e u r o p e n e capitolul 16 - wordpress.com · 2008-03-22 · marea britanie, în mod tradiţional...

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

416

POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ

Agricultura figura în a doua parte a Tratatului CEE, intitulată „fundamentele Comunităţii”,

imediat după libera circulaţie a mărfurilor, dar înaintea celorlalte trei libertăţi fundamentale

(libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor). Tratatul de la Maastricht a introdus-

o în a treia sa parte, care vizează „politicile comunitare, fără a modifica însă textul şi

numerotarea articolelor (de la 38 la 47), care a rămas aceeaşi. Numai zece articole îi sunt

consacrate acestui capitol, din câteva sute, deşi el urma să devină, până la crearea UEM, cea

mai ambiţioasă şi originală creaţie comunitară. Costurile implicate, cărora li s-au adăugat şi

puternicele presiuni externe au condus la o serie de reforme, cea mai importantă fiind decisă la

30 de ani după naşterea PAC, în 1992.

16.1. Construcţia politicii agricole comunitare (PAC)

Construcţia PAC s-a făcut pornind de la dispoziţiile Tratatului CEE, în urma unor adevărate

maratoane ministeriale, întrerupte uneori de veritabile crize, precum a fost cea din 1965. La

cererea Franţei, Piaţa comună urma să includă agricultura şi comerţul cu produse agricole, cu

precizarea că „funcţionarea şi dezvoltarea unei pieţe comune a produselor agricole trebuia să

fie însoţită de realizarea unei PAC” (art.38). Ori, în diferitele state membre, inclusiv în liberala

Germanie, existau politici agricole naţionale, care vizau o susţinere a preţurilor şi veniturilor.

16.1.1. Orientările trasate prin Tratatul CEE

Conform art.39, PAC vizează următoarele obiective1:

creşterea productivităţii în agricultură, prin asigurarea unei dezvoltări raţionale a

producţiei, precum şi o exploatare optimă a factorilor de producţie, în special a mâinii

de lucru;

asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţie;

stabilizarea pieţelor;

garantarea securităţii aprovizionării;

asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

1 Vezi şi N.Sută (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura ALL, 2000.

Capitolul

16

De reţinut:


417

Sunt prevăzute următoarele, în tratatul CEE, următoarele modalităţi

de realizare a PAC

organizarea comună a pieţei (art.40). Pentru atingerea obiectivelor prevăzute în cadrul

art.39, piaţa agricolă urma a fi organizată, având în vedere următoarele elemente:

reguli comune în domeniul concurenţei;

coordonare obligatorie din partea diferitelor organizaţii naţionale;

organizarea europeană a pieţelor. În final, această a treia formă se va impune, sub

termenul generic de Organizarea Comună a Pieţelor (OCP), pentru cereale, zahăr, etc.

Articolul 40/3 precizează că organizarea comună a pieţelor va presupune reglementarea

preţurilor, subvenţii, atât pentru producţie cât şi pentru comercializare, sisteme de stocare,

mecanisme comune de stabilizare a importurilor sau exporturilor. De altfel „o eventuală

politică comună a preţurilor va trebui să pornească de la criterii comune şi de la metode de

calcul uniforme.”. De asemenea, art.40 prevede şi posibilitatea creării unuia sau mai multor

fonduri de orientare şi garantare agricolă. Articolele 41 şi 42 menţionează posibilitatea acţiunii

în domeniul formării profesionale, cercetării şi diseminării informaţiilor; acţiuni comune, în

cadrul programelor de dezvoltare economică, pentru dezvoltarea consumului anumitor produse

sau acordarea de ajutoare pentru protejarea exploataţiilor defavorizate de condiţiile structurale

sau naturale.

16.1.2. Marile etape ale PAC

Toate statele membre interveneau în domeniul agricol pentru a asigura ţăranilor venituri

comparabile cu cele ale altor categorii de lucrători, deşi aceste acţiuni nu au fost niciodată

încununate de succes. Instrumentele utilizate erau relativ aceleaşi: organisme de intervenţie,

controlul importurilor, ajutoare pentru export, etc. Cu toate acestea, intensitatea era diferită,

urmare a condiţiilor diferite existente: Franţa şi Italia aveau suprafeţe agricole importante şi o

pondere ridicată a populaţiei în agricultură, dar practicau încă o agricultura predominant

tradiţională, spre deosebire de Germania şi ţările Benelux, în care nivelul industrializării în

acest sector era mai ridicat. În construcţia PAC pot fi distinse cinci perioade succesive2:

Perioada de formare (Stressa)

Comisia avea obligaţia de a organiza, odată cu intrarea în vigoare a tratatului, o conferinţă a

statelor membre pe probleme agricole, înainte de a prezenta propuneri privind elaborarea şi

realizarea unei PAC. Această conferinţă a avut loc la Stressa, în iulie 1958, şi a ajuns la un

consens privind necesitatea protejării pieţei interne în faţa concurenţei din exterior, privind

existenţa unei corelaţii între politica preţurilor şi structura producţiei, precum şi asupra

necesităţii asigurării unor venituri rezonabile pentru agricultori şi a protejării exploataţiilor

agricole.

