,,Ecologie” din greacă oykos = loc, lăcaş, adăpost, casă; logos = vorbire, ştiinţă.

Pentru prima dată acest termen a fost utilizat de către biologul german Ernst Haekel în 1866, în lucrarea sa ,,Morfologia organismelor”, unde studiază relaţiile dintre animale şi modul lor organic şi neorganic.

Ecologia – ştiinţă ce studiază interacţiunea dintre organismele vii şi mediul lor de existenţă.

Mediu – totalitatea lucrurilor, fenomenelor, influenţelor de natură să cauzeze schimbări de diferit ordin în activitatea umană şi a omului însuşi, precum şi cele ce nu provoacă influenţă, dar pot fi influenţate de către om, precum şi cele ce nu provoacă influenţă şi nu pot fi influenţate de om, dar formează un anturaj al vieţii lui.

Mediu – totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane, care în strînsă legătură, interacţiune influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi cele de dezvoltare a societăţii umane.(E. Lupan)

Noţiunea de mediu poate fi examinată: În sens restrîns : punct de reper pentru ,,tot ce ne înconjoară” serveşte omul

(mediu uman). În sens larg : totalitatea factorilor biotici, abiotici şi atropici în raport cu un obiect

(grup de obiecte) şi care (factorii) se găsesc într-o strînsă interdependenţă cu acest obiect (grup).

În scopul evitării eventualelor confundări ale termenilor ,,natură” - ,,mediu” este necesar de a stabili prin ce diferă sensul lor.

Termenul ,,natură” cuprinde în sine totalitatea factorilor abiotici şi biotici [omul].Termenul ,,mediu” cuprinde totalitatea factorilor naturali [fenomenele antropice – create

de om].Deci, termenul ,,mediu” are un sens mai cuprinzător.

Resurse naturale – obiectele, fenomenele, condiţiile naturale şi alţi factori, utilizabili în trecut, prezent şi viitor pentru consum direct şi indirect, care au valoare de consum şi contribuie la crearea de bunuri materiale şi spirituale.

Legea privind resursele naturale nr. 1102-XII din 06.02.1997 // MO nr. 40 din 19.06.1997. Resurse naturale sînt obiectele, fenomenele, condiţiile naturale şi alţi factori, utilizabili în trecut, prezent şi viitor pentru consum direct sau indirect, care au valoare de consum şi contribuie la crearea de bunuri materiale şi spirituale. Resursele naturale se folosesc sau pot fi folosite ca mijloace de muncă, surse de energie, de materie primă şi de materiale, nemijlocit ca obiecte de consum şi recreare, ca bancă a fondului genetic sau sursă de informaţii despre lumea înconjurătoare.(art.1)

Clasificarea resurselor naturale :1. Resursele naturale renovabile şi resursele naturale nerenovabile Resursele naturale care regenerează în circuitul substanţelor din biosferă sau pot fi

întregite artificial într-o perioadă de timp comensurabilă cu termenul lor de consum (cu ritmul de activitate economică a omului) sînt resurse naturale renovabile.

Resursele naturale care nu regenerează în circuitul substanţelor din biosferă într-o perioadă de timp comensurabilă cu termenul lor de consum (cu ritmul de activitate economică a omului) sînt resurse naturale nerenovabile.

2 . Resursele naturale naţionale şi resursele naturale locale

Resursele naturale care au importanţă pentru întreaga populaţie a ţării (condiţionează direcţiile strategice ale dezvoltării ei social-economice) sînt resurse naturale naţionale.

Resursele naturale care au importanţă pentru populaţia unui teritoriu mai limitat sînt resurse naturale locale.

Criteriile de raportare a resurselor naturale la resursele naţionale sau la resursele locale sînt:

a) valoarea economică şi importanţa lor pentru dezvoltarea municipiului, raionului sau ţării;

b) constituirea lor ca obiect al unor contracte internaţionale; c) răspîndirea lor pe teritoriul a două sau mai multe raioane; d) folosirea lor pentru amplasarea sistemelor energetice, sistemelor de transport şi

altor sisteme de stat, obiectelor de telecomunicaţie şi ale serviciului meteo; e) valoarea lor ştiinţifică, istorică, culturală şi naturală. 3. Resursele naturale destinate exploatării, resursele naturale de rezervă şi resursele

naturale protejateResursele naturale atrase (folosite) în circuitul economic sînt resurse naturale destinate

exploatării.Resursele naturale destinate exploatării (resursele utilizabile), dar neatrase în procesul

de activitate economică sînt resurse naturale de rezervă.Resursele naturale care prezintă o valoare deosebită pentru menţinerea echilibrului

ecologic şi care nu pot fi atrase în procesul de activitate economică sînt resurse naturale protejate.

