ecologie - subiecte

7/23/2019 ECOLOGIE - SUBIECTE

http://slidepdf.com/reader/full/ecologie-subiecte 1/20

SUBIECTE – ECOLOGIE

1.Ecologie. Concept, definiţie.

Ecologia este o ramură a biologiei care s-a dezvoltat ca știință a vieții, studiind structura,

relațiile și legile funcționării învelișului viu al Pământului. Cuvâtul ecologie derivă de la cuvintele grecești "oikos", "oikia" = casă, gospodărie și"logos" = știință, vorbire, studiu.

Ecologia este știința care studiază legile interacț iunii organismelor cu mediul lor de viață.

2.Mediul de viaţă; definiţie, tipuri

Natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află ființele șilucrurile = mediu de viață.

Sunt recunoscute cele nouă tipuri de medii:

☻- mediu cosmic: forțe fizice care provin din spațiul cosmic (radiația solară, radiațiicosmice, pulbere cosmică, forta de atracție a Lunii);

☻- mediu geofizic: forțe fizice dependente de alcătuirea Pamântului (câmpul magnetical Terrei, activitatea tectonică, compoziția și structura scoarței, mișcarea de rotație, forțagravitațională);

☻- mediul climatic: ansamblul de distribuire (zonarea geografică) a temperaturii șiumidității pe suprafața Pamântului;

☻- mediul orografic: toate formele de relief de la suprafata Pamântului (zona terestrasi submarina);

☻- mediul edafic: reprezentat de structura si compozitia pedionului (solului);

☻- mediul hidrologic: apa sub toate starile si formele ei pe care le poate lua;

☻- mediul geochimic: compozitia chimia a substratului care sub forma de solutii

apoase se interfereaza si reactioneaza cu organismul, cu fiziologia sau metabolismul sau;

☻- mediul biochimic: reprezinta toti produsii rezultati ca urmare a activitatii

metabolice a unui organism, produsi care sunt eliberati la exterior (exometaboliti, hormoni

externi, exohormoni, sociohormoni etc) si care intervin complex în influentarea altororganisme prin relatii complexe intra- si interspecifice;

☻- mediul biocenotic: reprezinta totalitatea organismelor vii (plante, animale,

microorganisme, ciuperci) care intra în componenta biocenozei (comunitatii).

3.Factor ecologic: definiţie, exemple. Principalii factori ecologici.

Factorii abiotici – se referă la: lumină, temperatură, apă, aer, sol, orografia terenului.

Lumina constituie sursa de energie pentru sinteza substanțelor organice și influențeazăasimilația, forma, structura și dimensiunea organelor vegetative, precum și parcurgereadiverselor stadii de dezvoltare a plantei. În lipsa luminii plantele se alungesc, sunt fragile, au

puțină clorofilă, fenomen denumit etiolare.

Temperatura reprezintă un alt factor ecologic foarte important pentru viața plantelor. Sursade căldură este tot soarele. Prezintă importanță atât cantitatea de căldură absorbită șirepartiția ei în spațiu, cât și repartizarea ei î n timp.

Apa este factorul ecologic indispensabil în viața plantelor și a vieții în general – fără apă nuexistă viață.



Aerul . Ca factor ecologic influențează viața plantelor prin compoziția chimică și prin mișcările

sale.

Solul – reprezintă stratul superficial, afânat de la suprafața litosferei, rezultat în urmadezagregării și alterării rocilor sub influența factorilor climatici și biotici, acumulând însușireade fertilitate și capacitatea de a produce recolta la plante.

Factorii orografici – se referă la orografia terenului: relief, altitudine, expoziție, grad de î nclinare.

4.Lumina ca factor ecologic.

Lumina constituie sursa de energie pentru sinteza substanțelor organice și influențeazăasimilația, forma, structura și dimensiunea organelor vegetative, precum și parcurgereadiverselor stadii de dezvoltare a plantei. În lipsa luminii plantele se alungesc, sunt fragile, au

puțină clorofilă, fenomen denumit etiolare.

Interceptarea energiei solare depinde de: proprietățile optice ale covorului vegetal

(determinate de însușirile structurale ale organelor plantei), precum și suprafața șiarhitectura acestuia.

Raportul dintre suprafața foliară și suprafața biotopului ocupat se numește indice foliar sau

indicele suprafeței foliare.

Unghiul foliar exprimă poziția limbului frunzei în raport cu orizontala. După exigența față de lumină, plantele se împart în trei categorii: plante heliofile, sciofile (umbrofile), helio-sciofile.

Heliofitele sunt plante iubitoare de lumină. Acestea domină în savane, preerii, stepe, pevârful munților, pe versanții sudici însoriți (ex. Artemisia austriaca, Agropyron pectiniforme,

Festuca valesiaca, Stipa sp.). În această grupă intră și majoritatea plantelor cultivate. Sciofitele (umbrofitele) prezintă adaptări morfologice, anatomice și ecologice pentru unregim scăzut de lumină (frunze subțiri, cuticulă slab dezvoltată, frunze mate, perozitateslabă, stomate puține etc.). Aceste plante se întâlnesc prin văi umbroase, păduri și nusuportă lumina directă (ex.: Asarum europeum, Asperula odorata, ferigele, mușchii). Helio-sciofitele sunt plante care se dezvoltă bine în condiții de lumină, dar suportă șiumbrirea (ex.: Cynodon dactylon, Echinochloa crus-galli etc.).

5.Apa ca factor ecologic. Adaptările plantelor în funcţie de cerinţele

faţă de apă.

Apa este factorul ecologic indispensabil în viața plantelor și a vieții în general – fără apă nu

există viață. Cele mai multe plante terestre verzi iau apa din sol prin rădăcini, însă lichenii și mușchii

absorb apa și vaporii din atmosferă prin toată suprafața lor. Formele de apă: - apă legată chimic,

- apă legată fizic (apa de higroscopicitate și apa peliculară), - apa liberă (gravitațională și capilară),- apa sub formă de vapori, care prin condensare formează roua internă.

În funcție de comportarea față de regimul apei , plantele au fost împărțite în 4 grupe:

hidrofite, higrofite, mezofite, xerofite.

1. Hidrofitele se împart în mai multe subgrupe: - plante planctonice, de dimensiuni mici (unele alge);



- plante plutitoare, de dimensiuni mai mari (Salvinia, Lemna, Azola);

- plante cufundate în apă și plutitoare (Helodea, Myriophyllum);

- plante înrădăcinate sub apă, cu flori și frunze la suprafața apei (Nuphar, Nimphaea).

2. Higrofitele sunt plante ce trăiesc în condiții de umezeală excesivă fie din pământ, fie dinatmosferă și sunt foarte puțin rezistente la secetă (Equisetum sp., Juncus effusus, Caltha

palustris).3. Mezofitele sunt plante cu cerințe intermediare între higrofite și xerofite. Sunt răspânditemai mult în zona temperată și au nevoie de o umiditate suficientă în sol și aer (majoritatea

plantelor cultivate, plante din păduri, lunci).

4. Xerofitele sunt plante capabile de a suporta o secetă îndelungată a aerului și solului (sunt

± termofile). Predomină î n stepe, deșerturi, litoralul Mării Mediterane. Se deosebesc douătipuri de xerofite: suculente și sclerofite.

Suculentele (cămilele regnului vegetal) sunt plante cărnoase, cu țesutul parenchimatic al

frunzelor și tulpinilor bine dezvoltat și bogat î n apî (fam. Cactaceae, Amarylidaceae, unele

Euphorbiaceae, Liliaceae, Agave, Aloë, Sempervirum). Suculentele păstrează foarte bine apa

și o consumă cu mare economie.Sclerofitele sunt plante cu frunze tari, dure, bogate în țesuturi mecanice ( Xanthium

spinosum, Olea europaea, Quercus sp. etc.).

