist, economicul rămânând încă supus socialului. Sistemele economice şi politice ale ţărilor nordice au avut astfel o evoluţie convergentă, determinată de noile condiţii ale globalizării şi apropierii de Europa.

3.2.4.2 Dezechilibrele creşterii economice în Europa Meridională

Contrastele politice, economice şi sociale între Europa de Nord şi Europa de Sud au continuat să persiste şi în perioada postbelică, cauza principală fiind diferenţa dintre nivelurile de dezvoltare economică. De exemplu, din perspectiva consumului privat pe locuitor, în 1972, Italia cu 1.400 dolari, Grecia cu 917 dolari, Spania cu 588 dolari şi Turcia cu 258 dolari, s-au situat mult sub nivelul consumului pe locuitor al Suediei (2.000 dolari) sau chiar al Finlandei (1.400 dolari).

Ţările Europei Meridionale au reuşit între sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’70 să recupereze o parte a înapoierii lor economice faţă de ţările din Europa de Nord, în cadrul unor regimuri politice extrem de diferite, de la democraţia parlamentară marcată de numeroase crize guvernamentale ca în Italia, la regimuri dictatoriale ca în Spania şi Portugalia.

În cadrul grupei ţărilor Europei Meridionale, un caz special a fost cel al Italiei, care a avut în perioada postbelică o rată de creştere economică ridicată care a plasat-o în grupa ţărilor industrializate. Pe de altă parte, dezechilibrele regionale, sociale, monetare şi financiare s-au intensificat în anii ’60, perioadă în care Italia a cunoscut, o serie de ‚perturbaţii economice’, cauzate şi de apartenenţa la CEE (spre deosebire de ţările Benelux, pentru care apartenenţa la CEE le-a impulsionat dezvoltarea economiei).


În 1943, după răsturnarea de la putere a lui Mussolini pe 25 iulie şi după anunţarea de către rege la 8 septembrie a încheierii armistiţiului, Italia a fost divizată, germanii controlând nordul, iar anglo-americanii, sudul. Mussolini a înfiinţat Republica Socială Italiană în nord, sub protecţia germanilor, însă această Republică de la Salo s-a prăbuşit în aprilie-mai 1945, după moartea lui Mussolini şi capitularea trupelor germane.

În sudul Italiei, guvernul Badoglio, numit de rege în iulie 1944, a fost înlocuit de un Consiliu de coaliţie naţională, care a regrupat toate componentele rezistenţei antifasciste, de la comunişti la democrat-creştini. Din punct de vedere economic, Italia a ieşit din război ruinată, unele regiuni din nord fiind în pragul revoluţiei sociale, în timp ce în sud, în special în Sicilia şi Sardinia, s-au manifestat mişcări secesioniste.

În urma unui referendum din 2 iunie 1946, monarhia, sprijinită de Biserica Catolică, de votul femeilor şi al regiunilor meridionale, însă compromisă de colaborarea cu fasciştii, a fost înlăturată. Tot la 2 iunie 1946, a fost aleasă o Adunare Constituantă, dominată de trei mari partide antifasciste, democrat-creştinii (35% din voturi), PSI (20% din voturi) şi PCI(19% din voturi). Fondatorul Partidului Democrat- Creştin, Alcide de Gasperi, a format un guvern de coaliţie, în care au intrat miniştrii socialişti şi comunişti. În Italia a fost introdus, prin intrarea în vigoare a unei noi Constituţii, un regim parlamentar clasic, cu un preşedinte al Consiliului răspunzător în faţa Camerelor.

La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, Tratatul de pace cu Aliaţii, prin care Italiei i-au fost impuse clauze teritoriale, financiare şi militare destul de grele, care însă au fost îndeplinite relativ repede sau au fost abrogate în contextul declanşării Războiului Rece. În mai 1947, miniştrii comunişti şi socialişti au fost demişi şi au trecut în opoziţie, iar guvernul democrat-creştin al lui Alcide de Gasperi, s-a aliniat Europei Occidentale, prin acceptarea Planului Marshall.

În anii ’50 şi ’60 Italia a intrat într-o perioadă de creştere economică remarcabilă, calificată ca şi cea a RFG, drept ‚miracol economic’, în urma căruia produsul naţional brut al Italiei s-a triplat în decurs de două decenii. Creşterea economiei italiene a fost foarte intensă între 1951 şi 1962, când rata medie anuală a PIB a fost de +5,9% şi deosebit de regulată, în condiţiile în care cei mai slabi ani, 1954, 1956 şi 1958, au avut rate de creştere de +3,6%, +4,8% şi +4,9%31.

Această tendinţă pozitivă s-a deteriorat în anii ’60 şi la începutul anilor ’70, perioadă când, deşi rata de creştere economică a rămas ridicată, în jur de +4,8%, au

31 P. Delfaud, Cl. Gerard, P. Guillaume, J-A. Lesourd, op. cit., p. 260


existat şi trei fluctuaţii ciclice, între 1964-1965, când rata de creştere a fost de numai +2,4%, urmată de o stagnare în anii 1971-1972, cu o rată de +2,4% şi de o cădere în 1974-1975, când rata de creştere economică a fost de numai 0,4%. Între 1961 şi 1973, rata medie anuală de creştere a PIB a fost de 5,9%, între 1974 şi 1980 a fost de 3,8%, după care s-a diminuat între 1981 şi 1990 la doar 2,5%.

Această dezvoltare deosebită a avut la bază acţiunea conjugată a statului, care controlat o mare parte a activităţii economice prin intermediul holdingurilor uriaşe, ca Institutul pentru Reconstrucţia Industrială (IRI) şi a unor oameni de afaceri dinamici, ca Mattei în industria petrolieră, Agnelli (automobile), Pirelli (anvelope), Olivetti (birotică), la care s-au adăugat factorii externi favorabili, în primul rând ajutorul american în cadrul Planului Marshall.

Dezvoltarea deosebită a economiei italiene s-a datorat industriei : producţia industrială s-a dublat între 1955 şi 1963, determinând creşterea ponderii populaţiei active angajate în sectorul secundar de la 30% la 40% din populaţia activă totală. Rata medie anuală de creştere a producţiei industriale a fost de 6,6% între 1961 şi 1973, de 3,1% între 1974 şi 1980, şi de numai 1,3% între 1981 şi 1990.

În acelaşi timp, agricultura şi sudul ţării au rămas slab dezvoltate, iar exodul rural a generat o masivă cerere de locuinţe şi mari probleme de urbanism.

Efortul investiţional a fost de asemenea deosebit, atingând 20%-25% din PNB, iar afluxul capitalurilor a crescut în perspectiva introducerii Pieţei Comune. În plus, societăţile particulare italiene au fost caracterizate de o pronunţată structură familială, care le-a permis rate înalte de autofinanţare.

Până în 1962, inflaţia (măsurată în funcţie de indicele preţurilor derivat din PNB) a fost moderată, în jur de 2,7%, însă după această dată creşterea inflaţiei s-a accelerat atingând proporţii îngrijorătoare : +8,6% în 1963, +6,7% în 1970-1971, +10% în 1973 şi +15% în 1974. Responsabile de această situaţie au fost politica monetară a Băncii Italiei, marcată de rigoarea impusă de guvernatorul acesteia G. Carli şi, mai ales, deficitul finanţelor publice.

Astfel, partea din buget destinată ansamblului sectorului public a crescut continuu, depăşind 1.000 miliarde de lire la jumătatea anilor ’60, pentru a ajunge la 6.000 miliarde în 1973. O altă cauză a tensiunilor inflaţioniste a fost determinată de conflictele sociale şi de presiunile sindicale, care au avut ca rezultat dublarea indicelui salariilor în industrie între 1963 şi 1971, şi din nou între 1970 şi 1975, iar partea salariilor în venitul naţional a crescut de la 47% la 57% între 1962 şi 1974. Rata medie a inflaţiei a fost între 1961 şi 1973 de 4,7%, între 1974 şi 1980 de 16,8%, înregistrând o scădere la 9,7% între 1981 şi 1990.


La sfârşitul anilor ’60, guvernele italiene s-au confruntat cu numeroase revendicări muncitoreşti referitoare la salarii şi la condiţiile de muncă, iar valul de greve dintre 1969 şi 1972 a contribuit la scăderea ritmului de creştere economică, în condiţiile în care numărul de ore de muncă pierdute prin greve a depăşit 300 milioane în 1969, aproape 150 milioane în 1970, 100 milioane în 1971, 120 milioane în 1972 şi 140 milioane în 1973.

Pentru calmarea climatului au fost propuse o serie de măsuri instituţionale, cum a fost ‚Statutul muncitorilor’ intrat în vigoare în mai 1970, care a dat sindicatelor puteri sporite în întreprinderi, fără a le asocia la gestionarea acestora, ca în RFG. Rezultatul a fost o contestare permanentă, fondată pe o strategie ‚de hărţuire’ a patronatului, al cărei prim efect a fost o scădere sensibilă a productivităţii muncii şi o descurajare a investitorilor privaţi. Rata şomajului a crescut însă continuu, de la o medie de 5,3% între 1961 şi 1973, la 6,8% între 1974 şi 1980 şi la 10,6% între 1981 şi 1990.

Italia a avut dificultăţi în domeniul balanţei curente de plăţi, provocate de incertitudinile interne ale economiei italiene, care au generat apariţia periodică a crizelor speculative, alimentate prin cele două canale obişnuite şi anume, termenii plăţilor şi mişcările de capitaluri, dar şi sub forma investiţiilor în titluri bursiere străine pe piaţa elveţiană. Dezechilibrele balanţei de plăţi nu au fost determinate, în cazul Italiei, de dezechilibrul plăţilor curente, care au fost excedentare în condiţiile performanţelor remarcabile ale exporturilor din perioada creşterii economice a anilor ’50, ale veniturilor provenite din turism şi ale transferurilor efectuate de muncitorii italieni ce lucrau în străinătate.

În 1963, a fost declanşată o primă alertă datorată faptului că în acest an, pentru prima dată de la sfârşitul reconstrucţiei postbelice, rezervele oficiale erau puternic diminuate, Banca Italiei fiind obligată să procedeze la o operaţiune de creditare internaţională cu FMI şi cu partenerii occidentali, în principal cu Elveţia, RFG şi SUA.

Ajutorul oferit nu a mai fost folosit, în condiţiile în care situaţia s-a restabilit de la sine în mod rapid. La sfârşitul anului 1971, dezechilibrul exterior cu ţările membre CEE a condus la o uşoară devalorizare a lirei (-1%) la momentul acordurilor de la Washington. Situaţia s-a agravat sensibil la începutul anului 1973, ceea ce a făcut necesară adoptarea unui curs flotant la sfârşitul lunii ianuarie 1973, după care practic lira italiană nu a încetat să se deprecieze. Banca Italiei, a fost nevoită să intervină prin recursul la credite masive din partea RFG, garantate cu stocul de aur şi prin iniţierea unor măsuri protecţioniste în mai 1974, dublate de o politică de redresare a finanţelor publice, pentru a limita consecinţele induse de


dezechilibrul exterior, care alimenta inflaţia internă şi degrada termenii schimburilor externe.

Creşterea preţurilor a fost încetinită după ce, deşi lira era supusă unor puternice presiuni, Banca Italiei a reuşit să ramburseze cea mare parte din datoria pe termen scurt, graţie unei inversări a fluxurilor de capital. Aceste fluctuaţii au avut efecte negative asupra investiţiilor şi producţiei.

În 1966 a fost introdusă o formă de planificare economică prin două ‚Programe economice naţionale’, primul între 1966 şi 1970 şi al doilea între 1970-1975. Însă, condiţia esenţială pentru ca nivelul de trai din Italia să ajungă la cel al celorlalte ţări occidentale a fost (şi este) estomparea disparităţilor regionale dintre Nordul şi Sudul Italiei ; până în prezent, în pofida eforturilor şi investiţiilor (numai până în 1975 au fost investite 15 miliarde de lire în Mezzogiorno, zonă care ocupă 40% din teritoriul naţional italian, însă gradul de angajare în industrie nu a ajuns decât la 20%) în dezvoltarea zonei Mezzogiorno şi a unor succese iniţiale, nu s-a reuşit egalizarea nivelului de dezvoltare între aceste regiuni.

Climatul politic în Italia a fost deosebit de agitat în perioada postbelică : deşi a avut o stabilitate electorală, Italia a cunoscut în schimb o instabilitate ministerială cronică, între 1946 şi 1974 fiind schimbate 30 de guverne. Instabilitatea guvernamentală s-a datorat disensiunilor interne din cadrul Partidului Democrat-Creştin, partid ce a dominat scena politică italiană, adunând între 35% şi 48,5% din opţiunile electoratului şi faptului că democrat-creştinii nu au putut forma guverne decât cu sprijinul unor mici formaţiuni, aflate ori la dreapta, ca liberalii sau monarhiştii, ori la stânga, ca republicanii sau social-democraţii.

Până în 1962, la guvernare s-au succedat coaliţii de centru-dreapta, democrat-creştinii fiind sprijiniţi de monarhişti şi de neo-fasciştii din Mişcarea Socială Italiană (MSI). După 1962 au funcţionat guverne de coaliţie de centru-stânga, prin intrarea la guvernare a Partidului Socialist Italian, condus de Pietro Nenni (mult timp aliat al comuniştilor).

Problemele politice au fost însoţite de la sfârşitul anilor ’60 de o criză socială, marcată de numeroase greve în industrie, de agitaţie în mediile universitare şi de atentate violente la Roma şi Milano ale extremei drepte şi stângi (în 1972 au apărut Brigăzile Roşii).

Pe acest fond de instabilitate politică şi socială s-a produs o creştere a ponderii comuniştilor pe scena politică, de la 22,6% în 1953 la 28,3% în 1972. PCI, condus de Palmiro Togliatti, foarte influent în mediile muncitoreşti şi intelectuale, distanţându-se după 1956 faţă de URSS, pentru a defini o ‚cale italiană’ către socialism.


Criza mondială din 1973-1974 a lovit puternic economia italiană, aflată deja în mari dificultăţi de la sfârşitul anilor ’60. datoria externă, inflaţia şi deprecierea lirei au fost însoţite de o încetinire a activităţii industriale şi de o creştere a şomajului. criza a provocat generalizarea unei veritabile ‚economii subterane’, marcată de o puternică dezvoltare a subanteprizelor, a fraudelor fiscale şi a muncii ‚la negru’, afectând în special tinerii, femeile şi locuitorii din Mezzogiorno. Graţie acestui fenomen, efectele crizei au fost relativ atenuate până la mijlocul anilor ’80, dată după care Italia a cunoscut un veritabil ‚boom’ economic’, marcat de o puternică creştere industrială, de peste 6% pe an, care i-a permis să devanseze Marea Britanie în clasamentul principalelor ţări industrializate din Europa.

Însă acest al doilea ‚miracol’ economic italian nu a permis surmontarea carenţelor structurale ale economiei Italiei : o enormă datorie publică, de circa 110% din PIB, alimentată de un puternic deficit bugetar, de servicii publice deficiente, o rată a şomajului superioară cifrei de 10% din populaţia activă, o inflaţie ridicată, mai mare decât cea a majorităţii ţărilor occidentale, şi în special o opoziţie între Italia nordică şi Mezzogiorno, între Italia industrială şi Italia ‚economiei subterane’.

În anii ’70 societatea italiană a cunoscut un val de terorism urban, atât din partea extremei drepte, dar mai ales din partea ‚Brigăzilor Roşii’, care în 1978, l-au răpit şi asasinat pe liderul democrat-creştin Aldo Moro. Incapacitatea guvernelor de centru-stânga în faţa acestei dezagregări a statului s-a reflectat în ascensiunea partidului comunist, care obţine la alegerile din 1976, 34,4% din voturi, faţă de 38,7% din voturi obţinute de democrat-creştini. Până în 1979, datorită alianţei dintre democrat-creştini şi comunişti – care nu obţin posturi ministeriale, ci numai preşedinţia unor mari comisii – Italia a traversat o perioadă de stabilitate politică relativă, urmată de o nouă perioadă de criză guvernamentală.

În 1981, partidul democrat-creştin a pierdut, pentru prima oară în perioada postbelică, postul de preşedinte al Consiliului de Miniştri.