Criteriile de raportare a resurselor naturale la categoria resurselor destinate exploatării, resurselor de rezervă sau resurselor protejate sînt:

a) oportunitatea economică şi tehnică a folosirii resurselor naturale; b) necesităţile economiei în resurse naturale; c) menţinerea echilibrului ecologic al sistemelor naturale; d) includerea speciilor de animale şi de plante în Cartea Roşie; e) deosebita valoare a resurselor naturale, care impune scoaterea lor din folosinţă

economică, predestinarea acestora în exclusivitate cercetărilor ştiinţifice sau includerea lor în patrimoniul istoric, cultural sau natural.

4. Resursele naturale curative Obiectele şi condiţiile naturale care pot fi folosite în scopuri curative şi de profilaxie a

bolilor se raportă la resursele naturale curative.5. Resursele naturale transfrontiere Resursele naturale care marchează, traversează frontierele dintre două sau mai

multe ţări ori îşi au amplasamentul la frontieră sînt resurse naturale transfrontiere.

Mediul înconjurător reprezintă simultan condiţie şi mijloc de asigurare a vieţii umane. Între acestea, pot fi distinse forme ecologice şi economice de interacţiune. Omul nu doar foloseşte anumite resurse naturale, ci şi le modifică substanţial, în vederea satisfacerii necesităţilor sale. Astfel, în decursul istoriei civilizaţiei umane au fost tăiate 2/3 din păduri, au dispărut mai mult de 200 specii de animale şi plante. Rezervele de oxigen în atmosferă s-au redus cu 10 mlrd. t., au degradat aproximativ 200 mln. ha. de pămînt fertil. Anual, 16 000 ha de pămînt se transformă în pustiu, dispare cîte o specie de animale şi plante. În acelaşi timp, populaţia Pămîntului a depăşit cifra de 6,2 mlrd. oameni şi creşte în fiecare minut cu 150 oameni, aproximativ – 80 mln. oameni pe an. Dar , în fiecare 24 ore, din cauza foametei, mor mai mult de 1000 copii. Aproximativ 1 mlrd. oameni permanent suferă de foame. Din cauza lipsei apei potabile suferă 2 mlrd. oameni. Numai în ultimii 30 ani omenirea a utilizat aproximativ 20% din resursele naturale ale Pămîntului.

1. Notiunea si trasaturile caracteristice ale dreptului mediului Evolutiile sociale, economice, politice si legislative din ultimele decenii, dinamica dreptului si tendinta ce se manifesta in sfera dreptului si anume aceea de conturare a unor noi ramuri de drept, distincte, au determinat recunoasterea dreptului mediului ca ramura de drept autonoma in sistemul de drept. Pentru desemnarea acestei ramuri de drept se folosesc diferite denumiri: 'dreptul mediului inconjurator' , 'dreptul protectiei naturii si mediului', 'dreptul ecologic', 'dreptul ambiental', 'dreptul mediului', etc. Dreptul mediului poate fi definit ca fiind ramura de drept distincta din sistemul de drept romanesc, formata din totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre persoane stabilite in legatura cu protectia si dezvoltarea mediului. Din aceasta definitie, putem contura urmatoarele trasaturi specifice dreptului mediului: - este o ramura de drept distincta in sistemul nostru de drept; - este o ramura de drept formata din norme juridice specifice, ce prezinta trasaturi comune; - normele de dreptul mediului reglementeaza relatiile sociale formate in procesul de prevenire a poluarii, ameliorarea si dezvoltarea mediului, sanctionarea faptelor poluante etc. 

