ECOLOGIE-note de curs-

1

CAPITOLUL 1

AERUL

Cele trei mari „victime” ale poluării atmosferei sunt:

- omul, în special aparatul său respirator, cu riscuri sporite pentru copii, bătrâni şi persoane deja afectate de probleme de respiraţie;

- plantele;- materialele (piatra, metalele, vopselele etc).

Poluarea atmosferică provine din trei mari surse principale:

- instalaţiile fixe de combustie (instalaţii de încălzire casnică, centrale termo-electrice, centrale industriale);

- transportul auto;- anumite procese industriale.

Desigur, a afirma că industria nu poluează deloc ar contrazice vădit realitatea. Chiar dacă s-au realizat progrese considerabile, efectele directe ale fabricilor de ciment, ale uzinelor de aluminiu sau de plumb şi zinc, siderurgia, rafinăriile de petrol şi chiar uzinele agroalimentare ocupă un loc important în lista marilor poluatori. Astăzi, însă, principala sursă a poluării atmosferice o reprezintă combustia; fie că este vorba de încălzirea industrială, casnică sau poluarea produsă de automobile, cauza este aceeaşi, fie că vorbim de impurităţile emise în aerul respirabil, fie de fumul provenit de la arderile incomplete, fie de oxizii de ozot (dat fiind că aerul trecut prin procesul de combustie este 80% azot!).

Până la începutul anilor 1970, poluarea aerului nu era decât un fenomen local, manifestat în special în apropierea surselor de poluare: în oraşe, din cauza sistemelor de încălzire şi a autovehiculelor, şi în zonele industriale. Se explica, astfel, că aceste consecinţe locale ale poluării variază semnificativ în funcţie de factorii topografici sau meteorologici locali. Din această cauză, toate acţiunile în vederea dispersării poluanţilor păreau eficiente (înălţarea coşurilor de evacuare la înălţimi din ce în ce mai mari, creşterea vitezei de ieşire a gazelor etc). Dar în deceniile 70-80 s-a descoperit că poluarea atmosferică acţiona pe distanţe de mii de kilometri: acidifierea şi dispariţia lacurilor scandinave sau canadiene, moartea pădurilor cauzată de „ploile acide” au fost probele concludente în acest sens. Convenţia de la Geneva asupra poluării transfrontaliere a aerului din 1979 a consacrat conştientizarea acestui lucru la nivel decizional internaţional.

2

La scară globală, s-a descoperit că anumite gaze poluante aveau efect asupra întregii planete, de exemplu prin rarefierea stratului de ozon din stratosferă sau prin creşterea temperaturii medii globale.

Interesul a crescut şi pentru poluarea la care suntem expuşi în interiorul clădirilor şi vehiculelor, în care ne petrecem 80% din timp! Desigur, poluarea profesională, în anumite uzine, era cunoscută de mai multă vreme. În schimb, poluarea din atmosfera închisă de acasă şi de la birou, de la şcoală şi din maşini, s-a dovedit a fi mult mai nocivă decât cea inspirată în spaţiul deschis.

În trecut, poluarea atmosferică ne afecta la nivel de stradă; astăzi, a devenit un fenomen de scară planetară, afectând, astfel, întregul ecosistem.

I. Poluanţii atmosferici

1. Dioxidul de sulf (SO2)

SO2 a fost mult timp considerat ca fiind poluantul major al atmosferei, care agravează tulburările respiratorii şi atacă, datorită acidităţii sale, plantele (inclusiv prin inhibarea fotosintezei), viaţa acvatică şi materialele. În ţările industrializate, SO2 provine, în proporţie de 90%, din activităţi umane şi mai ales din combustia de cărbune (lignit ori turbă). Datorită acestui fapt, poluarea cu SO2 este cu precădere o poluare specifică anotimpurilor reci, de circa 3-4 ori mai intensă în lunile de iarnă, decât în lunile de vară.

În acelaşi timp, politicile de economisire a energiei, creşterea relativă a utilizării gazului natural şi a energiei nucleare, sau chiar, în unele ţări, a cărbunelui (lignitul este de trei ori mai sărac în sulf decât turba), reglementările din ce în ce mai severe asupra conţinutului de sulf al combustibililor şi carburanţilor, desulfurarea instalaţiilor de combustie, au generat o scădere semnificativă a emisiilor de SO2.

Astfel, concentraţiile de SO2 observate în majoritatea oraşelor occidentale sunt în scădere; de exemplu, Parisul este de 20 de ori mai puţin poluat în 2007 faţă de acum 40 de ani, iar Franţa a atins un nivel al concentraţiei de SO2 de 10 ori mai scăzut decât media aceleiaşi perioade, fapt datorat implementării masive a energiei nucleare; Germania, pe de altă parte, a atins performanţe similare prin desulfurarea instalaţiilor de combustie.

2. Oxizii de azot (NOx)

Oxizii de azot produc efecte negative (dar puţin cunoscute), în special asupra aparatului respirator, generând bronşite cronice. În plus, efectul negativ asupra vegetaţiei este dublu: în calitate de acid, la fel ca şi SO2 (ca element al ploilor acide) şi în calitate de oxidant, intrând în componenţa faimoaselor smoguri

3

întâlnite în marile oraşe (iritante pentru ochi şi sistemul respirator) şi ca precursor al poluării foto-oxidante.

Spre deosebire de SO2, produs în special de instalaţiile fixe de combustie, oxizii de azot provin, în proporţie de mai mult de 50%, din transporturile auto. Date fiind reglementările recente din cadrul Uniunii Europene, emisiile de NOx au început să scadă, deşi într-un ritm oarecum lent, având în vedre că poluarea cu azot a captat interesul factorilor decizionali ai comunităţilor europene abia din anul 1990!

3. Oxidul de carbon (CO)

Oxidul de carbon are un efect deosebit de periculos pentru om: combinat cu hemoglobina din sânge, acesta împiedică transportul oxigenului în sistemul circulator. În doze puternice, produce asfixierea. În doze slabe, cauzează dureri de cap, vertijuri, tulburări senzoriale şi poate, de asemenea, să conducă la acumularea lipidelor în sânge şi, pe această cale, să ducă la blocarea arterelor.

Oxidul de carbon provine din combustia incompletă şi se datorează, înainte de toate, automobilelor, în special celor ce funcţionează pe bază de benzină (deoarece vehicolele Diesel emit cu de 10 la 20 de ori mai puţin CO), industriei şi sistemelor de încălzire casnică.

Spre deosebire de poluarea cu azot, emisiile de oxid de carbon sunt într-o scădere constantă de mai bine de 20 de ani. Această se datorează mai multor factori: o reglare mai eficientă şi un consum mai scăzut al automobilelor, creşterea numărului de vehicule Diesel, noile norme europene în privinţa poluării intrate în vigoare după 1990 ş.a.

O asemenea depoluare a putut fi realizată prin dotarea autovehiculelor pe benzină, pe de o parte, cu injecţie electronică (permiţând astfel o mai bună combustie, printr-un mai bun dozaj al carburantului), iar pe de altă parte, prin instalarea de vase catalitice (permiţând a se realiza combustia totală a gazelor de eşapament înainte de eliminarea lor). În acelaşi timp, constructorii de automobile au pus la punct motoare intrinsec curate, care evită implementarea unei „situaţii de epurare“ finală, fragilă şi costisitoare, care este vasul catalitic, pe fiecare automobil.

4. Plumbul

Plumbul este un produs tipic al civilizaţiei automobilului pe benzină: plumbul-teractil serveşte ca aditiv faţă de acest tip de combustibil, pentru a ameliora indicele octanic (în proporţie de 90%), în timp ce uzinele de tratare a mineralelor ori metalelor sunt principale surse industriale. Toxicitatea plumbului se manifestă ca un generator de tulburări nervoase, în special la copii, dar şi ca factor de anemie, perturbând sinteza hemoglobinei în sânge.

4

Benzina cu plumb a fost interzisă al nivel global (în Europa, începând cu anul 2000). Din această cauză, pretutindeni în lume, scăderea emisiilor de plumb a fost semnificativă, ajungându-se la un nivel la care concentraţia de plumb din aer a devenit nesemnificativă şi în mare parte inofensivă.

5. Particulele

Particulele (praful, aerosolii, negrul de fum) au constituit, mult timp, poluarea atmosferică cea mai vizibilă. Zilnic, oamenii inhalează particule de natură diversă, în special cele care au dimensiunea inferioară unei sutimi de milimetru, care pătrund astfel în cutia toracică şi, dacă sunt mai fine, până în alveolele pulmonare. Efectul acestor particule poate fi de natură diferită: iritant (dacă acestea sunt acide); fibrozant (azbestul ori siliciul rup ţesuturile); alergogen (unele prafuri naturale, de exemplu sporii ciupercilor); cancerigen ori mutagen (produsele chimice organice, prafurile radioactive etc.).

Multe pulberi sunt de origine naturală (provenind de la vulcani, erupţii marine, polen etc.), altele sunt de origine umană, din zonele urbane sau industriale şi se datorează în special agriculturii, proceselor de fabricaţie industrială şi încălzitii locuinţelor şi spaţiilor de lucru.

După înregistrarea unor progrese importante în cursul anilor 1980, evoluţia emisiilor menajere a fost destul de lentă începând cu 1990 (-20% între 1990 şi 2000). Totuşi, concentraţiile de particule din aer sunt oarecum stabile în spaţiul European după anul 2000.

Trebuie menţionat că poluarea prin particule este foarte sensibilă la condiţiile meteorologice: de exemplu, în 2007, s-au înregistrat niveluri maxime de poluare în timpul primăverii, datorate unei furtuni de praf provenite din Ucraina, şi în luna decembrie, datorita unui puternic front anticiclonic.

6. Hidrocarburile şi solvenţii (compuşi organici volatili – COV). Poluarea prin ozon

Compuşii organici volatili cuprind o mare varietate de substanţe chimice organice, în special hidrocarburi, ale căror efecte asupra sănătăţii pot fi multiple (toxice, iritante, cancerigene ori mutagene), dar şi ca factori precursori ai poluării foto-oxidante. În prezenţa luminii solare, componentele organice volatile reacţionează cu oxizii de azot şi produc ozon ori alţi oxidanţi puternici. Or, excesul de ozon la suprafaţa solului este nociv (paradoxal, rarefierea stratului de ozon de la nivelurile cele mai înalte ale atmosferei este la fel de dăunătoare). Această poluare foto-oxidantă (cunoscută şi ca smog) are un triplu efect: asupra sănătăţii (tulburări respiratorii, dureri de cap, iritaţii ale ochilor), asupra vegetaţiei (în special asupra pădurilor) şi asupra materialelor. De reţinut că majoritatea acestor compuşi sunt

5

resposanbili şi de mirosurile neplăcute răspândite, care constituie una dintre formele cele mai uşor de peceput ale poluării atmosferice.

Sursele naturale de COV sunt, evident, foarte numeroase (păduri, zone umede, animale) şi predomină în anumite regiuni ale globului. De cele mai multe ori, COV provin din patru surse principale: utilizarea domestică ori industrială a vopselelor şi solvenţilor (33%), transporturile (22%), încălzirea cu lemne (21%) şi stocarea şi distribuirea hidrocarburilor (3%).

În ciuda măsurilor recente de reducere a acestor emisii, s-a constatat o creştere a nivelului de ozon în aer, la nivel european, începând cu 1994. Totuşi, creşterea acestor niveluri se datorează, în acelaşi timp, şi condiţiilor atmosferice excepţionale (temperatura, timpul de expunere la razele solare, presiune atmosferică etc.)

7. Poluanţii periculoşi în cantităţi reduse

Spre deosebire de cei şase poluanţi principali, alte substanţe, câteodată prezente sub forma de urme slabe, emise în cantităţi reduse de către o diversitate de surse, cum ar fi fabricile, instalaţiile de combustie, autovehiculele, staţiile de tratare a poluanţilor şi deşeurilor etc. În aceast context, distingem un număr de patru poluanţi semnificativi: metalele, compuşii chimici organici, particulele sau gazele radioactive şi fibrele (precum azbestul).

Prin ingerare, inhalare sau contact cutanat, consecinţele pentru om ale acestor poluanţi pot fi diverse: toxicitate (tulburări ale circulaţiei sângelui, tulburări nervoase, respiratorii, hormonale, renale etc.), risc sporit de cancer, de malformaţii congenitale ş.a. Se adaugă aici şi consecinţele asupra mediului, în caz de persistenţă şi bioacumulare a anumitor substanţe: metale grele, poluanţi organici persistenţi (cum ar fi, de pildă, pesticidele, dioxonele etc.).

Legislaţiile recente au ca scop controlarea emiterii în atmosferă a acestor substanţe periculoase, fie prin interzicerea anumitor produse, fie prin reglementarea strictă a proceselor de producţie. Convenţia de la Geneva asupra poluării transfrontaliere a inclus, din 1988, şi prevederi referitoare la metale grele şi la poluanţi organici, a interzis azbestul, iar o Convenţie mondială în privinţa poluanţilor organici a fost semnată în mai 2001 la Stockholm.

Avem, deci, de-a face cu un domeniu puţin cunoscut şi care pune în discuţie o analiză mai riguroasă asupra toxicităţii şi a ecotoxicităţii mai multor produse chimice, şi, în acelaşi timp, un control sporit al comercializării lor.

8. Poluarea radioactivă

După cum se ştie, radioactivitatea atmosferică are, în esenţă, o cauză naturală, provenind din sol (în special de deasupra terenurilor granitice) sau din spaţiu (radiaţiile cosmice).

6

Totuşi, s-a adăugat şi o radioactivitate artificială, provenind în special din experimentele atomice americane şi sovietice, încă de la începutul anilor 1960. După sistarea acestora, radioactivitatea atmosferică a început să scadă.

Accidentul de la Cernobîl din 26 aprilie 1986 a cauzat creşterea masivă a nivelului de radioactivitate timp de 5 zile, dar care a rămas, totuşi, în limitele considerate ca fiind normale. Începând cu 1987, nivelul acesteia a început să se diminueze, ajungând la valorile de dinainte de incident.

Dincolo de consecinţele accindetelor tip Cernobîl, se impune şi un control riguros al emisiilor de gaze „comune” ale instalaţiilor nucleare.

II. Dispariţia pădurilor

Este imposibilă trecerea sub tăcere a fenomenului de „dispariţie” a pădurilor, având în vedere că ne efectează în mod direct încă de la începtul anilor 1980.

Se cunoaşte că poluarea cu sulf sau cu fluor afectează pădurile. Se cunoaşte că despăduririle masive din Europa centrală (în special în „triunghiul negru” Saxonia-Silezia-Boemia). Se cunoaşte şi că, pe termen lung, acidifierea apei lacurilor ameninţă existenţa oricărei forme de viaţă. Acţiunea internaţională semnificativă împotriva polurăii transfrontaliere a luat naştere prin Convenţia de la Geneva (Comisia economică pentru Europa a ONU) din 1979.

Între timp, o schimbare a opiniei, brutală şi semnificativă a zguduit spaţiul european şi a dat dispariţiei pădurilor o conştinentizare fără precedente: în 1984, guvernul german dispune o despădurire masivă în vederea construirii unei centrale termo-electrice în Saxonia Inferioară şi, în acelaşi an, 200.000 de persoane au protestat la Munchen pentru salvarea pădurilor.

Începând cu 1986, ONU a realizat, în fiecare an, o anchetă asupră stării pădurilor, care implică astăzi 41 de ţări europene şi mai mult de 6000 de locaţii. Această anchetă indica, în 2007, că 25% din copacii Europei sunt „dăunaţi” (ceea ce reprezintă o pierdere de cel puţin 25% a frunzelor) şi că acest fenomen s-a agravat (13% din copaci dăunaţi în 1988), dar că situaţia s-a stabilizat în ultimii ani. În acelaşi timp, comparaţiile între o ţară sau alta sau între un an sau altul sunt dificil de realizat. Pierderile de frunze sunt apreciate vizual şi metodele de observaţie diferă de la o ţară la alta sau de-a lungul timpului. Pe de altă parte, se observă că există un număr foarte mic de arbori morţi, ceea ce face ca echivalarea dintre „dispariţia” şi „moartea” copacilor să fie oarecum excesivă.