După un scurt succes al guvernelor italiene în faţa terorismului urban la începutul anilor ’80, statul şi democraţia italiene s-au confruntat, în principal în Sud, cu tentativele destabilizatoare întreprinse de Mafie. Astfel, în anii ’80 datorită loviturilor date de Mafia împotriva statului italian (asasinarea în 1982 a generalului Della Chiesa, însărcinat cu lupta împotriva terorismului şi mafiei, asasinarea judecătorilor Falcone şi Borsellino la Palermo în 1992), a avut loc o dezagregare a societăţii italiene, marcată de o scădere masivă a încrederii în partidele politice şi în instituţiile statului. La alegerile din 1983, democrat-creştinii au scăzut la 32,9% din


voturi, comuniştii la 26,6% în 1987, singurul partid care a înregistrat progrese fiind cel socialist, condus de Betino Craxi, prim ministru între 1983 şi 1987.

La începutul anilor ’90, scena politică italiană s-a modificat considerabil, prin dispariţia Partidului Comunist italian care, cu preţul unei sciziuni, s-a transformat în Partidul Democratic al Stângii (PDS) şi prin apariţia în Italia de Nord, a ligilor naţionaliste, ca Liga Lombardă, care au dat expresie curentului ce contestă centralizarea excesivă a statului şi Sudul subdezvoltat. De asemenea, Italia a fost zguduită de puternice scandaluri politico-financiare care au discreditat şi mai mult partidele de centru-stânga, de la socialişti până la democrat-creştini.

Devalorizată puternic în 1990 (cu 4%), lira a fost constrânsă să iasă în septembrie 1992 din mecanismul ratei de schimb (MRS). Guvernul italian a fost astfel constrâns să adopte un plan de o rigoare draconică pentru a scoate economia din noua criză care a accentuat din ce în ce mai mult dezechilibrele structurale ale economiei italiene.

Tendinţele particulare ale evoluţiei economiei Italiei s-au regăsit, mult mai accentuate însă, în istoria postbelică a celorlalte ţări ale Europei Meridionale, în special în Spania. Din punctul de vedere al ratei de creştere a PIB, după ritmuri iniţiale foarte scăzute, creşterea a fost foarte puternică de la mijlocul anilor ’50 : 6%-7% în medie anuală în Spania şi în Grecia, 5%-6% în Portugalia, şi 4%-6% în Turcia.

În ţările Europei Meridionale, rata inflaţiei (măsurată prin indicele preţurilor derivat din PNB) a manifestat tendinţe divergente. În Spania, rata inflaţiei a fost în jur de 6% până în 1955, după care a depăşit 10% în 1957-1958, 1965 şi 1974. În Turcia, după instaurarea unei stabilităţi relative în anii ’60 cu o rată de circa 6%, rata inflaţiei a depăşit 10% până în 1971.

Grecia şi Portugalia, sub efectul politicilor riguroase adoptate de Banca centrală, au cunoscut, cu excepţia perturbărilor induse de războiul civil din Grecia, o perioadă de remarcabilă stabilitate a preţurilor, similară celei din ţările cele mai avansate : rata medie a inflaţiei a fost de aproximativ 2%-3% în Portugalia până în 1965, iar în Grecia până în 1969. Pe parcursul anilor ’70, inflaţia s-a accelerat, creşterile de preţuri atingând niveluri considerabile în 1973-1974, de circa 30%-35% pentru preţurile de consum, sub presiunile externe şi interne, criza mondială şi schimbările de regim politic.

Ţările Europei Meridionale au avut mari deficite comerciale, cu excepţia Turciei, care au provocat devalorizarea devizelor naţionale pe pieţele externe, care au fost depăşite numai datorită investiţiilor străine şi fondurilor provenite din veniturile muncitorilor care lucrau peste graniţe. De altfel, emigraţia temporară a

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică forţei de muncă a fost o caracteristică comună a ţărilor din Europa Meridională, care a contribuit la reechilibrarea balanţelor de plăţi. De exemplu, numai Spania a avut între 1960 şi 1970, aproximativ 800.000 de muncitori care au lucrat în alte ţări europene, după care, în paralel cu dezvoltarea industriei spaniole, fluxul de muncitori peste graniţă s-a diminuat, ajungând la o medie anuală de 150.000 în 1964 şi la 40.000 în 1974. O evoluţia diferită s-a înregistrat în Portugalia, unde fluxul muncitorilor ce lucrau peste graniţă a rămas puternic (75% îndreptându-se spre Franţa), cu un ritm mediu anual de circa 150.000, la o populaţie mult mai mică decât cea a Spaniei. Turcia şi Grecia au început să furnizeze, de la începutul anilor ’70, contingente din ce în ce mai importante de forţă de muncă peste graniţe, în special în RFG, care au ajuns în 1973 la mai mult de 700.000 de muncitori turci şi circa 300.000 de muncitori greci. Datorită acestei emigrări masive a forţei de muncă în RFG, balanţele de plăţi ale Turciei şi Greciei au evoluat în ritmul expansiunii economiei vest-germane.

Spania şi Portugalia au fost izolate din punct de vedere politic după cel de-al doilea război mondial, datorită regimurilor dictatoriale ale lui Franco şi Salazar. Însă, în perioada postbelică, în contextul declanşării Războiului Rece, cele două dictaturi au fost acceptate în blocul occidental, chiar în lipsa democraţiei, din considerente strategice : în consecinţă, Portugalia a fost membru fondator al OECE în 1948 şi al NATO în 1949, în timp ce Spania a aderat la OECE în 1959 şi la NATO în 1982, cele două ţări intrând în ONU în 1955. Deşi integrarea Spaniei în blocul ţărilor occidentale a fost mai lentă, ea a beneficiat încă din 1949 de un ajutor financiar din partea SUA, însoţit de importante acorduri militare în 1953, an în care Spania a semnat şi un Concordat cu Vaticanul. Spania a fost asociată la CEE printr-un acord comercial încheiat în iunie 1970.

Demararea economiilor iberice a avut loc la sfârşitul anilor ’50, fiind mai evidentă în Spania decât în Portugalia, ultima fiind obligată să suporte cu începere din 1961 costul războaielor coloniale.

Din 1960 şi până la începutul anilor ’70, Spania a atins rata de creştere economică cea mai mare din lume, alături de Japonia, la originea acestui avânt economic aflându-se ajutorul american, fondurile trimise de muncitorii emigraţi şi veniturile considerabile de pe urma turismului.

Odată cu industrializarea, Spania a cunoscut după 1960 şi o serie de mişcări ciclice, care au constat în trei faze de încetinire a creşterii economice între 1959-1960, 1967-1968 şi 1974-1975. Din 1961, politicile conjuncturale au fost dublate de introducerea planificării economice, în cadrul planurilor cincinale. Atât Spania cât şi Portugalia, deşi au înregistrat progrese substanţiale în sectorul


industrial, au continuat să prezinte o serie de dezechilibre structurale, zonele rurale fiind subdezvoltate.

Din punct de vedere politic, atât în Spania cât şi în Portugalia, regimurile dictatoriale, sprijinite de armată, poliţie şi Biserică s-au menţinut până în anii ’70. În Spania, regimul dictatorial al lui Franco a evoluat lent spre schimbare, la sfârşitul anilor ’60, cele mai semnificative modificări fiind reprezentate de intrarea tehnocraţilor din Opus Dei la guvernare şi de desemnarea prinţului Juan Carlos ca succesor al lui Franco. La 20 noiembrie 1975, Franco a murit, iar două zile mai târziu, Juan Carlos a fost proclamat rege al Spaniei. Liberalizarea regimului politic a început în 1976, după o scurtă perioadă de tranziţie.

În 1977 au fost organizate primele alegeri libere din Spania de după 1936, la acestea participând toate partidele politice, inclusiv comuniştii. Viaţa politică spaniolă a fost dominată de Uniunea Centrului Democrată (UCD), fondată în 1977 de primul ministru Adolfo Suarez. În 1978, noua Constituţie spaniolă a confirmat opţiunea democratică a electoratului spaniol.

Statul spaniol s-a confruntat cu problemele economice cauzate de criza economică mondială, cu revendicările regionale din Ţara Bascilor şi Catalonia şi cu mai multe comploturi militare. Adolfo Suarez a demisionat în 1981, însă succesorul său Calvo Sotelo nu a putut împiedica eşecul UCD la alegerile din octombrie 1982, câştigate de Partidul muncitoresc spaniol (PSOE) condus de Felipe Gonzales.

Guvernele socialiste au pus accentul pe rezolvarea problemelor economice şi pe integrarea Spaniei în Piaţa Comună, realizată după negocieri îndelungate în 1986. Prin aplicarea unui plan riguros de austeritate şi de restructurare economică s-a reuşit diminuarea inflaţiei şi a deficitului comercial, asanarea industriei şi raţionalizarea producţiei. Spania a cunoscut cea mai puternică rată de creştere economică dintre ţările CEE la sfârşitul anilor ’80, datorată parţial şi influxului masiv de capitaluri străine, în special olandeze. Acest avânt economic s-a realizat cu preţul unei rate înalte a şomajului, de circa 20% din populaţia activă, şi a unor puternice disparităţi regionale, care au provocat proteste muncitoreşti.

Alegerile legislative din 1986 şi 1989 au fost câştigate de socialiştii conduşi de Felipe Gonzales, în pofida importantelor conflicte sociale şi a persistenţei terorismului basc al mişcării ETA.

În Portugalia, în 1968, Salazar a fost înlocuit de Caetano, fără ca regimul de dictatură să fie modificat. În cele din urmă, în cadrul armatei coloniale portugheze angajată în războaiele coloniale din Africa (Angola, Mozambic,

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică Guineea-Bissau) a apărut o mişcare contestatară care a reuşit înlăturarea regimului de dictatură.

La 25 aprilie 1974, o lovitură de stat plănuită de un grup de căpitani decişi să pună capăt războaielor coloniale şi să instaureze democraţia, organizaţi în Mişcarea Forţelor Armate (MFA) a pus capăt regimului dictatorial al lui Caetano. Noul preşedinte al republicii, generalul Spinola, a fost obligat să demisioneze în septembrie 1974, fiind considerat prea conservator de către MFA şi de partidele de stânga, Partidul Socialist condus de Mario Soares şi Partidul Comunist condus de Alvaro Cunhal, reînfiinţate după căderea dictaturii. După o încercare de puci a generalului Spinola, eşuată în martie 1975, puterea a trecut în mâinile militarilor progresişti, susţinuţi de partidul comunist până la ‚normalizarea’ din 1975, când socialiştii şi moderaţii şi-au impus controlul asupra situaţiei politice.

Pe fundalul unei degradări continue a stării economiei, s-a declanşat o luptă politică complexă, în care au intervenit numeroase grupuri de presiune. Alegerile din 1975 şi 1976 au fost câştigate de socialişti care au fost nevoiţi să abandoneze puterea, care a fost preluată de partidele de dreapta, învingătoare la alegerile din 1979. Odată cu venirea la putere a dreptei situaţia politică a fost normalizată, printre măsurile luate în acest sens, fiind suprimarea Consiliului Revoluţiei în 1982 (ultimul organism militar care mai promova idealurile din aprilie 1974) şi stoparea reformei agrare.

După 1983, Portugalia a cunoscut o alternanţă între guvernele de centru-stânga şi cele de centru-dreapta, socialistul Mario Soares, ales preşedinte al republicii în 1986 şi reales în 1991, ‚coabitând’ cu un guvern de centru-dreapta condus de liderul Partidului social-democrat Cavaco Silva, câştigător al alegerilor legislative din 1987 şi 1991.

Portugalia a fost membră fondatoare a AELS din ianuarie 1960 şi a rămas una din ţările promotoare ale liberului schimb, reafirmat de acordurile din iulie 1972 prin care a fost liberalizat schimbul de produse industriale în cadrul CEE, cu excepţia produselor aşa-zise ‚sensibile’. Datorită proporţiei mari a sectorului agricol în economia Portugaliei, ea a beneficiat de o serie de concesii particulare (în special pentru producţia de vin) din partea partenerilor din Piaţa Comună şi de un ajutor financiar substanţial după schimbarea regimului politic în 1975. În ianuarie 1986, după lungi negocieri, Portugalia a intrat în Piaţa Comună, beneficiind de numeroase ajutoare comunitare.

Însă, cu toate că progresele consumului global, disparităţile au rămas foarte mari în Portugalia, ţară în care protecţia socială a rămas mult în urma celorlalte ţări


europene, salariile, pensiile şi alocaţiile familiale au fost scăzute, iar săptămâna de lucru a fost de 44 de ore.

Grecia a fost singura ţară balcanică care a rămas în tabăra occidentală, după un lung război civil între 1946 şi 1949. Grecia, alături de Turcia, a fost obiectul unei atenţii speciale din partea SUA, încă de la începutul Războiului Rece, concretizată în acordarea unui important ajutor financiar, însoţit de un considerabil sprijin militar. Ajutorul american a favorizat avântul economiei Greciei, bazată pe turism şi pe flota de comerţ.

Grecia a rămas o monarhie parlamentară până în 1967, când în urma unei lovituri de stat militare, puterea a fost preluată de un grup de colonei, care au reuşit cu sprijinul ţărănimii să instaureze o ‚dictatură de mână forte’, care a atras ostilitatea democraţiilor occidentale şi retragerea din Consiliul Europei în 1969. ‚Dictatura coloneilor’, a durat până în 1974, fiind sprijinită din motive strategice de SUA şi profitând de dezbinarea opoziţiei interne. În iulie 1974, eşecul unei lovituri de stat plănuite în Cipru împotriva episcopului Makarios, a determinat intervenţia militară a Turciei în Cipru şi restabilirea democraţiei în Grecia.

În 1974, liderul dreptei clasice Constantin Caramanlis, reîntors din exil, a restabilit libertăţile politice în Grecia. Partidul Noua Demoraţie, condus de Caramanlis, a obţinut victoria la alegerile din noiembrie 1974 şi la cele din 1977. Sub conducerea guvernului Caramanlis, Grecia şi-a continuat dezvoltarea economică în pofida crizei economice mondiale, devenind în 1981, cel de-al zecelea membru al CEE (după ce încheiase o convenţie de asociere încă din 1961).

Alegerile din 1977 au marcat ascensiunea Partidului Socialist Panelenic (PASOK), condus de Andreas Papandreu, care a obţinut o victorie netă la alegerile din 1981. În urma alegerilor s-a format un guvern socialist condus de Andreas Papandreu, care s-a menţinut la putere şi după alegerile din 1985. Datorită scandalurilor politico-financiare, PASOK a suferit eşecuri la alegerile legislative din 1989 şi 1990, care au marcat revenirea la putere a Partidului Noua Democraţie, al cărui lider, Constantin Caramanlis a fost ales preşedinte la alegerile prezidenţiale din mai 1990.

Guvernul condus de Constantin Mitsotakis, criticat puternic de sindicate şi de PASOK, a fost nevoit să guverneze într-un context de criză economică şi de agitaţie socială, datorită căruia Grecia a întâmpinat dificultăţi mai mari în procesul de integrare în Comunitatea Europeană, deşi a beneficiat de acordarea unor ajutoare financiare din partea Băncii Europene de Investiţii destinate pregătirii integrării, decât Spania şi Portugalia.


3.2.4.3 Integrarea economiilor în Europa Răsăriteană

Victoria asupra Germaniei a propulsat URSS în poziţia de superputere

politică şi militară alături de SUA, ascensiune marcată de extinderea influenţei sovietice asupra Europei Răsăritene. Pe de altă parte, chiar dacă URSS s-a bucurat de aportul economiilor ţărilor satelite pe care le-a supus unei dure exploatări, nu a fost în măsură să joace un rol economic comparabil cu noua sa putere politică şi militară.

Din 1947, Războiul Rece a radicalizat opoziţia dintre sistemele economice inspirate de capitalismul liberal şi cele care aplicau socialismul dirijist32 după modelul şi, cel mai adesea, sub constrângerea URSS. În pofida imenselor sale nevoi de reconstrucţie, URSS a declinat toate ofertele de ajutor american pentru că acestea erau însoţite de exigenţe liberale sub controlul SUA, a refuzat să participe la noul sistem monetar internaţional şi să adere la GATT.

Pentru URSS, al doilea război mondial s-a soldat cu o adevărată catastrofă demografică (pierderile estimative se ridică la 20-25 de milioane de morţi), cu imense distrugeri (ce reprezintă valoric de cinci ori venitul naţional din 1941), dar şi prin o dezvoltare economică a regiunilor din Est unde au fost evacuate echipamentele industriale şi forţa de muncă în timpul conflictului.