2. Obiectul dreptului mediului Obiectul dreptului mediului il reprezinta relatiile sociale ce se nasc in legatura cu conservarea si dezvoltarea mediului natural si artificial. Altfel spus, dreptul mediului, reglementeaza o categorie distincta de relatii sociale, complexe si variate, formate in legatura cu activitatea de protectie si de dezvoltare a mediului. Legea - cadru nr.137/1995, republicata, in 2000, stabileste in art.1 ca: 'obiectul prezentei legi il constituie reglementarea protectiei mediului obiectiv de interes public major pe baza principiilor si elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabila a societatii.' in legatura cu obiectul dreptului mediului, s-au conturat in doctrina o serie de opinii2, incercandu-se o grupare a relatiilor sociale reglementate de normele ce apartin acestei ramuri de drept3, astfel: - relatii sociale stabilite in scopul prevenirii poluarii mediului si producerii pagubelor ecologice; - relatii sociale formate in scopul evitarii producerii altor daune ecologice; - relatii sociale stabilite in scopul imbunatatirii conditiilor de mediu; - relatii privitoare la structura organizatorica a protectiei mediului. 

3. Metoda de reglementare Metoda de reglementare in dreptul mediului reprezinta pozitia sau atitudinea pe care statul o alege pentru reglementarea relatiilor sociale de mediu. Relatiile sociale privind protectia si dezvoltarea mediului sunt reglementate prin norme imperative, obligatorii, de la care nu se poate deroga. Caracterul imperativ vizeaza toate normele, atat cele preventive si defensive, cat si cele represive si reparatorii care reglementeaza raporturile juridice de mediu. Statul intervine in mod autoritar si direct in reglementarea juridica a raporturilor sociale de mediu datorita faptului ca protectia si dezvoltarea mediului reprezinta o problema de interes national. 

4. Izvoarele dreptului mediului Izvoarele dreptului mediului reprezinta formele de exprimare a normelor juridice care privesc comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv, actele 717h71h normative care reglementeaza relatiile sociale de protectie si conservare a mediului. Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestuia sau pot fi generale, reprezentand sursa juridica pentru diverse ramuri juridice. Majoritatea autorilor de specialitate, atunci cand enumera izvoarele unei norme juridice, recurg la o ierarhizare a acestora in functie de forta lor juridica si de intinderea sferei relatiilor reglementate. in acest context, principalele izvoare de dreptul mediului sunt: Constitutia Romaniei, din 2003 care stabileste regulile generale aplicabile in privinta oricarei ramuri juridice. Legea fundamentala stabileste regulile de baza privind reglementarea drepturilor omului, cele legate de protectia proprietatii, a mediului in general. Legile, care reglementeaza relatiile sociale de mediu. Legea nr.137/1995, republicata in 2000, constituie izvorul specific in materie. Numeroase legi cuprind norme cu incidenta in acest domeniu, cum ar fi: Codul silvic din 1996 (Legea nr.26/1996), Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicata in 1998, Legea apelor nr.107/1996, Legea fondului cinegetic si piscicol nr.103/1996, republicata in 2002, Legea sanitar-veterinara nr.60/1974, republicata in 2001, Codul civil roman, Codul aerian etc. Hotararile Guvernului si Ordonantele de Urgenta ale Guvernului constituie izvoare ale dreptului mediului in masura in care reglementeaza relatii de mediu. Consideram ca sunt izvoare ale dreptului mediului si Conventiile si tratatele internationale la care Romania este parte sau le-a ratificat, si care cuprind reguli aplicabile in privinta mediului.5 in masura in care stabilesc reguli cu privire la protectia mediului, sunt izvoare de drept si Ordonantele ministrilor, precum si Actele emise de organele locale ale puterii executive. Mijloacele auxiliare (jurisprudenta, doctrina si dreptul comparat) se regasesc in cadrul ramurii de dreptul mediului, cu rol subsidiar, avand rol in dezvoltarea reglementarilor existente in materie, stimularea organului legislativ de a adopta noi acte normative, analiza dreptului pozitiv, studiul comparativ al dreptului in scopul armonizarii si aproximarii legislatiilor nationale cu reglementarile comunitare si internationale in materie. 

5. Definiţia DREPTULUI MEDIULUI.

Problema denumirii corecte a acestui domeniu preocupă cercetătorii în strînsă corelare cu problema recunoaşterii acestei ramuri de drept.