Punctele de vedere referitoare la cauzelor acestor daune rămân împărţite. Poluarea aerului predomină în Europa centrală, dar, în alte ţări, altele sunt cauzele principale: starea solurilor, vârsta copacilor, insectele, ciupercile, practicile silvice defectuoase, dar, de asemenea, şi climatul (seceta, vântul, gerul). În Franţa, de exemplu, seceta din 2003 a dus la creşterea ritmului de defoliere a tuturor speciilor de copaci, de la 22% la 34%! În ceea ce priveşte factorii poluatori, principalii poluanţi acizi incriminaţi sunt SO2, NO şi amoniacul (care provine din

7

înraşămintele agricole), a cărui pondere tinde să crească. Aceste poluări acide pot avea un efect fie direct, asupra arborilor şi frunzelor, fie indirect, prin sol. Între timp, solurile pot fi mai mult sau mai puţin sensibile. Solurile calcaroase, de exemplu, neutralizează poluările acide. Pare, astfel, justificată diferenţierea eforturilor de a limita emisiile poluante acide, în funcţie de natura solurilor pe care acestea le afectează şi în funcţie de sarcina critică a fiecărui tip de sol. Această diferenţiere este inovatoare şi se aseamănă cu măsurile luate în privinţa apei. La început, în 1985, Convenţia de la Geneva a impus, de exemplu, în privinţa dioxidiului de sulf, o reducere uniformă pentru toate statele. În urma revizuirii protocolului privind dioxidul de sulf, din 1994, s-au impus eforturi diferenţiate, în funcţie de „sarcina critică” acceptabilă de către fiecare tip de sol.

Convenţia de la Geneva a avut rezultate semnificative. Se estimează că, între 1985 şi 2005, suprafeţele unde sarcinile critice au fost depăşite s-au redus cu 50% în Europa, mai ales mulţumită scăderii spectaculoase a emisiilor de deşeuri de SO2. O directivă a Uniunii Europene din 2001 a impus, în plus, ţărilor membre să-şi fixeze plafonuri de emisii pentru poluanţii acizi (SO2, NO, amoniac) în vederea reducerii acestora cu 50% până în 2010 (în raport cu valorile din anul 1990), pentru zonele care depăşesc limitele critice. Pentru Franţa, obiectivele au fost de a diminua emisiile, în 20 de ani, cu 70% pentru SO2 şi cu 57% pentru NOx.

Pe lângă această acţiune preventivă în privinţa reducerii cantităţii de deşeuri, pot fi luate şi măsuri curative: de exemplu, un program vast de aport de calciu şi magneziu a fost implementat în pădurile din Munţii Vosgi, în vederea combaterii acidităţii solurilor.

III. Subţierea stratului de ozon

1. Certitudinea ştiinţifică. Ozonul este prezent în stratosferă la altitudini înalte (de la 10km la 70km, cu o concentraţie maximă la 25km). Acest gaz ne protejează de razele solare ultraviolete. Se ştie că aceste raze sunt periculoase pentru om (pot provoca cancer la piele şi tulburări de vedere), cât şi pentru animale, plante (încetinirea fotosintezei) sau pentru planctonul marin.

În anul 1979, s-a descoperit că acest strat de ozon se rarefiază, deasupra Antarcticii, în timpul fiecărei primăveri australe (o perioadă de câteva luni, începând cu sfârşitul lunii august). La sfârşitul anilor 1990, această reducere a atins un nivel de 60%! De asemenea, suprafaţa acestei „găuri” a crescut considerabil; astfel, maximul de subţiere al stratului a fost atins în 2006, moment la care localnicii din insula Ushuaia riscau să fie arşi de vii, dacă ieşeau în timpul zilei neacoperiţi! Foarte rapid, aproape întreaga comunitate ştiinţifică a acuzat produsele chimice pe bază de clor, cloro-fluoro-carburile (CFC). S-a înţeles destul de repede de ce această „gaură” s-a manifestat deasupra Antarcticii: astfel, norii stratosferici de gheaţă, care se formează la temperaturile foarte scăzute de la Polul Sud (-85oC), favorizează transformarea CFC-urilor stabile în cloruri active, care atacă direct şi

8

distrug ozonul. Un fenomen analog, dar de amploarea redusă, a fost constatat deasupra Polului Nord (unde temperatura este mai ridicată) şi în regiunile de latitudine medie (pentru moment, au fost ocolite doar regiunile tropicale şi ecuatorile). De notat că anvergura şi nivelul subţierii stratului poate varia semnificativ de la un an la altul în funcţie de anotimp şi de condiţiile meteorologice: iarna arctică foarte rece 2004-2005 a redus semnificativ stratul de ozon, favorizând norii de gheaţă; invers, reducerea ozonului de deasupra Antarcticii a fost aproape nesemnificativă în timpul iernii australe neobişnuit de calde a anului 2002.

2. Interzicerea CFC-urilor. CFC erau utilizate în patru sectoare de activitate: în pompele cu aerosoli (25%), ca fluide de refrigerare (30%), în masele plastice (25%) şi ca solvenţi (20%). Acestea sunt cifrele la nivel mondial corespunzătoare anului 1989, moment la care utilizarea acestora drept aerosoli fusese redusă semnificativ, de mai mulţi ani, ca o consecinţă a interzicerii lor, începând cu anul 1978, în SUA, apoi Canada şi Norvegia. CFC prezentau, până atunci, o serie de avantaje: nu erau inflamabile, nu erau toxice pentru om, erau foarte stabile şi puţin costisitoare, dar asta până la descoperirea efectelor asupra stratului de ozon şi legăturii dintre acestea şi efectul de seră. Halogenii, tetraclorura de carbon, cloroformul de metil şi bromura de metil a fost, de asemenea, interzise.

Cvasi-unanimitatea comunităţii ştiinţifice va convinge comuntiatea politică mondială să semneze, în 1987, Protocolul de la Montreal, revizuit şi republicat de patru ori, care a interzis producţia de halogeni (în 1994) şi a CFC-urilor, tetraclorurii de carbon şi a cloformului de metil.

Ca întotdeauna, dificultatea rezidă în a găsi înlocuitori inofensivi. Primii dintre aceştia, hidro-cloro-fluoro-carburile (HCFC) (care se degenerau repede, până să ajungă în stratosferă) sau hidro-fluoro-carburile (fără clor) nu au reprezentat o soluţie viabilă. Efectele lor toxice sunt puţin cunoscute şi HFC-urile, care protejau mai bine stratul de ozon (neavând în componenţa lor clor), generează un efect de seră mai semnificativ decât HCFC-urile. Oricum, interzicerea acestora din urmă este iminentă.

O altă dificultate, de ordin politic, este de a convinge ţările în curs de dezvoltare să semneze protocolul de la Montreal. Acestea nu doresc să fie condamnate să treacă la utilizarea înlocuitorilor mai scumpi. Totuşi, consimţământul acestor state a fost obţinut la Londra, mulţumită creării unui Fond pentru mediu global, sub egida Băncii Mondiale şi a ONU, alimentat de către ţările bogate, consituit în favoarea statelor mai puţin dezvoltate la momentul respectiv, cum ar fi China şi India.

Oricât de lăudabile ar fi aceste demersuri, nu trebuie să considerăm problema ca fiind rezolvată, dat fiind că CFC-urile au o durată de viaţă de peste 40 de ani, întârziind astfel regenerarea stratului de ozon.

9

IV. Efectul de seră

1. Certitudini şi incertitudini. Radiaţiile solare sunt asimilate de către Pământ; suprafaţa Pământului re-emite radiaţiile infraroşii care, în drumul lor către spaţiul cosmic, sunt reţinute în atmosferă, pe care o încălzesc. Responsabile de această reţinere sunt anumite gaze, regăsite în cantităţi infime în atmosferă: vaporii de apă, gaz carbonic (CO2), metan, CFC-uri, protoxidul de azot. Acestea sunt principalele gaze cu efect de seră (GES).

Ştiinţa confirmă că sporirea nivelului de CO2, de metan, de CFC-uri determină o încălzire progresivă a atmosferei, ceea ce poate duce la schimbări climatice şi creşterea nivelurilor mărilor şi oceanelor. O mare necunoscută rămâne, însă, viteza la care se va realiza această încălzire, având în vedere că:

1) jumătate din CO2-ul produs este absorbit de către oceane, ceea ce încetineşte fenomenul, dar poate duce la o saturare a acestora;

2) încălzirea sporeşte ritmul de evaporare a apelor, iar aceşti vapori suplimentari din atmosferă amplifică efectul de seră;

3) importanţa norilor în acest proces nu a fost evaluată corespunzător.

Există necunoscute şi în privinţa efectelor acestei încălziri: 1) experţii sunt de acord că temperatura medie globală a planetei va creşte

cu de la 1,5o până la 6o până la sfârşitul secolului XXI, dacă lucrurile rămân în stadiul actual. Dar repercursiunile climatice asupra fiecărei regiuni sunt încă şi mai incerte;

2) creşterea nivelurilor mărilor, ca rezultat al creşterii temperaturii, este dificil de prevăzut şi estimat. Aceasta este cauzată de dilatarea oceanelor, de topirea gheţarilor din munţi şi a celor polari, din Groenlanda sau din Antarctica. În acelaşi timp, anumiţi experţi consideră că încălzirea produsă în Antarctica ar permite producerea ninsorii (imposibilă în prezent, datorită temperaturilor foarte scăzute), iar aceasta, din contră, ar consolida suprafeţele acoperite de gheaţă.

Se estimează că această creştere a nivelului mărilor ar putea fi de de la 10 la 60 de centimetri până la sfârştiul secolului XXI, dacă situaţia rămâne neschimbată. Cum jumătatea populaţiei lumii locuieşte în regiunile de coastă, ar rezulta inundaţii, dispariţia anumitor zone umede de mare valoare ecologică, salinizarea apelor subetrane, necesitatea de a deplasa sau de a proteja toate instalaţiile urbane, industriale sau portuare etc.

2. Soluţii viabile; provocarea energeticăDeşi au fost, cândva, principalii factori responsabili de efectul de seră, nu ne

vom referi în cele ce urmează la CFC-uri, deoarece au fost interzise aproape în totalitate. În ceea ce priveşte protoxidul de azot (N2O), contribuţia sa este relativ slabă (8% la nivel mondial) şi diminuarea sa este legată de utilizarea mai scăzută sau mai eficientă a îngrăşămintelor pe bază de azot. În ceea ce priveşte metanul,

10

acesta este răspunzător în proporţie de 14% de efectul de seră la nivel mondial, dar eliminarea scurgerilor de acest gen produse la extragerea carbonului sau în caz de transport a produs efectele dorite.

Problema principală este de a reduce emisiile de CO2, responsabil pentru trei sferturi din efectul de seră. Mai mult de 20% din aceste emisii de CO2 se datorează, despăduririlor. Pe de o parte, tăierile de copaci se realizează, în marea majoritate a cazurilor, pentru încălzire prin arderea lemnului, iar pe de alta, ceea ce rămâne din aceştia intră în descompunere, două situaţii ce duc la generarea masivă de CO2. Crearea de noi păduri, sau dezvoltarea celor deja existente, poate contribui la reţinerea de CO2, deoarece plantele în stadiul de creştere consumă mai mult gaz carbonic decât cele ajunse la maturitate.

Dar marea parte a emisiilor de CO2 se datorează combustiei combustibililor fosili (carbon, petrol, gaz), respectiv consumului de energie al societăţii umane (transport, încălzire etc). În cadrul Uniunii Europene, producţia de energie este responsabilă de emisia unei proporţii de 34% din totalul de CO2 produs, construcţiile şi industria de 19%, transporturile rutiere de 22%, încălzirea locuinţelor şi spaţiilor de lucru de 16%. Nu ne lipsesc însă mijloacele cele mai adecvate pentru a lupta împotriva CO2-ului rezultat din combustie.

1) Economisirea energiei – după 15 ani de la primul şoc petrolier, Franţa a economisit energie în proporţie de 15%, dar exclusiv în industrie şi construcţii, şi nu în domeniul transporturilor. Din contră, emisiile provenite din transporturi, care reprezintă, la nivelul Uniunii Europene, o treime din emisiile totale de CO2, au crescut în continuu până în 2002 (cu 17% faţă de 1990). Peste tot în lume, creşterea traficului şi explozia transportului rutier par să fi ignorat problematica energetică mondială. Scăderea ponderii vehiculelor şi consumului acestora este slabă pe termen lung; este surprinzător faptul că nicio reglementare europeană anterioară anului 2007 nu a limitat consumul vehiculelor şi, implicit, nici emisiile lor de CO2. Transportul în comun s-a dezvoltat încet. Calea ferată pierde teren în faţa autostrăzii, şi transportul combinat (auto+cale ferată) al mărfurilor progresează lent. În statele UE, între 1980 şi 1997, transportul mărfurilor pe calea ferată a scăzut cu 22%, în timp ce transportul rutier a crescut cu 82%. În Franţa, se transportă, din păcate, de cinci ori mai mult pe trasee rutiere decât cu trenul. În SUA, din contră, transportul feroviar rămâne dominant.

Pe lângă transporturi, în privinţa construcţiilor, se impune un efort în ceea ce priveşte izolaţiile, iar în privinţa bunurilor de larg consum, se impune un efort în vederea sporirii utilizării materialelor reciclabile şi/sau reciclate.

În fine, trebuie pus accentul pe utilizarea simultană a electricităţii şi energiei termice. În virtutea principiului lui Carnot, producerea de energie generează căldură. Destul de frecvent, aceasta se pierde (în atmosferă, în apele râurilor sau mărilor). O mai mare apropiere între centralele energetice şi oraşe sau uzinele consumatoare de căldură (încălzire urbană etc) ar evita această risipă.

11

2) Dezvoltarea producţiei de energie slab producătoare de CO2. Ameliorarea randamentului termocentralelor, înlocuirea cărbunelui cu gazul natural (cu de la 30% la 40% mai puţin CO2, chiar dacă acest avantaj este contrabalansat prin scurgerile de metan, care este tot gaz cu efect de seră), producerea de energie nucleară (în condiţiile unui bun management al riscurilor în ceea ce priveşte deşeurile), utilizarea energiilor regenerabile (soare, vânt, maree, hidroelectricitate, biomasă).

Aceste energii regenerabile nu trebuie subestimate, cum se face adesea. Acestea furnizează deja 13% din energie la nivel mondial (2% bioelectricitatea, 11% biomasa). Plantele (pentru biocarburanţi) sau lemnul (pentru încălzire) reprezintă o modalitate bună de conservare a CO2, dacă, evident, cultivarea se face în acelaşi ritm cu consumul. Energia solară şi eoliană sunt competitive mai ales în regiunile mai puţin dezvoltate, situate în afara marilor reţele de distribuţie.

3) Reţinerea şi stocarea geologică a CO2. Aceasta se poate realiza, de exemplu, prin intermediul unui solvent, diluând CO2 provenit din fumul rezultat din combustie, iar ulterior, prin încălzire, separându-se solventul de CO2. Această tehnică a fost utilizată pe scară largă începând cu anul 2006 în centralele electrice pe bază de cărbune. CO2 astfel capturat a putut fi apoi injectat în subsol (fiind vorba, până la urmă, despre un gaz inofensiv, exceptând efectul de încălzire pe care îl produce în atmosferă).

