eclesiologia · eclesiologia sfîntului ignatie al antiohiei traducere sihăstria...

1

Preot prof. Ioannis Romanidis

Eclesiologia

Sfîntului Ignatie al Antiohiei

Traducere

Sihăstria „Acoperămîntul Maicii Domnului”, Goloseevo

2

Traducerea din limba engleză s-a făcut după: The Ecclesiology of St. Ignatius of Antioch, Paris, 1956

3

Însemnare introductivă

Lucrarea de față reprezintă unul din primele studii ale părintelui Ioannis

Romanidis, realizate la Institutul Teologic Ortodox «Sfîntul Serghie» din Paris. A fost

scrisă în limba engleză în anul 1956 și publicată ulterior în per. «Greek Orthodox

Theological Review», 7 (1961-1962), p. 53-77. Titlul studiului este următorul: «The

Ecclesiology of St. Ignatius of Antioch» («Eclesiologia Sf. Ignatie al Antiohiei»).

Din cîte cunoaștem acest studiu important nu a fost tradus încă în limba

neogreacă. De aceea, traducerea de față în limba română a fost efectuată exclusiv de

pe textul original din limba engleză.

Pentru redarea cît mai corectă a citatelor menționate de pr. Ioannis Romanidis

din scrierile Sf. Ignatie, ne-am condus de traducerea epistolelor Sf. Ignatie din l.

greacă efectuată de pr. prof. Dumitru Fecioru1.

1 Scrierile Părinților Apostolici, colecția Părinți și scriitori bisericești, EIBMBOR, București, 1979.

4

Eclesiologia

Sfîntului Ignatie al Antiohiei

Cheia înțelegerii eclesiologiei Sfîntului Ignatie sînt limpede premisele sale

referitoare la mîntuire. După cum se va arăta, conform Sf. Ignatie Biserica ca Trup al lui Hristos există cu un singur scop – mîntuirea în Hristos. Prin urmare, eclesiologia

lui ar fi de neînțeles fără cel puțin o examinare generală a soteriologiei2.

În scrierile existente ale Sf. Ignatie nu poate fi găsită o oarecare expunere

sistematică a soteriologiei. Este ceva destul de firesc, întrucît el scrie creștinilor

botezați în primul rînd despre unitatea și ordinea interioară a Bisericii, împotriva

anumitor eretici, și de asemenea despre martiriul său care se aproprie. Cu toate

acestea, pentru ca să fie înțeleasă baza soteriologică a învățăturii3 Sf. Ignatie despre

manifestarea văzută a Bisericii, această lucrare va aborda [următoarele teme]: 1)

mîntuirea (de stricăciune) și etica, 2) dobîndirea mîntuirii în Hristos și concepția

mistică a Bisericii, 3) Biserica și Euharistia, 4) Biserica sau Comunitatea 5) clerul,

6) observații comparative cu privire la originea și baza episcopatului 7) temeiul

pentru egalitatea episcopilor, și 8) concluzii finale.

1) Mîntuirea (de stricăciune4) și Etica

Sf. Ignatie scrie că «stăpînitorul veacului acestuia n-a cunoscut (ἔλαθεν) fecioria Mariei, nașterea lui Hristos din ea și moartea Domnului. Trei taine

răsunătoare, care s-au săvîrșit în tăcerea lui Dumnezeu... Prin aceasta toate se

puneau în mișcare, pentru că se pregătea nimicirea morții.»5. Nimicirea morții

nu este nimic altceva decît surparea satanei și a fost săvîrșită prin aceste trei taine.

Satana este aici strîns legat de moarte. Prin moarte și stricăciune diavolul stăpînește

o omenire captivă (Evrei 2, 14-15). «Boldul morții este păcatul» (I Corinteni 15,

56). «A împărățit păcatul prin moarte» (Romani 5, 21). Din cauza morții tiranice,

omul este incapabil să trăiască potrivit menirii lui inițiale, [cea] a dragostei

dezinteresate6. Acum el are de la naștere instinctul autoconservării7 înrădăcinat

puternic înăuntrul său. Deoarece el trăiește mereu sub frica morții și caută continuu

o siguranță trupească și psihologică, devine astfel predispus spre o atitudine individualistă și utilitară8. Păcatul este eșecul omului de a trăi potrivit menirii sale

2 Cuvântul soteriologie (ςωτηριολογία) provine de la cuvintele grecești ςωτηρία (mântuire) și λόγοσ (cuvânt) și

exprimă teologia despre mântuire.[n.trad.] 3 Doctrine – doctrină/învățătură/dogmă [n.trad.]

4 Așa numita doctrină magică, fizică sau psihosomatică a mântuirii înțeleasă greșit de teologia apuseană în

general. 5 Epist. Către Efeseni, 19.

6 Vedeți Pr. Ioannis Romanidis, Păcatul strămoșesc potrivit Sfântului Pavel, St. Vladimir’s Quarterly, New York

1955, Vol. IV, No. 1-2; (Fr. Ioannis Romanides, ORIGINAL SIN ACCORDING TO ST. PAUL, St. Vladimir’s Quarterly, New York 1955, Vol. IV, No. 1-2). 7 Adică simțământul că omul poate dăinui și se poate întreține cu puterile proprii. [n.trad.]

8 utilitar – care are scopuri utile (imediate), care pune pe primul plan necesitatea (imediată); preocupat de

interese materiale [n.trad.]

5

inițiale, [cea] a dragostei dezinteresate, care nu caută ale sale, și acest eșec este

înrădăcinat în boala morții. Deoarece moartea din mîinile satanei este cauza

păcatului, împărăția diavolului și a păcatului este distrusă prin «nimicirea morții»9.

Pentru [Sfîntul] Ignatie moartea și stricăciunea sînt o stare anormală pe care Dumnezeu a venit să o distrugă prin Întruparea Fiului Său. Cosmologia Sfîntului

Ignatie nu este nici monofizită, nici monotelită. Pe lîngă bine și voia lui Dumnezeu,

există acum împărăția temporară a satanei, care stăpînește prin moarte și

stricăciune, și omul, fiind asuprit de diavol, dar în același timp sprijinit de către

Dumnezeu, este liber, cel puțin în ceea ce privește voința, să-l urmeze pe unul sau

pe celălalt. Lumea și Dumnezeu au fiecare întipăritura proprie, lumea – moartea și

Dumnezeu – viața10. Cu toate acestea, lumea materială nu este nici rea, nici produsul

căderii. Ea se află acum sub puterea stricăciunii (Romani 8, 20-22), dar este curățită

în Hristos. Domnul nostru «S-a născut și a fost botezat, ca prin patima Lui să

curățească apa»11. Viața și nemurirea nu îi sînt proprii omului, ci lui Dumnezeu. «Că dacă ne-ar face nouă după faptele noastre, n-am mai fi»12. Dumnezeu Însuși

S-a arătat în trup «spre înnoirea vieții veșnice»13. Hristos este izvorul vieții14 și [El] «insuflă nemurirea în Biserică»15, «fără de Care nu avem viața cea

adevărată»16.

În epistolele Sf. Ignatie ideea nemuririi firești, ca fiind un element propriu

sufletului omului, lipsește complet. Atît cei înainte de Hristos, cît și cei după Hristos

au ca izvor al vieții lor moartea și Învierea lui Hristos. Hristos a înviat proorocii17, care «s-au mîntuit, fiind în unire cu Iisus Hristos»18. El « Arhiereul... Căruia îi

erau încredințate Sfintele Sfintelor... este ușa Tatălui, prin Care intră Avraam,

Isaac, Iacov, profeții, Apostolii și Biserica»19. Pentru atleții lui Dumnezeu

«premiul este nestricăciune și viață veșnică»20. «Evanghelia este desăvîrșirea nemuririi»21. Biserica este acum în pace prin Trupul și Sîngele și patima lui Iisus Hristos22. Moartea lui Hristos l-a surpat pe diavol23 și este însuși izvorul prin care

9 Ep. către Efeseni, 19.

10 Ep. către Magnezieni, 5.


12 Ep. către Magnezieni, 10.


14 Ep. către Efeseni, 3; Ep. către Magnezieni, 1; Ep. către Smirneni, 4.

15 Ep. către Efeseni, 17 («breathes immortality into the Church») Conform traducerii din l. greacă în l. română

efectuată de pr. prof. Dumitru Fecioru, acest verset are următoare formă: «...ca în Biserica Lui să miroase parfumul nestricăciunii» («...ἵνα ἡ Ἐκκλθςία πνζῃ τὴν ἀφθαρςίαν») [n.trad.] 16

Ep. către Tralieni, 9. 17

Ep. către Magnezieni, 9. 18

Ep. către Filadelfieni, 5. 19


Ep. către Policarp, 2. 21


Ep. către Tralieni, salutare. 23

Ep. către Efeseni, 19.

6

viața s-a înnoit24, ca «crezînd în moartea Lui, să scăpați de moarte»25. «Patimile

lui Hristos ... sînt învierea noastră»26. Cei care ignoră moartea și învierea

trupească a lui Hristos «sînt tăgăduiți de El; aceia sînt mai mult avocați ai morții decît ai adevărului»27. Cel care nu-L mărturisește [pe Hristos] ca «purtător de

trup ... Îl tăgăduiește desăvîrșit și este purtător de cadavru»28. « ... dacă nu cred

în sîngele lui Hristos, și ei sînt osîndiți»29. «Așadar, cei care se împotrivesc

darului lui Dumnezeu, mor datorită tăgadei lor»30.

Sf. Ignatie sublinează stăruitor și persistent necesitatea absolută a credinței în

evenimentele istorice reale ale Întrupării lui Dumnezeu din Fecioară, ale morții și

ale Învierii trupești a Dumnezeului-Om31. «Vreau să vă feresc, să nu cădeți în

undițele învățăturii deșarte32, ci să fiți încredințați de nașterea, de patima și de

învierea, care a fost pe timpul guvernării lui Pilat din Pont»33. Credința în trupul

și în duhul lui Hristos34 este tocmai temelia întregii alcătuiri a Noului Testament și a

eticii creștine din vechime. Viața dragostei dezinteresate și lupta reușită împotriva puterilor morții și ale diavolului sînt de neatins fără comuniunea cu adevăratul

Trup înviat și dătător-de-viață al Domnului. «Uitați-vă la cei care gîndesc altfel despre harul lui Iisus Hristos, pogorît peste noi! Ei sînt împotriva gîndirii lui

Dumnezeu. Nu le pasă de dragoste, ...»35. Cel mai probabil Sf. Ignatie se referă aici

la ereticii cu doctrine dualiste, care ignoră adevărata fire a creației materiale și prin urmare adevăratul sens al morții și al stricăciunii. Poate apărea presupunerea că

[Sfîntul] Ignatie exagerează aici etica necorespunzătoare a ereticilor pe care îi are în vedere. Asemenea judecată ispitește pe cineva mai ales cînd înțelege faptul că unii

eretici combătuți de [Sfîntul] Ignatie au admirat și au respectat ortodocșii, după

cum se întîmplă chiar și astăzi. «Cu ce mi-i de folos unul, dacă mă laudă pe mine,

dar hulește pe Domnul meu, mărturisind că El nu-i purtător de trup?»36. Totuși,

o astfel de judecată cu privire la o asemenea posibilă exagerare poate fi făcută

numai folosind ca și criterii teoriile etice, străine bazei gîndirii [Sfîntului] Ignatie.