D-a lungul timpului au fost înaintate diferite propuneri:- protecţia juridică a naturii;- dreptul protecţiei şi folosirii naturii;- dreptul ecologic;- dreptul mediului înconjurător;- dreptul protecţiei mediului;

- dreptul mediului.Aproape în toate aceste denumiri descoperim unele greşeli de sens şi anume:

denumirea reflectă doar parţial domeniul reglementat de ramură (dreptul protecţiei naturii);

denumirea reflectă un domeniu mai larg de relaţii ce pot fi reglementate real de ramură (drept ecologic);

dublarea sensului în denumire/pleonasm/(dreptul mediului înconjurător)Astăzi considerăm cea mai reuşită denumirea de DREPTUL MEDIULUI.

Dreptul mediului – acea ramură a sistemului nostru juridic care înmănunchează normele juridice ce reglementează relaţiile dintre persoane , formate în legătură cu protecţia mediului. [E.Lupan, p.121]

Dreptul mediului – ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de natură – ca element vital şi suport al vieţii în procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor mediului înconjurător – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia lor. [D.Mărinescu, p.35]

Dreptul mediului – acea ramură de drept care cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile dintre persoane în legătură cu folosirea, protecţia, conservarea şi dezvoltarea componentelor mediului.

De la apariţia Dreptului mediului ca ramură a jurisprudenţei şi pînă în ziua de azi mai există discuţii în jurul problemei este oare Dreptul mediului o ramură de drept sau aceasta este un cumul de norme juridice din diferite ramuri de drept şi Dreptul mediului apare doar ca o disciplină juridică?

În prezent, în legătură cu această problemă, persistă trei păreri:a) Dreptul mediului nu este ramură distinctă, ci doar o disciplină juridică, deoarece: - de la bun început normele de drept ce protejau natura aparţineau fie dreptului

administrativ, fie dreptului civil, etc.;- chiar astăzi în această ramură sînt folosite instituţiile de răspundere juridică a altor

ramuri, precum şi alte metode juridice de reglementare; b) Dreptul mediului – ramură de drept de sinteză, deoarece:- Dreptul mediului este un domeniu cu obiect distinct de reglementare, dar care

foloseşte procedee şi metodici caracteristice altor ramuri de drept;c) Dreptul mediului este o ramură de drept distinctă, cu toate caracteristicile sale,

argumentată prin:- obiect specific de reglementare;- existenţa unei serii de norme juridice, care prin caracterul lor nu au tangenţe cu alte

domenii şi nu sînt caracteristice acestora;- existenţa unor instituţii juridice specifice numai acestui domeniu.

6. Obiectul de reglementare a Dreptului mediului.

6.1. Obiect de reglementare – ce studiază ştiinţa dată, care sînt domeniile ei de investigaţie. Circumscrierea obiectului unei ştiinţe reclamă, întîi de toate, fixarea fenomenelor cercetate, apoi a unghiului de investigare şi a nivelului de generalizare ştiinţifică la care operează studierea fenomenelor date. [I.Humă, p.8]

Obiect de reglementare – categorie de relaţii sociale, reglementate prin o anumită grupă de norme juridice, uniforme, de acelaşi caracter.

Obiect de reglementare a Dreptului mediului – relaţiile sociale ce apar între persoane fizice sau juridice în legătură cu folosirea, conservarea, dezvoltarea şi protecţia factorilor de mediu.

Pot fi distinse patru grupe de relaţii sociale ce constituie obiectul de reglementare a Dreptului mediului:

1. relaţii legate de folosirea raţională a componentelor mediului;2. relaţii privitor la conservarea factorilor de mediu;3. relaţii privitor la dezvoltarea factorilor de mediu;4. relaţii privitor la protecţia factorilor de mediu.

Totodată, delimităm factorii de mediu ca fiind:a. factori abiotici (apa, aerul, solul);b. factori biotici (fauna, flora);c. factori antropici (creaţi prin activitatea umană).

În funcţie de obiectul nemijlocit protejat, putem delimita trei categorii de raporturi juridice:

a.) raporturi legate de folosirea, conservarea, dezvoltarea şi protejarea resurselor abiotice;

b.) raporturi legate de folosirea, conservarea, dezvoltarea şi protejarea componentelor biotice;

c.) raporturi legate de folosirea, conservarea, dezvoltarea şi protejarea componentelor antropice.