2 Neme J, Neme C., Economie de L Union Europeenne. Analyse d un processus d integration, Paris, 1995, p.161-165

De reţinut:


418

Perioada maratoanelor şi crizelor

Comisia trebuia să avanseze primele propuneri în noiembrie 1959, urmând ca formulările

respective revăzute să fie prezentate în vara anului 1960. Cu toate acestea, la finele anului 1961

nu se luase încă nici o decizie. Franţa condiţiona acordul său privind trecerea la a doua etapă a

perioadei tranzitorii (31 decembrie 1961), care necesita unanimitate, de finalizarea deciziilor în

domeniul agricol. Un prim maraton agricol (200 ore repartizate în 23 de zile) urma să ducă la

elaborarea fundamentelor PAC. Crizele şi discuţiile maraton se vor succeda.

Realizarea organizaţiilor comune de piaţă Consiliul de Miniştrii va adopta la

începutul anului 1962 şase reglementări pe produse (vizând în special cerealele şi produsele

derivate, precum porcii şi păsările), o rezoluţie privind produsele lactate, carnea de vită şi

zahărul, o decizie privind piaţa transformării industriale a produselor agricole, o reglementare

privind regulile de concurenţă în agricultură şi o reglementare privind crearea Fondului

European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Erau de acum puse fundamentele

PAC, odată cu fixarea unui preţ indicativ pentru cereale, pornind de la care urmau a fi stabilite

preţurile de intervenţie, prelevările la import şi restituirile la export.

Mecanismul preţurilor devenea astfel piesa de bază în susţinerea

veniturilor agricultorilor, fiind astfel trasate şi trei din caracteristicile

importante ale PAC:

Unicitatea pieţei, pornind de la existenţa unui sistem de preţuri unice, care urmau a fi

fixate,

Preferinţa comunitară, manifestată faţă de concurenţa externă.

Solidaritatea financiară, prin suportarea cheltuielilor implicate de PAC prin intermediul

FEOGA.

Un nou set de discuţii maraton, la finele anului 1963, va permite adoptarea de reglementări

preliminare în ceea ce priveşte carnea de vită, produsele lactate şi orezul şi fixarea liniilor

directoare în viitoarea politică comună privind produsele grase (prin instituirea unei taxe pe ulei

şi margarină).

Un al treilea maraton va avea loc la sfârşitul anului 1964. În acea perioadă, deoarece Germania

întârzia mereu fixarea preţurilor comune pentru cereale (ceea ce însemna o reducere pentru

agricultorii săi), Franţa a anunţat, la 21 octombrie 1964, că „va înceta să mai participe la CEE

dacă Piaţa comună nu va fi organizată aşa cum era prevăzut.” Germania va ceda şi Consiliul va

decide unificarea preţurilor la cereale, a pieţei produselor derivate (porc şi pasăre) începând cu

1 iulie 1967 şi o întărire a OCP în cazul fructelor şi a legumelor.

În iulie 1966, Consiliul va fixa preţurile agricole comune pentru produse lactate, carne vită,

zahăr, orez, oleaginoase şi ulei de măsline şi va definitiva organizarea pieţelor pentru zahăr şi

De reţinut:


419

materii grase. Noi OCP vor fi realizate ulterior pentru carne de oaie, peşte, tutun, vin, flori, etc.

Unele produse, precum alcoolul etilic, nu erau acoperite nici la începutul anilor 90.

Finanţarea PAC şi criza din 30 iunie 1965 Conform celor decise în cadrul primului

maraton agricol, Consiliul de Miniştrii urma să precizeze modul de finanţare al PAC cel mai

târziu la 30 iunie 1965. În faţa reticenţelor manifestate de unele ţări, dar şi pentru a accelera

construcţia comunitară, Comisia a propus, la începutul anului 1965, realizarea unui vast plan

incluzând:

Realizarea anticipată a uniunii vamale pentru produse industriale începând cu 1 iulie

1967,

Realizarea pieţei comune agricole de la aceeaşi dată, ceea ce, din punct de vedere

financiar implica preluarea tuturor cheltuielilor de susţinere a PAC de către FEOGA,

Alocarea taxelor vamale şi a prelevărilor agricole bugetului CEE.