Criteriile etice ale Sf. Ignatie nu pot fi judecate după teoriile legii morale naturale,

care concep căutarea siguranței și a fericirii de către om ca pe ceva firesc. Este întru

totul clar că [Sfîntul] Ignatie unește posibilitatea unei etice creștine nu cu principiile

utilitare naturale despre fericire, dar numai cu Trupul înviat al lui Hristos. [Anume]

24



Ep. către Smirneni, 5. 27





Ep. către Tralieni 2,9,10; Ep. către Filadelfieni 8,9; Ep. către Smirneni 1,2,3,4,7. 32

«slavei deșarte» - în scrierea Sf. Ignatie *n.trad.+ 33




Ep. către Smirneni, 5.

7

această relație dintre etica creștină și moartea fizică și Învierea lui Hristos trebuie

pricepută pentru o înțelegere potrivită a premiselor eclesiologiei Sf. Ignatie.

Satana stăpînește în mod parazitar în zidire și în om prin moarte (Romani 8,

20-22; Evrei 2, 14). Copiii lui Dumnezeu «pe care frica morții îi ținea în robie toată viața.» (Evrei 2, 15). Deoarece stăpînirea satanei a constat în realitatea fizică

și materială a morții și a stricăciunii, nimicirea satanei putea fi înfăptuită doar

printr-o înviere adevărată a trupului – nu prin evadarea sufletului din zidire spre o

realitate presupusă de unii. Prin sălășluirea Trupului dătător-de-viață al lui Hristos

credincioșii sînt eliberați din robia diavolului și prin rugăciune, post, și dragoste

dezinteresată colectivă sînt capabili să înfrîngă consecințele morții, adică păcatul,

prin harul lui Dumnezeu în Hristos și Duhul Sfînt. «Cei credincioși au, în dragoste,

întipăritura lui Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos; dacă nu alegem, prin El de

bună voie moartea, în patima Lui, nu avem în noi viața Lui»37. Atît realitatea

ontologică, cît și sensul etic al Întrupării, al morții, și al Învierii lui Hristos sînt neapărat unite și nedespărțite. Negarea uneia duce la respingerea celuilalt. Dacă

puterea ontologică și materială a celui «ce are stăpînirea morții, adică a diavolului» (Evrei 2, 14) nu a fost distrusă în moartea și în Învierea lui Hristos,

atunci păcatul încă împărățește. «Dacă Hristos n-a înviat ... sînteți încă în

păcatele voastre» (I Corinteni 15, 17). Lupta creștinilor împotriva păcatului și pentru mîntuire prin dragostea dezinteresată ar fi fost inutilă și fără sens. «Să bem

și să mîncăm, căci mîine vom muri» (I Corinteni 15, 32). Pe lîngă consecințele etice [care ar fi putut apărea] dacă Hristos nu ar fi înviat, nu ar fi fost nici o nădejde

în viața de dincolo de moarte. «Și atunci și cei ce au adormit în Hristos au pierit.

Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, sîntem mai de plîns decît

toți oamenii»(I Corinteni 15, 18-19). De aceea cei care neagă nașterea reală,

moartea și Învierea Cuvîntului Întrupat al lui Dumnezeu sînt «avocați ai morții»,

«purtători de cadavru» și «numele lor» este «necredincioși».38

Prin urmare, pentru Sf. Ignatie etica creștină nu este o simplă chestiune de a păstra [niște] legi morale înnăscute imaginare ale unei presupuse lumi naturale

pentru dobîndirea fericirii personale, fie că e imanentă39, fie că e transcedentală40.

Ceea ce e considerată o căutare firească pentru siguranță și fericire este de fapt o

viață potrivit poruncilor morții, adică trupul dominat [fiind] de moarte, în continuu

caută siguranța trupească și psihologică a existenței și a valorii. «Nimeni să nu se

uite trupește la semenul său, totdeauna să vă iubiți unul pe altul în Iisus

Hristos»41. Dragostea întru Hristos se deosebește categoric de dragostea «după

37



Imanent – 1) Care este propriu naturii obiectului, care acționează din interiorul obiectului, condiționat de esența obiectului; intrinsec. 2) Care există și acționează prin sine însuși, nedeterminat de o cauză din afară. [n.trad.] 40

Transcedental - superior normelor sau rațiunii umane; care este deasupra lumii reale. [n.trad.] 41

Ep. către Magnezieni, 6.

8

trup» («κατὰ ςάρκα») eudemonistă42 și utilitară a așa-numitei omeniri naturale43.

Dragostea creștină «nu caută ale sale»44. «La fel și fraților mei poruncește-le, în

numele lui Iisus Hristos, să-și iubească soțiile, cum iubește Domnul Biserica»45. Așa [de mare] este această dragoste, încît Hristos «n-a căutat plăcerea

Sa»(Romani 15, 3) ci «a murit pentru toți, ca cei ce viază să nu mai vieze loruși»

(II Corinteni 5, 15). Din această cauză, o nuntă creștină care are ca motiv al ei

dragostea dezinteresată în Hristos «Taină mare este; iar eu zic în Hristos și în

Biserică» (Efeseni 5, 32). Este o mare Taină doar pentru creștini, nu pentru că cei

din afara Bisericii nu se căsătoresc, dar fiindcă o nuntă creștină are loc într-o altă măsură. De aceea, «trebuie ca cei care se însoară și cele care se mărită să facă

unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Dumnezeu și

nu după poftă»46.

Datorită caracterului cauzei păcatului47, în veacul acesta desăvîrșirea este

atinsă nu pe deplin, ci parțial, în dependență de calitatea războiului purtat împotriva puterilor diavolului. Faptele bune nu fac parte dintr-un acord comercial

încheiat între Dumnezeu și om, prin care Dumnezeu este obligat să răsplătească faptele de milostenie exterioare și utilitare. Faptele bune sînt mai degrabă rodul48

unei lupte duble purtate împotriva diavolului și pentru dragostea dezinteresată

non-utilitară pentru Dumnezeu și pentru aproapele49. De aceea, comuniunea cu viața dumnezeiască prin firea omenească a lui Hristos nu este de ajuns pentru

mîntuire. Viața mistică (tainică) nu este o garanție magică a vieții veșnice. Creștinii trebuie pe lîngă aceasta să poarte un război intens împotriva satanei. «Răbdînd și

scăpînd de toată ispita stăpînitorului veacului acestuia vom avea parte de

Dumnezeu.»50

Numai atunci cînd cineva înțelege legătura nedespărțită care există în Biblie și în Biserica primară dintre persoana satanei și puterile distrugătoare ale morții, ale stricăciunii și ale bolii, poate să priceapă atitudinea primilor creștini față de

42

Eudemonismul ( l. greacă εὐδαιμονία – fericire) este o concepție filosofică și etică care consideră fericirea scopul suprem al vieții omenești. [n.trad.] 43

natural – natural/firesc [n.trad.] 44

Romani 14,7; 15,1-3; I Corinteni 13,5; 13,13; 10,24; 10,29 – 11,1; 12,25–26; 13,1 ș. urm.; II Corinteni 5,14-15; Galateni 5,13; 6,1; Efeseni 4,2; I Tesaloniceni 5,11. 45



Principle of sin – principiu/cauza/originea păcatului 48

rezultatul/produsul, etc. [n.trad.] 49

Acceptarea de către Augustin a interpretării utilitare a dragostei pentru aproapele îi este impusă datorită acceptării principiului păgân despre fericire ca scop al omului. Dragostea pentru aproapele este un mijloc de dobândire a fericirii, nu parte a unei lupte pentru dragostea dezinteresată (De Doctrina Christiana, I, 20). Acceptarea unei astfel de interpretări a menirii omului stă la baza observațiilor stupide ale lui Harnack cu privire la faptul că în ciuda botezului și a participării la mântuire în această viață, creștinii preaugustinieni [stil. care au trăit înainte de Augustin] nu au experimentat fericirea în această viață, ca și cum acesta ar fi lucrul pentru care se luptă, deoarece ei nu au avut simțământul de a fi ținta harului irezistibil. (Their frominigkelt war ein Schwanken swischen Furcht und Hoffnung. Dogmengeschichte, Tuebingen, 1931, p. 293 ș. urm.). 50

Ep. către Magnezieni, 1.

9

moarte și martiriu. «S-au atins de El și au crezut, unindu-se strîns cu trupul și cu

duhul Lui. De asta au disprețuit și moartea și au fost găsiți mai presus de

moarte»51. Cel care se teme de moarte și este prin aceasta rob urmărilor ei este incapabil să viețuiască după Hristos, căci «dacă nu alegem, prin El de bună voie

moartea, în patima Lui, nu avem în noi viața Lui»52. Canoanele Bisericii sînt

destul de aspre pentru cei care s-ar lepăda de Hristos din pricina fricii53. Lepădarea

de Hristos din frică de moarte era considerată o cădere în mîinile diavolului54.

