1

INTRODUCERE

Economia este necesar să fie studiată de toate specializările

din cadrul facultăţilor de alt profil decât cel economic, pentru a crea o

deschidere spre ceea ce se întamplă pe piaţa muncii sau de necesitatea

înţelegerii unor noţiuni economice, atât de necesare.

Lumea înconjurătoare se află într-o permanentă schimbare,

într-o transformare ce implică o gestionare bună a tuturor resurselor

existente, în special a resurselor de muncă. Există, în anumite

perioade, o cerere de bunuri sau servicii ce necesită o forţă de muncă

numeroasă. Alteori toate acestea se reduc şi, atrag dupa sine alte

procese şi fenomene economice. Aceste schimbări de atitudine

trebuie nu numai înţelese, dar şi previzionate, pentru ca efectele să nu

fie foarte neplăcute.

Din categoria angajaţilor şi a angajatorilor fac parte, de cele

mai multe ori, oameni fără pregătire în domeniul economic. Tocmai

din acest punct de vedere este necesară studierea unor noţiuni

elementare din punct de vedere economic.

Există cunoştinţe suficiente la nivelul studenţilor geografi

pentru a percepe anumite relaţii de intercondiţionare socială şi

demografică, dar trebuie într-o oarecare măsură completate cu cele de

natură economică. Este necesară stabilirea elementelor care alcătuiesc

sistemul stiintelor economice, evoluţia economiei ca ştiinţă în cadrul

sistemului economic, a noţiunilor legate de procesul inflaţionist sau

de relaţiile de interconditionare economică.

Studenţii geografi trebuie să aibă o imagine de ansamblu asupra

tuturor evenimentelor care au dus la definitivarea statutului actual.

Numai aşa, este mult mai bine înţeles fenomenul de „nivel de ţară”,

care sunt tipurile de relaţii sociale, care este modul de înţelegere şi de

ridicare a statutului de calitate a vieţii, care este standardul economic

pe care şi-l propune fiecare popor, sau fiecare grup de populaţie în

parte. Înţelegerea acestor procese şi fenomene le este necesar şi din

punct de vedere profesional, atunci când ajung pe piata muncii,

pentru o comunicare corespunzătoare.

Analiza economică a unei arii geografice presupune analiza

tuturor elementelor care formează în ansamblu potentialul economic.

Trebuie, de obicei, să se plece de la elemente istorico-geografice,

peste care se suprapun celelalte elemente, cum sunt tradiţiile (care pot

avea dublu efect; cel de respectare şi valorificare a elementelor

trediţionale, având astfel un efect pozitiv, dar pot acţiona şi ca o

barieră sau ca o frână în ceea ce înseamnă progres economic), într-un

cadru economic de amplitudine a procesului de globalizare. Păstrarea

2

valorilor locale se poate realiza mult mai uşor în condiţiile unui

suport economic. Nu este suficientă doar respectarea valorilor

autentice, ci este necesară posibilitea economică de a se face

cunoscute acestea, de a se impune pe o piaţă globală, de a căpăta în

final un statut respectat pe o scară ierarhică.

Obiectivele acestei discipline sunt clare şi scopul nu este altul

decât ridicarea pregătirii în domeniul culturii economice şi a

posiblităţii de valorificare a noţiunilor economice în activitatea

turistică şi de organizare a tuturor activităţilor legate de servicii,

de către studenţii geografi.

3

I. OBIECTUL ECONOMIEI GENERALE

Rezultatul procesului de producţie se constituie în bunuri şi

servicii al căror consum satisface necesităţi. Dar consumarea lor

distruge rezultatele producţiei care, trebuie, de aceea, reluată. Sursele

societăţii fiind limitate, a fost nevoie de o ştiinţă care să înveţe

omenirea să le gospodărească. Aceasta a fost economia politică.

Preocuparea de a defini cât mai complet obiectul de studiu al acestei

ştiinţe a fost în atenţia tuturor marilor economişti. Ca atare, definirea

economiei politice ca fiind studiul modului în care omenirea produce

utilităţi pentru a satisface necesităţi poate fi mulţumitoare. Studiul

modului în care omul se comportă atunci când există posibilităţi

insuficiente pentru satisfacerea scopurilor pe care acesta le urmăreşte

s-ar putea constitui într-o altă încercare de definire a obiectului de

studiu al economiei politice. Caracterul limitat al resurselor pune

individul, grupul, societatea, tot timpul, în postura de a alege. Acest

punct de vedere îl regăsim în următoarele definiţii ale economiei

politice.

„Economia politică reprezintă ştiinţa despre activitatea

omenească, determinată de caracterul limitat al resurselor (de

raritatea bunurilor) şi caracterul nelimitat al trebuinţelor, satisfacerea

cărora este scopul acestei activităţi umane. Economia devine astfel

teoria alegerii, alegere înfăptuită de subiectul economic din mai multe

variante posibile” ( Lionel Robbins)

„Teoria economică este ştiinţa despre modul în care oamenii

şi societatea învaţă să aleagă, cu trecerea timpului, cu ajutorul

banilor sau fără participarea lor, acele resurse de producţie rare pentru

producerea diferitelor mărfuri în prezent şi în viitor”. (Paul A.

Samuelson)

„A face economie nu înseamnă nimic altceva decât opţiunea

(alegerea) continuă între diferitele posibilităţi, iar economia politică

nu este în fond decât ştiinţa alternativei” (Wilhelm Röpke)

„Ştiinţa economică studiază comportamentul uman împotriva

rarităţii. În primul rând, ea îşi propune să descrie metodele de

gestionare a resurselor rare care se manifestă în timp şi spaţiu (…). În

al doilea rând, ea organizează faptele de natură a face să apară

uniformităţile şi regularităţile ce caracterizează comportamentul

uman. Teoriei sau analizei economice îi revine obligaţia să elaboreze

concepte, să identifice determinantele şi efectele fenomenelor, să

ordoneze legăturile generale şi de durată ce se stabilesc între ele, să

4

deducă din realitate o explicaţie simplificată a funcţionării economiei.

În al treilea rând, ea contribuie la orientarea politicii economice (…).

În fine, ştiinţa economică elaborează în funcţie de anumite obiective

şi în condiţii concrete date regulile de utilizare optimă a resurselor

economice şi modalităţile de realizare a bunăstării”. (Raymond Barre)

Alegând între diverse oportunităţi, fie că suntem conştienţi

sau nu, facem raţionamente economice. Alegerea noastră are

totdeauna un cost. Spre deosebire de noţiunea de cost cu care suntem

familiarizaţi şi care nu este altceva decât o cantitate de bani ce trebuie

dată pentru a obţine un bun sau un serviciu, costul unei ocazii nu se

exprimă în bani ci în funcţie de alternativele la care trebuie să se

renunţe. Astfel, costul real al unei oportunităţi pentru care s-a optat

este alternativa cea mai bună dintre alternativele la care s-a renunţat.

Facem alegeri zi de zi pentru că viaţa ne pune mereu să hotărâm ce

facem cu timpul şi resursele noastre limitate. În funcţie de etapa în

care ne aflăm, ne frământăm ce ar fi mai bine să facem: să mergem la

un film sau să învăţăm pentru un test care se apropie ? ; să urmăm

cursuri postuniversitare sau să începem să lucrăm imediat după

absolvirea facultăţii ?; să facem o călătorie în străinătate sau să ne

schimbăm maşina ? etc. În fiecare din cazurile amintite, luarea unei

decizii ne costă, de fapt, posibilitatea de a face altceva. Alternativa la

care se renunţă poartă denumirea generică de cost de oportunitate.

Deciziile noastre au un anumit cost deoarece, potrivit principiului

rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la un altul.

Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunului la care se renunţă.

Câteva exemple ne vor convinge.

Costul renunţării la studiu pentru un test care se apropie în

favoarea vizionării unui film îl reprezintă atât preţul biletului de

cinema cât şi posibilitatea obţinerii unei note mici la examenul de la

disciplina respectivă. Observăm cum costul de oportunitate include

toate consecinţele luării unei decizii, fie că ele sunt cuantificabile în

bani la momentul respectiv sau nu.

Un alt exemplu menit să ne lămurească în privinţa costului de

oportunitate este acela al profesorului universitar, autor al unui

însemnat număr de cursuri, studii etc. şi care îşi redactează textele la

computer la fel de bine ca şi o altă persoană. Decizia lui de a face

singur acest lucru are un cost de oportunitate foarte ridicat: toate

articolele şi cărţile fundamentale pe care nu le va putea scrie din

cauza timpului pierdut cu dactilografierea propriilor manuscrise.

Pentru înţelegerea corectă a obiectului economiei generale

este important să facem distinţie între “economia pozitivă” şi

“economia normativă”.

5

Economia pozitivă se ocupă de descrierea faptelor, a condiţiilor

în care au loc procesele economice. Ea răspunde întrebărilor de genul:

“care este rata şomajului?”în general şi în rândul diverselor categorii

de indivizi; “cum influenţează rata şomajului inflaţia?”; “cum va

influenţa un nou impozit consumul de benzină?” ; câţi oameni trăiesc

sub „ pragul sărăciei „ ? etc.

Economia normativă, în schimb, abordează fenomenele

economice prin prisma eticii şi a principiilor moralei. Ea răspunde la

întrebări precum: “care este nivelul suportabil al inflaţiei?”; “este

corect ca sistemul de impozitare progresivă să-i afecteze numai pe cei

bogaţi şi să fie un ajutor pentru cei săraci?” ; „deficitul bugetar ar

trebui redus prin taxe mai mari sau prin reducerea cheltuielilor

bugetare ?” . Asupra acestor probleme se pot purta discuţii,

problemele neputând fi rezolvate de către economişti cu ajutorul

teoriei economice, ci numai cu ajutorul politicienilor, prin decizii

politice.

Economia generală face parte din sistemul ştiinţelor socio-

umane. Se spune despre ea că este “regina” acestora. Economia

generală este legată prin fire puternice cu celelalte ştiinţe socio-

umane: politologie, antropologie, psihologie, istorie, etică, etc.

Economia generală se găseşte în centrul sistemului ştiinţelor

economice constituind baza teoretică a acestora. Sistemul ştiinţelor

economice cuprinde: ştiinţe economice de ramură (economia

industriei, a agriculturii, a comerţului, etc.); ştiinţe ale unităţilor

economice (industriale, agricole, de construcţii, de transporturi,

bancare, comerciale etc.); ştiinţe economice de graniţă (cibernetică

economică, econometrie, sociologie economică, geografie

economică, economia protecţiei mediului, marketing, management

etc.); ştiinţe economice istorice (istoria gândirii economice);

economia mondială; ştiinţe economice funcţionale (finanţe,

contabilitate, statistică economică).

6

II. METODA ECONOMIEI GENERALE

Metoda este sufletul oricărei ştiinţe. Căile, mijloacele,

procedeele utilizate în cercetarea ştiinţifică joacă un rol deosebit de

important. De regulă, ele sunt elaborate de filozofie.

Astfel, pentru a putea pătrunde în esenţa proceselor şi

fenomenelor economice economia generală se foloseşte de abstracţia

ştiinţifică care constă din eliminarea, în procesul cercetării, a ceea ce

este secundar, accidental şi evidenţierea trăsăturilor esenţiale proprii

masei fenomenelor studiate.

Un alt procedeu folosit de economia politică este analiza şi

sinteza. Analiza este metoda de cercetare care se bazează pe

descompunerea în părţi componente a fenomenelor şi proceselor, iar

sinteza constă în reunirea într-un tot a elementelor date la început în

mod separat.

Economia generală utilizează şi inducţia adică modul de a

raţiona de la particular la general, de la fapte la generalizări, precum

şi deducţia adică modul de raţionare de la general la particular.

Multitudinea de întrebări cărora economia este chemată să dea

răspuns este efectul existenţei multor fenomene complicate, prost

înţelese şi foarte controversate. Neposedând monopolul adevărului

ştiinţa economică le va putea da răspuns numai apelând la abordări

ştiinţifice bazate pe procedeele elaborate de filosofie şi enumerate

mai sus.

Printre metodele folosite de ştiinţa economică pentru a aborda

problemele vieţii economice se cuvine să amintim: observaţia,

analiza economică, analiza statistică, experimentul economic.

Observarea fenomenelor economice pe baza studiului datelor

istorice este una din sursele majore ale cunoştinţelor economice.

Filosoful grec Santayana spunea că « cei care uită istoria sunt

condamnaţi să o repete ». Pentru a evita repetarea sub formă

virulentă a unor fenomene economice produse de-a lungul istoriei

este deci absolut necesar să se studieze cu atenţie cauzele care le-au

generat. Pentru exemplificare să ne referim la fenomenul inflaţiei. Se

vor înţelege mai bine prejudiciile aduse de ea, dacă se va studia

hiperinflaţia germană din anii 1920 în timpul căreia preţurile au

crescut cu 1.000.000.000 % în numai 2 ani.

Analiza economică este acea tehnică de abordare a

fenomenelor economice, care dintr-o multitudine de date şi fapte

reuşeşte să construiască o imagine coerentă a realităţii, formulând

7

totodată tipuri de comportament economic. Aplicând analiza

economică mai multor studii de caz din industria de automobile

americană s-a ajuns la concluzia că restricţiile asupra importului de

maşini (în special japoneze) măresc într-adevăr numărul de locuri de

muncă în industria producătoare de maşini indigenă şi ridică preţurile

automobilelor dar, duc la scăderea venitului naţional total. Această

concluzie neaşteptată a putut fi scoasă la iveală numai cu ajutorul

analizei economice.

Latura cantitativă a fenomenelor şi proceselor economice este

studiată de economia generală cu ajutorul analizei statistice care se

bazează pe un aparat matematic complex. Ea permite ca pe baza unui

număr limitat de observaţii să se ajungă la judecăţi pertinente cu

privire la întregul fenomen sau proces. Alte metode, tehnici şi

procedee matematice aplicate la economie sunt: cercetările

operaţionale (teoria firelor de aşteptare, teoria jocurilor strategice,

teoria uzurii şi schimbării echipamentelor, teoria stocurilor),

programarea matematică prin minimizarea sau maximizarea unor

funcţii de una sau mai multe variabile (lineară, dinamică, stohastică),

modelarea în cercetarea economică (balanţa legăturilor între ramuri a

lui Leontief din 1930) etc.

Experimentul economic joacă un rol tot mai important în studiul

activităţii economice. Se recurge deseori la experimentul controlat, care

înseamnă examinarea efectului unui factor prin modificarea lui, restul

factorilor fiind menţinuţi constanţi. Dar în economie experimentele sunt

mult mai dificile decât în majoritatea ştiinţelor deoarece economiştii nu

pot măsura variabilele economice cu precizia cu care fizicienii sau

chimiştii, de exemplu, pot măsura masa, distanţa, densitatea etc. De

asemenea, e mult mai dificil de redat în laborator adevarata economie

mai ales că oamenii, principalii agenţi economici, se comportă ciudat în

situaţii experimentale.

Folosind metodele şi tehnicile descrise mai sus economistul nu

deţine însă nişte arme infailibile, el fiind pasibil de a cădea în capcanele

gândirii economice. Vrând să evidenţiem şi să cuantificăm influenţa

unui singur factor asupra unui fenomen studiat (în ce proporţie preţul

maşinilor influenţează volumul vânzărilor de automobile, de exemplu),

datorită multitudinii factorilor perturbatori (veniturile consumatorilor,

preţul benzinei, starea drumurilor, psihoza datorată atacurilor teroriste),

ne va fi foarte greu să păstrăm această mulţime de factori la o valoare

constantă pentru a nu influenţa rezultatul cuantificării influenţei

singulare a factorului vizat de noi.

Nereuşita în a păstra egalitatea între elemente poate fi una

din capcanele raţionamentului nostru economic.

8

În procesul cercetării fenomenelor şi proceselor economice, a

cauzelor lor, este important să eliminăm concluziile greşite de tipul

“post-hoc” (“post-hoc, ergo propter hoc” înseamnă în limba greacă:

“după aceea). Faptul că evenimentul “A” se produce înaintea

evenimentului “B” nu dovedeşte că evenimentul “A” este cauza

apariţiei şi evoluţiei evenimentului “B”.

Este de asemenea indicat ca în procesul de investigare să nu

se extindă, în mod mecanic, constatările valabile pentru părţi ale

întregului şi asupra ansamblului (greşeala de compoziţie). Pentru

exemplificare să considerăm un an cu o recoltă de excepţie în

agricultură. Producţia record nu este o garanţie că venitul total

realizat pe ansamblul agriculturii va fi mai mare decât în anul

precedent. De regulă, poate fi egal sau mai mic. Chiar dacă producţia

obţinută de fiecare fermier în parte va fi mai mare, venitul fermelor

va fi mai mic decât în anul precedent, aceasta datorită faptului că

oferta mare va conduce la scăderea preţurilor.

Subiectivismul pe care-l implicăm în studierea lumii care ne

înconjoară este cea mai adâncă capcană în studiul economiei politice

deoarece, până la urmă, felul în care percepem faptele observate

depinde de „ochelarii teoretici pe care îi purtăm”. Prizonieri ai

preconcepţiilor lor teoretice pot fi şi cei ce studiază ştiinţele exacte

(se crede că însuşirea temeinică a fizicii newtoniene i-ar putea

încurca pe fizicieni în înţelegerea teoriei relativităţii a lui Einstein). O

ilustrare şocantă a constatării de mai sus ne oferă Max Planck (laureat

al premiului Nobel pentru descoperirea teoriei revoluţionare a

cuantelor): „Un nou adevăr ştiinţific nu triumfă convingându-şi

oponenţii şi făcându-i să vadă lumina, ci mai degrabă pentru că

oponenţii săi mor eventual şi urmează o nouă generaţie care este

familiară cu acest nou adevăr”. Deoarece cei bătrâni „ştiu” prea multe

lucruri pe care nu le pot uita, ştiinţa aparţine celor tineri,

concluzionează Paul Samuelson. După ce s-a studiat şi s-a învăţat un

grup de principii economice realitatea este înţeleasă într-un mod nou

şi diferit. Dar, deoarece grupul de principii economice nu este

totdeauna acelaşi şi pentru că indivizii se află în stadii diferite ale

procesului de însuşire a grupului de principii, putem înţelege de ce

oamenii care trăiesc pe aceeaşi planetă au percepţii economice

fundamentale diferite – de ce unii consideră capitalismul ca fiind cel

mai bun sistem, pe când alţii încă mai cred că cel mai bun e

comunismul.

Economia politică nu este o ştiinţă exactă, nesiguranţa în

viaţa economică fiind o prezenţă permanentă. Dacă acum un secol,

matematicianul francez Laplace considera că având timp şi date

9

suficiente, cu ajutorul matematicii s-ar putea prevedea viitorul tot atât

de clar ca şi prezentul, astăzi, conştienţi, în sfârşit, de mulţimea

infinită a factorilor perturbatori s-a ajuns la concluzia că până şi în

cele mai exacte ştiinţe există o imposibilitate inerentă de previziune.

Această constatare este valabilă cu atât mai mult în ştiinţele sociale

care implică relaţii mult mai complexe şi trebuie să prevadă

comportamentul uman. Unul din primele principii care trebuie

însuşite este acela că legile economice sunt valabile în general, pentru

situaţii medii şi nu pentru fiecare caz în parte. De altfel, legea

mediilor afirmă că acest comportament mediu al grupurilor va fi mult

mai uşor de prevăzut decât comportamentul indivizilor. Legile

economice pot fi definite ca relaţii esenţiale între procesele şi

fenomenele economice, ca raporturi repetabile între agenţii

participanţi la activitatea economică. Ele sunt legi probabilistice şi nu

legi ale relaţiilor pure, riguros determinate. De regulă, valabilitatea

lor nu apare decât ca o medie, ele înfăptuindu-se numai ca o tendinţă

dominantă.

10

III. ECONOMIA - COMPONENTĂ A SISTEMULUI ECONOMIC

3.1. Ştiinţa economică: domeniu, structură generală

Pentru a caracteriza ştiinţa economică este necesar să se facă

apel la ceea ce reprezintă ştiinţa în general şi la substanţa economiei ca realitate. In baza acestor cunoştinţe se poate spune că ştiinţa economică studiază economia, aşa cum biologia este ştiinţa despre procesele şi fenomenele biosferei.

De-a lungul secolelor, cunoştinţele economice au fost "integrate" în diferite alte sisteme de gândire (în filozofie, politică, drept, morală). Ştiinţa economică s-a constituit şi a primit "drept de cetate" în lumea ştiinţelor către sfârşitul secolului al XVIII-lea, atunci când capitalismul s-a dezvoltat şi s-a consolidat în ţările vest-europene. Constituirea ştiinţei economice a fost rezultatul efortului creator specializat, de pionierat, al fondatori lor acesteia (A. Smith, D. Ricardo, JB. Say, W. Petty, K. Marx), deveniţi ulterior clasicii acestei ştiinţe.

Iniţial, noua ştiinţă a fost denumită economie politică. Termenul a fost consacrat de francezul Antoine de

Montchrestien, prin al său "Tratat de economie politică" (1615). Acest termen provine de la trei cuvinte de origine greacă: oikos (gospodărie, gospodărire), nomos (lege, regulă) şi polis (oraşe, cetate). În traducere liberă, economia politică semnifică regulile (legea) de gospodărire a societăţii.

Treptat, ştiinţa economică s-a diversificat, astfel încât a devenit improprie folosirea termenului de economie politică pentru a desemna ştiinţa economică în totalitatea el.

Eforturile specialiştilor - economişti, epistemologi în direcţia aprofundării înţelegerii economiei ca acţiune socială specifică, respectiv procesul fără sfârşit al creării, perfecţionării şi reconsiderării structurilor analitice de cercetare s-au concretizat în apariţia unor noi şi noi ştiinţe economice autonome. In anumite momente ale evoluţiei procesului arătat, s-au impus anumite situaţii clasice, caracterizate printr-o consolidare a nucleului dur al ştiinţei economice, printr-o mai bună coordonare şi o nouă sinteză a progreselor ştiinţifice în domeniu până la momentul respectiv.

Ca urmare, în prezent, ştiinţa economică constă într-un sistem de ştiinţe autonomizate, toate acestea având ca domeniu de cercetare economia în ansamblul ei, complexă, dinamică şi în continuă diversificare.

Economia elaborează, gestionează şi foloseşte atât concepte şi legi riguroase care pot fi testate prin raportare la realitatea economică evidentă (empirică), cât şi judecăţi de valoare prin care actele şi

11

faptele economice sunt apreciate. Cunoştinţele economice, teoriile şi doctrinele economice corecte au un mare rol transformator, "chiar mai mare decât instituţiile existente".

3.2. Principalele etape ale evoluţiei gândirii şi ştiinţei

economice De regulă, specialiştii în domeniu delimitează patru etape ale

evoluţiei gândirii şi ştiinţei economice, dominate de situaţiile clasice corespunzătoare. Acestea au fost încadrate în anumite orizonturi de timp.

a) Prima etapă in evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea antică greco-romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin contribuţia epocală a lui Adam Smith. În lucrarea sa ,,Avuţia naţiunilor" (1776), Smith a reuşit să dea expresie primei situaţii clasice. De aceea, el este considerat părintele ştiinţei economice, ştiinţă care iniţial era cunoscută sub denumirea de economie politică. De o deosebită importanţă au fost în această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care au efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu, cum sunt: W. Petty cu a sa "Aritmetică politică", F. Quesnay, cu faimosul său "Tablou economic".

b) A doua perioadă În evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului

Economia - componentă a sistemului

economic

De-a lungul secolelor,

cunoştinţele economice

au fost "integrate" în diferite alte sisteme de gândire (în filozofie, politică, drept,

morală)

Ştiinţa economică s-a constituit şi a

primit "drept de cetate" în lumea ştiinţelor către

sfârşitul secolului al XVIII-lea, atunci când

capitalismul s-a dezvoltat şi s-a consolidat în ţările vest-europene

Termenul a fost consacrat de francezul Antoine de Montchrestien, prin al său "Tratat de economie politică" (1615). Acest termen provine de la trei cuvinte de origine greacă: oikos (gospodărie, gospodărire), nomos (lege, regulă) şi polis (oraşe, cetate). În traducere liberă, economia politică semnifică regulile

(legea) de gospodărire a societăţii.

Economia elaborează, gestionează şi foloseşte atât concepte şi legi riguroase care pot fi testate prin raportare la realitatea economică evidentă (empirică), cât şi judecăţi de valoare prin care actele şi faptele economice sunt apreciate

In prezent, ştiinţa economică constă într-un sistem de ştiinţe autonomizate, toate acestea având ca domeniu de cercetare economia în ansamblul ei, complexă, dinamică şi în continuă diversificare

12

al XVIII-lea şi începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea. Această perioadă este dominantă şi ilustrată de David Ricardo, cu lucrarea sa devenită clasică "Despre principiile economiei politice şi ale impunerii" (1817); de Thomas Malthus ("Eseu asupra principiului populaţiei" - 1798 şi ,,Principii ale economiei politice" - 1820); de lohn S. Mill ("Despre definiţia economiei politice şi metoda ei caracteristică de investigaţie" - 1836 şi "Principiile economiei politice"1848).

În această etapă a trăit şi a creat K. Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică, respectiv un nou curent de gândire economică. Opera sa fundamentală este "Capitalul", cu cele trei volume ale acestuia (volumul 1 - 1867, volumul II - 1885 şi volumul III -1893).

c) A treia perioadă este cuprinsă între anii '70 ai secolului al XIX-lea şi marea recesiune mondială din anii '30 ai secolului al XX-lea. În acest interval de timp s-au impus contribuţiile strălucite ale şcolii istorice germane (w. Roscher, G. Schmoller şi îndeosebi F. List). Lucrarae lui Fr. List "Sistem naţional de economie politică" (1841) a deschis noi linii de abordare şi analiză a economiei în general. În această perioadă s-au impus şi marginaliştii vienezi, specialişti în teoria valorii şi a distribuţiei (E. Menger, E. Băhm-Bawerk, F. von Wieser). Un loc aparte au ocupat următorii economişti: Leon Walras ("Elemente de economie politică pură" - 1877); Vilfredo Pareto ("Manual de economie politică" - 1906); Alfred Marshall (,,Principii ale economiei politice" -1890 şi ,,Banii, creditul şi comerţul" -1923).

d) A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii '30 si anii sfârşitul secolului al XX-lea, cu continuare în secolul XXI.

13

Principalele etape ale evoluţiei gândirii şi ştiinţei economice

Prima etapă in evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea antică greco-romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-lea

Adam Smith in lucrarea sa ,,Avuţia naţiunilor" (1776), Smith a reuşit să dea expresie primei situaţii clasice

De o deosebită importanţă are în această perioadă dezvoltarea şi contribuţia economistului care a efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu, cum este W. Petty cu a sa "Aritmetică politică"

A doua perioadă in evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea

Această perioadă este dominantă şi ilustrată de David Ricardo, cu lucrarea sa devenită clasică "Despre principiile economiei politice şi ale impunerii" (1817)

În această etapă a trăit şi a creat K. Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică, respectiv un nou curent de gândire economică. Opera sa fundamentală este "Capitalul", cu cele trei volume ale acestuia (volumul 1 - 1867, volumul II - 1885 şi volumul III -1893)

A treia perioadă este

cuprinsă între anii '70 ai secolului al XIX-lea şi marea recesiune mondială din anii '30 ai secolului al XX-lea

În acest interval de timp s-au impus contribuţiile strălucite ale şcolii istorice germane

Lucrarae lui Fr. List "Sistem

naţional de economie politică" (1841) a deschis noi linii de abordare şi analiză a economiei în general

Alfred Marshall

(,,Principii ale economiei politice" -1890 şi ,,Banii, creditul şi comerţul" -1923)

A patra perioadă în

evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii '20-30 si sfarsitul secolului al XX-lea si continuand in secolul XXI

Este perioada cand se impune dezvoltarea scolii economice. Repezentantii sunt numerosi si cu o densitate destul de ridicata la nivelul intregii lumi.

14

3.3. Abordări ale economiei: micro şi macroeconomică;

pozitivă şi normativă

Ţinând seama de obiectivul general al disciplinei, ne vom limita la caracterizarea acelor ştiinţe economice care se delimitează după nivelul de structurare a activităţilor economice contemporane: microeconomie si macroeconomie.

Microeconomia este acea ramură a economiei care studiază unităţile economice individuale, structurile şi comportamentele lor (gospodării individuale, firme, bănci, administraţii etc.), precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare.

Domeniile prioritare ale micro economiei sunt următoarele: deciziile întreprinzătorilor, ale unităţilor ce susţin oferta de bunuri; alegerile consumatorilor raţionali; funcţionarea diferitelor tipuri de pieţe, ca relaţii specifice între vânzători şi cumpărători; eşecul pieţelor; remunerarea factorilor de producţie.

Macroeconomia este acea ramură a economiei care cercetează mărimile globale dintr-o economie, numite agregate, interdependenţele de diferitele variabile globale ale economiei şi sistemul economic al unei ţări în totalitatea sa.

Dintre mărimile agregate contemporane, cele mai semnificative sunt: cererea globală, oferta globală, indicele general al preţurilor; venitul naţional; şomajul; inflaţia; deficitul bugetar; soldul balanţei de plăţi externe şi datoria externă etc.

Fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve tensiunea nevoi-resurse, economia abordează şi, mai ales, apreciază în maniere diferite problemele pe care le gestionează.

Din acest punct de vedere, există: economie pozitivă şi

economie normativă.

Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen sau exogen), dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice, culturale etc.

Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul unor instrumente ale analizei economice.

Economia pozitivă se foloseşte de concepte, instrumente şi tehnici prin care faptele şi actele economice sunt cercetate, apreciate

15

şi ordonate pentru a se găsi regulile (legile) desÎaşurării lor în timp şi spaţiu, în prezent şi în perspectivă.

Economia normativă apreciază activităţile din perspectiva realizării unei unităţi benefice intre mediul economic şi cel natural, intre eficienţa economică şi echitatea socială, intre interesele colectivităpi umane pe termen scurt şi cele pe termen lung etc. Economia normativă operează cu judecăţi de valoare, cu aprecieri ce au la bază multe alte criterii decât cele economice.

Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui facut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate. Teoreticienii, metodologii, epistemologii în domeniu apreciază că există câteva principii, idei călăuzitoare ce caracterizează ştiinţa economică contemporană, predarea şi însuşirea economiei fiind obligate să se raporteze la acestea.

Fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve tensiunea nevoi-resurse, economia abordează şi, mai ales, apreciază în maniere diferite problemele pe care le gestionează. Din acest punct de vedere, există: economie pozitivă şi economie normativă

Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce

se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen sau exogen), dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice, culturale

Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi

prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul unor instrumente ale analizei economice. Economia pozitivă se foloseşte de concepte, instrumente şi tehnici prin care faptele şi actele economice sunt cercetate, apreciate şi ordonate pentru a se găsi regulile (legile) desfaşurării lor în timp şi spaţiu, în prezent şi în perspectivă

16

Economia normativă apreciază activităţile din perspectiva realizării unei unităţi benefice intre mediul economic şi cel natural, intre eficienţa economică şi echitatea socială, intre interesele colectivitătii umane pe termen scurt şi cele pe termen lung etc. Economia normativă operează cu judecăţi de valoare, cu aprecieri ce au la bază multe alte criterii decât cele economice

Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile

economice şi ce ar trebui facut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate. Teoreticienii, metodologii, epistemologii în domeniu apreciază că există câteva principii, idei călăuzitoare ce caracterizează ştiinţa economică contemporană, predarea şi însuşirea economiei fiind obligate să se raporteze la acestea

Intrebari si exercitii

• Definiti economia ca si componenta a sistemului economic

• Precizati principalele etape ale evoluţiei gândirii şi ştiinţei economice

• Definiti macroeconomia si marimile sale agregate

• Definiti microeconomia si marimile agregate

• Precizati conceptul de economie pozitiva

• Definiti economia normativa

17

IV. CARACTERIZAREA GENERALĂ A ECONOMIEI CU

PIAŢĂ CONCURENŢIALĂ

Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi,

primind în compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.

Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi satisfacerea lor

prin intermediul schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp,

raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două

modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite

de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia

naturală şi economia de schimb

4.1. Caracteristici ale economiei naturale

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie

proprie, prin autoconsum, fie prin schimb, apelând la produsele

altora.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor

rezultate pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final

(care permite satisfacerea directă a unor nevoi de viaţă ale oamenilor)

şi autoconsum intermediar (când bunurile pe care le obţine,

producătorul le utilizează pentru producerea altor bunuri). Un

producător de legume realizează autoconsum final pe seama legume

lor consumate de el; autoconsumul intermediar constă în folosirea

legumelor pentru fabricarea de către acesta a conservelor destinate

propriului consum.

Pe baza unor evaluări, se poate aprecia că economia naturală a

fost preponderentă până ia Prima Revoluţie industrială. Astfel, după

Fernand Braudef, în secolul ai XIV-lea, din populaţia regiunii

mediterane, de aproximativ 60-70 de milioane de oameni, circa 90%

trăia din munca, pământului, iar 60-70% din producţia întregii regiuni

nu ajungea pe piaţă (deci era destinată autoconsumului).

Preponderenţa economiei naturale era evidentă deci în această zonă

relativ dezvoltată din punct de vedere economic, cu numeroase

racordări la schimburile "internaţionale" ale vremii. Cât priveşte alte

regiuni ale Europei, dimensiunile economiei naturale erau şi mai

extinse.

Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel

scăzut de dezvoltare economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe,

cele elementare (biologice) fiind preponderente.

18

• Fiecare producător avea o activitate diversificată, producea o

gamă largă de bunuri (în raport cu respectivul nivel de dezvoltare şi

cu sistemul de trebuinţe) .

• Fiecare producător este izolat din punct de vedere economic

de ceilalţi; nivelul eficienţei economice este foarte redus; "pentru

majoritatea oamenilor, producţia şi consumul erau îmbinate într-o

singură funcţie dătătoare de viaţă".

4.2. Caracteristici generale ale economiei de schimb

Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie

naturală şi economie de schimb. Aceste forme de economie au

coexistat şi s-au intercondiţionat.

Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi

extinderea economiei de schimb pe măsura amplificării nevoilor şi

mijloacelor de satisfacere a lor, ca urmare a extinderii meşteşugurilor

şi apoi a industriei, inaugurată de Prima Revoluţie Industrială.

Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi

desfăşurare a activităţii economice În care bunurile se produc În

vederea vânzării, obţinându-se În schimb altele, necesare satisfacerii

trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca

economii de schimb.

Caracterizare generală a economiei cu piaţă

concurenţială Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă

Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi satisfacerea lor prin intermediul schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului

Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice:

economia naturală

economia de schimb

19

Caracteristici ale economiei de schimb, pot fi considerate:

- specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor

bunuri;

- autonomia şi independenţa economică a agenţilor

economici;

- piaţa este instituţia economică centrală;

- monetarizarea economiei;

- legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma

tranzacţiilor bilaterale de piaţă;

- bunurile economice îmbracă forma de marfă.

a) Specializarea agenţilor economici. Economia de schimb

are la bază diviziunea socială a muncii, care generează agenţi

economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi

teritorial. Specializarea este o formă a diviziunii muncii, amploarea

acesteia fiind determinată de dimensiunile pieţei şi gradul de

diversificare a nevoilor .

Originea diviziunii muncii rezidă în dorinţă naturală a

oamenilor de a-şi satisface mai bine trebuinţele. Prin specializare şi

recurgerea la schimb, fiecare are posibilitate a să obţină mai mult faţă

de situaţia când produce singur întreaga gamă de bunuri necesare

existenţei. Specializarea agenţilor economici într-un anumit domeniu

Caracteristici ale economiei de

schimb pot fi considerate

specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri

autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici

piaţa este instituţia economică centrală

monetarizarea economiei

legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale de piaţă

bunurile economice îmbracă forma de marfă

20

concret poate avea numeroase determinări: tradiţia, obişnuinţa,

întâmplarea, experienţa ş.a.

Dar, pe măsura constituirii ştiinţei economice, s-a demonstrat

că, în ultimă instanţă, specializarea unui agent economic într-un

domeniu sau altul de activitate are la bază' interesul economic,

avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă

că deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe

teoria avantajului relativ (comparativ).

Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) În raport

cu alţii dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic

În raport cu al celorlalţi.

Orice decizie şi orice acţiune a oricărui agent economic pus în faţa

unor alternative (alegeri) sunt guvernate de principiul avantajului

comparativ.

Pentru evidenţierea acestui principiu în planul specializării să pornim

de la premisa simplificată că într-o comunitate există trei grupe de

producători - A, B, C care dispun de resursele RA, RB, RC, egale ca

mărime şi identice ca structură.

Datorită unor abilităţi şi condiţii specifice, fiecare producător ar putea

obţine bunurile x şi y după cum urmează:

- producătorul A: 10x sau 5y sau orice combinaţie liniară

intermediară;

- producătorul B: 4x sau 4y sau orice combinaţie liniară intermediară;

- producătorul C: 2x sau 3y sau orice combinaţie liniară intermediară.

Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un

avantaj absolut în raport cu ceilalţi.

Specializarea fundamentată economic generează atât sporirea

rezultatelor obţinute cu un efort dat, cât şi necesitatea cooperării şi

conlucrării agenţilor economici. Ea face ca activitatea şi satisfacerea

nevoilor unuia să fie dependente de ale celorlalţi. Specializarea este

forţa coeziunii unei economii.

Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent

economic sau al altuia se modifică şi ca urmare are loc adaptarea

permanentă la condiţiile mereu schimbătoare ale mediului în care ei

acţionează, specializarea rămâne prima condiţie şi trăsătură a

economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului economic.

b) Autonomia şi independenţa agenţilor economici.

Ca trăsătură a economiei de schimb, autonomia presupune că

agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea

bunurilor are la bază criterii economice. Autonomia este

21

fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din proprietate

şi se realizează în modalităţi diferite în raport cu o formă sau alta de

proprietate.

Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile

proprietăţii particulare când agentul economic decide în mod direct

sau prin reprezentanţi în virtutea atributelor dreptului de proprietate:

posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau administrarea) şi

uzufructul.

În timp, amploarea şi ponderea diferitelor forme ale proprietăţii

particulare s-au modificat. Sensul acestor schimbări îl constituie

reducerea relativă a proprietăţii particulare individuale şi creşterea

absolută şi relativă a celei asociative sub forma societăţilor de

capitaluri, pe acţiuni. Asemenea schimbări nu infirmă adevărul că

baza deplinei autonomii a agentilor economici rămâne proprietatea

particulară. În orice economie, alături de proprietatea particulară

există - în proporţii diferite - şi proprietatea publică, al cărei subiect

este organizaţia statală (statul central, administratiile statale şi cele

locale). În această formă de proprietate, agentul economic nemijlocit,

cel care exercită actele de producţie, schimb etc., are o autonomie

mai re strânsă, care se exercită la două niveluri: deciziile strategice şi

cele de importanţă deosebită sunt atribute ale organizaţiei statale;

agentul economic nemijlocit are doar autonomie operativă, a cărei

amploare depinde de reglementările legislative specifice fiecărei ţări

şi etape.

c) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei.

Datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici,

fiecare este dependent de bunuri fumizate de alţii, majoritatea

covârşitoare a acestora fiind destinate schimbului.

Procesul separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe

producător de consumator, creează o dependenţă puternică a fiecăruia

de ceilalţi. Intre producţie şi consum, între producător şi consumator

se interpune schimbulpiaţa. Piaţa devine instituţia centrală în jurul

căreia gravitează întreaga viaţă economică.

4.3. Modele ale economiei de piaţă

Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care "acoperă"

majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar şi

indivizibil, ci se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de

22

experienţe şi de practici naţionale, concret istorice, adecvate

diferitelor niveluri de dezvoltare. Peste elementele particulare,

specifice unei ţări sau alteia, se poate vorbi de existenţa unor tipuri

(modele) de economie de piaţă reală.

In majoritatea lucrărilor consacrate tipurilor economiilor de

piaţă, delimitarea acestora se face în raport cu unele criterii:

- gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;

- măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau,

dimpotrivă, se implică în aceste mecamsme;

- modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie

(prin proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale,

monetare şi de credit, subvenţii sau comenzi publice etc.);

a. Modelul neoamerican de economie de piaţă

Trăsăturile ale modelului (tipului) neoamerican sunt:

Sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este

neglijabil şi are tendinţă de reducere; piaţa are rolul determinant în

circulaţia bunurilor de la producător la consumator, majoritatea

schimburilor derulându-se după criteriile pieţei; baza politicii

economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate

prevalează reuşita individuală şi maximizarea profitului (financiar)

imediat (pe termen scurt); preţurile bunurilor economice (inclusiv

salariile) depind în măsură determinantă de condiţiile aleatorii ale

pieţei; fiscalitatea este redusă, iar implicarea directă a statului în

activitatea economică este neglijabilă (cel puţin în ceea ce priveşte

administraţia centrală); întreprinderea, ca centru al deciziilor

economice, este considerată bun comercial ca oricare altul; piaţa

financiară, şi în primul rând bursa, are rolul decisiv de barometru al

activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă; mobilitate

ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-sociaIă; clasă mijlocie

(familii care deţin venituri aflate în jurul mediei sociale) relativ

redusă (50% în SUA); un sistem de învăţământ elitist, care tinde să

funcţioneze după regulile pieţei; politici economice şi sistem de

valori care încurajează consumul; grad redus de securitate economică

faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie), problema protecţiei faţă de

acestea fiind o chestiune mai ales individuală sau cel mult de caritate

(excepţie face Marea Britanie).

b. Modelul european de economie de piaţă (economie de piaţă

socială)

Este inspirat din filosofia liberalismului şi se bazează pe

câteva principii de bază: mecanismul economic trebuie să se sprijine

23

pe piaţă, căreia trebuie să i se asigure o cât mai mare libertate de

funcţionare, în principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile;

mecanismele pieţei nu pot însă să determine singure ansamblul vieţii

sociale, şi ele trebuie echilibrate, contrabalansate de un imperativ

social postulat a priori, al cărui girant trebuie să fie statul; statul este

apărătorul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii

sociali intervenţionismul statal şi dirijismul sunt compatibile doar în

măsura în care nu provoacă distorsiuni concurenţei şi asigură

depăşirea unor momente dificile de restructurare economică.

Pe baza acestor principii în mecanismul de funcţionare sunt

identificate o serie de trăsături, printre care:

• majoritatea bunurilor economice îmbracă formă de marfă, dar

consumul unei părţi importante nu se realizează după regulile pieţei;

4.4. Indicatorul dezvoltării umane

Indicatorul dezvoltării umane (IDU), atât economic, cât şi social, se

calculează prin luarea în considerare a trei indicatori parţiali.

Pentru măsurarea gradului de dezvoltare economică a ţărilor şi

plasarea lor pe treptele scării ierarhice mondiale, multă vreme s-a

folosit un singur indicator, şi anume venitul pe locuitor, exprimat

uneori în PNB, iar alteori în PIB. Aşa cum se poate observa şi din

tabelul alăturat, la nivel mondial, decalajele economice dintre state

sunt foarte ridicate.

Venitul naţional brut pe cap de locuitor ($ SUA)

Tara

2001 2002 2003

Bulgaria 1,680 1,790 2,130

Germania 23,670 22,860 25,270

Japonia 35,780 33,660 34,180

România 1,740 1,910 2,260

SUA 34,760 35,430 37,870

Sursa: Baza de date World Development Indicators.

Cu timpul, indicatorul respectiv s-a dovedit unilateral, şi în

consecinţă insuficient, nivelurile de dezvoltare, realizate fiind

măsurate şi apreciate numai prin prisma' indicatorilor valori ci

cantitativi menţionaţi şi în strânsă legătură cu volumul producţiei de

24

oţel, de energie, produse chimice, cereale, îmbrăcăminte, încălţăminte

etc., făcându-se abstracţie de celelalte trebuinţe calitative ale vieţii

complexe a omului.

Pe de altă parte, indicatorii valori ci menţionaţi, în condiţiile

actuale de formare a preţurilor la sursele de energie şi materii prime

rare, preţuri ce nu reflectă cheltuielile efective de producţie,

propulsează ţările în curs de dezvoltare aproape de nivelul ţărilor

dezvoltate, fără însă a avea acelaşi impact asupra nivelului de trai ca

în aceste din urmă ţări.

De exemplu, PIB pe locuitor al Kuweitului se află în rând cu

cel al multor ţări dezvoltate, dar, în ceea ce priveşte alte aspecte ale

vieţii oamenilor, raportul este invers, în favoarea ţărilor dezvoltate.

Specialiştii PNUD nu s-au limitat la declaraţii de principiu, ci au

elaborat, folosind date şi de la alte organisme ONU, instrumente

operaţionale ştiinţifice, de natură a măsura dezvoltarea umană din

diferite ţări şi a construi un tablou la scară globală, mondială, apt să

dea la iveală discrepanţa izbitoare dintre ţări şi să permită comparaţii

internaţionale utile.

Noul indicator elaborat şi introdus de PNUD pentru

măsurarea dezvoltării economice, cu luarea în considerare a efectului

său uman, este un indicator complex, integrator al următoarelor trei

componente de bază:

1) longevitatea, exprimată în speranţa medie de viaţă la naştere, care

sintetizează influenţa a numeroşi factori, cum sunt evoluţia stării de

sănătate a indivizilor, alimentaţia lor, asigurarea condiţiilor de locuit

şi sanitare etc.;

2) nivelul de educaţie, ce reflectă cuantumul de cunoştinţe de care

dispun indivizii, deprinderi le şi capacitatea lor de a comunica şi a

participa la activităţile economice şi sociale. Nivelul de educaţie se

măsoară cu ajutorul datelor privind proporţia adulţilor ştiutori de

carte şi a celor care urmează efectiv învăţământul de toate gradele

(procentul de şcolarizare);

3) standardul de viaţă, exprimat prin PIB pe locuitor, calculat în

termeni comparabili, indicând mărimea medie a resurselor la care

cetăţenii au acces pentru a satisface nevoile unui trai decent. Cu alte

cuvinte, IDU reprezintă rezultanta principalilor factori de ordin

economic, formativ-cognitiv şi de distribuţie socială a bunurilor şi

serviciilor produse, care contribuie la ceea ce se înţelege prin

noţiunea de dezvoltare umană şi influenţează hotărâtor condiţia

omului.

Pe măsura elaborării rapoartelor PNUD cu privire la

dezvoltarea umană din 1990 şi până în prezent, autorii şi-au

25

perfecţionat metodologiile de calcul, sporind în acest fel valoarea

ştiinţifică a lucrărilor, iar în documentul pe 1995 au pus accentul pe

coordonarea şi armonizarea datelor din raport cu indicatorii din alte

surse internaţionale.

Calculat pentru fiecare ţară în parte, IDU se poate situa pe o

scară de mărimi care se întind pe o plajă de la 0,200 până la 1,000.

Pentru construirea indicatorului sintetic, PNUD a stabilit valori

(plafoane) minime şi maxime fixe pentru fiecare dintre cele trei

componente. Aceste valori sunt:

speranţa de viaţă la naştere: 25 şi, respectiv, 85 de ani;

gradul de alfabetizare a adulţilor: 0% şi 100%;

gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele: 0% şi 100%;

standardul de viaţă (PPP/locuitor): 100 PPP şi, respectiv, 40.000$.

Indicatorul agregat al dezvoltării umane (IDU) se calculează

ca medie aritmetică a sumelor celor trei indici: al longevităţii, al

educaţiei şi al PIB real corectat/locuitor (PPP).

PPP reprezintă paritatea puterii de cumpărare a monedei

naţionale raportate la puterea de cumpărare a unui dolar în

Statele Unite ale Americii.

În funcţie de nivelul lor de dezvoltare umană exprimat prin

IDU, ţările sunt clasificate în trei mari grupe, şi anume:

a) ţări cu dezvoltare umană ridicată, al căror IDU este egal

cu 0,800 sau superior acestui prag (până în prezent nici o ţară nu a

atins plafonul maxim de 1,000);

b) ţări cu dezvoltare umană medie, având IDU cuprins între

0,500 şi 0,799;

c) ţări cu dezvoltare umana slabă, al căror IDU este inferior

pragului de 0,500.

Din tabelul alăturat se poate observa că există o strânsă legătură între

indicele dezvoltării umane şi PIB/ locuitor. Cu alte cuvinte, ţările care

înregistrează valori ridicate ale PIB/locuitor au şi un IDU ridicat.

Conform "Raportului PNUD pe anul 2002 privind dezvoltarea

umană", prima grupă din această clasificare cuprindea 53 de ţări, cea

de-a doua 84, iar a treia 36 de ţări. Situaţia s-a schimbat însă în

raportul din 2004 astfel:

1. prima grupă (ţări cu dezvoltare umană ridicată) cuprinde 55 de

ţări;

2. a doua grupă (ţări cu dezvoltare umană medie) cuprinde 86 de

ţări;

26

3. cea de-a treia grupă (ţări cu dezvoltare umană slabă) cuprinde 36

de ţări.

În ceea ce priveşte ţara noastră, potrivit datelor din 2004,

aceasta se situează tocmai pe locul 69 la IDU, faţă de anul 2002, an în

care se situa pe locul 63.

În afara celor doi indicatori principali de evaluare a

dezvoltării menţionaţi mai sus, în ultimul timp sunt utilizaţi şi o

seamă de indicatori suplimentari: indicatorul sărăciei umane, cu o

variantă pentru ţările în curs de dezvoltare şi alta pentru ţările

avansate, indicatorul inegalităţilor sociologice dintre sexe şi, în fine,

indicatorul participării femeii la viaţa socială.

Indicatorul agregat al dezvoltării umane (IDU) se calculează ca medie aritmetică a sumelor celor trei indici: al longevităţii, al educaţiei şi al PIB real corectat/locuitor (PPP)

PPP reprezintă paritatea puterii de cumpărare a monedei naţionale raportate la puterea de cumpărare a unui dolar în Statele

Unite ale Americii

În funcţie de nivelul lor de dezvoltare umană exprimat prin IDU, ţările sunt clasificate în trei mari grupe, şi anume:

ţări cu dezvoltare umană ridicată, al căror IDU este egal cu 0,800 sau superior acestui prag (până în prezent nici o ţară nu a atins plafonul maxim de 1,000)

ţări cu dezvoltare umană medie, având IDU cuprins între 0,500 şi 0,799

ţări cu dezvoltare umana slabă, al căror IDU este inferior pragului de 0,500

În afara celor doi indicatori principali de evaluare a dezvoltării menţionaţi mai sus, în ultimul timp sunt utilizaţi şi o seamă de indicatori suplimentari: indicatorul sărăciei umane, cu o variantă pentru ţările în curs de dezvoltare şi alta pentru ţările avansate, indicatorul inegalităţilor sociologice dintre sexe şi, în fine, indicatorul participării femeii la viaţa socială

27

Intrebari si exercitii

• Definiti si explicati schimbul

• Precizati caracteristicile economiei naturale

• Precizati caracteristicile economiei de schimb

• Mentionati particularitatile modelului neoamerican al economiei de piaţă

• Mentionati particularitatile modelului european al economiei de piaţă

• IDU- definitie, evolutia componentelor si mentIonarea componentelor actuale

• Definiti PPP

• Ce este standardul de viata?

28

V. TEORIA CONSUMATORULUI

Cererea este unul dintre elementele esenţiale pentru

înţelegerea mecanismelor pieţei. Pentru a facilita fundamentarea

deciziilor legate de cerere este necesară prezentarea unor elemente

semnificative pentru analiza comportamentului consumatorului.

Fiecare bun are menirea de a satisface o anumită necesitate.

Capacitatea bunului de a satisface o necesitate oarecare poarta

numele de utilitate a bunului.

Modelul de analiză a comportamentului consumatorului

porneşte de la definirea funcţiei-obiectiv: satisfacerea maxim posibilă

a nevoilor (altfel spus, maximizarea efectelor utile prin minimizarea

eforturilor)1. Aceasta se traduce prin maximizarea satisfacţiei totale

pe care oamenii speră să o obţină prin consumul diverselor bunuri

sau servicii. In economie, satisfacţia scontată a se obţine prin consum

este desemnată prin termenul generic de utilitate.

Delimitarea noţiunii de utilitate economică.

Măsurarea utilităţii

Nu este recomandabil să se confunde definiţia utilităţii în sens

economic cu cea din viaţa de zi cu zi .

• utilitatea în sens economic este legată de relaţia de non

posesie. În viaţa de zi cu zi, noţiunea de utilitate se referă la folosul

pe care ni-l aduc diferitele bunuri. Această noţiune are un caracter

prin excelenţă subiectiv. Utilitatea unui bun diferă de la un individ la

altul şi, chiar în cazul unuia şi aceluiaşi individ, în raport cu condiţiile

spaţio-temporale care îi influenţează comportamentul.

Fiind o noţiune subiectivă, utilitate a este, în acelaşi timp, nu

numai dificil de definit, ci şi dificil de măsurat. În teoria economică

există două accepţiuni diferite ale măsurării utilităţii:

• accepţiunea cardinală: în virtutea căreia fiecărei doze

consumate i se poate ataşa un număr (cardinal) ca măsură a utilităţii.

Această manieră de abordare aparţine, în special, gândirii economice

a secolului al XIX-lea, în rândul căreia se pot evidenţia contribuţiile

unor autori ca Jevons, Menger, Walras;

1 Cristina Maria Stoica, Modelarea comportamentului consumatorului – concepte

de baza,modele matematice specifice, dinamica consumului, Editura ETP

TEHNOPRESS, Iasi, 2005.

29

• accepţiunea ordinală: conform căreia utilitatea nu poate fi

măsurată cu precizie. Adepţii acestei concepţii au ilustrat că, de fapt,

nici nu este important să măsurăm utilitatea, în condiţiile în care ceea

ce ne interesează este, practic, ierarhizarea (ordonarea) preferinţelor

în raport cu nivelul satisfacţiei totale scontate a se obţine. Această

manieră de abordare este predilectă în concepţia neoclasică,

contribuţii de marcă în acest sens având V. Pareto, J.R. Hicks, R.

Allen.

Analiza economică a comportamentului consumatorului face

necesară nu numai delimitarea sensului economic al noţiunii de

utilitate, ci şi operarea unor alte delimitări conceptuale. In acest sens,

în teoria şi practica economică se operează cu conceptele de utilitate

totală şi, respectiv, de utilitate marginală. Ambele noţiuni arată, în

esenţă, dependenţa specifică a gradului de satisfacere a nevoilor de

cantitatea (doza) consumată dintr-un anumit bun.

Pentru maximizarea satisfacţiei pe care un consumator

scontează că o va putea obţine prin consumul diverselor bunuri

trebuie ca venitul disponibil al consumatorului să fie alocat astfel

încât ultima unitate monetară cheltuită pentru procurarea fiecărui bun

cumpărat să conducă la aceeaşi satisfacţie suplimentară (utilitate

marginală). În literatura de specialitate, acest enunt desemnează

regula de maximizare a utilităţii. În virtutea acestei reguli, rezultă că

alegerile consumatorilor sunt legate şi de cantitatea de masă monetară

(exprimată în diverse unităţi monetare) la care o persoană este

dispusă să renunţe pentru a obţine doze suplimentare dintr-un anumit

bun. Consumatorul raţional trebuie să compare utilitate a

suplimentară cu costurile suplimentare.

5.1. Preferinţele consumatorului

Oamenii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod

diferit predilecţiile pentru anumite bunuri. Ca atare, preferinţele vor fi

diferite atât de la individ la individ, cât şi pentru unul şi acelaşi

individ, în condiţii spaţio-temporale diferite. Practic, preferinţele se

manifestă diferit în raport cu nivelul utilităţii totale. Satisfacerea

diferitelor nevoi de bunuri pune, de cele mai multe ori, în evidenţă

caracterul cvasisaturabil şi repetabil al nevoilor de consum. Cu toate

acestea, există unele elemente cvasicomune pentru un anumit grup

social legat de maniera în care sunt structurate predilecţiile pentru

anumite bunuri sau servicii.

Ele se află, în general, sub semnul emblematic al unor tradiţii,

obiceiuri, cutume, care depind de specificitatea unui anumit areal

30

geografic sau de factori de natură psihosocială complexă care

interferează cu gradul de cultură şi civilizaţie al unui grup social.

Alegerea de către consumator a unei combinaţii din mulţimea

combinaţiilor de bunuri accesibile (admise) depinde de gusturile şi

obiceiurile sale.

De exemplu, la analiza a două combinaţii de bunuri X = (x1,

x2, …xn) şi Y = (y1, y2, …yn), consumatorul face unul dintre

raţionamentele următoare2:

Combinaţia „X”este preferată;

Combinaţia „Y”este preferată;

Combinaţiile „X”şi „Y” sunt la fel de mult

preferate (echivalente, la valoare egală, la fel de utile)

Astfel, pe mulţimea bunurilor, se defineşte următoarea relaţie

de preferinţă: „mai preferat decât” sau „de valoare egală”. Aceasta

este una dintre noţiunile microeconomice contemporane.

Satisfacţia consumatorului este în conexiune directă cu

utilitatea sau inutilitatea unui produs. Utilitatea unui produs are însă

şi o puternică încărcătură subiectivă, care influenţează în mod diferit

şi relativ consumatorii.

Diversitatea nevoilor de consum pune astfel în evidenţă marea

diversitate a preferinţelor oamenilor şi implicit varietatea modelelor

de consum3.

În explicarea gradului de relativitate a utilităţii şi a

comportamentului diferit al consumatorilor în procesul de consum,

un rol important îl joacă utilităţile marginale ale bunurilor.

La un consum succesiv, consumatorul este supus acţiunii legii

descreşterii utilităţii marginale. Conform acesteia, la fiecare unitate

de produs consumată suplimentar, utilitatea derivată, care

maximizează satisfacţia consumatorului, descreşte până la anulare,

când utilitatea marginală este 0.

Există la orice produs un punct cantitativ care, odată atins,

maximizează satisfacţia consumatorului. Continuarea consumului

după acel segment cantitativ, va aduce o scădere treptată a

2 Cristina Maria Stoica, Modelarea comportamentului consumatorului – concepte

de baza,modele matematice specifice, dinamica consumului, Editura ETP

TEHNOPRESS, Iaşi, 2005.

3 Nasta Vasilescu, Modelarea fenomenelor de piaţă, Editura Politică, Bucureşti,

1977.

31

satisfacţiei, până la atingerea unui nivel limită, echivalent cu

insatisfacţia.