4) O strategie mondială. ONU a depus eforturi semnificative pentru a se ajunge la un acord internaţional în privinţa reducerii emisiilor de CO2, la fel ca şi în cazul CFC-urilor. Miza este colosală şi dificilă: implică consumul de energie în totalitatea sa, şi nu numai interzicerea anumitor produse chimice. Dificultatea rezidă mai ales în a şti cum să se distribuie efortul. Ţările în curs de dezvoltare nu emit decât 1 tonă de CO2 pe cap de locuitor anual, faţă de 6,5 tone în Franţa, 9,2 tone în Japonia, 10,5 tone în Germania şi 20 tone în Statele Unite. Ar fi, deci, inechitabil să se solicite un efort din partea ţărilor din Lumea a Treia. Chiar şi în ţările industrializate, o reducere uniformă a fi injustă, dat fiind faptul că SUA emite de 3 ori mai mult CO2 decât Franţa! De aceea, Protocolul de la Kyoto (semnat în 1997, ratificat de mai mult de 180 de state şi intrat în vigoare în 2005) a prevăzut, ca primă etapă, reducerea emisiilor de CO2 pentru 39 de ţări industrializate: acestea trebuiau să reducă cu 5% media emisiilor de GES până în 2010, raportat la nivelul din 1990.

Totuşi, reducerile impuse fiecărei ţări semnatare diferă: 8% pentru UE (cu diferenţe specifice între state), 6% pentru Canada sau Japonia, rămânerea la acelaşi nivel pentru Rusia şi chiar o creştere cu 8% pentru Australia. Efortul solicitat din partea Statelor Unite nu a fost decât de 7%, dar acestea, responsabile de un sfert din emisiile de GES la nivel mondial, nu au ratificat, până în prezent, Protocolul de la Kyoto, sub pretextul că acesta nu impunea nimic Chinei, cel mai mare producător de GES la nivel mondial, fapt care nu a împiedicat ca 30 de state

12

americane să adopte de bunăvoie o politică proprie în acest domeniu. Pe lângă Protocolul de la Kyoto, Uniunea Europeană a decis în 2007 să reducă cu 20% emisiile de GES, până în 2020!

La nivelul UE, statele membre au fost obligate, din 2005, să-şi plafoneze emisiile de CO2 prin planurile naţionale de alocare a cotelor de emisie. Acestea nu au privit, iniţial, decât producţia de energie şi anumite domenii industriale (producţia de hârtie, de sticlă, de ciment, rafinării, siderurgie), reprezentând jumătate din emisiile sectoarelor energetice şi industriale, deci numai 25% din CO2

produs în Europa. Este prevăzută o extindere a acestui plan pentru alte instalaţii, pentru transportul aerian şi pentru alte GES. O inovaţie s-a produs la nivelul UE la sfârşitul anului 2008, anume că, începând cu 2013, cotele de CO2 alocate industriilor nu vor mai fi gratuite, ci vor fi scoase la licitaţie; în mod progresiv, până în 2027, toate cotele alocate vor fi contra cost (în afară de cele aferente domeniilor industriale supuse delocalizării). Pentru transportul rutier, un proiect de directivă europeană vizează limitarea emisiilor de CO2 pentru maşinile noi la 130g/km în 2015 (în loc de 163g/km în 2004), fie un consum de 5l/100km. Reamintim că emisiile provenite din transportul rutier în Europa au crescut cu 26% între 1990 şi 2004!

Pe lângă metodele normale de diminuare a emisiilor de GES, Protocolul de la Kyoto permite ţărilor industrializate îndeplinirea obligaţiilor lor şi prin alte mijloace:

- „gropile” de CO2: o gestiune adecvată a terenurilor agricole, a câmpiilor şi a pădurilor ar putea permite absorbţia de CO2;

- mecanismele de proiect: principalii responsabili de emisii de GES (întreprinderile, colectivităţile) din cadrul unui stat pot finanţa proiecte de reducere a acestor emisii din ţara lor sau din străinătate, industrializată sau în curs de dezvoltare. În acest din urmă caz, protocolul vorbeşte de „mecanisme de dezvoltare curată” (MDC). La finele lui 2008, mai mult de 4000 de MDC au fost deja realizate la nivel mondial. Această metodă permite celor responsabili finanţarea eliminarea aceleiaşi cantităţi de GES emise, dar la un cost mai scăzut decât dacă ar fi făcut-o ei înşişi;

- tranzacţionarea permiselor de emisie: instituţiile responsabile pot cumpăra sau vinde cote de emisie de CO2. Principiul funcţionează după cum urmează: o întrepridnere elimină mai mult decât i se cere din emisiile sale cedează excedentul uneia pentru care această eliminare ar fi mai costisitoare. Aceste tranzacţii, mai ales în cadrul ţărilor industrializate, au fost implementate în UE începând cu 2005, dar exclusiv pentru actorii energetici şi industriali care au acces la

13

programele de atribuire a cotelor de emisie. Se are o vedere şi o extindere în domeniu transporturilor.

Toate aceste mecanisme vizează, pentru aceeaşi cantitate de gaz eliminată, a investi acolo unde eliminarea acesteia este mai puţin costisitoare.

Nimeni nu ştie dacă acest obiectiv va fi îndeplinit. Trebuie avut în vedere faptul că există un decalaj de mai multe decenii între reducerea emisiilor de GES şi momentul în care va începe scăderea temperaturii, datorat duratei lungi de viaţă a acestora în atmosferă – în jur de 100 de ani.

Rezultatele sunt pentru moment discutabile şi contrastante. Între 1990 şi 2006, emisiile de GES a 40 din statele cele mai dezvoltate au scăzut cu 4,7%, dar acest rezultat se datorează reducerilor spectaculoase provenite din ţările „în tranziţie” din Europa de Est, după închidere mai multor uzine învechite (recordul de scădere cu 56% fiind atins de Letonia); totuşi, emisiile provenite de la aceste state au crescut înte anii 2000 şi 2006. Statele cotate cel mai prost în acest domeniu sunt Turcia (care a înregistrat o creştere cu 95%), Spania, Portugalia şi Australia. Franţa a înregistrat scăderi de 3,5% ale emisiilor de GES, deşi rezultatul este departe de obiectivul de 8% propus pentru 2010.

14

CAPITOLUL 2

APA

Apa acoperă 75% din suprafaţa planetei noastre şi, de asemenea, reprezintă trei sferturi din ţesuturile vii. În ciuda abundenţei sale, apa constituie o resursă rară, din următoarele motive:

1) Nu este suficientă existenţa apei, este necesar ca această să se găsească la locul şi la momentul potrivit.

a) La momentul potrivit – la ce serveşte abundenţa apei unui râu pe timp de iarnă, în condiţiile în care vara, la momentul în care este cea mai mare nevoie de apă, pentru irigaţii şi pentru supravieţuirea peştilor, acesta este afectat de secetă? În ciuda soluţiilor ştiinţifice şi tehnice actuale, cum ar fi sistemele de baraje şi de reţinere a apei, problema este departe de a fi rezolvată.

b) La locul potrivit – încă din cele mai vechi timpuri, aşezările umane au fost întemeiate în apropierea apelor. Încetul cu încetul, s-a creat un dezechilibru între resursele de apă disponibile şi populaţiile din zonă. Putem face o simplă comparaţie între capitala aztecă, situată în anul 1519 la malul unui „lac imens cu apă limpede”, şi citadela artificială, de 23 de milioane de locuitori, lipsită de o sursă directă de apă dulce, care este Mexico City. Sau între Mesopotamia, „grânarul lumii” de acum cinci mii de ani, şi deşertul irakian din prezent? Omul, atras de apă ca de oricare altă resursă, a dat curs unei exploatări exagerate, fie direct, prin extragerea abuzivă de apă, fie indirect, prin atacarea păturii vegetale (prin urbanizare, defrişări, agricultură agresivă) sau infrastructura aferentă şi impusă, practic, de urbanizarea excesivă, ceea ce a suprimat orice element care a fi dus la reţinerea apei, sporind, în anumite locuri, viteza de scurgere a apelor curgătoare către mare.

În lipsa resurselor de apă, aceasta poate fi transportată, chiar dacă acest lucru ar putea constitui, în anumite situaţii, un lux. Apeductele nu sunt o invenţie modernă, iar proiectele de transport ale apei sunt din ce în ce mai extinse: Australia a deturnat cursul unor fluvii spre vestul şi nordul ţării; Libia a construit un mare fluviu artificial suberan care, pe o lungime de 1000 de km, colectează pânza freatică sahariană; rezervoare gigantice, lungi de 200 de metri, transportă apă din Turcia în Cipru. Este evident că resursele de apă sunt repartizate în mod inegal; la nivel mondial, acestea pot varia pe o scară de la 1 la 1000, între o ţară aridă şi o ţară tropicală sau nordică.

15

2) Nu este suficientă existenţa apei în cantităţi suficiente, ci trebuie avută în vedere şi calitatea acesteia.

Apă sărată a mărilor şi a oceanelor, chiar dacă se găseşte în cantităţi abundente, este inutilizabilă, exploatarea fiind posibilă numai în condiţiile în care este desalinizată, proces care implică cheltuieli semnificative. Nici consumul uman, nici utilizarea industrială, nici agricultura, nu tolerează salinitatea apei. Un mare dezavantaj, având în vedere că 97% din apă se află în mări şi oceane, iar apele dulci de suprafaţă sau subterane (râuri, fluvii, lacuri) reprezintă mai puţin de 1%! Acest procent preţios de apă dulce ar trebui să fie, în mod normal, de cea mai bună calitate, mai ales cele subterane, care sunt ocrotite prin straturi de sol şi piatră.

I. Necesităţile de apă

O contabilitate strictă a resurselor de apă este greu de realizat. Trebuie avut în vedere faptul că, în majoritatea cazurilor, nu avem de-a face cu un „consum” propriu-zis de apă. Astfel, pe de o parte, apa menajeră şi cea industrială se întorc în natură în proporţie de 70%; în cazul agriculturii, pe de altă parte, se consumă între 70% şi 95% din apa utilizată pentru fiecare plantă. Dar şi în această situaţie, având în vedere regula conform căreia „nimic nu se pierde, totul se transformă”, apa astfel „irosită” se întoarce în natură, fie prin evaporare, fie prin procesul natural de transpiraţie a plantelor.

În concluzie, nu trebuie confundată situaţia în care apa este preluată şi utilizată, pentru ca ulterior să se întoarcă în natură, şi consumul propriu-zis al acesteia. Trebuie subliniat, totuşi, că avem de-a face cu un consum efectiv, sau mai bine zis o pierdere a resursei de apă, în situaţia în care aceasta nu mai este înapoiată în mediul său de origine. De pildă, apa unui râu deversată în mare, reprezintă o pierdere pentru acel râu, sau apa subterană care nu se întoarce în pânza freatică reprezintă, practic, un deficit. Aceasta duce la pierdere calităţii apei şi a capacităţilor sale de a fi reutilizată.

1. Necesităţile menajere

Majoritatea ţărilor industrializate consumă 150 de litri de apă menajeră pe zi pe cap de locuitor. Dacă adăugăm şi consumul aferent spaţiilor publice (şcoli, spitale, spaţii verzi etc), ajungem la o medie de 200 litri/zi.

Se depun eforturi în vederea economisirii consumului de apă, mai ales prin reducerea cererii, prin eficientizarea utilizării menajere (prin sisteme de economisire, cum ar fi cele implementate pe maşinile de spălat, sau sistemele electronice de declanşare a fluxurilor de apă etc) şi prin reducerea pierderilor din reţea.

16

În acelaşi timp, tratarea apei menajere rămâne un factor indispensabil. Încă de pe vremea lui Hipocrate, preocupările în acest domeniu au fost tratate cu seriozitatea necesară. Epidemia de holeră din Peru, din 1990, a arătat că o apă insalubră încă poate face ravagii în cadrul populaţiei. Organizaţia mondială a sănătăţii (OMS) consideră că 80% din maladiile de care suferă populaţia lumii se datorează apei sau se transmit pe calea apei.

Tratarea acesteia reprezintă eliminarea particulelor în suspensie prin decantare şi filtrare, şi, ulterior, dezinfectarea acesteia fie cu clor şi ozon, fie printr-o metodă mai complexă, mai eficientă, dar şi mai costisitoare, numită microfiltrare. O directivă europeană din 1998, care vine în completarea uneia din 1980, a impus strandardele europene de calitate a apei potabile.

Se estimează că, în prezent, circa o treime din populaţia mondială trăieşte în ţări care cunosc probleme moderate ori severe în privinţa apei şi că, până în 2025, două treimi din omenire se va găsi în această situaţie. Circa 20% din populaţia mondială nu are acces la apă salubră şi aproximativ 50% nu beneficiază de un sistem de asanare adecvat.

2. Necesităţile industriale

Apa este utilizată la nivel industrial în primul rând în calitate de agent termic, fie de răcire, fie de încălzire, pentru curaţat şi transport (evacuarea deşeurilor de fabricaţie), sau pentru a fi folosită în producţie (băuturi, chimie). Industria a realizat în ultimii 10 ani o economie semnificativă de apă.

Astăzi, se utilizează de 50 de ori mai puţină apă pentru prelucrarea lânii, de 15 ori mai puţină în industria zahărului, de 6 ori mai puţină în industria petrolieră. Majoritatea ramurilor industriale reciclează apă, reducând sensibil consumul sistemic şi, în acelaşi timp, cantitatea de deşeuri produsă. Totuşi, în privinţa centralelor termice, consumul nu a scăzut în aceeşi măsură.

3. Necesităţile agricole

Importanţa sistemelor de irigaţii a fost recunoscută încă din antichitate. Grâul, apoi porumbul, orezul sau bumbacul, sunt mari consumatori de apă. La nivel mondial, dezvoltarea sistemelor de irigaţii a fost încetinită în ultimii 10 ani, din motive economice (10% din totalul terenurilor agricole sunt irigate). În Franţa, suprafeţele agricole s-au triplat între 1970 şi 1997, şi reprezintă în prezent aproximativ 6% din suprafaţa cultivată. Acest procent este mult mai ridicat în alte state europene, mai ales în sud (Spania, Italia), dar şi în state nordice, precum Danemarca sau Olanda, şi aceasta datorită faptului că nu numai culturile de porumb, specifice sudului, necesită irigare permanetă (datorită, în aceliaşi timp, perioadelor de secetă), dar şi terenurile agricole din nordul continentului.

17

O treime din irigaţii se realizează prin canale şi fose, şi celelalte două treimi, prim pulverizare, metodă care reduce consumul de apă. Tehnicile de irigaţie cu picătura, specifice Orientului Mijlociu, sunt încă la început în ceea ce priveşte implementarea la nivel european.

II. Poluarea apelor

Poluarea apelor este definită ca fiind acea schimbare a compoziţiei apelor care le face dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, neadecvate pentru întrebuinţarea economică sau recreativă, şi duce la deteriorarea florei şi faunei din mediul acvatic; se manifestă ca un fenomen complex, multiform, care exprimă atât unitatea dintre apele dulci şi cele de mare, cât şi dintre uscat şi mediul acvatic. După cum ştim, termenul de „poluare” provine de la cuvântul pollutio din limba latină medievală. Egiptenii antici, care venerau Nilul drept zeu, sau grecii antici, care, la rândul său, aveau un zeu numit Oceanos, ar fi fost de acord cu această definiţie a termenului.

Vom trata la un loc poluarea apelor dulci şi a celor sărate, dar vom ţine seama de faptul că efectele anumitor forme de poluare pot fi asemănătoare, dar nu identice. Pe de o parte, regiunea maritimă din aproprierea litoralului este şi cea mai populată din punct de vedere biologic, dar şi cea mai expusă poluării, faţă de largul mării, care poate fi considerat un „deşert biologic”. Pe de altă parte, 80% din poluarea maritimă provine de pe uscat, pe calea apelor curgătoare, deversărilor din regiunile de coastă, sau din atmosferă.

1. Formele de poluare a apei

Principalele forme de poluare a apei, în funcţie de sursele şi de natura lor, sunt:

a) Poluarea organică. Principala sursă a acestei forme de poluare acvatică o constituie deversările menajere din marile oraşe şi dintr-o serie de sectoare industriale, precum cea a celulozei şi hârtiei, ori industria agro-alimentară. O importanţă trecută cu vederea o are şi poluarea menajeră, cu efecte directe asupra mediului acvatic. Orice materie organică deversată în apă va fi degradată de către bacterii specifice acesteia, producându-se, astfel, o epurare naturală. Dar aceste bacterii, pentru a sintentiza elementele poluante, au nevoie de oxigen, fapt care duce la un consum sporit al acestuia. Consecinţele sunt uşor de bănuit: moartea peştilor, nu prin intoxicare, dar prin asfixiere, datorită conţinutului redus de oxigen al apei.