Masa rădăcinilor este în multe cazuri mai mare decât a organelor aeriene.

6.Coeficientul de transpiraţie.

Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă exprimată în litri consumată decătre o plantă pentru producerea unui kg de substanţă uscată. Acesta variază între 1064 lalucernă şi 50-100 la plantele de tipul fotosintetic CAM. În funcţie de valoarea coeficientului

de transpiraţie, plantele pot avea un consum de apă ridicat, moderat şi scăzut. Fiecare specie prezintă limite bine stabilite ale preferendumului hidric, existând chiar speciiindicatoare pentru anumite condiţii de umiditate. Valorile optimului variază cu fenofaza,existând aşa numitele faze critice pentru apă, situate în general în timpul creşterii vegetativeşi al înfloririi. În afara limitelor de toleranţă, supravieţuirea nu este posibilă.

7.pH-ul ca factor ecologic.

În funcție de pH-ul solului plantele pot fi grupate tot î n 3 grupe:

- acidofile – se dezvoltă bine pe soluri acide (Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Viola

tricolor, Vaccinium sp.);

- neutrofile – Trifolium pratense, Medicago sativa, Festuca pratensis, multe plante de

cultură;

- bazifile – Trifolium fragiferum, Beckmannia eruciformis, Puccinellia distans.

8.Clasificarea plantelor în funcţie de toleranţa la salinitate.

Salinitatea reprezint ă gradul de concentrar e în săruri al bazinelor acvatice. Salinitatea

medie din ecosistemele marine este de 35 o/oo, cu oscilaţii între 35 şi 37 o/oo, în oceanele

deschise. In Marea Roşie atinge 41 o/oo, iar în Marea Neagră şi Marea Baltică scade la 17

o/oo.



Faţă de gradul de toleranţă al organismelor la diverse amplitudini ale salinităţii, acestea se

diferenţiază în două grupe ecologice: stenohaline, care suportă variaţii înguste ale salinităţii

şi eurihaline, care suportă variaţii largi ale acestui factor.

In raport cu gradul de concentrare în săruri, apele se clasifică în ape dulci (S o/oo = 0-2), ape

salmastre (S o/oo = 2-17) şi ape marine (S o/oo = peste 17) .

9.Factorii orografici.

Factorii orografici – se referă la orografia terenului: relief, altitudine, expoziție, grad de înclinare. Ei contribuie la distribuția diferită a apei pe suprafața solului, influențează gradulde insolație, evapotranspirație, etc., determinând un anumit tip de vegetație. Astfel, sedisting zone și subzone, etaje și subetaje de vegetație. Relieful influențează dezvoltarea și răspândirea biocenozelor. După formă și mărime sedisting: megarelieful, macrorelieful, mezorelieful, microrelieful și nanorelieful.

Altitudinea influențează tipul biocenozelor prin valorile temperaturilor, precipitațiilor,

vântului, umidității, intensității luminii etc. Expoziția reprezintă modul de orientare a versanților față de punctele cardinale șiinfluențează cantitatea de lumină, căldură, precipitații și intensitatea vântului.

Înclinarea versanților determină în mare măsură tipul biocenozei, deoarece în funcție demărimea pantei variază cantitatea de precipitații infiltrată în sol, fenomenul de eroziune,gradul de fertilitate etc.

10.Legile acţiunii factorilor ecologici

Prin factori biotici se înțelege totalitatea acțiunilor pe care organismele le exercită directunele asupra altora.

O importanță ecologică majoră asupra plantelor superioare o au animalele nevertebrate șivertebrate, prin influențele lor directe (hrană, polenizare, răspândirea semințelor și fructeloretc.) și indirecte (schimbarea condițiilor pedologice, distrugerea unor dăunători, animalefolositoare plantelor).

11.Populaţia: definiţie. Caracteristicile populaţiei (enumerare,

definiţii).

Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc pe un teritoriubine delimitat si este treapta cea mai simpla de organizare a sistemelor vii

supraindividuală ( ex: merii dintr-o plantatie).

Populația se caracterizeaza prin: o efectivul populației : nr total de indivizi ai unei populații la un moment dat;

o densitatea : nr total de indivizi raportat la unitatea de suprafață sau volum; o distribuția în spațiu este de trei tipuri:

uniformă – indivizii sunt distribuiți aproximativ egal, grupată- indivizii sunt distribuiți cât condițiile de mediu sunt

favorabile,

întâmplătoare- indivizii sunt distribuiți aleatoriu. o structura pe vârste:

prereproducătoare, reproducătoare,



postreproducătoare, o structura genetică:

dacă sunt mai multi indivizi de gen feminin populația crește. dacă sunt mai multi indivizi de gen masculin populația scade. daca nr. este egal, populația este constantă.

12.Tipuri de distribuţie în spaţiu a indivizilor.

Indivizii populaţiei prezintă în habitatul lor o distribuţie caracteristică în funcţie de la o

specie la alta. Modul de distribuţie e în strânsă corelaţie cu limitele de toleranţă pe care le auindivizii faţă de factorii abiotici, cu interacţiunile acestora cu alte grupe de organisme şi cucomportamentul lor. Distribuţia spaţială influenţează densitatea populaţiei, cunoaşterea safiind importantă pentru descrierea mărimii şi dinamicii populaţiei.

Distribuţia uniformă. Se caracterizează prin existenţa unor distanţe aproximativ

egale între indivizi. Se poate întâlni în acele medii care satisfac cerinţele speciilor în oricepunct în aceeaşi măsură. Se întâlneşte rar în natură, poate apărea ca rezultat al competiţieipentru hrană şi spaţiu. De exemplu : arborii dintr-o pădure matură se distribuie la distanţeaproximativ egale datorită comportamentului uniform faţă de factorul lumină care duce la oconcurenţa între indivizi, având ca rezultat menţinerea unei distanţe egale între aceştia. Încazul populaţiilor animale o astfel de distribuţie se întâlneşte la speciile care au

comportament de teritorialitate. Teritoriul unui individ sau grup având o suprafaţă egală cuteritoriul altui individ din aceeaşi specie.

Distribuţia intâmplătoare. Se caracterizează printr-o aranjare neuniforma a

indivizilor unei populaţii în habitat. La speciile care trăiesc în medii omogene, dar care nu au

tendinţe de teritorialitate şi nici gregare. De exemplu : paianjen, insecte galicole, protozoare.Distribuţia aglomerată (grupată, contagioasa). Este cea mai răspândita în natura.

Indivizii sunt repartizaţi în habitat în grupuri de mărimi diferite, grupuri dispuse uniform sau

la întâmplare. De exemplu: afidele. Distribuţia grupată e determinată de comportamentul

gregar al indivizilor care caută să trăiască în apropierea semenilor lor şi e determinată şi de

variabilitatea condiţiilor de biotop, indivizii fiind atraşi de acele locuri unde condiţiile de viaţă

sunt optime.

13.Definiţi următoarele noţiuni: mortalitate, natalitate, imigraţie,

emigraţie.

Mortalitatea - reprezintă eliminarea indivizilor din populaţie fie prin moarte fiziologică, fie

datorită bolilor dăunătorilor, prădătorilor sau altor factori. În funcţie de mortalitate se

stabileşte longevitatea unei specii.

Natalitatea reprezintă numărul de indivizi nou apăruţi pe unitatea de timp prin diviziune,eclozare, germinaţie sau naştere. Natalitatea poate avea valori pozitive sau nule.

Imigraţia şi emigraţia. Mărimea populaţiei mai poate fi determinată şi de schimbul de

indivizi cu alte populaţii ale speciei. Astfel rata natalităţii este suplimentată de imigraţ ie, iar

rata mortalităţii de emigraţie.