Pentru a asigura o sincronizare metodologica în analiza

comportamentului consumatorului, în literatura de specialitate se

utilizează modelul hărţii curbelor de indiferenţă, ca manieră de

explicitare grafică cu mare putere de sugestie în descrierea

preferinţelor oamenilor. Astfel, de exemplu, foamea ca nevoie

existenţială primară se manifestă diferit nu numai de la un individ la

altul, dar şi pentru unul şi acelaşi individ. Dacă, la un moment dat, ne

este foame şi mâncăm, sesizăm instalarea saţietăţii (caracterul

cvasisaturabil al nevoilor). Aceasta nu va însemna însă că nu ne va

mai fi foame niciodată (caracterul cvasirepetabil al nevoilor de

consum). Pe de altă parte, se poate lesne observa, în viaţa de zi cu zi,

că şi foamea se manifestă diferit în anumite condiţii spaţio-temporale.

Într-un fel ne vom satisface foamea mâncând într-o pauză între două

cursuri sau seminarii, în alt fel mâncând duminica acasă cu toată

familia şi în cu totul alt mod la o recepţie sau la o masă festivă. Dar

într-un fel se mănâncă la Polul Nord şi în cu totul alt mod la Ecuator.

Într-un fel se sărbătoreşte Paştele la catolici şi ortodocşi şi altfel la

evrei şi la alte religii (şi de aici o mare diversitate culinară, cu

prezenţa unor elemente cvasicomune pentru anumite religii sau zone

ale lumii). Şi dacă tot am menţionat foamea şi predilecţia pentru

diferite modele de consum, în raport cu o paletă largă de factori de

natură complexă, merită menţionat că, de exemplu, în cazul preoţilor

budişti - care se mulţumesc cu puţin orez, fiind mult mai mult

interesaţi de timpul acordat meditaţiei - resursele necesare pentru

pregătirea mâncării nici nu mai apar ca resurse rare. În acest mod, în

cazul acestui model cultural, chiar percepţia legată de satisfacerea

acestei nevoi elementare - hrana - este cu totul alta. De altfel, nevoia

de hrană este, în exemplele date, de cu totul alt tip (serbarea Paştelui,

de exemplu, nu se face neapărat pentru a se satisface foamea, iar

bolul de orez al preotului budist oferă o cu totul altă imagine a nevoii

de hrană).

32

Fig . Harta curbelor de indiferenţă convexe la origine

În general, dacă un individ este interesat atât de dobândire a

bunului x, cât şi de cea a bunului y, atunci aceste preferinţe se

ilustrează grafic apelând la un set de curbe de indiferenţă convexe la

origine de tipul celui descris în figura 1.

Harta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de

indiferenţă care descriu preferinţele unui consumator pentru anumite

bunuri sau servicii.

Principalele proprietăţi care se pot pune în evidenţă pe acest

model general sunt următoarele:

a. Se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă, care

sugerează că preferinţele unui individ sunt virtual nelimitate. Intre

acestea se poate însă stabili o anumită ierarhie în raport cu utilitatea

totală. Astfel, dacă considerăm, de exemplu, combinaţia A situată pe

curba de indiferenţă u având un nivel de utilitate totală de V, atunci

spunem că această combinaţie se află într-o relaţie de indiferenţă cu

orice altă combinaţie situată pe aceeaşi curbă de indiferenţă u) (să

luăm, de exemplu, combinaţia B, al cărei nivel de utilitate totală va fi

tot VJ Aplicând ad literam definiţia curbei de indiferenţă şi utilizând

notaţiile internaţionale aferente, vom avea

A=B dacă V(A)=V(B)=V1• V2

În schimb, dacă vom avea o combinaţie C situată pe o altă

curbă de indiferenţă u2 având un nivel de utilitate totală superior (V2>

V1), atunci vom spune că, de exemplu, combinaţia C este strict

preferată combinaţiei A şi vom avea

Max Curbele C > A dacă U(C) > V(A), adică dacă V2 > V1.

33

b. Curbele de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată, pentru

că, de fapt, modelul este prin construcţie elaborat astfel încât să

ilustreze diversele preferinţe ale consumatorilor.

c. Panta curbei de indiferenţă se numeşte rată marginală de

substituţie a bunurilor. Acest indicator se defineşte ca o derivată de

ordinul întâi.

Din punct de vedere economic, semnificaţia noţiunii de rată

marginală de substituţie este de prag până la care se justifică să se

facă substituţia bunurilor .

Consumatorii au deci preferinţe diferite care sunt ierarhizate

în raport cu nivelul utilităţii totale.

La baza modelului de comportare a consumatorilor se află

ipoteza că fiecare dintre ei, alegând combinaţia de bunuri la preţurile

indicate şi cu veniturile disponibile, tinde să maximizeze nivelul

satisfacerii necesităţilor sale. Deoarece preferinţa consumatorului în

spaţiul combinaţiilor de bunuri se exprimă prin funcţia scop „U(x)”,

modelul alegerii bunurilor de către un consumator are următoare

formă matematică:

U(x) = u(x1, x2, …xn) max

În acest caz, se admite că alegerea bunurilor de către

consumator să fie limitată de mărimea venitului. În realitate, alegerea

poate fi influenţată şi de alţi factori, de exemplu, de deficitul unor

bunuri.

5.2. Tipuri de preferinţe ale consumatorului

Este necesar sa urmărim câteva tipuri de preferinţe şi

funcţiile de utilitate care le corespund:

- Substituibilitate perfectă – două bunuri sunt

perfect substituibile în consum, în condiţiile în care, rata

marginală de utilitate este constantă.

- Complementaritate perfectă – se referă la

bunurile care sunt consumate împreună, în proporţii fixe.

- Bunuri indezirabile – se referă la acele bunuri

pe care consumatorul nu le doreşte. Satisfacţia sau utilitatea

consumului creşte in cazul în care, cantitatea din bunul

respectiv scade.

34

- Bunuri neutre – sunt acele bunuri pentru care

consumatorul nu manifestă nici-o preocupare,iar utilitatea

consumului său nu se modifică în cazul în care, cantitatea din

bunul respectiv oscilează.

- Preferinţe normale – unde se pot identifica

mai multe ipostaze care definesc preferinţele fundamentale în

funcţie de utilitate.

a. consumatorul preferă să consume mai mult

decât mai puţin, respectiv, toate bunurile din panelul sau de

consum sunt bunuri dezirabile. Aceasta teorie aste cunoscuta

sub numele de monotonia preferinţelor. În această situaţie

trebuie luat in consideraţie fenomenul saturaţiei.

b. Consumatorul alege ele mai bun grup de

produse pe care le poate achiziţiona cu venitul de care

dispune. Această este o alegere optimală, a consumatorului.

5.3. Constrângerea bugetară. Linia bugetului

Constrângerea bugetară arată care este ansamblul

combinaţiilor bunurilor pe care un consumator poate să-şi permită să

le consume, în limita venitului de care dispune (V) şi în raport cu

preţurile practicate, la un moment dat, pe piaţă (de exemplu, Px şi,

respectiv, Py - preţurile bunurilor X şi Y).

Ansamblul combinaţiilor care îndeplinesc condiţia

Px+Py<V

constituie setul combinaţiilor posibile.

Atunci când consumatorul foloseşte întreg venitul disponibil

pentru procurarea bunurilor, descriem linia bugetului.

Ecuaţia liniei bugetului este de tipul

V=XPx+YPy

35

Pentru a transpune în formă grafică această ecuaţie sugerăm

parcurgerea următorilor paşi iterativi:

• pas 1. Determinarea punctelor de intersecţie ale celor două

axe. Vom avea astfel

X*=V/Px,

Y*=V/Py,

unde:

X* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din

bunul X în limita venitului disponibil (V) şi în raport cu preţul

bunului X;

y* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din

bunul Y în limita venitului disponibil (V) şi în raport cu preţul

bunului Y.

• pas 2. Se stabileşte panta liniei bugetului. În acest sens se

remarcă faptul că ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă

astfel încât să ajungem la o ecuaţie de tipul Y = f(x).

Vom avea

Y = V /Py - X Px/Py

Se remarcă faptul că panta liniei bugetului este derivata de

ordinul întâi, adică este - Px/Py.

În concluzie, panta liniei bugetului este dată de raportul

preţurilor celor două bunuri.

5.4. Surplusul consumatorului

În viaţa de zi cu zi ne place adesea să ne ducem la piaţă şi să.

negociem preţul, încercând să obţinem un preţ mai mic, nu numai

comparativ cu ceea ce ne cere ofertantul, dar chiar în raport cu suma

pe care noi am alocat-o ca disponibilă pentru acea cumpărătură. Cu

alte cuvinte, suntem chiar satisfăcuţi atunci când, la piaţă cu sau fără

negociere - preţul real practicat pentru un bun este mai mic decât

suma pe care noi eram dispuşi să o plătim.

36

Una dintre implicaţiile teoriei utilităţii marginale este aceea

că, de regulă, atribuim lucrurilor pe care le cumpărăm o valoare totală

mai mare decât valoarea pe care o plătim propriu-zis pe piaţă, la un

moment dat. Oamenii pot chiar câştiga dacă se specializează în

producerea acelor bunuri pentru care ei au un avantaj comparativ şi

dacă intră apoi în relaţii de schimb unii cu alţii pentru a-şi procura

celelalte bunuri. Teoria utilităţii marginale ne oferă o cale de

comensurare a câştigului potenţial obţinut prin schimb.

Surplusul consumatorului este dat de diferenţa dintre valoarea bunului - cât de mult suntem dispuşi să plătim pentru a-l procura şi preţul aferent acelui bun pe piaţă, la un moment dat.

Intrebari si exercitii

• Definiti si explicati utilitatea bunurilor si serviciilor

• Explicati harta curbelor de indiferenta

• Precizati tipurile de preferinte ale consumatorilor

• Cand apare si cum se manifesta constrangerea bugetara?

• Definiti si explicati surplusul consumatorului

37

VI. TEORIA PRODUCĂTORULUI

Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de

consum este posibilă în condiţiile în care întreprinzătorii dispun de

resurse economice, combină şi utilizează eficient factorii de

producţie. Abilitatea întreprinzătorilor permite alegerea celei mai

favorabile alternative de combinare a factorilor de producţie, pe baza

principiului raţionalităţii economice, al obţinerii de rezultate maxim

posibile cu resursele de care dispun. Acestea definesc rolul

întreprinzătorului modern şi asigură forţa concurenţială a

întreprinderii.

6.1. Factorii de productie

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii

îşi procură factori de producţie. Resursele economice atrase în

circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri constituie factori de

producţie J.B. Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia în lucrarea

sa "Tratat de economie politică" că la producerea bunurilor participă

trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori –

munca şi natura - sunt factori primari sau originari, întrucât ei

reprezintă punctul de plecare a activităţii economice. Celălalt factor,

capitalul, este factor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată

spre un anumit scop, in cadrul căreia sunt puse in mişcare aptitudinile,

experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce

antrenează ceilalţi factori În vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

În teoria economică, din ce în ce mai mult investiţia în

capitalul uman este asimilată investiţiei în capitalul fizic, prin

realizarea unui efort în termenii timpului şi banilor cheltuiţi în

vederea dobândirii cunoştinţelor necesare fructificării acestui factor

de producţie. Din acest punct de vedere, putem afirma că investiţia în

capitalul uman este o cheltuială prezentă în vederea dobândirii

potenţiale a unui venit suplimentar, remunerator al investiţiei

derulate.

În cadrul factorilor naturali un loc important revine

pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru

agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană,

căreia îi oferă suport de existentă şi loc de desfăşurare. În sens

38

restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile,

păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare

etc.).

Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi

alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală

pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi

regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea

însenmătate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care

să asigure practicarea unei agriculturi ecologice capabile să producă

necesarul de hrană pentru populaţie şi, totodată, să conserve mediul

natural.

Alături de pământ, factorul natural cuprinde resursele de apă

(îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi

pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (au ca rol

asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare întregii activităţi

economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale

unei activităţi anterioare, utilizate in producerea de bunuri materiale şi

servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă in scopul obţinerii unui profit.

Capitalul este format din maşini, utilaje, echipamente,

instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă

şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate. In sens

juridic, capitalul are o bază mai largă, este constituit din toate

elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani,

creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi

capital fizic, productiv sau net, este constituit din două componente:

a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai

multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte

la intervale mari de timp. capitalul fix, acea parte a capitalului

care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă

treptat şi se înlocuieşte la intervale mari de timp;

b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil,

semifabricate, produse în curs de execuţie), care se consumă

integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după

fiecare ciclu de producţie.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită

specificitate care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice

şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se

prezintă sub două forme:

39

a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor,

echipamentelor, instalaţiilor ca urmare a folosirii lor în activitatea

economică sau a acţiunii factorilor naturali;

b) uzura morală, detenninată de progresul tehnic, care

favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe

superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi

cumpărat un echipament echivalent.

Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea -

întreprinderea sau antreprenoriatul - care constituie acţiunea de

organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător.

Intreprinzătorul îşi asumă riscurile producţiei, aceasta necesitând

costuri înainte de a obtine venituri din vânzarea produselor obtinute.

În ultima perioadă îşi fac apariţia noi factori de producţie

(neofactori) care se caracterizează prin calităţi şi performanţe

deosebite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia,

resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii

"clasici", întrucât ei acţionează practic prin intermediul şi împreună

cu aceştia, potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial

performanţele.

Întreprinzătorii, pentru a produce, combină factorii de

producţie şi aleg varianta de combinare cea mai favorabilă. Modul de

acţiune a întreprinzătorului în acest domeniu defineşte

comportamentul său. Pe lângă răspunsul la întrebările "ce să

producă?", "cât să producă?", întreprinzătorul trebuie să răspundă şi

la întrebarea "cum să producă?". Aceasta pune în cauză nu numai

resursele de care dispune, ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii,

priceperea organizatorică şi potenţialul de inovare al

întreprinzătorului.

Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea

celor mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie

care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi.

Premisele combinării factorilor de producţie. În combinarea

factorilor de producţie întreprinzătorul porneşte de la următoarele

premise:

a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu

ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei;

b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu

specificul activităţii;

c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.

Proprietăţile factorilor de producţie. Combinarea este

posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a

manifestării simultane a lor.

40

Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de

a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată

calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se

poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de

salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în

unităţi de suprafaţă. Pentru unii factori de producţie (o centrală

electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă divizarea.

Evident, problema divizării unui factor de producţie nu se pune la

infinit, ci în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie

de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei

unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor

de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să

lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un

muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.

Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc

raporturile cantitative ale factorilor de producţie care participă la

obţinerea mmi anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită

cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o anumită

cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie.

Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului

tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de

producţie, deci şi în procesul combinării lor.

Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o

cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate

determinată dintr-un alt factor, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel

al producţiei.

Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea

unor variante optime de combinare a factorilor de producţie, care să

le asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea

profitului.

Problema esenţială o constituie cât de multe resurse sunt

necesare pentru producerea unui bun. Răspunsul depinde de

cunoştinţele tehnologice şi de capacitatea managerială a

întreprinzătorului, care vor permite alegerea volumului minim de

resurse necesar pentru producerea bunului respectiv. În acelaşi timp,

se va avea în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se obţine

cu o cantitate dată de resurse. Aceste limite ale producţiei, ca şi

relaţia dintre intrări (factorii de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute),

respectiv relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun

(pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţi factori de

41

producţie necesare pentru obţinerea acestuia sunt exprimate prin

funcţia de producţie.

In general, funcţia de producţie este o relaţie de tipul Q = f(a,

b, c, ...), unde a, b, c, ... sunt factorii de producţie utilizaţi. Pentru

simplificare aceasta se prezintă ca o funcţie de doi factori, de tipul

Q=f(K,L),

unde:

K-capital L-muncă.

Când unul dintre factori este zero, producţia va fi, de

asemenea, zero.

În analiza comportamentului producătorului este folosită de

regulă o fimcţie de producţie omogenă. O funcţie de producţie de

tipul Q = f(K, L) se spune că este omogenă de gradul n dacă

f(aK, aL) = an f(K, L)

unde, în situaţia funcţiilor de producţie omogene,

n = 1 (a - întreg pozitiv).

Alegerea producătorului realizată pe baza funcţiei de

producţie are deopotrivă o latură tehnică şi una economică. Eficienţa

tehnică are în vedere minimizarea intrărilor de factori de producţie

utilizaţi în cadrul unui proces de producţie, stabilită în conformitate

cu o anumită regulă specifică.

Eficienţa economică reprezintă combinaţia cea mai puţin

costisitoare a factorilor de producţie.

6.2. Cheltuielile firmei pe termen lung şi scurt

Firmele sunt organizaţii care planifică şi gestionează

producţia. Acestea au o anumită organizare tehnologică, se conduc şi

se gestionează raţional. De cele mai multe ori, suntem tentaţi să

considerăm ca un dat existenţa firmelor, deoarece în multe situaţii ne-

am confruntat cu ele. Cu toate acestea, din punct de vedere teoretic,

trebuie să ne întrebăm de ce există cu adevărat firmele.

42

De-a lungul timpului, economiştii au oferit răspunsuri dintre

cele mai diferite la această întrebare. Astfel, Ronald Coase, deţinător

al premiului oferit de Banca Suediei în memoria lui Alfred Nobel, în

1991, a publicat un articol, încercând să răspundă la această

problemă. Acesta consideră că existenţa costurilor de tranzacţie

explică cauzele apariţiei firmelor. Pe piaţă, orice acţiune de vânzare

sau cumpărare implică anumite costuri. Atunci când o firmă

achiziţionează un anumit bun material sau serviciu, ea trebuie să

identifice piaţa şi apoi să găsească diferitele cantităţi şi calităţi care

sunt disponibile şi la ce preţuri. Aceasta implică timp şi bani şi

generează în multe situaţii O anumită incertitudine. Ronald R. Coase

a văzut firma ca pe o instituţie capabilă să suporte cu mai mare

uşurinţă costurile de tranzacţie. Cu alte cuvinte, firmele există într-o

multitudine de forme organizaţionale de diferite dimensiuni, deoarece

acestea realizează cea mai eficientă utilizare a informaţiilor şi permit

reducerea costurilor de tranzacţie pentru diferite categorii de activităţi

productive. Recunoscând această contribuţie, în 1993 Douglas North

afirmă: "Ori de câte ori costurile de tranzacţie sunt mari, instituţiile

devin importante."

În ultimii ani, revoluţia IT a determinat reconsiderarea

teoriilor economice, noile tehnologii din domeniul comunicaţiilor

reducând foarte mult costurile de tranzacţie asociate multor activităţi

de piaţă.

În primul rând, firmele există deoarece producţia bunurilor se

desfăşoară mult mai eficient în echipe decât în mod individual.

Echipele sunt grupuri de indivizi angajaţi în producerea unui anumit

bun. In al doilea rând, firmele există pentru a organiza echipele în

vederea producerii eficiente a unor bunuri sau servicii. Dacă

activitatea s-ar desfăşura în activităţi organizate pe bază de

voluntariat, şi nu în cadrul firmelor, ar exista stimulente de a trişa şi

de a depune un efort mai mic decât cel convenit.

In ultima perioadă se afirmă din ce în ce mai mult ideea de

firme (companii) virtuale, firme care sunt obligate să se adapteze unui

mediu de afaceri dinamic. Din punct de vedere formal, o firmă

virtuală reprezintă o reţea temporară de companii care se reunesc în

vederea exploatării oportunităţilor de afaceri. Fiecare firmă se va

concentra asupra unui număr redus de procese strategice, pentru ca

ulterior să coopereze în reţea cu celelalte firme componente.

Progresele în domeniul tehnologiilor informaţionale permit acestor

firme să satisfacă cerinţele clienţilor prin mai buna gestionare a

stocurilor şi obţinerea mai rapidă a producţiei. De regulă, existenţa

firmei virtuale încetează după cicluri de producţie relativ scurte,

43

odată cu realizarea obiectivului asumat. În economia de piaţă,

producţia se poate desfăşura în diferite structuri organizaţionale, de la

cele mai mici, aflate în proprietatea unei singure persoane, până la

companii gigant, care domină viaţa economică, de la firme integrate

orizontal şi vertical la mari conglomerate şi chiar guverne naţionale

(văzute ca organizaţii cu obiective multiple).

În România, reglementările juridice consideră că actul de

comerţ este actul îndeplinit printr-o întreprindere. În această opinie,

criteriul de definire a faptei de comerţ priveşte o activitate metodic

organizată, iar nu un act juridic izolat. Dreptul comercial românesc

consideră calitatea de comerciant ca atribuibilă persoanelor fizice.

In categoria societăţilor comerciale, legea distinge între

societăţile comerciale cu personalitate juridică (reglementate de

Legea nr. 31/1990) şi cele fără personalitate juridică (al căror statut

este reglementat în principal de Decretul-lege nr. 54/1990).

Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme:

societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt

garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi

solidară a tuturor asociaţilor;

societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt

garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi

solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund

numai până la concurenţa aportului lor;

societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este

împărţitîn acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul

social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor

comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa

aportului lor;

societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate

cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai până la concurenţa

aportului lor;

societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt

garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita

părţilor sociale subscrise.

Producţia poate fi definită ca proces de creare de bunuri, de

creare a bogăţiei, care în schimb adaugă bunăstare societăţii.

Producţia este o verigă importantă în procesul satisfacerii nevoilor

umane, nevoi care sunt relativ nelimitate în raport cu resursele

existente. Activitatea de producţie poate fi privită, în ultimă instanţă,

ca un ansamblu de operaţii de utilizare şi transformare a factorilor de

producţie în vederea atingerii funcţiei obiectiva producătorului:

maximizarea profitului.

44

Intrebari si exercitii

• Definiti munca

• Care sunt factorii de productie si explicati rolul fiecaruia dintre ei

• Definiti si explicati capitalul

• Ce este uzura si care sunt tipurile de uzura?

• Mentionati proprietatile factorilor de productie

• Ce este eficienta economica?

45

VII. PIATA MUNCII

În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică

implică în mod obiectiv factorul muncă, menit să valorizeze

sistematic resursele în interesul său. Ca şi ceilalţi factori de producţie,

el se obţine prin intermediul pieţei muncii, care se constituie într-un

subsistem al economiei cu piaţă concurenţială.

Tranzacţiile pe piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă.

Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi

intelectuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune

în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că

munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei de muncă. Ele

formează un tot coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două

expresii, în teoria şi practica economică, este benefică pentru decizia

care priveşte situaţia lor într-un flux economici.

Echilibrul sau dezechilibrul pe piaţa muncii poate fi înţeles

pornind de la caracteristicile acestei pieţe şi continuând cu

mecanismul intern al funcţionării ei.

Conţinutul pieţei muncii a constituit, în decursul timpului,

obiectul diferitelor teorii opţionale, unele fiind favorabile muncii,

altele fiind favorabile celorlalţi factori de producţie - capitalul sau

factorul natural. Realitatea demonstrează că în acest context s-au

acumulat elemente de continuitate potrivit cărora munca rămâne

valoarea fundamentală care, prin creativitate ştiinţifică, prin eficienţă

şi moralitate caracterizează viaţa şi evoluţia individului şi

comunităţilor umane pe diversele trepte de dezvoltare.

Teorii care vizează calitatea deosebită a obiectului

tranzacţiilor şi dimensiunile acestora pe piaţa muncii. Adepţii ţin

seama de modificările substanţiale în conţinutul şi sfera de cuprindere

specifice ofertei şi cererii de muncă.

Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de

muncă pe ramuri, sectoare, profesii şi niveluri de calificare.

Aceasta se realizează prin intermediul tendinţei de egalizare

pe ramuri, sectoare şi profesii a costurilor şi a veniturilor factorilor de

producţie necesari activităţilor economice. În strânsă relaţie cu acest

aspect, piaţa muncii are şi o însemnată funcţie socială, în sensul că ea

implică şi negocierea unor elemente ce ţin de condiţiile de muncă şi

de ansamblul calităţii vieţii. Toate acestea se corelează cu funcţia

formativ-culturală a forţei de muncă, ce se realizează prin calificare,

prin profesionalism, prin educaţie, ca şi prin recalificare şi

reconversie. Aceasta asigură o mai mare mobilitate şi o mai uşoară

46

adaptare a forţei de muncă, la exigenţele dezvoltării economice, pe un

trend accelerat al eficienţei ei.

7.1. Oferta şi cererea de muncă

Oferta şi cererea de muncă, privite în interdependenţele lor

complexe şi multiple, constituie forţele esenţiale ale pieţei muncii în

toate timpurile.

Satisfacerea nevoii de muncă se asigură pe baza folosirii

posibilităţilor de muncă existente în societate, respectiva cantităţii de

muncă ce poate fi efectuată de populaţia aptă de muncă a unei ţări

într-o anumită perioadă. Oferta de muncă include toate persoanele

capabile să realizeze o muncă pentru ele sau pentru alţii, adică

angajaţii şi cei care caută de lucru.

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune

societatea la un moment dat şi care se delimitează pe baza următoarelor

criterii: salarizarea (remunerarea), posesia aptitudinilor fizice şi intelectuale

necesare pentru o muncă, căutarea susţinută a unui loc de muncă, precum

şi disponibilitatea unei persoane de a ocupa imediat un loc de muncă,

adică de a presta un serviciu.

Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ asemenea criterii nu

se includ în oferta de muncă. Dar un anumit număr din aceste

persoane, sub influenţa unor factori specifici care ţin îndeosebi de

multidimensionalitatea populaţiei, pot să apară temporar pe piaţa

muncii.

Oferta este formată din populaţia aptă de muncă a unei ţări şi

creşte (în majoritatea cazurilor) mai rapid decât cererea de muncă.

Prin oferta de muncă, populaţia intră în contact cu toate sistemele şi

structurile economico-sociale, fiind o formă specifică sub care se

manifestă capitalul uman, constituind o resursă productivă şi,

totodată, o componentă importantă a sistemului de consum.

Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă ansamblul

deciziilor alternative privind cantitate a de muncă pe care omul este

dispus să o presteze în funcţie de salariu. Oferta de muncă la firmele

mici şi în condiţii de concurenţă perfectă are o elasticitate ce tinde

spre infinit. La firmele mari, curba ofertei are un unghi ascuţit,

îndreptat în sus, este inelastică sau puţin elastică, reflectând

concurenţa imperfectă. Curba ofertei de muncă este în fond curba de

47

utilitate a venitului . Curba ( dreapta) ofertei este O-O', reflectând

relaţia directă dintre oferta de muncă şi nivelul salariului.

Cantitatea de muncă salarială oferită

Fig. Curba (dreapta) ofertei de muncă

Dimensiunile ofertei de muncă depind înainte de toate de

factorul demografic şi se stabilesc prin mai mulţi indicatori

demografico-economici cum ar fi: populaţia totală; populaţia în

vârstă de muncă, populaţia activă (totală sau civilă), populaţia aptă de

muncă (resursele de muncă), populaţia ocupată, numărul de salariaţi;

populaţia aflată în şomaj, populaţia întreţinută (tinerii în afara vârstei

de muncă şi pensionarii) ş.a.

Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană

salariată înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când

salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă

condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit

presupune că persoana respectivă se bucură de o putere de cumpărare

mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea

să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber, şi consideră că

utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii

marginale a bunurilor ce le obţine cu salariul suplimentar.

Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o

persoană salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din

timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un

venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane

caută să lucreze mai multe ore deoarece, pentru ele utilitatea

marginală a salariului este superioară celei a timpului liber.

Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un

timp mai mare, iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin.

Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei

48

individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de

muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia.

Oferta de muncă sub aspectul cantităţii reflectă interesul

omului de a compara investiţiile pentru continuarea educaţiei, pentru

sănătate sau pentru formarea sa profesională, cu veniturile pe care le

va obţine în viitor.

Oferta de muncă sub aspectul calităţii reflectă dorinţa omului

de a investi în el însuşi (capital uman). Creşterea investiţiilor în

capitalul uman determină creşterea ofertei de muncă, deoarece

oamenii mai calificaţi şi mai educaţi sunt mai productivi în economie.

Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid,

exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă totdeauna imperfectă.

Acest caracter se explică prin două categorii de factori economici,

teritoriali şi demografici, profesionali, ocupaţionali.

Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţii sau

dorinţei persoanelor ori familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să

renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a

ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune

schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de

mediul economico-social, chiar dacă nu are avantaje economice,

surprizele necunoscutului etc.

Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc

absenţa posibilităţii sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia

sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă în:

calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile

disponibile, insuficienţa şanselor pentru reconversia forţei de muncă,

starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative etc.

Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism

specific, reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a

cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi

nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit,

ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel,

deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie, pe baza

analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor.

Aşadar oferta de muncă depinde de dimensiunile populaţiei,

rata de activitate a forţei de muncă, durata programului de lucru,

calitatea forţei de muncă, structura populaţiei etc.

Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun

nevoia de muncă, respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu

mecanismul pieţei muncii.

49

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială ce se

formeazăi intr-o economie de piaţă concurenţială la un moment dat sau pe

o anumită perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă. Condiţia

fundamentală pentru incadrarea nevoii de muncă în cererea de muncă este

salarizarea sau remunerarea, astfel că persoanele care nu Îndeplinesc

această condiţie nu se includ În cererea de muncă, la fel ca şi în cazul

ofertei de muncă.

Dinamica cereri de muncă depinde de evoluţia cererii de

bunuri economice şi de factorii ce determină elasticitatea acestei

cereri; ponderea muncii în totalul factorilor de producţie, gradul de

substituibilitate a muncii cu alţi factori de producţie etc.

Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din

investiţiile executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de

bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă

se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme,

instituţii spre populaţie.

Unul dintre modelele ce se pot folosi pentru explicarea cererii

de muncă este acela care presupune că piaţa muncii este o piaţă

concurenţială, ceea ce înseamnă că lucrătorii îşi pot schimba

ocupaţiile, că există mulţi cumpărători care utilizează o cantitate de

muncă neînsemnată faţă de total şi, prin urmare, nu pot să influenţeze

preţul ei, iar lucrătorii şi patronii ~u informaţii corespunzătoare

despre cererea de muncă. In acest model, cererea de muncă este într-o

situaţie similară cu a altui factor de producţie sau bun economic.

Pe piaţa muncii, firma poate obţine profitul maxim la acea

cantitate de muncă angajată ce presupune egalitatea între costul

marginal al angajării unui lucrător suplimentar şi venitul încasat de

firmă pe baza producţiei marginale

realizate prin munca respectivă

(Crn L=Vrn L).

Dar, pe măsură ce firma

angajează noi salariaţi, începe să

funcţioneze principiul

randamentului marginal

descrescând. Aşadar, cererea de

muncă depinde de productivitatea

marginală a muncii.

Curba cererii de muncă

este o curbă cu pantă negativă,

reflectând că firma va angaja mai multă muncă dacă salariile sunt mai

50

mici şi invers. Curba (dreapta) cererii este ce, reflectând relaţia

inversă dintre cererea de muncă şi nivelul salariului.

Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare

a schimbării preţurilor în economie şi a fluctuaţiilor în cererea de

bunuri economice.

Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată, în

mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi

substituite.

Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile

privind stabilirea salariilor ca şi pentru derularea normală a

raporturilor dintre întreprinzători şi posesorii forţei de muncă.

Cererea de muncă este elastică în mai multe condiţii ca:

a) dacă cererea pentru produsul final va fi elastică;

b) dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă;

c) dacă alţi factori de producţie, îndeosebi capitalul, pot fi

substituiţi cu muncă;

d) dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din

costurile totale.

Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri

economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi

de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau

flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii

reprezentând oferta. Într-un model foarte simplificat, se stabileşte cu

acest prilej un raport juridico-economic între proprietarul muncii şi

proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se

realizează, de regulă, prin intermediari ca sindicate şi manageri, care

fixează preţul muncii (salariul) prin diverse compromisuri.

Economistul britanic Alfred Marshall a arătat, cu mulţi ani în

urmă, condiţiile care determină cererea de muncă, ce îşi păstrează şi

în prezent valabilitate a:

- cererea pentru orice tip special de muncă depinde de

capacitatea patronului de a o înlocui cu alt tip de muncă sau alt factor

de producţie;

- în condiţiile unei cereri elastice, o creştere a salariilor poate

determina o reducere a ocupării, prin intermediul efectului de

contracţie;

- dacă cererea pentru un bun este elastică, salariile pot fi mai

ridicate cu efect mic asupra ocupării;

- dacă există un surplus de muncă necalificată, salariile mai

ridicate pentru persoanele superior calificate pot fi compensate de

salariile mai reduse pentru persoanele necalificate.

51

Rezultă că cererea de muncă depinde de productivitatea

marginală a muncii, precum şi de anticipări le raţionale privind

dimensiunile cererii globale, ca şi de anticipările conjuncturale

privind elasticitatea cererii de muncă.

Curba regresivă a ofertei pentru forţa de muncă

În cazul curbei generale a ofertei avem o singură situaţie

specială, curba cu întoarcere la capătul superior, valabilă pe piaţa

forţei de muncă. Aflându-ne pe o piaţă specială se va înlocui variabila

„preţ” de pe ordonată cu variabila „salariu” iar „cantitatea” de pe

abscisă cu „timpul lucrat” exprimat în om/ore, om/lună etc. Curba

specială a ofertei forţei de muncă va arăta ca în figura nr. 3.2.4.

Când salariile sunt foarte mari,

deci muncitorii pot câştiga

suficient pentru întreţinerea

familiilor chiar în perioade de

lucru mai scurte, s-a constatat

creşterea fenomenului

absentării, în special când

munca este grea şi neplăcută.

În această situaţie chiar dacă

venitul creşte, utilitatea lui

marginală (satisfacţia pe care o

procură muncitorului) scade, în

timp ce utilitatea marginală a

odihnei, a timpului liber în

general, creşte. În cazul unui

bazin carbonifer s-a constatat că la nivelul S1, salariul plătit a fost

suficient pentru a determina realizarea a 35 de mii ore de lucru pe

săptămână. La S2 ( S2 > S1), plata suplimentară a determinat

scăderea ofertei de muncă şi nicidecum mărirea ei pentru că

absentarea a redus totalul de ore lucrate.

7.2. lnvestiţia în capitalul uman şi impactul asupra pieţei

muncii

Capitalul uman reuneşte stocul de cunoştinţe profesionale,

competenţe, abilităţi şi aptitudini care pot conduce o persoană la

sporirea capacităţilor sale creative şi, implicit, a veniturilor scontate a

52

se obţine în viitor. Conceptul de capital uman nu este un concept nou:

el s-a impus în ştiinţa economică încă din anii '60 ai secolului al XX-

lea prin lucrările unor autori precum Theodor Schultz şi Gary S.

Becker. Semnificativ este însă că, în condiţiile în care capitalul uman

se referă şi la cultura organizaţiei, la filosofia acesteia şi la alte

aspecte complexe care vizează în special sistemele de valori, teoria

capitalului uman evidenţiază mai degrabă situaţii de eşec de piaţă, în

special sub forma externalităţilor. În acest context, analiza pieţei

muncii şi, respectiv, a aşa-numitei pieţe a educaţiei devine tot mai

laborioasă şi mai complexă. Mutarea accentului către capitalul

intangibil relevă importanţa majoră a cunoaşterii, a creativităţii şi a

altor resurse intangibile al căror management - simbolic denumit

management al resurselor in tangibile - este tot mai complex.

Realitatea demonstrează că informaţiile şi cunoştinţele au

devenit tot mai mult variabile-cheie ale dezvoltării contemporane în

contextul societăţii bazate pe un caracter restrictiv care se

acutizează, cunoştinţele se amplifică, se multiplică şi se diversifică

prin utilizare. In acelaşi timp, în condiţiile în care dezvoltarea se

bazează tot mai mult pe inovaţii, creativitatea şi în special noul

concept de creativitate economică capătă o relevanţă aparte pentru

piaţa contemporană a muncii. Investiţia în capitalul intangibil în

general şi investiţia în oameni şi în competenţa acestora devin una

dintre politicile active esenţiale pentru piaţa contemporană a muncii

şi nu numai4. Astfel, iniţiativele "Europe" şi replica lor la nivelul

ţărilor europene aflate în tranziţie au fixat drept unul dintre cele mai

importante obiective tocmai investiţia în oameni şi în competenţa

acestora. Iar acest fapt este deosebit de relevant în special în

condiţiile în care capitalul intelectual devine un element esenţial

pentru o organizaţie care doreşte să aibă un avantaj competitiv

sustenabil pe termen lung. Capitalul intelectual reuneşte capitalul

uman cu capitalul structural- concept a cărui sferă de cuprindere este

complexă. Acesta reuneşte hardware-ul, soft-ul, bazele de date,

brevetele de invenţii şi orice alte componente care pot conferi un

avantaj competitiv organizaţiei. Spre deosebire de capitalul uman,

capitalul structural poate fi deţinut în proprietate şi poate face

obiectul vânzării-cumpărării. Acest fapt complică analiza pieţei

muncii, care trebuie înţeleasă în conexiune a sa cu toate celelalte pieţe

specifice.

4 Gary S. Becker, Capitalul uman – o analiza teoretica si empirica cu referire

speciala la aeducatie, Editura All, Bucuresti, 1997

53

Introducerea conceptului de capital intelectual reflectă faptul

că, oricât de performant ar fi un individ din punctul de vedere al

capitalului uman pe care îl posedă, acesta va putea să-şi valorifice

efectiv capitalul său de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi doar dacă

organizaţia în care va activa îi va oferi şi capitalul structural care să

permită acest fapt. Din acest punct de vedere, conceptele tradiţionale

de cerere şi ofertă de muncă - respectiv cerere-ofertă de educaţie -

trebuie să fie reanalizate. Oricum, conceptul generic de "muncă" care

are un "preţ" - salariul- ca oricare altă marfă trebuie reanalizat astfel

încât să reflecte noile realităţi specifice noii economii şi societăţii

bazate pe cunoaştere.

De altfel este greu de imaginat că omul cu capitalul său uman

poate fi considerat o marfă ca oricare alta ... Încercările de

simplificare a acestor abordări în termenii "cererii de capital uman"

şi, implicit, "ofertei de capital uman" şi plasarea acestui concept

complex exclusiv în perimetrul pieţei muncii pot comporta

numeroase dezbateri şi controverse. Aceasta în special în contextul

amplificării importanţei capitalului uman pentru dezvoltarea de

ansamblu a economiei pe coordonatele induse de societatea bazată

pe cunoaştere. Mutarea accente lor în zona capitalului intangibil,

specifică societăţii bazate pe cunoaştere, reconfigurează şi abordările

tradiţionale ale salariului şi ale altor forme de recompense

nonmateriale ca variabile importante pentru analiza mecanismului de

funcţionare a pieţei muncii.

In contextul noii economii - denumite simbolic şi "economia

reţelei" - dezvoltarea fără precedent a noilor tehnologii informatice şi

de comunicare (TIC) are un impact semnificativ asupra pieţei muncii.

Experienţa internaţională relevă o serie de iniţiative inedite pe care le

considerăm sugestive şi pentru România.

Capitalul uman şi, implicit, investiţia în capitalul uman - în

special investiţia în educaţie - determină capacitatea indivizilor de a

câştiga, precum şi perspectivele lor de angajare.

• Un recent studiu elaborat de către OCDE a confirmat

importanţa investiţiei în educaţie ca factor determinant esenţial al

creşterii şi dezvoltării economice contemporane. Tendinţa tinerilor de

a-şi continua studiile (în special educaţia postobligatorie) contribuie

la dezvoltarea de ansamblu a societăţii - evaluările au la bază în

general ratele sociale înalte de recuperare a investiţiei în educaţie.

• Alte studii au relevat importanţa pe care o prezintă pentru

investiţia în educaţie diversele beneficii noneconomice care se pot

asocia acestei investiţii.

54

• Una dintre cele mai importante motivaţii ale indivizilor de a

investi în educaţie este legată de acumularea unui stoc de capital

uman - materializat în cunoştinţe şi competenţe care conduc ca

tendinţă la o sporire a productivităţii şi, implicit, a câştigurilor

potenţiale pe care individul speră să le obţină - exprimate atât în

termeni monetari, cât şi nonmonetari .

• "Premiul" obţinut ca urmare a investiţiei în educaţie -

exprimat ca un câştig salarial - este, în cazul absolvenţilor de

învăţământ superior, substanţial în ţările OCDE şi relativ înalt în

mod special în ţări precum SUA, Franţa şi Marea Britanie.

• Profilul vârstă-câştiguri în raport cu nivelul de pregătire

profesională este relativ similar pentru cele două sexe. Totuşi, în

general, în cazul femeilor, "premiul" corespunzător investiţiei în

educaţie pare să fie relativ mai mic.

• Alte ipoteze legate de explicarea creşterii "premiului"

salarial al investiţiei în educaţie în ultimele decenii, în special în ţări

precum SUA şi Marea Britanie, includ declinul înregistrat în rata de

sindicalizare (şi, în cazul SUA, reducerea valorii reale a salariului

minim).

S-a înregistrat un declin notabil în nivelul de salarizare al

persoanelor slab educate relativ la lucrătorii cu nivel înalt de educatie

(în Marea Britanie, în SUA şi într-o mai mică măsură în Canada şi

Suedia). În schimb, nivelul salarial în raport cu nivelul de educaţie a

fost relativ stabil în Japonia, Germania şi Franţa.

S-au avansat diverse ipoteze pentru explicarea mutaţiilor

survenite în cererea şi oferta educaţională:

• progresul tehnic remarcabil marcat de expansiunea

tehnologiilor informatice şi de comunicare a condus la o sporire a

cererii de personal cu un înalt nivel de calificare şi profesionalism;

• amplificarea relaţiilor comerciale internaţionale, inclusiv

prin comerţul electronic, a redus cererea pentru persoanele cu un

nivel inferior de calificare, în special în unele ramuri ale industriei

prelucrătoare care au cunoscut o restructurare semnificativă.

În SUA s-au înregistrat un declin al mărimii cohortelor care

intră pe piaţa muncii şi o creştere a ratei de imigrare a persoanelor

cu un nivel scăzut de calificare.

Educaţia şi, implicit, investi ţi a în educaţie par să asigure nu

numai un avantaj competitiv în ceea ce priveşte câştigurile iniţiale,

dar şi un "premiu" salarial care poate spori ulterior în raport cu timpul

petrecut pe piaţa muncii. În majoritatea ţărilor, câştigurile obţinute de

către persoanele cu studii superioare (atât în cazul bărbaţilor, cât şi

în cel al femeilor) au o dinamică mai accelerată comparativ cu cele

55

ale lucrătorilor care au un nivel inferior de educaţie. Deprecierea

capitalului uman datorată mutaţii lor tehnologice poate influenţa în

acelaşi timp profilul câştigurilor persoanelor în vârstă, reducând

relativ rapid posibilităţile pe care le are individul de a câştiga de-a

lungul ciclului unei vieţi active5.

Gradul de progresivitate a câştigurilor femeilor este relativ

mai mic decât în cazul bărbaţilor în unele ţări, ceea ce reflectă

existenţa mai multor obstacole pentru femei atunci când acestea

încearcă să urce pe scara ierarhică şi să înregistreze o evoluţie

ascendentă în carieră.

Riscul şomajului în raport cu nivelul de educaţie

Reducerea acestui risc este mai mare de regulă în cazul celor

care investesc în educaţia secundară, unde decalajul dintre ratele

şomajului corespunzătoare acestor persoane şi cele cu un nivel

superior de educaţie este în mod comparativ mai mic.

Diferenţele înregistrate în legătură cu riscul şomajului între

diferitele categorii de persoane în raport cu nivelul de instruire6 este

în mod notabil mai mare în cazul persoanelor tinere, dar tind să se

atenueze odată cu înaintarea în vârstă. În unele ţări, în special în cazul

Marii Britanii şi SUA, tinerii combină continuarea studiilor cu

participarea pe piaţa muncii prin activităţi desfăşurate în regim "part-

time". Studii recente au sugerat că posibilităţile de angajare ale

tinerilor pot creşte ca urmare a experienţei dobândite prin

desfăşurarea unor activităţi de tip "part-time".

Rata de activitate în raport cu nivelul de educaţie

Lucrătorii cu un nivel superior de calificare au tendinţa de-a

avea o rată de activitate mai mare. Durata vieţii active este, în cazul

lor, mai mare comparativ cu a celor care au un nivel mai redus de

educaţie. Cu foarte puţine excepţii, rata de activitate şi rata de

participare pe piaţa muncii pentru bărbaţii absolvenţi de studii

superioare sunt mai mari decât cele ale absolvenţilor de liceu.

Decalajele sunt mai mari în cazul femeilor. În timp ce, în

cazul bărbaţilor, corelaţia dintre rata de activitate şi nivelul de

educaţie este mai puternic influenţată de diferenţele înregistrate în

5 Daniela Popescu, C., S., Popescu, Sistemul bazat pe sugestii si evaluarea

performantelor calitatii, Revista Economistul, nr. 1095, 2004

6 Gary S. Becker, Capitalul uman – o analiza teoretica si empirica cu referire

speciala la aeducatie, Editura All, Bucuresti, 1997

56

rândul persoanelor vârstnice, în cazul femeilor diferenţele sunt relativ

mari pentru toate categoriile de vârstă.

Tipuri de politici şi unii factori care pot afecta costurile şi

beneficiile investiţiei în capitalul uman

Majoritatea măsurilor şi politicilor care influenţează

performanţele specifice pieţei muncii pot afecta şi iniţiativele legate

de investiţia în educaţie, dar unele dintre acestea pot avea mai multe

efecte directe. De exemplu, taxele şi impozitele progresive pot reduce

rata de recuperare a investiţiei în capitalul uman.

• Susţinerea financiară publică a educaţiei sub forma unor

subvenţii şi contribuţii poate amplifica incitaţia de a investi în

educaţie prin reducerea costului acestei investitii.

• Împrumuturile şi granturile acordate studentilor pot tempera

presiunea constrângerilor financiare. În cele din urmă, durata

studiilor poate influenţa fluxurile de venituri şi câştiguri scontate a se

obţine prin acumularea de stoc de capital uman ca urmare a investiţiei

în educaţie.

• Ratele înalte de recuperare a investiţiei în educaţie oferă o

posibilă explicaţie a interesului manifestat de tineri faţă de investiţia

în educaţie.

Investiţia în educaţie - investiţie strategică pentru

dezvoltare

O serie de evidenţe empirice indică faptul că principalii

beneficiari ai cheltuielilor guvernamentale destinate susţinerii

educaţiei post-obligatorii tind să fie tinerii care provin din familii

relativ bogate (incluziunea versus excluziunea socială)7.

O posibilă cale de extensie a oportunităţilor educaţionale în

spiritul echităţii sociale se referă la accesul studenţilor la

împrumuturi şi granturi prin care îşi pot finanţa propria educaţie.

7.3. Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii

Locul şi rolul muncii în sistemul coerent al factorilor de

producţie se realizează printr-un mecanism de funcţionare a pieţei

muncii specifice, ce derivă din conţinutul şi specialitatea acesteia.

Concretizarea mecanismului de funcţionare a pieţei muncii se

realizează prin contract de muncă ce exprimă drepturile şi obligaţiile

părţilor, ca şi modalităţile de transpunere a lor in economia reală, in

7 Gary S. Becker, Capitalul uman – o analiza teoretica si empirica cu referire

speciala la aeducatie, Editura All, Bucuresti, 1997

57

funcţie de segmentarea pieţei muncii. Astfel, piaţa muncii este o piaţă

contractuală la toate nivelurile şi in toate locurile unde se manifestă

relaţiile intre purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Piaţa muncii

apare într-o sinoptică mai complexă decât celelalte pieţe libere,

deoarece raporturile specifice ei se desfăşoară pe temeiul legislaţiei

din fiecare ţară şi a celei internaţionale, care armonizează

confruntarea de interese ale ofertanţilor şi solicitanţilor de muncă prin

consensul contractual.

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii implică înfăptuirea

sistematică a relaţiilor intre oferta şi cererea de muncă, pe de o parte,

şi mărimea şi dinamica salariului, in expresie concretă, pe de altă

parte.

Piaţa muncii, ca unitate sistemică intre oferta şi cererea de

muncă, funcţionează în interdependenţă cu celelalte pieţe specifice,

mai întâi cu piaţa bunurilor economice, ca unitate dinamică a ofertei

agregate şi cererii agregate de bunuri economice (materiale, servicii,

informaţii). Aceasta înseamnă că relaţiile specifice pieţei muncii sunt

reciproce cu relaţiile specifice pieţei bunurilor economice, in sensul

că în toate împrejurările de timp şi spaţiu dezvoltarea economico-

socială este sursa cererii de muncă şi evoluţia demografică este sursa

ofertei de muncă8. Astfel, relaţiile multiple şi in continuă diversificare

dintre dezvoltarea economică, evoluţia veniturilor din muncă şi

mişcarea demografică formează substanţa pieţei muncii.

Prin mecanismul de funcţionare a pieţei muncii se reliefează

faptul că cererea de muncă depinde de oferta de bunuri economice pe

care lucrătorii salariaţi o pot realiza şi pune la dispoziţia

consumatorilor, prin intermediul patronatului respectiv, ca utilizator

al muncii. Desigur, patronatul foloseşte munca salariată in scopul

obţinerii unui profit cât mai bun, deoarece în economie funcţionează

interesele economice, nicidecum actele de caritate.

Funcţionarea pieţei muncii demonstrează că cererea de muncă

pe termen scurt este practic invariabilă, deoarece angajarea de

salariaţi depinde de şansele de investiţii ale producătorilor. Or,

producătorii pot face investiţii în capitalul tehnic modern, a cărui

valorizare reduce relativ cererea de muncă, sau investiţii pentru

dezvoltarea şi diversificarea ramurilor economice, a producţiei de noi

bunuri economice, care necesită angajări de noi salariaţi, ceea ce se

întâmplă la intervale mai mari de timp. În a~est mecanism complex

8 Daniela Popescu, C., S., Popescu, Sistemul bazat pe sugestii si evaluarea

performantelor calitatii, Revista Economistul, nr. 1095, 2004

58

se calculează şi se realizează un permanent proces de continuare a

muncii sau de substituire a muncii cu capital.

Funcţionarea pieţei muncii necesită punerea în mişcare într-o

manieră specifică a ofertei de muncă, ţinându-se seama de gradul

redus de mobilitate al acesteia. Acest grad redus de mobilitate

decurge din influenţa variabilelor independente care ţin de

demografie, de dezvoltarea culturală a omului, de sedentarismul

specific al unor persoane, de obligaţiile familiale etc. Asemenea

influenţe fac ca oferta de muncă să se modifice şi ea la intervale lungi

de timp şi în mod inegal.

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reflectă

interdependenţele foarte diversificate între multiplele segmente sau

forme ale acesteia.

Potrivit unor teorii recente, se accentuează divizarea pieţei

muncii atât în cadrul fiecărei ţări, cât şi în plan mondial. Unii

specialişti decupează multiple forme ale acestei pieţe şi susţin că se

accentuează caracterul eterogen al lor după criterii specifice ca: forma

de proprietate (piaţa muncii în sectorul privat, public, mixt), legislaţia

naţională sau cea internaţională (piaţa muncii legală, piaţa neagră,

paralelă, subterană a muncii, piaţa gri a muncii etc.), forţa economică

a patronatelor (piaţa muncii specifice întreprinderilor mici, mijlocii,

mari, foarte mari, gigant), apartenenţa statală a firmelor (piaţa muncii

specifică firmelor naţionale, firmelor străine, mixte, societăţilor

transnaţionale), calitatea şi structura muncii în raport cu tipul de

progres tehnic predominant (piaţa muncii specifică producţiei

tradiţionale de bunuri economice materiale, piaţa serviciilor, piaţa

informaţiilor, piaţa bunurilor culturale sau artistica-intensive ş.a.).

Funcţionarea pieţei muncii în condiţiile economiei actuale

reflectă o atomicizare accentuată a ei atât la scară naţională, cât şi

internaţională, îmbinându-se tot mai multe interferenţe interne ale

pieţei muncii cu cele ale regionalizării, globalizării acesteia, ale

migraţiei internaţionale a muncii etc.

59

Intrebari si exercitii

• Explicati echilibrul si dezechilibrul pe piata muncii

• Ce este oferta de munca?

• Explicati curba ofertei de munca

• Explicati efectul de venit

• Explicati efectul de substitutie

• Ce este cererea de munca?

• Explicati elasticitatea cererii de munca

• Ce este capitalul intelectual?

• Explicati riscul somajului in raport cu nivelul de educatie

• Explicati rata de activitate in raport cu nivelul de educatie

60

VIII. ŞOMAJUL – FENOMEN ECONOMIC SI SOCIAL

Şomajul este un fenomen foarte complex a cărui geneză a

făcut obiectul unor cercetări relevante încă de la sfârşitul secolului al

XIX-lea. Şomajul a fost şi continuă să fie definit în diferite moduri.

În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul

ofertei faţă de cererea de muncă. Şomerii formează suprapopulaţia

relativă pentru că reprezintă un surplus de forţă de muncă în raport cu

numărul celor angajaţi.

In această optică, şomajul este un fenomen specific pieţei

muncii şi este de natură exclusiv economică. Dacă însă ne punem

problema originii ofertei şi cererii de muncă, va trebui să

recunoaştem că nu o vom regăsi numai în economie. Desigur, punctul

de pornire îl formează omul şi societatea, dar cererea de muncă nu

este direct şi exclusiv determinată de trebuinţele acestora, ci şi de cele

ale activităţii economice. Există ţări cu trebuinţe enorme dar cu

economii slabe care generează o cerere de muncă re strânsă.

Oferta de muncă este influenţată de economie, dar nu şi

determinată de aceasta. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai

importantă. In extremis, omul nu poate trăi fără activitate economică,

fără să producă, dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai

mică în raport de cererea de muncă pe care o generează economia.

Progresele medicinii, în mod deosebit, permit astăzi controlul

naşterilor ca proces demografic fundamental, dar comportamentul

familial, cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate, procreare şi

înmulţire, tradiţiile existente, politicile demografice şi numeroşi alţi

factori sociali sau naturali condiţionează creşterea demografică -

proces ce stă la baza ofertei de muncă.

Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OCDE

confmnă această idee, deplasând explicarea naturii sale din sfera

ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de perceput. Şomajul

devine, astfel, rezultanta schimbărilor ce intervin în dinamica

productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care, la

rândullor, au alte determinări concrete.

Explicaţia are în vedere că:

- încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea

acestuia, în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi,

generează şomaj sau, dacă există deja, îl extinde;

- dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul

anterior productivitatea creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar

dacă populaţia activă se va mări, şomajul va creşte şi mai mult;

61

- dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi

populaţia activă luate împreună scad mai mult decât PIB, nu se va

forma şomaj, iar dacă acesta există, s-ar putea chiar resorbi într-o

anumită măsură;

şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă

populaţia activă şi productivitate a luate împreună cresc mai mult sau

evoluează una crescând, şi alta scăzând de aşa natură încât creşterea

realizată o depăşeşte pe cea a PIB;

8.1. Formele somajului

Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen

neomogen, de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor

generatori.

Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar, determinat de

refuzul de a se angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de

muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei

le consimt atunci când lucrează. Această formă de şomaj există numai

pentru cei care doresc un salariu superior celui ce se formează pe

piaţ~ ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă.

Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei

geneză ciclică este determinată de conjunctura economică şi

caracterul sezonier al diferitelor activităţi. Această denumire se aplică

pentru:

şomajul conjunctural, cauzat de alternanţa perioadelor de

prosperitate şi depresiune care caracterizează lumea industrializată;

şomajul sezonier, provocat de sezonalitatea unor activităţi

precum construcţiile şi agricultura.

62

Şomajul structural este determinat de tendinţele de

restructurare economică, geografică, zonală, socială etc. care au loc în

diferite ţări, mai ales sub incidenţa crizei energetice, revoluţiei

tehnico-ştiinţifice, închiderii firmelor nerentabile, perimării unor

produse şi, odată cu acestea, a unor meserii, datorită modificării

gustului şi opţiunilor consumatorilor. In această categorie se include

şi şomajul din ţările sărace cu creştere demografică, dar lipsite atât de

capital, cât şi de competenţele necesare exploatării resurselor umane.

Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor

tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor

capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de

muncă. Procesul generatorpentru această formă de şomaj constă în

substituirea muncii cu capitalul.

Şomajul tehnic este o stare de inactivitate forţată impusă de

discontinuităţile care survin în procesele de producţie: greve,

defecţiuni ale unor maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.

Şomajul de creştere (economică) este provocat de creşterea

cererii de locuri de muncă, adică de creşterea ofertei pe piaţa muncii

ca urmare a intrării activităţii economice în faza de recesiune.

Şomajul fricţional sau tranzitoriu este starea de inactivitate

momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze

intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc

de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. Are dimensiuni

apreciabile în economiile marilor ţări.

Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi

după alte criterii care nu ţin însă de natura sa.

Şomajul actual este considerat ca fiind în mod deosebit

involuntar, însă este deopotrivă compus şi din şomaj voluntar,

tranzitoriu sau din alte forme pe care le-am prezentat. Complexitatea

naturii şomajului şi formelor sale, lipsa sau insuficienţa structurilor

administrative pentru urmărirea fenomenului, aparenţele care-l

înconjoară şi dificultăţile reale de a-l sesiza în ipostaze dintre cele

mai neaşteptate fac din cunoaşterea şomajului o problemă dificilă

pentru rezolvarea căreia s-au depus eforturi considerabile.

Clasificarea şomajului după sursa originii sale are o relevanţă

deosebită pentru înţelegerea fenomenului ca atare, anticiparea

evoluţiei sale şi conceperea măsurilor de diminuare. Dar toate acestea

trebuie completate cu alte aspecte cum ar fi dimensiunile şi

măsurarea şomajului, intensitate a sa, durata, structura etc.,

revelatoare şi ele sub diferite aspecte.

63

Dacă este luat în considerare modul de manifestare şi

percepere a acestui fenomen, se disting:

- şomajul aparent - cel constatat şi măsurat efectiv de instituţii

specializate, de regulă autorizate oficial, şi care în cele mai multe ţări

dă dreptul la indemnizaţii sau ajutoare ce compensează parţial

pierderea salariului. Acest gen de şomaj corespunde, în linii generale,

populaţiei active disponibile fără loc de muncă şi în căutarea unui loc

de muncă;

- şomajul deghizat (ascuns), ce decurge din existenţa locurilor

de muncă cu productivitate scăzută, angajarea unui număr de salariaţi

evident superior celui necesar, în întreprinderi şi administraţii.

Fenomenul este considerat endemic în ţările în curs de dezvoltare şi

în administraţiile ţărilor dezvoltate.