Prin procesul natural de epurare a apelor prin bacterii proprii se realizează tratarea acesteia în marile staţii de epurare. Aceste bacterii, prezente în apa provenită din canalizare, atacă direct elementele poluante, mai ales dacă li se administrează oxigen suplimentar. În aceste condiţii, această formă de tratare se

18

realizează anterior deversării apei menajere înapoi în râuri. De observat că, la nivel european, s-a impus utilizarea exclusivă a detergenţilor biodegradabili, care pot fi epuraţi uşor de către bacterii în staţiile de tratare.

b) Poluarea toxică. Această formă de poluare ucide direct, spre deosebire de cea organică, care ucide prin asfixiere. Se datorează, bineînţeles, indistriei, mai ales industriei chimice şi metalurgiei.

Una dintre marile probleme aferente poluării toxice este găsirea unei modalităţi de măsurare a toxicităţii produselor. În acest sens, o modalitate de testare a fost pusă la punct la începutul anilor 1970, având la bază un crustaceu de apă dulce numit dafnie (sau purice de apă). Astfel, apa poluată era diluată până când nu ucidea decât 50% dintre dafniile din eşantion. Cu cât era nevoie de mai multă diluare a apei, cu atât aceasta era mai toxică. Totuşi, trebuie avut în vedere că acest test nu măsoară tecât toxicitatea imediată, nu şi cea pe termen lung, care poate rezulta din acumularea factorilor toxici. Anumite substanţe pot fi asimilate în sedimente, ca ulterior să fie eliberate. În cazul altor substanţe, se poate produce fenomenul de bioacumulare, respectiv anumite forme de viaţă să le asimileze în organismul lor, ducând la apriţia unor fenomene de concentrări succesive de-a lungul întregului lanţ trofic.

Aceasta se întâmplă în cazul metalelor grele (plumb, cadmiu, mercur) sau insecticidelor sau erbicidelor (în special faimosul DDT). Fenomenul de bioacumulare (plante – microorganisme – peşti – mamifere) a fost descoperit în anii 1950 în golful japonez Minamata. Un compus organic pe bază de mercur a fost găsit la capătul lanţului trofic, fiind provenit de la crustacee şi peşti, consumate de către om. S-a înregistrat un număr semnificativ de decese. În anii 1960, pelicanii americani au murit în urma consumului de peşte contaminat cu DDT. S-au regăsit, în unele organisme, doze de 100.000 de ori mai ridicate decât cele existente în apă.

Majoritatea acestor compuşi nu numai se acumulează, dar şi persistă în cadrul unui ecosistem; astfel, în 1990, la 20 de ani de la interzicerea DDT-ului, acesta se regăsea încă în lacurile din Japonia.

Convenţia de la Stockholm din 2001 a decis interzicerea a 20 de poluanţi organici persistenţi. Aceste produse toxice pot contamina apele fie direct, prin deversare, fie prin transport atmosferic pe distanţe lungi (pesticidele sau mercurul sunt substanţe volatile), fie în urma curăţării terenurilor sau a plantelor contaminate. Infiltrarea pesticidelor agricole în apele subterane a devenit, la sfârşitul anilor 1990, o preocupare majoră a furnizorilor de apă potabilă. Cum originea acestei forme de poluare este difuză, deci nu poate fi localizată precis în spaţiu, singura soluţie poate fi reformarea tehnicilor şi metodelor de producţie sau interzicerea anumitor produse.

c) Materiile în suspensie. Apa poate prelua diferite particule, fie provenite din eroziuni naturale, fie din deversări artificiale, cum ar fi în cazul localităţilor sau

19

centrelor industriale. Aceste materii în suspensie pot crea o poluare estetică, pot afecta viaţa peştilor (prin pătrunderea de particule în branhii), sau chiar pot contribui la poluarea organică sau toxică. La începutul anilor 1990, trei sferturi din materiile în suspensie proveneau din deversările urbane, iar numai un sfert din deversări industriale. Între timp, nivelul acestora a scăzut semnificativ.

Eliminarea acestor particule în suspensie are loc, în general, prin simpla decantare, prin depunere pe fundul marilor bazine din cadrul staţiilor de epurare ale marilor oraşe.

d) Materiile nutritive (nitraţi, fosfaţi). Nitraţii şi fosfaţii din apă au devenit o prblemă majoră. Este interesant de avut în vedere faptul că aceste substanţe nutritive sunt considerate ca fiind „poluanţi”. Acestea provoacă fenomenul de eutrofizare (gr. eutrophe – bine hrănit) a apelor curgătoare line, a lacurilor sau a mărilor. Astfel, excesul de nutrienţi favorizează proliferarea algelor care, atunci când se descompun, consumă enorme cantităţi de oxigen. Fără oxigen, apa devine un mediu propice de fermentaţie şi de putrefacţie.

Trebuie adăugat că stratul superficial de alge poate priva mediul acvatic de lumina solară, astfel încât chiar anumite alge, mai ales din mediul marin, pot deveni ele însele toxice. Astfel, în 1988, o maree galbenă de alge toxice a decimat, pe coasta scandinavă, populaţia de somon şi de păstrăv. Acest fenomen s-a răspândit la nivel mondial în ultimii ani.

Pe de altă parte, nitraţii prezintă şi un alt inconvenient, în ceea ce priveşte apa potabilă. În cadrul acesteia, nitraţii nu trebuie să depăşească nivelul de 50 mg/litru. Nitraţii, transformaţi în nitriţi, provoacă, în cazul femeilor însărcinate, o boală a sângelui numită „maladia albastră“. Totodată, caracterul cancerigen al nitrozaminelor este încă discutabil. Trebuie observat că unele legume, precum ţelina, spanacul, sfecla sau morcovul sunt o sursă importantă de nitraţi, iar unele mezeluri, conserve de carne şi peştele afumat sunt surse de nitriţi.

Fosfaţii provin, jumătate din surse urbane şi jumătate din surse agricole sau industriale. La rândul lor, nitraţii provin în principal din agricultură (îngrăşăminte) şi din creşterea intensivă a animalelor (dejecţii).

În apele subterane, agricultura şi creşterea animalelor antrenează o poluare importantă cantitativ, cumulativă şi persistentă în pânza freatică. În agricultură, dozele de nitraţi pe hectar s-au înmulţit de 3 ori în Europa între anii 1960-1990, chiar dacă ulterior s-au stabilizat.

e) Poluarea bacteriană.Această formă de poluare generează multiple probleme de ordin sanitar. Ea

poate afecta, în primul rând, apa de băut, fapt pentru care aceasta este supusă unor forme speciale de protecţie. Astfel, de regulă, alături de dezinfectarea acesteia, sunt prevăzute în jurul puţurilor de captare a apei potabile „perimetre de protecţie“, în cadrul cărora o serie de activităţi sunt limitate şi/sau interzise, pentru a se profita de marea putere de epurare a solului.

20

În această situaţie, dacă riscurile aferente apei potabile sunt practic eliminate (cel puţin în ţările industrializate!), rămân însă două alte riscuri bacteriologice: în privinţa înotului şi în privinţa crustaceelor.

Deşi anumiţi oameni de ştiinţă au afirmat că apa mării are capacităţi bactericide semnificative, se pare că acestea nu funcţionează în privinţa streptococilor din fecale, nici pentru salmonella, şi nici pentru virusuri. Se pare că poluarea organică sau cea prin materii în suspensie poate servi drept suport pentru poluarea bacteriană. În orice caz, poluarea plajelor, pe de o parte, şi a crustaceelor, pe de altă parte, fac obiectul reglementărilor şi supravegherii la nivel european.

Protecţia apelor de coastă împotriva poluării bacteriene nu este uşoară, deoarece staţiile de epurare obişnuite nu afectează această formă de poluare. Tratarea cu clor deşeurilor, în prezent cea mai eficientă soluţie, nu este neapărat benefică pentru mediul marin. O altă soluţie ar fi tratamentele cu ozon, dar acestea sunt mult prea costisitoare. Tehnicile naturale (crearea de lagune artificiale pentru deversarea apelor uzate şi irigarea terenului) sunt mult mai eficiente, utilizând puterea epuratoare a aerului, soarelui şi solurilor.

f) Poluarea termică. O mare parte a apelor utilizate în industrie sunt ape de răcire, care apoi se evacuează, la temperaturi ridicate. În ceea ce priveşte centralele electrice, acestea emit în mod inevitabil căldură, fie în atmosferă, fie în apă.

Acest fenomen de încălzire a apelor poate avea două consecinţe principale:- o influenţă directă asupra vieţii unor specii de plante şi animale;- o activitate bacteriană mai intensă şi, astfel, un foarte mare consum de

oxigen (se observă frecvent, în perioadele foarte calde, peşti plutind la suprafaţa apei, asfixiaţi, victime ale unui „şoc de căldură“).

III. Reglementarea protecţiei apelor

Primele reglementări juridice privind apele au avut un caracter răzleţ, vizând mai ales rezolvarea litigiilor în materie de proprietate. Într-o a doua etapă, apar unele acte cu caracter normativ privind ansamblul problemelor ridicate de exploatarea acestui element natural, dar care nu depăşesc sfera intereselor riveranilor. În sfârşit, în cea de a treia fază, asistăm la reflectarea interesului public general, şi, în consecinţă, putem vorbi şi despre unele aspecte privind gospodărirea raţională şi protecţia apelor, care cunosc o dezvoltare neîntreruptă, ajungând la conturarea şi afirmarea unei noi subramuri de drept (dreptul apei) şi chiar a unui drept uman fundamental specific, dreptul (la accesul) la apă (de calitate corespunzătoare), ambele aferente sferei mai largi, a dreptului mediului.

În ţările române, norme juridice referitoare la regimul apelor se întâlnesc încă din dreptul daco-roman, şi apoi în cadrul vechiului drept românesc, fiind dezvoltate ulterior, inclusiv în primele legiuiri scrise: Cartea românească de

21

învăţătură (1646) a lui Vasile Lupu şi Îndreptarea legii (1652) a lui Matei Basarab.

Cu toate acestea, abia în Codul Calimach (1817) şi în Legiuirea Caragea (1818), apele cunosc o reglementare mai detaliată, în cadrul dreptului de proprietate, prin consacrarea stăpânirii statului asupra râurilor, cu malurile şi limanurile lor, în scopul navigaţiei, asupra insulelor (ostroavelor) care se formează pe albiile acestora, precum şi delimitarea proprietăţii în cazul aluviunilor, avulsiunilor etc. şi alte drepturi în legătură cu apele. Codul civil din 1865 a prevăzut în art. 476 că fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile de mal şi locurile de unde s-a retras apa mării şi porturile naturale sunt dependente de domeniul public, iar Constituţia din 1866 (art. 19) a stabilit că „libera şi neîmpiedicata întrebuinţare a râurilor navigabile şi flotabile este de domeniul public”.

Un pas înainte în această direcţie s a făcut în Constituţia din 1923, care a extins sfera domeniului public în materie de ape, prevăzând că „sunt bunuri publice şi apele ce pot produce forţă motrice şi acelea care pot fi folosite în interes obştesc”. În aplicarea dispoziţiilor constituţionale de principiu, la 27 iunie 1924 a fost adoptată prima lege specială în domeniu, Legea regimului apelor, care declară bunuri publice „toate apele ce pot produce forţă motrice, ca şi pe cele care pot fi utilizate în interes obştesc”, reglementează folosirea apelor şi amenajarea lor, iar ca structură administrativă, în acest sens, se creează o direcţie a apelor în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice.

După 1944, o serie de reglementări au impus un nou regim utilizării şi protecţiei apelor prin unele acte normative, precum: Legea apelor nr. 8/1974, Legea nr. 5/1989 privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor etc. Actualul regim de folosinţă şi conservare a resurselor de apă este stabilit prin Legea apelor nr. 107/1996 (cu modificările ulterioare) şi alte acte normative conexe.

La nivelul Uniunii Europene, Directiva-cadru nr. 2000/60/CE din 23 octombrie 2000 prevede că fiecare stat are obligaţia, începând cu anul 2009, să elaboreze planuri de gestiune concrete pentru toate districtele hidrografice, pentru a atinge, până în decembrie 2015, „o stare bună a apelor”.

În contextul aderării României la Uniunea Europeană, prin modificările şi completările aduse prin Legea nr. 310/2004 (de implementare a Directivei-cadru) şi mai ales prin Legea nr. 112/2006, Legea nr. 107/1996 a asimilat concepţia generală, obiectivele şi instrumentele de realizare prevăzute în Directiva cadru nr. 2000/60/CEE. Documentul comunitar se preocupă de ansamblul apelor Comunităţii (cu excepţia apelor marine), văzute ca un tot, fără a le separa, precum directivele anterioare, în ape dulci, ape sărate şi ape subterane. Gestiunea este gândită pe ecosistem şi nu pe categorii de ape, după criterii precum destinaţia acestora. O altă noutate adusă de directiva cadru este gestiunea apei pe bazin hidrografic; statele membre trebuie să recenzeze bazinele hidrografice de pe teritoriul lor şi să creeze districte hidrografice, în care să instituie dispozitive

22

administrative adecvate; pentru fiecare district, se impune elaborarea unui plan de gestiune şi de programe de măsuri, stabilirea unui registru de zone protejate, care se bucură de un program special de supraveghere. Directiva creează trei tipuri de instrumente: analize şi studii iniţiale, o analiză economică pentru gestiunea apei şi o supraveghere sistematică din parte statelor membre, după aceleaşi baze ştiinţifice.

23

CAPITOLUL 3

POLUAREA SONORĂ

Zgomotul poate fi definit ca orice senzaţie auditivă dezagreabilă sau jenantă. Această definiţie are meritul de a sublinia caracterul relativ al noţiunii de zgomot; intensitatea sa este, desigur, importantă, dar la fel şi frecvenţa (înaltă sau joasă, gravă sau ascuţită), durata, sau caracterul său (brusc, constant, etc). Se adăugă la aceste elemente şi faptul că senzaţia neplăcută cauzată unei persoane depinde de momentul în care se produce (pe timp de zi sau pe timp de noapte), de persoana în cauză, sau de zgomotul de fond deja existent. Mai trebuie adăugat, pe lângă aceste considerente, faptul că, de pildă, o muzică plăcută sau alte sunete inofensive poat deveni insuportabile în anumite circumstanţe aparte, sau faptul că, de cele mai multe ori, zgomotul produs de altă persoană este perceput ca fiind mai intens decât zgomotul produs de propria persoană. În ciuda acestor multiple neajunsuri ale caracterului relativ şi subiectiv al aprecierii sunetului, s-a putut identifica un mijloc obiectiv de măsurare (respectiv uninatea de măsură pentru sunet – decibelul), cât şi multiple mijloace de reglementare.

În ciuda faptului că, în multe ţări, zgomotul este perceput ca fiind o problemă de către o mare parte a populaţiei, din punct de vedere normativ, îi este acordată o importanţă redusă. De regulă, statul plasează aceste responsabilităţi în sarcina autorităţilor locale, care, cel mai adesea, sunt incapabile de a impune o acţiune minimă şi omogenă.

La nivelul Uniunii Europene, de pildă, deşi există de mult timp diferite reglementări asupra zgomotelor produse de motoare sau de vehicule, prima directivă având ca obiect zgomotul ambiant a fost adoptată abia la 25 iunie 2002 (Directiva 2002/49/CE privind evaluarea şi gestiunea zgomotului ambiental). Sfera de aplicare a acesteia rămâne, totuşi, redusă, deoarece aceasta se limitează la a defini indicatorii de zgomot comuni pentru toate statele membre, solicitând autorităţilor centrale să elaboreze hărţi ale zgomotului, în funcţie de intensitate şi de sectoarele cele mai sensibile, şi planuri de acţiune, pentru perioada 2008-2013, în funcţie de dimensiunile aglomerărilor urbane sau de sectoarele vizate.