Deoarece semnarea unui acord privind finanţarea agricolă, la dată prevăzută de 30 iunie, părea

imposibilă, Franţa a anunţat că încetează să mai participe la lucrările Consiliului. Criza nu va fi

depăşită decât prin aşa numitul „compromis de la Luxemburg”, în ianuarie 1966, care, limitând

utilizarea regulii majorităţii, va apăsa greu asupra continuării construcţiei comunitare (în

domeniul agricol va trebui aşteptat anul 1982, pentru ca atunci, Consiliul să adopte, pentru

prima dată cu majoritate calificată, decizia privind preţurile campaniei 1982-83). Ulterior, la 11

mai 1966, Consiliul se va pune de acord în problema finanţării FEOGA iar la începutul anilor

70 se va lua decizia definitivă privind finanţarea cheltuielilor comunitare, inclusiv cele agricole.

Planul Mansholt

La finele anilor 60, comisarul responsabil cu politica agricolă, olandezul Sicco Mansholt, a tras

un semnal de alarmă, dând publicităţii un memorandum celebru, în care prezenta problemele

ridicate de PAC în cadrul Europei celor 6 (eram înaintea primei lărgiri):

Probleme comerciale, legate de apariţia excedentelor, rezultat al unei dezvoltări mult

mai rapide a producţiei decât a consumului. Cantitatea de grâu afectată de intervenţii

ajunsese la 1,1 milioane tone în 1967-68 iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93% în

1958 la 103,9% începând cu 1965). Stocul de unt, care se ridica la 67,9 mii tone în

1965, ura să atingă nivelul estimat de 325 mii tone în 1969. Pe de altă parte, se

menţineau (atunci) deficite în privinţa cerealelor, cărnii de vită sau uleiurilor vegetale

(unde rata auto-satisfacerii, în 1965, era de 37,7%).

Probleme financiare, legate de creşterea cheltuielilor FEOGA, secţiunea Garanţie,

Probleme sociale, legate de faptul că în ciuda nivelului ridicat al preţurilor agricole

comunitare, nu se asigurau venituri rezonabile pentru agricultori.


420

Memorandul Mansholt propunea, pe termen scurt, o mai bună ierarhizare a preţurilor, pe

termen mediu, măsuri de eliminare a excedentelor, în special pentru unt (preţuri de vânzare

reduse, etc) şi pe termen lung, o reformă a structurilor agricole.

Creşterea pericolelor

În ciuda mecanismelor de organizare a pieţelor realizate, a preţurilor comune practicate, a

deciziilor comune privind finanţarea agriculturii, PAC părea a ridica în continuare noi

probleme, în sprijinul acestei afirmaţii stând cel puţin trei argumente:

1. Atitudinea UK şi presiunile SUA. Marea Britanie, în mod tradiţional ostilă includerii

agriculturii în spaţiul european al liberului schimb, a trebuit să accepte PAC ca preţ al

intrării sale în CEE, începând cu 1 ianuarie 1973. Acceptul a fost temporar, intenţia ei

fiind de a obţine punerea în discuţie a PAC sau, cel puţin, modificarea acesteia într-un

mod favorabil UK. Astfel, începând cu anul 1974, guvernul laburist va solicita

renegocierea PAC şi va obţine concesii importante (subvenţii pentru consumatorii de

unt, aranjament privind importul de unt din Noua Zeelandă, protocolul zahărului în

cadrul Convenţiei de la Lome, etc.). În continuare, presiunile britanice au avut în

vedere nivelul preţurilor şi limitarea costurilor financiare ale PAC. În exteriorul CEE,

SUA exercitau o presiune crescândă în vederea obţinerii de modificări ale PAC,

considerate a fi mult prea protecţionistă şi de natură să falsifice schimburile comerciale

internaţionale datorită subvenţionării agresive a exporturilor. Au rezultat o serie de

conflicte comerciale (pui, porumb, …) şi propunerile americane, făcute în cadrul rundei

Uruguay, de suprimare a numeroasele ajutoare acordate agriculturii (fiind vizate în

special cele practicate de Comunitate).

2. Acumularea excedentelor şi creşterea costurilor PAC. Intrarea UK în CEE, mare

importator de produse agricole, părea să rezolve, cel puţin problema produselor lactate.

Soluţia a fost doar provizorie, problema excedentelor fiind reluată cu acuitate la finele

anilor 70. În tabelul următor este urmărită evoluţia ratei de auto-satisfacere, între 1973,

anul primei lărgiri, şi 1883, anul în care principiul pragului garantat a fost acceptat

pentru numeroase produse.