Mărimea ratei de creştere numerică la populaţiile neizolate depinde şi de imigraţie şi

emigraţie. Populaţia creşte când (n+i) > (m+e) şi descreşte când (n+i)<(m+e). Populaţia este

staţionară când n+i = m+e.

14.Biocenoza: concept, definiţie, tipuri

Termenul de biocenoză a fost introdus în știință de către Karl Möbius în 1877 și derivă de lacuvintele grecești "bios" = viață și "koinos" = comun, desemnând totalitatea organismelor

vegetale și animale care populează un anumit biotop, cu condiții de existență mai mult sau

mai puțin uniforme, create î n mod natural sau artificial (pe cale antropică ).Deci, biocenoza este influențată de biotop, dar în același timp ea exercită o activitatepermanentă de transformare a biotopului prin activitatea sa metabolică. Membrii biocenozeisunt legați între ei prin relații foarte strânse (cele mai importante fiind cele de nutriție),formând cu mediul lor un tot unitar, numit ecosistem.

15.Biocenoza: alcătuire Problema alcătuirii biocenozei a fost mult discutată, iar din aceste dispute au rezultat douăori entări diferite. prima orientare este cea în care se susține existența obiectivă ca sisteme, a unorcombinații de specii ce aparțin la același grup sistematic. Se remarcă aici concepția lui V.N.Sukacev (1961) care consideră biocenoza ca fiind constituită din: fitocenoză, zoocenoză și

microbocenoză. Fitocenoza - cuprinde totalitatea plantelor superioare, deci producătorii primari,

Zoocenoza – cuprinde totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanță organică,Microbocenoza – cuprinde microflora și microfauna solului, microorganismele stratului de

aer care ține de biogeocenoză (ecosistemul terestru). a doua orientare (punctul de vedere sinecologic) susține că biocenoza nu se maisubdivide în alte cenoze, că animalele și plantele alcătuiesc biocenoza prin relațiile lorreciproce, iar noțiunile de fitocenoză și zoocenoză sunt utile în cercetare pentru ordonareadatelor, dar nu sunt sisteme de sine stătătoare. B. Stugren (1965) arată că fitocenoza și zoocenoza reflectă compoziția sistematică abiocenozei, și nu grupuri ecologice. Studiul biocenozei prezintă importanță pentru: cunoașterea diversității ecologice, descoperirea unor plante și animale de interes economic, pentru aclimatizarea lor,

elaborarea unor măsuri profilactice bazate pe relațiile intraspecifice și interspecifice. Pentru studiul diversității ecologice a biocenozei, interesează

următoarele aspecte: - stabilirea numărului de specii care alcătuiesc prin populațiile lor o biocenoză dată;

- stabilirea numărului total de indivizi, respectiv biomasa totală din biocenoză, precum șirepartiția lor pe specii; - relațiile dintre numărul de indivizi și numărul de specii din biocenoză, pentru a se obține oimagine clară a diversității structurale a biocenozei studiate.



16.Relaţii interspecifice: definiţii, exemple, efectul asupra

populaţiei.

Relațiile interspecifice reprezintă una din trăsăturile fundamentale, caracteristice alebiocenozei.

Deoarece diversitatea și complexitatea acestor relații face ca nici o clasificare să nu fiesatisfăcătoare, se va prezenta una bazată pe efectul direct al relațiilor asupra indivizilorrespectivi. Astfel, acțiunile pozitive se vor nota cu +, cele negatice cu -, iar cele neutre cu 0.

Neutralismul (0,0) se referă la faptul că populațiile luate în considerare sunt independente,

nu se influențează direct în mod reciproc. De exemplu, populația de râme și populația desfredelitorul porumbului dintr-o solă de porumb. Competiția sau concurența (-,-) arată că două populații au aceleași cerințe față de hrană,lumină, adăpost etc. În cazul acesta ambele populații pot fi afectate, iar uneori una dintreele, mai puțin adaptată condițiilor ecologice existente, poate să fie eliminată. Mutualismul sau simbioza (+,+) este acea relație în care ambele populații profită de pe urma

conviețuirii în comun și sunt obligatoriu dependente una de alta. Ca exemple se pot da:simbioza dintre leguminoase și bacteriile genului Rhizobium, conviețuirea permanentă dintreunele alge unicelulare și unele ciuperci, formând lichenii. Protocooperarea (+,+) constă în asocierea a două sau mai multe specii. Ca și în cazulprecedent, cele două specii sunt avantajate de conviețuire, dar ea nu este obligatorie. Înpratologie se citează cultura în amestec a gramineelor și leguminoaselor. Comensalismul (+,0) este o relație obligatorie pentru una din specii care obține un beneficiu,

în timp ce specia cealaltă nu are nici un avantaj, nu este afectată de această conviețuire.Organismele comensale se tolerează reciproc. De exemplu, forezia – adică transportul unor

organisme mai mici de către altele mai mari. Antibioza (0,-) este acea relație în care una dintre populații, datorită secrețiilor sale toxice,face imposibilă dezvoltarea celeilalte populații. Parazitismul (+,-) este o relație obligatorie pentru parazit, care este avantajat și are efectnegativ asupra gazdei. În mod obișnuit individul parazit nu-și omoară gazda, pentru că și-ar

distruge baza trofică. Prădătorismul (+,-) se referă la faptul că relația este pozitivă și obligatorie pentru prădător și negativă pentru pradă (gazdă). În acest caz prădătorul își omoară prada pentru a o consuma. Relațiile pradă-prădpător au un rol în selecția și în refacerea densității populațiilor.

17.Sistemul: definiţie, tipuri.

În general sistemul poate fi definit ca un ansamblu de elemente unite prin conexiuni într -un întreg. Fiecare element la rândul său poate fi considerat un sistem, compus din elementeproprii mai mici, încât în natură se pot delimita foarte multe sisteme de dimensiuni și gradediferite de cuprindere.

Din punct de vedere al organizării, sistemul se caracterizează prin structură și prin funcții șise clasifică, după relațiile cu mediul înconjurător (schimb de materie și energie), în sistemeizolate, închise și deschise. Sistemele biologice fac parte din categoria sistemelor deschise, având schimburi energeticeși materiale cu natura înconjurătoare. Legăturile dintre elementele componente ale unui sistem, precum și dintre acesta și celelalte

sisteme înconjurătoare, sunt de natură materială, energetică și informațională.



18.Caracteristicile sistemelor biologice: caracter istoric, caracter

informaţional, integralitate, echilibrul dinamic, autoreglarea,

heterogenitatea

1. Au un caracter istoric , adică sunt rezultatul unei evoluții în timp.

2. Au un caract er informațional , care constă în capacitatea de a primi și da informații din și în mediul înconjurător, de a le prelucra sau de a le stoca în vederea integrării cât mai deplinea ecosistemului în cadrul naturii. Informația este alcătuită dintr-o sucesiune de semnale de

naturi diferite, ce circulă pe căi fizice (sunete, culori etc.), chimice (diferite substanțe chimicedin sol, apă sau elemente în mediu) sau fiziologice (diferite comportamente, gesturi etc.). Fiecare sistem își codifică informația în mod original, codul fiind specific fiecărei categorii desisteme. Pentru indivizii biologici, modalitatea de transmitere a informației ereditare estecodul genetic , ce rezultă din succesiunea specifică a nucleotidelor din moleculele acizilornucleici.

Transmiterea și recepționarea informației trebuie să se realizeze cu cea mai mare fidelitate.

Mijlocul frecvent utilizat î n acest sens este repetarea informației, fenomen ce poartă denumirea de redundanță.