6.2. Metoda de reglementare a Dreptului mediului – cale, drum, mod de expunere. Metoda este determinată de necesitatea legiferării anumitor relaţii de folosire, conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului, fapt ce impune intervenţia statului în aceste relaţii şi ca rezultat instituirea normelor cu caracter imperativ, dictat de importanţa problemei, cît şi de faptul că această problemă prezintă interes public.

Dreptul mediului are un obiect distinct de reglementare, dispunînd de instituţii juridice specifice, cum ar fi beneficierea asupra resurselor naturale, răspunderea juridică ecologică, expertiza ecologică ş. a.

6.3. Sarcinile Dreptului mediului:- în calitate de ramură de drept: instituirea cadrului legal-instituţional ce ar permite

soluţionarea principalei probleme: protecţia mediului;- în calitate de ştiinţă: crearea bazei ştiinţifico-ideologice pentru cadrul de

reglementări ce ţin de alt domeniu;- în calitate de disciplină didactică: asigurarea, în baza noilor realizări ale ştiinţei

şi a normelor existente, a instruirii cadrelor calificate în domeniul jurisprudenţei.

6.4. Funcţiile Dreptului mediului:- de organizare şi instituţionalizare a acţiunii societăţii în favoarea protecţiei şi

ameliorării mediului;- de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile, ce presupune crearea

unui ,,ideal” de dezvoltare umană în cadrul echilibrului ecologic;- de protecţie, conservare, ameliorare a mediului, precum şi reglementarea folosirii

raţionale a componentelor mediului;

- de promovare a cooperării internaţionale în domeniul protecţiei şi folosirii mediului.

Astfel, fiind materializate în normele şi principiile de ramură, funcţiile Dreptului mediului constituie un indicator itinerar spre atingerea unei armonii a activităţii umane şi dezvoltării proceselor în natură, atît pe plan naţional, cît şi pe plan internaţional.

6.5. Locul Dreptului mediului în sistemul de drept.Vorbind despre locul Dreptului mediului în sistemul de drept trebuie să fundamentăm

poziţia sa ca parte componentă a dreptului public sau a dreptului privat şi care este coraportul Dreptului mediului cu alte ramuri de drept de natură privată sau publică.

Pot fi identificate cîteva particularităţi:1.) Predominarea normelor cu caracter imperativ. De exemplu, dacă în raporturile de

drept privat persoana poate benevol refuza despăgubirea, atunci în Dreptul mediului statul expres, prin lege, impune obligaţia celui ce a cauzat dauna s-o recupereze.

2.) Poziţia de subordonare a beneficiarilor în relaţiile de folosire şi protecţie a componentelor mediului faţă de organele de stat care sînt competente să realizeze controlul şi supravegherea folosirii resurselor componentelor mediului.

3.) Interesul apărat şi interesul utilizării normelor de drept. Prin instituirea unui regim de protecţie a aerului, apelor, solului, precum şi prin obligarea folosirii raţionale se realizează nu numai interesul beneficiarului acestui obiect, dar şi interesul întregii societăţi, care se bucură de folosinţa în comun a acestor resurse.

4.) Modul în care se garantează drepturile subiective. La cauzarea unui prejudiciu mediului, indiferent de faptul a înaintat sau nu proprietarul sau beneficiarul plîngere, aceasta ţine în cele mai dese cazuri, de obligaţia organelor de stat de control şi supraveghere. (art. 33 al Legii...asigurarea sanitaro-epidemiologice a populaţiei)

Concluzie: ramura Dreptul mediului aparţine sistemului de drept public.

6.6. Rolul Dreptului mediului:- reglementează folosirea raţională şi protecţia componentelor mediului; - reglementează relaţiile principale din acest domeniu, realizarea cărora ar duce la

armonie, la echilibru ecologic şi la determinarea rolului omului în procesele ce au loc în natură.

7. Sistemul Dreptului mediului.

Sistemul unei ramuri de drept cuprinde totalitatea de domenii ce ţin direct sau tangenţial de obiectul de reglementare al acestei ramuri.