Tabelul nr.1 Gradul de auto aprovizionare al CEE în cazul câtorva produse, în 73/4, 82/3

CEE celor 10 Din care UK

1973/74 1982/83 1973/74 1982/83

Cereale total

(fără orez) 91 109 68 106

Grâu 104 124 60 102

Produse lactate 90 141 30 55

Lapte pudră integral 231 317 74 389

Unt 98 147 19 77

Carne, total 96 102 70 78

Sursa: Situation de l agriculture dans la Communaute, Rapport, 1985, p.249-250


421

Pe ansamblu, conform unui studiu publicat de OSCE3, în 1979, pentru prima dată,

„Comunitatea celor 9” a înregistrat un excedent al aprovizionării cu produse alimentare, gradul

mediu de auto-satisfacere atingând nivelul de 103%. Dacă luăm în calcul şi importurile de

furaje din ţările terţe, gradul net de auto-aprovizionare scade la 89%, ceea ce demonstra faptul

că „o parte considerabilă a bazei de produse animale nu există în interiorul comunităţii şi

trebuie importată sub formă de furaje”. Cu alte cuvinte, securitatea nu era decât aparentă.

Comunitatea producea mai mult decât consuma dar înregistra şi o dublă fragilitate: dependenţă

energetică (datorită producţiei tot mai mecanizate) şi dependenţă în cazul furajelor.

În anii următori, stocurile vor continua să crească (în 1986, 1,3 milioane tone unt, 1 milion tone

lapte pudră, 730.000 tone carne vită). Intrarea Spaniei şi a Portugaliei, deşi ar fi trebuit să mai

atenueze uşor anumite excedente, dimpotrivă, a ridicat noi probleme în sectoarele fructelor,

legumelor, vinului, uleiului de măsline şi pescuitului maritim. La începutul anilor 90, gradul de

auto-satisfacere, pentru Comunitatea celor 12, era de 120% pentru cereale (din care, numai

grâul, 132,6%), 133,7% pentru zahăr, 121% pentru unt şi 102% pentru carne.

3. Reforma PAC A fost realizată printr-o serie de măsuri punctuale, cele mai importante

fiind decise în 1992.

Primele schimbări în PAC, deşi modeste, au fost operate în 1979, prin

introducerea unei taxe de co-responsabilitate la producţia de lapte în scopul

transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi a

subvenţiilor la export. În scurt timp, această taxă s-a dovedit insuficientă pentru

a stopa creşterea producţiei de lapte.

Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consum intern plus export), în 1984

s-a introdus sistemul cotelor la producţia de lapte.

Modificări substanţiale s-au produs în 1988, când Consiliul de Miniştrii a decis

să plafoneze creşterea cheltuielilor agricole: rata creşterii acestora nu putea

depăşi 74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar.

De asemenea, s-a decis extinderea aplicării cotelor de producţie la întreaga

producţie agricolă (la lapte ele fuseseră introduse în 1984 iar zahărul fusese

întotdeauna supus acestui regim). Aceste limite, numite stabilizatori, erau

menite să controleze cheltuielile comunitare aferente organizării comune a

pieţei. Stabilizatorii respectau următorul principiu: dacă producţia depăşea un

nivel determinat (cantitatea maxim garantată – CMG), sprijinul acordat

agricultorilor se reducea automat. Reducerea se aplica ansamblului producţiei

nu doar părţii care depăşea CMG. Astfel, în cazul cerealelor, CMG a fost fixat

la 160 milioane tone pe an. În cazul depăşirii acestui plafon, preţul se reducea

cu 3% pe parcursului anului viitor care urma recoltei respective. Reducerile de

preţ fiind cumulative, atunci când producţia depăşea CMG pentru a doua oară,

se realiza o nouă reducere de preţ de 3%.

3 Informations de l Eurostat, n.2, 1981, p.11


422

Stabilizatorii au avut un succes limitat, acumularea excedentelor, în special

pentru carne vita şi lapte, continuând să se producă. Pe fondul reducerii

preţurilor mondiale, s-a înregistrat o creştere a volumului subvenţiilor. În plus,

pierderea anumitor pieţe tradiţionale de export, precum a fostelor republici din

URSS şi anumite regiuni din Orientul Mijlociu, a agravat problema

excedentelor, impunând continuarea reformei.

Reforma din 1992 a plasat PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a UE.

Obiectivele sale esenţiale erau următoarele:

Menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole,

prin creşterea competitivităţii, atât în plan intern cât şi extern;

Reducerea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă;

Concentrarea ajutorului către susţinerea directă a fermierilor;

Încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile,

Protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preţurilor de intervenţie şi a

suprafeţelor arabile cultivate. Pentru a compensa pierderile, ţăranii primeau ajutoare sub formă

de plăţi directe pe hectar sau pe cap de animal. Produsele vizate erau: cerealele, oleaginoasele,

plantele proteice şi carnea de vită.