Dimensiunile şomajului, relevante prin valoarea parametrilor

urmăriţi, presupun definirea condiţiei de şomer care în diferite ţări

are, adesea, nuanţe specifice. Cea mai cunoscută definiţie este cea a

Biroului Internaţional al Muncii - organizaţie din sistemul Naţiunilor

Unite care elaborează statistici, comparaţii, studii şi analize de profil

pe baza informaţiilor fumizate de ţările membre, având ca scop mai

buna cunoaştere a fenomenului şi a experienţei în combaterea sa.

Potrivit acestei definiţii, este şomer oricine are mai mult de 16 ani şi

îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

- este apt de muncă;

- nu munceşte;

- este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;

- caută un loc de muncă.

Aplicarea acestor criterii aduce multe clarificări, dar nu

înlătură total riscul de a exclude din rândul şomerilor anumite

persoane care, de fapt, nu au unde munci.

În România, se consideră şomeri persoanele apte de muncă ce

nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare

pregătirii lor.

Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar

că măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai

aproape de realitate.

Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte.

Nivelul şomajului se determină atât absolut, ca număr, cât şi

relativ, ca rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi

diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări.

În prezent, cel mai ridicat nivel al şomajului se întâlneşte în

ţările slab dezvoltate. Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în

toate ţările, ordinul de mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi

64

indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte senmificatii decât

cele relevate înainte. În acest sens remarcăm' că existenţa şomajului

nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a forţei de

muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este deci echivalentă cu

un şomaj de nivel scăzut, reflectat printr-o rată a şomajului de câteva

procente. M. Keynes precizează, de altfel, că folosirea deplină a

mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este co~patibilă cu

şomajul voluntar şi fricţional.

In Anglia anilor '20-'30 ai secolului trecut, nivelul şomajului

pentru situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica, după

unii autori, la circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene

se admite că, imediat după al doilea Război Mondial, acest nivel era

ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%. Ulterior, în SUA, nivelul res-

pectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat în anii' 80, pe când în Europa

Occidentală a crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite, se

estimează că, în prezent, ocuparea deplină a forţei de muncă

presupune un şomaj de 1,5-4%.

Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un

anumit nivel minim, s-a făcut şi pasul logic următor, considerându-se

că scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de

supraocupare a forţei de muncă. După unii autori, un asemenea nivel

echivalează cu o rată a şomajului de aproximativ 1 %. La acest nivel

al şomajului, mâna de lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei

care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât

productivitatea. Criteriul economic al supraocupării devine, astfel,

momentul când în activitatea economică, pentru noii angajaţi, are loc

o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor.

Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune

atenţiei. În funcţie de aceasta se pot distinge: şomajul total, care

presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;

şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o

persoană, în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub

cea legală, cu scăderea remunerării; şomajul deghizat, care este

specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au

o activitate aparentă, cu eficienţă (productivitate) mică, dar este

întâlnit şi în ţările est-europene, inclusiv în România, la niveluri

apreciabile.

Durata şomajului sau perioada de şomaj este cea din

momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. În

timp, a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei, care diferă

pe ţări şi perioade istorice. Nu există o durată legiferată a şomajului,

dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata

65

pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj, şi aceasta a avut

tendinţa de creştere.

8.2. Măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor sale

Fiind un fenomen care afectează, în diferite proporţii, toate

ţările, prin nivelul, structura, durata şi consecinţele sale, şomajul s-a

impus atenţiei guvernelor şi forţelor sociale, devenind o preocupare

generală. Pe termen scurt, obiectivul major al tuturor acestora îl

formează atenuarea exacerbării consecinţelor sale, iar pe termen

mediu şi lung obiectivul constă în diminuarea sau chiar resorbirea

resurselor de muncă aflate în stare de şomaj. Numeroasele aspecte

interdependente, prin natura lor, vizează atât firmele cât şi societatea,

atât pe cei ce lucrează, ca şi pe şomeri. Toate acestea formează

obiectul unor reglementări sau orientări care, în totalitatea lor, sunt

cunoscute ca politici sau măsuri pentru diminuarea şomajului.

Prin conţinutul lor, asemenea măsuri au efecte directe şi

indirecte asupra şomajului sau asupra consecinţelor sale. Oricare

dintre ele nu se limitează la un singur aspect, uneori efectele unei

acţiuni nefiind numai pozitive, ci şi contradictorii. Măsurile pentru

diminuarea şomajului, după aspectul concret la care se referă, pot fi

grupate în trei mari categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri,

măsuri care privesc populaţia ocupată, alte măsuri.

Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a

pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a

putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii, facilităţile acordate de stat

pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi

pentru crearea de noi locuri de muncă În activităţi publice. Să

remarcăm totuşi că, în mai toate ţările, se pune concomitent problema

"raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public.

Faţă de ocuparea "normală", aceste forme prevăd angajări

pentru obiective precise şi limitate. Politica de diminuare a şomajului

prevede, la acest capitol, măsuri selective pentru formarea şi

angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. De regulă, asemenea

măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele

"normale". Conducând la scăderea costului salarial al firmelor, ele

sunt nu numai acceptate şi practicate de utilizatorii de muncă, dar şi

iniţiate de ei.

Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele

reglementări juridice inexistente mai înainte. Una dintre acestea

constă în radierea din rândul şomerilor a celor care până la pensionare

mai au o perioadă egală cu perioada pentru care se acordă

66

indemnizaţie de şomaj. În acest fel, oficiile de plasare a forţei de

muncă diminuează numărul şomerilor pe termen scurt, realizând o

orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale.

Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop, pe

de o parte, să prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată,

iar pe de altă parte, tind să diminueze şomajul prin crearea de

posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea

timpului de muncă şi a duratei vieţii active, precum şi prin

îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine.

De fapt, cea mai semnificativă problemă care priveşte

populaţia ocupată se referă la ,,împărţirea" (partajul) muncii intre cei

angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare. Aceasta decurge

din însăşi realitate a creşterii lente sau chiar a descreşterii, în anumite

momente, a volumului necesarului de muncă. În aceste condiţii,

singura manieră de a face să lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi, este

ca fiecare să lucreze mai puţin. Aceasta presupune o împărţire a

muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de

organizare a muncii şi producţiei.

Considerată ca atare, "împărţirea muncii" nu poate reprezenta

o măsură de durată pentru diminuarea şi resorbirea şomajului.

Trebuie neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi creşterea

productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii, despre care

se spune că trebuie să aibă ca rezultat, pe termen mai scurt sau mai

lung, acceptarea condiţiilor proprii formelor noi de ocupare

caracterizate prin nesiguranţă sporită, durată zilnică mai mică, orar

atipic, salarii mai mici etc.

Desigur, diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât

rezultatul creării de noi locuri de muncă ce sunt însotite de rezultate

benefice corespunzătoare. În această etapă, literatura economică

atribuie creşterea numărului locurilor de muncă în mare parte

protecţiei mediului natural. Deşi corespunde într-o oarecare măsură

realitatăţii şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice, aceasta se

referă, în fond, la o gamă largă de activităţi, unele dintre ele având

doar legătură indirectă şi îndepărtată cu protecţia mediului natural.

Crearea locurilor de muncă decurge însă din tendinţe le generale ale

dezvoltării societăţii contemporane.

Studiile realizate în ţările care au reuşit să creeze în ultimii ani

un număr apreciabil de locuri de muncă relevă următoarele: crearea

noilor locuri de muncă se realizează odată cu sporirea activităţilor

existente în economia ţării; activităţile care concură la crearea noilor

locuri de muncă sunt mai ales de natură industrială, cu toate că

ponderea industriei în economie are tendinţa să scadă; cu cât piaţa

67

muncii este mai flexibilă, cu atât creşte şi se diversifică oferta de

locuri de muncă în procesul dezvoltării activităţilor din economie; are

loc o reconsiderare a ocupării nesalariate şi neagricole a forţei de

muncă, sporind capacităţile micilor firme de a angaja efective mai

mari de salariaţi.

Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea

condiţiilor celor afectaţi de şomaj figurează printre revendicările

tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri

socioprofesionale. Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă

şi alte obiective care privesc populaţia ocupată: garantarea locurilor

de muncă, creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă,

înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi

cele ale femeilor etc.

8.3.Cauzele şi evoluţia şomajului în România în

perioada de tranziţie

Noua piaţă a muncii din România s-a format şi evoluează ca o

piaţă a dezechilibrelor pe care, în mod sistematic, oferta de muncă, la

nivel global, sectorial, ocupaţional etc. este superioară cererii

sistemului economico-social. Dezechilibrele pieţei muncii sunt

determinate, în principal, de factori economici care au condus la

scăderea cererii de muncă, urmare a declinului drastic şi prelungit al

economiei, al incoerenţelor şi inconsecvenţelor în planul reformei

economice. Pe de altă parte, în special sub aspectul structurilor

ocupaţional-profesionale, educaţional-formative, comportamentale,

dezechilibrele sunt influenţate şi de factori care ţin de oferta de

muncă. De asemenea, aceste dezechilibre sunt generate şi de

segmentarea pieţei muncii, de rigidităţile specifice acesteia, de slaba

eficienţă a mecanismelor de ajustare a cererii şi ofertei de muncă.

După anul 1991 – an în care în România a fost promulgată Legea

nr. 1 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor

profesională - şomajul a devenit principala formă de dezechilibru pe

piaţa muncii.

Şomajul este un fenomen care afectează astăzi, în proporţii

diferite, toate ţările. Datele statistice arată că în unele ţări (SUA,

Japonia, Suedia) evoluţia şomajului nu este de necontrolat şi nu are

un sens permanent de creştere dacă se aplică politici guvernamentale

adecvate.

Şomajul apare ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel

naţional, ca punct de întâlnire între cererea şi oferta globală de

68

muncă. Piaţa muncii se caracterizează prin faptul că cererea de muncă

nu se modifică în aceeaşi măsură cu modificarea salariului nominal,

respectiv real, şi nici oferta de muncă nu evoluează în raport de preţ

şi cost. Piaţa muncii din România se caracterizează printr-un număr

mic de meserii, care se caută şi sunt bine plătite, şi un număr mare de

meserii cu o ofertă excedentară, mult mai puţin atrăgătoare pentru

angajatori şi care nu oferă satisfacţii nici pentru angajaţi.

În analiza cauzelor şomajului trebuie avute în vedere:

sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populaţiei

în vârstă de muncă;

femeile casnice care doresc şi presează să intre pe piaţa

muncii;

disponibilizarea unei părţi a populaţiei ocupate, datorită

dispariţiei unor locuri de muncă şi a reclasării altora;

dezvoltarea lentă a sectorului privat;

viaţa economică ce se confruntă cu dificultăţi generate de

lipsa pieţelor de desfacere, lipsa unor surse convenabile de materii

prime, materiale, energie, capital etc.

specializarea şi segmentarea unor grupuri şi categorii socio-

profesionale neconcurente, ca urmare a multiplicării fără precedent a

numărului de profesii, specializări, calificări şi a numeroaselor

diferenţieri dintre salariaţi din punct de vedere al experienţei şi

abilităţii lor;

consolidarea pieţei de cvasimonopol a unor agenţi economici,

având drept consecinţă rigidizarea pieţei muncii;

amplificarea elementelor de intervenţionism pe piaţa muncii

din partea puterii publice sau a unor agenţi instituţionalizaţi cu

atribuţii în formarea, angajarea sau utilizarea factorului muncă.

Şomajul este un fenomen strâns legat de dezvoltarea economică,

industrială şi postindustrială. La noi în ţară, şomajul a existat şi în

prima parte a secolului, dar dimensiunea lui era numeric redusă,

industria nefolosind decât o pondere redusă a populaţiei active, din

cadrul celei urbane (în 1930 populaţia urbană era de 3.051.253, iar

până în 1948 a ajuns la 3.713.139 persoane).

Urmărind datele statistice înregistrate, constatăm că numărul

şomerilor în România a crescut în prima parte a secolului, ajungând

în 1928 la 32.727 persoane, în anul 1932 la 38.890 persoane, iar în

anul 1937 la 10.851 persoane, la o populaţie de 17 milioane, respectiv

18.426.159 şi 19.535.398 locuitori9. Acest şomaj, corespunzător unei

9 Sârbovan Marina - Politici de ocupare în România. Editura Orion, Bucureşti,

1997, p. 88

69

creşteri economice industriale incipiente, se încadrează perfect în

modelul şomajului Keynesian cauzat de o criză a cererii agregate, o

criză a anilor „30“.

În perioada celui de-al doilea război mondial, în România s-a

introdus Legea privind regimul muncii pe timp de război, deci criza

economică a căpătat forme acute, care au dictat în plan politic şi

juridic desfiinţarea forţată a şomajului. Inexistenţa şomajului în

perioada Legii muncii în timp de război are cauze extraeconomice.

După război, până la evenimentele din 1989, nedeclararea

şomajului în România are explicaţii speciale, legate de creşterea

economică industrială într-un ritm accelerat, de urbanizarea masivă,

prin aglomerarea populaţiei în oraşe şi, desigur, de construirea unor

mari obiective economice de interes naţional şi lucrări publice,

integrate într-o strategie centralizată de utilizare a resurselor. Aceasta

nu înseamnă că nu ar fi existat în România cel puţin forme ale

şomajului deghizat.

Şomajul efectiv s-a manifestat după anul 1989 într-un ritm

neaşteptat de rapid, cota sa crescând cu 2-3% pe an. Acest şomaj însă

este un şomaj al unei societăţi postindustriale sau, după cum scrie

metaforic John Naisbitt în “Megatendinţe", referindu-se la scăderea

ponderii industriei în ansamblul economiei, al unei societăţi care se

dezindustrializează. Dezindustrializarea este un termen sugestiv în

special pentru diminuarea ocupării industriale: industria nu mai

creşte din punct de vedere cantitativ, ea însă se va înnoi profund,

trecând spre o nouă calitate, în contextul unei restructurări globale, ce

cuprinde în proporţii diferite toate ramurile economiei şi cele trei

sectoare.

Asistăm, totodată, la o terţializare a economiei, desfăşurată pe

fondul privatizării şi descentralizării activităţilor economice, care a

cuprins nu atât sfera serviciilor producţiei industriale, cât îndeosebi

comerţul, transporturile, comunicaţiile şi informatizarea activităţilor,

în general.

În aceste condiţii, cauza principală a şomajului este o criză a

ofertei agregate. Scăderea acesteia este, în principal, rezultatul

creşterii costurilor şi scăderii productivităţii (muncii şi capitalului).

Cererea de muncă în industrie a scăzut într-un ritm mai mic decât

cel al ofertei. În termeni reali, scăderea ocupării în industrie

înseamnă o restrângere a producţiei realizate în această ramură,

dublată de dificultăţi majore de desfacere pe piaţa internă sau externă

a acestor bunuri.

Pe lângă cauzele naţionale, specifice fiecărei ţări, şomajul mai

are şi cauze externe, dintre care cea mai importantă este

70

internaţionalizarea pieţei muncii, puternic marcată de migraţia

internaţională. Cauzele externe nu sunt numai în domeniul

economicului, dar şi de natură demografică, politică şi socială,

influenţa lor putând fi limitată printr-o legislaţie protecţionistă,

corespunzătoare intereselor naţionale.

Pe parcursul celor 19 ani ai tranziţiei, dimensiunile, dinamica,

formele şi caracteristicile şomajului , în ţara noastră, au evoluat , s-au

nuanţat.

În România, ca şi în alte ţări europene, măsurarea şomajului se

realizează utilizând doi indicatori: şomajul înregistrat şi şomajul în

sens BIM (Biroul Internaţional al Muncii). Între estimările obţinute

utilizând cei doi indicatori există diferenţe datorate metodologiei de

calcul. Astfel, nu toţi şomerii înregistraţi la Agenţiile de Ocupare şi

Formare Profesională îndeplinesc condiţiile incluse de BIM şi nici

toţi şomerii în sens BIM nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege, de

înscriere la agenţiile de ocupare.

Şomerii BIM sunt persoanele de 15 ani şi peste care îndeplinesc

simultan următoarele condiţii:

- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul

obţinerii unor venituri;

- sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând diferite metode

pentru a-l găsi; înscrierea la Agenţiile de Ocupare şi Formare

Profesională sau la agenţiile particulare de plasare, publicarea de

anunţuri, apel la prieteni etc.

Şomerii înregistraţi reprezintă persoanele în vârstă de 18 ani şi

peste, apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de

muncă disponibile (Legea nr. 1/1991 republicată în anul 1994 şi

completată de Ordonanţa Guvernului nr. 47/1997) şi care s-au înscris

la agenţiile de ocupare şi formare profesională.

Principalele surse ale şomajului sunt:

a) populaţia ocupată, persoanele care au lucrat, sunt

calificate şi au experienţă în muncă; la sfârşitul anului 1998 aproape

74% din şomeri făceau parte din această categorie;

b) tinerii absolvenţi de învăţământ secundar şi superior, a

căror pondere variază între numărul total de şomeri, cu tendinţe de

sporire în perioadele de terminare a studiilor;

c) o parte a populaţiei inactive (femei casnice) care intră pe

piaţa muncii datorită scăderii veniturilor familiale şi, deci,al reducerii

nivelului de trai;

d) scăderea cererii pe piaţa bunurilor şi serviciilor datorită,

pe de o parte, reducerii puterii de cumpărare a populaţiei, iar, pe de

altă parte, dificultăţilor generate de lipsa pieţelor de desfacere;

71

e) extinderea fenomenelor restrictive de natură economică,

socială, juridică, ce limitează mobilitatea factorului muncă pe plan

intern şi internaţional.

Mişcările care au loc pe planul ocupării factorului muncă,

fluxurile dintre populaţia ocupată, fluxurile dintre populaţia ocupată

spre şomaj, asociate cu mari dificultăţi de integrare a tinerilor care

termină diferite forme de pregătire afectează şi vor afecta în special

anumite sectoare de activitate (industria minieră, metalurgia,

petrochimia, zootehnia etc.), segmente ocupaţional-profesionale

(muncitori, personal cu pregătire medie), profesii (meserii) şi zone

geografice. În numeroase situaţii aceste zone sunt şi în prezent

confruntate cu efectele subocupării şi şomajului. În lipsa unor politici

active consecvente, există riscul depopulării unor zone, ca urmare a

migraţiei de întoarcere - cu statut de şomer - a calamitării sub aspect

economico-social al acestora şi al accentuării tensiunilor pieţei

muncii.

Şomajul atacă în mod diferit diversele categorii ale populaţiei

apte de muncă.

În primul rând, categoria cea mai afectată de şomaj, din punct de

vedere al structurii pe sexe, este populaţia feminină.

Rata superioară a şomajului la populaţia feminină, în primii ani

ai tranziţiei, se explică prin caracteristicile acestei categorii a

factorului muncă, deşi nivelul de instruire şcolară şi profesională al

femeilor este apropiat de cel al bărbaţilor. Ca principale cauze ale

ocupării acestei situaţii menţionăm restructurarea unor ramuri în care

populaţia feminină era predominantă, precum şi comportamentul

discriminatoriu manifestat de unii patroni la angajarea persoanelor de

sex feminin.

Şomajul afectează în mai mare măsură persoanele de sex feminin

din grupa de vârstă de 50 de ani şi peste (datorită procesului mai lent

de recalificare şi reintegrare profesională a populaţiei vârstnice în

general şi a celei feminine în special) şi în oarecare măsură pe cele

din grupa de vârstă 15-25 de ani (datorită dificultăţilor în angajarea

tinerelor absolvente).

Focalizarea şomajului la populaţia feminină are numeroase

incidente asupra vieţii de familie, dar şi asupra societăţii: diminuarea

venitului şi a vigorii familiei, reducerea numărului copiilor şi

deteriorarea educaţiei lor şi a potenţialului viitor de muncă al ţării.

Pentru realizarea unui echilibru al cererii cu oferta de muncă

feminină, obiectivul principal al politicii de ocupare a populaţiei

feminine în condiţiile actuale îl poate constitui, pe de o parte,

promovarea unei politici adecvate de ocupare şi integrare în

72

activităţile economico – sociale a femeilor, realizarea unei protecţii

sociale reale a acestora în condiţii de egalitate a şanselor, iar pe de

altă parte, crearea condiţiilor favorabile realizării funcţiilor complexe

pe care femeia le îndeplineşte în familie şi în societate.

Începând cu anul 1997 se constată o inversare a raportului.

Creşterea gradului de ocupare a populaţiei feminine este rezultatul

dezvoltării sectorului serviciilor.

În acest scop, un rol important îl poate avea existenţa unor

mecanisme care să favorizeze flexibilitatea pieţei muncii feminine,

ţinând seama şi de experienţa unor ţări dezvoltate cu economie de

piaţă, respectiv:

programe privind relansarea şi diversificarea activităţii din

unele ramuri şi domenii economico – sociale în care populaţia

ocupată este cu deosebire de sex feminin, cum ar fi: industria de

confecţii şi textile, industria de pielărie şi încălţăminte, industria

electronică, optică şi mecanică fină, învăţământ şi îngrijire a copiilor

în creşe şi grădiniţe, asistenţă sanitară şi socială, comerţ şi prestări de

servicii, precum şi programe de modernizare a unităţilor de

dimensiuni mici şi mijlocii, iar în unele cazuri chiar la nivel familial

(ca în cazul turismului rural);

programe vizând pregătirea şi reconversia profesională a

persoanelor de sex feminin în concordanţă cu modificările structurale

din economie, asociate cu programe destinate reintegrării femeii în

societate;

iniţierea de programe de muncă flexibile, prin diversificarea

locurilor de muncă cu timp parţial (de exemplu: orare de muncă

decalate pentru femei care au în îngrijire copii, pentru femeile care au

statut de pensionare, etc.);

extinderea muncii la domiciliu a femeilor, cuprinzând pe

lângă activităţi din domeniul industriei uşoare, alimentare, cooperaţiei

meşteşugăreşti şi activităţi de: tehnoredactare, contabilitate,

informatică, etc.;

extinderea muncii temporare, cu contracte pe timp

determinat, a activităţilor sezoniere pentru ocuparea persoanelor

active feminine disponibilizate ca urmare a restructurării unor ramuri.

Aceste activităţi ar putea fi avute în vedere mai ales în domeniul

serviciilor (turism, comerţ, sănătate şi asistenţă socială, învăţământ).

În al doilea rând, din punct de vedere al structurii şomajului pe

grupe de vârste situaţia cea mai dificilă se întâlneşte la tineri.

Şomajul tânăr, în măsura în care are dimensiuni reduse este

considerat cel mai important rezultat al politicii oricărei ţări,

indiferent de nivelul dezvoltării economice. Şomerul tânăr este

73

considerat persoana care îndeplineşte condiţiile general-cunoscute de

a fi şomer şi care este în vârstă de 15-24 ani. Orice persoană în vârstă

de peste 25 de ani este considerată şomer adult. Unii specialişti sunt

de părere că şomajul tânăr poate fi măsurat cu ajutorul a patru

indicatori şi anume10

:

a) rata şomajului tânăr, ca procent din forţa de muncă

tânără; calculat ca raport între şomajul tânăr şi forţa de muncă tânără,

indicatorul are o mare importanţă pentru a evidenţia densitatea

şomajului în această categorie de populaţie aflată la început de viaţă

activă;

b) raţia ratei şomajului, ca procent faţă de rata şomajului

adult;

c) ponderea şomajului tânăr în şomajul total;

d) ponderea şomajului tânăr în populaţia tânără.

Prin urmare, dimensiunile şomajului tânăr sunt mari; ponderea

mare a şomajului tânăr în şomajul adult rezultă şi din practica

diminuării acestuia din urmă prin pensionarea sau trecerea timpurie

pe un sistem de asistenţă socială. Dimensiunile acestuia reprezintă un

puternic avertisment pentru majoritatea ţărilor.

Cauzele principale ale acestui fenomen se situează în domeniul

investiţiilor, al creării de noi locuri de muncă, al necorelării

corespunzătoare a pregătirii profesionale efectuate în şcoli

profesionale şi universităţi şi cerinţele efective ale locurilor de muncă

create de diferiţi agenţi economici. Cantonarea tineretului, îndeosebi,

la această categorie de populaţie cu nivel de pregătire şcolară şi

profesională mai ridicat, generează mari pierderi de potenţial creativ

de muncă, indispensabil pentru restructurarea şi relansarea dezvoltării

economiei, cu efecte grave asupra comportamentului şi integrării

tineretului în societate.

Dacă tinerii ajung şomeri, aceasta este o carenţă a mecanismului

social, educaţional, imobilizare a sistemului de alocare a mijloacelor

de educare, de informare şi utilizare a informaţiilor privitoare la

cererea şi oferta de muncă. Este necesar ca pe piaţa contemporană a

muncii echilibrarea cererii cu oferta să se facă instituţionalizat, pe

fondul unui cadru legislativ cât mai cuprinzător şi elastic.

Un aspect care constituie un element important în studierea

şomajului îl constituie durata sau perioada de şomaj de la momentul

pierderii locului de muncă, respectiv terminarea studiilor, şi până la

reluarea activităţii, sau până la obţinerea primului loc de muncă,

10

Gh. Răboacă – Procese şi tendinţe în sfera ocupării şi şomajului. CIDE,

Bucureşti, 2000, p. 63 – 70

74

pentru cei care nu au mai lucrat. Acesta este şi un criteriu de

clasificare al şomajului, în şomaj de scurtă durată şi de lungă durată.

Studiile internaţionale atestă şomajul de lungă durată ca fiind un

şomaj continuu, mai mult de 12 luni (după 1990 - mai mult chiar de 2

ani în ţările vest-europene).

Şomajul de scurtă durată este în general considerat ca fiind un

şomaj al tinerilor care întâmpină dificultăţi în adaptarea la condiţiile

de muncă din lipsă de experienţă sau din motive subiective, sau chiar

din lipsa unei calificări satisfăcătoare.

Şomajul este considerat cu atât mai cronic, mai sever, cu cât este

mai lung. Prin şomaj de lungă durată se înţelege orice situaţie în care

perioada de şomaj a depăşit un an, un an şi jumătate.

Şomajul de lungă durată este cel care cuprinde în special

persoane mai în vârstă, care de regulă au pierdut un loc de muncă şi

care se recalifică, adaptându-se dificil la un loc de muncă.

Se consideră că şomajul de lungă durată are două măsuri speciale

şi anume:

a) rata şomajului de peste 1-1,5 ani, ca procent din forţa de

muncă;

b) şomajul de peste 1-1,5 ani, ca procent din şomajul total

(pondere).

Practica de scoatere din şomaj, prin prepensionare, prin

descurajarea căutării de locuri de muncă, de trecere prin asistenţă

socială etc., diminuează proporţiile şi deci dimensiunile absolute şi

relative ale şomajului de lungă durată (atât rata cât şi ponderea

şomajului de lungă durată).

Un alt criteriu al şomajului îl reprezintă diferenţierea şomerilor

după statutul educaţional. Reţine atenţia faptul că ponderea cea mai

mare o au muncitorii (aproximativ 75%), urmaţi de cei cu studii

medii - aproximativ 22% din totalul şomerilor, iar sub 3% sunt cu

studii superioare (în anul 1999).

Pentru România, există o tendinţă de a fi mai vulnerabile la

şomaj categoriile profesionale cu nivel mai scăzut de pregătire; cei cu

studii superioare sunt cei mai puţin afectaţi cu riscul ca aceştia să

lucreze în alte domenii decât cele pentru care au fost specializaţi. Aici

intervine desigur şi uşurinţa celor cu studii superioare de a se

policalifica. Corelaţia strânsă dintre nivelul şomajului şi nivelul de

educare şi formare profesională este o caracteristică generală a

şomajului actual, care se regăseşte în toate ţările. În SUA, o ţară în

care rata şomajului a fost ţinută sub control întregul secol XX,

educaţia este un factor determinant al ocupării: diplomaţii

75

universitari, bărbaţi, femei, albi, negri şi hispanici - au cea mai înaltă

reţea de angajare.

Importantă este şi analiza şomajului în profil teritorial.

Involuţiile inegale din economia judeţelor şi a marilor zone

geoeconomice ale ţării s-au reflectat şi în comportamentul teritorial al

şomajului. Distribuţia lui inegală pe teritoriul naţional face din

neocuparea factorului muncă una din problemele cele mai tensionate

social ale tranziţiei. Tensiunile sunt generate, pe de o parte, de

numărul şi rata înaltă a şomajului, iar pe de altă parte, de efortul

material necesar asigurării protecţiei sociale a şomerilor.

Analiza şomajului în profil teritorial ne dă posibilitatea să

desprindem următoarele concluzii:

- involuţiile economice la nivelul judeţelor se reflectă şi în

nivelul ocupării factorului muncă, printr-un spor anual

crescut al şomajului;

- decalajele economice dintre judeţe, moştenite din trecut,

îşi adaugă, în perioada tranziţiei, un nou element, mărimea

şomajului, cu tendinţă de cronicizare şi acţiune mai

îndelungată în timp;

- mărimea absolută şi relativă a şomajului trebuie luate în

considerare printre factorii de primă importanţă în

stabilirea zonelor defavorizate.

8.4. Protecţia socială a şomerilor

Mutaţiile produse în viaţa economică, socială şi politică a

României au deschis calea unor transformări în domeniul protecţiei

sociale, proces care a acutizat şi amplificat sarcinile sociale ale

statului.