3. Integralitatea sistemelor biologice este o însușire deosebit de importantă pentru

ecologie, ea reprezentând calitatea sistemului de a reuni î ntr-un tot unitar componentele

sale, subordonate funcției întregului. Datorită acestei însușiri, sistemul integrator posedă

însușiri noi, proprii, pe care nu le regăsim î n componentele sale luate separat.

De exemplu, o populație are însușiri noi, diferite de ale organismelor componente:

longevitate nedefinită, structură genetică, structură pe vârstă și sexe, densitate, dinamicăenergetică etc. Cu cât părțile componente sunt mai diferențiate, mai specializate în

î ndeplinirea unor funcții din viața î ntregului, cu atât interdependența va fi mai mare,

organizarea sistemului mai complexă, iar integralitatea mai pronunțată.4. Echilibrul dinamic este acea stare a sistemului care se caracterizează printr-un flux

permanent de materie și energie prin sistem, dar cu păstrarea integralității lui, cumenținerea unei stări staționare. Ca urmare a echilibrului dinamic, un sistem biologic

(individ, populație, biocenoză, ecosistem) se menține cu aproximație î ntre aceleși limite, cu

mici fluctuații în timp și spațiu.

5. Autoreglarea constă în proprietatea oricărui sistem biologic de a-ți controla și corectaactivitatea proprie în sensul menținerii existenței sale în timp și spațiu. Autoreglarea este

posibilă datorită unei anumite organizări a sistemelor biologice care permite recepționarea

informațiilor din mediu, prelucrarea lor, elaborarea de răspunsuri la stimulii primiți, în așa fel

încât să-și asigure autoconservarea î ntr-unmediu care tinde mereu să dezorganizeze sistemul.

Asemenea răspunsuri adecvate devin posibile datorită conexiunii inverse ( feed-back ), prin

care răspunsul sistemului este comunicat centrului de comandă și comparat cu ordinul emis.

6. Heterogenitatea – ne arată că toate sistemele biologice sunt alcătuite din elemente ceprezintă deosebiri fie în compoziția lor, fie î n modul de funcționare, deci se referă la

diversitatea elementelor lor componente.

Datorită heterogenității se stabilesc mai ușor corelaț ii care permit creșterea eficienței

autocontrolului sistemului. Cu cât heterogenitatea este mai mare, cu atât ecosistemul estemai complicat și mai stabil.



Se cunoaște faptul că agroecosistemele, alcătuite dintr-o singură cultură sunt instabile, ușor

de distrus de invaziile unor boli sau dăunători, în timp ce pădurile tropicale, foarte

heterogene au o stabilitate ridicată.

Din aceste însușiri rezultă că ecosistemele ca sisteme biologice, au un caracter istoric-

informațional, o anumită stare de heterogenitate care permit prin autocontrol un echilibru

dinamic și prin diferite programe, manifestarea unei integralități specifice.

19.Nivelurile de organizare a sistemelor biologice.

Sistemele biologice cuprind 4 niveluri de organizare, și anume: nivelul individual,

populațional, biocenotic și biosferic . La baza fiecărui nivel de organizare se gpsesc legi și

principii definitorii.

la nivel individual legea specifică este metabolismul,

la nivel populațional factorul esențial este reproducerea,

la nivel biocenotic sunt procesele care reglementează relațiile speciei (relații trofice, de

competiție etc.), relații care mențin integralitatea biocenozei (relații interspecifice). Biosfera (ecosfera) cuprinde ansamblul nivelurilor de organizare a materiei vii, fiind

reprezentată prin învelișul viu și spațiile vitalizate ale scoarței.

20.Ecosistemul: concept, definiţie, tipuri.

Conceptul de ecosistem a fost introdus în știință în 1935 de botanistul englez A.G. Tansley,

care l-a definit ca unitate de bază a naturii ce integrează comunitatea vie (biocenoza) cumediul fizic sau locul de trai (biotop).

În mod curent ecosistemul se definește ca sistemul format din totalitatea organismelor

care locuiesc un anume mediu abiotic, omogen din punct de vedere topografic, climatic și

biochimic, numit biotop.

Din definițiile prezentate rezultă că ecosistemul natural este un sistem complex alcătuitdintr-o parte nevie (abiota, biotopul) și una vie (biota, biocenoza) constituind unitatea de

bază, elementară, de organizare și funcționare a ecosferei (biosferei).

21.Biotopul: definiţie, tipuri

Cuvântul biotop derivă de la cuvintele grecești "bios" = viață și "tipos" = loc, mediu delimitat

și este definit ca un complex de factori abiotici care influențează organismele vii. Termenul

a fost introdus î n știință de F. Dahl (1908). Î n 1971 E.P. Odum definește biotopul ca locul de trai al unui organism sau al unei

comunităț i.După dicționarul ecologic, biotopul este "locul ocupat de biocenoză , cuprinzând mediulabiotic (sol, apă , aer, factori climatici etc.) și toate elementele necesare apariției șidezvoltării organismelor ".

Cele mai importante însușiri ale biotopurilor terestre sunt legate de climat, geografie și sol.

Solul aparține biotopului prin componenta sa minerală, prin materia organică moartă, prin

valorile specifice ale factorilor căldură, apă, aer, pH, prin însușirile sale fizice (structură,textură, greutate volumetrică, porozitate etc.), dar în același timp constituie și o importantă

componentă a biocenozei prin organismele vii din sol (bacterii, ciuperci, actinomicete,protozoare etc.).



Relaț iile organismelor cu mediul (abiotic și biotic) reprezintă unul din factorii esențiali,primordiali ai evoluției, determinând desfășurarea selecției naturale, a transformării, aevoluției speciilor.

Oricât de variate și complexe ar fi aceste relații cu mediul, ele se împart în trei categorii:

- relații cu factorii mediului abiotic;

- relații dintre indivizii aceleiași specii (intraspecifice);- relații î ntre specii diferite (interspecifice).

22.Structura ecosistemului: structura orizontală, structura verticală

Privit î n general, ecosistemul este destul de omogen, dar î n interiorul său se distinge un grad

± de neuniformitate, datorat configurațiilor variate ale substratului și elementelor factorilor

climatici, numite microhabitate, ce vor fi populate de anumite specii de plante și animale. Înacest fel, ecosistemul apare împărțit în unități mai mari sau mai mici de acțiune, alcătuind o

structură orizontală și una vertical ă (configurație orizontală și verticală).

A. Structura orizontală - permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena,consorț iul și sinuzia.

1. Bioskena este cel mai mic spațiu cu condiții uniforme de existență și un fond propriu deplante și animale.

Bioskena este recunoscută ca fiind cea mai mică subdiviziune spațială a ecosistemului,

reprezentând o unitate structurală elementară.

Exemple: fața superioară a unei frunze, fructul unei plante, trunchiul unui copac, suprafațaexterioară a unui mușuroi, a unei căpițe, a unei pietre, o bucată de lemn putred dintr-o

baltă, suprafața unei dune de nisip etc.

2. Consorțiul este o grupare de indivizi din specii diferite î n jurul unui organism individual cu

rol de nucleu central, de care aceștia depind atât trofoecologic cât și topografic.Nucleul central al consorțiului poate fi un organism individual vegetal sau animal, material

organic mort, î n care caz totalitatea indivizilor din speciile asociate îl folosesc ca bază trofică,

direct sau indirect. Exemple: un stejar grupează î n jurul lui un inel de consumatori primari

(fitofagii), care sunt înconjurați de inelul consumatorilor acestora

și de cel al răpitorilor mari; un molid constituie nucleul unui consorțiu diversificat: cu molidul

sunt asociați lichenii și mușchii de pe scoarța sa, ciupercile ce învelesc rădăcinile, bacteriile și

micromicetele parazite, insectele de sub scoarță, păianjenii și unele specii de păsări.