I. Efectele zgomotului

Zgomotul produce efecte, în primul rând, asupra auzului: fie printr-o oboseală auditivă, care reprezintă un deficit provizoriu de auz, şi care se manifestă începând de la zgomote de 75 la 80 dB, fie printr-un efect de mască, zgomotul împiedicând auzirea conversaţiilor ori semnalelor de pericol şi contribuind, astfel, la la producerea unei „izolări fonice“, fie printr-o pierdere definitivă a auzului, care

24

se poate produce în caz de expunere la zgomot intens şi prelungit (peste 85 dB timp de 8 ore pe zi, de-a lungul mai multor ani).

Zgomotul poate avea, de asemenea, şi alte efecte asupra sănătăţii, în special asupra sistemului cardiovascular (provocând, mai ales, hipertensiune arterială) sau asupra sistemului digestiv, sau asupra echilibrului psihic. Acesta este, în acelaşi timp, un important agent de stres.

Totodată, s-a constatat că zgomotul împiedică dezvoltarea limbajului şi deprinderea cititului la copii (fiind afectaţi mai ales cei care iau masa în cantine şcolare, la frecvenţe de peste 80 dB).

II. Sursele de zgomot

De regulă, se disting două mari surse de zgomot:

-mijloacele de transport (rutiere, feroviare, aeriene);-zgomotele de vecinătate (instalaţii industriale, şantiere, activităţi domestice şi menajere sau de petrecere a timpului liber etc.).

Dispunem, în prezent, de date relativ puţine referitoare la expunerea la zgomotul provenind din aceste surse distincte. Există, astfel, în această privinţă, o culpă a fiecărui stat în parte, semnalată de către OCDE. Astfel, s-au avut în vedere informaţiile obţinute în urma unor sondaje şi în funcţie de plângerile înregistrate la organele competene. În privinţa sondajelor, populaţia semnalează că principala problemă o constituie zgomotul produs de trafic. În ceea ce priveşte plângerile, însă, reiese că zgomotele produse de instalaţiile industriale şi comerciale sunt cele mai problematice. Şi aceasta, datorită faptului că, evident, nu se pot formula plângeri admonistrative împotriva „traficului” în general, fiind mai uşor ca acestea să se concentreze împotriva unui subiect anume, cum ar fi, de pildă, împotriva unei uzine.

1. Zgomotele produse de transport

A. Transportul rutier

Datorită dezvoltării spectaculoase a transportului rutier de marfă (care s-a dublat, în statele europene, între anii 1980 şi 2000) sau de persoane (care a crescut cu 50%, în aceeaşi perioadă), expunerea populaţiei la zgomot a cunoscut o tendinţă de creştere, în ciuda impunerii normelor de reglementare în domeniu sau a mijloacelor de protecţie, cum ar fi ecranele acustice, sau în ciuda tendinţei populaţiei de a nu mai locui în apropierea centrelor urbane.

Zgomotul produs de vehicule (care este cu de la 5 la 15 ori mai ridicat în cazul camioanelor decât în cazul maşinilor obişnuite) a fost redus la sursă, mai ales în cadrul Uniunii Europene, începând cu anii 1970, printr-o serie de directive. Dar

25

evoluţia normativă a fost lentă: a fost nevoie de 23 de ani pentru a reduce cu 8 dB limitele impuse automobilelor şi cu 11 dB, cele impuse camioanelor. Motocicletele şi tractoarele a făcut, de asemenea, obiectul reglementărilor europene. Trebuie subliniat că aceste norme vizează motoarele, tobele de eşapament, dar şi anumite accesorii (alarme sau claxoane).

Trebuie avute în vedere, în acest sens, şi alte aspecte, precum zgomotul produs de cauciucuri în contact cu suprafaţa carosabilă, care constituie, în prezent, un element esenţial al zgomotului produs de transport. Calitatea anvelopelor sau calitatea drumurilor pot face obiectul reglementărilor aferente zgomotului rutier, dar numai cele dintâi a fost incluse într-o Directivă europeană din iunie 2001.

În fine, nu este suficientă diminuarea felului în care zgomotul este produs, ci se impune şi controlul circulaţiei vehiculelor, deoarece nivelul de zgomot depinde în mare parte de felul în care vehiculele sunt conduse şi întreţinute. Din păcate, în Europa, în afara de inspecţia tehnică periodică obligatorie, modalităţile de control al zgomotului sunt limitate, spre deosebire de SUA sau Japonia.

Impunerea vehiculelor electrice poate constitui un mijloc de diminuare a zgomotului rutier (şi poluării aerului). Putem avea în vedere şi vehicule hibride: electrice în cazul traficului urban, şi diesel în traficul interurban, din motive de putere de tracţiune şi de autonomie.

Evident, există şi metode de gestiune a traficului, care constituie o cale importantă de reducere a zgomotelor produse de circulaţia autovehiculelor, prin măsuri precum:

- limitarea vitezei (reducerea la 30 km/h, experimentată în Elveţia ori Germania, ar permite reducerea zgomotului cu 4-5 dB;

- interzicerea circulaţiei pe anumite trasee ori la anumite ore. În multe state europene se interzice traficul greu pe timpul nopţii, sau se impun anumite rute ocolitoare. S-au creat, de asemenea, spaţii de staţionare pe timp de noapte şi centre de încărcare/descărcare, situate în afara oraşelor.

Pentru a izola sursele principale de zgomot rutier au fost ridicate ecrane acustice de-a lungul şoselelor, sau s-a impus izolarea fonică a imobilelor riverane.

B. Transportul aerian

Deşi mai puţin generalizat decât zgomotul produs de transporturile rutiere, cel produs de transportul aerian îşi face simţită prezenţa, în principal faţă de populaţia riverană aeroporturilor.

Primele măsuri au vizat reducerea la sursă a zgomotelor produse de aeronave (avioane, elicoptere etc.), şi au fost impuse mai întâi în cadrul Organizaţie Aviaţiei Civile Internaţionale, pentru a fi reluate ulterior în cadrul legislaţiilor naţionale sau internaţionale. În principal, reducerea zgomotelor produse de aparatele de zbor s-a datorat, în mare măsura, eforturilor întreprinse de către constructorii de aeronave în vederea reducerea consumului de carburant.

26

În multe ţări, deşi de cele mai multe ori numai la nivel simbolic, s-au impus taxe asupra avioanelor producătoare de zgomote, taxe care se varsă în fonduri dedicate izolării fonice a aeroporturilor.

Ca şi în cazul autovehiculelor, măsurile de gestiune sunt deosebit de importante pentru prevenirea ori combaterea zgomotelor. Acestea se pot materializa prin:

- interzicerea totală a avioanelor producătoare de zgomot puternic, care s-a impus, la nivel european, începând cu aprilie 2002;

- restricţii orare, în special interdicţia de zbor în timpul nopţii, fie totală, fie parţială;

- plafonarea traficului: limitarea numărului de avioane, fie pe timp zi, fie pe timp noapte;

- stabilirea de noi itinerarii, altitudini de survol şi proceduri de zbor.

În acest context, se cuvine subliniată importanţa regulilor de urbanism, care interzic crearea şi dezvoltarea de zone rezidenţiale în apropierea aeroporturilor.

C. Transporturile feroviare

Mult timp, transporturile feroviare nu au afectat decât o mică parte a populaţiei, singura ţară europeană care făcea excepţie de la această regulă fiind Elveţia.

Apariţia trenurilor de mare viteză a schimbat această situaţie de fapt. În Franţa, Institutul naţional de cercetare şi siguranţă a transporturilor a studiat problema zgomotului produs de noile linii de trenuri de mare viteză (TGV). În Japonia, aceasta problemă a căpătat un caracter de continuitate după apariţia, în anul 1964, a reţelei Shinkansen.

Au fost utilizate numeroase procedee pentru a reduce la sursă zgomotul produs de traficul feroviar, majoritatea vizând tehnicile şi materialele de construcţie ale echipamentelor feroviare (materialele din care se fabrică frânele, cauciucarea şinelor, izolarea fonică a tunelelor etc.)

Se adaugă, şi în acest caz, impunerea ecranelor de protecţie fonică, izolarea construcţiilor riverane şi gestiunea corespunzătoare a traficului.

2. Zgomotele de vecinătate

Poate fi vorba de zgomote produse de industrie, şantiere, şcoli, localuri, activităţi casnice etc.

Pe lângă reducerea acestor zgomote la sursă, prin dispozitive tehnice (în special în cazul industriilor), se impun şi măsuri adecvate de gestiune.

Ca şi în cazul zgomotelor aferente transportului, reglementările de urbanism stabilesc, în unele ţări, instituirea unor perimetre de protecţie în jurul instalaţiilor industriale care produc zgomote, în care construcţiile fie că sunt supuse unor

27

norme acustice specifice, fie că sunt interzise. Trebuie evidenţiat faptul că un control riguros şi un regim sancţionator pentru zgomotele de vecinătate sunt deosebit de dificil de realizat.

3. Izolaţia

Oricare ar fi sursa zgomotului, soluţia finală o constituie, de cele mai multe ori, izolarea. La nivel personal, aceasta se poate realiza fie prin căşti de protecţie, fie prin dopuri introduse în canalul auditiv. În privinţa clădirilor, se impune izolarea acustică, pentru a oferi o protecţie sporită faţă de zgomotele produse de vecini şi cele provenind din exterior. Zgomotele pot pătrunde în locuinţe fie pe cale aerului (uşi, ferestre, guri de aerisire) fie prin materiile solide, prin vibraţii (ale pereţilor, ale ţevilor etc).

În fine, nu trebuie să facem confuzie între:

- materiale izolante şi materiale absorbante. Cele din prima categorie împiedică trecerea zgomotului dintr-o cameră în alta. Cele din a doua categorie (textile sau materiale poroase) împiedică reverberaţia sunetului (efectul de ecou) în cadrul unei încăperi (efect care poate deveni neplăcut în cadrul sălilor, a cantinelor, a piscinelor acoperite etc).

- izolanţii acustici şi izolanţii termici. Izolanţii termici pe bază de fibre minerale ameliorează şi izolarea fonică. În schimb, cei pe bază de mase plastice pot amplifica transmiterea zgomotelor. Un geam dublu poate oferi o bună izolare termică, dar un geam gros de sticlă oferă o mai bună izolare fonică.

Regulile acustice cunoşteau, până nu demult, suficiente lipsuri. Situaţia s-a ameliorat în ultimii ani: controalele efectuate la nivel european au arătat că, în anii 1970, reglementările relative la zgomot se aplicau în proporţie de 7%. Cincisprezece ani mai târziu, acestea se aplică în proporţie de 70%!

28

CAPITOLUL 4

REGIMUL DEŞEURILOR

În ipocrizia ei, societatea de consum consideră că un deşeu care nu este la vedere, nu există. Anual, cetăţenii Uniunii Europene produc aproximativ 2 miliarde de tone de deşeuri, respectiv 560 kg de deşeuri pe cap de locuitor în Marea Britanie, Austria sau Irlanda, 510 kg în Franţa, 610 kg în Olanda sau 620 kg în Norvegia. Şi aceasta doar dacă avem în vedere exclusiv deşeurile menajere.

În accepţiunea francofonă, termenul de „deşeu” nu determină decât deşeurile solide sau vâscoase, inclusiv lichidele concentrate, dar numai cele care provin din menaje sau instalaţii industriale, nu şi cele introduse pe calea aerului (poluarea aerului) sau prin canalizare (poluarea apei). Anglo-saxonii nu fac distincţie din punct de vedere terminologic între emisiile poluante: deşeurile – wastes – reprezintă, pentru ei, şi gunoiul propriu zis, şi poluarea aerului sau a apei.

Din punct de vedere al provenienţei lor, deşeurile pot fi: deşeuri menajere, deşeuri industriale, deşeuri agroalimentare şi deşeuri nucleare.

I. Deşeurile menajere

Această categorie de deşeuri cuprinde, în special, gunoaiele menajere propriu-zise, deşeurile voluminoase, deşeurile biologice etc. Europeanul mediu produce între 2 şi 3 kg de gunoi menajer pe zi. Compoziţia medie a acestor deşeuri, în regiunile urbane, este următoarea: hârtii şi cartoane 28%, materii organice 13%, sticlă 9%, materiale plastice 14%, metale 4%, textile 10%, altele 22%.

Această compoziţie s-a modificat considerabil după al doilea război mondial, perioadă în care existau de cinci sau şase ori mai puţine deşeuri de hârtie, mai multe materii organice, plasticele nu existau deloc şi cenuşa din sobe ocupa un loc semnificativ.

Creşterea cantităţii de hârtie aruncată nu se datorează sporirii afinităţii populaţiei pentru lectură, ci inflaţiei de materiale informaţionale şi de ambalaje. Ambalajele (în general) reprezintă, astăzi, mai mult de o treime din totalul deşeurilor menajere.

1. Tratarea deşeurilor menajere.

Nu mai suntem în epoca în care eliminarea deşeurilor se realiza prin aruncarea acestora în stradă, sau când erau, pur şi simplu, date drept hrană animalelor. În prezent, există 4 metode principale de eliminare a deşeurilor: reciclarea, tratamentul biologic, incinerarea şi depozitarea. De menţionat că adoptarea uneia dintre aceste măsuri nu o exclude pe cealaltă. În Europa, aproape

29

întreaga populaţie beneficiază de cel puţin unul dintre aceste mijloace de tratare (faţă de 56% din populaţie în 1980) şi, în anul 2005, destinaţia deşeurilor menajere şi a celor asimilate cu acestea era următoarea: reciclare 16%, tratament biologic (în principal compostaj) 13%, incinerare 36% (cu recuperare aproape totală de energie), depozitare controlată 34%.

Aceste procente diferă, evident, de la o ţară la alta, şi de la o perioadă la alta. Italia, ţara de provenienţă a tehnicii compostajului, nu mai tratează decât 20% din propriile deşeuri prin această tehnică. Marea Britanie, care a pus bazele procedeelor de incinerare (40% din populaţia urbană de la începutul secolului XX beneficia de această metodă), o utilizează în prezent în proporţie de 10%. În ţările industrializate, proporţia deşeurilor incinerate poate ajunge de la 10% (Italia, Canada) la mai mult de 70% (Japonia).

Trebuie subliniat că aceste procedee şi tehnici de tratament al deşeurilor nu se exclud reciproc. Din ce în ce mai mult, o parte a deşeurilor este reciclată, altă parte este tratată biologic, iar altă parte este incinerată.

A. Tratamentul biologic priveşte mai ales partea fermentabilă (circa 60% din total) a gunoaielor (deşeuri alimentare, hârtie, deşeuri organice etc.). Poate fi vorba, în această situaţie, de două variante: fie fermentaţia în aer liber (compostajul), fie fermentaţia controlată. Compostajul constă în lăsarea deşeurilor să fermenteze în aer liber pentru o perioadă de mai multe luni. Apoi, în uzine specializate, are loc operaţiunea numită „de compostare” care dă naştere, pe de o parte, aşa-numitor „humus“-uri1, iar pe de alta, unor elemente chimice în cantitate slabă, precum magneziu, cupru, zinc etc.

Fermentaţia controlată (metanizare) se realizează în spaţii închise ermetic, din care este eliminat oxigenul. Această procedură are ca rezultat un biogaz compus în proporţie de 55%-60% din metan, utilizabil în producerea de energie termică, energie electrică etc. Produsul solid al acestei operaţiuni poate fi utilizat în agricultură. Acest procedeu a cunoscut o răspândire destul de largă la nivel european, în state precum Franţa (6 uzine), Germania (mai mult de 30 de uzine), Spania sau Elveţia.

B. Incinerarea vizează partea combustibilă (70%) a deşeurilor menajere. Contrar uzinelor de compostaj care reclamă spaţii întinse, incinerarea este o soluţie „compactă“, care este preferată în cazul zonelor urbane foarte dezvoltate. Anumite uzine de acest gen pot vinde energie electrică, produsă prin procesarea energiei termice degajate.