Așadar, dorința stăruitoare a Sf. Ignatie de a nu fi împiedicat de la martiriul care se

apropia nu era rezultatul unui entuziasm eshatologic sau al unor tulburări psihice, dar era limpede consecința conștientizării legăturii nedespărțite existente între

moarte și satana, care, împreună cu omul ca și co-lucrător, este el însuși cauza

răului etic și fizic. Condamnat la moarte [și] conform legii deja mort, era imposibil

pentru Sf. Ignatie să caute să evite martiriul. Aceasta ar fi însemnat robie față de

satana. «Stăpînitorul veacului acestuia vrea să mă răpească și să strice

gîndurile mele despre Dumnezeu. Nimeni, dar, dintre cei de față să nu-l

ajute!»55. Sf. Ignatie nu era un psihopat. Dimpotrivă el avea o înțelegere profundă a demonologiei biblice (II Corinteni 2, 11), care nu numai că a dominat propria sa

abordare a credinței și a practicii, dar a regulat de asemenea și întreaga teologie a

Bisericii primare în ceea ce privește martiriul. «Rugați-vă pentru mine, ca să cîștig

... Dacă voi pătimi, mi-ați făcut voia; dacă voi fi respins, m-ați urît»56. «Să vină peste mine ... strivirea mădularelor, măcinatul întregului trup, relele chinuri

ale diavolului. Să vină toate, numai să dobîndesc pe Hristos!»57

2) Dobîndirea mîntuirii în Hristos

și concepția mistică a Bisericii

Prin biruința lui Hristos asupra morții și a satanei, cel care crede în Trupul lui

Hristos este readus la comuniunea cu viața și dragostea lui Dumnezeu în unire cu

apropiații săi și nu iubește «nimic altceva decît numai pe Dumnezeu»58. «Se

cuvine, dar, să slăviți în tot chipul pe Iisus Hristos, Cel ce v-a slăvit pe voi, ca

uniți într-o singură ascultare, în același cuget și în aceeași înțelegere, să puteți

vorbi la fel despre orice lucru»59. Pentru Sf. Ignatie caracteristica principală a

51



Canoanele 10, 11, 12 ale Sinodului I Ecumenic; Can. 62 al Sfinților Apostoli; Can. 1, 2, 3, etc. ale Sinodul Local de la Ancira; Can. 1, etc. ale Fer. Petru al Alexandriei. Sistemul de enumerare [al canoanelor] urmat de această lucrare este cel al lui Hamilkas Alivisatos, Sfintele Canoane, Atena, 1949 (Αμίλκασ Αλιβιζάτοσ, Οι Ιεροί Κανόνεσ, Αιθνα, 1949). 54

Canonul 11 al Fer. Petru al Alexandriei. 55

Ep. către Romani, 7. 56



Ep. către Efeseni, 9, 11; Ep. către Magnezieni, 1. 59


10

creștinilor este duhul colectiv și dezinteresat al dragostei și unanimitatea

desăvîrșită a credinței60. Credința și dragostea unuia pentru altul sînt o realitate

identică, după cum și începutul și sfîrșitul vieții în Hristos61. Unitatea unuia cu altul în dragoste este «chipul și învățătura cea nestricăcioasă»62. «Toate sînt

deopotrivă de bune, de credeți în dragoste»63. Credința este ca «să se adune

toată limba, care a crezut în Dumnezeu»64. De aceea, «este cîntat Iisus Hristos în

unirea voastră și în armonioasa voastră dragoste»65. Numai într-o asemenea

armonie a dragostei noi putem cunoaște că avem parte de Dumnezeu66. Prin

urmare, mîntuirea și sfințirea pot fi dobîndite numai prin unitatea dragostei unuia pentru altul în viața lui Hristos67.

Pentru [Sfîntul] Ignatie omul nu are viață de la sine însuși. Numai Dumnezeu

este Însăși-Viața (αὐτοζωή). Omul trăiește prin participare. Deoarece omul este

ținut prizonier în moarte de către diavol, comuniunea sa cu Dumnezeu are un

caracter denaturat și se sfîrșește în mormînt. Actul de restabilire a comuniunii

permanente și firești dintre Dumnezeu și om poate fi realizat doar printr-o înviere

reală a omului de către Dumnezeu Însuși (Iezechiel 37, 12 ș. urm.). «Cel ce singur are nemurire» (I Timotei 6, 16). Totuși, în darul Lui pentru zidire, nemurirea lui

Dumnezeu nu trebuie separată de energia dragostei lui Dumnezeu. Prin urmare,

«băutura lui Dumnezeu, adică Sîngele Lui ... este dragoste nestricăcioasă și

viață veșnică»68. Dragostea lui Dumnezeu nu este o relație [conform conceptului aristotelic] «față de ce» (το πρόσ τι) dominată de motivații ascunse69. Dacă

Dumnezeu ar fi fost în tărîmul fericirii și astfel ar fi fost dominat prin aceasta, atunci

toate relațiile Lui, dacă ar fi putut exista într-adevăr în așa mod, ar fi fost din

necesitate70. Cu toate acestea, viața lui Dumnezeu-Tatăl, Care de fapt dă naștere Fiului și trimite Duhul [Sfînt], este dragostea personală și dezinteresată, care prin În traducerea efectuată de pr. prof. Dumitru Fecioru acest verset apare în modul următor: «Se cuvine, dar, să slăviți în tot chipul pe Iisus Hristos, Cel ce v-a slăvit pe voi, ca uniți într-o singură ascultare...» (adică lipsește continuarea «în același cuget și în aceeași înțelegere, să puteți vorbi la fel despre orice lucru»). [n.trad.] 60

Ep. către Efeseni, 20; Ep. către Tralieni, 12; Ep. către Filadelfeni, salutare; Ep. către Policarp, 6. 61

Ep. către Efeseni, 14. 62







Ep. către Romani, 7. În traducerea din l. greacă în l. română efectuată de pr. prof. Dumitru Fecioru acest verset are forma: «băutură vreau sîngele Lui, care este dragoste nestricăcioasă». [n.trad.] 69

ulterior – are 2 sensuri: 1) ulterior 2) ascuns, tainic 70

Tocmai din acest motiv tomiștii [scil. adepții lui Toma de Aquino] sînt constrânși să limiteze relațiile reale cu [Sfânta] Treime, deoarece în caz contrar zidirea și Dumnezeu ar fi fost consubstanțiali [scil. de aceeași ființă]. Fiindcă Dumnezeu este presupus ca fericit absolut în El Însuși și Actus Purus, lucrările Lui față de lume nu pot fi necreate. Așadar, harul sfințitor trebuie să fie creat și dragostea lui Dumnezeu pentru lume trebuie să fie exprimată nu direct, ci prin mijloace create (d.ex. Toma de Aquino, Summa Theologica, partea 1, cap. 43, art. 3). Astfel, dragostea lui Dumnezeu pentru zidire nu poate fi o energie necreată directă. Aceasta ar fi reprezentat un panteism. De aceea Dumnezeu poate iubi lumea doar în sensul că El iubește din veșnicie prototipurile creației care sînt din ființa Sa. (Ibid. partea 1, cap. 20, art. 2, răspunsul 2)

11

har și într-o libertate absolută, prin Fiul și în [Sfîntul] Duh creează din nimic (ex

nihilo), susține, mîntuiește și sfințește zidirea, nu prin mijloace create, ci prin

propria Sa energie necreată. Mîntuirea nu este o simplă restaurare a relațiilor potrivite dintre Dumnezeu și om. Dimpotrivă, omul este mîntuit prin readucerea la

viața care este dată numai de către Dumnezeu făpturilor create. Prin urmare, Harul

mîntuitor este chiar energia necreată dătătoare-de-viață a lui Dumnezeu, care dă

viață și îndreaptă omul prin înfrîngerea diavolului71. Trupul lui Hristos este izvorul

vieții și al îndreptării72 nu ca trup în sine (per se), dar fiindcă este Trupul lui

Dumnezeu. Din acest motiv Sf. Ignatie poate zice: «Vreau băutura lui Dumnezeu, adică Sîngele Lui»73.

Doctrinele moraliste despre răscumpărare, în care omul posedă deja un suflet

nemuritor, astfel încît mîntuirea este o chestiune de schimbare a dispoziției lui

Dumnezeu față de om și a omului față de Dumnezeu, prin echilibrarea interesului

comercial al fiecăruia, lipsesc complet din gîndirea [Sfîntului] Ignatie.

Răscumpărarea nu este o simplă ajustare sau rearanjare a psihologiilor

dumnezeiești și omenești. Nici nu este o problemă intelectuală de identificare a conceptelor omenești cu prototipurile neschimbătoare ale ființei lui Dumnezeu care

toate împreună cuprind adevărul. Nu este o relație potrivită dintre două nemuriri

care sînt puse în joc, una a lui Dumnezeu și alta a omului, ci este mai degrabă

restabilirea nemuririi pierdute, care acum este legată de moarte și ca urmare e stricăcioasă din punct de vedere moral. Doar prin participarea la viața

dumnezeiască și la dragostea lui Dumnezeu în Hristos, prin dragostea colectivă

pentru aproapele [său], poate cineva să ajungă la nemurire, să se îndrepte și să evite

moartea74. Tocmai din această pricină cei care trăiesc în Hristos prin dragostea dezinteresată a unuia pentru altul, sînt «pietre ale templului Tatălui, pregătiți

pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta lui Hristos,

care este crucea, folosindu-vă de Duhul cel Sfînt, ca de o funie ... Sînteți, așadar,

cu toții și tovarăși de drum și purtători de Dumnezeu și purtători de templu și

purtători de Hristos și purtători de cele sfinte, în toate împodobiți cu poruncile

lui Iisus Hristos».75 Creștinii fac totul împreună «în Fiul și în Tatăl și în Duhul»76.

71

Premisa de bază a Hristologiei Calcedoniene, «ceea ce nu a fost asumat nu fost a vindecat» («τὸ ἀπρόςλθπτον ἀθεράπευτον») care înțelege mântuirea ca o nimicire a satanei și a morții prin restabilirea nemuririi *date+ lumii prin Trupul lui Hristos, este străină doctrinelor moraliste și juridice apusene despre răscumpărare. Este interesant să remarcăm tendința unor protestanți de a concluziona că Nestorie nu a fost de fapt un nestorian. Este ceva destul de firesc odată ce ambii, *atât Nestorie, cât și protestanții+, au o înțelegere moralistă despre mântuire. 72

Pentru o discuție despre termenii δικαίωςισ (îndreptare) și δικαιοςφνη (dreptate), în sensul că Dumnezeu sprijină pe cel drept, îndreptează pe cel ce a greșit și îl izbăvește pe om de puterea răului, vedeți C. H. Dodd, Epistola către Romani a [Sf. Ap.] Pavel (The Epistle of Paul to the Romans), Londra, 1932, p. 9-13. 73

Ep. către Romani, 7; Ep. către Efeseni, 1. Premisele biblice principale ale Bisericii primare [care spun] că Dumnezeu nu creează, nu susține și nu mântuiește prin mijloace create, respinse de arieni, macedonieni și nestorieni, au fost răsturnate de doctrina romano-[catolică] precum că harul este creat. (Sinodul de la Viena; Sinodul de la Trent, Sess. VI, Canonul 11). 74

Ep. către Efeseni, 20; Ep. către Romani, 7; Ep. către Smirneni, 7. 75

Ep. către Efeseni, 9; Vedeți de asemenea Ep. către Efeseni, 15; Ep. către Magnezieni, 12; Ep. către Filadelfeni, 7.

12

Concepția mistică a Sf. Ignatie despre Biserică ca Trup al lui Hristos nu este un

rezultat al entuziasmului personal pentru o unire mistică cu Dumnezeu, așa cum se

întîmplă în anumite tipuri filosofice care caută într-un mod individualist viziuni mai clare ale adevărurilor veșnice cuprinse în ființa cuiva, prin depășirea și pătrunderea

fenomenele materiale de către suflet și prin unirea [acestuia] cu realitatea.