Obiectivul prioritar postbelic a fost reconstrucţia şi relansarea economiei, care s-a realizat printr-o planificare autoritară, prin întoarcerea la colectivizarea agriculturii, prin industrializare, prin planuri grandioase de transformare a naturii şi proiecte utopice, care au generat dezechilibre macroeconomice şi sacrificarea consumului populaţiei. Din punct de vedere politic, perioada postbelică a reprezentat apogeul stalinismului, al dictaturii totalitare, marcate de represiunea opozanţilor de orice tip, reali sau imaginari şi de cultul personalităţii care a ajuns la paroxism.

Distrugerile suferite de URSS în timpul războiului au influenţat producţia, care la sfârşitul războiului nu a fost decât un sfert din cea a SUA, în timp ce importanţa în comerţul mondial a fost foarte limitată, în condiţiile în care, în 1948 ţările socialiste nu realizau decât 3,6% din exporturile mondiale. În plus, întârzierea tehnologică a URSS a rămas considerabilă.

32 Despre comunism în general vezi Stephane Courtois, Nicolas Werth,, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea Neagră a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998


Al IV-lea Plan Cincinal (1946-1950) în URSS Tabelul 3.12

Producţia industrială Prevăzut Realizat % de realizare Fontă (mil.tone) 19,5 19,4 99% Oţel (mil.tone) 24,4 27,3 112% Huilă (mil.tone) 250 264 106% Petrol (mil.tone) 35,4 37,8 107% Electricitate (mild.kwh) 82 90,3 110% Sursa: Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.2, Editura All, Bucureşti, p. 81

Ca şi în perioada antebelică, economia URSS a rămas planificată. Conform

statisticilor sovietice, care trebuie abordate cu o oarecare prudenţă, dacă ţinem cont de fiabilitatea datelor avansate, rezultatele industriei grele sovietice între 1946 şi 1950, arată că producţia industrială a depăşit cotele prevăzute în cazul producţiei de oţel, huilă, petrol şi electricitate.

URSS a reuşit să-şi reconstituie infrastructura încă din 1948, în cadrul celui de-al IV-lea Plan cincinal dintre 1946-1950, a cărui realizare a fost facilitată de prelevările masive pe seama ţărilor învinse în război. Însă, abia în 1952 nivelul consumului a atins un nivel tolerabil, chiar dacă modest.

În acelaşi timp cu al IV-lea Plan cincinal, a fost elaborat planul anual pentru 1946, ale cărui obiective ambiţioase nu au putut fi atinse, parţial datorită slabei recolte agricole datorată secetei care a impus menţinerea raţionalizării alimentelor până la sfârşitul anului 1947, însă în principal datorită creşterii costurilor productive care s-au dovedit rapid mai mari decât cele planificate. Aceasta a constituit de altfel o caracteristică a planificării sovietice, în deceniile următoare guvernele sovietice elaborând numeroase planuri parţiale destinate să modifice dispoziţiile planurilor cincinale ale căror obiective nu puteau fi atinse.

Primul Plan cincinal postbelic (1946-1950), al IV-lea, a fost un plan de reconstrucţie economică, a cărui prioritate absolută a fost industria grea (88% din investiţiile industriale), a cărei producţie de materiale şi echipamente industriale viza reconstituirea potenţialului distrus în partea occidentală a URSS şi consolidarea noilor unităţi de producţie amplasate în timpul războiului în partea estică a teritoriului sovietic.

Alte priorităţi au fost repunerea în funcţiune a transporturilor feroviare, dezvoltarea agriculturii, introducerea unui program masiv de lucrări de construcţie, reconstrucţia regiunilor devastate de germani, dezvoltarea tuturor republicilor unionale.


Scopul final a fost eliminarea decalajelor şi chiar depăşirea principalelor ţări capitaliste din punct de vedere economic în ceea ce priveşte volumul producţiei industriale pe cap de locuitor. Rezultatele au fost spectaculoase în sectorul energetic (care şi-a dublat producţia) şi în siderurgie, însă în domeniul transporturilor, în special în cele feroviare, au continuat să persiste numeroase probleme. Realizările primului plan cincinal au fost insuficiente şi în industria bunurilor de consum.

În ceea ce priveşte agricultura, primul plan cincinal nu a avut în vedere măsuri de colectivizare, însă el a fost dublat de planuri speciale care promovau agricultura colectivă. Au fost reconstituite colhozurile şi sovhozurile, iar încă din 1946 colhoznicii au fost obligaţi să înapoieze colectivităţii pământurile dobândite în timpul războiului şi o parte a şeptelului. Loturile individuale au fost reduse, preţurile agricole au fost fixate la niveluri foarte scăzute, uneori sub preţul de revenire, iar cotele livrărilor obligatorii ale colhozurilor au fost mărite, ceea ce a determinat concentrarea eforturilor ţărănimii către micile loturi individuale, care le furnizau circa două treimi din venituri şi spre vânzarea de produse pe piaţa neagră.

Resursele ţărănimii au fost şi mai mult diminuate printr-o reformă monetară din decembrie 1947, care i-a obligat să 10 bancnote vechi contra una nouă, în timp ce bunurile colective au beneficiat de o rată de schimb de 4 la 1. Pe ansamblu, la sfârşitul primului plan cincinal, producţia agricolă nu a reuşit să o depăşească pe cea din 1940, agricultura rămânând punctul slab al economiei sovietice.

În 1950 s-a declanşat o nouă etapă a colectivizării prin decizia de regrupare a colhozurilor în unităţi mai vaste, cu intenţia de a le transforma ulterior în sovhozuri cu scopul de apropiere a condiţiilor de trai ale ţărănimii cu cele ale muncitorimii. O iniţiativă prematură prin care Hruşciov, a anunţat crearea ‚agro-oraşelor’ (iniţial în Ucraina), centre rurale de tip urban, a fost însă anulată de Stalin.

Al V-lea Plan Cincinal (1950-1954) în URSS Tabelul 3.13

Producţia industrială Prevăzut Realizat % de realizare Fontă (mil.tone) 34,1 33,3 97% Oţel (mil.tone) 44,2 45,2 102% Huilă (mil.tone) 372 390 104,8% Petrol (mil.tone) 70 70,7 101% Electricitate (mild.kwh) 163 170 104% Sursa: Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.2, Editura All, Bucureşti, pag.81


Între 1951 şi 1955, al V-lea Plan cincinal a fixat o înaltă rată de creştere economică şi a pus accentul pe mari lucrări publice în detrimentul producţiei de bunuri de consum.

Acest plan, caracterizat de Hruşciov ca fiind ‚cel mai prost dintre toate, de o concepţie lamentabilă’, a fost aplicat până la moartea lui Stalin în 1953, după care i-au fost aduse modificări importante, în special în legătură cu sectoarele deficitare ca agricultura, consumul şi locuinţele. Cu toate acestea, în 1953 URSS a redevenit o mare putere industrială, deşi economia sovietică a continuat să fie marcată de grave dezechilibre.

Acest plan a fost marcat de proiectele foarte ambiţioase de amenajare a teritoriului, simbolizate de Planul Davidov care viza crearea unei veritabile mări interioare în Siberia, precum şi de construcţia canalului Lenin încheiat în 1953, care a unit Donul cu Volga şi a canalului de irigaţii din Turkmenistan, lung de 1.100 de km, de la Amu-Daria la Marea Caspică, realizate cu mari costuri umane. A fost întreprinsă şi o regrupare masivă a colhozurilor, al căror număr a scăzut de la 123.500 în 1950 la 93.300 în 1952, această măsură permiţând o mai bună utilizare a utilajelor agricole furnizate de Staţiunile de Maşini şi Tractoare (SMT) şi o fuzionare a aşezărilor rurale în localităţi de mai mari dimensiuni33.

Odată cu venirea la putere, după moartea lui Stalin, a lui Hruşciov, accentul a căzut pentru scurtă perioadă pe ameliorarea nivelului de trai prin scăderea preţurilor la anumite produse de bază, reduceri de impozite şi ridicarea preţului de achiziţie a produselor livrate obligatoriu.

Declanşarea ‚dezgheţului’ s-a datorat în primul rând lui Malenkov, care în calitatea sa de prim ministru a susţinut necesitatea unor relaţii mai bune cu lumea exterioară şi a propus să se dea atenţie ridicării nivelului de viaţă sovietic în detrimentul investiţiilor în industria grea. Însă, poziţia lui Malenkov a fost subminată de Hruşciov, fapt care a dus la demisia primului ministru în 1955, acesta recunoscându-şi public responsabilitatea pentru lipsurile curente ce se manifestau în producţia de cereale34.

La scurt timp după moartea lui Stalin, liderii sovietici au început să recunoască faptul că nu colectivizarea agriculturii rezolva problema producţiei alimentare şi a rezervelor de hrană, în 1953 Hruşciov informând Comitetul Central al PCUS că stocurile de cereale obţinute sub Stalin erau mai mici decât cele de pe vremea ultimului ţar. Strategia principală a lui Hruşciov a constat în susţinerea

33 P. Delfaud, Cl.Gerard, P. Guillaume, J-A.Lesourd, op. cit., p. 308 34 Michael Lynch, Stalin şi Hruşciov : URSS, 1924-1964, Editura All, Bucureşti, 1994,

p. 121

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică procesului luării deciziilor la nivel local, concomitent cu introducerea unui sistem stimulativ pentru ţărani, care au început să primească sume mai mari pentru cereale, în timp ce taxele asupra beneficiilor din agricultură au fost reduse.

Concomitent, a fost iniţiat un vast program de reforme în agricultură, printr-un plan de urgenţă care a vizat punerea în valoare a terenurilor virgine (circa 40 de milioane de hectare reprezentând 25% din suprafaţa cultivabilă a URSS) prin implantarea de sovhozuri în Kazahstan. Astfel, soluţia ‚extensivă’ a fost preferată temporar soluţiei ‚intensive’ în agricultura sovietică.

Politica ‚pământului desţelenit’ a fost o iniţiativă a lui Hruşciov, acest proiect de mare amploare, introdus în 1954, fiind iniţial o politică care avea drept scop exploatarea suprafeţelor din URSS neutilizate înainte pentru producţia de cereale, în special a celor din Kazahstan şi Siberia de sud. În aceste regiuni au fost înrolaţi pentru a munci peste un sfert de milion de voluntari, în majoritatea lor membri ai Comsomolului. De asemenea, s-au făcut investiţii materiale şi financiare considerabile, în special pentru achiziţionarea unui număr de 120.000 de tractoare, numai în primul an al proiectului fiind arate peste 6 milioane de acri de pământ virgin. Însă, în pofida eforturilor, greşelile de conducere, lipsa unei planificări de perspectivă şi ignorarea condiţiilor climaterice locale şi înlocuirea culturilor bune, ca cele de bumbac, cu cele de porumb care nu s-au adaptat solului şi climei, irigarea necorespunzătoare şi lipsa spaţiilor de depozitare, au dus la eşecul proiectului.

Deşi a existat o creştere în producţia sovietică de cereale în anii ’50, aceasta s-a datorat rezultatelor mai bune obţinute pe terenurile de cultură tradiţionale şi nu pământurilor desţelenite. Discuţiile oficiale în legătură cu recoltele sovietice record ca cele din 1962, nu au putut disimula faptul că în prea puţine zone producţia s-a ridicat la înălţimea obiectivelor propuse. Mai mult, anul 1963 s-a dovedit dezastruos, combinarea factorilor de climă necorespunzătoare cu solul subfertilizat şi epuizat, ducând la diminuarea cu o treime a rezultatelor aşteptate în producţia de cereale. Toate acestea au creat o lipsă acută de nutreţuri pentru animale, care a condus astfel la sacrificarea animalelor şi în consecinţă la o diminuare periculoasă a şeptelului.

Rezultatul a fost că s-a trecut la achiziţionarea unor importante cantităţi de cereale din SUA şi Australia, pentru a se evita foametea. Practic, acest proiect menit să dea posibilitatea URSS de a depăşi în domeniul producţiei agricole ţările occidentale, nu a mai putut fi susţinut în final decât prin dependenţa de resursele provenite chiar din aceste ţări.


Al VI-lea Plan Cincinal (1956-1960) şi al VII-lea (1959-1965) au fost marcate de afirmarea priorităţilor tradiţionale, care afirmau menţinerea unei rate înalte de creştere a industriei grele, în detrimentul industriei bunurilor de consum. La cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Hruşciov a expus şi marile linii de politică economică şi a pus accentul pe voinţa de sporire a bogăţiei sociale pentru a progresa pe drumul spre edificarea societăţii comuniste. Politicile industriale adoptate de Hruşciov nu au avut nimic original, fiind o continuare a strategiei iniţiate de Malenkov înainte de a părăsi funcţia de prim ministru. Hruşciov a considerat că sunt necesare schimbări majore în domeniul economic şi a dorit să slăbească dependenţa URSS de industria grea şi să crească amploarea industriei chimice şi de mecanică uşoară. El a insistat în aceeaşi măsură ca şi Stalin asupra efortului susţinut din partea populaţiei, dar, în timp ce Stalin a folosit coerciţia, Hruşciov a oferit stimulente şi, în loc de o neglijare deliberată a bunurilor de consum din perioada stalinistă, Hruşciov a promis recompense materiale.

Însă, din 1956-1957, economia sovietică s-a confruntat cu două dezechilibre. Pe de o parte, pe plan intern, o presiune în favoarea ameliorării rapide a nivelului de trai, care a condus la creşterea sensibilă a salariilor industriale şi a preţurilor agricole, ce a determinat veritabile tensiuni inflaţioniste.

Pe de altă parte, pe plan extern, o modificare a raporturilor dintre URSS şi ţările din CAER, prin substituirea politicii de prelevări aplicată în anii anteriori cu o politică de colaborare mai egalitară, în care însă, URSS a jucat rolul de creditor al ţărilor ‚frăţeşti’ mai puţin dezvoltate. La sfârşitul anilor ’50 a avut loc o intensificare a tendinţelor centrifuge din lagărul socialist, deceniul fiind marcat de revoltele anticomuniste din RDG şi Ungaria, de dizidenţele iugoslavă şi albaneză, de dezacordurile dintre URSS şi China şi de respingerea planurilor de integrare supranaţională în cadrul CAER propuse de sovietici (Planul Valev) de către România.

În acelaşi timp, pe baza programului reformist al lui Hruşciov, a început elaborarea unui plan referitor la agricultură, unde sistemul preţurilor a fost revizuit în 1958, concomitent cu dizolvarea SMT-urilor, ale căror utilaje au fost vândute kolhozurilor, al căror număr a fost diminuat prin regrupare la 78.000. Succesul relativ al sistemului stimulativ a fost relevat de faptul că între anii 1952 şi 1958 veniturile ţăranilor au crescut de mai mult de două ori, deşi salariile se aflau încă mult în urma celor ale muncitorilor industriali.

În 1957 au fost lansate mari reforme în direcţia descentralizării, însoţite de măsuri de democratizare care aveau scopul de a permite instaurarea unei noi atitudini faţă de muncă în rândurile muncitorilor şi ţăranilor. A fost schimbat


mecanismul de gestionare a economiei prin crearea comitetelor regionale, a ‚sovnarkhozurilor’ care au înlocuit ministerele, prin care a fost substituit sistemul gestiunii teritoriale prin sistemul gestiunii sectoriale, în care întreprinderile erau controlate direct şi centralizat. Întreprinderile au trebuit să-şi echilibreze gestiunea, fiind introdusă şi o formă de cogestiune. Hruşciov a încercat transferarea de la centru la nivel local a planificării economice, fiind convins că deciziile luate aici se vor dovedi progresiste şi mai conforme cu realitatea. Reformele au vizat reducerea posturilor de autoritate centrale, Hruşciov dispreţuind birocraţia enormă din perioada stalinistă.

Pe această nouă bază a fost introdus noul plan de şapte ani (1959-1965) care a avut obiective ‚glisante’ în funcţie de rezultatele anului precedent. Planul a fost conceput cu scopul de a promova producţia de bunuri de consum, industria uşoară, chimică şi a maselor plastice, în plus fiind luată în calcul ideea dezvoltării regionale. Acest nou plan a marcat o schimbare fundamentală a politicii economice sovietice în sensul că Hruşciov a iniţiat o răsturnare a unui aspect major al politicii lui Stalin prin recunoaşterea faptului că URSS nu-şi va putea continua dezvoltarea ca stat modern decât dacă va echilibra într-o măsură substanţială structura sa economică.