16.2. Organizarea comună a pieţei(OCP) şi secţiunea Garanţie a FEOGA

Organizarea comună a pieţei se bazează pe două mari principii:

1. libera circulaţie a produselor pe piaţa unică, însoţită de preferinţa comunitară. Ea se

traduce prin:

eliminarea restricţiilor cantitative în calea schimburilor agricole, nu doar în

interiorul Comunităţii, ci şi în raport cu ţările terţe;

în domeniul tarifar sau para tarifar:

eliminarea taxelor vamale, a măsurilor cu efect echivalent în schimburile

dintre ţările membre presupune, într-un domeniu foarte reglementat, un

regim uniform al preţurilor şi garanţii uniforme pentru producătorii

comunitari;

realizarea unei protecţii periferice comune, cu scopul protejării agricultorilor

în faţa preţurilor mondiale de regulă mici şi a fluctuaţiei cursurilor. Această

protecţie periferică trebuie să asigure preferinţa comunitară, astfel încât să

favorizeze achiziţionarea produselor agricole comunitare.

De reţinut:


423

2. responsabilitate financiară comună: la nivelul gestionării pieţelor, cu alte cuvinte în privinţa cheltuielilor de

intervenţie necesare în cazul organizării comune a pieţei(de exemplu, ajutoare

pentru exportatori, cheltuieli de stocare, etc.)

pentru finanţarea operaţiunilor de ameliorare a structurilor agricole.

Organizaţiile comune de piaţă au înlocuit treptat, după introducerea PAC, în sectoarele unde

era necesar, organizaţiile naţionale de piaţă. În prezent ele acoperă circa 90% din producţia

agricolă comunitară (cereale, porcine, fructe şi legume, banane, vin, produse lactate, carne vită,

orez, materii grase, zahăr, floricultură, fructe şi legume transformate, tutun, carne oi şi capră,

ş.a.

16.3. Protecţia agriculturii comunitare

16.3.1. Modalităţi clasice de susţinere a veniturilor agricultorilor în faţa concurenţei străine

Din raţiuni diferite, în cea mai mare parte a ţărilor industrializate agricultorii sunt în mod

tradiţional protejaţi. În principal se urmăreşte asigurarea unui venit satisfăcător dar şi a unui

minim de securitate a aprovizionării (acesta a fost unul din obiectivele fundamentale ale

politicii agricole în unele ţări neutre, precum Elveţia, Austria sau Suedia, care considerau

securitatea aprovizionării drept condiţie a neutralităţii politice). Pe de altă parte, consumatorii

doresc să profite de preţurile reduse de pe piaţa mondială. Experienţa a demonstrat însă că

aceştia au nevoie, în acelaşi timp, de protecţie împotriva unei penurii fizice sau a unei creşteri

excesive a preţurilor.

Cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate practică două mari sisteme de

protecţie a veniturilor agricole, independent de instrumentele clasice

de politică comercială (taxe vamale şi restricţii cantitative): sistemul „deficiency payments” şi

sistemul prelevărilor-restituirilor.

Logica celor două sisteme

Pentru a înţelege mai bine logica celor două sisteme pornim de la ipoteza unor preţuri mondiale

de 100 u.m. şi considerăm că, pentru a asigura un venit decent agricultorilor, preţul trebuie să

crească la 200 u.m. pe chintalul de grâu. Simplificând foarte mult, situaţia este următoarea:

în sistemul „deficiency payments”, care a fost tradiţional în sistemul britanic (vezi teoria

lui Ricardo: preţurile scăzute ale pieţei mondiale pentru hrana lucrătorilor duc la

creşterea competitivităţii industriei), vom importa produse la preţul de 100 u.m., deci

preţul pieţei mondiale. Dar pentru ca agricultorii naţionali să aibă un venit decent vom

completa încasările care provin din vânzări. Prin urmare, se vinde la nivelul preţului

mondial dar se fac plăţi compensatorii de încă 100 u.m., contribuabilul fiind cel care

plăteşte pentru susţinerea agriculturii. Acesta era sistemul britanic înainte de intrarea în

Comunitate; cu unele modificări, el reprezintă şi astăzi unul din fundamentele

agriculturii britanice.

De reţinut:


424

Sistemul prelevărilor-restituirilor, deşi conduce la acelaşi rezultat, o face folosind

metode diferite. Pentru ca agricultorii să primească un venit decent, el trebuie să

primească de asemenea 200 u.m. pentru chintalul de grâu (preţul mondial rămânând de

100 u.m.). Se va decide atunci ca preţul intern să fie de 200 şi, de fiecare dată când va

intra un chintal de grâu cumpărat cu 100 de pe piaţa mondială, îi vom aplica taxe de

încă 100 (prelevări), ridicând preţul la 200 (în fapt se va aplica o taxă ceva mai mare,

pentru a asigura preferinţa comunitară). Prin urmare, spre deosebire de taxele vamale,

acum avem de a face cu taxe variabile la import, deoarece preţurile mondiale variază în

mod constant. Diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa comunitară şi ce a mondială va

fi prelevată. La export, Comunitatea acordă o subvenţie numită „restituire”, care

compensează diferenţa dintre preţul interior de 200 şi cel mondial de 100.