Misticismul [Sfîntului] Ignatie nu are nimic de a face cu misticismul filosofic și

natural care acționează potrivit teoriei că realitatea constă în depășirea materiei,

astfel încît cele două nemuriri naturale77, [adică] sufletul și Dumnezeu, să poată

deveni iarăși una. Pentru [Sfîntul] Ignatie realitatea este însăși lumea aceasta, deoarece Dumnezeu a creat-o ca să fie realitate, și dovadă a acestui fapt este

Învierea lui Hristos [care a avut loc] în istorie pentru izbăvirea78 istoriei și a

timpului, nu [pentru izbăvirea] de istorie și de timp. În contrast puternic față de

opozanții săi spiritualiști, [Sf.] Ignatie prezintă misticismul în întregime

Hristocentric și cu adevărat Trupocentric79 (Σαρκοκεντρικόσ) – doar Trupul și

Sîngele Dumnezeului-Om Celui Înviat sînt izvorul vieții și al învierii pentru toți

oamenii din toate veacurile80. Firea omenească a lui Dumnezeu nu este nimic altceva decît însăși mîntuirea – și anume 1) restabilirea nemuririi pentru cei care

participă în comun la dragostea dezinteresată, 2) îndreptarea omului prin nimicirea

morții și a celui care-l învinuiește și-l robește pe om, [adică] a diavolului, și 3)

acordarea puterii de a înfrînge pe diavol prin lupta de dobîndire a dragostei dezinteresate pentru Dumnezeu și pentru aproapele prin Trupul lui Hristos.

Misticismul Hristocentric și centrat pe Trupul [lui Hristos] a [Sf.] Ignatie nu este un

simplu lux al celor mai ușor înclinați spre entuziasm, dar dimpotrivă este o

necesitate absolută pentru mîntuire, și constituie tocmai baza eclesiologiei lui, care într-adevăr este și cea a Noului Testament și a Bisericii primare.

3) Biserica și Euharistia

Omul este mîntuit prin comuniunea cu viața dumnezeiască prin firea

omenească a lui Hristos [și] prin dragostea pentru aproapele, căci «Dumnezeu nu

locuiește unde este dezbinare și mînie»81. «Cine nu iubește pe fratele său

rămîne în moarte... Și aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui

Iisus Hristos, Fiul Său, și să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă. Cel

ce păzește poruncile Lui rămîne în Dumnezeu și Dumnezeu în el; și prin aceasta

cunoaștem că El rămîne în noi, din Duhul pe Care ni L-a dat.» (I Ioan 3; 14, 23-

24). De aceea «fugiți de dezbinări, că ele sînt începutul relelor»82. «Nu vă

76


natural – naturale/firești [n.trad.] 78

salvation – mântuire/salvare/izbăvire [n.trad.] 79

Adică având la bază Trupul lui Hristos. 80

Ep. către Efeseni, 1,7,19,20; Ep. către Magnezieni, 6,8; Ep. către Smirneni, 1,3; Ep. către Policarp, 3; Ep. către Magnezieni, 9; Ep. către Filadelfeni, 5,9. 81


Ep. către Smirneni, 7.

13

înșelați, frații mei, dacă cineva se duce după cel ce dezbină, nu va moșteni

împărăția lui Dumnezeu»83.

Participarea la dragostea lui Dumnezeu în unire unul cu altul, care este într-adevăr comuniunea cu viața dumnezeiască, poate fi slăbită și chiar distrusă prin

neatenția omului în fața curselor satanei. «Fugiți, dar, de meșteșugurile și de

cursele stăpînitorului veacului acestuia, ca nu cumva, fiind strîmtorați de

sfaturile lui, să slăbiți în dragoste»84. «Să nu vă ungeți, deci, cu mirosul cel greu

al învățăturii stăpînitorului veacului acestuia, ca să nu vă ducă în robie din

viața ce vă stă în față»85. «Că mulți lupi (eretici care smulg pe cei slabi din Biserică), care par vrednici de credință, robesc cu plăceri rele pe cei care merg

pe calea lui Dumnezeu. Dar, datorită unirii voastre, nu vor avea loc între voi»86.

Datorită unirii unuia cu altul în dragostea lui Hristos satana nu poate triumfa,

fiindcă dragostea este Sîngele lui Hristos și viața veșnică prin care diavolul este

nimicit. «Sîrguiți-vă, dar, să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu

și spre slava Lui. Cînd vă adunați des, sînt nimicite puterile satanei, iar prin

unirea credinței voastre se risipește prăpădul lui»87. «Nimeni să nu se înșele! Dacă cineva nu-i înăuntru, unde este jertfelnicul, este lipsit de pîinea lui

Dumnezeu ... Cel care nu vine (laolaltă (ἐπὶ τὸ αὐτὸ))88 la adunare este un

îngîmfat și singur s-a și despărțit»89. «Cel care se află înăuntrul locașului

altarului este curat; cel care este în afară de altar, nu-i curat»90. Biserica văzută (atît Biserica văzută cît și cea nevăzută pentru [Sfîntul] Ignatie

reprezintă o realitate continuă) este alcătuită așadar din acei credincioși botezați 83






Expresia ἐπὶ τὸ αὐτὸ este tradusă în limba română prin cuvintele împreună/laolaltă/întru una. Evident această expresie poate fi întâlnită atât în textele liturgice ale slujbelor Bisericii cât și în Sfânta Scriptură (Fapte 2, 44; I Cor. 7, 5; I Cor. 11, 20; etc.) De exemplu, cunoaștem că după Pogorârea Duhului Sfânt și formarea primei comunități creștine «toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște» (Fapte 2,44) («πάντεσ δὲ οἱ πιςτεύοντεσ ἦςαν ἐπὶ τὸ αὐτὸ καὶ εἶχον ἅπαντα κοινά»). De asemenea, folosind această expresie, Sf. Ap. Pavel accentuează necesitatea unității dintre creștini: «și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana» (I Cor. 7, 5) («καὶ πάλιν ἐπὶ τὸ αὐτὸ ςυνέρχθςθε, ἵνα μὴ πειράηῃ ὑμᾶσ ὁ ςατανᾶσ»). În slujbele Bisericii putem observa limpede importanța unității întru una a celor care sînt mădulare ale Trupului lui Hristos în rugăciunea «la hirotesia starețului/egumenului»: «Dumnezeule, Cel ce totdeauna porți grijă de mîntuirea oamenilor, Cel ce și pe această turmă cuvîntătoare o ai adunat întru una în numele Tău...» (Arhieraticon, HIROTESIA STAREȚULUI, EIBMBOR, 1993, pg. 114) («Ὁ Θεὸσ, ὁ Θεὸσ ἡμῶν, ὁ διαπαντὸσ τῆσ τῶν ἀνθρώπων ςωτθρίασ πρόνοιαν ποιοφμενοσ, ὁ καὶ τὴν λογικὴν ταφτθν ποίμνθν ἐπὶ τὸ αὐτὸ ςυναγαγὼν ἐν τῷ ὀνόματί ςου»). [n.trad.] 89


Ep. către Tralieni, 7. Compară această înțelegere colectivă a *Sfântului+ Ignatie cu lauda adusă lui Augustin de către Harnack: „Înainte de toate... el pus înaintea fiecărui suflet măreția și responsabilitatea lui, pe Dumnezeu și pe suflet, pe suflet și pe Dumnezeul lui. El a făcut să pătrundă religia și forma de cult din comunitate înăuntrul inimilor ca dar și misiune.” Augustin a decăzut, deși nu complet, înapoi la teoriile fericirii individualiste, etc., comune într-un mod sau altul tuturor religiilor naturale. Tocmai din acest motiv Harnack, care el însuși căuta să găsească o religie universală printre și mai presus de oricare din cele particulare, a putut spune că: „Augustin a descoperit religia în religie.” (op. cit. p. 292-293)

14

care poartă un război aprig împotriva satanei și a consecințelor puterii lui

înrădăcinate în moarte prin unitatea dragostei unuia pentru altul în firea

omenească dătătoare-de-viață a lui Hristos, și își manifestă această unitate și dragoste în Euharistia colectivă în care este înrădăcinată chiar viața și mîntuirea

lor. Cu alte cuvinte, Biserica are două aspecte, unul pozitiv – dragostea, unitatea și

comuniunea nemuririi unuia cu altul și cu sfinții în Hristos, și unul negativ –

războiul împotriva satanei și a puterilor lui, înfrînte deja în Trupul lui Hristos de

către cei care trăiesc în Hristos dincolo de moarte, așteptînd învierea de obște

(adică a doua [înviere])91 – biruința finală și deplină a lui Dumnezeu asupra satanei. Hristologia este aspectul pozitiv al Bisericii, dar este condiționat de demonologia

biblică, care este factorul-cheie negativ care determină atît Hristologia cît și

Eclesiologia, ambele fiind de neînțeles fără o pricepere corespunzătoare a lucrării și

a metodelor satanei. «Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice

lucrurile diavolului» (I Ioan 3, 8).

Din acest aspect dublu al Bisericii este destul de clar că Botezul nu este o

garanție magică împotriva posibilității de a deveni iarăși rob al diavolului și astfel de a fi exclus din Trupul lui Hristos. (I Corinteni 5, 1-13; II Tesaloniceni 3, 6-14; II

Timotei 3, 5; Romani 11, 21; «Să nu ne încurajăm că deja sîntem în Trup»92 )

Dragostea dezinteresată, fără de care nu există mîntuire (I Corinteni 13, 1 ș.a.m.d),

nu este ceva care poate fi dobîndit printr-o simplă hotărîre intelectuală sau printr-o dispoziție sentimentală față de o idee a binelui în general, sau printr-o convingere

psihologică că cineva a devenit ținta harului irezistibil și deci este predestinat.