Sistemul Dreptului mediului cuprinde:a. Partea generală, care include totalitatea de norme ce determină instituţiile principale

ale ramurii.b. Partea specială, care ţine de domeniul procesual, adică stabileşte în ce condiţii şi în ce

mod se realizează protecţia şi folosirea resurselor naturale.

8. Principiile fundamentale ale Dreptului mediului.

8.1. De rînd cu funcţiile şi domeniul său specific de reglementare, Dreptului mediului îi sînt caracteristice o serie de principii, care de cele mai dese ori îşi extind cadrul său nu numai

asupra aspectului juridic de protecţie a mediului, dar şi asupra tuturor domeniilor dreptului omului, fiind considerate universale.

Principiu - ,,idee de bază”, ,,teză fundamentală”, ,,exprimă elementele de conţinut cele mai importante ale dreptului”. [Gh.Avornic, p.99]

Deosebim principii:a.) de drept intern;b.) de drept internaţional.

8.2. Principiile Dreptului mediului pe plan intern.I. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere

ecologic este un principiu-cadru, în care se regăsesc toate celelalte principii ale Dreptului mediului.

Acest drept, declarat în art. 37 al Constituţiei RM, îşi are originea atît în condiţiile create obiectiv, cît şi în reglementările concepute pe plan mondial.

Astfel, în cadrul Conferinţei mondiale a ONU pentru protecţia mediului de la Stocholm din 1972, s-au făcut referiri la faptul că unul dintre drepturile fundamentale ale omului îl constituie dreptul omului la un mediu a cărui calitate îi dă posibilitatea să trăiască în mod demn şi în prosperitate.

În RM, acest drept este prevăzut în mod expres în Constituţia RM, în Legea privind protecţia mediului înconjurător şi detaliat în legile organice ce ţin de domeniile concrete (silvic, funciar etc.)

Conform Constituţiei RM, art. 37, ,,fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive...”. Totodată, Constituţia RM garantează executarea acestui drept prin accesul liber al tuturor la informaţia privind starea de mediu, precum şi prin instituirea obligaţiei pentru fiecare cetăţean de a proteja mediul.

Declarat în Constituţie şi detaliat în Legea privind protecţia mediului ş.a. legi organice, acest drept al omului este realizat de asemenea prin dreptul la asistenţă şi protecţia socială, prin instituirea obligaţiei faţă de cetăţeni de a realiza protecţia mediului, prin instituirea unui cadru juridic concret ce ţine de folosirea şi protecţia mediului.

II. Prioritatea scopurilor şi acţiunilor de protecţie a mediului în cadrul realizării intereselor de ordin economic şi social-uman ale populaţiei pentru prezent şi viitor: toate activităţile statale trebuie să fie aduse în conformitate cu necesităţile de protecţie a mediului, renunţînd, în acelaşi timp, la activităţile poluatorii sau cauzatoare de daune mediului.

III. Prioritatea sănătăţii şi bunăstării populaţiei în comparaţie cu alte scopuri de folosire a resurselor naturale: folosirea resurselor naturale numai în acele limite şi domenii ce nu ar da posibilitate survenirii daunelor spirituale, materiale sau de altă natură, precum şi patrimoniului populaţiei (art. 36, 37, 59 Constituţia RM).

IV. Prevenirea pericolului unei eventuale poluări sau daune de mediu: instituirea unei obligaţii generale de a efectua o evaluare a eventualei daune în cazul cînd activitatea preconizată presupune folosirea resurselor naturale sau a altor factori de mediu.

V. Interzicerea poluării: instituie dreptul impunerii unor interdicţii categorice asupra activităţilor poluante; activitatea preconizată, care presupune o poluare a mediului, va fi acceptată numai la prezentarea avizului pozitiv al expertizei ecologice, în caz contrar, aceasta este ,,sortită” interzicerii (art.3 Legea ,,protecţia mediului”).

VI. Poluatorul plăteşte: instituie obligaţia statului de a supune răspunderii poluarea; obligaţia poluatorului de a recupera paguba cauzată, indiferent de faptul doreşte acest lucru proprietarul de resurse sau nu.