Diferenţe între cele două sisteme

Din punct de vedere financiar, cum preţurile mondiale sunt de regulă insuficiente

pentru a asigura un venit decent agricultorilor, se consideră că în sistemul „deficiency

payments”, contribuabilul este cel care plăteşte iar în sistemul prelevărilor-restituirilor,

consumatorul. Primul sistem este considerat greoi din punct de vedere financiar. El devine

extrem de necesar atunci când protecţia este „consolidată” la GATT, situaţie în care este

imposibil sau foarte dificil (numai în schimbul unor contraprestaţii) să aplici la frontieră

protecţia necesară. Al doilea sistem devine foarte costisitor în condiţiile în care producţia este

excedentară şi trebuie asigurate subvenţiile pentru export, în condiţiile în care volumul

prelevărilor pentru import scade foarte mult.

Din punct de vedere al protecţiei consumatorilor, de regulă, sistemul deficiency

payments le este mai favorabil acestora. Dar, în cazul unor tensiuni brutale ale preţurilor pe

piaţa mondială, precum a fost cazul la începutul anilor 70, sistemul prelevărilor-restituirilor se

dovedeşte a fi un factor de stabilitate a preţurilor, în beneficiul consumatorilor. În exemplul

anterior, dacă preţurile mondiale cresc la 300, este suficient să se aplice o prelevare de 100

pentru a descuraja exporturile şi să se acorde o restituire la import (o adevărată prelevare

negativă) pentru a menţine preţurile comunitare la adăpost.

Trebuie făcută observaţia că, în ambele sisteme (prezentate schematic mai sus), este vorba de a

garanta agricultorilor anumite încasări pe unitatea de producţie (de exemplu, un chintal de

grâu). Avem de a face, prin urmare, cu o susţinere a veniturilor agricole în funcţie de volumul

producţiei, prin susţinerea preţurilor sau prin alocarea unei diferenţe de preţ.

16.3.2. Diferite forme de protecţie a agriculturii comunitare în faţa concurenţei străine

Deşi, ca regulă generală, Comunitatea celor 6, în momentul realizării

PAC a adoptat sistemul prelevărilor-restituirilor, în vreme ce în UK

se practica sistemul deficiency payments, în realitate nici unul din cele două sisteme nu a existat

De reţinut:


425

în formă pură. Pe de o parte, UK a renunţat treptat la un sistem costisitor pentru buget iar

Comunitatea a adoptat sistemul deficiency payments în cazul produselor pentru care producţia

comunitară era deficitară sau pentru care s-a angajat să nu realizeze o protecţie la frontieră

(cazul oleiaginoaselor).

Uleiul de măsline a reprezentat un caz mai complicat: el era la concurenţă cu celelalte uleiuri

comestibile şi intra în Comunitate fără taxe vamale. Pentru a asigura un venit suficient pentru

producătorii de ulei de măsline comunitari ar fi trebuit aplicată o taxă de prelevare ridicată.

Efectul nedorit ar fi fost că ea ar fi ridicat preţul uleiului şi i-ar fi orientat pe consumatori spre

alte uleiuri. Prin urmare, s-a introdus un sistem complex, prin care se aplica atât o prelevare la

importul uleiului de măsline, suficientă pentru a asigura un venit rezonabil pentru agricultori,

cât şi un ajutor pentru producţie (un fel de deficiency payments) şi, respectiv, o subvenţie

pentru consum.

Mecanismele clasice de protecţie a pieţelor agricole europene, în faţa

concurenţei externe, sunt diferite, în funcţie de modul de organizare al

pieţei, care ţine cont de caracteristicile produselor agricole, ceea ce a dat naştere şi la o

diversitate terminologică:

sistemul prelevărilor variabile la import se foloseşte, de regulă, pentru cereale, zahăr,

produse lactate, şi, într-o măsură limitată, pentru uleiul de măsline. El este completat

printr-un mecanism de restituire la export (subvenţii variabile).

sistemul „preţurilor de referinţă” se foloseşte pentru fructe, legume şi vin. În acest caz,

se aplică o taxă tuturor produselor oferite sub acest preţ de referinţă, care, la rândul lui

este fixat astfel încât să garanteze faptul că importurile, nu vor duce la variaţii ale

preţurilor comunitare sub un anumit nivel. În fapt, avem aici mai mult un mecanism de

salvgardare, care se adaugă protecţiei normale realizate prin TVC. Un „preţ minim la

import”, urmărind acelaşi scop, se aplică pentru anumite produse din peşte.