Dimpotrivă, adevărata dragoste dezinteresată și non-utilitară este formată în cei

credincioși prin puterea morții și a Învierii lui Hristos, printr-o mare osteneală spre lepădarea de sine prin exercițiul duhovnicesc și războiul necondiționat împotriva

satanei. Înainte de mormînt93, Trupul lui Hristos este Biserica Paștelui94 care trece

continuu Marea Roșie împotriva95 celor ai lui Faraon (ai diavolului) prin

participarea împreună (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) la moartea și Învierea Domnului. La fiecare

Euharistie poporul ales, Noul Sion, se adună împreună triumfător pe țărmurile

Mării Roșii împotriva celor96 ai lui Faraon și Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru

mîntuirea dată deja și în același timp așteaptă biruința finală. Pe calea anevoioasă și

periculoasă a Pămîntului Făgăduinței, duminică de duminică și zi de zi, cineva poate

cădea în mîinile satanei și poate fi despărțit de Trupul lui Hristos. La fiecare

91

Prima înviere este cea a lui Hristos, la care participă [atât] proorocii, ș.a., care au trăit înainte de Hristos, *cât+ și cei după Hristos [care participă la ea] în Botez și în [Sfintele] Taine, și care nu este întreruptă de moarte pentru cei care se cuvine să participe la biruința finală. 92

Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola către Efeseni, Omilia a III-a, 4. 93

se are în vedere oamenii care nu au cunoscut încă moartea pământească [n.trad.] 94

Aici pr. Ioannis Romanidis folosește cuvântul «Passover» care denotă Paștile evreiesc din Vechiul Testament. Așadar utilizând expresia Biserica Paștelui (the Church of the Passover) pr. Ioannis Romanidis accentuează faptul că cei care sînt mădulare ale Trupului lui Hristos și care trăiesc încă pe pământ, trec neîncetat împreună, ca un singur Trup, Marea Roșie a vieții pământești pentru a ajunge la limanul cel ceresc. (din ebraică Paște – Pessah (trecere)). [n.trad.] 95

opposite – [în mod] opus/[în mod] contrar/împotriva [n.trad.] 96

opposite – [în mod] opus/[în mod] contrar/împotriva [n.trad.]

15

adunare laolaltă (ἐπὶ τὸ αὐτὸ), prin fiecare Euharistie, Trupul lui Hristos, Biserica

de dinainte de mormînt, este în proces de formare – Cuvîntul făcut Trup se

formează în cei credincioși prin Sfîntul Duh (I Ioan 3, 23-24), și astfel Biserica, cu toate că este deja Trupul lui Hristos, neîncetat devine ceea ce este97.

4) Biserica sau Comunitatea

Întrucît pentru [Sfîntul] Ignatie Euharistia este centrul de formare și de

manifestare al dragostei colective spre nemurire și în același timp este arma care asigură înfrîngerea continuă a diavolului, este foarte clar că Liturghia colectivă este

tocmai punctul central al credinței în faptă, participarea la ea fiind unicul semn

sigur al comuniunii neîncetate cu Dumnezeu și cu aproapele spre mîntuire. Unitatea

dragostei dezinteresate unuia cu altul și cu sfinții în Hristos este un scop în sine –

nu un mijloc pentru un alt scop. Existența oricărui imbold utilitar și eudemonist,

altul decît dragostea dezinteresată necondiționată pentru Dumnezeu și aproapele în

Hristos, înseamnă pur și simplu robie față de puterile satanei. «Nu iubiți nimic altceva decît numai pe Dumnezeu»98.

Astfel, viața euharistică a dragostei dezinteresate este înțeleasă ca un scop în

sine și ca singura condiție pentru o continuă apartenență la Biserică, de unde

rezultă că relația dintre o comunitate și alta nu poate fi una de inferioritate sau superioritate. Nici nu poate o comunitate să fie considerată parte a unei alte

comunități, deoarece plinătatea lui Hristos trebuie găsită în Euharistie, care este ea

însăși cel mai înalt și singurul centru posibil al vieții unității și al dragostei și

desăvîrșirea acestei vieți. «Unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica Universală»99. Pe lîngă aceasta, diavolul nu este nimicit de o idee abstractă despre

unitate și dragoste. El poate fi biruit doar din punct de vedere local prin unitatea

credinței și a dragostei a oamenilor reali, care își trăiesc împreună viața în Hristos.

O federație abstractă de comunități, prin care fiecare trup este un membru al unui

trup mai general, coboară Euharistia pe o poziție secundară și face posibilă ideea

eretică precum că există o apartenență la Trupul lui Hristos mai înaltă și mai

profundă decît viața colectivă a dragostei locale pentru oamenii reali, și astfel

întregul sens al Întrupării lui Dumnezeu și al nimicirii satanei într-un loc anumit și

la un timp anumit în istorie este distrus. Fiecare persoană devine mădular al

Trupului lui Hristos din punct de vedere duhovnicesc și fizic la un timp anumit și

97

Sensul Bisericii ca a unei deveniri continue prin Euharistia colectivă, [fiind toți] împreună (ἐπὶ τὸ αὐτὸ), este manifestat clar în faptul că creștinii din vechime, cu toate că se împărtășeau zilnic acasă din părticele păstrate [de la Sf. Euharistie], considerau prezența la fiecare Euharistie colectivă duminicală ca pe o necesitate absolută, chiar și pe timpul persecuțiilor. ( Dom G. Dix, The Shape of the Liturgy, Glasgow 1949, p. 141-155.) Absența de la adunarea euharistică din pricina fricii era considerată dovadă că acela a devenit din nou robul diavolului. Aceasta poate fi singura explicație a practicii Bisericii primare de a excomunica chiar și pe timpul persecuțiilor pe cei care se abțineau de la viața colectivă în [Sfintele] Taine. 98

Ep. către Efeseni, 9, 11; Ep. către Magnezieni, 1. 99

Ep. către Smirneni, 8. Comparați cu Sf. Atanasie, Migne, P.G. vol. 25, col. 260.

16

într-un loc anumit, în prezența acelora cu care este gata să se unească100. Cei care se

împărtășesc dintr-o pîine sînt un trup (I Corinteni 10, 17). Această împărtășire

dintr-o pîine nu poate avea loc în general, ci doar local. Există, oricum, multe centre liturgice, fiecare frîngînd o singură pîine, dar [toate] laolaltă [reiese că] adună mai

multe pîini. Cu toate acestea nu sînt multe trupuri ale lui Hristos, dar unul singur.

De aceea, fiecare comunitate, avînd plinătatea vieții euharistice, este legată de

celelalte comunități nu printr-o participare comună la ceva mai înalt decît viața

locală în Euharistie, ci prin egalitatea101 de existență în Hristos. «Unde este Iisus

Hristos, acolo este și Biserica Universală»102.

5) Clerul

Cele trei trepte ale clerului au fost rînduite «după gîndul lui Iisus Hristos, pe

care, potrivit voinței Sale, i-a întărit cu întemeiere prin Sfîntul Său Duh»103.

Întrucît Sfînta Euharistie este «leacul nemuririi»104, reiese că unitatea cu cei cărora

le-au fost încredințată săvîrșirea cuvenită a acesteia și învățătura despre [Sfintele] Taine este o condiție absolut necesară pentru mîntuire. Așadar, «uniți-vă cu

episcopul și cu întîistătătorii voștri, potrivit chipului și învățăturii celei

nestricăciase»105. Toate lucrurile care aparțin de Biserică trebuie făcute în comun,

împreună cu episcopul, preoții și diaconii106, deoarece viața unității întru una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) își are centrul în ei107. Unitatea în episcop este o întruchipare108 a unității

Bisericii cu Hristos și a lui Hristos cu Tatăl109. Supunerea față de episcop este un

chip de supunere față de Dumnezeu, față de Hristos, și fiecare în fața celuilalt110.

Potrivit gîndirii [Sf.] Ignatie există o legătură nedespărțită dintre episcop și Euharistie. Unitatea cu episcopul și unitatea unuia cu altul într-o pîine, înăuntrul 100

Foarte interesantă în această privință este afirmația făcută de [Sf.] Policarp despre preotul Valens și soția sa: «ci chemați-i ca pe niște mădulare bolnave și rătăcite, ca să mântuiți trupul vostru al tuturora» (Sf. Policarp, Ep. către Filipeni, cap. XI). 101

identity – identitate/egalitate [n.trad.] 102

Pentru [Sf.] Ignatie cuvântul biserică (ἐκκληςία) înseamnă o comunitate locală (Ep. către Efeseni, salutarea, 5, 8; Ep. către Magnezieni 1, 14, 15; Ep. către Tralieni, salutarea, 3, 12, 13; Ep. către Romani, salutare, 9; Ep. către Filadelfieni, salutarea, 10; Ep. către Smirneni, salutarea, 11; Ep. către Policarp, salutarea, 7, 8). Expresia «Biserică Universală» («Καθολικὴ Ἐκκλθςία») are același sens ca și cuvântul «catholicon» («τό καθολικόν»), folosit pentru a denumi clădirea Bisericii în comunitățile monahale ortodoxe. În întrebuințarea monahală *acest cuvânt+ înseamnă locul de adunare, unde credința este exprimată și păstrată în cultul liturgic și în *Sf.+ Împărtășire potrivit tuturor (και΄ὅλουσ). Pentru *Sf.] Ignatie «Biserica Universală» («Καθολικὴ Ἐκκλθςία») denumește înșiși oamenii, care sînt «Biserica sau comunitatea potrivit tuturor». În această expresie este presupusă egalitatea comunităților trăitoare în Hristos, ceea ce va deveni mai clar în cercetarea poziției episcopului în gândirea Sf. Ignatie. 103

Ep. către Filadelfieni, salutare; de asemenea Ep. către Efeseni 3,6; Ep. către Filadelfieni, 4. 104



Ep. către Magnezieni 4, 6, 7; Ep. către Policarp, 6. 107

Ep. către Efeseni, 2, 4, 5; Ep. către Tralieni, 7; Ep. către Filadelfieni, salutare; Ep. către Policarp, 6. 108

Image – imagine/chip/înfățișare/întruchipare/reprezentare [n.trad.] 109

Ep. către Efeseni, 5; Ep. către Magnezieni 2, 13; Ep. către Tralieni, 7; Ep. către Filadelfieni, 2, 3; Ep. către Smirneni, 8, 9. 110

Ep. către Efeseni, 5, 20; Ep. către Magnezieni, 2, 13; Ep. către Filadelfieni, 7.

17

altarului, este întocmai o realitate identică. Unul este Trupul Domnului, unul este

potirul, unul este altarul, după cum unul este episcopul. «Căutați, dar, să

participați la o singură euharistie; că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos și unul este potirul spre unirea cu sîngele Lui; unul este jerfelnicul, după

cum unul este episcopul împreună cu preoții și diaconii, cei împreună cu mine

robi; pentru ca ceea ce faceți, s-o faceți după Dumnezeu»111. Liturghia este

trăsătura distinctivă a slujirii episcopului, sub supravegherea personală a căruia

trebuie săvîrșite toate Tainele. «Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce

aparțin Bisericii. Acea Euharistie să fie socotită bună, care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit»112. Doar în caz de necesitate

Euharistia putea fi săvîrșită sub supravegherea unui preot. Acest [lucru] este arătat

clar prin faptul că «fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face

agapă»113. Asemenea afirmație că nici chiar agapa nu putea avea loc fără episcop ar

fi fost de neînțeles și extrem de stranie dacă nu ar fi fost luat în considerație faptul

că în gîndirea și în experiența Sf. Ignatie fiecare centru liturgic avea nevoie de

existența unui episcop – legătura dintre un episcop și fiecare centru liturgic era o realitate nedespărțită.