3. Sinuzia reprezintă partea structurală și funcțională a ecosistemului, alcătuită dintr-o

populație cu funcție de nucleu central, î n jurul căreia sunt grupate mai multe organisme sau

populații. Sinuzia poate fi privită ca o unitate structurală de nivel superior, formată din mai multeconsorții grupate în jurul unei populații. La rândul lor sinuziile se asamblează într-un mozaic

ce reprezintă ecosistemul.

Sinuziile se diferențiază între ele, atât ca unităț i morfologice, structurale, cât și ca unități

ecologice, corespunzând diferitelor tipuri de nișe ecologice. Ele se delimitează topografic ș i

se denumesc pe baza spațiului ocupat de specia dominantă, care este de regulă un

producător primar. Exemplu: î ntr-o cultură de porumb, locurile mai joase, depresionare, cu

umiditate mai ridicată decât a biotopului din jur, sunt ocupate de reguă de pâlcuri de costrei(Echinochloa crus-galli) și alte plante higrofile, reprezentând sinuzii ale ecosistemuluirespectiv.



B. Structura verticală

În ecosistemele terestre, părțile structurale dispuse î n raport cu axa verticală (pe înălțime)prezintă o clară stratificare, etajare. Aceasta se observă mai ales în configurația vegetației,

motiv pentru care denumirea straturilor din ecosistemele terestre este de proveniențăbotanică.

Un strat (Hult, 1881) este o grupare de sinuzii cu aproximativ aceeași înălț ime deasuprasolului sau o grupare de componente ale solul ui situate la aproximativ aceeași adâncime. Stratificarea pe verticală rezultă în urma variației factorilor fizici (temperatură, umiditate,lumină) și a competiției interspecifice pentru lumină, apă și hrană. Stratificarea este prezentăatât î n ecosistemele terestre cât și cele acvatice.

Un ecosistem terestru are minimum trei straturi :

- I stratul mineral (bogat în substanțe minerale);

- II stratul organic (bogat în substanțe de natură organică), î n care asocierea dintre

organismele existente și particulele de sol poartă denumirea de edafon;

- III patoma, pelicula subțire de la suprafața solului cu organisme vii și moarte, așa numitul

planșeu al ecosistemului. Într-o pădure de foioase, pe lângă aceste trei straturi de bază mai întâlnim: un strat ierbaceu

(IV), un strat de arbuști (V) și un strat de arbori (VI, VII), fiecare cu fauna caracteristică.

23.Structura trofică. Componentele structurii trofice a

ecosistemului, exemple.

Este dată de componența biocenozei și se exprimă prin relațiile trofice, ce asigură circulațiasubstanței și transferul energiei în ecosistem. Structura trofică reprezintă ansamblul relațiilor trofice care leagă speciile dintr -o biocenoză

și are la bază trei componente structurale: 1. producătorii primari – reprezentați prin plantele autotrofe și bacteriile chimiosintetizante,care prin intermediul fotosintezei produc substanțe organice complexe (glucide, lipide,protide);

2. consumatorii – reprezentați prin animale, care se hrănesc cu substanțe organice complexedeja elaborate. În funcție de hrana consumată se disting: consumatori de ordinul I (fitofagi,

consumatori primari) care se hrănesc cu producători primari (plante); consumatori de ordinul

II, (consumatori secundari), care se hrănesc cu consumatori de ordinul I; consumatori de

ordinul III (consumatori terțiari), se hrănesc cu consumatori de ordinul II etc. Un loc aparte în categoria consumatorilor îl deț in organismele detritivore care se hrănesc cu

materie organică moartă î n descompunere ("detritus" vegetal sau animal). Din acestă grupă fac parte: viermi, miriapode, insecte, acarieni, moluște.

3. descompunătorii – reprezentați prin bacterii, ciuperci, levuri, care descompun substanțele

organice moarte până la substanțe anorganice (elemente minerale), făcând posibilăreutilizarea lor de către plantele autotrofe.

24.Lanţul trofic: definiţie, tipuri de lanţuri trofice, exemple.

Din analiza relațiilor trofice dintr-un ecosistem se evidențiază faptul că fiecare specie se

hrănește pe seama altei specii , consumând-o direct sau folosind compușii ei metabolici, dar în același timp specia respectivă devine sursă de hrană pentru alte specii. Acest transfer de

energie și substanță ce se realizează prin consumarea unor organisme de către altele poartădenumirea de circuit alimentar (circuit trofic).



Înlănțuirea dintre organisme, în care hrana circulă de la un capăt la altul, respectiv de labaza trofică spre ultimul consumator, se numește lan] trofic (Elton, 1927).

Fiecare specie face parte dintr-una din verigile lanțului trofic. Numărul verigilor nu poate crește la infinit, fiind limitat în primul rând de volumul redus albazei trofice, adică de cantitatea de substanță care intră în veriga inițială a consumatorilor și

în al doilea rând, de faptul că, la fiecare transfer, o mare parte din energia potențială sepierde, trecând în căldură. Se limitează astfel numărul posibil de verigi ale lanțului trofic, de obicei la 4 -5. Cu cât lanțultrofic este mai scurt, cu atât cantitatea de energie accesibilă este mai mare (organismulrespectiv este mai apropiat de baza trofică).

În funcție de specificul hrănirii speciilor înlănțuite și a modului cum este transferatăsubstanța de la o verigă la alta, distingem 3 tipuri de lanțuri trofice:

1. lanțul trofic de tip erbivor (pradă- prădător); 2. lanțul trofic de tip parazitar; 3. lanțul trofic de tip saprofag.

1. Lanț ul trofic de tip erbivor are ca primă verigă plantele autotrofe – producătorii primari – care sintetizează substanțele organice, constituind rezervorul de substanță și energie pentru

î ntreaga biocenoză.Exemple:

a) iarbă → iepure → vulpe;

b) Pinus silvestris → afide → coccinelide → păianjeni → păsări insectivore → păsări răpitoare;

c) iarbă → lăcuste → păsări insectivore → păsări răpitoare;

d) fitoplancton → zooplancton (crustacee) → puiet de crap → pești răpitori

Exemple: grâu → om;

porumb → suine → om.

2. Lan]ul trofic parazitar – funcționează prin parazitarea sucesivă a unei specii de către altași este format din paraziț i vegetali sau animali care consumă substanță vie din corpulplantelor și animalelor.

Exemple:

a) plantație pomicolă → omida fluturelui Euproctis chrysorhaea →

viespea braconidă Meteorus (coconii) → viespea pteromelidă

Eupteromalus nidulans;

b) spic grâu → ciuperca Puccinia graminis → bacteria Xanthomonas uredovorus →bacteriofag;

c) cartof → mana cartofului (Phytophtora infestans).

3. Lanț ul trofic saprofag se bazează pe consumatori de diferite ordine ce se hrănesc peseama necromasei (materie organică moartă, vegetală sau animală), formând circuitedetritice.

Exemplu: î ntr-un lac:

- nămol cu detritus → larve de chironomide → plătica → pești răpitori.

25.Nivel trofic: definiţie, enumerare.

Totalitatea organismelor care aparțin la una din verigile lanțului trofic și care-și obțin hranade la plante prin același număr de trepte constituie un nivel trofic .



Există 4 niveluri trofice: - nivelul producătorilor, - nivelul consumatorilor primari,

- nivelul consumatorilor secundari,

- nivelul consumatorilor terțiari.

Descompunătorii nu formează un nivel trofic separat, deoarece se grefează pe fiecare dinnivelurile amintite.

26.Reţeaua trofică: definiţie.

Lanțurile trofice liniare sunt numai în biocenozele cu structură simplă, cu puține specii. Înrestul biocenozelor lanțurile trofice sunt ramificate și legate între ele, deoarece acelașiorganism poate aparține în același timp la mai multe niveluri trofice (omnivorele, unelecarnivore ce atacă atât zoofage cât și erbivore). Rezultă astfel o împletire complicată alanțurilor trofice, legate prin specii cu valoare de "noduri",

care se numește rețea trofică.