Deşeurile menajere sunt un combustibil de proastă calitate (de cinci ori mai puţin eficiente decât cărbunele) şi, pe lângă aceasta, foarte eterogen. Aşadar, în

1 Humus se numeşte un amestec de substanţe organice amorfe aflate în sol, de obicei până la o adâncime de 20-30 cm. Humusul este un amestec complex, format din produşi de transformare avansată a resturilor organice şi produşi de resinteză microbiană şi din substanţe humice propriu-zise, cum ar fi acizi humici, acizi fulvici şi humina. Mai concret, humusul este rezultatul descompunerii naturale biologice şi chimice a substanţei organice, aşa cum sunt materialul vegetal, animalele moarte, plantele şi excrementele animalelor.

30

interiorul cuptorului este necesară o bună aerisire şi procesare tehnică complexă a deşeurilor, în condiţiile unei temperaturi maxime de 900oC. Dificultatea constă, în această situaţie, în epurarea şi filtrarea fumului, având în vedere că o directivă europeană din anul 2000 a crescut semnificativ preţul incinerării. Nu mai este suficientă filtrarea fumului, ci se impune şi neutralizarea acidului clorhidric, rezultat din arderea maselor plastice. În plus, trebuie avute în vedere greutăţile ridicate de reziduurile acestor procedee, în mare parte metale grele, de condiţiile specifice de depozitare a acestora şi de emisiile de poluanţi organici persistenţi.

C. Depozitarea rămâne procedeul cel mai frecvent utilizat în ţările dezvoltate – în proporţie de 50% în SUA şi UE, dar numai 10% în Japonia. Depozitările brute, în natură şi fără respectarea condiţiilor de protecţia a mediului, sunt, în general, interzise de lege, astfel încât s-a impus metoda numită „depozitarea controlată”.

Depozitarea controlată constă, practic, în a nivela deşeurile la intervale scurte de timp (o zi sau două) şi a separa straturile de gunoaie de cele de nisip ori de pământ. Această tehnică evită producerea de mirosuri şi răspândirea gunoaielor, dar nu rezolvă toate problemele delicate. Astfel, subsolul locului de depozitare trebuie să fie impermeabil, iar apele de ploaie care se infiltrează şi poluează să fie recuperate şi tratate pentru a evita orice contaminare a pânzei freatice. Biogazul rezultat din fermentarea internă a gunoaielor depozitate trebuie captat şi eliminat prin ardere (existând riscul de producere de mirosuri şi de explozii). În sfârşit, trebuie avută în vedere obligativitatea reamenajării sitului după exploatare.

Toate aceste aspecte pot să scumpească costul depozitărilor, care rămâne totuşi scăzut în raport cu cel al incinerării şi compostajului. Totuşi, în viitorul apropiat, preţul metrului pătrat de spaţiu de depozitare, 12 euro, ar putea creşte la valori între 40 euro şi 90 de euro.

Un alt inconvenient al depozitării este acela al consumului unei resurse uneori rare: spaţiul, care trebuie să fie un teren, bine delimitat, situat nu prea departe de oraş, şi totuşi izolat, destul de rar de găsit în regiunile dens populate. Se consideră că depozitarea tuturor deşeurilor ar fi o adevărată risipă de spaţiu, şi că o soluţie optimă ar fi depozitarea exclusivă a părţii dintre acestea care nu pot fi tratate pe altă cale (compostaj, incinerare etc.).

2. Reciclarea şi colectarea selectivă a unor deşeuri menajere.

Reciclarea textilelor, a hârtiei, a sticlei, a plasticului, a metalelor ori a altor asemenea materiale cunoaşte deja o lungă istorie.

Astăzi, când este evidenţiată o penurie a resurselor naturale, această problemă dobândeşte o importanţă deosebită.

Recuperarea deşeurilor menajere se face în funcţie de natura acestora şi a condiţiilor socio-economice concrete din fiecare ţară.

31

Dincolo de consecinţele directe ale economiei de piaţă, trebuie avute în vedere motivele reale şi profunde ale colectării selective a deşeurilor. Astfel, avem de-a face cu trei variante posibile:

- din punct de vedere al materialelor reciclate: 1. pentru a se economisi resursele financiare (în funcţie de valoarea materialelor reciclate), 2. pentru a se economisi materiile prime (de exemplu, lemnul, prin reciclarea hârtiei), 3. pentru a se economisi energie (reciclarea sticlei sau a aluminiului).

- din punct de vedere al tratării globale a deşeurilor, în vederea ameliorării calitative al proceselor de tratare (de exemplu, o materie omogenă se incinerează mai uşor şi mai ieftin decât o materie heterogenă), sau cel puţin cantitative.

- din punct de vedere al protecţiei mediului, pentru a se evita dispersia în natură a deşeurilor menajere cu caracter special, cum ar fi aparatura tehnică, sau deşeurile periculoase. În prezent, este obligaţia producătorilor acestora să implementeze şi să finanţeze colectarea şi eliminarea lor.

În concret, populaţia are la dispoziţie două metode de colectare selectivă a deşeurilor recuperabile:

1. aportul voluntar, respectiv depunerea deşeurilor în containere specializate, la sediul agenţilor comerciali sau la sediul societăţilor de salubrizare;

2. colectarea la domiciliu, la momente specifice sau în acelaşi timp cu ridicarea deşeurilor normale, dar în pubele sau containere diferite, urmând a fi ulterior triate şi tratate corespunzător. Triajul se poate realiza, de exemplu, prin distincţia dintre deşeuri reciclabile (sticlă, hârtie, mase plastice) şi nereciclabile (deşeuri alimentare), sau dintre deşeuri fermentabile şi nefermentabile.

Colectarea la domiciliu este forma de colectare care predomină în practică, dar este mai scumpă decât sistemele de aport voluntar.

II. Deşeurile industriale

Activităţile economice produc anual miliarde de tone de deşeuri, care pot fi împărţite în două categorii: deşeuri obişnuite, care pot fi asimilate deşeurilor menajare, şi deşeuri periculoase. Acestea din urmă pot fi:

- deşeurile organice, precum deşeurile de hidrocarburi, gudron, solvenţi, vopsele;

- deşeurile minerale lichide, precum cele provenite de la băile de stripare şi de tratare la suprafaţă a metalelor;

- deşeurile minerale solide, precum nisipurile de turnătorii, săruri de decantare pe bază de cianuri etc.

Aceste deşeuri speciale cuprind, de asemenea, deşeurile ultime provenind de la procedeele de depoluare a apei şi a aerului.

32

Se observă că industriile metalurgică şi petrochimică produc cele mai multe deşeuri periculoase.

1. Tratamentul deşeurilor industriale. Pe lângă utilizarea produselor reciclate sau tehnicilor de reducere a producerii de deşeuri, tratamentul deşeurilor industriale se realizează după trei metode principale: incinerarea, tratamentul fizico-chimic şi depozitarea.

Primul centru de tratare a deşeurilor industriale din Europa a fost inaugurat în anul 1970 la Hombourg (Franţa).

a. Incinerarea.Aceasta se realizează destul de rar, fie în staţiile de incinerare a deşeurilor

menajere, adaptate la cerinţele deşeurilor industriale, fie în staţii specializate. Deşeurile sunt supuse unui proces fizico-chimic de cimentare, la temperaturi de aproximiativ 20000 celsius, neutralizându-se, astfel, o mare parte a substanţelor toxice.

Tehnicile de evapo-incinerare se aplică deşeurilor lichide diluate: mai întâi, se evaporă apa, ca apoi deşeul concentrat să fie ars.

b. Tratamentul fizico-chimic constă fie în detoxificarea deşeurilor (prin neutralizarea acizilor, decianurizare etc.), fie în separarea componentelor chimice ale deşeurilor.

c. Depozitarea se realizează în centre specializate pentru deşeurile industriale, care trebuie să respecte condiţii de siguranţă suplimentare, pe lângă cele impuse spaţiilor în care se depozitează deşeurile menajere. În Germania se practică pe scară largă depozitarea în subteran, mai precis în minele de sare sau de potasiu abandonate, datorită faptului că, aici, apa lipseşte cu desăvârşire.

2. Reciclarea deşeurilor industriale se realizează, ca şi în cazul deşeurilor menajere, în diverse scopuri: economisirea materiilor prime, a energiei, în vederea tratării acestora etc. Anumite materii prime, în special metale, mase plastice, hârtie, sticlă, sunt recuperate şi reutilizate în mod constant şi pe scară largă.

Recuperarea deşeurilor industriale se practică de ceva timp, în special în următoarele cazuri: resturi metalice, feroase sau neferoase (plumb, cupru, aluminiu, zinc), hârtie, sticlă, mase plastice. Se pun, în această situaţie, două mari probleme: a se recupera materialele uzate şi a se reutiliza materialele recuperate. În cazul metalelor, hârtiei şi sticlei, lucrurile sunt simple.

În privinţa maselor plastice, reciclarea acestora este încă în curs de dezvoltare. Problema rezidă în faptul că avem de-a face cu numeroase tipuri de mase plastice, având proprietăţi diferite (polietilenă, polistiren, PVC, PET etc). Polietilena de înaltă densitate, de exemplu, după reciclare, poate fi utilizată la fabricarea ţevilor, PET-ul la fabricare poliesterului etc.

33

Anumite deşeuri industriale periculoase sunt, în schimb, reciclate pe scară largă, în special uleiurile şi solvenţii.

Camerele de comerţ şi industrie au creat bursele de deşeuri, pentru a pune în legături producătorii de deşeuri şi potenţialii utilizatori.

Una dintre principalele piedici din cale reciclării este existenţa normelor de calitate pentru o gamă largă de produse (cum ar fi, de pildă, masele plastice care intră în contact cu produsele alimentare. Totuşi, de cele mai multe ori, avem de-a face doar cu un protecţionism abuziv al materiilor prime noi.

III. Deşeurile agricole reprezintă, din punct de vedere cantitativ, partea cea mai importantă a deşeurilor. Acestea pot fi deşeruri animale, reziduuri vegetale, reziduuri lemnoase şi reziduuri ale industriei agroalimentare.

În ciuda abundenţei cantitative, se discută puţin asupra deşeurilor agricole, datorită faptului că, din punct de vedere calitativ, acestea ridică cele mai puţine probleme pentru mediu, deoarece pot fi mai uşor valorificate sau asimilate de natură.

Îngroparea acestora pune, totuşi, din ce în ce mai multe probleme în ceea ce priveşte spaţiul de depozitare şi poluarea aerului, solului sau a apelor. În cele mai multe cazuri, cererea pentru spaţii specializate în acest sens depăşeşte posibilităţile materiale, naturale.

Valorificarea deşeurilor agricole în alimentaţia animalelor trebuie realizată în condiţii sanitare ireproşabile. Se cunoasc efectele unor maladii precum „boala vacii nebune”, care a atins mii de bovine şi care s-a datorat alimentaţiei pe bază de deşeuri animale tratate insuficient. Există, deci, situaţii în care reciclarea are limite.

IV. Deşeurile nucleare

Deşeurile radioactive pot proveni, de regulă, fie din laboratoarele de cercetare sau din medicină (24%), fie din producţia de energie nucleară (63% - principala sursă de deşeuri radioactive), fie din industria militară (10%).

Trebuie menţionat că deşeurile nucleare se caracterizează, pe de o parte, printr-un grad mai mic sau mai mare de radioactivitate, iar, pe de altă parte, prin durata de viaţă (unele corpuri radioactive se dezintegrează instantaneu, altele rezistă mii sau chiar milioane de ani).

De asemenea, deşeurile din centralele nucleare pot fi: fie combustibilii, precum uraniu sau plutoniul uzat, retrase din reactor, fie deşeurile tehnologice, respectiv instalaţiile centralei, care sunt inevitabil contaminate şi, deci, înclocuite periodic.

Aceste deşeuri tehnologice ale centralelor (ca şi deşeurile radioactive medicale) au două calităţi: o viaţă scurtă şi o radioactivitate slabă. Datorită acestui

34

lucru ele, sunt stocate la suprafaţă sau la o adâncime mică, închise în beton, în galerii sau tranşee accesibile uşor.

În schimb, combustibilul uzat are un dublu inconvenient: o viaţă lungă şi un grad ridicat de radioactivitate. De aceea, unele state au impus regenerarea şi retratarea combustibilului uzat, prin extragerea uraniului şi plutoniului care pot fi reutilizate în centrală. Prin acest procedeu, rămâne numai un procent de 3% de deşeuri de înaltă radioactivitate, închise apoi sticlă. Astfel vitrificate, acestea necesită un spaţiu de depozitare de 4 sau de 5 ori mai mic, dat fiind faptul că aceste deşeuri, reprezentând 92% din deşeurile radioactive, nu necesită decât 0,2% din volumul total al acestora! Totuşi, uzinele de retratare produc deşeuri intermediare în cantităţi mari, cu radioactivitate slabă sau medie, dar contaminate cu elemente care au o durată a vieţii foarte lungă. Astfel, prezenţa acestor elemente impune, deci, în ciuda radioactivităţii scăzute, acelaşi tratament ca şi în cazul celor foarte periculoase. În aceste condiţii, din punct de vedere al gestiunii deşeurilor nucleare, se pune problema utilităţii şi pertinenţei procesului de retratare a combustibililor uzaţi, proces care rămâne, totuşi, util pe termen lung, din punct de vedere al reciclării, dată fiind economisirea resurselor de uraniu.

Soluţia cel mai frecvent utilizată pentru deşeurile cu radioactivitate medie sau înaltă şi cu o durată lungă de viaţa este aceea ca, după o „răcire“ la suprafaţă timp de câteva zeci de ani (mai ales în cazul deşeurilor de radioactivitate ridicată, care degajă multă căldură), să fie îngropate la mare adâncime (câteva sute de metri), în straturi geologice adecvate: fără pânză freatică, fără risc seismic etc. Specialiştii apreciază că patru tipuri de roci sunt corespunzătoare în acest sens: sarea (fără apă şi fiind o rocă foarte plastică), argila, granitul şi şisturile. Pentru deşeurile a căror durată de viaţă atinge milioanele de ani, stabilitatea şi etanşeitatea rocii de depozitare, la o scară temporală geologică, sunt criterii esenţiale. Ideal ar fi ca aceste depozitări să fie reversibile, în sensul că deşeurile să poată fi recuperate, în caz de nevoie.

V. Regimul juridic european al deşeurilor

O primă directivă-cadru europeană în privinţa deşeurilor a fost adoptată în anul 1975 şi impunea o procedură obligatorie de înregistrare a societăţilor care se ocupau cu eliminarea deşeurilor. Această directivă a fost înlocuită la 19 noiembrie 2008 printr-o nouă directivă-cadru, care oferă o mai bună definiţie a deşeului (făcând distincţia între deşeu şi sub-produs – produs rezidual care apare în timpul fabricării sau distrbuţiei produselor finite).

Directiva impune şi o ierarhie de gestionare a deşeurilor: în primul rând, trebuie urmărită reducerea producerii de deşeuri, reciclarea lor, valorizarea lor şi, abia la urmă, eliminarea lor. Se fixează obiective de reciclare, pentru anul 2020: 50% din deşeurile menajere (prin reciclarea hârtiei, metalelor, sticlei şi maselor plastice), 70% din deşeurile provenite din construcţii. Pentru prima dată, această

35

directivă enunţă principiul proximităţii, care poate fi rezumat prin ideea că deşeurile trebuie gestionate cât mai aproape de locul în care sunt produse.

36

CAPITOLUL 5

PRODUCŢIA CURATĂ ŞI FĂRĂ RISC

În capitolele precedente, am arătat cum se poate lupta împotriva daunelor produse naturii, respectiv pe trei căi prinipale:

1. prin reducerea efectelor asupra destintarului (utilizarea căştilor în cazul poluării fonice, de măşti în cazul poluării aerului, utilizarea tehnicilor de purificare a apei de către distribuitorii de apă potabilă etc). Aceasta este o soluţie puţin echitabilă, deoarece victima este pusă într-o situaţie în care trebuie să-şi rezolve singură problemele, cauzate de alţii.