Planul, marcat de personalitatea lui Hruşciov, a avut un ţel extrem de ambiţios şi anume depăşirea nivelului de trai al SUA în 15 ani şi instaurarea societăţii comuniste în 20 de ani. În realitate, rata de creştere a economiei URSS a început să scadă : producţia industrială de la peste 13% la începutul anilor ’50 a scăzut la 10% la sfârşitul deceniului şi la 8% la începutul anilor ’60. În plus, structura internă a economiei sovietice a început să se apropie de cea a ţărilor capitaliste dezvoltate, în condiţiile în care ratele de creştere ale industriei grele şi ale industriei bunurilor de consum au început să fie apropiate. Acest fenomen complex a făcut necesară o mai mare participare a economiei sovietice la schimburile internaţionale, ceea ce a făcut imperativă ameliorarea raporturilor interne dintre preţurile produselor naţionale şi cele ale importurilor (nu însă şi a termenilor schimburilor internaţionale, întrucât rubla nu a fost convertibilă).

În noiembrie 1960, după modelul operaţiunii franceze din 1958, a fost realizată o nouă reformă monetară, prin care ‚rubla grea’ a înlocuit, la o rată de 1 la 10, rubla veche, fiind stabilit şi un nou raport internaţional de schimb, care a corespuns unei devalorizări de mai mult de 50% a monedei sovietice35.

35 P. Delfaud, Cl.Gerard, P. Guillaume, J-A.Lesourd, op. cit., p. 309-310


Primii ani ai planului au înregistrat o serie de succese certe, în special în industrie, unde previziunile au fost depăşite de realizări în sectorul industriei grele şi s-au apropiat în sectorul producţiei bunurilor de consum şi în agricultură, care au permis realizarea unor importante progrese sociale, cum au fost reducerea zilei de lucru la 7 ore şi suprimarea totală a prelevărilor (impozitelor) asupra salariilor mai mici de 60 de ruble pe lună.

Anul 1963 a marcat o turnură brutală în evoluţia economiei sovietice. În primul rând, deşi producţia agricolă, favorizată de condiţiile climaterice favorabile din 1962, a depăşit 150.000 de milioane de tone de cereale, acest succes a mascat apariţia unui fenomen care se va manifesta în anii următori şi anume, epuizarea solului în Kazahstan. În aceste condiţii, URSS a fost obligată să apeleze la importuri masive (18 milioane de tone de grâu), finanţate prin vânzarea de aur ţărilor occidentale. În al doilea rând, lipsa de supleţe a industriilor producătoare de bunuri de consum care au fost incapabile să se adapteze la cererea de pe piaţa internă, a provocat o dezorganizare a producţiei, a cărei rată de creştere a scăzut la 5%.

Un Plan economic intermediar de doi ani (1964-1965) a fost atunci propus de Hruşciov, însă eşecul economic a determinat pe plan politic punerea în minoritate a lui Hruşciov în octombrie 1964, obligat să cedeze puterea conducerii colective exercitate de L. Brejnev şi V. Kosâghin. Noua conducere a iniţiat noi reforme profunde, care le-au anulat în mare parte pe cele adoptate în timpul lui Hruşciov.

Principiul conducerii colective a fost restabilit, însă de-a lungul anilor Brejnev a reuşit să acapareze puterea în partid şi în stat. Odată cu venirea lui Brejnev la putere a fost reluat şi amplificat cultul personalităţii, în timp ce societatea sovietică a fost cantonată într-un imobilism marcat prin stabilitatea cadrelor, prin continuarea aceloraşi opţiuni în politica externă ca şi coexistenţa paşnică, prin menţinerea practicilor de planificare economică şi prin dorinţa de a apropia condiţiile de viaţă ale ţăranilor de acelea ale orăşenilor prin dezvoltarea ‚Agrogorod-urilor’, preconizate anterior şi de Hruşciov.

În agricultură s-au luat măsuri pentru stimularea producţiei kolhozurilor, concomitent cu suprimarea sovnarkozurilor, şi reîntoarcerea la controlul sectorial exercitat de ministerele tehnice. În martie 1965, la plenara PCUS s-au adoptat o serie de măsuri mai suple pentru a-i determina pe ţărani să producă mai mult, acordându-se noi avantaje, ca ridicarea cu 50% a preţurilor de livrare, prime de 50% pentru livrările excedentare, credite mai avantajoase şi cedarea de material

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică agricol la preţuri mai scăzute. De asemenea, vânzarea produselor loturilor individuale a făcut obiectul unei mai mari toleranţe.

În industrie a fost instaurată o mai mare autonomie unităţilor de bază, însă reforma gestiunii întreprinderilor industriale a opus pe reformişti şi administratori, care căutau în primul rând eficienţa economică, tradiţionaliştilor puternic ataşaţi ideii planificării centralizate şi controlului partidului asupra economiei. În cele din urmă, reformiştii, ce propuneau o descentralizare a planului de stat, încurajarea iniţiativei directorilor şi evaluarea normelor reale, ţinându-se cont şi de vânzarea produselor nu numai de cantitatea produsă, au obţinut o victorie de principiu, iar reforma a început să fie introdusă în întreprinderi.

Al VIII-lea Plan Cincinal (1966-1970) a fost marcat de personalitatea lui V.N. Kosâghin şi de apelul la modele matematice complexe ilustrate în particular de cercetările lui Kantorovich. Obiectivele au rămas la fel de ambiţioase ca şi cele ale planurilor precedente, însă mult mai realiste, urmărindu-se realizarea unei rate de creştere economică de 6-8%. Rezultatele prevăzute pentru industrie au fost atinse global, dar agricultura a continuat să producă sub nivelul prevăzut.

Cu toate acestea, pentru prima oară producţia bunurilor de consum a progresat mult mai repede decât producţia de echipamente. Salariile industriale şi veniturile kolhoznicilor au crescut mult mai repede decât a fost prevăzut, ceea ce a creat o situaţie de tensiune inflaţionistă a cărei consecinţă a fost o accelerare a consumului în detrimentul acumulării. Inflaţia în economia planificată a URSS s-a manifestat prin două dezechilibre concomitente : pe de o parte, investiţii nefinalizate şi pe de altă parte, o creştere a depozitelor monetare a menajelor, care a reflectat existenţa unei puteri de cumpărare în aşteptarea bunurilor de consum.

Performanţele economice ale URSS, 1966-1979 (rata medie anuală de creştere, în %)

Tabelul 3.14 1966-1970 1971-1975 1976 1977 1978 1979

Venitul naţional 7,2 5,1 5 3,5 4 2 Producţia industrială 8,5 7,4 4,8 5,7 4,8 3,4 Produse industriale 8,5 7,9 5,5 6 5 3,5 Produse de consum 8,3 6,5 3 5 4 3,3 Produse agricole 3,9 1,2 4,1 3 4 -4 Investiţii 7,5 6,9 2 3,4 5,2 1 Venitul real pe cap de locuitor

5,9 4,4 3,7 3,5 3 3

Sursa: Pierre Milza, Serge Berstein, op. cit., p. 148


În timpul celui de-al IX-lea Plan Cincinal (1971-1975), tensiunile inflaţioniste s-au intensificat, acest lucru fiind reflectat de creşterile periodice de preţuri, amorsate de criza energetică mondială. Investiţiile au fost sub nivelul previzionat, iar rata de creştere economică a cunoscut o nouă încetinire, rămânând în zona medie a creşterii occidentale a anilor ’60.

Bilanţul economiei sovietice a fost extrem de decepţionant, Brejnev denunţând în repetate rânduri carenţele acesteia, ‚rutina’, proasta gestiune şi proasta calitate a produselor.

Rezultatele agriculturii au fost în mod special descurajante, aprovizionarea sovieticilor cu produse dovedindu-se dificilă, fiind necesar apelul la importul de grâu mai ales din SUA (până la 25 de milioane de tone în 1979-1980).

În sectorul industrial, creşterea anuală s-a diminuat an de an, regresând de la 7,4% în 1971 la 3,4% în 1979, iar aceea a venitului naţional ajungând de la 5,1% la 2%. În plus, criza economică mondială a provocat o stagnare a exporturilor către vest, iar inflaţia manifestată în Occident a obligat sovieticii să plătească mai scump materialul occidental de care nevoie. Pentru a redresa situaţia, s-au luat măsuri pentru îmbunătăţirea eficienţei producţiei şi a calităţii muncii, s-a revenit la o consolidare a planificării generale şi la o diminuare a autonomiei întreprinderilor. Cu începere din 1981, forma dominantă de organizare şi de stimulare a muncii a devenit ‚brigada’, care îşi asumă sarcina executării unei munci specifice şi a repartizării primelor.

Dezvoltarea industrializării URSS a favorizat urbanizarea accelerată, din 1970 şi până în 1979, populaţia urbană crescând de la 136 la 163 de milioane de locuitori, reprezentând 62% din populaţia totală de 262,4 milioane de locuitori în 1979. Această mişcare a fost rezultatul sporului natural, însă s-a făcut mai ales în dauna populaţiei rurale. Pe ansamblu, chiar dacă nivelul de trai al sovieticilor s-a îmbunătăţit, el a rămas încă inferior aceluia al locuitorilor democraţiilor occidentale cele mai puţin dezvoltate. Astfel, chiar dacă s-au făcut eforturi în domeniul construcţiei de locuinţe, criza de locuinţe a rămas îngrijorătoare, în 1960 aproximativ 60% din familii fiind nevoite să împartă bucătăria şi baia cu alţi locatari, iar la începutul anilor ’80 suprafaţa autorizată pe persoană nu putea să depăşească 9 m2 sub pedeapsa amenzii sau obligaţia de a caza şi alte persoane.

În 1982, după moartea lui Leonid Brejnev, succesorul său Iuri Andropov – fost şef al KGB – a dorit să pună în practică o politică de reforme, însă s-a confruntat cu imobilismul structurilor şi cu rezistenţa aparatului birocratic instaurat de predecesorul său.


În februarie 1984, Andropov, atins de paralizie, a murit, iar noul lider a devenit Konstantin Cernenko, considerat a fi continuatorul lui Brejnev. Acesta a fost ales cu sprijinul aparatului de partid format din oamenii lui Brejnev, în ideea asigurării echilibrului şi a garantării stabilităţii.

Însă, numirea lui Mihail Gorbaciov pe poziţia a doua în ierarhia PCUS, a cărui ascensiune politică s-a datorat lui Andropov, a arătat că forţele reformatoare au rămas puternice. Gorbaciov i-a succedat la putere lui Cernenko la moartea acestuia în martie 1985.

Iniţial, Gorbaciov a adoptat o atitudine prudentă şi s-a plasat aparent într-o poziţie continuatoare a predecesorilor săi, afirmând ca şi Brejnev necesitatea de a intensifica economiile sau preconizând ca Andropov consolidarea disciplinei şi ataşamentul faţă de principiile coexistenţei paşnice cu Occidentul sau apropierea de China. Însă, la puţin timp de la preluarea puterii, după ce şi-a consolidat poziţia prin îndepărtarea principalilor rivali, ca Grigori Romanov sau Andrei Gromâko, Gorbaciov a lansat programul de reformă a societăţii sovietice.

Programul reformist al lui Gorbaciov a fost rezumat prin cuvintele Glasnost şi Perestroika (‚Restructurarea’). Ansamblul reformelor a fost anunţat de Gorbaciov într-o lucrare intitulată ‚Perestroika’, scopul lor fiind acela de a reconcilia socialismul şi democraţia. Gorbaciov a fost conştient că URSS nu putea să-şi menţină rangul de mare putere şi nici să iasă din epoca stagnării dacă sovieticii continuau să nu se intereseze de efortul economic indispensabil.

Vastul program de reforme trebuia să transforme întreaga societate sovietică, atât la nivelul cetăţenilor, cât şi al statului, partidului şi economiei. În memoriile sale, Gorbaciov a sintetizat situaţia economică şi socială din URSS şi a subliniat necesitatea introducerii reformelor, menţionând obstacolele întâmpinate, astfel : ‚Atunci când, în aprilie 1985, am acceptat să conduc Comitetul Central al PCUS în calitate de Secretar General, ştiam că mă aşteaptă o muncă uriaşă de transformări. Angajată în cursa epuizantă a înarmărilor, ţara se găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau din ce în ce mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle gândirii ştiinţifice şi tehnice erau anulate de o economiei total birocratică. Nivelul de trai al populaţiei se prăbuşea din ce în ce mai evident. Corupţia pătrundea pretutindeni, manifestându-se fără ruşine în toate verigile sistemului de gestionare. Descompunerea atingea chiar şi viaţa spirituală : aparentul monolit ideologic care închidea societatea ca într-o carapace, izbutea din ce în ce mai greu să filtreze minciuna, ipocrizia şi cinismul oficial.


În acelaşi timp nu îmi apăreau cu claritate dimensiunile reale ale problemelor care aşteptau de atâta timp o rezolvare. Mijloacele care ar fi putut duce la ieşirea din această situaţie au fost schiţate la început în spiritul tradiţional al politicii PCUS : îmbunătăţirea stilului de muncă la toate nivelurile, perfecţionarea sistemului, obligându-l să funcţioneze, fără a aduce vreo modificare principiului.

Situaţia se complică şi datorită faptului că, în ciuda nemulţumirii acumulate în societate şi mai ales în sânul intelectualităţii, nu exista în ţară nici o mişcare de protest în masă, care ar fi putut constitui suportul pentru o politică de transformări. Şi aceasta din mai multe cauze, din care una, deloc de neglijat, era obişnuita supunere a unei mari părţi a populaţiei, pasivitatea şi tendinţa la conformism. Trăsăturile acestea, ale căror rădăcini trebuie căutate în vechile tradiţii din Rusia, luaseră o formă şi mai monstruoasă, accentuându-se în decursul deceniilor în care dominase crâncena conducere stalinistă, care nu fusese clintită nici în perioada post-stalinistă.

Un obstacol greu în calea transformărilor : uriaşa pătură mijlocie alcătuită din funcţionari ai partidului şi de cei bine înscăunaţi în funcţii ale statului, pentru care sistemul creat în timpul lui Stalin constituia un mediu natural, ‚congenital’, izvor de privilegii şi de putere practic de necontrolat asupra oamenilor.

Este limpede că, în asemenea condiţii, impulsul pentru schimbare trebuia să vină de sus. Şi pentru că cel care se afla ‚în vârful piramidei’ eram eu, multe lucruri depindeau de alegerea mea. Se înţelege că nu puteam acţiona singur. În momentul alegerii mele în postul de Secretar General, exista în sânul direcţiei PCUS o grupă de partizani ai reformelor. Iar primii paşi în realizarea acestor reforme, i-am făcut împreună cu ei’36.

Gorbaciov şi-a prezentat programul reformist atât ca o veritabilă revoluţie, cât şi ca o prelungire naturală a gândirii lui Lenin, al cărui moştenitor s-a considerat, el afirmând că a reluat linia directoare a fondatorului URSS pentru a face din URSS un stat socialist de drept, ceea ce implica în mod necesar restabilirea liberei discuţii şi autonomia aparatului de stat şi adunărilor alese faţă de partid.

Politica sa a constat în a cere partidului să se reformeze, Gorbaciov afirmând că partidul – compromis prin egoismul şi opţiunile sale greşite în ochii poporului sovietic – nu are altă soluţie dacă vrea să rămână elementul conducător

36 Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 6-7


al societăţii şi să-şi recucerească autoritatea morală pe care a pierdut-o. Mijlocul care trebuia să permită atingerea acestui scop a fost supunerea la votul popular a candidaturilor responsabililor partidului, Gorbaciov mizând pe faptul că, pentru a fi aleşi sau realeşi, aceştia se vor preocupa de aici înainte mai mult de nevoile alegătorilor lor.

Gorbaciov s-a sprijinit pe societate pentru a învinge inerţia sau rezistenţa conservatorilor, luând decizia unei modificări a instituţiilor. Astfel, în primăvara anului 1989 a fost ales un nou Congres al deputaţilor poporului, la capătul unei campanii electorale animate, la capătul căreia o parte a membrilor a fost desemnată pe baza candidaturilor multiple şi câteodată chiar împotriva candidaţilor oficiali ai partidului, cum a fost cazul lui Boris Elţîn37. Acest Congres a desemnat Parlamentul, Sovietul Suprem şi l-a ales pe Gorbaciov în funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem (şef al statului sovietic). În acelaşi timp, Gorbaciov a exploatat toate ocaziile de a înlocui conservatorii cu partizanii săi în posturile cele mai importante, iar rezultatul a fost izolarea până în primăvara anului 1989 a adversarilor săi din Biroul Politic.