Organizarea şi finanţarea protecţiei sociale în condiţiile tranziţiei

la economia de piaţă, pornind de la experienţa ţărilor occidentale

dezvoltate din punct de vedere economic şi de realităţile concrete din

ţara noastră, urmăreşte să răspundă celor mai stringente probleme

impuse de restructurarea economică şi de necesităţile diverselor

categorii sociale. Sunt de reliefat aici formele tradiţionale de ocrotire

prin sistemul asigurărilor sociale şi celelalte modalităţi de protecţie a

unor categorii sociale ce se confruntă cu diverse probleme, derivate

din procesul de restructurare sau din cauza altor riscuri care afectează

nivelul de trai al indivizilor sau familiilor acestora şi care dau dreptul

la diverse plăţi din partea organismelor de protecţie socială.

76

Necesitatea organizării ocrotirii cetăţenilor, sub diverse forme a

apărut odată cu dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de

producţie, îndeosebi instituirea şi dezvoltarea protecţiei şi asigurărilor

sociale, a fost determinată de crearea şi dezvoltarea industriei.

În general, protecţia socială este reprezentată de ansamblul de

măsuri economice şi non-economice, prin care puterea publică

realizează o utilizare normativă a resurselor sale şi o distribuire a

veniturilor în scopul înfăptuirii dreptăţii sociale. Protecţia socială se

concretizează prin programe sociale care cuprind măsurile şi

instrumentele menite să asigure creşterea standardului de viaţă şi

îmbunătăţirea calităţii vieţii, precum şi protecţia populaţiei de efectele

negative ce pot apărea, în anumite perioade, determinate de diferitele

condiţii economice şi sociale. Programele de protecţie socială a

şomerilor reflectă atât starea generală a economiei, cât şi preocuparea

pentru atenuarea efectelor negative ale şomajului asupra nivelului de

trai al persoanelor direct afectate, precum şi evitarea unor implicaţii

sociale în plan mai larg.

În condiţiile creşterii ratei şomajului şi încetinirii ritmului

creşterii economice, sistemele de asigurări de şomaj nu au mai

rezistat presiunii plăţii unor alocaţii generoase şi pe termen lung

pentru persoanele rămase fără loc de muncă. În consecinţă, în ultimul

deceniu, pe plan european, a avut loc o schimbare de orientare,

trecându-se din sfera preocupărilor exclusive pentru asigurarea unor

condiţii de trai decente pentru şomeri şi punându-se mai mult

accentul pe stimularea interesului acestora pentru muncă, reconversia

profesională, reintegrarea lor cât mai rapidă într-o activitate şi

reducerea dependenţei sociale. Programele sociale pentru şomeri

reflectă tot mai pregnant relaţia de condiţionare dintre activitatea

salarială, generatoare de surse de finanţare, şi nivelul şi durata

prestaţiilor acordate. Acestea tind din ce în ce mai mult către întărirea

rolului de prevenire a riscurilor sociale şi diminuarea celui reparatoriu

sau compensatoriu. Pentru a evita manifestarea convulsiilor sociale în

planul forţei de muncă, în majoritatea ţărilor lumii şi în România s-a

adoptat un sistem legal de protecţie socială care vizează drepturile

băneşti şi perioada de ajutor de care beneficiază un şomer, precum şi

sursele de formare a fondurilor din care se plătesc asemenea ajutoare.

Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au

următoarele obligaţii:

să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori

sunt solicitate, la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt

înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;

77

să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea

forţei de muncă la care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor

care au condus la acordarea drepturilor;

să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de

formare profesională oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de

muncă la care sunt înregistrate;

să caute activ un loc de muncă.

Beneficiarii de indemnizaţie de şomaj sunt asiguraţi în sistemul

asigurărilor sociale de stat şi în sistemul asigurărilor sociale de

sănătate şi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru

asiguraţii acestor sisteme.

În România, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor

pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă defineşte şomerul

ca „persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii”:

a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum

16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;

b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă

pentru prestarea unei munci;

c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din

activităţile autorizate potrivit legii venituri mai mici decât

indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni potrivit prezentei legi;

d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat

următoare dacă s-ar găsi un loc de muncă;

e) este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei

de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează

în condiţiile prevăzute de lege.

Şomerii beneficiază de indemnizaţii de şomaj dacă îndeplinesc

cumulativ următoarele condiţii: au un stagiu de cotizare de minimum

12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei înregistrării cererii;

nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit

legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj; nu îndeplinesc

condiţiile de pensionare, conform legii; sunt înregistraţi la agenţiile

pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază teritorială îşi au

domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au avut ultimul loc de

muncă ori au realizat venituri în acea localitate; sunt înregistraţi la

agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază teritorială îşi

au domiciliul; nu realizează venituri sau realizează din activităţi

autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de

şomaj.

Contribuţia pentru asigurările sociale de stat şi contribuţia pentru

asigurările sociale de sănătate se suportă din bugetul asigurărilor

pentru şomaj şi se virează caselor de asigurări respective de către

78

agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă. Drepturile de asigurări

sociale de stat ale persoanelor beneficiare de indemnizaţie de şomaj

se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Persoanele în căutarea unui loc de muncă pot participa la

programe de formare profesională care să le asigure creşterea şi

diversificarea competenţelor profesionale în scopul asigurării

mobilităţii şi reintegrării pe piaţa muncii. Programele de formare

profesională asigură, conform legii, iniţierea, calificarea,

recalificarea, perfecţionarea şi specializarea persoanelor în căutarea

unui loc de muncă. Formarea profesională a persoanelor în căutarea

unui loc de muncă se face ţinându-se seama de cerinţele de moment

şi de perspectivă ale pieţei muncii şi în concordanţă cu opţiunile şi

aptitudinile individuale ale persoanelor respective. Formele prin care

se realizează formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc

de muncă sunt: cursuri, stagii de practică şi specializare, precum şi

alte forme, în condiţiile legii. Accesul la programele de formare

profesională se face în urma activităţii de informare şi consiliere

profesională sau de mediere. Programele de formare profesională a

persoanelor în căutarea unui loc de muncă se organizează în mod

distinct pe niveluri de pregătire şi specializări, precum şi pe categorii

şi grupuri de persoane.

79

Intrebari si exercitii

• Ce este somajul in sens economic?

• In ce conditii apare si se dezvolta somajul ?

• Explicati formele somajului

• Explicati intensitatea fenomenului economic de somaj

• Care sunt masurile de diminuare a somajului si a efectelor sale

• Prezentati somajul in Romania in perioada economiei de tranzitie

• Care sunt masurile de protectie a somerilor din Romania?

80

IX. INFLAŢIA

9.1. Inflaţia –definiţii şi noţiuni generale

Beneficiem de o descriere metaforică a inflaţiei încă în secolul

al XVI-lea, (în Miroir des Français publicată la Nancy în 1581):

„Dezordinea dezordinilor este aşa de mare astăzi la toate mărfurile,

încât, dacă lucrurile nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite, există

temerea să fie nevoite, în scurt timp, pentru hrana unui om de tot atâta

aur şi argint cât greutatea sa”. Deci inflaţia este o „dezordine a

dezordinilor” din economie pentru că ea atinge moneda care măsoară

valoarea tuturor lucrurilor. O altă definiţie care descrie simptomele

inflaţiei dar nu spune nimic despre cauzele sau consecinţele ei este

dată de economiştii Laidler şi Parkin în 1975: „Inflaţia este

fenomenul de creştere continuă a preţurilor sau de depreciere

continuă a valorii banilor”. Definiţia lui Brofenbrenner şi Holzman

din 1963 este mai plastică: „Inflaţia este o stare de generalizare a

excesului de cerere, în care „prea mulţi bani aleargă după prea puţine

bunuri”.

În literatura economică întâlnim o serie de termeni legaţi de

inflaţie: deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie, slumflaţie, inflaţie importată.

Deflaţia este un proces monetar-material caracterizat prin scăderea

durabilă, pe termen lung a nivelului preţurilor. Dezinflaţia este un

proces monetar-real care se manifestă prin încetinirea durabilă şi

autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor. Ea

există într-o ţară unde rata creşterii preţurilor este mai mică într-un

an, faţă de anul precedent. Dezinflaţie competitivă există atunci când

o ţară reuşeşte să aibă o monedă puternică şi o inflaţie mai redusă

decât a ţărilor partenere. Stagflaţia presupune creşterea în paralel a

inflaţiei şi a şomajului. Inflaţia este rapidă iar PIB stagnează sau

creşte foarte lent. Slumflaţia presupune o inflaţie accelerată pe fondul

scăderii PIB. Declanşarea fenomenului inflaţionist poate fi urmarea

importării acestuia din alte economii, mai ales atunci când moneda

importatorilor e mai slabă decât a exportatorilor de inflaţie.

Manifestările specifice fenomenului inflaţionist sunt: creşterea

preţurilor, deficitul schimburilor cu străinătatea, scăderea calităţii

vieţii, creşterea armatei de şomeri, conflicte salariale, falimentul

unităţilor neeficiente.

81

În mecanismul de producere a inflaţiei distingem patru etape:

declanşare, derulare, extindere şi stagnare. Declanşarea inflaţiei este

provocată de o serie de dezechilibre. Abaterile cererii agregate în

raport cu oferta agregată, existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a

unor cantităţi mari de bani, dezechilibrul între rata consumului şi rata

investiţiilor, majorarea cheltuielilor bugetare şi creşterea lentă a

veniturilor (deficitul bugetar), creşterea preţurilor ca urmare a

costurilor în creştere şi a zvonurilor existente, intensificarea relaţiilor

de creditare prin crearea banilor de cont, concurenţa şi diferenţa de

productivitate la producător, calitatea şi strategia actului de

guvernare, condiţiile internaţionale de racordare a economiei

naţionale la economia mondială, sunt numai câteva dintre acestea.

După declanşarea fenomenului inflaţionist economistul M. Flamant a

evidenţiat existenţa a trei momente intermediare. Creşterea tensiunii

inflaţioniste prin accentuarea dezechilibrului cerere-ofertă în

sectoarele importante ale economiei, este urmată de presiunea

inflaţionistă, adică de creşterea autoîntreţinută, de ansamblu a

preţurilor şi de al treilea moment care este şocul inflaţionist, urmare a

primelor două faze sau a unor evenimente deosebite (şocuri

petroliere). Conţinutul celorlalte trei etape este sugerat de însăşi

denumirea lor: derulare, extindere, stagnare.

9.2. Efecte ale inflaţiei

În primul rând, inflaţia duce la redistribuirea veniturilor şi a

averii membrilor societăţii. De pildă, se poate profita de procesul

inflaţionist cu ocazia recurgerii la credite pentru cumpărarea de

locuinţe. Aici este vorba de faptul că, în urma creşterii preţurilor şi a

devalorizării banilor, achitarea ratelor va fi mult mai uşoară. În

schimb, alţii vor cunoaşte pierderi din cauza inflaţiei deoarece dispun

de numerar, hârtii de valoare, care sunt supuse unui proces de

depreciere. Sunt dezavantajaţi din cauza inflaţiei cei care trăiesc

dintr-un venit fix, ca de exemplu, salariaţii, pensionarii etc. Dar

efectele negative ale inflaţiei se pot contracara. De pildă, în ţările cu

economie de piaţă sunt majorate salariile, pensiile, bursele, ajutoarele

sociale etc., pe măsură ce are loc creşterea ratei inflaţiei măsurată cu

ajutorul IPC (Indicele Preţurilor de Consum). Pentru a opri procesul

de redistribuire a veniturilor are loc adaptarea continuă a ratei

dobânzii la rata de creştere a inflaţiei.

Un alt aspect negativ al inflaţiei este legat de distorsiunile

apărute în raporturile relative ale preţurilor. Aici este vorba de

82

creşterea foarte diferită a preţurilor bunurilor, ceea ce are consecinţe

nedorite asupra raportului de schimb între producători şi consumatori,

asupra structurii producţiei, alocării resurselor şi eficienţei

economice.

9.3. Măsurarea inflaţiei

Măsurarea inflaţiei se face cu ajutorul indicatorilor de preţuri.

Cel mai important indice de preţuri este “Indicele Preţurilor de Consum”

(IPC). Acest indicator măsoară costul vieţii, oferind informaţii preţioase

despre nivelul de trai dintr-o ţară. Mărimea costului vieţii depinde de

nivelul cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de

regulă un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi

servicii necesare consumului populaţiei. Acestea sunt cheltuielile care

intră în structura “coşului de piaţă al consumatorului”. Pentru calculul

IPC în SUA, de exemplu, se urmăresc 265 grupe de bunuri procurate de

consumatorii din 85 de oraşe.

Un alt indicator al preţurilor este “Indicele Preţurilor de

Producţie” (IPP), un indice al comerţului cu ridicata care în SUA, se

calculează urmărind evoluţia preţurilor a 3400 de bunuri.

“Deflatorul PNB” este un indice al preţurilor pentru întregul

PNB şi se calculează ca un raport între PNB nominal şi PNB real.

Pe baza acestor indicatori se calculează rata inflaţiei:

100I

IIr

1t

1tt

, unde I poate fi IPC, IPP sau deflatorul

PNB.

9.4. Tipuri de inflaţie. Cauzele inflaţiei.

Prin prisma câtorva criterii de clasificare vom reliefa

principalele tipuri de inflaţie:

Criterii de clasificare Tipuri de inflaţie

Modul de funcţionare a

mecanismului pieţei

Inflaţie deschisă şi

reprimată

Ritmul de creştere a preţurilor Inflaţie moderată,

galopantă şi hiperinflaţie

Aşteptările inflaţioniste Inflaţie anticipată şi

83

neanticipată

Corelaţia dintre ritmul creşterii

preţurilor şi cel al salariilor

Inflaţie echilibrată şi

dezechilibrată

Cauzele inflaţiei Inflaţie provocată de cerere

şi prin costuri

Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau forţei de

muncă) conduce la o creştere a preţurilor şi salariilor. Dacă inflaţia e

deschisă economia continuă să funcţioneze cu un mecanism în care

preţurile sunt fixe. Inflaţia reprimată apare atunci când controlul

guvernamental împiedică creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a

salariilor. Înseamnă că excesul de cerere este doar reprimat nu şi redus.

Când controlul guvernamental încetează trebuie să ne aşteptăm la

creşteri de preţuri şi salarii.

Când rata inflaţiei are o singură cifră vorbim de inflaţie

moderată (la 2-3% inflaţia este „târâtoare”). Când aceasta are două,

trei cifre avem de-a face cu inflaţie galopantă, iar când nivelul

general al preţurilor creşte cu peste 50% lunar avem hiperinflaţie.

Fenomenul hiperinflaţionist a apărut după primul război mondial în

Germania, Polonia, Austria, Rusia şi Ungaria iar după al doilea

război mondial în ţări sud-americane. Cel mai virulent fenomen

hiperinflaţionist a fost hiperinflaţia germană, după războiul din 1914-

1918. În 1919 preţurile au crescut de 6 ori, după 18 luni de stabilitate

au mai crescut de 2 ori, ca mai apoi, în câteva luni, să crească de 40

de ori. Ultimele luni ale falimentului mărcii au devenit o nebunie

colectivă. Salariile se plăteau în fiecare zi iar cu sacii de bani primiţi

fiecare alerga la piaţă înainte de scumpirea de după-amiază ( livra de

unt – 433 gr. costa 3400 de mărci în februarie 1923, 26 de miliarde de

mărci la 29 octombrie şi 280 de miliarde la 5 noiembrie). Deoarece

mecanismele inflaţiei reproduc, în mic, pe cele ale hiperinflaţiei se

cuvine să desprindem caracteristicile acesteia.

1. În perioade de hiperinflaţie deficitul statului atinge sume

colosale (La începutul anului 1923 în Germania impozitele şi

taxele adunate de la populaţie nu acopereau decât o treime din

cheltuielile publice iar la sfârşitul anului acopereau numai 1%

din acestea. Soluţia a fost rotativa de bani care alimenta 99%

din bugetul de stat. Urmarea imediată a fost pierderea

încrederii în instituţiile naţionale cele mai respectabile,

moneda şi statul).

2. Cantitatea de monedă creşte excesiv (imprimeriile

germane lucrau zi şi noapte pentru a tipări bani; cea mai mică

84

Fig. INFLAŢIA PROVOCATĂ

DE CERERE

grevă într-o imprimerie căpăta forma unei catastrofe

naţionale).

3. Moneda naţională îşi pierde întreaga valoare în raport cu

monedele străine (un dolar se schimba pe 11 miliarde de

mărci germane, rata de schimb modificându-se la fiecare

minut).

Printre ţările care au cunoscut în ultimii ani creşteri ale

preţurilor de peste 100% pe an şi unele chiar dublarea preţurilor la

fiecare lună amintim: Bolivia, Brazilia, Israel, Polonia, Rusia.

Inflaţia neanticipată, numai, este cea care afectează producţia

şi ocuparea forţei de muncă. În cazul inflaţiei aşteptate toate

neajunsurile au fost prevăzute şi ca atare contracarate prin preţuri

indexate.

Când ritmul de creştere a salariilor ţine pasul cu ritmul de

creştere a preţurilor vorbim de inflaţie echilibrată iar atunci când

ritmul de creştere al preţurilor îl devansează cu mult pe cel al

salariilor, fenomenul este resimţit acut şi inflaţia este dezechilibrată.

Literatura economică este unanimă în a căuta adevăratele

cauze ale inflaţiei în modificarea structurii cererii şi ofertei agregate.

Factorii care determină creşterea cererii globale sunt tot atâţia factori

care determină declanşarea inflaţiei. Printre ei se numără: sporirea

înclinaţiei spre consum şi variaţia cheltuielilor individuale cu

investiţiile în sectorul privat, creşterea cheltuielilor guvernamentale,

sporirea ofertei de bani, combinaţia dintre ultimele două, creşterea

exporturilor într-o economie deschisă.

Teoria lui Keynes,

monetariştii, teoreticienii şcolii

aşteptărilor raţionale consideră

că esenţa inflaţiei provocată de

cerere constă în aceea că,

cantitatea de bani depăşeşte

cantitatea de bunuri oferite, în

condiţiile ocupării depline a

forţei de muncă. În figura de

mai jos economia este în stare

de ehilibru în punctul E. În

urma lărgirii cererii agregate,

curba CA se deplasează spre

dreapta şi devine CA’. Noul

punct de echilibru este E’. Nivelul preţurilor cunoaşte o creştere, deci

s-a produs inflaţia.

85

Fig. INFLAŢIA PROVOCATĂ

DE COSTURI

Inflaţia provocată de costuri se deosebeşte de inflaţia

provocată de cerere prin faptul că preţurile şi salariile cunosc o

creştere chiar înainte de a se ajunge la folosirea deplină a forţei de

muncă. Acest tip de inflaţie nu a fost prezent la începuturile

economiei de piaţă. A apărut în perioada anilor ’30 – ’40, fiind

provocată, după părerea unor specialişti, de creşterea salariilor.

În ultimul timp, datorită şocurilor din domeniul petrolului şi al

materiilor prime din anii ’73 –

’79, inflaţia provocată de

costuri revine în actualitate.

Principalele şocuri petroliere

(creşterea spectaculoasă a

preţului petrolului) s-au

succedat cronologic astfel :

1951 (Iran), 1973 (războiul

dintre Israel şi ţările arabe),

1980 (războiul dintre Iran şi

Irak), 1991 (războiul din Golf

pentru eliberarea Kuweitului),

2003 (războiul din Irak). Figura

de mai jos prezintă grafic tipul

de inflaţie provocată de costuri.

Tipurile de inflaţie prin costuri sunt de mai multe feluri:

inflaţie exogenă prin costuri, inflaţie prin preţuri relative sau

pretenţii legate de venituri şi inflaţie de inerţie.

1. Preţurile de import ridicate pentru bunurile intermediare (vezi

şocul petrolului), adaosurile mari practicate de firme şi

aducătoare de profituri substanţiale, salariile nejustificat de

mari, rezultat al negocierilor între patronat şi sindicate sunt

tot atâtea cauze ale inflaţiei prin costuri.

2. Agenţii economici, de regulă, compară produsul lor (sau

preţul factorilor de producţie) cu produsele (sau preţul

factorilor) altor agenţi economici. Un caz particular îl

constituie modelul comportamental în care un agent încearcă

să menţină o relaţie fixă între preţul (sau salariul său) şi cel al

unui grup de referinţă, menţinând în mod artificial un anume

nivel al preţului pe care nu-l justifică cheltuielile de producţie.

Preţurile mari vor conduce la inflaţie.

86

Fig. INFLAŢIA INERŢIALĂ

3. Gospodăriile casnice şi firmele încearcă să-şi protejeze venitul

real dorit ajustându-şi nivelul salariilor şi preţurile lor la

inflaţia viitoare aşteptată. În măsura în care creşterea nivelului

preţurilor este rezultatul unei încercări de protejare a venitului

real al agenţilor sau grupurilor de agenţi, această inflaţie poate

fi denumită „inflaţie de inerţie”.

Inflaţia provocată de costuri duce la creşterea preţurilor de la

Ip la Ip’. Curba OA se deplasează în sus şi devine OA’ în condiţiile

folosirii incomplete a forţei de muncă. Deci, s-a produs şocul ofertei.

Deoarece nu se declanşează tot timpul un şoc al cererii sau al ofertei

inflaţia se desfăşoară, de regulă,

în acelaşi ritm având de a face

cu o inflaţie inerţială.

În aceste condiţii curbele

OA şi CA, se deplasează în sus,

punctul de echilibru mutându-se

în E’, apoi în E”. Preţurile vor

cunoaşte o creştere cu acelaşi

procent în fiecare an (de

exemplu 6%).

Când în cadrul

economiei se observă existenţa inflaţiei inerţiale curbele OA şi CA se

deplasează împreună.

În condiţiile inflaţiei inerţiale există posibilitatea apariţiei

stagflaţiei, care înseamnă prezenţa unei inflaţii accentuate în perioade

cu şomaj mare. Un asemenea caz este evidenţiat cu ajutorul figurii

alăturate (noul punct de echilibru E’’’).

În concluzie, cei doi factori care, la nivelul fiecărei firme,

apasă asupra preţurilor sunt costurile şi cererea. Pentru ansamblul

economiei efectul creşterii preţurilor asupra salariilor şi al salariilor

crescute asupra măririi costurilor declanşează spirala inflaţionistă.

Condiţiile economice generale care activează bucla inflaţiei sunt:

- o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale firmelor

măreşte costurile, provoacă o creştere a preţurilor şi

activează spirala inflaţionistă.

- o explozie a preţurilor la materiile prime importate creşte

costurile, declanşează creşterea preţurilor şi porneşte

spirala inflaţionistă.

87

- crearea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar

sau unui exces de credit) acţionează asupra cererii şi dă

posibilitatea creşterii preţurilor.

Statul, băncile, particularii sunt principalii vinovaţi de inflaţie

în opinia lui Michel Didier. Statul anticipează în calculele sale

creşterea preţurilor şi îşi încasează veniturile fiscale şi cotizaţiile

indexate în funcţie de preţurile crescute. Mărind fiscalitatea, ridicând

rata cotizaţiilor sociale el nu face altceva decât să relanseze în mod

deliberat creşterea preţurilor. Rata dobânzii practicată de bănci pentru

împrumuturile acordate urmează îndeaproape creşterea preţurilor. Ca

atare, ele nu suferă de pe urma inflaţiei, din contră, profită de orice

creştere a ratei dobânzii. Inflaţia e benefică pentru acei agenţi

economici particulari care se pot îndatora dar îi dezavantajează pe cei

ce nu se pot împrumuta (cei săraci nu oferă garanţii) şi pe cei bogaţi

cărora le devalorizează economiile. Luaţi individual ei nu sunt

vinovaţi de inflaţie însă, în mod colectiv, ei contribuie la aceasta

cerând creşteri de salarii care relansează cursa preţurilor. La

ansamblul bilanţului unei întreprinderi valoarea activului (clădiri,

maşini, stocuri) urmează creşterea preţurilor. În schimb, valoarea

reală a datoriilor de rambursat se reduce în fiecare an, o dată cu

creşterea preţurilor. Ca atare, inflaţia conduce la un transfer financiar

dinspre cei care împrumută spre marile întreprinderi. Pentru ca o

firmă să-şi poată bloca preţurile ar trebui ca simultan salariile să

înceteze să crească, ratele dobânzilor să scadă, impozitele şi

contribuţiile sociale să fie stabilizate.

9.5. Căi de combatere a inflaţiei

Antidotul împotriva inflaţiei se compune în opinia multor

economişti din următoarele patru ingrediente: blocarea preţurilor,

blocarea monedei, blocarea cheltuielilor publice, blocarea veniturilor

şi costurilor.

Câteva din căile de luptă împotriva inflaţiei sunt formulate mai

jos:

1. Evitarea creării suplimentare de monedă şi deci limitarea

creditului care va duce la creşterea ratei dobânzii. Aceasta

poate fi o cale simplistă deoarece o întreprindere căreia îi este

refuzat creditul renunţă la o investiţie. Urmarea va fi creşterea

şomajului înaintea reducerii inflaţiei. Din practica ţărilor

dezvoltate se poate trage concluzia că politicile de austeritate

88

Fig. CURBA PHILLIPS INIŢIALĂ

monetară sunt eficace numai dacă sunt aplicate pe o durată

suficient de mare şi dacă se acceptă un şomaj ridicat.

2. Limitarea cheltuielilor bugetare de către guvern echivalează

cu o comandă socială mai redusă pentru firme ceea ce va

conduce la un şomaj mai mare. Dar nu e sigur că şomajul mai

mare va reduce inflaţia deoarece şomerii fac presiuni asupra

costurilor prin pretenţiile de majorare a ajutoarelor de şomaj.

3. Blocarea salariilor este o cale de stopare a inflaţiei dar poate

degenera în conflict social generalizat.

4. Efecte durabile în lupta împotriva inflaţiei se vor obţine

numai prin creşterea productivităţii muncii şi prin întărirea

concurenţei. Creşterea productivităţii poate fi susţinută numai

prin investiţii în tehnică nouă, cercetare, în general în progres

tehnic.

9.6. Legătura şomaj – inflaţie

În perioada anilor ’60 W. Phillips a început studiul

cuantificării factorilor care duc la inflaţie. El a evidenţiat empiric

legătura ce se stabileşte între şomaj, preţuri şi salarii, construind

curba care îi poartă numele (figura de mai jos).

Scala verticală din

dreapta indică creşterea

salariilor fiind mai ridicată

cu două procente faţă de

scala din stânga. Cele două

procente reprezintă creşterea

productivităţii muncii.

Creşterea salariilor ca

urmare a creşterii

productivităţii muncii nu

generează inflaţie, deci nu

se ia în calcul. Deplasarea

spre stânga pe curba Phillips

duce la creşterea preţurilor

şi a salariilor, pe de o parte,

şi la reducerea şomajului pe

de altă parte. Deci, există o

constrângere în a alege între inflaţie şi şomaj, între ele existând o

relaţie invers proporţională.

89

Fig. INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL ÎN

CICLUL CONJUNCTURAL

În 1982 a fost contestată curba Phillips elaborată în 1960.

Noua curbă demonstra că între rata şomajului şi rata inflaţiei nu

există pe termen lung nici o legătură. Se impunea, de asemenea, să se

facă distincţie între rata inerţială şi rata efectivă a inflaţiei. Inflaţia

inerţială se întâlneşte la aceea rată care poate fi luată în calcul la un

moment dat sau care poate fi prevăzută. Şocurile frecvente din

economie determină însă ca rata efectivă a inflaţiei să nu coincidă cu

rata inerţială, aşteptată a

inflaţiei.

Graficul ne permite

analiza etapelor ciclului de

afaceri.

1. În prima perioadă

economia se găseşte la

începutul curbei Phillips pe

termen scurt în punctul A.

Şomajul se află la nivelul său

natural.

2. În cea de-a doua perioadă

datorită creşterii producţiei,

proprie perioadei de avânt,

scade rata şomajului. Economia se mişcă spre stânga pe curba

Phillips pe termen scurt. Inflaţia creşte prin trecerea din punctul A în

punctul B.

3. Când constată că a avut loc creşterea inflaţiei oamenii iau în

calculele lor pentru viitorul apropiat această nouă rată ridicată. Deci,

rata inflaţiei inerţiale creşte. Curba Phillips pe termen scurt se

deplasează în sus (CPS devine CPS’). Cu toate că în punctul C rata

şomajului este aceeaşi cu cea din punctul B, inflaţia este mai ridicată,

în ea regăsindu-se rata inerţială mai mare.

4. Creşterea economică nu este însă de lungă durată. La un moment

dat apar factori care acţionează împotriva creşterii rapide (încetinirea

creşterii masei monetare dictată de oficialităţile financiare). În

consecinţă, se manifestă tendinţa de scădere, de restrângere a

producţiei.

90

5. O dată cu restrângerea activităţii economice rata şomajului revine

la rata sa naturală (în punctul D al curbei CPS’). Se poate constata că

rata şomajului la punctul D este identică cu cea de la punctul A, iar

rata inflaţiei este mai ridicată. Explicaţia constă în creşterea ratei

inerţiale prin trecerea ei din punctul A în D.

Ciclul descris mai sus poate acţiona şi invers, când economia

intră într-un “ciclu restrictiv”. În acest caz creşte şomajul, scade rata

efectivă a inflaţiei, precum şi cea inerţială, în final revenindu-se la

rata naturală a şomajului.