Pentru o clarificare mai bună a relației esențiale dintre slujirea unui episcop și

un centru euharistic, Sf. Ignatie arată faptul că unitatea locală a creștinilor

împreună/laolaltă/întru una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) în Hristos este înfățișată114 limpede și vădit în persoana sau în slujirea episcopului. Unitatea în episcop este o întruchipare

vie a unității în Hristos. «Este lămurit, așadar, că trebuie să privim pe episcop ca

pe Domnul Însuși»115. «...să vă străduiți să le faceți pe toate în unire cu

Dumnezeu, avînd întîistătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu»116. «Cînd vă supuneți episcopului ca lui Iisus Hristos, îmi păreți că viețuiți nu după

om, ci după Iisus Hristos...»117. «... toți să respecte... pe episcop ca pe Iisus

Hristos»118. «Unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica Universală»119. Este

evident și dincolo de orice îndoială că aici Sf. Ignatie împrumută ideea că episcopul

este chipul120 lui Hristos din practica liturgică a Bisericii. El nu se referă niciodată la

preoți ca la chipuri ale lui Hristos sau [ca fiind] în locul lui Dumnezeu, așa cum ar fi

făcut fără îndoială [dacă ei] ar fi fost săvîrșitorii regulați și cuveniți ai [Sfintelor]

Taine și centrul vieții locale împreună/laolaltă/întru una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) în Hristos în

[niște] comunități fără episcopi. Dimpotrivă, el se referă la ei întotdeauna din punct

111

Ep. către Filadelfieni, 4; de asemenea trebuie interpretate în lumina acestor pasaje: Ep. către Efeseni, 20; Ep. către Magnezieni, 7; Ep. către Tralieni, 7; Ep. către Filadelfieni, salutare. 112


Ibidem. 114

imaged – înfățișată/prezentată/reprezentată/oglindită [n.trad.] 115




Ep. către Tralieni, 3 119


Image – chip/imagine [n.trad.]

18

de vedere colectiv, la plural, ca «preoți» sau «preoțime» în locul apostolilor121 și ca

la un «sobor al lui Dumnezeu»122. Ar fi fost cu totul absurd pentru [Sf.] Ignatie să

compare prezența Bisericii Universale în Hristos cu prezența mulțimii [credincioșilor] în episcop123 dacă fiecare comunitate locală nu ar fi avut un episcop.

Este oare posibil ca [Sf.] Ignatie să fi crezut că Hristos nu este prezent în toată slava

Sa în Euharistia săvîrșită de către un preot? Nu e cazul, deoarece el insistă că «unde

este Iisus Hristos, acolo este și Biserica Universală»124.

Potrivit [Sf.] Ignatie credincioșii nu sînt mîntuiți prin episcop ca persoană în

sine care ar avea un fel de putere magică. Biserica, fiind însuși Trupul lui Hristos, Îl are pe Dumnezeu Însuși Care lucrează mîntuirea în Hristos prin Duhul Său [Cel

Sfînt] în Tainele colective. Aici se află întreaga teologie a «epiclezei», prin care

comunitatea este neîncetat vitalizată și îndreptată de Duhul [Sfînt] în viața

dragostei prin Trupul lui Hristos, prin care diavolul este judecat continuu ca un

învinuitor mincinos și este nimicit, și prin care lumea este permanent vădită de

păcat datorită lipsei acelei credințe care i-ar fi călăuzit la comunitatea mîntuirii,

viețuind întru dragostea colectivă în Hristos (Ioan 16, 7-11). Harul mîntuitor al lui Dumnezeu este propria Sa energie necreată, deoarece numai El, Care are puterea să

creeze din nimic (ex nihilo) poate da viață, și astfel să-l îndrepte pe om prin

nimicirea diavolului. Prin urmare, episcopul este de neapărată trebuință pentru

mîntuire, dar nu ca persoană în sine, ca fiind [adică] un fel de intermediar magic între Dumnezeu și om125, ci ca centrul necesar al vieții colective laolaltă/întru una

(ἐπὶ τὸ αὐτὸ) în Hristos, căruia, împreună cu preoțimea și diaconia, i-au fost

încredințați credincioșii, cîrmuirea lor corectă și învățătura despre Tainele

colective. Cînd Sf. Ignatie zice despre episcop, preoțime și diaconie că «fără de aceștia nu se poate vorbi de Biserică»126, el are în vedere desigur că «fără de ei nu

există comunitate locală».

În contextul premiselor menționate mai sus, sînt clare motivele pentru care

[Sf.] Ignatie susține foarte accentuat că «cel care face ceva fără știrea episcopului,

acela slujește diavolului»127. «Fugiți, dar, de vlăstarele cele rele, care dau

naștere la rod purtător de moarte, din care, dacă gustă cineva, moare

îndată»128. Altarul și episcopul sînt inseparabili. Cel care nu se supune episcopului

este în afara altarului. Cel care este în afara altarului nu se supune episcopului.

«Nimeni să nu se înșele! Dacă cineva nu-i înăuntru, unde este jertfelnicul, este

lipsit de pîinea lui Dumnezeu. Dacă rugăciunea unuia sau a doi are atîta putere,

121

Ep. către Magnezieni, 6; Ep. către Tralieni, 2, 3; Ep. către Filadelfieni, 5; Ep. către Smirneni, 8. 122




«Căci unde este capul, acolo este și trupul, iar capul și trupul nu sînt separate prin nimic intermediar, căci de vor fi separate nu se poate zice că e trup sau cap» (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola către Efeseni, Omilia a III-a, pg. 27, Migne, P.G. t. 62, c. 31). 126



Ep. către Tralieni, 11.

19

cu atît mai mult rugăciunea episcopului și a întregii Biserici. Cel care nu vine la

adunare este un îngîmfat și singur s-a și despărțit ... să ne străduim, dar, să nu

ne împotrivim episcopului, ca să fim supuși lui Dumnezeu»129. «Că unul este trupul... unul este potirul... unul este jertfelnicul, după cum unul este

episcopul»130.

Episcopul, ca și centru al unității în viața mistagogică, este o necesitate

absolută pentru mîntuire. Însă slujirea sa nu este ceva independent de slujirea

credincioșilor. Episcopul «n-a dobîndit această slujire, care este a întregii

comunități (τὴν διακονίαν τὴν εἰσ τὸ κοινὸν ἁνηκουςαν), nici prin el, nici prin oameni, nici din dorința de slavă deșartă, ci datorită dragostei lui Dumnezeu

Tatăl și a Domnului Iisus Hristos»131. Reprezentanții unei comunități pe lîngă o

altă [comunitate] nu sînt numiți de episcop, dar sînt aleși de către o adunare. «Se

cuvine, de Dumnezeu fericite Policarpe, să ții o adunare vrednică de Dumnezeu

și să alegi pe cineva, pe care îl aveți foarte drag...»132.

6) Observații comparative cu privire la originea și baza episcopatului

Ideea că episcopul este acum ceea ce erau cîndva apostolii lipsește complet din

epistolele [Sf.] Ignatie. Destul de ciudat este faptul că preoții sînt acei care sînt

mereu comparați cu apostolii. În gîndirea [Sf.] Ignatie poate fi găsită o distincție dintre apostoli și episcopi. Apostolii puteau porunci în mod general, pe cînd

jurisdicția unui episcop se limitează la o comunitate. «Vă cruț, deși aș fi putut să vă

scriu despre aceasta mai cu tărie. N-am de gînd să vă poruncesc ca un apostol,

cînd sînt un osîndit»133. «Nu vă poruncesc ca Petru și Pavel. Aceia erau apostoli; eu, un osîndit; aceia, liberi; iar eu, pînă acum, rob»134. Este destul de evident că

[Sf.] Ignatie exprimă aici mentalitatea și atitudinea unei epoci care încă trăia în

umbra marilor Apostoli răposați de curînd, care nu au îndrăznit să compare slujirea

unui episcop cu cea a unui apostol. Pentru [Sf.] Ignatie episcopul este centrul

liturgic a unui grup local de credincioși care se adună împreună în dragoste întru

una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ). Apostol era cel care călătorea pretutindeni întemeind Biserici. Sf.

Pavel scrie «Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci ca să binevestesc» (I Cor. 1, 17).

Sf. Ignatie scrie «Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face

agapă»135. Originea episcopatului nu poate fi înțeleasă cînd cineva compară

episcopii cu apostolii și încearcă să dovedească că aceștia se deosebesc numai după

nume. Dimpotrivă, sursa și baza episcopatului se regăsește în practica liturgică a

Bisericii și în învățătura136 Bisericii așa cum e definită în aceeași viață liturgică și

129



Ep. către Fladelfieni, 1. 132





doctrine – doctrina/învățătura/dogma [n.trad.]

20

condiționată de învățăturile biblice despre Hristologie și demonologie. Doar atunci

cînd cineva pricepe sensul comuniunii colective a nemuririi și a dragostei

împreună/laolaltă/întru una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) prin Hristos ca singura condiție pentru mîntuire, poate să înțeleagă viața și învățătura137 Bisericii primare.

Deoarece toți credincioșii se împărtășeau la fiecare Euharistie, și fiindcă era

necesar ca să fie menținute treptele diverse ale catehumenilor și ale penitenților,

este destul de clar că preoțimea și diaconia erau absolut necesare ca și

coliturghisitori ai episcopului și ca un sobor care să ajute la regularea penitenților,

la pregătirea catehumenilor, și în general la conducerea comunității și la învățare. Ceea ce deosebește clerul de restul comunității nu este o oarecare putere

individuală de a săvîrși [Sfintele] Taine ca intermediari dintre Dumnezeu și om.

Întreaga comunitate este Trupul lui Hristos în care Însuși Dumnezeu lucrează

mîntuirea în Tainele colective. Deosebirea specială a clerului constă mai degrabă în

responsabilitatea lui de a feri membrii părtași ai Trupului lui Hristos de necurăția

diavolului prin regularea cum se cuvine a intrării noilor membri în Biserică prin

Botez, păstrînd neîncetat viața Trupului prin ținerea duhului rău al dezbinării și al motivațiilor individualiste și ascunse138 în afara lui. Clerul nu este mai presus de

Trupul local, ci ei înșiși sînt mădulare ale Trupului local, cărora le sînt date harisma

deosebită de a fi centrul unității și puterea reglatoare care apără și sporește viața

dragostei colective în Hristos (Efeseni 4, 11-13). [Sf.] Ignatie scrie [Sfîntului] Policarp: «Apără-ți locul pe care-l ocupi, cu toată grija ... Poartă grijă de unire,

decît care nimic nu-i mai bun»139.