Perestroika a schimbat considerabil condiţiile de viaţă din URSS, imobilismului din timpul lui Brejnev succedându-i schimbarea. A fost reluată destalinizarea, însă spre deosebire de perioada lui Hruşciov, aceasta a fost dusă până la consecinţele sale logice, în special în privinţa reabilitării victimelor marilor procese staliniste. Liberalizarea intelectuală a permis exprimarea mijloacelor de informare în masă, concomitent cu ‚descoperirea’ de către sovietici a paginilor necunoscute ale istoriei URSS.

Reformele economice s-au bazat pe o autonomie mai largă a întreprinderilor ceea ce a implicat o renunţare la constrângerile pe plan naţional în scopul de a concilia imperativele naţionale şi cererea locală în ceea ce priveşte bunurile de consum. Gorbaciov a încercat – fără a pune în discuţie principiul proprietăţii socialiste – să apropie ‚omul de proprietate’ dând, de exemplu, pământuri în arendă familiilor ţărăneşti. De asemenea, a încercat să reconstituie o veritabilă piaţă, să practice o politică a preţurilor reale şi a cerut întreprinderilor să obţină beneficii.

Perestroika s-a manifestat printr-o politică externă foarte activă. URSS a încheiat în 1988 un acord cu China în problema frontierei orientale, a realizat progrese în discuţiile asupra dezarmării cu SUA, Gorbaciov propunând limitarea

37 Despre Boris Elţîn vezi Aleksandr Korjakov, Boris Elţîn. Din zori până în amurg,

Editura Antet, Bucureşti, 1997 şi Renata Lesnik, Hélène Blanc, Cine îl va doborâ pe Elţîn, Editura Domino, Târgovişte, 1996


armamentelor strategice şi convenţionale. Trupele sovietice s-au retras din Afganistan în 1989, iar URSS a decis retragerea soldaţilor cubanezi din Angola şi evacuarea trupelor vietnameze din Cambodgia.

‚Doctrina Brejnev’ a fost înlocuită de ‚Doctrina Sinatra’, URSS luând decizia de a nu mai interveni militar în ţările socialiste din Europa pentru a asigura menţinerea la putere a partidului unic, fără a pune în discuţie însă continuarea construirii socialismului sau ieşirea din Tratatul de la Varşovia.

Gorbaciov a redeschis frontierele, a permis Ungariei să treacă la pluripartidism şi a acceptat ca în Polonia generalul Jaruzelski să negocieze împărţirea puterii cu sindicatul ‚Solidaritatea’. Relaţiile cu liderii Europei Occidentale s-au îmbunătăţit considerabil, Gorbaciov promovând ideea unei entităţi europene sub forma ‚Casei comune’ care ar fi urmat să adune state cu sisteme sociale şi politice diferite.

Glasnost-ul şi Perestroika au generat o serie de contradicţii şi au provocat o rezistenţă inevitabilă, în condiţiile în care libertatea de exprimare manifestată prin intermediul ziarelor, cărţilor, televiziunii şi cinematografiei a antrenat nu numai o amplificare a aspiraţiilor spre libertate şi democraţie, ci şi formularea de critici care nu au vizat numai birocraţia ci şi sistemul comunist, exprimând preferinţa unei părţi a sovieticilor pentru o democratizare după model occidental. Pentru Gorbaciov însă, Glanost şi Perestroika nu aveau scopul de a introduce în URSS democraţia de tip occidental, ci consolidarea ‚democraţiei sociale’, care pentru el a însemnat o mai bună funcţionare a principiilor leniniste de guvernare. De altfel, Glanost şi Perestroika nu s-au aplicat în problemele legate de armată şi diplomaţie, Gorbaciov afirmând şi că nu va pune în discuţie cele două principii fundamentale care stăteau la baza regimului şi anume dictatura proletariatului şi proprietatea statului asupra mijloacelor de producţie. De asemenea, Gorbaciov a considerat că tot partidul este cel căruia îi aparţinea sarcina de a exercita controlul asupra populaţiei şi opiniei publice.

Cu alte cuvinte, pentru liderul sovietic Perestroika a fost o strategie politică menită să consolideze statul sovietic în interior şi exterior prin eliminarea rupturii dintre partid şi societate .

În memoriile sale, Gorbaciov a precizat obiectivele şi metodele strategiei sale : ‚A reieşit că transformările profunde ale structurilor politice şi economice nu sunt de ajuns. Era necesară o revoluţie în gândire, o mutaţie profundă a modului de a gândi. Nu trebuie uitat că schimbările au fost realizate într-o înfruntare neîncetată, înfruntare dintre oameni, puncte de vedere, poziţii, atât în interiorul direcţiei partidului, cât şi în rândul maselor partidului şi în sânul


întregii societăţi, în ansamblul ei. Reformele prezentau o extremă complexitate şi pentru încă un alt motiv. Cei care le începuseră nu aveau nici o experienţă în privinţa acestui tip de transformări. E adevărat, fireşte, că există mai multe moduri de a privi trecerea de la totalitarism la democraţie, în cadrul aceluiaşi tip social de societate. Dar nimeni nu se lovise încă de o trecere de la totalitarism la democraţie, combinată cu o schimbare a sistemului economic, politic, juridic. Dacă se doreşte, bineînţeles, o trecere paşnică şi nu o ruptură revoluţionară, furtunoasă, însoţită de destrămarea ţării în tabere duşmane şi izbucnirea războiului civil. Cunoscând ţara, tradiţiile noastre şi amara experienţă a trecutului, trebuia să evităm să se producă aşa ceva. Pentru mine, aceasta a devenit orientarea fundamentală politică şi morală. Prin urmare a trebuit să aplicăm la început metoda încercărilor şi erorilor…Aş dori să amintesc adversarilor mei că ne gândisem efectiv la perestroikă, înainte de a o începe, doar ca la o reformă economică. Dar după ce am avut parte de nu puţine decepţii, ne-am convins repede că, fără o schimbare a sistemului politic şi a fortiori fără schimbarea regimului, transformările economice erau pur şi simplu imposibil de realizat în ţara noastră’38.

Conservatorii – care doreau la rândul lor consolidarea URSS – s-au opus programului reformist considerând că pune în discuţie bazele sistemului sovietic, accentuând efectele negative ca refuzul de a lucra care devenise masiv, manifestaţiile neautorizate şi frământările naţionaliste care afectau provinciile baltice, Georgia, Armenia, Uzbekistan şi alte provincii şi care ameninţau URSS cu dezmemebrarea. De asemenea, conservatorii antireformişti au acuzat pierderea influenţei URSS faţă de ţările din lagărul socialist.

Despre forţele antireformiste, Gorbaciov a menţionat în memoriile sale : ‚Toate funcţiile esenţiale de gestionare economică se găseau concentrate în mâinile direcţiei politice. Rolul aparatului executiv era cum nu se poate mai hipertrofiat. Cuprinzând aproape o sută de ministere la nivelul Uniunii şi opt sute la nivelul republicilor, în mod practic acesta dicta în economie şi politică. Tocmai administraţiile şi alte structuri ale gestionării erau cele care ţineau în mâna lor soarta deciziilor politice şi determinau, prin acţiunea sau lipsa lor de acţiune, ceea ce trebuia şi ceea ce nu trebuia făcut. Sovietele şi o mare parte a organelor de partid nu erau în stare să controleze presiunea administraţiilor. Pretutindeni era admis faptul că organul care lua şi executa o hotărâre nu era şi răspunzător, din punct de vedere economic, de actele sale.

38 Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 8-9


Etatizarea vieţii publice constituia un viciu grav al sistemului politic. Reglarea de către stat se întindea practic în toate domeniile activităţilor din societate.

Tendinţa de a acoperi printr-o planificare şi un minuţios control centralizat toate aspectele vieţii, strângea realmente ţara în chingi, frânând iniţiativa oamenilor, organizaţiilor, diferitelor grupuri. Aceasta dusese, între altele, la apariţia unei economii ‚paralele’, profitându-se la maximum de neputinţa organelor de stat de a satisface nevoile populaţiei.

Birocratizarea structurilor statale obişnuise societatea cu o formă unică şi statică de experienţă. Se constituise o falsă putere a poporului, în care exercitarea puterii nu se identifica cu activitatea politică a cetăţenilor, ci cu cea a organelor executivului aşa-zis în slujba intereselor poporului.

Timp de decenii sistemul politic se adaptase nu la organizarea vieţii publice în cadrul legii, ci la executarea unor ordonanţe şi directive. Proclamarea, pe hârtie, a principiilor democratice şi în fapt, autoritarism, apeluri vehemente la puterea poporului şi voluntarism, în practică subiectivism, vorbărie despre democraţia socialistă, ‚cea mai bună din lume’ şi în realitate batjocorirea drepturilor elementare ale cetăţenilor, absenţa de foarte mult timp, a transparenţei, a libertăţii presei, toate aceste trăsături se impregnaseră adânc în modul de viaţă al societăţii. Toate acestea se plăteau : prin indiferenţă, slăbirea activităţii sociale a maselor, îndepărtarea oamenilor muncii de proprietate, gestionare, politică şi cultură. Monstrul care strivise societatea condamnase la eşec toate încercările care fuseseră făcute mai înainte în vederea reformării sistemului’39.

Conservatorii l-au considerat pe Gorbaciov personal responsabil de destrămarea regimului şi a statului, de slăbiciunile economiei şi de pierderea imperiului, ceea ce va duce la puciul conservator din 18-21 august 1991.

În 1990 a avut loc o resurgenţă a sentimentelor naţionale în republicile sovietice, care au luat forma confruntărilor interetnice în Azerbaidjan, în Nagornâi-Karabakh, în Kirghizia, Moldova şi a declaraţiilor de independenţă ale Lituaniei, Estoniei, Georgiei şi Armeniei. În scurt timp şi alte republici s-au proclamat suverane, aşa cum a fost cazul Federaţiei Ruse, Azerbeidjanului, Uzbekistanului,

39 Ibidem, p. 9-10


Turrkmeniei, Moldovei, Bielorusiei şi Ucrainei40. Autoritatea URSS s-a prăbuşit în republicile dizidente, fapt care l-a obligat pe Gorbaciov să propună în februarie 1990 o nouă federaţie sovietică, bazată pe principiul acordului voluntar, pregătind un nou ‚Tratat al Uniunii’, republicile urmând a-şi confirma apartenenţa la noua federaţie prin referendum.

Pe acest fundal al dezagregării URSS, economia sovietică s-a prăbuşit : trenurile şi vapoarele nu mai sunt descărcate, alimentarea oraşelor este din ce în ce mai dificilă, iar piaţa neagră s-a dezvoltat pretutindeni. Falimentul sistemului a fost accelerat de faptul că reformele introduse au dezorganizat angrenajele tradiţionale fără a le înlocui cu noi circuite, situaţie care a agravat carenţele economiei planificate şi a generat nemulţumiri, proteste, greve şi frământări sociale.

În aceste condiţii dificile, Gorbaciov a avut în vedere o reformă economică profundă care a avut drept scop trecerea, prin etape succesive, de la o economie dirijată la o economie de piaţă planificată şi controlată. Concomitent s-a trecut la reforma structurală a economiei sovietice, despre al cărei eşec, Gorbaciov a menţionat : ‚În economie, dând curs stereotipiilor instaurate, am început prin reforma industriei grele, a construcţiei de maşini. Ar fi fost mai potrivit să începem cu agricultura, industria uşoară şi alimentară, adică să fi început cu ceea ce ar fi avut efecte rapide şi evidente pentru oameni, ar fi întărit baza socială a perestroikăi. Cu alte cuvinte, în mai multe cazuri, după ce am ales o anume cale a reformei, nu am ştiut să alegem în mod corect logica măsurilor necesare realizării’41. Anunţarea trecerii către economia de piaţă a semnificat faptul că Gorbaciov a condamnat economia socialistă, aducând astfel o lovitură fatală dogmei marxist-leniniste.

În vara anului 1990, planul de aplicare al acestei reforme, prezentat Sovietului Suprem de către primul ministru Rîjkov, a fost respins, însă liberalizarea economiei a fost încercată conform vederilor lui Boris Elţîn, Parlamentul autorizând pe Preşedintele Federaţiei Ruse să legifereze prin decrete timp de 18 luni pentru a introduce economia de piaţă.

Însă, în realitate, decretele adoptate au întărit măsurile disciplinare, iar reforma economică a fost abandonată la sfârşitul anului 1990, când s-a revenit la economia administrată.

40 Pt. detalii vezi Hélène Carrère d’Encausse, Imperiul spulberat. Revolta naţiunilor în

URSS, Editura Remember, Bucureşti, 1993, Hélène Carrère d’Encausse, Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic, Editura Remember, Bucureşti, 1991, Francoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996

41 Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 14


Astfel, Perestroika şi-a demonstrat contradicţiile, introducerea democraţiei ameninţând însuşi sistemul comunist şi existenţa URSS. Procesele profunde de schimbare iniţiate de Gorbaciov au afectat bazele regimului şi au determinat în cele din urmă dispariţia partidului comunist în republicile sovietice, iar aceasta a antrenat – în condiţiile în care partidul a fost factorul coagulant al URSS – dezmembrarea URSS42 până la sfârşitul anului 1991. Între timp, imperiul sovietic edificat în Europa de Est îşi încetase existenţa, în toate ţările foste socialiste având loc schimbarea regimului comunist şi trecerea la reforma sistemului politic şi economic.

Extinderea sistemului colectivist în Europa de Est a fost consecinţa cea mai marcantă şi durabilă a celui de-al doilea război mondial. Introducerea socialismului a fost realizată sub egida URSS, iar o caracteristică a procesului a fost o tendinţă puternică spre integrare. În 1945, Europa de Est a fost ocupată militar de URSS, care a instalat în ţările ocupate guverne de coaliţie, ‚Fronturi naţionale’, dominate de partidele comuniste, care au ajuns la putere şi au eliminat progresiv orice opoziţie politică.

Singurele excepţii au fost Iugoslavia şi Albania, aici partidele comuniste preluând singure puterea, fără ajutorul Armatei Roşii.

În vara anului 1947, URSS a refuzat Planul Marshall şi a impus acelaşi răspuns negativ şi Cehoslovaciei şi Poloniei. Astfel, din 1947, capitalismul liberal şi socialismul autoritar şi-au desfăşurat separat efortul de reconstrucţie economică.

După 1948, evoluţia economică a ţărilor socialiste din Europa de Est a fost caracterizată de procesul fundamental al integrării, sistemul de gestiune planificată conducând în mod necesar la coordonarea politică a schimburilor şi producţiilor naţionale. Tendinţa spre integrare s-a manifestat pe atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional.

După 1945, au existat mai multe faze în evoluţia economică a ţărilor est-europene : prima, până în 1948, a fost cea a reformării structurale şi de diminuare a diversităţilor naţionale ; a doua, între 1948 şi 1953-1956, a cea a cvasi-integrării cu economia dominantă ; a treia, între 1956 şi 1964-1965, a fost cea a reîntoarcerii la identitatea naţională, însă în cadrul comun al CAER şi cu menţinerea aceluiaşi sistem de planificare şi de gestiune ; o nouă fază a început după 1965 şi a fost caracterizată de iniţierea unor reforme în direcţia afirmării specificului naţional al fiecărei ţări membre CAER.

42 Vezi Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării

URSS, Editura Nemira, Bucureşti, 1995


La sfârşitul lunii septembrie 1947, în Polonia a fost înfiinţat ‚Biroul de informaţii al partidelor comuniste’ (Kominform-ul), în timpul unei întâlniri a reprezentanţilor a 9 partide comuniste, acelea din URSS, Italia, Franţa, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Iugoslavia. Scopul noii instituţii a fost întărirea controlului sovietic asupra partidelor comuniste din Europa Răsăriteană, Franţa şi Italia, într-o perioadă în care influenţa americană – fondată pe Doctrina Truman şi pe Planul Marshall – contracara politica expansionistă a URSS în Europa.

La această reuniune a fost proclamată oficial de către Jdanov, doctrina sovietică a Războiului Rece, bazată pe existenţa în lume a două lagăre opuse, unul condus de SUA, iar celălalt de URSS, ceea ce a implicat supremaţia sovietică asupra lumii comuniste. Politica Kominform-ului, de abandonare a colaborării comuniştilor cu socialiştii, a antrenat consecinţe duble pentru conducătorii politici ai ‚democraţiilor populare’. Pe de o parte, această politică i-a făcut să fie şi mai dependenţi de URSS, fiind obligaţi să se alinieze consemnelor PCUS şi astfel să apară în ţările lor drept reprezentanţii unei puteri străine. Pe de altă parte, ea a dus la ruperea fronturilor constituite între comunişti şi socialişti, aceştia din urmă, ataşaţi principiilor democratice, fiind suspecţi în ochii lui Stalin şi deci indezirabili la guvernare.