Atunci când rata şomajului deviază de la rata sa naturală, în

general, se schimbă şi rata inflaţiei. Dacă, de exemplu, rata efectivă a

şomajului se găseşte sub nivelul ratei sale naturale, atunci inflaţia va

creşte an de an. Acest proces inflaţionist se opreşte când şomajul

revine la rata sa naturală.

Când rata şomajului este mai mare decât rata sa naturală,

inflaţia va cunoaşte procesul de reducere. Ea se va stabiliza când

şomajul efectiv se va găsi la nivelul ratei sale naturale. În astfel de

condiţii inflaţia nu va creşte, dar nici nu va scădea. De aceea, pe

termen lung singurul nivel al şomajului care se împacă cu o inflaţie

stabilă este rata naturală a şomajului. Aşadar, curba Phillips pe

termen lung se prezintă ca o linie dreaptă verticală, care se suprapune

peste linia ratei naturale a şomajului.

Din analiza de mai sus rezultă două concluzii cheie pentru

politica economică. Este vorba, în primul rând, de faptul că există un

nivel al şomajului pe care economia îl va suporta pe termen lung (rata

naturală a şomajului). O ţară nu poate rămâne mult timp sub rata

naturală a şomajului fără ca aceasta să nu ducă la declanşarea spiralei

crescătoare a inflaţiei. În al doilea rând, se poate stăpâni şi curba

Phillips pe termen scurt. Acţionând astfel ca rata şomajului să scadă

sub nivelul ratei sale naturale, temporar va exista un şomaj scăzut, dar

va trebui suportată o inflaţie crescătoare. Este valabil şi reversul

problemei: cu un şomaj ridicat se poate reduce inflaţia.

91

Intrebari si exercitii

• Definiţi şi explicaţi inflaţia

• Definiţi fiecare termen: deflaţia, dezinflaţia, stagflaţia, slumflaţia.

• Explicati efectele inflaţiei

• Explicati rata inflaţiei

• Menţionaţi tipurile de inflaţie

• Prezentati cauzele inflaţiei

• Care sunt caile de reducere a inflaţiei?

• Stabilicaile de reducere a inflaţiei?

• Stabiliţi şi explicaţi legatura dintre şomaj şi inflaţie

92

X. PLANIFICAREA PERSONALULUI IN

ACTIVITTATEA ECONOMICA

Planificarea personalului poate fi definită ca "o strategie de a

achiziţiona, utiliza, păstra şi forma personalul prin elaborarea unor

politici sănătoase în domeniu, convenite cu angajaţii şi cu sindicatele

lor". Deşi orice definiţie are limitele sale, cea de faţă conţine

majoritatea punctelor cheie ale planificării forţei de muncă.

Managerii de personal şi cei de producţie implicaţi în

planificarea resurselor umane nu trebuie să fie preocupaţi numai de

activitatea curentă căreia îi este destinat personalul. Ideea de

"planificare a personalului" înseamnă, evident, recrutarea oamenilor

pentru operaţiunile curente ale organizaţiei, dar şi pentru cele viitoare

(planificarea). Organizaţia are nevoie de politici privind tipul de

personal şi de cultură la care doreşte să ajungă: proporţia angajaţilor

calificaţi, semicalificaţi sau necalificaţi; mai mulţi sau mai puţini

absolvenţi ai unor studii de specialitate; un număr mai mare sau mai

mic de manageri; mai multe echipamente menite să reducă manopera;

dorinţa de a oferi clienţilor servicii mai bune; mărirea gradului de

implicare a firmelor colaboratoare. Politicile trebuie concepute astfel

încât să asigure atingerea obiectivelor pe care şi le-a stabilit

compania. În plus, operaţiunile şi politicile organizaţiei nu sunt

elemente separate, ci laturi complementare.

Managementul are la dispoziţie trei resurse de bază: fizice,

economice şi umane (materiale, bani şi oameni). În prezent, se

acceptă ideea că, o dată cu administrarea banilor şi a materialelor,

este important să se pună accentul şi pe managementul forţei de

muncă. Această abordare, pe care noi o numim "planificarea

personalului", are loc la nivel de organizaţie (unde se analizează şi se

decid politicile) şi apoi la nivel tactic, unde trebuie corelat necesarul

de personal (cererea) cu disponibilitatea acestuia (oferta).

10.1. Procesul de planificare a personalului

În primul rând, trebuie culese informaţiile care pot asigura

baza prognozelor, ca şi a monitorizării de rutină. Deşi o definiţie

perfectă a activităţii de planificare a personalului este foarte greu de

93

formulat, putem accentua aspectul esenţial implicat, anume corelarea

cerinţelor de personal cu resursele respective.

Implicaţiile obiectivelor asupra personalului trebuie analizate

cu atenţie. Informaţiile privind productivitatea şi practicile de muncă

iau forma unei analize a schemelor de organizare a muncii, a studiilor

de metodă şi a practicilor de muncă.

Esenţial pentru identificarea poziţiei curente a organizaţiei

este auditul de personal11

. Unul dintre aspectele sale are un caracter

pasiv: identificarea angajaţilor (câţi sunt, ce calificare au, ce funcţii,

ce distribuţie pe vârste şi aşa mai departe). Scopul este de a calcula

"rezervele" şi "fluxurile" de angajaţi de diferite tipuri (cei care vin şi

cei care pleacă) din sistemul de personal menţionat mai sus, şi de a

evidenţia caracteristicile dominante ale acestora.

10.2. Necesarul de informaţii

La analiza necesarului de informaţii se ţine seama de câteva

aspecte:

- Lipsa de informaţii afectează planificarea în mod

negativ.

- Informaţia serveşte la adoptarea deciziilor (cu alte

cuvinte, este necesar să se ştie ce decizii trebuie luate

şi, prin urmare, ce informaţii sunt necesare).

- Sunt necesare niveluri diferite de detaliere a

informaţiei.

- Datele disponibile trebuie utilizate pe deplin (de

exemplu cele de pe un stat de plată existent).

Am menţionat deja că, în lipsa informaţiilor, planificarea nu

poate avea loc. Totuşi, dacă scopul planificării este de a facilita

adoptarea deciziilor, managerul trebuie să ştie la ce anume se pot

referi respectivele decizii, înainte de a putea identifica şi aduna toată

informaţia relevantă.

Informaţia necesară Motiv posibil

Vîrsta ca o estimare a experienţei şi a

probabilităţii de pensionare

Vechimea în muncă pentru a estima nivelul de experienţă şi

probabilitatea de plecare

Ocupaţia prezentă pentru a cunoaşte gama actuală de

aptitudini

11

Pettman, Barrie 0., Manpower Planning Workbook, ed. 2, Gower, Aldershot,

1984

94

Ocupaţia precedentă pentru a evalua gama de aptitudini ce nu

sunt utilizate direct

Educaţia / Instruirea pentru estimarea cunoştinţelor disponibile

Numărul de angajaţi în

departament

( pe o perioadă de timp ) pentru a ajuta la

estimarea necesităţilor viitoare

Salariul pentru a servi la identificarea costurilor

Ore suplimentare ,

colaboratori , sezonieri ,

angajaţi cu program redus

pentru evaluarea gradului de flexibilitate

de care dispune organizaţia

Sistemele de recrutare /

promovare

pentru a evalua problemele de promovare

şi angajare , blocajele / speranţele de

promovare

Situaţia absenţelor pentru a se asigura că nivelul absenţelor

este luat în seamă la calcularea

necesarului

pentru a se atrage atenţia asupra oricăror

probleme ţi asupra creşterilor / reducerilor

posibile Fig. Necesarul de informaţii

Intrebari si exercitii

• Definiţi planificarea personalului în activităţile economice

• Ce este auditul de personal?

• Care este necesarul de informaţii în planificarea personalului din activităţile economice?

95

XI. RECRUTAREA ŞI SELECŢIA PERSONALULUI IN ACTIVITATILE ECONOMICE – INCLUSIV ACTIVITATILE

TURISTICE

Indiferent ce s-a scris şi s-a spus despre recrutare şi selecţie,

cu toţii avem tendinţa să ne credem experţi în domeniu. Dar deşi

decizia finală pare a fi doar de "a angaja sau a nu angaja", recrutarea

şi selecţia sunt procese destul de complicate. În afară de cadrul juridic

şi cvasi-juridic, recrutarea şi selecţia oferă şi posibilitatea de a se

urmări reacţiile candidaţilor, dintre care unii sunt dispuşi să-şi

împărtăşească opiniile cu privire la procesul de angajare şi la

rezultatele lui. Astfel, curtoazia şi buna înţelegere înlesnesc procesul

de selecţie şi recrutare, mai ales în situaţiile de confruntare directă,

faţă în faţă, şi, totodată, în toate celelalte puncte de contact pe

parcursul procesului decizional. Prin urmare, trebuie să se acorde o

atenţie deosebită proceselor sociale implicate, cu atât mai mult cu cât

procesul decizional nu este unilateral.

Procesul nu se încheie o dată ce s-a formulat oferta de

angajare, ci doar atunci când candidatul spune "vă mulţumesc, accept

oferta dumneavoastră". Intreaga procedură este orientată către acest

deznodământ. În cadrul procesului se pot identifica patru faze

importante, care vor fi descrise în secţiunile următoare.

11.1. Faza de pre-recrutare a personalului din activităţile

economice

Atât costurile reale, cât şi cele ascunse ale recrutării şi

selecţiei sunt semnificative. Cheltuielile pentru angajarea unui

membru al personalului pot însuma între 6 şi 40 de procente din

salariul de bază anual. Costurile de publicitate, taxele de consultanţă

ale agenţiilor de recrutare şi selecţie, redevenţele, taxele pentru

testare - toate acestea se acumulează rapid, fără a mai lua în calcul

costurile administrative şi timpul propriu al celor care efectuează

recrutarea. Dacă nu se face nici o angajare şi procesul trebuie reluat,

aceste costuri cresc şi mai mult; în plus, există şi costuri

necuantificabile - dar semnificative - ale întârzierilor legate de

repetarea procedurii de recrutare. Astfel, este important să se

stabilească un sistem de recrutare eficient, fie şi numai pentru faptul

că sunt în joc asemenea sume considerabile.

96

Sistemul trebuie să asigure informaţiile statistice necesare

pentru planificarea de personal, date despre post şi suportul

administrativ pentru a prelucra răspunsurile primite din partea

candidaţilor.

Este vitală înţelegerea realistă a diferitelor scale de timp,

necesare pentru ocuparea posturilor vacante.

Aceasta nu înseamnă că vă îndemnăm să apelaţi la servicii

sofisticate de asistenţă, ci doar o enunţare pragmatică a

fundamentului pe care se sprijină procedurile de recrutare reuşite.

11.2. Faza de recrutare a personalului din activităţile

economice; Solicitarea angajării de personal

Multor organizaţii le este indiferent felul în care se fac

solicitările pentru înlocuirea sau suplimentarea personalului. Totuşi,

condiţiile economice au început să schimbe această atitudine. Acum

se acordă o atenţie strictă costurilor cu forţa de muncă, iar recrutarea

de personal, la toate nivelurile, a dobândit aproape aceeaşi importanţă

ca şi investiţiile de capital. Informaţiile pentru activitatea de recrutare

trebuie să cuprindă:

1. Numele şi locul departamentului respectiv.

2. Denumirea postului.

3. Principala funcţie a postului.

4. Salariul sau categoria.

5. Motivul solicitării, de exemplu:

- înlocuirea unui angajat;

- numirea unui angajat;

- suplimentarea postului.

6. Solicitat începând cu (data)

7. Semnătura

Completarea unei asemenea solicitări consumă doar puţin

timp din partea managerului, dar valoarea sa pentru cel care face

recrutarea este inestimabilă. Ea nu lasă loc de îndoieli. Nimeni nu

trebuie să se bazeze pe memorie pentru ceea ce s-a spus referitor la

post în timpul unei discuţii neoficiale, căci s-ar irosi un timp valoros

al managerului cu verificări ulterioare prin telefon sau cu vizite

lămuritoare12

.

12

Institute of Personnel Management, Code on Occupational Testing, IPM,

London, 1989

97

Timpul celui care face recrutarea poate fi folosit mai bine în

următorul pas al procesului.

11.3. Informaţiile despre post

În legătură cu termenii utilizaţi în acest domeniu se fac

numeroase confuzii. În Marea Britanie, Glosarul de Termeni pentru

Management al Ministerului Muncii defineşte fişa postului ca fiind o

formulare generală a scopului, obligaţiilor şi responsabilităţilor legate

de un anumit post, în timp ce în specificaţiile postului se enunţă în

detaliu activităţile fizice şi intelectuale legate de acel post.

Fişa postului

Posturile trebuie privite ca parte a unei organizaţii dinamice.

Astfel, fişa postului este, în cel mai bun caz, doar o interpretare la un

anumit moment dat. Prin urmare, managerii foarte grăbiţi sau presaţi

de activităţi ar putea pune sub semnul întrebării necesitatea de a

întocmi o fişă a postului. Există însă motive temeinice pentru care ei

trebuie să o facă:

1. Fişa postului acţionează ca un mod elementar de

comunicare între manager şi persoana care se ocupă de

recrutare în privinţa postului ce trebuie ocupat.

2. Este un instrument valoros pentru discutarea şi finalizarea

metodei de selecţie.

3. Poate furniza informaţii vitale pentru candidaţii care doresc

să afle mai multe detalii despre post. Aceasta are cu

certitudine un efect favorabil în câştigarea încrederii

candidaţilor.

4. Asigură o bază concretă şi acceptată pentru culegerea de

informaţii în vederea publicării anunţurilor.

5 În fine, asigură un punct de referinţă pentru evaluarea

judecăţilor şi a deciziilor.

Timpul consumat cu asemenea muncă de pregătire poate

aduce avantaje prin prevenirea excesului de interviuri şi asigurarea

efectului maxim al cheltuielilor de publicitate şi al altor costuri.

Aşadar, ce informaţii trebuie incluse? Iată mai jos câteva puncte

esenţiale, indiferent de nivelul ierarhic al posturilor libere:

1. Denumirea postului - trebuie să fie explicită, ori de câte ori

este posibil, iar atunci când se folosesc termeni tehnici

neobişnuiţi sau specifici doar pentru acea organizaţie, trebuie

oferite explicaţiile adecvate.

2. Denumirea departamentului - trebuie, de asemenea, să

apară în termeni inteligibili.

98

3. Subordonarea - denumirea poziţiei celui faţă de care este

subordonat postul oferit.

4. Principala funcţiune a postului - o formulare sumară, dar

clară, a scopurilor urmărite de post.

5. Responsabilităţile faţă de oameni şi/sau echipamente - aici

nu trebuie să se enumere toate şuruburile sau piuliţele, ci doar

să se includă categoriile şi numărul de oameni care vor fi

coordonaţi, împreună cu principalele utilaje. Pentru poziţiile

manageriale, de control sau tehnice, sunt necesare informaţii

suplimentare, după cum urmează;

6. Limitele de autoritate - în special în ceea ce priveşte

cheltuielile de fonduri.

7. Limitele de contact - au o importanţă deosebită în

organizaţiile cu numeroase diviziuni şi cu relaţii de muncă în

exterior.

În cursul acestui proces de culegere a informaţiilor, este util să

se verifice dacă acestea sunt complete, corecte şi exacte şi dacă sunt

prezentate cu claritate. În anumite cazuri poate fi util să se apeleze la

consultări suplimentare.

Cerinţele postului

Chiar dacă par să existe deosebiri considerabile între cerinţele

manifestate de diferitele niveluri ierarhice, se pot identifica cinci

categorii de bază, după cum se observă în paragrafele următoare.

Gradul de importanţă a acestor categorii trebuie apreciat pentru

fiecare selecţie după o anumită scală de relevanţă (vital - dezirabil -

util).

1. Calificarea formală - această categorie este

"blestemul" tuturor celor care se ocupă de recrutare. Punctul

de plecare trebuie să fie totdeauna întrebarea: "este relevantă

calificarea respectivă?" De pildă, este vital să angajăm un

doctor în ştiinţe? Aici este nevoie de simţul realităţii, căci este

foarte lesne ca persoana care realizează recrutarea să se lase

sedusă de calificările universitare ori profesionale sau de

medaliile şi decoraţiile candidaţilor. În locul calificărilor

formale, uneori este mai bine să se enumere domeniile de

cunoştinţe necesare (de exemplu, cunoştinţe privind

procedurile de export, pentru cazul unui funcţionar ce urmează

să se ocupe de livrări).

2. Competenţe, aptitudini şi cunoştinţe specifice - această

categorie nu cuprinde doar un amestec de expresii manageriale

tipice, care distrag atenţia de la scopurile principale. Intenţia

99

este de a se defini cu precizie (şi de a se cuantifica, dacă este

posibil) factorii consideraţi necesari pentru succesul în munca

din postul respectiv. De exemplu, talentul de a negocia cu

liderii sindicali, capacitatea de a încheia contracte comerciale

sau abilitatea de a vinde o idee ori un produs. Aptitudinile pot

fi verbale, numerice sau mecanice şi trebuie să aibă legătură

cu realitatea. Simplitatea este aici nota dominantă.

3. Experienţa - este extrem de important să se formeze o

imagine precisă asupra experienţei pe care este necesar să o

aibă candidatul, astfel încât anunţul să fie mai bine formulat,

preselecţia mai uşoară iar interviurile mai relevante. Trebuie

luaţi în considerare anii de formare profesională şi, în funcţie

de natura postului, funcţiile şi responsabilităţile anterioare. De

asemenea, trebuie stabilită o relaţie între aceste detalii şi

provenienţa candidaţilor (de exemplu, pentru un post de

manager la o turnătorie, este utilă experienţa privind

materialele specifice sau metodele de turnare). Tipul de

companie în care a fost dobândită experienţa respectivă este

foarte sugestiv. Celălalt aspect important al experienţei, la

orice nivel, este relevanţa pentru principalele sarcini prevăzute

de post.

4. Calităţile personale - în ultima vreme se acordă o mai

mare atenţie acestei categorii. Impactul unui nou angajat

asupra colectivului existent (şi reciproc) poate fi vital, mai ales

acolo unde sistemele de stimulare se bazează pe performanţele

de grup. De aceea, trebuie analizată capacitatea candidatului

de a fi acceptat de grup, deşi, uneori, este nevoie de calităţi

aparent negative, cum ar fi, de exemplu, severitatea, dacă

ocupantul postului ar fi în situaţia de a stimula o echipă

delăsătoare).

5. Atributele fizice - în Marea Britanie, legislaţia pune un

accent deosebit pe angajarea persoanelor cu deficienţe. Acest

fapt este valabil mai ales în privinţa handicapurilor fizice. Se

constată însă că aspectele legate de sănătatea mentală a

angajaţilor sunt tratate doar la nivel declarativ. Capacitatea

individului de a face faţă stresului este foarte importantă, mai

ales la nivel decizional sau în situaţiile în care se lucrează în

program prelungit ori într-un mediu dificil, aspecte care pot

avea efecte negative asupra relaţiilor familiale sau sociale ale

angajatului. Atributele fizice necesare trebuie specificate

corespunzător. (Cineva care nu are cunoştinţe medicale sau de

psihologie poate comite în această privinţă foarte mult rău.

100

Compania trebuie să apeleze la asistenţa unor profesionişti ori

de câte ori este posibil.)

11.4. Anunţurile publicitare

Principalul scop al anunţurilor publicitare privind postul

disponibil este de a se atrage un numâr suficient de candidaţi de

calibrul adecvat, asigurându-se astfel un lot rezonabil din care să se

aleagă persoana cea mai potrivită. Dar cum trebuie să se desfăşoare

acest proces de atragere?

1. Se defineşte segmentul de auditoriu vizat (adică tipul de

persoane la care trebuie să ajungă mesajul).

2. Se decid mijloacele şi se stabilesc costurile realizârii

contactului.

3. Se redactează mesajul.

4. Se monitorizează rezultatele.

Auditoriul

Natura postului vacant determină în mare măsură dimensiunea

şi distribuţia geografică a segmentului vizat. La nivel operaţional,

există de obicei un grup local care poate fi contactat. Dacă

aptitudinile necesare nu sunt de găsit pe plan local, trebuie făcută o

investigaţie iniţială, pentru a se stabili unde poate fi găsit auditoriul

necesar şi potenţial disponibil. Această cerinţă se aplică deopotrivă

pentru angajaţii în domeniul administrativ şi tehnic, deşi de regulă,

cei din domeniile tehnice au o disponibilitate mai redusă, fiind

specializaţi pe anumite procese, chiar în interiorul aceleiaşi

organizaţii.

Totuşi, specialiştii în tehnică de calcul nu sunt în această

situaţie, întrucât aptitudinile şi cunoştinţele lor au aplicabilitate

aproape universală, iar mobilitatea lor le îngăduie să traverseze chiar

şi frontierele naţionale. Pentru nivelul managerial, auditoriul vizat

poate avea dimensiuni naţionale şi internaţionale.

Pentru această categorie, auditoriul se defineşte în termeni

funcţionali largi (de exemplu contabili, ingineri, achizitori). În

selectarea candidaţilor, o mare atenţie trebuie acordată şi definirii

nivelurilor de salarizare.

Rezultatele

Menţinerea unei evidenţe privind răspunsurile la anunţuri

permite utilizatorului să evalueze în termeni financiari capacitatea

101

anumitor mijloace de informare de a ajunge la auditoriul dorit.

Principalul indicator statistic este "costul per răspuns", care poate fi

raportat la numârul celor intervievaţi, al celor preselectaţi sau

angajaţi, proveniţi din acea sursă. Se poate apela la un funcţionar sau

o secretară care să noteze pe un formular simplu informaţii cum sunt

funcţia solicitată, mijlocul de informare utilizat, dimensiunea

anunţului, costul, numărul de răspunsuri, costul per răspuns, numărul

celor care s-au prezentat la interviu, numărul celor preselectaţi şi

numărul celor angajaţi. Asemenea informaţii sunt extrem de

valoroase pentru calcularea bugetelor de publicitate, ca şi pentru

soluţionarea disputelor şi eliminarea eventualelor idei preconcepute.

Tot în acest stadiu se poate apela la agenţiile de publicitate

care pot oferi - în mod confidenţial - diferite statistici comparative,

realizate pe baza situaţiilor altor clienţi.

11.5.Prelucrarea solicitărilor candidaţilor

Cel mai grav "păcat" într-un proces de recrutare este

neglijarea confirmării primirii unei solicitări. Majoritatea candidaţilor

sunt dispuşi să admită că o scrisoare se mai poate pierde, dar nimeni

nu tolerează ideea că a fost ignorat. Acest lucru ţine de o politeţe

elementară. Menţinerea evidenţei solicitărilor pe o perioadă de

selecţie prelungită impune existenţa unui sistem de lucru bun, de

preferinţă corelat cu procesul de sortare. În fig. „Prezentarea

cererilor” este prezentată o asemenea structură. Formularul de

înscriere poate fi conceput, la rândul său, astfel încât să semnaleze şi

să înregistreze acţiunile necesare în anumite momente.

De la apariţia procesoarelor de text, a devenit foarte simplu să

se trimită scrisori standard adresate individual. Economia de timp

este considerabilă; în plus, se rezolvă în acest mod o altă problemă

importantă: menţinerea unor relaţii cordiale cu candidaţii. Scrisorile

standard tipice cuprind confirmarea cererii, invitaţia la interviu,

solicitarea unor informaţii suplimentare şi respingerea.

Un sistem bine gândit şi verificat îi mulţumeşte atăt pe

candidaţi, cât şi pe cei care se ocupă de recrutare (şi evită o scrisoare

stănjenitoare adresată preşedintelui firmei din partea unui solicitant

care se simte lezat).

102

11.6. Faza a treia: selecţia

Până în acest moment, activitatea a fost orientată spre interior,

către postul vacant, şi spre exterior, dar numai în sensul contactării

unei audienţe îndepârtate. În faza de selecţie, acest lucru se schimbă.

Numeroşi manageri se simt expuşi. Deşi confruntarea cu

ceilalţi reprezintă o componentă principală a activităţii unui manager,

de obicei aceasta are loc într-un context specific, comercial sau

operaţional, în care indivizii sunt conştienţi de restricţnle

instituţionale în cadrul cărora se desfăşoară întălnirile.

Situaţia fazei de selecţie diferă însă, astfel încât trebuie stabilit

şi pentru ea un cadru specific şi un număr de reguli de bază.

11.7. Planificarea şi organizarea interviului de selecţie

Un interviu trebuie să satisfacă următoarele criterii:

1. Să constituie un instrument al procesului de

comunicare.

2. Să fie un mijloc de transmitere a informaţiilor în

ambele sensuri.

3. Să se axeze în jurul unui subiect specific şi relevant

pentru situaţia şi scopul respectiv.

4. Să participe minimum două persoane într-o

interacţiune liberă una cu alta.

5. Să urmărească atingerea unuia sau mai multor

obiective.

6. Să aibă loc într-un anumit cadru material şi social.

7. Să se desfăşoare ca parte a unei succesiuni

procedurale de evenimente.

Este totodată important să se înţeleagă diferitele niveluri la

care are loc un interviu:

1.Nivelul primar se referă, în principal, la obţinerea de

date şi informaţii.

2.Nivelul secundar vizează atăt datele concrete, cât şi

evaluările.

3.Nivelul terţiar (sau de profunzime) ia în considerare

motivaţiile şi atitudinile.

Această structură îl poate ajuta pe cel care conduce interviul

să stabileascâ un cadru adecvat şi să realizeze un model şi un stil

corespunzător de desfăşurare a interviului.

Trebuie acordată suficientă atenţie aranjamentelor

administrative preliminare. Toate documentele relevante trebuie să

fie la îndemână: corespondenţa, cererea de angajare, specificaţiile

103

postului şi fişa postului, plus alte documente care ar putea fi necesare,

spre exemplu rapoartele companiei, cataloagele de produse ori

servicii şi broşurile cu condiţiile contractuale.

Este vital ca persoanele care se întălnesc cu candidaţii să fie

instruite, inclusiv secretarele de la recepţie, pentru a-i întâmpina

corespunzător. Organizarea internă nu trebuie neglijată: se pot ivi

situaţii stânjenitoare din cauza neasigurării mijloacelor de transport, a

cazării peste noapte (acolo unde este cazul) şi a decontării prompte a

cheltuielilor de deplasare. Aceste precauţii ajută la stabilirea unui ton

bun al interviului, lucru la fel de important atăt pentru candidaţii

pentru posturi mai modeste, cât şi pentru cei care solicită posturi

importante.

Cadrul interviului

Confidenţialitatea este o cerinţă esenţială, astfel încât locul de

desfăşurare a interviului trebuie să fie izolat. Nimic nu poate fi mai

stănjenitor pentru cineva decât să ştie că este auzit de urechi nedorite.

Deşi interviul conţine un element social, el este totuşi o

întâlnire de lucru, iar mobilierul camerei trebuie să fie funcţional, mai

ales dacă încăperea este folosită în mod special pentru interviuri.

Dacă se organizează într-un birou, ar putea fi nevoie să se facă

ordine, să se modifice poziţia meselor şi scaunelor, să se blocheze

telefonul şi difuzoarele. Izolarea se referă şi la evitarea întreruperilor.

Atmosfera şi tonul interviului sunt importante deopotrivă

pentru candidat şi pentru cel care conduce interviul. Trebuie neapărat

depus efortul de a se stabili o relaţie cu candidatul. În lipsa acesteia,

interviul poate să nu-şi atingâ obiectivele - dacă nu cumva se

urmăreşte, pentru un anumit scop, crearea unei situaţii stresante.

Incercaţi să stabiliţi relaţii cordiale, printr-un ton adecvat, încă în

timpul fazei de corespondenţă. Este important totodată să se trateze

candidaţii cu toată politeţea necesară pe parcursul întregii perioade de

aşteptare. Lipsa de atenţie poate crea senrimente de izolare sau de

ignorare, a căror depăşire cere mult timp. Foarte important este ca

demnitatea celor intervievaţi să nu fie lezată cu nici un chip.

11.7. Desfăşurarea interviului

Deşi acest capitol a tratat până acum interviul simplu de

angajare, există şi alte tipuri de interviuri:

1. Interviurile preliminare, care au rostul realizării unui

schimb de informaţii şi al formării unei prime impresii.

104

2. Interviuri pentru informaţii de rutină, desfăşurate, de

exemplu, cu scopul de a ajuta un candidat să completeze

formularul de înscriere.

3. Interviurile de discuţie, al căror obiectiv este de a completa

informaţiile deja obţinute şi de a lămuri anumite probleme.

4. Interviurile de grup, în care candidatul discută cu un grup

de reprezentanţi ai instituţiei angajatoare. În aceste situaţii

controlul asupra interviului poate fi pierdut foarte uşor. Dacă

se întămplă acest lucru, singurul care mai poate câştiga este

candidatul, care acţionează în numele său personal şi devine,

astfel, singurul actor coerent în situaţia respectivă.

După ce conducătorul interviului a stabilit un cadru general, el

trebuie să decidă nivelul la care urmează să opereze şi stilul pe care

să-1 adopte. Nivelurile au fost enunţate mai sus. În funcţie de stilul

adoptat, interviul poate fi direcţionat, nedirecţionat sau de verificare.

Interviul direcţionat - utilizează întrebări directe, care cer

răspunsuri clar definite. Asemenea întrebări sunt necesare de multe

ori. Există chiar situaţii în care un asemenea stil trebuie păstrat pe tot

parcursul interviului. Interviul direcţionat este adecvat în special

pentru absolvenţii de şcoli, pentru candidaţii cu o evoluţie

profesională complicată şi pentru situaţiile în care se depistează

neconcordanţe ale datelor.