VII. Colaborarea pe plan ştiinţific, legislativ şi de altă natură cu statele vecine şi organizaţiile internaţionale în vederea soluţionării cît mai eficiente a problemei protecţiei mediului: aducerea în concordanţă a actelor legislative ale RM cu documentele internaţionale şi normele statelor vecine, schimbul de experienţă, atît pe plan ştiinţific, cît şi practic etc.

8.3. Principiile Dreptului mediului pe plan internaţional.I. Suveranitatea statelor în valorificarea resurselor naturale de pe teritoriul naţional şi

protecţia mediului: ţine de dreptul statului de a decide limitele de folosinţă a resurselor naturale, concomitent statul fiind obligat să determine aceste limite în aşa fel încît să nu fie în detrimentul întregii comunităţi mondiale sau chiar pentru generaţiile viitoare.

II. Cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor conservării mediului: poluarea de mediu nu recunoaşte frontierele statelor şi poate afecta teritorii, domenii ce ţin de mai multe state.

III. Buna vecinătate: vecinătatea îşi are locul său în determinarea cadrului juridic în domeniul protecţiei mediului; astfel, vecinătatea geografică uneori contribuie la dezvoltarea concomitentă a legislaţiei, în unele cazuri normele dreptului mediului fiind asemănătoare; obligativitatea stabilirii unei înţelegeri reciproce a vecinilor în acest plan garantează liniştea nu numai pentru aceste două state, ci şi pentru întreaga comunitate mondială.

IV. Notificării şi consultării: asigurarea între state a unui schimb permanent de informaţie în ceea ce priveşte starea de mediu, iar în unele cazuri chiar obligaţia acestora de a informa statele vecine şi comunitatea internaţională despre careva accidente sau calamităţi; schimbul de specialişti şi tehnologii, aplicarea cărora duce la soluţionarea problemei de mediu.

V. Protejarea patrimoniului comun: se au în vedere acele bunuri ce nu intră în domeniul de suveranitate a unui oarecare stat, bunuri din patrimoniul naţional, dar care prezintă valoare pentru întreaga comunitate mondială – apele internaţionale, spaţiul extraatmosferic, corpurile cereşti ş.a.

VI. Poluatorul plăteşte: cheltuielile de recuperare a daunei pentru prejudiciul cauzat fie altui stat, fie patrimoniului comun, revin poluatorului.

9. Raportul juridic de Dreptul mediului.

9.1. Raport juridic – raport social reglementat de o normă juridică, ,,acea legătură socială reglementată de norma juridică, conţinînd un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi şi determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiei statale” [Gh.Avornic, p.164]

Raport juridic de Dreptul mediului – relaţie care apare în domeniul interacţiunii între societate şi natură, reglementată de norme juridice de Dreptul mediului [V.V.Petrov]

Raport juridic de Dreptul mediului – relaţie socială formată între persoane în legătură cu prevenirea poluării, refacerea mediului poluat şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, reglementată prin norme juridice specifice înmănuncheate în Dreptul mediului.[E.Lupan]

Raport juridic de Dreptul mediului – relaţie socială, reglementată de normele juridice de Dreptul mediului, apărută între persoane în legătură cu folosirea, conservarea, dezvoltarea şi protecţia mediului şi în caz de necesitate asigurată pe calea coerciţiei statale.

9.2. Caracteristicile raportului juridic de Dreptul mediului:a.) poate lua naştere numai între persoane (fizice, juridice);b.) poartă caracter voliţional: poate apărea numai prin exprimarea voinţei (unice sau a

ambelor părţi); voinţa iniţierii raportului poate fi exprimată atît nemijlocit de către părţi, cît şi prin intermediul actului legislativ, care prevede apariţia raportului indiferent de faptul iniţiază sau nu persoana acest raport, el fiind o reflectare a voinţei generale ce poartă caracter obligatoriu;

c.) poziţia de subordonare a părţilor;d.) statul, de cele mai dese ori, este o parte a raportului: deşi unele raporturi juridice apar

la iniţiativa persoanelor fizice/juridice, statul, în orice moment, poate interveni cu modificări; cu atît mai mult că în majoritatea raporturilor el este parte obligatorie, reprezentat prin organele sale de supraveghere şi control.