În consecinţă, în Ungaria, Polonia, România şi Bulgaria, au fost arestaţi cei mai activi militanţi socialişti, acţiunea fiind mai uşoară în România, datorită slăbiciunii partidului social-democrat. Treptat, partidele socialiste din ţările est-europene, lipsite de elementele cele mai active şi de liderii lor, au fost nevoite să accepte fuziunea cu partidele comuniste, unificarea fiind proclamată în cadrul unor congrese epurate. În acest mod a avut loc sfârşitul pluripartidismului politic şi trecerea la un regim totalitar condus de un partid unic, supus consemnelor centralizatoare ale URSS.

În acelaşi timp, URSS şi-a afirmat rolul de economie dominantă (în 1972, economia URSS producea 60% din producţia agricolă, 65% din producţia industrială şi două treimi din venitul naţional al ţărilor CAER) asupra ansamblului Europei socialiste, cu excepţia Iugoslaviei şi a Albaniei.

În ţările Europei de Est reconstrucţia economică a durat aproximativ 5 ani, desfăşurându-se în condiţii foarte dificile cauzate de distrugerile din timpul războiului care au afectat considerabil potenţialul productiv. În plus, reconstrucţia s-a desfăşurat într-un cadru teritorial modificat, în special în Germania de Est şi în Polonia.


Situaţia României, Ungariei şi Bulgariei, ţări foste inamice ale URSS a fost şi mai gravă, acestea fiind obligate să plătească masive reparaţii şi despăgubiri de război (300.000 milioane de dolari fiecare) şi să suporte cheltuielile trupelor sovietice de ocupaţie. România a fost obligată să livreze URSS, cu titlu de restituire a bunurilor însuşite, 100.000 de vagoane de cereale, 261.000 de capete de vite, 550 vagoane de zahăr, 286 de locomotive, 5.000 de vagoane, 2.600 de tractoare, iar în ce priveşte livrările cu titlu de despăgubiri de război, 50% urmau să fie făcute în produse petroliere, iar restul în nave, vagoane, locomotive, utilaje şi cereale43.

Pentru a efectua aceste prelevări, URSS a creat în fiecare ţară societăţi mixte, în care aportul sovietic a fost constituit din bunurile germane confiscate, iar cel al ţărilor partenere din despăgubirile de război, livrabile în mărfuri. În aceste condiţii, în Bulgaria producţia de tutun a trecut sub control sovietic, în Germania de Est sovieticii au procedat iniţial la demontarea uzinelor şi transportarea lor în URSS, la rechiziţionarea de materiale, după care, din 1947 s-a trecut la organizarea societăţilor mixte care au trecut ulterior în 1953 în proprietatea RDG.

Noile ţări de ‚democraţie populară’ au fost obligate să adopte modelul sovietic, principiile sovietice de socializare a mijloacelor de producţie şi planificare a dezvoltării fiind aplicate din anii 1946-1948.

În agricultură, colectivizarea pământurilor s-a făcut în etape, prima fază a reformei agrare constând în exproprierea marilor domenii, după care a urmat o redistribuire a pământului către ţărani, gratuită cel puţin pentru cei mai săraci dintre ei. Statul nu a păstrat decât o mică parte a terenurilor confiscate, pentru a înfiinţa ferme de stat, care au jucat un rol pilot pentru înnoirea metodelor de cultivare, dezvoltarea culturilor industriale şi punerea în valoare a noi zone.

Această împărţire a pământurilor a condus la înmulţirea exploatărilor în agriculturile ţărilor est-europene, cel mai adesea acestea fiind sub 5 ha şi, în consecinţă, improprii pentru o activitate raţională, mai ales în condiţiile în care micii agricultori nu posedau utilajele agricole necesare.

Ca un paliativ al consecinţelor nefavorabile ale fărâmiţării exagerate a exploatărilor agricole, guvernele ţărilor est-europene au încurajat formarea de cooperative agricole, care a constituit o fază premergătoare pentru trecerea la a doua etapă, care a fost cea a reunirii exploatărilor în ferme colective.

43 Pierre Milza, Serge Bernstein, op. cit., p. 93


Până la dispariţia lui Stalin în 1953, această schemă a fost identică în toate ţările din ‚lagărul socialist’, colectivizarea fiind pregătită prin crearea ‚Staţiunilor de Maşini şi Tractoare’ (SMT) după modelul sovietic, pentru a-i obişnui pe ţărani cu munca în colectiv şi pentru a facilita culturile pe mari suprafeţe. Tipurile de cooperative au fost foarte variate, de la simplul lucru în comun, până la colectivizarea tuturor mijloacelor de producţie, inclusiv a pământului.

Concomitent, ţăranii înstăriţi au fost oprimaţi prin diverse metode, de la fiscalitatea excesivă, interdicţia de a cumpăra material agricol şi îngrăşăminte, până la obligaţia de a-şi vinde recolta la preţuri derizorii. Colectivizarea pământurilor – care a întâmpinat pretutindeni o rezistenţă înverşunată – s-a încheiat între 1956 şi 1960, cu excepţia Poloniei şi Iugoslaviei, unde a fost abandonată.

Până în 1948, naţionalizările au fost conduse cu prudenţă în toate ţările din Europa de Est, cu excepţia Iugoslaviei şi Albaniei, unde comuniştii au preluat puterea relativ uşor. Naţionalizările au debutat prin confiscarea bunurilor germane şi ale colaboraţioniştilor, după care, după modelul sovietic, au fost aplicate în primul rând sectoarelor cheie ale economiei, industria grea, minerit, centrale electrice, transporturi şi comunicaţii, bănci şi asigurări, industria uşoară fiind vizată mai târziu. În aproape toate ţările de ‚democraţie populară’ a continuat să subziste un sector privat, însă foarte limitat şi controlat de stat. Naţionalizările au fost încheiate în întreg ‚lagărul socialist’ european în anii 1948-1952.

De asemenea, tot pe model sovietic, a fost introdusă planificarea economică, iniţial, prin planuri pe termen scurt în perioada de reconstrucţie dintre 1945 şi 1950, iar ulterior prin planuri pe termen lung. Ca şi în URSS, obiectivele trasate industriei grele au fost prioritare, iar ratele de creştere în aceste sectoare au fost foarte ridicate, provocând dezechilibre majore în economiile ţărilor est-europene. Aceste dezechilibre au provocat dificultăţi economice şi politice şi au avut drept rezultat lipsa materialelor pentru agricultură, dificultăţi în aprovizionarea oraşelor, scăderea randamentelor şi a veniturilor reale.

Creşterea a fost în toate ţările est-europene foarte puternică până la începutul anilor ’60, în special în industrie, fiind însă destul de neregulată : astfel, Cehoslovacia a cunoscut o foarte puternică expansiune, în timp ce RDG, Ungaria şi Polonia nu au reuşit să atingă aceleaşi performanţe, iar în cazul României şi Bulgariei, industrializarea a fost foarte accelerată. După 1961, creşterea economică a devenit sensibil mai lentă (cu excepţia României), mai ales în RFG şi Cehoslovacia, unde – după estimările oficiale în privinţa producţiei industriale – rata medie anuală de expansiune a scăzut, în cazul RFG, de la 9,2% între 1956-


1960 la 6% între 1961-1965 şi, în cazul Cehoslovaciei, de la 10,5% la 5,2% în aceleaşi intervale44.

Încă din anii 1951-1952, în majoritatea economiilor est-europene, planurile economice au început să acuze importante întârzieri, mai ales în agricultură, unde livrările obligatorii s-au diminuat. Tensiunile asupra aparatului de producţie, nerealizarea planurilor, orientarea către dezvoltarea sectoarelor producătoare de bunuri de producţie şi neglijarea sectorului bunurilor de consum, lipsa libertăţilor, au determinat, după 1953, izbucnirea primelor mişcări sociale în RDG, Cehoslovacia, Polonia şi, mai ales, în Ungaria în 1956.

În februarie 1956, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hruşciov a afirmat printre principiile fundamentale care urmau să ghideze politica URSS şi principiul pluralităţii căilor către socialism, în sensul că fiecare popor putea să-şi construiască socialismul conform propriei sale dorinţe.

În anii ’60, ţările de ‚democraţie populară’ au început să ţină cont din ce în ce mai mult de interesele lor naţionale, situaţie pe care URSS a tolerat-o atât timp cât nu a fost pusă în discuţie ideologia comunistă şi apartenenţa acestor ţări la Tratatul de la Varşovia. Însă, în 1968, sub conducerea lui Dubcek, succesorului lui Novotny la conducerea Partidului Comunist Cehoslovac, în Cehoslovacia a fost încercată o experienţă de ‚socialism cu faţă umană’, care consta în reconcilierea socialismului cu libertatea de exprimare, fără a rezerva un monopol al partidului comunist pe scena politică. În august 1968, trupele Tratatului de la Varşovia au intervenit militar pentru lichidarea Primăverii de la Praga, decizia fiind luată de liderii URSS, Poloniei şi RDG.

Intervenţia militară în Cehoslovacia a determinat proclamarea ‚Doctrinei Brejnev’ prin care URSS nu a recunoscut ţărilor socialiste decât o suveranitate limitată în faţa priorităţii internaţionalismului socialist.

În a doua jumătate a anilor ’60, în ţările est-europene au fost introduse o serie de reforme economice, fie în etape succesive, ca în RDG după 1963, în Bulgaria şi în Polonia în 1965-1966 sau în Cehoslovacia unde reformele introduse între 1965 şi 1968 au fost întrerupte de evenimentele ‚Primăverii de la Praga’, fie dintr-o dată, ca în Ungaria şi România în 1968. Reformele au afectat în principal patru domenii. În primul rând, pe planul administrării economiei, întreprinderile au fost regrupate în uniuni industriale, proces prin care s-au modificat şi relaţiile cu

44 P. Delfaud, Cl.Gerard, P. Guillaume, J-A.Lesourd, op. cit., p. 321

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică organismele centrale şi prin care grupelor astfel constituite li s-a conferit dimensiunea critică necesară pentru a dispune de o veritabilă autonomie.

În al doilea rând, a crescut rolul întreprinderilor în procesul de stabilire a planurilor, uniunile industriale elaborând veritabile contra-planuri în scopul modificării proiectelor iniţiale ale organismelor centrale. În RDG, Polonia şi România, planurile au rămas însă foarte precise în privinţa criteriilor şi indicilor de execuţie, în timp ce în Bulgaria, Ungaria şi Cehoslovacia obiectivele care trebuiau atinse au fost stabilite într-o manieră globală. În al treilea rând, criteriul esenţial a devenit ‚maximizarea profitului’, din care o parte mai mică sau mai mare a fost lăsată întreprinderilor cu titlu de ‚primă’, dacă execuţia planului era corectă. De asemenea, pentru a da profitului o semnificaţie efectivă, preţurile, fiscalitatea şi chiar mecanismele de credit au fost reformate. În ultimul rând, întreprinderilor li s-a permis accesul direct la comerţul exterior, fără a mai cere avizul organelor centrale.

În paralel, între URSS şi ţările socialiste din Europa de Est a fost stabilit un ansamblu de legături bilaterale, care a funcţionat până la înfiinţarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Deşi CAER a fost anunţat încă din 25 ianuarie 1949, până în decembrie 1959 acesta nu a avut un statut, textul semnat intrând în vigoare la 13 aprilie 1960.

Ţările membre ale CAER au fost Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, URSS şi, ulterior, Albania (din februarie 1949), RDG (din 1950), Iugoslavia (observator în 1955 şi asociat din 1962), China, Coreea de Nord, Vietnam (observatori după 1956 şi neparticipanţi la reuniunile CAER până în 1961, dată la care Albania s-a retras), Mongolia (din 1962) şi Cuba (din 1972). În deceniile următoare, economiile ţărilor din Europa Răsăriteană au fost orientate în principal în funcţie de orientările stabilite de URSS.

Deşi CAER a fost anunţat odată cu crearea OECE, instituţionalizarea sa a acompaniat naşterea CEE şi a AELS.

Organul suprem al CAER a fost Sesiunea Consiliului, care se reunea cel puţin odată pe an. Între sesiunile Consiliului, se reunea Comitetul executiv, format din vice-prim-miniştrii guvernelor ţărilor membre, care luau deciziile executive. Comitetul executiv era asistat de Comisiile consultative, instalate în diferitele capitale, care se ocupau cu problemele economice generale sau sectoriale şi care aveau un triplu rol : de informare, de recomandare şi de coordonare.

Secretariatul Consiliului, instalat la Moscova, asigura administrarea de ansamblu, asigura elaborarea de studii statistice şi reprezenta CAER în relaţiile cu


instituţiile internaţionale. Un alt organism conex existent a fost Banca Internaţională de Cooperare Economică (BICE).

În cadrul CAER a fost aplicată o veritabilă specializare a producţiei pe baza ‚diviziunii internaţionale a muncii’, introdusă după 1951, în special din consideraţii strategice legate de Războiul din Coreea. Schimburile au fost în mod esenţial bilaterale, URSS fiind principalul partener, iar raporturile de preţuri au fost sistematic în favoarea economiei dominante.

Încă de la crearea sa, CAER a vizat trei obiective majore. Primul a fost cel al simplei cooperări comerciale, CAER jucând un rol discret ce a vizat încadrarea acordurilor bilaterale destinate creşterii volumului schimburilor comerciale intraregionale. După perioada imediat postbelică, în care schimburile între ţările est-europene, au fost extrem de limitate, ruperea aproape totală a legăturilor cu Occidentul şi presiunile URSS au favorizat sporirea legăturilor între ţările CAER. Creşterea schimburilor în cadrul zonei CAER a fost în medie între 9% şi 10%, mai mare decât rata de creştere corespondentă din cadrul OCDE, însă mai scăzută decât cea din cadrul AELS sau CEE.

Ponderea schimburilor intra-CAER în comerţul exterior total al ţărilor din Europa de est a atins până la începutul anilor ’70, aproape 60% faţă de 45% în cazul ţărilor CEE, ulterior manifestând o diminuare, pe fondul tendinţelor autarhice din ţările socialiste. Această creştere a fluxurilor comerciale în cadrul CAER, nu a fost o consecinţă a reducerilor de taxe vamale, ci s-a datorat acordurilor bilaterale, ce conţineau date despre cantităţile ce urmau a fi schimbate şi despre preţurile de referinţă (după 1956, preţurile internaţionale occidentale au început să servească sistematic drept preţuri de referinţă pentru produsele primare şi transformate).

Comerţul în interiorul zonei CAER a fost reglementat prin intermediul acordurilor de echilibru bilateral. După 1964, în cadrul Băncii internaţionale de cooperare economică (BICE), reglementarea s-a putut face multilateral, prin intermediul viramentelor în ‚ruble transferabile. În cadrul acestei uniuni de clearing astfel constituite, în condiţiile în care ‚rublele transferabile’ nu erau convertibile, eventualii creditori nu puteau să-şi recupereze creanţele decât prin continuarea achiziţionării de bunuri de la partenerii din CAER. Pe de altă parte, BICE nu a acoperit decât aproximativ 10% din schimburile globale în zona CAER, care a rămas puternic impregnată de bilateralism sau trilateralism, în cazul în care intra în joc şi URSS.

În cadrul schimburilor intra-CAER, ponderea URSS a fost preponderentă (mai mare de o treime), urmată de cea a RDG, Cehoslovaciei şi Poloniei, Bulgariei,

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică Ungariei şi României. Însă, dacă se ia în considerare gradul de participare la comerţul exterior al fiecărei ţări în parte în funcţie de venitul naţional, ordinea a fost aproape inversă : mai puţin de 4% pentru URSS, 17% pentru România, 20% pentru Polonia, 22% pentru RDG, 28% pentru Bulgaria, 30% pentru Cehoslovacia şi 40% pentru Ungaria.