Interviul nedirecţionat - se bazează pe întrebări deschise, care

permit celui întrebat să-şi aleagă răspunsul. Acesta este cel mai

eficient mod de a afla opiniile cuiva, în orice privinţă. O tehnică bună

este îndemnul. întrebarea "şi ce s-a întămplat apoi?" îl forţează pe

candidat să continue relatarea sau să dezvăluie ceva despre care

iniţial ar fi dorit să păstreze tăcere13

. O altă tehnică presupune ca

intervievatorul să lase pauze îndelungate, obligându-1 pe candidat să

vorbească, pentru că, de obicei, oamenii nu pot rezista tendinţei de a

umple un vid în discuţie.

Interviul de verificare - se revine de mai multe ori asupra unui

subiect, printr-o serie de întrebări. Conducătorul interviului poate dori

astfel să veriflce afirmaţiile privind experienţa, neconcordanţele

sesizate în evoluţia profesională sau chiar atitudinile afişate, care nu-i

par veridice.

13

Higham, M., The ABC of interviewing, Institute of Personnel Management,

London, 1979

105

Etapele interviului

Un interviu este format dintr-un număr strict de etape:

introducerea, schimbul de informaţii, înregistrarea, direcţionarea şi

încheierea.

Introducerea - conducătorul interviului se străduieşte să

câştige încrederea candidatului şi să-1 ajute să se relaxeze. Un

mod util de deschidere este stabilirea limitei de timp a

interviului, lămurirea eventualelor probleme legate de

transport sau, cel mai bine, stabilirea unei trăsături comune,

care să ajute la formarea unei punţi între cei doi. Acest din

urmă procedeu trebuie să nu conţină nici un fel de aluzii

sociale, rasiale sau sexuale. În plus, cel care ia interviul trebuie

să evite orice formă de prejudecată, în special în ceea ce

priveşte originea etnică, vestimentaţia, dialectele regionale,

sexul sau aspectul fizic al candidatului. Pe de altă parte, el

trebuie să se ferească să se lase influenţat de diferite afinităţi,

de exemplu faptul că solicitantul postului ar proveni de la

aceeaşi şcoală sau ar avea aceleaşi preferinţe sportive.

Schimbul de informaţii - aici trebuie răspuns la întrebările

de bază: ce, de ce, unde, cine şi cum.

Acesta este miezul interviului, momentul în care se testează

calitatea tuturor activităţilor pregătitoare. Dacă s-a pregătit

bine, conducătorul interviului poate răspunde la majoritatea

întrebărilor. Totuşi, orice profesionist în domeniul recrutării

aplică regula de a nu exagera şi de a admite deschis atunci

când nu poate oferi toate informaţiile solicitate. Un răspuns

onest la o întrebare dificilă sau imposibilă este, de obicei,

acceptat de candidat. Intervievaţilor trebuie să li se dea

posibilitatea de a pune întrebări pertinente şi, deopotrivă, să li

se răspundă complet.

Conducătorul interviului trebuie să-şi rezerve însă suficient

timp pentru a obţine şi pentru a verifica toate detaliile

relevante legate de trecutul candidatului şi de experienţa sa

profesională. Dacă nu este atent la un răspuns sau nu-1 aude

bine, el trebuie să insiste şi să-i ceară candidatului şă repete

informaţia.

Înregistrarea - Persoanele care conduc interviuri nu se pot

baza pe memorie pentru a reţine toate răspunsurile primite în

cursul discuţiei. Ei trebuie să-şi găsească o metodă de

înregistrare.

106

Majoritatea candidaţilor acceptă acest lucru, dar notarea trebuie

făcută cât mai discret. Este util un formular standard, mai ales dacă

permite o evaluare preliminară imediat după interviu.

Direcţionarea - constituie o componentă a procesului

de control. În majoritatea cazurilor, conducătorul de interviu deţine

controlul de la bun început, dar el trebuie să-1 păstreze tot timpul.

Este important ca discuţia să se menţină în limitele subiectului şi ale

timpului.

Caracteristica unui bun recrutor este capacitatea de a asculta,

de a nu interveni în timp ce candidatul vorbeşte şi de a nu împăna

conversaţia cu întrebări retorice şi amănunte de ordin personal14

. Este

însă surprinzător cât de des li se permite candidaţilor să insiste asupra

unor puncte fără importanţă, irosind timpul şi afectînd astfel interviul

în mod negativ.

Uneori candidaţii încearcă să preia ei controlul. Asemenea

tentative pot fi anihilate prin schimbarea rapidă a subiectului sau prin

punerea unor întrebări de tip neutru. Intenţia este de a câştiga timp

pentru reordonarea mentală şi pentru reluarea întrebărilor conform

liniei dorite.

Încheierea - conducătorul interviului trebuie să ştie

cum să încheie un interviu, Evident, depind foarte multe de poziţia

interviului în cadrul procedurii de selecţie. Se întămplă însă foarte

adesea să se adopte o atitudine greşită, capabilă să provoace

candidatului incertitudini şi suferinţe inutile. În primul rând, este

nevoie de o conduită pozitivă. Candidatului trebuie să i se spună ce

anume să aştepte în faza următoare (de exemplu, o scrisoare care să-i

anunţe, în următoarele zile, rezultatul, regretul de a nu putea da curs

cererii sau plasarea lui pe o listă restrânsă).

Evaluarea

O primă evaluare a candidatului trebuie făcută imediat după

interviu. Această practică este foarte bună şi este importantă mai ales

când există un interval considerabil între interviuri şi decizia finală.

14

Higham, M., The ABC of interviewing, Institute of Personnel Management,

London, 1979

107

Oferta de angajare

Decizia de a oferi postul unuia dintre candidaţi este un proces

unilateral. Recrutarea nu se consideră însă încheiată înainte ca oferta

să fi fost acceptată de candidat.

In această fază, toate informaţiile despre candidaţi trebuie să

fie folosite în analiza şi evaluarea finală. Este foarte probabil ca, în

procesul de adoptare a deciziei, să se implice mai multe persoane. De

cele mai multe ori, ele trebuie să se întălnească pentru a discuta

problema în amănunt. Uneori, unul dintre candidaţi se distanţează de

ceilalţi, lucru care simplifică decizia. În numeroase ocazii, însă, se

produc discuţii din cauza trecerii în revistă a tuturor argumentelor pro

şi contra.

Astfel, trebuie să se facă anumite compromisuri, plecând de la

fişa şi specificaţia postului, pregătite iniţial. De fapt, în ultimul timp,

selecţia se realizează tot mai adesea nu atăt prin compararea directă a

candidaţilor între ei, cât, mai degrabă, prin evaluarea acestora în

raport cu cerinţele postului.

Elementul esenţial în această etapă este ca adoptarea deciziei

să fie abordată cât mai sistematic, astfel încât motivele alegerii unuia

dintre candidaţi - şi cele ale respingerii celorlalţi - să fie foarte clare.

Nimeni nu trebuie să se teamă să afirme şi, dacă este necesar, să

repete, că preferinţa pentru unul dintre candidaţi a înclinat balanţa în

favoarea sa. Aşa cum spune Robert Townsend în Up the

Organization, "Important în procesul de angajare este legătura subtilă

care se creează între manager şi candidat. Ea poate fi bună, rea sau

inexistentă". Dacă un manager neagă acest truism, înseamnă că şi-a

atins deja nivelul de incompetenţă.

Odată adoptată, decizia trebuie transmisă în scris candidatului

declarat reuşit. Oferta formală poate fi nuanţată prin formula "cu

condiţia existenţei unor referinţe favorabile" (evident, dacă acestea nu

au fost deja prezentate). Nici un angajat potenţial care se respectă nu

poate accepta o ofertă verbală şi nu acţionează pe baza ei. În plus,

organizaţia nu poate considera că oferta a fost primită dacă nu

primeşte de la candidatul vizat scrisoarea de acceptare. Este esenţial

ca în această fază să se identifice şi să se lămurească eventualele

probleme rămase neelucidate în legătură cu condiţiile în care urmează

să fie angajat candidatul ales15

.

15

Bramham, John, Human Resource Planning, Institute of Personnel Management,

1989

108

11.8. Faza a patra: post-recrutarea

Odată cu oferta şi cu acceptarea postului, se încheie

principalul subiect al acestui capitol - recrutarea şi selecţia. Există

însă şi alte activităţi importante, după procesul de recrutare, care

trebuie menţionate.

Prezentarea noului angajat în organizaţie

Orice nou angajat are nevoie de o perioadă de acomodare

înainte de a-şi putea exercita atribuţiile în mod corespunzător. De

aceea, este util să se pună la punct un program de iniţiere şi instalare

pe post a noilor angajaţi. Un asemenea program este bine să cuprindă

şi un curs de prezentare, din care noh membri ai organizaţiei să

primească informaţii cu privire la strategia, practidle şi natura

companiei.

De multe ori, se pot organiza cursuri de grup, dar în unele

cazuri prezentarea trebuie să fie personalizată.

Probabil cea mai bună soluţie se bazează pe întrebări şi

răspunsuri: "Ce trebuie să ştie noul angajat?"16

Scopul principal al procesului de iniţiere, indiferent de modul

în care se desfăşoară, este ca noul sosit să se integreze în colectiv cât

se poate de repede.

Urmărirea evoluţiei

Contactul cu noii angajaţi trebuie menţinut până când devine

clar că s-au acomodat şi au devenit parte integrantă din echipă.

Urmărirea evoluţiei noului angajat are o importanţă deosebită, mai

ales atunci când angajarea este condiţionată de o perioadă de probă

limitată, de pildă de 3 luni. În aceste cazuri, pot exista proceduri

administrative care impun efectuarea unor analize regulate (de obicei

săptămânale sau lunare) şi ţinerea unor evidenţe adecvate.

Angajatul trebuie ţinut la curent cu progresele pe care le

înregistrează în activitate. Acest lucru nu trebuie să se realizeze

neapărat într-un cadru formal. Un supervizor sau un manager bine

pregătit şi eficace poate apela la discuţii amicale, neprotocolare, prin

care poate corecta abaterile sau poate stimula angajatul pentru a-1

ajuta să obţină rezultate mai bune.

16

Institute of Personnel Management, Code of Recruitment and Selection, IPM,

London, 1990

109

Intrebari si exercitii

• Descrieţi faza de pre-recrutare în selecţia personalului din activităţile economice

• Ce trebuie să cuprindă informaţiile pentru activitatea de recrutare ?

• Ce conţine fişa postului?

• Descreţi selecţia candidaţilor

• Precizaţi elementele necesare desfăşurării interviului

• Descrieţi faza de post-recrutare a personalului din activităţile economice

110

XII. VENITURILE FACTORILOR DE PROUCTIE

12.1. Salariul

Salariul, ca forma de venit al factorului munca apare în

conditii social-economice, acelea în care posesorul factorului munca

nu poseda decât aptitudinile lui fizice si intelectuale, priceperea lui,

capacitatea de a munci, reprezentând singura lui sursa de existenta,

adica este liber din punct de vedere economic, lipsit de de mijloacele

necesare traiului.

Salariul poate fi definit suma de bani pe care o primeste

posesorul fortei de munca pentru contributia adusa la realizarea

muncii ca factor de productie.

Definitia cea mai generala data salariului este aceea de pret al

fortei de munca.

Forme de salarizare:

- salarizarea în acord – plata salariului se realizeaza pe operatii,

activitati, la care durata timpului de munca pentru realizarea

respectivei munci nu este aratata în mod expres;

- salarizarea în regie - asigura remunerarea salariatilor în raport cu

timpul lucrat, fara a se putea preciza cantitatea de munca pe care el

trebuie sa o depuna în unitatea de timp.

- salarizarea mixta - consta într-o remunerare stabila pe unitatea de

timp, în functie de îndeplinirea unor conditii tehnice, tehnologice, de

organizare etc.

Directii de perfectionare a formelor de salarizare

- corectarea

- articiparea

- socializarea salariilor.

Corectarea vizeaza anumite aspecte cum ar fi: cresterea

sigurantei posesorilor de forta de munca prin mentinerea unui salariu

peste un minim decent; adaptarea rapida a salariului la dinamica

preturilor si la inflatie (indexarea salariilor); atenuarea disparitatilor

dintre salariile din sectoarele publice, private si mixte, la munca

egala; acordarea de sporuri sau prime pentru conditii de munca mai

dificile; responsabilitati în domeniul conducerii etc.

Participarea sau implicarea - posibilitatea ca salariatii sa

participe la repartizarea profitului obtinut în cadrul firmei,

(participarea directa la profit si participarea prin cumpararea de

111

actiuni de catre salariati la firma unde lucreaza si chiar prin

distribuirea gratuita a acestor actiuni de catre firma).

Socializarea salariilor sau interdependenta - acordarea unor surplusuri

banesti, peste drepturile cuvenite prin munca, unor grupuri de

salariati cu situatii mai grele, carora nu le pot face fata cu salariul

nominal încasat pentru munca depusa. Aceste surplusuri îmbraca

forme specifice ale salariului social (alocatii pentru copii; ajutoare de

maternitate; ajutoare pentru boli profesionale sau accidente de munca

etc.).

12.2. Profitul

Natura şi formele profitului

Ca formă de venit, profitul reprezintă suma de bani în

expresie absolută, ca un excedent peste cheltuielile efectuate de un

agent economic, într-o anumită perioadă de timp. Profitul se exprimă

ca diferenţă între venitul total şi costul total.

Masa profitului reprezintă profitul total obţinut de un agent

economic într-o anumită perioadă de timp. Masa profitului se poate

calcula atât la nivelul fiecarui agent economic (iar în cadrul acestuia

pe produs sau serviciu), cât si la nivelul unei ramuri sau economii

naţionale.

Rata profitului este o marime relativă care reflectă raportul

procentual dintre profitul obţinut de către un agent economic într-o

perioadă de timp (masa profitului) şi costurile aferente acesteia,

capitalul utilizat sau cifra de afaceri.

Rata profitului (brut sau net) se calculează ca raport

procentual între masa profitului brut sau net si veniturile încasate

(cifra de afaceri) sau capitalul folosit sau costul total de producţie.

Rata profitului poate fi calculată în trei moduri diferite, astfel:

p' = P CA × 100; p' = PK × 100; p' = P Cp × 100, unde:

P - masa profitului (brut sau net);

K - capitalul total folosit (fix şi circulant);

CA - cifra de afaceri (volumul încasărilor din activitatea proprie);

Cp - costul total de producţie.

Rata profitului depinde de acţiunea convergentă a trei grupe

de factori :

112

a) Factori care ţin îndeosebi de producţie- cantitatea şi calitatea

bunurilor şi serviciilor create; structura producţiei pe sortimente;

nivelul productivităţii factorilor etc.;

b) Factori care ţin de nivelul preţului şi costului - nivelul preţului de

vânzare al bunurilor economice; nivelul şi structura costului de

producţie (fiind o componentă importantă a preţului, este evident ca

reducerea costului mediu poate conduce la creşterea absolută a

profitului, în condiţiile menţinerii aceluiaşi preţ de vânzare);

c) Factori care ţin de viteza de rotaţie a capitalului - timpul necesar

parcurgerii unei mişcări complete a capitalului (circulant) trebuie să

fie cât mai scurt. Cu cât acest timp, destinat aprovizionarii,

producţiei, depozitării şi desfacerii este mai mic, cu atât capitalul

realizează un număr de rotaţii mai mare în decursul unui an, ceea ce

înseamnă că la un capital egal avansat, firmele care în decursul unei

perioade, realizează o viteză de rotaţie mai mare, obţin un profit

mai mare.

Functiile profitului

a) funcţia de motivare a firmelor; profitul stimulează

iniţiativa

economică a proprietarilor de întreprinderi, determinând acceptarea

riscurilor de către întreprinderi, contribuind la stimularea producţiei

de bunuri;

b) funcţia de creştere economică; aceasta relevă faptul că

profitul stă la baza creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor, a

apariţiei de noi întreprinderi etc.; El reprezintă sursa principală a

acumulărilor ;

c) funcţia de control asupra activităţii firmelor; nivelul şi

dinamica profitului constituie un barometru al calităţii activităţii

desfasurate de agentii economici; cu cât profitul este mai mare si cu

cât perioada în care se obţine este mai îndelungată, cu atât mai mult

se verifică în practică, calităţile şi abilitatea agentului economic -

întreprinzator - în rândul oamenilor de afaceri;

d) funcţia socială a profitului - pe baza acestuia se constituie

resursele publice necesare pentru finanţarea acţiunilor social-culturale

cu caracter general.

Maximizarea profitului poate avea loc atunci când sporirea

productiei ajunge la un nivel la care costul marginal devine egal (sau

aproape egal) cu venitul marginal, iar acesta se egalizează cu preţul

pieţei.

113

12.3. Dobanda

Dobânda reprezintă o altă formă a venitului creat în societate

care revine factorului capital.

Acesta apare atunci când posesorul capitalului îl transfera,

prin împrumut, unui întreprinzator.

Cei care împrumută plătesc pentru dreptul de folosinţă a

capitalului luat cu împrumut, dobânda.

Dobânda a fost definită în decursul timpului sub diverse

forme şi sensuri, ajungându-se sa se vorbească astăzi de dobândă în

sens larg si dobândă în sens restrâns.

Dobânda în sens larg, este surplusul ce revine proprietarului

oricarui capital utilizat în condiţii normale.

Dobânda în sens restrâns, reprezinta suma de bani platita de

debitor creditorului, pentru utilizarea âmprumutului pâna la scadenta.

Rolul dobânzii în economie este foarte important, aceasta

reprezentând o pârghie de influenţare a întregii activităţi economice,

determinând în mod direct procesul investiţional prin marimea sa.

Marimea dobânzii este o sumă a cărei dimensiune este

relevată prin doi indicatori: masa dobânzii şi rata dobânzii.

Masa dobânzii (D) reprezinta marimea absolută a dobânzii

determinându-se ca diferenţă între suma totală (S) platită creditorului

de către debitor şi suma luată cu împrumut (C) de către acesta din

urmă, într-o anumită perioada de timp (n),

astfel: D = S − C.

Rata dobânzii (d') reprezinta marimea relativă a acesteia şi se

calculează ca raport procentual între masa dobânzii (D) şi volumul

creditului acordat (C), astfel:

d' = DC × 100.

De precizat, că atunci când este vorba despre rata dobânzii,

procentajul pe care îl exprimă aceasta este întotdeauna anual.

Dobânda simplă se determină atunci când creditele sunt

acordate pe o perioada de pâna la un an, ca produs între marimea

creditului (C), rata dobânzii (d') şi fracţiunea de timp dintr-un an (t),

raportat la 360 de zile sau 12 luni, în funcţie de cum este exprimată

perioada de timp (în zile sau luni), astfel:

114

Ds = C d t zile × ¢ × 360

Daca se ia în considerare capitalul fructificat, acesta se

determină ca sumă între capitalul iniţial (Ci) şi dobânda simplă

aferentă acestuia (Ds), astfel:

Cf = Ci + Ds.

Daca procesul de creditare se derulează pe o perioada mai

mare de un an, dobânda nefiind plătită anual creditorului, ci la

scadenţă împreună cu creditul, pentru calcularea acesteia se utilizează

procedeul dobânzii compuse (dobândă la dobânda).

Dobânda compusă se determină ca diferenţă între capitalul fructificat

dupa “n” ani, ce revine propietarului acestuia (Cfn) şi capitalul

acordat iniţial

(Ci), astfel:

Dc = Cfn − Ci.

Marimea dobânzii se stabileste pe piata în funcţie de cererea

şi oferta de capital şi depinde de o serie de factori economici şi

politici, cum ar fi, amploarea procesului inflaţionist. De aceea, s-a

trecut de la o dobânda fixă la o dobânda variabilă, care se calculează

periodic, în functie de evoluţia dobânzii pe piaţă.

Forme de manifestare a dobânzii în functie de modul de angajare si

valorificare a capitalului disponibil:

- dobânda bancară de împrumut - băncile comerciale şi alte instituţii

financiare sunt mijlocitori financiari, care strâng fonduri baneşti de la

deponenţi oferindu-i cu împrumut pentru investiţii sau necesităţi de

consum altor persoane (fizice sau juridice). Pentru acest serviciu,

băncile câstigă diferenţa dintre dobânzile încasate (Dî) de la debitori

(solicitanţii de credite) şi dobânzile plătite (Dp) deponenţilor

(ofertanţii de credite): Câstigul bancar = Dî − Dp.

Dacă din acest câstig se scad cheltuielile administrative ale

băncii se obtine profitul bancar (brut);

- dobânda la bonurile de tezaur sau alte titluri de stat - se acordă de

stat investitorilor - creditori (persoane fizice sau juridice), care şi-au

plasat economiile în astfel de titluri, în vederea fructificării, pe o

perioadă data;

115

- dobânda pe pieţele internaţionale de capital- în fundamentarea ei,

se porneşte de la moneda în care se contractează creditul (euro, dolar,

yen), deoarece ritmul inflaţiei pe pieţele naţionale este diferit.

12.4. Renta

Renta este o formă de venit întâlnită care a aparut în legatură

cu factorul pamânt.

Renta a aparut în feudalism şi a îmbrăcat trei forme: renta în

muncă; renta în natură; renta în bani. În capitalism, proprietarul de

pamânt pretinde de la arendaş o rentă ca plată pentru dreptul de

folosire a pamântului, pe care i-l cedează pe timp limitat. Arendaşul

urmareşte să obţină un profit cel puţin egal cu cel pe care l-ar putea

obţine investind capitalul în alte domenii.

William Petty, arata că o sporire a cererii mareşte preţul

cerealelor şi ridică nivelul de trai. Fr. Quesnay, referindu-se la renta,

arata că numai în agricultura se creează valoare şi produs net,

repectiv renta. Adam Smith susţine că munca este sursa tuturor

bogăţiilor societăţii şi considera că renta este preţul plătit pentru

folosirea pamântului ca factor de producţie.

Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David

Ricardo, în opinia căruia renta apare ca fiind acea parte din produsul

pamântului care se plateşte proprietarului funciar pentru folosirea

forţelor originare şi indestructibile ale solului.

Renta reprezintă venitul care se cuvine unei posesoare a unui

bun economic cu calităţi deosebite, folosit în activitatea economică

drept factor de producţie.

Tipuri sau forme de renta:

a) renta funciară (a pamântului);

b) renta minieră;

c) renta din construcţii;

d) renta de raritate

e) renta de transfer;

f) renta de abilitate.

Renta funciară (renta pamântului) reprezintă principala

formă de renta obţinută de pe pamânturile utilizate în productia

agricolă şi în silvicultura şi reprezintă suma de bani plătită de arendaş

proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata, pe termen

determinat, o anumită suprafaţă de teren.

Renta funciara îsi are originea în raritatea pamântului fertil

sau cu potenţial productiv.

116

Renta funciară poate îmbracă şi forma arendării, dacă

proprietarul pamântului nu se ocupă personal de cultivarea şi lucrarea

pamântului şi încredinţează această activitate unei persoane numită

arendaş.

Arendaşul este un întreprinzator agricol care îsi asumă

responsabilitatea activităţii economice pe pamânt închiriat (arendat)

de la un proprietar de pamânt.

Renta nu coincide întotdeauna cu arenda, aceasta din urmă

fiind mai mare deoarece cuprinde în plus şi alte elemente, cum sunt:

dobânda la capitalul investit de către proprietarul terenului în lucrări

de irigatii, chirii pentru diferite construcţii pe care le foloseşte

arendaşul etc. Mărimea arendei este rezultatul negocierilor dintre

proprietarul de pamânt şi arendaş. Renta funciară este egală cu

diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol şi costul de

producţie plus profitul normal al arendaşului.

Fromele rentei funciare: renta diferenţială, renta absolută şi

renta de monopol.

- Renta diferenţială rezultă din diferenţa de fertilitate a pamântului,

precum şi din avantajele care decurg din apropierea terenurilor

agricole faţă de piată (de aprovizionare sau de desfacere). Când se

formează ca urmare a diferenţelor de fertilitate naturale şi a poziţiei

diferite a terenurilor faţă de piaţă, poartă denumirea de rentă

diferenţială de tipul I, iar când aceste diferenţe decurg din deosebirile

de fertilitate ca urmare a investiţiilor suplimentare de capital, pe

aceeaşi suprafaţă de teren, se numeste rentă diferenţială de tipul II.

- Renta absolută este şi ea însuşită de proprietarii funciari (ca şi renta

diferenţială), de pe toate terenurile, indiferent de fertilitate şi poziţia

lor faţă de pieţe.

- Renta de monopol se obţine din preţul de monopol al anumitor

produse agricole care se cultivă în condiţii de clima şi sol cu totul

speciale şi care sunt nereproductibile; este însuşită de proprietarii

unor suprafeţe de teren pe care se obţin produse în cantiăţti reduse, cu

calităţi deosebite şi cautate de consumatori.

Ea este un supraprofit încasat de proprietarul funciar, datorită preţului

de monopol, determinat de capacitatea de cumpărare şi preferinţele

consumatorilor.

Renta minieră reprezintă plata facută de arendaş proprietarului

pentru terenul arendat în subsolul cărora se organizează activităţi care

ţin de industria extractivă.

Renta pe terenurile de construcţii – obţinută de posesorii acestora şi

ale cărei dimensiuni ţin de intensitatea cererii şi poziţia terenului.

117

Renta de raritate (renta suplimentară) rezultă din excesul de cerere

faţă de ofertă. Ea revine posesorului de factori de producţie sau alte

bunuri rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai mare.

Renta de transfer se obţine în urma modificării destinaţiei unor

factori de producţie, prin care se asigură o folosire mai eficientă a

acestora în activitatea economică.

Renta de abilitate – revine posesorilor unor calitaţi de excepţie, cu

pregătire îndelungată şi costisitoare.

Renta consumtorului (surplus al consumatorului) – apare atunci

când pe piaţa preţurile bunurilor sunt mai mici decât programul de

cumpărare şi anticipările consumatorilor.

Intrebari si exercitii

• Definiţi salariul

• Care sunt direcţiile de perfecţionare a formelor de salarizare ?

• Descrieţi natura şi formele profitului

• Care sunt funcţiile profitului?

• Ce este dobânda?

• Definiţi renta şi tipurile sale

118

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Abraham-Frois, (1994).G., Economie politică, ed. Humanitas,

Bucureşti

Apostol D.M. (2007), Noua economie si productivitatea, Tribuna

Babeanu M.(coordonator), (1993), Economie politica, vol.I, Editura

Sitech, Craiova.

Bacescu M., Bacescu A., (1997), Compendiu de macroeconomie,

Editura Economica.

Bramham, John, Human Resource Planning, Institute of Personnel

Management, 1989.

Bramham, John, Practical Manpower Planning, ed. 5, Institute of

Personnel Management, 1990 (din care s-a extras o mare parte a

materialelor şi ideilor prezentate în acest capitol).

Buşe, G., (1994) (coordonator). Dicţionarul complet al economiei de

piaţă, Informaţia Business Books Craiova.

119

Dobrotă, N. (coordonator) (1995). Economia politică, Editura

Economică, Bucureşti

Dobrotă, N. (coordonator) (1997). Economia politică, aplicaţii,

Editura Economică, Bucureşti

Dobrotă, N. (coordonator) (1999). Dicţionar de economie, Editura

Economică, Bucureşti

Dragomir Gh., Tomita I., (1997), Productivitatea muncii, Editura

Universitaria, Craiova.

Fourcans, André (1998). Explicându-i fiicei mele ….economia

Editura Eurosong & Book, Bucureşti

Gh. Zaman, S. Sandu, (1990), Eficienta economica si formele de

proprietate, Tribuna Economica, nr. 31, 32.

Higham, M., The ABC of interviewing, Institute of Personnel

Management, London, 1979

Institute of Personnel Management, Code of Recruitment and

Selection, IPM, London, 1990

Institute of Personnel Management, Code on Occupational Testing,

IPM, London, 1989

Ivan I., Oprea P. (1996), Particularitati ale evaluarii productivitatii

muncii în activitatea de programare, Revista Româna de

Statistica nr.11.

Kiss, F., Cocheci Delia, (1993). Economie contemporană.

Introducere în micro şi macroeconomie (note de curs) UTC-N.

Negucioiu, A., (coordonator), (1998). Economie Politică, Vol.1 şi 2,

editura George Bariţiu, Cluj-Napoca

Paliu L., (1999), Eficienta economica, Editura Spirit Românesc,

Pettman, Barrie 0., Manpower Planning Workbook, ed. 2, Gower,

Aldershot, 1984.

Pîrvu Gh., (2003), Microeconomie, Editura Sitech, Craiova.

Pîrvu Gh., (2005), Economie europeana, Editura Sitech, Craiova.

Plumbley, P., Recruitment and Selection, ed. 2, Institute of Personnel

Management, London, 1976

Samuelson, P., (1982). Economics, McGrow-Hill Book Company,

New-York 1989 sau L' economique, vol I şi II, Armand Colin,

Paris

Sidney, Elizabeth (ed), Managing Recruitment, ed. 4, Gower,

Aldershot, 1988

Sonea, Ştefan, (1995). Economie generală – macroeconomie, UTC-N

Toba D., (2002), Teorie economica generala, Editura Universitaria,

Whitehead, Geoffrey, (1997). Economia, Editura Sedona, Timişoara

120

x x x , Dicţionar Macmillan de Economie Modernă, (1999). Editura

Codex, Bucureşti