7) Temeiul pentru egalitatea episcopilor

Originea insistenței patristice asupra egalității tuturor episcopilor140 poate fi

înțeleasă numai cu referire la premisele: 1) că viața euharistică colectivă,

manifestată local, este un scop în sine 2) că comunitățile individuale sînt legate una

de alta prin egalitatea141 lor de existență în Hristos, 3) că plinătatea lui Hristos

sălășluiește în cei credincioși care se adună împreună în viața lui Hristos întru una

(ἐπὶ τὸ αὐτὸ) și 4) că episcopatul este o parte inseparabilă a vieții locale

laolaltă/întru una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ). Treapta episcopatului nu era ceva care exista în

sine însuși, de la sine însuși, mai presus sau aparte de Biserica locală. Era categoric

în Biserică, și întrucît Biserica văzută putea fi definită doar cu referire la Trupul lui

Hristos manifestat local în viața mistagogică, episcopatul era categoric de caracter

local. Existența episcopilor în cele mai mici și îndepărtate sate ale imperiului nu

poate fi explicată altfel, decît cu referire la necesitatea de a avea un episcop și un sobor de preoți în cadrul vieții fiecărui centru euharistic, care să fie responsabili de

137

doctrine – doctrina/învățătura/dogma [n.trad.] 138

ulterior – are 2 sensuri: 1) ulterior 2) ascuns, tainic 139


d. ex. Sf. Ciprian, Sententiae Episcoporum, op. 1. 141

Identity – egalitate/identitate [n.trad.]

21

aceasta. Prin urmare, episcopii erau egali deoarece comunitățile erau egale. O

manifestare locală a Trupului lui Hristos nu putea fi mai mult sau mai puțin Trup al

lui Hristos decît alta. După cum și chipul142 viu al lui Hristos ([adică] episcopul) nu putea fi mai mult chip sau mai puțin chip decît alt chip, deoarece Hristos, a Cărui

chip sînt episcopii, este în mod identic Unul și Egal cu El Însuși.

Comunitățile fără episcopi au apărut pentru prima dată în orașele mari, unde

populația creștină enormă nu mai încăpea într-un [singur] centru liturgic. În timp ce

în orașul Alexandria numeroasele centre liturgice aveau la început fiecare [cîte] un

episcop143, la Roma nu numai că nu erau numiți preoți pentru diferitele centre liturgice, dar inițial nu li se dădea nici permisiunea de a săvîrși Euharistia. Mai

degrabă o parte din Darurile sfințite mai înainte la liturghia episcopului era trimisă

credincioșilor adunați împreună în centrele mai mici. Cînd în sfîrșit preoții au

primit permisiunea de a oficia liturghia, episcopul Romei continua să trimită o parte

din Darurile sfințite [mai înainte] la propria sa liturghie pentru a fi puse în potirele

centrelor euharistice mai mici. Această practică a continuat la Roma pînă în sec. XIV

și nu a dispărut complet pînă în 1870144. Astfel, Bisericile de la Roma foarte devreme au pierdut sensul Euharistiei ca a unui scop în sine și au introdus iute

ideea că mai degrabă slujirea episcopului este ceva în sine și că într-un fel Darurile

sfințite la liturghia episcopului erau puțin mai superioare decît cele sfințite la

liturghia preoților. Cel mai probabil din cauza refuzului inițial al primelor comunități ale orașului

de a așeza episcopi în comunitățile noi-formate ale aceluiași oraș, a devenit ceva

normal ca în orașe să existe Biserici locale în care preoții săvîrșesc liturghia. Atunci

cînd în orașele mari aceasta a devenit o practică normativă, episcopul orașului a devenit cu mult mai autoritar decît horepiscopul145, care era încă episcopul unei

singure comunități. Acest lucru, plus faptul că episcopul de la oraș avea o poziție

foarte influentă, a introdus desigur ideea că el este oarecum mai important decît

episcopul de la sat. Treptat horepiscopul a fost lipsit de cele mai importante funcții

ale sale și a fost supus supravegherii episcopului de la oraș. «[Chiar] de ar fi și luat

hirotonie de episcop ... să nu îndrăznească a hirotoni nici presbiteri, nici

diaconi, fără episcopul din cetatea căreia este supus atît el cît și teritoriul

lui»146. În Biserica Africii de Nord de la sfîrșitul sec. al IV-lea puteau fi găsite încă

comunități mici de la sat, cu un episcop și un singur preot147. Treptat, însă,

concepția Sf. Ignatie despre episcop cu referire la viața euharistică locală ca un scop

în sine, fie este diminuată, fie complet uitată, și episcopatul se conformează

142

Image – chip/imagine [n.trad.] 143

P. Trembelas, Taxeis Cheirothesion kai Cheirotonion, Atena 1949, p. 26-29, n. 144

Dom G. Dix, op. cit. p. 21. 145

episcopul de la sat [n.trad.] 146

Canonul 10 al Sinodului de la Antiohia; Hrisostom Papadopoulos, Despre Horepiscopi, Atena 1935, p. 8-10; (Chrysostomos Papadopoulos, Peri Chorepiscopon, Athens 1935, p. 8-10). Vedeți și Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1992, pg. 210. [n.trad.] 147

Canonul 55 al Sinodului local de la Cartagina (419); Hamilkas Alivizatos, Sfintele Canoane, Atena 1949, p.254. (Αμίλκασ Αλιβιζάτοσ, Οι Ιεροί Κανόνεσ, Αιθνα, 1949, ς. 254).

22

structurii politice a imperiului. Deoarece Bisericile de la oraș se obișnuiseră cu

existența comunităților în care preoții oficiază [Sfintele] Taine, este evident că

horepiscopul, fiind deja lipsit de drepturile sale de a-și hirotoni proprii preoți și diaconi, era în realitate la fel de important ca un preot al Bisericii de oraș148. Așadar,

episcopii de la oraș nu vedeau nici un sens pentru care Bisericile de la sat ar trebui

să aibă măcar un episcop, de vreme ce comunitățile de la oraș funcționau destul de

bine cu preoți. De aceea, «nu se cuvine a așeza episcopi în sate și la țară, ci

periodeți149; iar cei așezați mai înainte, să nu facă nimic fără de socotința

episcopului cetății»150. Foarte caracteristic pentru noua mentalitate este canonul 6 al Sinodului de la Sardica: «Să nu fie iertat a pune episcop într-un sat sau într-o cetate

mică, pentru care ajunge și un singur presbiter; căci nu este nevoie să se așeze

episcopi acolo, ca să nu micșoreze numele și autoritatea episcopului»151.

8) Concluzii finale

Eclesiologia Sf. Ignatie se bazează exclusiv și în mod armonios pe învățătura biblică despre mîntuire și dobîndirea ei. Trupul înviat și Sîngele lui Dumnezeu152

este unicul izvor al nemuririi, al unității unuia cu altul în Hristos și al puterii de a

lupta pentru dragostea dezinteresată și concomitent pentru a-l birui pe diavol.

Mîntuirea nu este magică. Dumnezeu Însuși mîntuiește pe cei care se adună împreună în viața dragostei dezinteresate, laolaltă (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) cu clerul lor.

Biserica văzută este alcătuită din cei care participă continuu la viața euharistică

colectivă. Această viață a dragostei dezinteresate pentru Dumnezeu și pentru

aproapele este un scop în sine. De aceea, faptele bune nu sînt săvîrșite pentru [oarecare] motivații utilitare, ca parte a unei afaceri divino-umane, dar mai degrabă

sînt exprimările luptei pentru dragostea dezinteresată, precum și cea mai eficace

armă împotriva satanei. Dumnezeu nu are nevoie de faptele de milostenie ale

omului. Omul este cel care are nevoie de fapte bune, de rugăciune și de post ca de

un exercițiu duhovnicesc pentru [dobîndirea] dragostei dezinteresate și ca o cale

eficientă pentru a rămîne atent și treaz153 din punct de vedere duhovnicesc

împotriva atacurilor satanei. Îndreptarea doar prin credință este un mit non-biblic

(Efeseni 6, 11-17) al magiei sentimentale, bazată pe ipoteza falsă că mîntuirea este

întîi de toate și în esență o chestiune de psihologie lăuntrică dumnezeiască154.

148

Astăzi, preoții ortodocși sînt, conform funcției lor, ceea ce era horepiscopul când a fost privat de dreptul de a hirotoni. Spre deosebire de practica apuseană aceasta este singura diferență existentă între episcopii și preoții din Răsărit, adică: preoții nu pot hirotoni. 149

Periodeții (περιοδευτάσ) sînt preoții superiori din preajma episcopului din cetate (din oraș), care în numele episcopului inspectau bisericile de la sate din cuprinsul eparhiei și raportau despre starea acestora episcopului. Vedeți Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1992, pg. 230. [n.trad.] 150

Canonul 57 al Sinodului local de la Laodiceea (343). 151

Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1992, pg. 234. [n.trad.] 152

Ep. către Romani, 7; Ep. către Efeseni, 1. 153

alert - vigilent/treaz/vioi/ager/sprinten [n.trad.] 154

Omul este îndreptat de către Dumnezeu în ochii lui Dumnezeu și nu eliberat din robia diavolului, care nu ar putea fi nimic mai mult decât un agent care pedepsește. Dacă teologii apuseni s-ar fi debarasat ei înșiși de

23

Dincolo de viața unității, care își are centrul în Euharistia colectivă ca scop în sine,

nu există Biserică și doar Dumnezeu poate ști dacă există acolo vreo mîntuire. Acolo

unde Biserica nu se manifestă local și nu este formată de către Dumnezeu întru una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ), acolo este restul omenirii care este purtat încoace și încolo de către

stăpînitorul veacului acestuia. «Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-

ai dat.» (Ioan 17, 9)

Ca și toate celelalte lucruri care aparțin de Biserică, clerul de asemenea există

cu unicul scop de a păstra și de a spori viața unității și a dragostei

împreună/laolaltă/ întru una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) în Trupul și Sîngele lui Hristos. «Apără-ți locul pe care-l ocupi, cu toată grija ... Poartă grijă de unire, decît care nimic

nu-i mai bun»155. Autoritatea clerului se bazează exclusiv pe Tainele unității în

Hristos și nicidecum pe vreo putere magică personală. Clerul nu poate mîntui de la

sine însuși. Doar Trupul înviat al lui Hristos mîntuiește atunci cînd este primit în

unitate și în dragoste dezinteresată unul pentru altul împreună (ἐπὶ τὸ αὐτὸ). Chiar

și în viața colectivă a [Sfintelor] Taine nu Biserica mîntuiește, ci Hristos. Biserica

manifestată local este ea însăși mîntuită de către Tatăl, Care mereu trimite Duhul Său [Cel Sfînt] pentru a forma Trupul lui Hristos adunat împreună (ἐπὶ τὸ αὐτὸ).