sistemul „preţurilor de ecluză” se utilizează pentru carnea de porc şi pasăre. În acest

caz, se porneşte de la costul de producţie din ţările terţe cele mai rentabile, şi orice

produs, care la intrarea în Comunitate are un preţ inferior, este supus unei penalizări

suplimentare, peste protecţia normală.

taxele vamale se aplică în cazul cărnii de vită (completate fiind cu prelevări), fructe,

legume şi vin (independent de preţurile de referinţă), peşte (independent de preţul

minim de import), horticultură, tutun (independent de ajutorul acordat direct).

pentru produsele industriei agricole şi alimentare a fost instituit un sistem mixt. De

exemplu, unui biscuit importat dintr-o ţară terţă, i se aplică un mecanism de protecţie

dublu:

pe de o parte, un „element mobil”, sub forma prelevării pe materia încorporată,

astfel încât făina inclusă în biscuit să fie la fel de scumpă precum făina

comunitară; la fel în cazul zahărului, etc. În biscuitul importat, elementele

încorporate vor fi ridicate la nivelul preţurilor comunitare;

pe de altă parte, în biscuit există încorporată şi o activitate industrială, de

transformare, care este protejată printr-un „element fix”, sub forma unei taxe

vamale care să permită menţinerea preferinţei pentru biscuiţii comunitari.

De reţinut:


426

O reformă a tuturor acestor mecanisme clasice a fost decisă în cadrul Rundei Uruguay.

16.4. Modul de funcţionare al organizaţiilor comune de piaţă

Organizaţiile comune de piaţă permit fixarea preţurilor agricole unice pentru toate pieţele

europene, acordarea de ajutoare producătorilor, instaurarea de mecanisme de control a

producţiei şi organizarea schimburilor comerciale cu alte ţări. Alte atribuţii vizează în principal

ajutoarele de stat în favoarea producătorilor şi relaţiile intre statele membre şi Comisia

europeană.

Orientarea producţiei comunitare prin intermediul preţurilor

Protejarea agriculturii comunitare în faţa concurenţei străine poate fi insuficientă, în cazul unor

excedente de producţie, situaţie în care, nici închiderea frontierelor nu va asigura un anumit

nivel al preţurilor şi al veniturilor pentru fermieri). Este, prin urmare, necesară intervenţia pe

piaţa internă, pentru a orienta producţia şi a asigura stabilitatea preţurilor. Preţurile au un dublu

rol:

să orienteze producţia comunicând în avans preţurile pe care Organizarea comună a

pieţelor îşi propune să le asigure pentru producători. În funcţie de tipul de organizare,

avem „preţuri indicative”, „preţuri obiectiv”, „preţuri de orientare”, ş.a.

să declanşeze mecanismul de intervenţie pentru a împiedica preţurile reale de pe piaţă

să cadă sub un anumit nivel. Mecanismul de intervenţie acţionează în momentul în care

preţurile practicate în spaţiul comunitar scad şi ating nivelul „preţurilor de intervenţie”

sau „de achiziţie” )în funcţie de organismul de intervenţie).

Modul de utilizare al preţurilor pe piaţa cerealelor

Piaţa cerealelor poate fi considerată ca un model, în măsura în care, pe această piaţă s-a făcut

primul experiment (1962) referitor la mecanismul de armonizare şi susţinere a preţurilor.

Ansamblul intervenţiilor PAC se bazează pe preţuri comune, definite în funcţie de gradul de

protecţie dorit. Consiliul de miniştrii, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului

European şi pe baza propunerilor Comisiei, sau Comisia, la începutul fiecărei campanii de

comercializare4, fixează în mod artificial trei categorii de preţuri: preţul indicativ, preţul prag şi

preţul de intervenţie.

Preţul indicativ reprezintă preţul maxim la care instanţele comunitare estimează că se vor

derula tranzacţiile. Deşi artificial, el este preţul dorit a fi obţinut de producători, în mod normal,

pe piaţa comunitară. Este fixat pornind de la zona cea mai deficitară în cereale, Duisburg, N-E

Germaniei.

4 Campania de comercializare, a cărei dată de începere variază în funcţie de produs, durează un an.


427

Preţul prag reprezintă preţul minim la care pot fi vândute produsele comunitare importate. Are

un nivel superior preţului de intervenţie dar inferior celui indicativ. Este stabilit astfel încât să-i

incite pe operatorii economici comunitari să respecte principiul preferinţei comunitare. Se

determină astfel încât preţul de vânzare în UE al unui produs importat să fie foarte apropiat de

preţul indicativ, ţinând cont de cheltuielile de transport şi asigurare.