2. prin sporirea distanţei dintre autorii şi victimele daunelor (perimetre de protecţie în jurul aeroporturilor, în jurul surselor de apă potabilă etc).

3. prin curăţarea factorilor de mediu poluaţi (epurarea apelor menajere, tratarea deşeurilor menajere, a deşeurilor periculoase etc).

Dar ideea care iese în evidenţă este că ar fi mult mai avantajoasă combaterea răului la sursă, respectiv prin impunerea producţiei „curate”. Cu alte cuvinte, fie prin fabricarea de produse „curate”, fie prin implementarea şi utilizarea unor mijloace de producţie„curate”.

I. Produsele „curate”

1. Promovarea produselor ecologice

Produsele „verzi”, „ecologice”, „bio”, „naturale” au cunoscut, în ultimul deceniu, o răspândire spectaculoasă.

Din perspectiva consumatorului, cea mai mare problemă constă, evident, în a determina care produse sunt veritabile şi care nu; un mijloc important de înşelătorie este impunerea sinonimiei dintre „natural” şi „inofensiv”, în condiţiile în care se ştie că principalele substanţe dăunătoare vieţii şi/sau sănătăţii umane sunt extrase direct din natură, fără a fi necesară o sinteză chimică. Din această cauză, asistăm în prezent la un efort sporit de reglementare a utilizării denumirilor „eco”, „bio” etc.

Problema cea mai importantă rezidă în a determina caracterul ecologic al unui produs. Astfel, un produs poate fi „curat” din punct de vedere al utilizării lui (o maşină silenţioasă), din punct de vedere al procedeelor de producţie sau de transport (mai puţină poluare sau mai puţin consum de energie) sau din punct de

37

vedere al tehnicilor de eliminare a sa (deşeuri biodegradabile, uşor recuperabile şi reutilizabile).

În concluzie, pentru calificarea unui produs ca fiind „ecologic”, trebuie avut în vedere întregul ciclu de producţie al acestuia.

2. Reglementarea produselor periculoase

Nu este suficientă impunerea unor produse mai puţin poluante; se cere, în acelaşi timp, o reglementare legală strictă a produselor periculoase. Dreptul european şi internaţional oferă mai multe exemple în acest sens:

- proceduri de autorizare a comercializării anumitor produse, cum ar fi medicamentele, cosmeticele, aditivii alimentari, pesticidele, organismele modificate genetic, îngrăşămintele, expozibilii etc.

- norme aplicabile anumitor categorii de produse (carburanţi, autovehicule, aeronave etc).

- interzicerea absolută a anumitor produse (detergenţii care nu sunt biodegradabili în proporţie de 90%, vopselele pe bază de plumb, produsele conţinând cadmiu, clorofluorocarburile etc.) Referitor la interzicerea unor produse, se impune menţionat faptul că, odată luată această măsură, trebuiesc impuse condiţii de stimulare a descoperirii şi producerii pe scară largă a înlocuitorilor adecvaţi, respectând condiţiile legale.

3. Controlul produselor chimice. Regulmantul REACHPe lângă soluţiile normative adoptate ulterior constatării gradului de pericol

al anumitor produse, se impune o evaluare riscului utilizării produselor chimice înainte de lansarea lor pe piaţă, prin tehnici şi proceduri similare celor impuse în industria medicamentelor.

La nivelul Uniuni Europene a fost adoptat regulamentul 2006/1907/CE, care prevede, în ceea ce priveşte produsele chimice, următoarele:

- În cadrul celor 100.000 de substanţe chimice existente, 30.000 dintre acestea (produse în cantităţi mai mari de 1 tonă anual, la nivel european) trebuiesc înregistrate la Agenţia Europeană a Produselor Chimice (AEPC), cu sediul la Helsinki. Producătorul trebuie să furnizeze un dosar în baza căruia să fie posibilă evaluarea riscurilor pentru mediu şi pentru om ale produselor respective. În funcţie de cantităţile produse şi de gradul de periculozitate a produselor, această prcedură are ca termen limită anii 2010, 2013 sau 2018;

- Agenţia sau statele membre evaluează dosarul respectiv şi pot solicita informaţii suplimentare;

38

- Cele mai periculoase 1500 de substanţe (cancerigene, mutagene, persistente, bio-asimilabile sau toxice) sunt supuse unei procedrui europene de autorizare;

- Producerea anumitor substanţe poate fi strict limitată sau interzisă în totalitate.

II. Producţia „curată”

1. Tehnologii industriale „curate”.

Tehnologiile industriale „curate” sunt considerate, de cele mai multe ori, ca fiind limitate la reciclare sau, în cel mai bun caz, la reciclarea şi revalorizarea deşeurilor de orice fel. Dar aceste tehnici sunt remarcabile tocmai datorită faptului că schimbă însuşi principiile de bază ale producţiei, înlocuind tehnicile tradiţionale cu metode inovatoare, ducând astfel la reducerea drastică a gradului de poluare şi de consum al energiei.

2. Agricultura „curată” se caracterizează prin:

A. Controlul poluanţilor

Agricultura intensivă a ultimelor decenii a cauzat creşterea nivelului poluării apelor, prin îngrăşăminte (nitraţi) şi prin pesticide. Utilizarea exagerată a acestor produse este, pe de o parte, o ameninţare la adresa mediului, şi, pe de altă parte, o cheltuială inutilă pentru producător.

Această formă de poluare este dificil de controlat, datorită faptului că este difuză, fiind deci dificil de imaginat tehnici de epurare adecvate. Singurul remediu este, în acest caz, producţia curată.

a) În ceea ce priveşte nitraţii (îngrăşămintele azotate), se utilizează următoarele metode:

- ajustarea dozelor de îngrăşământ în funcţie de necesităţile plantei;- ameliorarea modului de administrare a îngrăşământului;- evitarea pierderilor de azot.

b) În ceea ce priveşte pesticidele (insecticide, erbicide, fungicide), se practică:

- utilizarea produselor specializate, care blochează hormonii de creştere sau de reproducere ai insectelor.

39

- „războiul biologic”, respectiv prin crearea şi răspândirea de insecte sterilizate, care acţionează asupra dăunătorilor fie ca paraziţi, fie ca prădători.

B. Organismele modificate genetic.

Încă de la apariţia primelor plante transgenice, în anii 1980, a luat naştere un conflict acerb dintre partizanii şi adversarii organismelor modificate genetic (OMG). Un organism modificat genetic este un organism în care se introduce, pe cale artificială, una sau mai multe gene străine, în vederea conferirii de noi trăsături genetice. Cei mai mai producători de OMG-uri se regăsesc în America de Nord şi de Sud şi în China, Europa fiind mult mai prudentă în această privinţă.

a) Avantajele OMG-urilor:

- rezistenţă sporită la condiţiile meteorologice, la secetă sau la anumite insecte, ceea ce duce, în mod implicit, la reducerea utilizării insecticidelor;

- calităţi nutritive sporite: de exemplu, prin creşterea conţinutului de fier sau de vitamina A al orezului (pentru culturile din Africa sau Asia) sau prin reducerea grăsimilor dăunătoare, factori de risc cardio-vascular;

- rezistenţă sporită la anumite erbicide, permiţând astfel distrugerea plantelor dăunătoare fără ca cele utile să fie afectate.

b) Riscurile OMG-urilor:

- în cazul plantelor inoculate cu o genă de rezistenţă la insecte, molecuele insecticide produse de aceasta pot afecta nu numai speciile dăunătoare, ci şi pe cele inofensive sau chiar utile, cum ar fi albinele sau fluturii;

- genele pot fi transferate la alte specii, cum ar fi de pildă o genă de rezistenţă la erbicide transferată la plantele dăunătoare sau la cele sălbatice, ameninţând astfel echilibrul biodiversităţii; aceasta a dus la impunerea, pe cale normativă, a izolării culturilor transgenice.

c) Reglementarea OMG-urilor

În spaţiul comunitar/european, Diseminarea voluntară în natură a organismelor modificate generic este reglementată prin directiva din 12 martie 2001 şi prin regulamentul din 22 septembrie 2003, relativ la OMG-urile destinate alimentaţiei umane şi animale. Această reglementare supune autorizării orice utilizare şi comercializare a OMG-urilor, impune etichetarea tuturor produselor care conţin OMG-uri în proporţie de peste 0,9%, cât şi supravegherea terenurilor

40

agricole. În fine, aceasta precizează că OMG-urile autorizate pot circula liber în spaţiul european.

III. Producţia fără risc

Nu este suficientă prevenirea poluării cronice, este necesară, de asemenea, şi prevenirea accidentelor care, în ciuda faptului, că, în stadiul actual, sunt uşor de prevenit şi controlat, constituie încă o ameninţare, pentru mediu şi pentru sănătatea umană.

1. Riscurile industrialeOpinia publică a păstrat în memorie accidentele de la Feyzin (Franţa, 1966 –

explozia a două sfere de propan în apropierea unei autostrăzi – 18 morţi, 84 de răniţi) sau de la Seveso (Italia, 1976 – eliminarea unui nor de dioxină de către o uzină petrochimică – nu au fost victime, dar 750 de persoane au fost evacuate), Bhopal (India, 1984 – explozii la un centru de prelucrare a gazului lichefiat – câteva sute de morţi), Toulouse (Franţa, 2001 – explozia unui depozit de nitrat de amoniu – 30 morţi, 2500 de răniţi, pierderi materiale considerabile). Ne mai amintim şi de poluarea chimică a Rinului (1986), sau a Tisei şi a Dunării (deversările de cianură provenite de la combinatul Aurul Baia Mare, 30 ianuarie 2000).

În urma accidentului de la Seveso, Comuntiatea Europeană a adoptat o directivă (82/501/CEE, republicată prin directiva 96/82/CE) în vederea reglementării răspunderii pentru riscurile industriale. Astfel, această directivă stabileşte norme prin care uzinele sunt obligate să realizeze studii de evaluare a riscurilor şi planuri de intervenţie (internă şi externă), să informeze populaţia din apropierea instalaţiilor industriale şi să respecte strict regimul urbanistic local (prin constituirea zonelor de protecţia din jurul uzinelor).

După accidentul de la Toulouse, din 2003, autorităţile franceze au emis o lege care impune tuturor uzinelor de mare risc elaborarea de planuri de prevenire a riscurilor tehnologice.

2. Riscurile nucleareAccidentele de la Three Mile Island (SUA, 1979 – nu au existat emisii

radioactive, ci doar topiea parţială a reactorului), de la Cernobîl (URSS, 1986 – explozia unui reactor neacoperit) sau de la Fukushima (Japonia, martie 2011) reamintesc comunităţii internaţionale pericolul real al industriei nucleare. În cazul a 80% dintre accidentele nucleare, eroarea umană joacă un rol major (mai precis, incapacitatea operatorilor şi tehnicienilor de a reacţiona în timp util); în aceste condiţii, se evidenţiază importanţa sistemelor automate de reacţie şi gestiune în caz de accident, care înlocuiesc acţiunea umană în ceea ce priveşte măsurile imediate ce trebuiesc luate.

41

Agenţia Internaţională a Energie Atomice (organ al ONU, la care au aderat mai mult de 100 de state) realizează periodic studii preventive de audit asupra centralelor nucleare şi, de asemenea, studii de impact, în urma producerii de accidente.

Totuşi, principalul risc nuclear rămâne, proliferarea armelor nucleare. A.I.E.A. ţine o evidenţă strictă a materiilor prime utilizabile în domeniu, pentru a evita deturnarea acestora în scopuri militare. Apariţia combustibililor micşti uraniu-plutoniu şi complexitatea procedeelor de re-tratare a combustibililor uzaţi fac ca sarcina Agenţiei să fie din ce în ce mai dificilă (de exemplu, în Iran sau, anterior anilor 2000, în Irak).

3. Accidentele petroliere maritimeDeşi sunt cele mai mediatizate, deversările accidentale de petrol în apele

mărilor nu sunt, de departe, principala sursă de poluare a apelor prin hidrocarburi. Se estimează, astfel, că acestea provin în proporţie de 50% de pe uscat şi că, din cele survenite pe cale maritimă, numai jumătate provin din accidente. Torrey-Canyon (1967), Amoco-Cadiz (1978), Erika (1999) sunt cele mai relevante cazuri. Anual, survin între 5 şi 10 accidente grave, la nivel mondial.

Soluţiile, în această privinţă, sunt relativ simple: obligarea navelor care transportă substanţe petroliere sau chimice să dubleze grosimea cocăi (deşi unii specialişti nu consideră că aceasta ar fi o soluţie pertinentă), o compartimentare a calei în funcţie de categoriile de produse transportate (ca să nu se verse toate în mare), legături radio permanente, echipaje specializate bine instruite, interzicerea anumitor rute considerate ca fiind periculoase etc.

Organizaţia Maritimă Internaţională (organ al ONU) a decis, în 1993, ca toate petrolierele noi să fie dotate cu cocă dublă începând cu anul 1996, iar în 2003, că toate navele cu cocă simplă existente vor fi retrase din uz, până în 2010.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a dispus, în 2002, crearea unei agenţii europene pentru sigranţa maritimă, cu sediul la Lisabona, şi a demarat procedurile în vederea adoptării unei directive având ca obiect consolidarea reglementării procedurilor de informare şi de urmărire a navelor de mare risc.

4. Transporturile periculoaseTransportul rutier, feroviar, prin conducte sau pe orice altă cale al

substanţelor toxice, inflamabile sau explozive, reprezintă un alt factor de risc important. Explozia unui camion care transporta propylenă în apropierea unui spaţiu de camping din Spania (1978 – 216 morţi) sau a unui gazoduct în apropierea a două trenuri în URSS (1989 – 645 morţi) au fost, din fericire, determinante în vederea reglementării acestor problemle la nivel internaţional.

Există norme internaţionale:- în privinţa mijloacelor de transport (cisterne, vehicule, tehnici şi mijloace

de transport etc);

42

- în privinţa pregătirii şi specializării personalului (pregătire specială pentru şoferii care transportă substanţe periculoase);

- în privinţa exploatării (etichetele de risc şi planurile de transport, interzicerea anumitor trasee sau itinerarii, reguli privind încărcarea şi descărcare produselor etc).

De asemenea, o directivă europeană din 1996 obligă companiile de transport care se ocupă de substanţe periculoase să introducă postul de consilier pe probleme de siguranţă.

43

CAPITOLUL VI

PRINCIPALELE CĂI DE ACŢIUNE ÎN VEDEREA PROTECŢIEI MEDIULUI

I. Legislaţia

Odată cu adoptarea Actului Unic European (1987), legislatorul comunitar a preluat controlul asupra legislatorului naţional al statelor membre, cel puţin în chestiunile referitoare la dreptul mediului, şi aceasta din 3 motive principale:

- libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul european, care duce, în mod necesar, la armonizarea legislaţiilor privind poluarea, în anumite domenii (poluarea produsă de vehicule, nivelurile de zgomot etc.)

- reglementarea la nivel comunitar a concurenţei a dus la armonizarea normelor aplicabile tuturor unităţilor de producţie: impunerea unor costuri de acelaşi nivel pentru tehnologiile antipoluare în toate statele membre, măsuri agricole comune, etc.

- natura nu ţine seama de frontiere – fie că este vorba de fluvii (Rinul, Dunărea), de oceane, de atmosferă, de păsări călătoare. Acest motiv vine în susţinerea acţiunii internaţionale, dincolo de nivelul statal sau european.

Trebuiesc, însă, identificare şi enunţate şi cauzele care stau la baza aplicării defectuoase a legislaţiei europene:

- lipsa de precizie a anumitor directive;- capacitatea acordată anumitor state de a desemna zonele în care se aplică

anumite directive; anumite state chiar ocolesc implementarea acestora, prin omiterea (mai mult sau mai puţin culpabilă) a zonelor geografice în care acestea urmează să fie aplicate;

- dificultatea transpunerii legislaţiei europene în statele federale (Germania, Belgia) sau regionale (Spania, Italia);

- sistemele tacite de autorizare administrativă (în Italia, de pildă, o societate căreia nu i se eliberează, timp de trei luni, o autorizaţie de deversare a deşeurilor, la scurgerea acestui termen obţine autorizaţia în mod tacit; din fericire, acest sistem a fost eliminat);

- insuficienţa reglementărilor şi sancţiunilor penale.