9.3. Structura raportului juridic de Dreptul mediului:1.) părţile – subiecte ce pot încheia o relaţie de Dreptul mediului;2.) conţinutul – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţilor;3.) obiectul – valori ce ţin de realizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

9.3.1. Subiectele raportului juridic de Dreptul mediului.În literatura juridică se folosesc ca sinonime sintagma ,,subiect al raportului juridic” şi

cea de ,,subiect de drept”, fără ca autorii să aibă în vedere deosebiri calitative între cele două noţiuni. Totuşi, cele două noţiuni nu se identifică, nu se suprapun întotdeauna. Orice participant la un raport juridic este obligatoriu subiect de drept. În schimb, nu orice subiect de drept este şi subiect al raportului juridic (celibatarul). [Gh.Avornic, p.171]

Din cauza confruntării acestor termeni, există diferite păreri cu privire la categoriile de subiecte ale Dreptului mediului. Într-o părere, subiecte ale raportului juridic de Dreptul mediului sînt doar persoanele fizice şi persoanele juridice. Într-o altă părere, majoritară, subiecte pot fi: persoanele fizice, persoanele juridice, statul [organele statului].

Subiectele raportului juridic de Dreptul mediului:I. Persoanele fizice (cetăţenii RM, străinii, apatrizii), în calitate de beneficiari de

folosinţă a componentelor mediului.II. Persoanele juridice, ca colectivităţi umane, ce dispun de o organizare distinctă şi

activînd în realizarea unui scop comun şi finit, înzestrate în acest domeniu cu drepturi şi obligaţii, ce pot izvorî fie din prevederea expresă a legii, fie dintr-un fapt juridic.

III. Organele statale, înzestrate cu drepturi şi obligaţii prin lege ca reprezentînd interesele statului sau ca apărător al acestor interese.

IV. Statul Republica Moldova, ca subiect de drept în materie de răspundere juridică pe plan intern şi ca participant la relaţiile internaţionale în problemele ce ţin de protecţia mediului.

E necesar de a menţiona faptul că în majoritatea raporturilor subiectele se găsesc în relaţii de subordonare.

9.3.2. Conţinutul raportului juridic de Dreptul mediului.Conţinutul raportului juridic – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care se nasc într-o

relaţie concretă. [Gh.Avornic, p.180]În raporturile juridice de Dreptul mediului subiectele se prezintă întotdeauna ca titulari

de drepturi şi obligaţii, acestea fiind prevăzute în contractele în baza cărora le este acordat dreptul de beneficiere asupra resurselor naturale. Ele apar ori ca subiecte pasive, avînd numai obligaţii, ori ca subiecte active, avînd numai drepturi. În cele mai dese cazuri, însă, subiectele întrunesc aceste două poziţii, fiind titulare de drepturi şi obligaţii.

În dependenţă de conţinutul drepturilor şi obligaţiilor subiectele raporturilor juridice de Dreptul mediului pot fi divizate în patru categorii:

- beneficiarii de folosinţe, (persoane fizice şi persoane juridice) înzestraţi cu drepturi şi obligaţii privind folosirea şi protecţia componentelor mediului;

- organele de stat, împuternicite cu drepturile de gestiune şi administrare a fondului natural al RM;

- organele de drept, împuternicite să efectueze controlul şi supravegherea în acest domeniu;

- organizaţiile obşteşti, înzestrate cu dreptul de promovare a obligaţiei de protecţie a mediului.

Legea RM cu privire la protecţia mediului înconjurător stabileşte drepturile şi obligaţiile fiecăruia dintre aceste categorii de subiecte.

9.3.3. Obiectul raportului juridic de Dreptul mediului.În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la obiectul raportului

juridic de Dreptul mediului.Principalele opiniile exprimate sînt :a) Obiectul raportului juridic – anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le

efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrşi. [Gh. Avornic, p.182]

Obiectul raportului juridic de Dreptul mediului – acţiunile sau inacţiunile subiectelor, conduită ce ţine de folosirea, protecţia, dezvoltarea, conservarea componentelor naturii, răspunderea juridică în domeniul protecţiei mediului.

b) Obiectul raportului juridic – numai bunurile materiale.Obiectul raportului juridic de Dreptul mediului – componentele mediului : biotice,

abiotice, antropice.În dependenţă de obiectul raportului se află şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor

părţilor, precum şi părţile care vor fi obligate să participe la acest raport.