(epicleză, Ioan 16, 7-11; I Ioan 3, 23)

La Sinoadele de la Constantinopol din 1341 și 1351156 Biserica Ortodoxă a

condamnat viguros toate înțelegerile magice cu privire la mîntuire care puteau concepe harul mîntuitor sau energia lui Dumnezeu ca pe ceva creat, depozitat

cantitativ în așa-numita magazie de har157 și împărțit cantitativ prin [Sfintele] Taine

și prin indulgențe158, proclamînd învățătura biblică și patristică că Însuși Dumnezeu

mîntuiește oamenii direct prin propria Sa energie necreată. Însăși temelia întregii dogme159 ortodoxe cu privire la [Sfînta] Treime, Hristologie, Eclesiologie și

Soteriologie este faptul că Dumnezeu creează, susține și mîntuiește zidirea nu prin

mijloace create, ci prin propria Sa energie dătătoare-de-viață. Numai Dumnezeu

poate fi izvorul și subiectul [purtător al] energiilor Sale necreate. Energiile

dumnezeiești nu sînt nici ființa lui Dumnezeu (Dumnezeu nu este actus purus), ceea

ar fi însemnat că Dumnezeu acționează prin ființă și nu prin voință (panteism), nici

ipostatice (entități individuale), ceea L-ar fi redus pe Dumnezeu la o simplă

cosmologiile lor monotelite și de complexele lor despre fericire poate ar fi înțeles sugestiile morale și etice ale învățăturilor biblice și patristice despre mântuirea de stricăciune și de diavol, și ar fi încetat să aducă acuzația mai departe că teologia Răsăriteană ignoră așa-numita problemă morală a dreptății dumnezeiești, a mâniei, ș.a.m.d. În realitate Apusul este cel care a uitat sensul atribuit satanei și morții de către mărturia biblică, și a făcut dreptatea și psihologia despre fericire a lui Dumnezeu în chipul omului căzut, atribuind ființei Lui calități morale ale imaginației omenești stricăcioase. 155


Ioannis Karmiris,«Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale», Atena 1952, vol. 1, p. 294 ș. urm.; (Ιωάννησ Καρμίρησ, «Τα δογματικά και ςυμβολικά μνημεία τησ Ορθοδόξου Καθολικήσ Εκκληςίασ», Αιθνα 1952, τόμ. Α΄, ςελ. 294 και εξθσ). 157

bank of grace - depozit/magazie/?bancă de har [n.trad.] 158

Indulgența este considerată în Apus „iertarea” totală sau parțială a păcatelor pe care o primesc credincioșii papistași în schimbul unei sume de bani. [n.trad.] 159

doctrine – doctrină/învățătură/dogmă [n.trad.]

24

conglomerație platonică de idei, sau la o sursă neoplatonică de emanație a

creaturilor, confundînd astfel Fiul și [Sfîntul] Duh cu asemenea creaturi. (Un bun

exemplu de concepții de acest fel privind energiile dumnezeiești poate fi găsit în învățăturile ereticilor combătuți de Sf. Irineu.) Energiile dumnezeiești nu sînt

creaturi, dar sînt mai exact energia necreată creatoare, dătătoare-de-viață și

îndreptătoare a lui Dumnezeu160. De aceea, harul nu poate fi manipulat și împărțit

de către om, care poate doar participa la această lumină necreată a lui Dumnezeu în

viața colectivă a dragostei dezinteresate în Trupul lui Hristos manifestat local și

format de Dumnezeu Însuși în oamenii reali [adunați] împreună (ἐπὶ τὸ αὐτὸ). Acest fapt este [prezent] extrem de clar în gîndirea Sf. Ignatie, este repetat de

întreaga Tradiție patristică a Răsăritului și este reaccentuat în mod deosebit de

către polemicele anti-scolastice din sec. al XIV-lea.

Prin urmare, poziția teologiei ortodoxe moderne cu privire la eclesiologie nu

poate fi diferită din punct de vedere dogmatic de cea a Sf. Ignatie. Din păcate, însă,

învățătura161 tradițională despre mîntuire și dobîndirea ei a fost întunecată mult în

ultimele secole de invazia multor presupoziții apusene și în special latine, folosite cu necinste și într-un mod convenabil [doar lor], atît pentru a combate

protestantismul cît și pentru a justifica naționalismul, care este o altă formă a

papismului, așa încît limitele Bisericii sînt extinse dincolo de Tainele colective spre

altceva. În timp ce în sec. al XIV-lea [Sf.] Nicolae Cabasila putea spune că «Biserica e întruchipată în Sfintele Taine»162, [astăzi] mulți ortodocși moderni se gîndesc la

Biserică ca la ceva specific caracterului lor național și identifică hotarele ei cu

hotarele unei națiuni, prin aceasta Biserica fiind redusă la un fel de instituție

națională163. Deoarece în concepția lor Biserica este de o scară mai largă decît viața colectivă în cadrul Tainelor ca un scop în sine și este mai mult sau mai puțin

identică cu caracterul național, a devenit [ceva] destul de comun ca să fie acceptate,

fără nici o critică, unele forme de interpretare magică individualistă a treptelor

clerului, comune Bisericilor Romano[-catolice] și Anglicane. Întrucît treptele

clerului, și în mod deosebit cea a episcopatului, sînt concepute ca ceva slab legat sau

aproape că detașat de viața colectivă a dragostei împreună/laolaltă/întru una (ἐπὶ

τὸ αὐτὸ), este firesc ca preoțimea să fie interpretată ca avînd ea însăși puteri

individuale, separați [fiind] de cei laici. Astfel de atitudine a fost intensificată mai

departe de ideea eretică [precum] că toți creștinii botezați sînt membri ai Trupului

160

Potrivit Tradiției patristice de Răsărit energiile sau lucrările lui Dumnezeu nu sînt de esență dumnezeiască imuabilă/neschimbătoare. Dreptatea lui Dumnezeu este propria Sa energie mântuitoare, lucrată și descoperită pe deplin în Hristos. Acest lucru este foarte clar accentuat de Sinoadele Palamite din sec. XIV. Este interesant de remarcat faptul că C. H. Dodd face asemenea distincție în interpretarea lui privind termenul «dreptate» așa cum e folosit de [Sf. Ap.] Pavel (op. cit. p. 9-10). Acceptarea termenului «dreptate» în acord cu întrebuințarea sa grecească, dar ca o calitate morală a ființei lui Dumnezeu, acceptată de teologiile apusene începând cu Augustin, este respinsă de Părinții greci care cu toate că sînt greci, sînt biblici (ebraici) în gândire. Vedeți d. ex. Sf. Vasile cel Mare, epistola 189 către Eustatie medicul-șef, ed. R. J. Deferrari, Londra 1930, p. 64-66. [P. G. Migne, vol. 32, col. 683-696]. 161

doctrine – doctrină/învățătură/dogma [n.trad.] 162

Migne, P. G. t. 150, col. 452. 163

Spre deosebire de Bisericile Slave, Bisericile Grecești nu sînt grupate conform hotarelor naționale.

25

lui Hristos, chiar dacă ei nu merg mai deloc la Biserică să se împărtășească și nu au

nici cea mai mică dorință de a se lupta împreună (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) pentru dragostea

dezinteresată și împotriva diavolului, după cum au făgăduit solemn la Botez. În ziua de azi, în epoca discuțiilor ecumenice despre unitatea creștină, cînd

cineva vede pe cei eterodocși cautînd adevărul și admițînd păcatele teologice ale

părinților lor, Ortodoxia trebuie să-și aducă contribuția sa. Ea nu va putea, însă,

niciodată să facă acest lucru dacă nu renunță la pretențiile ei culturale, politice și

naționale164 prin menținerea luptei împotriva satanei întru una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ). Atît

unitatea creștină cît și adevărul dogmatic pot veni numai printr-o înțelegere profundă a [faptului] cine este diavolul, care sînt metodele lui, și cum el este nimicit

laolaltă (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) de către Dumnezeu în Hristos prin Sfîntul Duh. Toată dogma

este indicată în experiența euharistică, care la rîndul ei este testul165 întregii erezii.

«Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia şi Euharistia certifică

credinţa noastră»166. Învățăturile eretice despre [Sfînta] Treime, Hristologie, Păcat,

Har, Sfintele Taine, Eclesiologie, și chiar Mariologie, etc., sînt într-adevăr erezii

deoarece acestea răstoarnă premisele soteriologice ale vieții euharistice și prin aceasta denaturează sensul vieții colective a dragostei împreună/laolaltă/întru una

(ἐπὶ τὸ αὐτὸ) în Trupul înviat al lui Hristos. Trupul înviat dătător-de-viață al lui

Dumnezeu este ancora credinței și a dragostei dezinteresate și este dat

credincioșilor [adunați] laolaltă (ἐπὶ τὸ αὐτὸ) prin Sfîntul Duh al Tatălui. La fiecare adunare euharistică Dumnezeu ne dă energia Sa necreată dătătoare-de-viață ca să

ne împărtășim [de ea] prin Trupul lui Hristos, și astfel descoperă Adevărul prin

Duhul Său Cel Sfînt. «Iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot

adevărul ... pentru că din al Meu167 va lua și vă va vesti» (Ioan 16, 12-16). Adevărul dogmatic este o realitate omniprezentă și existențială, manifestată pe

deplin de Duhul Sfînt la fiecare adunare euharistică. Infailibilitatea Bisericii,

exprimată la Sinoadele Ecumenice și nu numai, este înrădăcinată în însăși viața

dragostei împreună/laolaltă/întru una (ἐπὶ τὸ αὐτὸ). Infailibilitatea este o

experiență morală și așadar nu poate fi separată de viața dragostei dezinteresate în

[Sfintele] Taine. Numai Dumnezeu este infailibil și acest lucru Trupul lui Hristos îl

împărtășește direct și existențial în Tainele colective ale unității, prin care sînt

distruse înseși puterile minciunii și ale dezbinării de către Dumnezeu Însuși, Cel

Care prin Duhul Său [Cel Sfînt] Îl formează pe Fiul Său în cei care cred în dragoste.

«Cînd vă adunați des (laolaltă (ἐπὶ τὸ αὐτὸ)), sînt nimicite puterile satanei, iar

prin unirea credinței voastre se risipește prăpădul lui»168.

SFÎRȘIT ȘI LUI DUMNEZEU SLAVĂ!

164

Acestea nu trebuie interpretate ca o dezaprobare a participării clerului la luptele pentru libertate. 165

Test – testul/proba/încercarea/experimentarea/verificarea/piatra de încercare/cercetarea/examinarea [n.trad.] 166

Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, cartea a IV-a, cap. XVIII, 5. 167

Cel mai probabil [aceste cuvinte] sînt interpretate cu referire la Trupul Său de viață dătător. 168


eclesiologia · eclesiologia sfîntului ignatie al antiohiei traducere sihăstria...

Documents