27.Piramida ecologică: definiţie, tipuri.

Structura trofică se poate exprima grafic sub forma unei piramide ecologice, având în vedere

că în general numărul indivizilor se reduce de la nivelul consumatorilor primari spre cei

terțiari. Baza acestor piramide este reprezentată de producători sub formă de număr, biomasă sau flux de energie, peste care se suprapune ponderea indivizilor din celelalte

niveluri trofice, determinând înălțimea piramidei. Se pot concepe trei tipuri de piramide ecologice:

a) piramida numerelor;

b) piramida biomasei;

c) piramida energiei.

28.Alelopatia: definiţie, exemple.

Sub aspect biochimic , biocenoza se prezi ntă ca un sistem de canale prin care circulămetaboliți de la un organism la altul, de la biocenoză la biotop. Cea mai mare parte din

produșii metabolici circulă prin rețeaua trofică, iar o fracțiune redusă este eliminată înbiotop, de unde este recepționată selectiv de către populațiile biocenozei.

Acești metaboliți care în biosferă joacă rolul de "semnal" se numesc ecomoni, ergoni sau

substanțe ectocrine. Când sunt secretați de plante poartă denumirea de substanțealelopatice, iar când sunt secretați de animale, se numesc feromoni sau alomoni.

Fiziologul german H. Molisch (1939) denumea alelopatia ca fenomenul de influențarebiochimică între organisme. Cuvântul alelopatie derivă de la cuvintele grecești "alelos" =

reciproc, mutual și " pathe" = influență, acțiune. Organismele ce sintetizează și elimină substanțe alelopatice se numesc emițătoare saudonatoare, iar cele care interceptează acești metaboliți se numesc receptoare sau

acceptoare.

Tipuri de substanțe alelopatice: 1) colinele (G. Grümmer – 1955) sunt substanțe secretate de plante superioare (eliminate

prin rădăcini, frunze sau alte organe) care inhibă sau întârzie dezvoltarea altor plantesuperioare (bioinhibitori).



2) fitoncidele (S.K. Waksmann – 1943, B.T. Tokim – 1951) sunt substanțe produse de plante

superioare care anihilează sau inhibă dezvoltarea unor microorganisme. Sunt bine cunoscutefitoncidele din ceapă, usturoi și hrean. Plantele superioare elimină în sol și unele substanțecu rol pozitiv asupra unor microorganisme (substanțe nutritive; substanțe stimulatoare -

auxine , vitamine).

3) marasminele și toxinele bacteriene sunt substanțe produse de microorganisme cu rolnegativ asupra dezvoltării plantelor superioare. Dar, unele microorganisme sintetizează șisubstanțe cu rol pozitiv asupra plantelor superioare (auxine, gibereline, vitamine etc.).

4) antibioticele (A. Fleming – 1929) sunt substanțe secretate de unele microorganisme cu rol în inhibarea înmulțirii, creșterii și dezvoltării altor microorganisme. Uneori prin antibiotice sepoate provoca moartea microorganismului concurent ( penicilina este sintetizată de diferite

mucegaiuri și distruge un număr mare de specii de bacterii).

5) alcaloizii și glicozizii sunt produși vegetali toxici pentru animale (fitofagi). Alcaloizii sunt

compuși organici, cu caracter bazic datorită azotului în molecula lor (sunt prezenț i la mai

mult de 1200 specii de plante). Unii consideră alcaloizii ca fiind deșeuri ale metabolismului

protidelor, alții ca fiind substanțe cu rol protector împotriva unor dăunători.

29.Funcţiile ecosistemului.

Primele două funcții ale ecosistemului: funcția energetică și funcția de circulație a materiei prin ecosistem. Pentru ca aceste două funcții să se poată realiza normal, ecosistemul trebuiesă prezinte o anumită stabilitate în timp și spațiu (homeostazie), care este rezultatul funcțieide autoreglare a stărilor sale. Aceste trei funcții sunt indisolubil legate între ele.

30.Biomasa: definiţie.

Biomasa reprezintă cantitatea de substanță vie sau moartă existentă la un moment dat într -un ecosistem sau pe un nivel trofic al acestuia. Ea se poate exprima prin greutatea

totală sau masa componentelor biocenotice raportată la unitatea de suprafață (g/m 2, kg/ha

etc.), ori prin cantitatea de energie inclusă în substanța vie (kcal/m2, Mj/ha etc.).

31.Productivitatea biologică: definiţie.

Productivitatea biologică reprezintă cantitatea de substanță vie produsă într -o unitate de

timp, la unitatea de suprafață sau volum, de către un nivel trofic dat sau de componențiisăi (g/m2/an, t/ha/an etc).

Cu alte cuvinte, reprezintă viteza de acumulare a biomasei și se poate referi la

productivitatea substanței (cantitatea de substanță organică produsă de un sistem viu înunitatea de timp), sau de productivitatea energiei (cantitatea de energie înglobată în

moleculele organice proprii).

32.Dinamica ecosistemului: modificări accidentale şi ritmice

Variația factorilor ecologici din biotop determină modificări în structura și funcționareabiocenozei.

Totalitatea acestor modificări sunt înglobate în termenul de dinamica ecosistemului . Aceste

modificări pot fi: accidentale sau ritmice.

Modificările accidentale se manifestă prin mici fluctuații ale fluxului energetic, datorităschimbărilor aritmice ale factorilor fizici (un vânt puternic, o zi ploioasă, o creștere bruscă a



umidității atmosferice) ce influențează comportamentul obișnuit, făcând ca unele funcții săscadă în intensitate, unele animale să se retragă în adăposturi, iar altele să devină mai active. Modificările ritmice se datorează repartizării inegale în timp a factorilor ecologici (lumină,temperatură, umiditate etc.). Speciile componente ale ecosistemului sunt adaptate la acestemodificări, pe care le integrează în genotipurile lor ca modele proprii de activitate ritmică.

33.Succesiunea ecologică primară.

În afara schimbărilor zilnice și sezoniere care sunt reversibile, oricare ecosistem trece printr-

o serie de schimbări ireversibile, devenind din simplu – complex, înregistrând astfel oanumită dezvoltare. Aceast ă transformare lentă dar permanentă a ec osistemelor se

numește succesiune ecologică. În acest proces complex și de durată, ecosistemul parcurgemai multe etape de dezvoltare, numite stadii, de la cel juvenil (de pionierat) până la cel dematuritate sau de climax, cu o stabilitate ridicată (celelalte stadii, faze sunt: colonizarea,

competiția, reacția).

Succesiunea primară se realizează atunci când specii din ecosistemele vecine colonizeazăun biotop ce nu a mai fost populat (biotop nud): surpări, stâncării golașe, erupții vulcanice,dune de nisip adunate de valuri sau vânt. Asemenea susccesiuni au reprezentat un fenomenfrecvent în trecutul geologic (retragerea ghețarilor, regresiuni marine, vulcanisme etc.).

34.Succesiunea ecologică secundară.

Succesiunea secundară are loc când un biotop ce a fost ocupat de o biocenoză este colonizatde specii din ecosistemele vecine.

Vechea biocenoză a dispărut total sau parțial datorită unor modificări climatice, fenomenenaturale, intervenții antropice (defrișarea unei păduri, colmatarea unei bălți etc.).

35.Biomul: definiţie, exemple, caracteristici

Biomul este o grupare de ecosisteme cu fizionomie și funcț ii asemănătoare, independentde compoziția lor specifică, care se î ntinde pe suprafeț e mari, fiind determinat mai ales de

macroclimat.