Un al doilea principiu de bază al cooperării în interiorul CAER a fost cel al ‚diviziunii internaţionale a muncii’, invocat încă de la începutul anilor ’50, dar care nu s-a concretizat decât în 1956, odată cu crearea primelor comisii permanente. Pentru a fi pus în practică s-a procedat la coordonarea planurilor naţionale, care a rămas însă foarte limitată, coordonarea aplicându-se mai mult planurilor de perspectivă, care stabileau orientarea globală a dezvoltării economice. În fapt, singurele planuri operaţionale au fost planurile executive anuale ale fiecărui stat membru CAER. Astfel, deciziile veritabile au fost adoptate în sectoarele cheie, cum au fost cel al energiei sau construcţiilor mecanice, şi, în acest cadru, ele au fost adoptate exclusiv bilateral, prin negocieri între câte două ţări care îşi coordonau propriile planuri pentru furniturile reciproce. Au existat şi operaţiuni executate în comun, într-un cadru larg, cum au fost construcţia ‚Oleoductului Prieteniei’ şi unificarea reţelelor electrice.

Principalul obiectiv pe termen lung al CAER a fost precizat în iulie 1971, la a XXV-a Sesiune, ţinută la Bucureşti, unde a fost anunţat un program complex care a vizat aprofundarea şi perfecţionarea cooperării şi dezvoltarea ‚integrării economice socialiste’. Pentru realizarea acestor obiective, a fost creată Banca Internaţională de Investiţii, care, de exemplu, numai între 1971 şi 1973, a acordat în jur de 600 de milioane de ruble credit (o rublă echivala, în 1974, cu circa 1,3 dolari SUA) pentru finanţarea de proiecte multilaterale.


Economiile ţărilor membre CAER în date statistice de bază, în 1971

Tabelul 3.15 Structura producţiei naţionale nete

Producţia Cheltuieli

A B

Agr

icul

tură

Indu

strie

Con

stru

cţii

Tran

spor

turi,

co

mun

icaţ

ii,

com

erţ,

alte

le

Con

sum

ul

men

ajel

or

Con

sum

ul

adm

inis

traţii

lor

Form

area

netă

de

capi

tal

Pier

deri

+ ex

portu

ri -

impo

rturi

Miliarde de ruble

304,1 61,0 159,3 33,2 50,6 187,2 25,0 87,1 4,8 URSS

(%) 4,5

100 20,1 52,4 10,9 16,6

Milioane de leva

10.411 2.471 5.285 957 1.698 7.236 385 2.970 - Bulgaria

(%) 6,1

100 23,7 50,8 9,2 16,3

Miliarde de forinţi

303,5 56,1 123 39,5 84,9 198,8 29,2 99 -23,5 Ungaria

(%) 6,7

100 18,5 40,5 13 28

Miliarde de zloţi

854,5 160,2 432,5 94,2 167,6 503,4 88,4 249,9 12,8 Polonia

(%) 6,7

100 18,8 50,6 11 19,6

Miliarde de mărci

113,6 12,6 72,5 9,9 18,6 77,6 10,9 25,1 RDG

(%) 4,5

100 11,1 63,8 8,7 16,4

Miliarde de lei

209,0 46,6 120 20,1 22,3 - - - - România

(%) 11,8

100 22,3 57,4 9,6 10,7

Miliarde de coroane

328,2 38,4 200,1 38 51,7 175,3 58,3 80,1 14,6 Cehoslovacia

(%) 4,8

100 11,7 61 11,6 15,7

Sursa: P. Delfaud, Cl.Gerard, P. Guillaume, J-A.Lesourd, op. cit., p. 319 Note: A - Creşterea producţiei naţionale nete pe locuitor, faţă de anul precedent, în preţuri constante, în %, an de bază =1960; B – Producţia naţională netă, în monedă naţională, preţuri curente, an de bază =1960; Cursul de schimb (1974) : 100 leva=101,5 dolari, 100 forinţi= 10,12 dolari, 100 zloţi=29,7, 100 mărci=53,46, 100 lei=19,8, 100 ruble=130, 100 coroane=16,5


În cadrul acestor proiecte multilaterale, cele mai importante au vizat constituirea unei uniuni economice internaţionale prin dezvoltarea sectoarelor producătoare de echipamente pentru centralele atomice, industria nucleară, textilele, aparatele de măsură de mare precizie, fibrele sintetice şi echipamentele electrice pentru curent de înaltă tensiune. Ţelul final al proiectelor a fost foarte ambiţios, acestea trebuind să conducă la o integrare a pieţelor în cadrul sistemului socialist şi la o integrare a producţiei printr-o veritabilă fuziune a planurilor naţionale.

Însă, acest obiectiv pe termen lung nu a fost atins niciodată, blocul CAER fiind minat încă de la înfiinţare de afirmarea din ce în ce mai accentuată a particularităţilor naţionale ale ţărilor est-europene.

Încă din primii ani postbelici, Iugoslavia s-a angajat pe o cale proprie de dezvoltare a socialismului, devenind una din economiile ‚dizidente’ ale ‚lagărului socialist’, fiind urmată din 1961, de Albania. Iugoslavia şi-a putut afirma propriul model de construcţie a socialismului, respingând în acelaşi timp pretenţiile hegemonice ale URSS, deoarece a fost singura dintre ‚democraţiile populare’ unde comuniştii, foarte puternici, au preluat puterea fără ajutor sovietic.

O imagine asupra raporturilor iugoslavo-sovietice şi a cauzelor care au determinat ruptura dintre cele Tito şi Stalin, a fost oferită de Milovan Djilas care scria : ‚Fără încetare se derulau fricţiuni subterane. Invizibile pentru lumea necomunistă, ele ieşeau la suprafaţă în cercurile închise ale conducătorilor de partid…mai cu seamă din cauza subestimării sovietice a revoluţiei iugoslave.

Reprezentanţii sovietici înghiţeau cu greaţă vizibilă evidenţierea de către iugoslavi a lui Tito alături de Stalin, dar erau şi deosebit de sensibili la raporturile de independenţă ale Iugoslaviei cu celelalte ţări est-europene şi la creşterea prestigiului ei în acestea.

Fricţiunile s-au extins cu repeziciune şi la raporturile economice, mai cu seamă când iugoslavilor le-a devenit clar că în realizarea planului cincinal nu pot conta pe ajutorul sovietic dincolo de raporturile obişnuite. Simţind rezistenţă, Stalin a subliniat că societăţile mixte nu sunt corespunzătoare pentru ţări prietene şi aliate şi a promis tot ajutorul, însă în acelaşi timp comercianţii lui se foloseau de avantajele apărute în urma ascuţirii raporturilor iugoslavo-occidentale şi în urma iluziilor iugoslave făcute în legătură cu URSS ca stat neegoist şi nehegemonist.

Iugoslavia era, pe lângă Albania, singura ţară est-europeană care se eliberase de invazia nazistă şi totodată efectuase o revoluţie internă fără ajutorul decisiv al Armatei Roşii. Transformările sociale din Iugoslavia merseseră cel mai


departe şi, în acelaşi timp, ea se afla pe punctul cel mai avansat al blocului sovietic de est în plină formare. În Grecia se desfăşura războiul civil, Iugoslavia era acuzată în faţa Naţiunilor Unite c îl sprijină şi îl inspiră, iar raporturile ei cu Occidentul, în special cu SUA erau încordate la maximum.

Când privesc acum în urmă, mi se pare că guvernul sovietic nu numai că privea cu bunăvoinţă ascuţirea acestor raporturi, ci chiar le aţâţa, având, desigur, grijă ca aceasta să nu depăşească graniţele intereselor şi posibilităţilor sale…Guvernul sovietic nu s-a angajat direct în revoluţia din Grecia, lăsând Iugoslavia aproape singură pe banca acuzaţilor, însă nici nu întreprindea vreo acţiune hotărâtă ca să se ajungă la conciliere atâta timp cât Stalin avea vreun interes în această privinţă.

Tot astfel şi stabilirea Belgradului ca sediu al Kominformului reprezenta aparent o recunoaştere faţă de revoluţia iugoslavă, dar în spatele acestei decizii se afla intenţia secretă a sovieticilor să adoarmă conducerea iugoslavă prin automulţumire revoluţionară şi să subordoneze Iugoslavia unei aşa-zise solidarităţi comuniste internaţionale, în fapt hegemoniei statului sovietic, respectiv pretenţiilor nesăţioase ale politicii şi birocraţiei sovietice.

Este timpul să spunem şi câte ceva despre atitudinea lui Stalin faţă de revoluţii, implicit faţă de cea iugoslavă. Din cauza renunţării Moscovei, ca regulă în momentele decisive, la sprijinirea revoluţiei chineze, spaniole, în multe privinţe şi a celei iugoslave, domnea – nu fără temei – părerea că Stalin era îndeobşte împotriva revoluţiilor. Dar aceasta nu este absolut exact. Atitudinea lui Stalin era condiţionată, adică era împotrivă doar în măsura în care revoluţia ieşea din sfera de interese a statului sovietic.

El simţea instinctiv că formarea unor centre revoluţionare în afara Moscovei putea să pună în pericol monopolul acesteia în comunismul mondial, ceea ce, de fapt s-a şi întâmplat. Din cauza aceasta, el sprijinea revoluţiile numai până la un anumit grad, până în momentul în care putea să păstreze controlul, totdeauna pregătit să le lase în aer dacă i-ar fi scăpat de sub control…Omul care în propria ţară subordonase toate activităţile concepţiilor şi personalităţii sale, Stalin, nu putea să procedeze altfel nici în afară. Identificând în interior progresul şi libertatea cu interesele şi privilegiile unui partid politic, el nu putea nici în exterior să aibă o altă atitudine decât cea de hegemonist’45.

Până în 1950, în Iugoslavia, colectivizarea după model sovietic a progresat rapid, iar din 1948, naţionalizările au fost efectuate în industrie, comerţ, bănci şi

45 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Editura Europa, Craiova, 1991, p. 84-86

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică transporturi. Reforma agrară, foarte limitată în august 1945, când statul a naţionalizat marile ferme transformându-le în ferme de stat, a fost reluată în forţă în 1949, după ruptura de Kominform, colectivizarea fiind foarte accelerată.

Concomitent a fost introdus şi un plan cincinal, pentru anii 1947-1951. Însă eşecul economic determinat de cauze interne, dar şi de ‚blocada’ URSS şi a CAER-ului, a creat dificultăţi Iugoslaviei în comerţul exterior şi a determinat-o să se orienteze către Occident pentru a-şi asigura aprovizionarea. Pe de altă parte, a fost iniţiată o descentralizare politică şi administrativă, odată cu adoptarea noii Constituţii în 1953, care a reafirmat caracterul federativ al statului, dar a dat comunelor, unităţile teritoriale de bază, principalele puteri administrative. Tot din 1953 s-a trecut la o descentralizare în agricultură, unde cooperativele nu au mai fost obligatorii, ulterior gestiunea privată din acest sector acoperind mai mult de 4/5 din producţie. Totodată, suprafaţa maximă care putea fi deţinută a fost plafonată la 10 ha, iar organismele comerciale ale statului au continuat să-şi exercite controlul asupra agriculturii.

Descentralizarea a fost introdusă şi în întreprinderi pe baza principiului autogestiunii, iniţiat prima dată în 1950, reafirmat în 1957 şi instituţionalizat prin ‚legea fundamentală’ în 1965. Întreprinderile au început să fie administrate prin intermediul ‚consiliilor muncitoreşti’, alese în cadrul adunărilor generale muncitoreşti şi prin executiv, consiliul de gestiune, ales la rândul lui, condus de un director, numit pe patru ani de către consiliul muncitoresc, după consultări cu o comisie paritară compusă din delegaţi ai consiliului muncitoresc şi ai adunării comunale. Astfel, legăturile dintre unităţile de producţie şi cele administrative de bază au fost confirmate şi întărite.

Planurile economice s-au limitat la stabilirea obiectivelor globale, preţurile au fost ‚liberalizate’, iar după 1965, jumătate din preţurile industriale en gros şi trei sferturi din preţurile de detaliu au scăpat de reglementare. Accesul la comerţul exterior a devenit direct după 1965, dată la care dinarul a fost puternic devalorizat (de la 750 la 1.250 de dinari pe un dolar SUA) şi ‚îngreunat’, un dinar nou fiind egal cu 100 de dinari vechi.

În plus, întreprinderilor li s-a permis să recurgă la capitalurile străine, sub controlul statului însă, provenite atât din Europa de Est, în special din RDG, cât şi din Occident. Din 1963, sectorul financiar-bancar a început să fie reformat, noile bănci specializate şi băncile locale de afaceri (ale căror capitaluri erau furnizate de întreprinderile şi colectivităţile publice) asigurând majoritatea fondurilor destinate investiţiilor (70%), fiind administrate pe baza criteriilor pure ale rentabilităţii.


Datorită introducerii autogestiunii, iniţiată în 1950, Iugoslavia a trecut după 1965, la un veritabil ‚socialism de piaţă’46.

Deşi economia iugoslavă a dat dovadă de un mare grad de adaptabilitate, totuşi ea a fost marcată de o serie de dezechilibre. În primul rând, a avut loc o creştere a inegalităţii veniturilor între diferitele sectoare de activitate, în special între veniturile provenite din activităţi private, din profesiuni liberale şi din servicii – turistice mai ales – şi cele provenite din agricultură şi întreprinderi. În al doilea rând, ‚liberalizarea’ preţurilor a stat la originea unei puternice inflaţii, care a cunoscut o primă explozie în 1965, când preţurile au crescut cu 50% faţă de 1963. Dificultăţile au fost sporite şi de declanşarea crizei energetice mondiale, marcată de creşterea masivă a preţului petrolului. Conform statisticilor OCDE – organism la care Iugoslavia este stat asociat – indicele preţurilor a crescut de la 100 în 1970 la 160 în 1973, 200 în 1974 şi 250 în al doilea trimestru al anului 1975, în timp ce balanţa comercială a acuzat un deficit enorm de mai mult de 6 miliarde de dinari (în iulie 1975, 1 dolar SUA echivala cu 16,5 dinari noi). În al treilea rând, în economia iugoslavă şi-a refăcut apariţia şomajul, care a ajuns la 10% din populaţie în 1975, în pofida faptului că de la mijlocul anilor ’60 a fost organizat de către comune un foarte puternic curent de emigrare, în principal în direcţia celor două Germanii, unde exista o penurie de forţă de muncă (de exemplu, numai în RFG, erau mai mult de 400.000 de muncitori de origine iugoslavă în 1970). Astfel, Iugoslavia a cunoscut dezechilibre economice similare celor prezente în economiile Europei Meridionale în aceiaşi perioadă.

O altă ţară ‚disidentă’ a fost Albania, care a părăsit, din considerente doctrinare şi politice, CAER în 1961 şi şi-a afirmat propria sa cale de dezvoltare, sub influenţa Chinei. Experienţa albaneză a avut două caracteristici care au individualizat-o în cadrul blocului socialist. În primul rând, sistemul gestiunii economiei a fost similar celui sovietic din anii ’30, planurile economice fiind foarte stricte şi precise, fixând obiectivele care trebuiau atinse, preţurile şi relaţiile dintre întreprinderi, ultimele dispunând de o largă autonomie internă (în special în stabilirea normelor) în scopul îndeplinirii obiectivelor. În al doilea rând, influenţa chineză a fost mult mai puternică decât cea sovietică, iar accentul a căzut în mod prioritar pe dezvoltarea agriculturii, sector predominant în economia albaneză, care – ca şi în China – a beneficiat de cea mai mare parte a investiţiilor în infrastructură.

Aceste două economii disidente s-au îndepărtat cel mai mult de modelul comun impus de URSS. Încă din 1953 – după reluarea relaţiilor dintre URSS şi

46 P. Delfaud, Cl.Gerard, P. Guillaume, J-A.Lesourd, op. cit., p. 326


Iugoslavia şi mai ales după mişcările anticomuniste din 1953 şi 1956, Hruşciov a fost nevoit să recunoască faptul că pot exista forme diferite de dezvoltare socialistă şi că ţările socialiste sunt state suverane şi egale. Concesiunile făcute de Hruşciov au fost relativ inutile, în condiţiile în care Iugoslavia a refuzat să adere la Tratatul de la Varşovia încheiat la 14 mai 1955 – ca răspuns la intrarea RFG în NATO – Tito preferând să rămână neutru. Însă, ‚Raportul secret’ prezentat de Hruşciov la Congresul al XX-lea la PCUS şi destalinizarea au consolidat tendinţele centrifuge din lagărul socialist, cu atât mai mult cu cât, în aprilie 1956, Kominform-ul a fost dizolvat.