44

Reglementările privind mediul pot fi clasificate în trei mari categorii: reglementări referitoare la produse, referitoare la producţie şi referitoare la calitatea mediului.

1) Legislaţia referitoare la produse este respectată în cea mai mare măsură (detergenţi, combustibili fără plumb, CFC-uri, vehicule poluante etc). Producătorii se conformează cu uşurinţă noilor cerinţe.

2) Legislaţia referitoare la producţie (urbană, agricolă sau industrială) este respectată mai puţin uniform, mai ales când procesele tehnologice sunt numeroase şi diferite şi, astfel, greu de controlat. Uniunea Europeană a acţionat defectuos, în această privinţă, prin faptul că a omis să impună directive sectoriate extrem de precise, având ca obiect o singură activitate. Numai următoarele directive sectoriale au fost adoptate: poluarea aerului de către marile instalaţii de combustie, epurarea apelor urbane, poluarea mediului de către uzinele producătoare de dioxid de titaniu, uzinele producătoare de azbest şi instalaţiile de ardere a deşeurilor.

Adoptarea în 1996 a directivei IPCC (Integrated Pollution Prevention and Control – Prevenirea şi controlul integrat al poluării), înlocuită prin directiva nr. 2008/1/CE, a ameliorat, într-o anumită măsură, situaţia. Aceasta prevede că fiecare stat trebuie să adopte „cele mai bune tehnici disponibile”, dar un birou european, cu sediul la Sevilla, are sarcina de a centraliza informaţiile asupra acestora şi de a le pune la dispoziţia fiecărui stat, fapt care facilitează armonizarea reglementărilor europene aferente sectoarele industriale. În 2008, 33 de sectoare industriale erau reglementate în acest mod.

Directiva europeană din 21 aprilie 2004 referitoare la răspunderea de mediu impune ca anumite activităţi să prevină şi să repare daunele care pot fi cauzate apelor, solului şi speciilor protejate.

3) Legislaţia referitoare la ocrotirea calităţii mediului este cea mai puţin aplicată şi respectată. Şi aceasta datorită faptului că natura aparţine, practic, tuturor (şi nimănui), iar îngrijirea sa este extrem de dificilă. Este mai accesibilă reglementarea cauzei la sursă, decât a consecinţelor.

II. Măsuri stimulatorii economice şi fiscale

Experienţa legislativă a mai multor state a evidenţiat patru principale mijloace de stimulare economică şi fiscală, utile protecţiei mediului: taxele, subvenţiile, sistemele de consignaţie şi bursele de poluare.

1) Taxele sunt utilizate în vederea sancţionării produselor sau activităţilor dăunătoare mediului. Atunci când nu se doreşte interzicerea explicită a unui produs, ci numai limitarea utilizării sale, aceasta se poate realiza pe calea instituirii unor taxe suplimentare, care să-i amplifice costurile de producţie sau preţurile de

45

comercializare. Această metodă este preferată politicilor de cote ori de contingenţe, considerate ca fiind extrem de birocratice.

Există diverse exemple de taxe sau redevenţe la nivel internaţional, fiecare având un scop precis:

- în vederea finanţării reparaţiei daunelor. Cel mai bun exemplu îl constituie taxa pe produse petroliere şi chimice instituită în Statele Unite, care alimentează direct fondul destinat finanţării eliminării produselor periculoase. Taxele pe zgomotul produs de aeronave alimentează fondurile de despăgubire a riveranilor aeroporturilor. Taxele impuse de administraţia apelor se folosesc în ajutorul celor care le epurează.

- în vederea finanţării unui sistem public sau privat de colectă, reciclare şi eliminare. Uniunea Europeană a adoptat principiul conform căruia producătorii anumitor produse trebuie să contribuie la eliminarea acestora, nu prin taxe, ci prin contribuţii obligatorii. De la începutul anilor 2000, mai multe directive europene au obligat producătorii să finanţeze revalorizarea sau eliminarea produselor şi echipamentelor electronice, autovehiculelor etc.

- pentru finanţarea organismelor administrative însărcinate cu autorizarea şi controlul anumitor activităţi.

De cele mai multe ori, taxele perepute sunt vărsate într-un fond general pentru protecţia mediului, sau direct la bugetul de stat. Oricum ar fi, simpla existenţă a acestor taxe impune conturarea unui nou comportament al consumatorilor şi al producătorilor.

2) Detaxările şi subvenţiile sunt utilizate pentru a favoriza produsele sau activităţile considerate ca fiind favorabile mediului. De exemplu, anumiţi combustibili, precum biocarburanţii, pot face obiectul unui program de scutire de taxe. În unele state, autovehiculele puţin poluatoare se bucură de un sistem de impozitare preferenţial.

În ceea ce priveşte subvenţiile, acestea pot fi, de pildă, acordate de către state agenţilor economici care au ca obiect de activitate epurarea aerului sau a apelor, sau pot constitui ajutoare europene atribuite celor care practică agricultura ecologică etc.

3) Sistemele de consignaţie au fost practicate de majoritatea statelor europene în ceea ce priveşte, în special, recipientele din sticlă, fiind extins şi la alte materiale (PET-uri, cutii metalice, ambalaje în general etc.) În ceea ce priveşte autovehiculele, un asemenea sistem se practică în Norvegia şi Suedia. Tot un fel de consignaţie este si procedeul conform căruia taxa plătită pentru uleiuri de motor ori acumulatori la momentul cumpărării este returnată în momentul reciclării lor. În sfârşit, în această categorie putem introduce şi ideea constituirii unei cauţiuni în

46

sarcina exploatatorii carierelor de nisip ori de piatră, rambursată după repunerea în stare iniţială a locului.

4) Bursele de poluare reprezintă un sistem care a fost testat în SUA, prin Chicago Board of Trade (cea mai mare bursă americană de materii prime) în cursul anilor 1990, în privinţa apei şi aerului. Principiul de funcţionare este următorul: o uzină poate epura mai mult decât i se cere, astfel încât altă uzină poate epura mai puţin, în schimbul unei contraprestaţii financiare. Altfel spus, o întreprindere îi vinde alteia dreptul de a polua. Anumite întreprinderi, pentru care costurile epurării sunt scăzute, pot permite astfel economisirea de resurse celor pentru care asemenea operaţiuni ar fi prea costisitoare. Bine conceput şi corect aplicat, sistemul poate constitui o cale semnificativă de a fae economie şi de a reduce emisiile poluante.

Această „piaţă” a emisiilor are o aplicabilitate sporită la nivel internaţional. Astfel, un sistem similar a fost introdus, prin Protocolul de la Kyoto, în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră prin „permisele de emisie“ care pot fi tranzacţionate. Astfel, un stat-membru poate vinde dreptul sau de a polua altui stat, parte la aceeaşi convenţie. Principalul obstacol în realizarea unei „pieţe mondiale“ a permiselor de emisie va consta în modul de efectuare a controlului, de implementare şi fiecare stat în parte şi de sancţiune în caz de nerespectare a obiectivelor propuse.

Exemplul mecanismului intern din SUA în materia emisiilor de SO2 nu este pertinent în această situaţie, întrucât în caz de „depăşire a drepturilor de poluare“, autorităţile naţionale pot aplica sancţiuni contravenţionale sau chiar penale. După cum se ştie dreptul internaţional public este lipsit de forţa de constrângere necesară aplicării dispoziţiilor sale.

Uniunea Europeană a impus, începând cu anul 2005, o piaţă comunitară a emisiilor de CO2, numai pentru întreprinderi.

III. Acţiunea cetăţenilor şi a organismelor private

Statul şi colectivităţile locale nu-şi respectă, întotdeauna, obligaţiile privind protecţia mediului. De cele mai multe ori chiar, statul poate apărea ca principal poluator, sau chiar unic poluator, cum a fost cazul ţărilor socialiste din estul Europei. În aceste condiţii, este absolut necesar ca, în cadrul unei democraţii, cetăţenii, individual sau în asociere, să asigure ocrotirea mediului lor de viaţă. În acest sens, se consideră că trebuie respectate trei condiţii:

- Informarea; un cetăţean activ este un cetăţean informat. În ultima perioadă, numeroase texte legislative europene, dar şi naţionale, au consolidat dreptul consumatorilor la informaţie asupra produselor pe care le cumpără (directiva europeană din 1992 privind etichetarea produselor de uz casnic, regulamentul din 2003 privind etichetarea produselor

47

conţinând OMG-uri, regulamentul din 2007 privind produsele biologice etc). Pe de altă parte, avem în vedere şi reglementările asupra informării publicului în privinţa adoptării unor acte de reglementare privind mediului. În acelaşi timp, este importantă şi informarea ulterioară adoptării unor măsuri. La nivel european, aceste condiţii au fos timpuse prin Conventia privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si accesul la justitie in probleme de mediu, semnată la Aarhus (Danemarca) la 25 iunie 2008 de către 39 de state, inclusiv România. Ulterior, aceasta a fost ratificată la nivel naţional prin Legea nr. 86/2000.

- Dreptul de acces la justiţie reprezintă dreptul organizaţiilor neguvernamentale având ca obiect protecţia mediului de a acţiona în justiţie împotriva celor care încalcă prevederile privind protecţia mediului. Departe de a fi recunoscut în toate statele europene, acest drept există, totuşi, în ţări precum Franţa, Germania, Marea Britanie şi România.

- Resursele financiare: pentru orice acţiune prevăzută mai sus (informări, avize, studii de impact, expertize tehnico-ştiinţifice) sunt necesare resurse financiare semnificative. O propunere, în acest domeniu, ar fi ca organizaţiile private să beneficieze de ajutoare din partea statului în vederea sprijinirii activităţilor şi cercetărilor ştiinţifice, în funcţie de pertinenţa acestora.

IV. O educaţie ecologică

Nici legile, nici taxele nu îi vor convinge pe cetăţeni să respecte mediul, dacă acest respect nu le-a fost inoculat prin educaţie.

Rolul şcolii, în acest sens, este fundamental. La nivel internaţional, UNESCO a lansat, începând cu anul 1975, un program pentru educaţia ecologică extrem de vast. Din 1983, zeci de lucrări sau rapoarte consacrate experienţei pedagogice în domeniu au fost publicate în diverse state, inclusiv o publicaţie de studii comparate, intitulată Connexion. UNESCO a pus la punct materiale pedagogice (ghiduri, postere, manuale, CD-uri etc). OCDE a lansat în 1986 o reţea pentru cadrele didactice intitulat Environment and School Initiatives (ENSI).

Asociaţiile internaţionale, precum Fondul Mondial pentru Natură (WWF) au promovat o politică educativă având ca obiect în principal schimbările climatice, poluarea apelor etc). Fundaţia pentru educaţie şi mediu în Europa, care a impus programul de evaluare a plajelor „Pavillions bleus d’Europe” a lansat proiectele „Tineri reporteri pentru mediu”, adresat liceenilor, şi „Eco-Şcoala”, adresat învăţământului primar. În Statele Unite, Federaţia internaţională pentru viaţa sălbatică s-a implicat în introducerea de cursuri de ecologie în şcoli.

48

V. Cercetările ştiinţifice

Toate demersurile în domeniul mediului se datorează cunoaşterii ştiinţifice, fie că este vorba de moartea pădurilor, efectele substanţelor poluante asupra sănătăţii umane, efectul de seră, interacţiunile dintre factorii de mediu etc. Directorul programului internaţional Geosferă-Biosferă, Michael Glass, a afirmat, în acest sens: „Certitudinile noastre sunt mici şi puţine, dar ignoranţa – uriaşă!”.

Desigur, absenţa certitudinii ştiinţifice nu elimină răspunderea factorilor politici sau economici în ceea ce priveşte luarea deciziilor corespunzătoare în vederea „prevenirii incertitudinii”. Adesea, în faţa necunoscutului, a alege între prudenţă şi temeritate rămâne de domeniul aleatoriului.

Aceasta fiind situaţia, cercetarea ştiinţifică în domeniul mediului rămâne de slabă anvergură în multe ţări. Statele Unite şi Japonia consacră mai puţin de 1% din efortul lor global cercetării în domeniu. Acest procent creşte la 2% sau 3% în marile state europene, în special în Franţa, unde eforturile au crescut de 6 ori între anii 1980-2000.

Tot la nivel european, mai multe programe ale Uniunii europene au ca obiect mediul. UE dispune la Ispra, în Italia, de un „Centru comun de cercetare” axat în principal pe poluarea aerului, deşeurile industriale şi nucleare şi pericolele industriale şi nucleare. Dispozitivul EUREKA, provenit din cadrul comunitar, având ca temei principiul cooperării transnaţionale dintre societăţi şi laboratoare de cercetare, cuprinde şi programe pentru mediu, cum ar fi EUROMAR (privind poluarea mărilor) sau EURO-ENVIRON (tehnologii antipoluare).

Sub egida ONU sau a organizaţiilor-satelit şi a Consiliului Internaţional a Uniunilor Ştiinţifice, au fost lansate numeroase programe mondiale de cercetare, în special asupra climatului (împreună cu Organizaţia meteorilogică mondială). Programul „Man and Biosphere” al UNESCO implică mai mult de 140 de state şi are ca obiect biodiversitatea, solurile şi pădurile tropicale, savanele, munţii, impactul marilor metropole asupra mediului; acest program a indentificat la nivel mondial mai mult de 500 de rezervaţii ale biosferei.

VI. Acţiunea internaţională

Cooperarea internaţională în domeniul mediului s-a intensificat la sfârşitul secolului XX. Şi aceasta nu numai în domeniul cercetării ştiinţifice, ci şi în ceea ce priveşte convenţiile internaţionale interguvernamentale (mai mult de 300). Este vorba, în principal, de protecţia speciilor şi a siturilor, statutul special al continentului Antarctic, protecţia stratului de ozon, poluarea marină, poluarea atmosferică transfrontalieră, controlul produselor chimice etc. Uniunea Europeană a mers mai departe, asumându-şi rolul de legislator în locul statelor. O organizaţie interparlamentară mondială, GLOBE, înfiinţată în 1990, are ca scop armonizarea legislaţiilor statelor cele mai industrializate.

49

Orice proiect de act internaţional trebuie să aibă în vedere caracterul dual al lumii noastre. Desigur, sub anumite aspecte, unul dintre aspectele cele mai semnificative ale raporturilor de mediu Nord-Sud sau Est-Vest sunt pe cale să dispară. Convenţiile de la Bali (Indonezia) sau de la Lomé (Togo) au împiedicat ca lumea a treia să devină pubela ţărilor dezvoltate. În acelaşi fel, exportul produselor periculoase, interzise în cazul statelor dezvoltate, fără a fi scoase în întregime în afara legii, au fost, cel puţin, supuse obţinerii prealabile a consimţământului statului destinatar.

Dar statele bogate nu pot impune aceleaşi reguli de mediu aplicabile în cazul lor, ţărilor sărace. Protocolul de la Montreal asupra ozonului a fost semnat în anul 1990 de către ţările în curs de dezvoltare numai în urma creării, în folosul lor, a Fondului Global pentru Mediu (GEF), alimentat de către statele industrilizate. La Conferinţa de la Rio de Janeiro, din 1992, toate textele adoptate, inclusiv Agenda 21 sau Convenţia privind schimbările climatice şi biodiversitatea, conţin clauze care recunosc necesitatea unei finanţări speciale în privinţa statelor în curs de dezvoltare, pentru a le permite să pornească pe drumul către o dezvoltare ecologică, durabilă.

Astfel, în aceste condiţii, statele dezvoltate sunt obligate, în vederea supravieţuirii ecologice, la solidaritate economică cu cele sărace. ONU, reunind cele două programe, cel pentru mediu (PNUE) şi cel pentru dezvoltare (PNUD), organizând Conferinţele pentru mediu şi dezvoltare (Stockholm 1972, Rio 1992) sau Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă (Johannesburg, 2002) a înţeles această miză dublă majoră.

50