Principalele biomuri sunt definite după vegetația dominantă care imprimă caracteristicileprincipale ale ecosistemelor.

I. Ecosisteme terestre

1. Pădurile ecuatoriale umede ocupă mari suprafețe în regiunea ecuatorială, cu un climat

umed și cald, precipitații medii anuale de 3500- 4000 mm, temperatura medie anuală 25-260C. Solurile sunt brunroșcate, fără orizonturi, litiera se descompune rapid, iar elementelenutritive sunt absorbite imediat sau levigate. Biocenozele sunt foarte bogate în specii, au ostructură complexă și o stabilitate mare.

Producția primară netă este 25-28 t/ha/an, iar cea secundară redusă, întrucât cei mai mulțiconsumatori sunt nevertebrați și plante inferioare saprofite. Funcțiile acestor ecosisteme sunt multiple și foarte importante: controlează regimul hidric al

unei regiuni foarte intinse cu implicații asupra circulației apei în atmosferă; asigură o mareparte din circuitul oxigenului și carbonului; protejează solurile împotriva eroziunii pluvialeetc.

Exploatarea rațională a acestor ecosisteme presupune restrângerea defrișărilor și asigurareaposibilităților de regenerare naturală.



2. Pădurile de foioase cu frunze căzătoare se întind în zonele cu climat temperat șiprecipitații moderate. Solurile sunt brun-roșcate, cu litieră, biocenozele bogate î n specii, cu o

mare stabilitate și cu o activitate ce prezintă o peridiocitate sezonieră.

Producția primară netă variază în funcție de speciile dominante și vârsta lor, fiind de 13-15

t/ha/an. Productivitatea secundară este de asemenea mică.

Funcțiile acestor ecosisteme se referă la: controlul regimului hidrologic, atenuareaamplitudinii macroclimatului, protecția solului etc.

Î n aceste ecosisteme se impune o exploatare rațională a masei lemnoase, asigurându-se

regenerarea pădurilor. Defrișarea lor î n vederea extinderii suprafeței arabile nu esterecomandată.

3. Pădurile de conifere ocupă suprafețe mari în partea nordică a Europei și Americii sauformează etaje de vegetație î n regiunile montane din zona temperată. Climatul este rece, cu

veri scurte, solurile sunt acide, cu litieră bogată și diferite grade de podzolire. Biocenozele

sunt sărace în specii; producția primară netă variază cu latitudinea și solul (4,5-8,5 t/ha/an).

Aceste ecosisteme sunt cele mai bine adaptate pentru valorificarea resurselor mediului

aspru din regiunile nordice și cele montane, furnizând importante cantități de masălemnoasă și vânat. 4. Stepele se găsesc î n zone cu climat temperat continental, caracterizat printr-un anotimp

rece și umed și altul cald și uscat; soluri cernoziomice și brune. Biocenozele sunt alcătuite din

plante ierboase cu compoziție floristică variată. Productivitatea primară netă depinde de

cantitatea de precipitații.

5. Savanele cuprind zona ierboasă dintre tropice, ce se caracterizează prin temperaturiridicateși alternanța anotimpului ploios cu cel secetos. În funcție de precipitații se

deosebesc: savane mezofile și umede, savane de tip stepic, savane aride (la limita

deșerturilor).

Productivitatea primară netă diferă î n funcție de tipul savanei (13-24 t/ha/an î n cele umede,cu arbori), iar cea secundară este realizată de o faună abundentă și variată (erbivore mari).

Stepele și savanele pot constitui rezerve pentru agroecosisteme î n Africa, Australia, America

Latină și America de Sud.

6. Tundra este reprezentată de ecosisteme ierboase ce se î ntind pe suprafețe mari la nord

de cercul polar, cu climat rece și veri scurte. Aici cresc turme de reni, reprezentândprincipalele erbivore mari.

II. Ecosistemele marine ocupă circa 70 % din suprafața Terrei, iar productivitatea lor este mai

mică decât a celor terestre. Î n Marea

Nordului productivitatea primară netă este 0,5-0,8 t/ha/an, în oceane, î n medie 0,25

t/ha/an. Au rol important în circulația oxigenului, carbonului și a apei.III. Ecosistemele lacustre au un caracter fragmentar, deoarece fiecare lac are condițiispecifice (climă, pH, elemente nutritive, conținut în săruri etc.). Productivitatea primară netă

a lacurilor eutrofe (lunca Dunării) este de 6 t/ha/an, iar producția secundară ridicată.

36.Ecosistemul agricol: definiţie.

Ecosistemele agricole, ca și cele naturale, constituie unități funcționale ale biosferei,

constructive sub raport dinamic și structural, create de om cu scopul obținerii de producț ii

agricole.



37.Însuşirile specifice ecosistemelor agricole.

1. sunt create de om și existența lor depinde de acesta; 2. structura și funcțiile ecosistemelor agricole sunt dirijate de om pentru obținerea uneicantități maxime de biomasă necesară societății umane; 3. omul imprimă agroecosistemului o structură trofică de o diversitate mai mică și un circuitde substanță și energie schimbat sub aspectul intensificării sau al inhibării unor procese; 4. analiza sistemică a ecosistemelor evidențiază faptul că cele naturale sunt autoreglabile, iarcele agricole sunt reglate antropic.

38.Biotopul agricol.

Biotopul agricol este reprezentat de totalitatea terenurilor cultivate și a pajiștilor create deom sau apărute în urma activităț ilor sale, care corespund într -o măsură cât mai marecerinț elor biologice ale plantelor de cultură sau animalelor domestice. Biotopul agricol

ocupă cele mai bune terenuri, extinzându-se pe cca 30% din suprafaț a uscatului, din care 1/3

revine culturilor agricole și circa 2/3 pajiștilor.

39.Biocenoza agricolă.

Biocenoza agricolă este alcătuită din totalitatea organismelor vii dintr-un ecosistem

agricol și este impusă î n cea mai mare parte de om în funcție de scopul pe care-l

urmărește.

40.Deosebiri esenţiale dintre ecosistemele agricole şi cele naturale

mature.

Ecosistemele agricole au câteva însușiri specifice:

1. sunt create de om și existența lor depinde de acesta;

2. structura și funcțiile ecosistemelor agricole sunt dirijate de om pentru obținerea uneicantități maxime de biomasă necesară societății umane;

3. omul imprimă agroecosistemului o structură trofică de o diversitate mai mică și un circuitde substanță și energie schimbat sub aspectul intensificării sau al inhibării unor procese;

4. analiza sistemică a ecosistemelor evidențiază faptul că cele naturale sunt autoreglabile, iar

cele agricole sunt reglate antropic.

Ecosistemele naturale au un număr mare de specii componente care saturează toate nişele

ecologice, cele agricole conţin o

diversitateredusă de specii, lanţuri trofice simplificate şi scurte, caredau productivi

tăţi maricu ajutorul unor tehnici speciale.

Structura acestora este programată artif icia l, iar exportul de biomasă este compensat

prin importul de energie.

41.Acţiunea negativă a omului în ecosisteme.

Poluare antropogenă - determinată de om ca rezultat al activităților industriale, agricole saugospodărești:

a - poluare industrială; b - poluare agricolă;



c - poluare menajeră. d- poluare “estetică” – prin degradarea peisajelor, ca urmare a urbanizării și sistematizăriieronate, a intervențiilor nechibzuite asupra mediului.

42.Cauzele degradării fitocenozei. Distrugerea fitocenozei: principalele cauze ale degradării fitocenozelor sunt: tăierileexcesive, desțelenirea izlazurilor, pășunatul nerațional și incendiile.

43.Principalii factori care duc la degradarea solului.