Mişcările anticomuniste din Polonia şi Ungaria47 din 1956 au fost provocate de dezacordurile dintre conducătorii stalinişti ai regimurilor comuniste respective şi partizanii liberalizării acestora. În ambele cazuri, mişcările populare au dus la căderea liderilor stalinişti. În Polonia, ca urmare a acestor mişcări, în fruntea partidului comunist a revenit W. Gomulka, care a încercat să găsească o cale ‚poloneză’ către socialism, reuşind acest lucru prin negocieri cu URSS, de la care a obţinut – în schimbul menţinerii trupelor sovietice pe teritoriul polonez – importante avantaje economice şi financiare şi o autonomie relativă pentru Polonia. În Ungaria, mişcările împotriva conducătorului stalinist Rakosi au luat o turnură dramatică în octombrie 1956.

URSS a fost obligat să-l sacrifice pe Rakosi, care a fost înlocuit de adjunctul său Erno Gero, iar apoi de către Janos Kadar, care a preluat conducerea partidului comunist ungar. Prim-ministru a devenit Imre Nagy, care a fost însă rapid depăşit de evenimente, permiţând reconstituirea partidelor anticomuniste şi anunţând denunţarea de către Ungaria a Tratatului de la Varşovia şi neutralizarea ţării. Revoluţia anticomunistă din Ungaria a fost înăbuşită de intervenţia militară a trupelor Tratatului de la Varşovia, într-un context geopolitic marcat şi criza Suezului.

Evenimentele din 1956 au marcat stoparea tendinţei de căutare a unor căi naţionale de construire a socialismului în câteva ţări est-europene. Astfel, reprimarea ‚socialismului naţional’ a devenit tendinţa predominantă a politicii lui Ulbricht în RDG, a lui Novotny în Cehoslovacia, a lui Jivkov în Bulgaria şi, parţial, a lui Gomulka în Polonia. Excepţie a făcut România, care, după ce iniţial a fost unul din aliaţii cei mai fideli ai URSS, şi-a afirmat sub conducerea lui Gheorghiu-

47 Vezi Corneliu Mihai Lungu, Mihai Retegan, 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996


Dej48 independenţa, respingând planurile de integrare şi de specializare în cadrul CAER propuse de Hruşciov.

Aceste planuri ar fi menţinut România într-o situaţie de inferioritate faţă de RDG şi Cehoslovacia, ţările cele mai dezvoltate ale blocului CAER. Deşi România a rămas fidelă liniei ideologice şi politice dictate de URSS, ea şi-a afirmat în continuare ‚independenţa’ prin stabilirea de relaţii diplomatice cu ţările occidentale, dintre care multe aveau relaţii tensionate cu URSS.

Atât din punct de vedere politic cât şi economic, în afară de cazurile iugoslav şi albanez şi între celelalte ţări de ‚democraţie populară’ membre CAER au existat diferenţe sensibile, mai ales în privinţa statutului unităţilor de producţie, a rolului planului şi al pieţei şi al dezvoltării schimburilor în cadrul CAER. Din perspectiva statutului unităţilor de producţie, faţă de modelul comun de bază, au existat două cazuri particulare : cel al agriculturii poloneze şi cel al întreprinderilor industriale în comandită din RDG.

În Polonia, sectorul cooperatist nu a regrupat, nici chiar în faza sa de expansiune maximă în 1955, mai mult de 10% din suprafaţa cultivată. După mişcările anticomuniste din 1956, disoluţia cooperativelor a fost permisă, acestea ocupând numai aproximativ 1% din suprafaţa cultivată. În paralel au funcţionat fermele de stat, sectorul socializat ocupând circa 13,5% din suprafaţa cultivată. Însă, cea mai mare parte a agriculturii a fost gestionată privat, exploatările fiind regrupate după 1956 în cadrul ‚cercurilor agrare’ – instituţie tradiţională în Polonia – care, deşi nu au avut o putere administrativă, au jucat un rol de informare şi îndrumare şi au asigurat, după 1959, repartizarea creditelor pentru investiţiile în dezvoltarea agriculturii. Astfel, cu excepţia fermelor de stat, economia poloneză nu a fost foarte diferită din punctul de vedere al structurii sale, de cea din ţările Europei Occidentale.

Organizarea întreprinderilor industriale în RDG după 1950, nu a avut echivalent în alte ţări socialiste. În RDG au funcţionat întreprinderile industriale în comandită, unităţi de producţie conduse de un antreprenor privat, responsabil de execuţia planului de producţie. Întreprinderile erau finanţate parţial de Banca de Investiţii, iar directorul primea, pe de o parte, un salariu echivalent celui al unui director la o întreprindere de stat şi, pe de altă parte, o participare la profit, proporţională cu aportul său. În 1967, aceste întreprinderi, în general de mărime medie, (în jur de 60 de angajaţi) furnizau circa 10% din producţie şi asigurau

48 Vezi Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghe Gheorghiu-Dej. 1948-

1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică ocuparea a 12,5% din forţa de muncă. Prin acest sistem ingenios RDG a reuşit să menţină o parte din tradiţia industrială antebelică.

După 1965, reformele economice adoptate în ţările socialiste au determinat apariţia unor noi diferenţe. Reformele au vizat, în general, introducerea mecanismelor concurenţiale în cadrul economiilor socialiste. Din perspectiva rolului planificării s-au conturat trei sisteme. Primul sistem a fost cel în care coordonarea economică s-a realizat numai prin intermediul planului, prin care erau fixate centralizat preţurile, producţia şi livrările. Întreprinderile beneficiau de o anumită autonomie internă în vederea unei bune îndepliniri a planului. Acest sistem, inspirat de modelul sovietic de dinainte de 1965, a funcţionat în România în anii ’70 şi ’80.

Al doilea sistem a fost unul compozit, în care planul şi piaţa au coexistat, în vederea realizării obiectivelor stabilite centralizat prin planificare. În cadrul acestui sistem, piaţa a avut rolul de a asigura o ajustare a economiei, preţurile fiind parţial fluctuante.

Întreprinderile care reuşeau să îndeplinească obiectivele fixate prin plan erau recompensate prin intermediul fondurilor de ‚încurajare materială’. Sistemul a fost aplicat, după 1965, în URSS, Polonia, RDG şi Bulgaria.

Al treilea sistem a fost caracterizat de estomparea planului de către piaţă, planul general fixat de la centru stabilind doar obiectivele globale care trebuiau atinse şi orientarea fondurilor bugetare. În acest sistem, întreprinderile au avut o largă autonomie internă şi de iniţiativă, atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi preţurile şi alegerea furnizorilor şi clienţilor. Sistemul a fost caracterizat drept unul al concurenţei imperfecte de tip oligopolistic, în condiţiile în care întreprinderile erau grupate în cadrul ‚uniunilor industriale’. Acest sistem a fost aplicat în Iugoslavia, în Cehoslovacia şi Ungaria şi a implicat transformări profunde ale politicii economice.

Până la jumătatea anilor ’70, ţările membre CAER au jucat, cu un rol minor în comerţul mondial (ponderea lor fiind în jur de 10%), majoritatea schimburilor (mai mult de 60%) fiind în interiorul zonei CAER. După jumătatea anilor ’70 însă, s-a înregistrat o dezvoltare accentuată a comerţului dintre ţările socialiste est-europene şi ţările occidentale, URSS realizând mai mult de un sfert din schimburile sale comerciale cu Vestul, în principal cu Marea Britanie, Japonia şi RFG. O pondere echivalentă au ocupat-o aceste schimburi cu ţările capitaliste şi în Polonia şi RDG, ea fiind inferioară în Cehoslovacia şi mult superioară în Bulgaria şi Ungaria.


În aceeaşi perioadă, România a dat dovadă de o autonomie naţională reală în raport cu CAER, iar o expresie a acestei autonomii a fost creşterea puternică a schimburilor sale comerciale cu ţările occidentale, care au ajuns la circa 40% din total la nivelul anilor 1962-1963.

După îndepărtarea lui Hruşciov, în câteva ţări socialiste est-europene s-au reluat încercările de promovare a intereselor naţionale, URSS tolerând abordările diferite ale problemelor interne şi externe, atât timp cât nu erau puse în discuţie ideologia politică şi apartenenţa la Tratatul de la Varşovia. Aceste tendinţe au dus la evenimentele din Cehoslovacia din 1968, unde succesorul lui Novotny, Dubcek, a încercat o experienţă de ‚socialism cu faţă umană’, care consta în a concilia socialismul cu libertatea, experienţă care a determinat intervenţia militară a trupelor Tratatului de la Varşovia. Regimul comunist a fost restabilit sub conducerea liderului partidului comunist cehoslovac, Gustav Husak49.

Reprimarea experimentului din Cehoslovacia în 1968 nu a lăsat regimurilor comuniste din Europa de Est decât o foarte mică marjă de manevră în faţă de modelul sovietic. Mai mult, chiar şi atunci când Gorbaciov a lansat Perestroika şi Glasnost-ul, Gustav Husak în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu în România50 şi Erich Honecker în RDG s-au arătat ostili oricăror schimbări, în timp ce Todor Jivkov în Bulgaria a acceptat reforme economice parţiale.

Perestroika şi-a făcut simţite efectele numai în Polonia şi Ungaria. În Polonia, după 1980 a apărut o opoziţie faţă de regim, manifestată în principal prin declanşarea unor greve organizate de sindicatul independent ‚Solidarnosc’ (Solidaritatea) condus de Lech Walesa, care au dus la demisia lui Gierek, succesorul lui Gomulka la conducerea partidului comunist după 1970 şi la înlocuirea lui de către generalul Jaruzelski. Confruntat cu puternice mişcări sociale determinate de refuzul modelului economic şi politic sovietic, generalul Jaruzelski a dispus la 13 decembrie 1981 dizolvarea Sindicatului ‚Solidarnosc’ şi arestarea liderilor săi. Regimul autoritar instaurat de Jaruzelski a luat sfârşit în 1989, ca urmare a prăbuşirii economice a ţării, a imensei datorii externe, a presiunilor occidentale, a agitaţiilor populaţiei confruntate cu dificultăţi economice

49 Despre evenimentele din 1968 din Cehoslovacia, vezi Mihai Retegan, 1968. Din

primăvară până în toamnă, Editura RAO, Bucureşti, 1998 50 Vezi Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică,

Bucureşti, 2003; Vlad Georgescu, România anilor ’80; Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1994; Roger Kirk, Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomaţia absurdului 1985-1989, Editura Silex, Bucureşti, 1995; David B. Funderburk, Un ambasador american între Departamentul de Stat şi clanul Ceauşescu, Editura Ion Dumitru, Munchen, 1990


insuportabile şi nu în ultimul rând, sprijinului acordat de Biserica Catolică sindicatului ‚Solidarnosc’.

În ianuarie 1989, Jaruzelski a deschis negocierile cu sindicatul ‚Solidarnosc’, negocieri care au durat până în martie 1989, fiind urmate de alegerile din iunie 1989, care s-au încheiat cu victoria zdrobitoare a opoziţiei conduse de Solidaritatea. Deşi parlamentul l-a ales cu o majoritate de un vot preşedinte pe generalul Jaruzelski, acesta a fost obligat să încredinţeze formarea guvernului unui membru al ‚Solidarnosc’, Tadeusz Mazoviecki care a format, la sfârşitul verii anului 1989, primul guvern necomunist din Polonia de după 1945.

În 1990, după demisia lui Jaruzelski, preşedinte a fost ales Lech Walesa, liderul Solidarităţii, care angajat Polonia în tranziţia la economia de piaţă.

În Ungaria, după intervenţia militară din 1956, Janos Kadar a încercat să liberalizeze regimul, şi să obţină adeziunea populaţiei prin asigurarea necesităţilor de consum, prin tolerarea manifestaţiilor şi prin acceptarea vieţii religioase, cu menţinerea dominaţiei partidului comunist şi a unei fidelităţi stricte faţă de Tratatul de la Varşovia. Însă, criza economică de la începutul anilor ’80 a dat o lovitură puternică economiei maghiare, pe fondul existenţei unei imense datorii externe. În 1988, sub presiunea partizanilor reformei, Kadar a fost îndepărtat şi a fost înlocuit cu Grosz, partizan al unei liberalizări progresive, după modelul Perestroicii. În vara anului 1989, a fost instituită o conducere colegială din care a făcut parte şi Grosz, însă principalul conducător al Ungariei a devenit Nyers, specialist în probleme economice, apropiat de consilierii economici ai lui Gorbaciov, care mai încercase o reformă în 1968 şi care acum a pregătit un ansamblu de măsuri pentru tranziţia la economia de piaţă. În acelaşi timp, partidele de opoziţie au fost legalizate, fiind pregătite alegeri, în urma cărora, în martie şi aprilie 1990, comuniştii au suferit o înfrângere zdrobitoare. Puterea a fost câştigată de Forumul Democratic, al cărui conducător, Josef Antall a format un guvern de coaliţie, orientat spre centru-dreapta.

În toamna anului 1989, RDG şi Bulgaria au fost obligate la rândul lor să se angajeze pe calea liberalizării. În RDG, Erich Honecker a respins Perestroika51, însă exodul masiv al germanilor din Est care emigrau prin intermediul ambasadelor RFG de la Praga şi Varşovia şi manifestaţiile populare declanşate odată cu vizita lui Gorbaciov în Berlinul de Est în octombrie 1989, au zguduit regimul. La 18 octombrie 1989, Honecker a fost înlocuit de la putere de către Egon Krenz, care pentru a controla situaţia a schimbat guvernul şi conducerea partidului comunist şi

51 Despre regimul represiv est-german vezi John O. Kohler, Stasi. Faţa ascunsă a poliţiei

secrete est-germane, Editura Omega, Bucureşti, 2001


a promis reforme şi alegeri libere. Aceste concesii nu au detensionat însă criza regimului, care s-a prăbuşit la sfârşitul anului 1989. RDG a dispărut ca entitate statală, odată cu reunificarea cu RFG, la 4 octombrie 1990.

În Bulgaria, Todor Jivkov aflat la putere din 1954, a fost nevoit să demisioneze din funcţia de secretar general al partidului comunist bulgar la 10 noiembrie 1989, fiind înlocuit de către Petar Mladenov, care a angajat Bulgaria pe calea reformelor după modelul Perestroika. Rolul conducător al partidului comunist a fost abolit în ianuarie 1990, acesta schimbându-şi numele în partidul socialist.

Petar Mladenov a devenit, după ce a părăsit funcţia de secretar general al partidului comunist, preşedinte al Bulgariei, funcţia de prim-ministu fiind ocupată de Andrei Lukanov, al doilea om în ierarhia partidului. Alegerile din iunie 1990 au fost câştigate de partidul socialist (fost comunist), însă opoziţia a reuşit să determine demisia lui Mladenov, înlocuit de liderul opoziţiei, Jelio Jelev. În decembrie 1990, primul-ministru Lukanov a fost înlocuit de Dmitri Popov, care a alcătuit un guvern de coaliţie.

După reprimarea ‚Primăverii de la Praga’ în 1968, în Cehoslovacia, Gustav Husak a instaurat un regim foarte dur, caracterizat de reprimarea dură a opoziţiei. În 1988, Husak a fost înlocuit cu Milos Jakes, autorul epurărilor de după 1968, regimul continuând să fie la fel de dur. În 1989, au avut loc puternice manifestaţii populare anticomuniste, iar sub impulsul lui Vaclav Havel, opoziţia a constituit un Forum Civic, care a iniţiat negocieri cu puterea pentru democratizarea regimului. În noiembrie 1989, o grevă generală şi mari manifestaţii au determinat prăbuşirea comunismului, marcată de abolirea rolului conducător al partidului comunist, demisia lui Husak din postul de preşedinte al statului şi alegerea lui Havel în această funcţie. Alegerile legislative din iunie 1990 au fost câştigate de Forumul Civic şi astfel, după ‚Revoluţia de catifea’, Cehoslovacia s-a angajat în tranziţia la economia de piaţă.

Cea mai sângeroasă prăbuşire a comunismului s-a petrecut în România. Regimul dictatorial instaurat de Ceauşescu a dispărut foarte rapid, acesta fiind executat la 25 decembrie 1989, la o lună după ce fusese reales în unanimitate secretar general al partidului comunist. Revoluţia a început la Timişoara la 16 decembrie 1989, după care manifestaţiile anticomuniste s-au extins în marile centre urbane şi în capitală. În urma confruntărilor dintre manifestanţi şi forţele fidele regimului soldate cu peste 1.000 de morţi, puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, care a devenit preşedinte după alegerile din 1990.

economie europeana

Documents

nouvelle histoire

les xxe siecle

evoluia economiilor

balanei de

secolul al

prost adaptate

forei de munc

minii de lucru