Principalii factori care duc la degradarea solului și implicit la reducerea fertilității sale sunt:

eroziunea, acidifierea, salinizarea secundară, excesul de umiditate, suprapășunatul,despăduririle, tehnologiile agricole necorespunzătoare, poluarea, etc.

44.Creşterea demografică şi poluarea mediului

Degradarea mediului este o problemă ce a apărut și s-a accentuat odată cu accelerarea

creșterii demografice, care a determinat "antropizarea" unor zone din ce în ce mai î ntinse de

pe planeta noastră.

De-a lungul timpului, omul a considerat natura ca sursă inepuizabilă de resurse, dar și careceptor nelimitat al deșeurilor de toate tipurile. Drept urmare, î n paralel cu progresele

tehnice și cu modificările antropice cu rol pozitiv au avut loc și fenomene negative:

d egradarea solului de pe suprafețe întinse, dispariț ia unor specii de plante și animale,epuizarea unor zăcăminte minerale, și nu î n ultimul rând, apariția și accentuarea

fenomenului de poluare.Termenul de poluare are un sens larg și derivă din latinescul polluo(-ere), care înseamnă a

murdări, a degrada, a profana, ceea ce în vorbirea curentă denumește orice acț iune de

degradare a mediului normal de viață a omului .

45.Factorii poluanţi şi tipurile de poluare. Prevenirea şi combaterea

poluării

Factorii poluanți sunt elemente ale mediului înconjurător, existente î n mod natural sau

introduse de către om în timpul activității sale și se pot clasifica astfel:

A.– după originea (provenienț

a) lor:

- naturali;

- antropogeni (artificiali);

B. – după natura lor:

- fizici (particule solide, radiații ionizante, emisii masive de energie, zgomote etc.);

- chimici (derivați ai multor elemente chimice, diverse substanțe chimice de sinteză);

- biologici (anumite specii de plante, animale și mai ales microorganisme);

C. – după starea de agregare:

- lichizi;

- gazoși;

- solizi.



În funcție de această grupare a factorilor poluanți, distingem mai multe tipuri de

poluare :

A. – După originea poluanț ilor:

1. Poluare naturală - provocată de diverse cauze naturale:

- incendiile naturale

- furtunile de praf și nisip

- vulcanii activi

- apele subterane saline sau acide

- polenul

- dereglările meteorologice

- emisiile masive de energie.

2. Poluare antropogenă - determinată de om ca rezultat al activităților industriale, agricole

sau gospodărești:

a - poluare industrială;

b - poluare agricolă;

c - poluare menajeră.

d- poluare “estetică” – prin degradarea peisajelor, ca urmare a urbanizării și sistematizăriieronate, a intervențiilor nechibzuite asupra mediului.

a. Industria este principala sursă antropogenă de poluare datorită numărului mare depoluanți pe care-i produce, printr-o multitudine de activități. Î ntreprinderile

termoenergetice, datorită arderii combustibililor, produc cantități mari de cenușă, oxizi desulf, de azot și de carbon, precum și metale grele pe care le elimină în atmosferă (ex. ocentrală electrică pe cărbune, de 2000 MW elimină anual în atmosferă 42.000 t particule

solide, împreună cu gazele aferente, chiar dacă se rețin 95-99 % din pulberi).

- Siderurgia determină poluarea puternică a atmosferei prin pulberi și coloizi, prin cantități

mari de CO2, SO2 și alți compuși gazoși.

- Metalurgia neferoasă produce o poluare deosebit de gravă datorită plumbului, zincului,

cadmiului, arseniului, fierului, mercurului etc. ce se elimină în mediu (ex. Zlatna, Copșa Mică,

Baia Mare).

- Industria chimică intervine în poluarea intensivă a atmosferei și a apelor printr-un număr

foarte mare de poluanți (SO2, acid sulfuric, hidrogen sulfurat, NO, amoniac, clor, acid

clorhidric etc.);

- Fabricile de ciment poluează mediul ambiant datorită prafului ce se degajă și care este

împrăștiat în atmosferă la distanțe apreciabile.

- Industria nucleară crează probleme deosebit de grave datorită poluării radioactive produsă

atât de depozitarea deșeurilor, cât și a unor dereglări în funcționarea lor (unele accidente).-Transporturile sunt o sursă importantă de poluare datorită emanațiilor de gaze (cu CO, NO,

hidrocarburi nearse și metale grele) și datorită zgomotelor.

b. Agricultura constituie o importantă sursă de poluare a mediului datorită îngrășămintelorchimice și pesticidelor utilizate neștiințific, exploatării neraționale a unor mari suprafețe deteren, declanșând fenomene de eroziune și alunecări (defrișări, desțeleniri, incendieri,

pășunat nerațional, folosirea de utilaje necorespunzătoare etc.), precum și datorităfuncționării necorespunzătoare a fermelor zootehnice mari etc.

c. Nu sunt de neglijat nici reziduurile rezultate din activitatea umană casnică, apele și

gunoaiele menajere.

B. - După natura poluanț ilor:1. Poluare fizic ă: - termică, fonică, luminoasă, radioactivă etc.



2. Poluare chimic ă, cu:

- derivați ai C, S, N, F, O, Cl etc.;

- derivați ai metalelor grele (Pb, Cr, Co etc.);

- mase plastice;

- pesticide;

- materii organice fermentescibile etc.3. Poluare biologică:

-contaminarea microbiologică a mediilor inhalate, ingerate și a solului;

- modificări ale biocenozelor, invazii de specii vegetale și animale.

C. – După starea de agregare a poluanț ilor:

1. Poluare cu lichide;

2. Poluare cu gaze și vapori;

3. Poluare cu substanț e solide.

Măsurile ce t rebuie luate pentru prevenirea și combaterea poluării diferă î n f uncție de tipulde poluare și mediul în care a avut loc, vizând:

a) - reducerea emisiilor de agenți poluanți;

b) – dirijarea și captarea agenților poluanți;

c) – tratarea agenților poluanți în vederea neutralizării acț iunii lor nocive prin utilizarea

proceselor naturale și tehnologice.

46.Ocrotirea mediului înconjurător: organismele internaţionale

specializate, scopurile ocrotirii naturii, formele de ocrotire.

Consecințele acțiunii omului asupra echilibrelor ecologice sunt generalizate și uneori

deosebit de grave, încât s-a impus ca o necesitate ocrotirea și conservarea mediului

înconjurător. După Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, scopurile ocrotirii naturii sunt

următoarele:

- asigurarea utilizării raționale, a conservării și refacerii resurselor naturale;

- ocrotirea elementelor mediului natural de viață al omului (aerul, solul și a pa) de poluare,

în urma activității industriale sau agricole și de contaminare prin agenț i patogeni;

- conservarea și înfrumuseț area peisajelor naturale;

- conservarea unor monumente ale naturii de o deosebită frumusețe și însemnătateștiințifică - specii rare de plante și de animale, terenuri bogate în minerale, peșteri și alte

formaț iuni naturale.

Aceste probleme pot fi rezolvate printr-un sistem de măsuri organizatorice, legislative,tehnice și educaționale de apărare a resurselor naturale, atât pe plan local cât și global.

Organismele internaționale specializate (Uniunea Internațională pentru Conservarea

Natur ii, Fondul Mondial pentru Natură , Programul ONU pentru Mediul înconjurător ) au

elaborat un document î n care sunt propuse trei obiective principale:

- menț i nerea proceselor ecologice esenț iale, prin crearea condițiilor unei epurări naturale a

apelor, prin urgentarea regenerării solurilor, prin reciclarea materiei organice;

- conservarea diversității genetice a plantelor și a animalelor, ca un tezaur care nu se mai

poate reconstrui odată distrus;

- redimensionarea sau stoparea exploatării resurselor naturale ameninț at e (păduri, pășuni,

faună etc.).

ecologie - subiecte

Documents