În cazul în care preţurile importurilor sunt inferioare preţurilor prag, cestea sunt taxate. De

exemplu, dacă se importă grâu canadian, la un preţ inferior preţului prag, se va percepe o taxă

suplimentară, prelevarea la import (percepută de FEOGA). Această taxă este egală cu

diferenţa între preţul prag şi preţul grâului canadian importat.Preţul de intervenţie este preţul

garantat fermierilor, la care un organism de intervenţie desemnat de statele membre va

cumpăra eventualele excedente şi le va stoca. Prin urmare este un preţ minim, pe care fermierii

îl primesc chiar şi în cazul unor preţuri foarte scăzute de pe piaţă.

Pentru a nu greva bugetul comunitar, Consiliul de miniştrii încurajează stocarea privată a

produselor, acordând o primă producătorilor care-şi stochează singuri surplusurile. Începând cu

1986, supraproducţiile sunt penalizate prin reducerea preţului de intervenţie pentru campania

următoare. După reforma din 1992, în anumite sectoare, o creştere a ajutoarelor directe

acordate agricultorilor a compensat reducerea preţurilor garantate. Produsele stocate pot fi

denaturate, folosite în scop umanitar sau vândute ulterior. În cazul în care se vor vinde pe piaţa

internă, Comisia are obligaţia să se asigure că nu se vor produce perturbaţii. Atunci când sunt

orientate spre piaţa externă, iar preţul mondial este inferior preţului comunitar, FEOGA varsă

exportatorilor taxa de restituire. Aceste taxe corespund diferenţei dintre preţul comunitar şi cel

mondial. Sistemul de finanţare compensatoriu echivalează cu a taxa importurile din ţările terţe

şi a subvenţiona exporturile UE.

TERMINOLOGIE PRIVIND PRETURILE AGRICOLE COMUNITARE

Preţul dorit de UE:

preţ indicativ în cazul cerealelor, zahărului, laptelui, uleiului de măsline,

rapiţei, floarea soarelui, orezului.

Preţ orientativ pentru carne de vită şi vin

Preţ obiectiv pentru tutun, soia, in, mazăre, bob.

Preţul minim de import:

Preţ prag pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea soarelui, orez,

Preţ de ecluză pentru produse avicole, carne porc (preţ fixat pornind de la preţurile

de referinţă ale ţărilor cu cele mai ridicate randamente)

Preţ de referinţă pentru vin, fructe, legume (preţ calculat pornind de la preţul intern

mediu, majorat cu o sumă forfetară)

Preţul garantat:

Preţ de intervenţie pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea

soarelui, orez, tutun, carne de vită

Preţ minim pentru soia

Preţ de cumpărare pentru legume şi fructe (între 40 şi 70% din preţul de bază) şi

carne de porc


428

Tipuri de ajutoare şi prime acordate

Acordarea ajutoarelor îmbracă forma plăţilor pe suprafaţă, ajutoare pentru producţie, ajutoare

în sprijinul creşterii animalelor şi plăţi compensatorii. De asemenea se acordă finanţări în

favorea comercializării producţiei, creşterii competitivităţii, constituirea şi funcţionarea

grupurilor de producători din sectorul agro-alimentar. Se acordă de asemenea ajutoare în cazul

abandonării anumitor producţii sau reconversiei pământurilor sau exploataţiilor sau în cazul

unor maladii ale animalelor.

Organizarea producţiei

Prin folosirea sistemului de cote şi al cantităţilor naţionale garantate se poate controla

producţia agricolă şi se pot limita excedentele. Prin îngheţarea terenurilor sau modificarea

destinaţiei lor, ca şi prin atribuirea de plăţi compensatorii, se previne apariţia supraproducţiei.

Cotele sunt cantităţi maxim admise ale producţiei agricole, în caz de supraproducţie, fermierul

fiind penalizat pecuniar. Cantităţile naţionale garantate, acordate statelor membre, sunt cantităţi

maxim admise, în cazul cărora, în cazul depăşirii, producătorii plătesc un impozit de co-

responsabilitate iar preţul de intervenţie pentru campania următoare este redus. Îngheţarea

terenurilor vizează scoaterea acestora din circuitul agricol iar diversificarea producţiei,

introducerea unor noi culturi. Plăţile compensatorii completează veniturile agricultorilor, fiind

atribuite în funcţie de numărul animalelor sau suprafaţa cultivată.

Schimburile cu terţele ţări

La import: se poate solicita importatorului un certificat de import şi achitarea unei

taxe de prelevare la import. Atunci când pe piaţă se constată perturbări, Comunitatea poate face

apel la măsuri de salvgardare. Certificatele de import sunt eliberate de autorităţile competente

ale statelor membre după depunerea unui depozit de garanţie. Sistemul de prelevare a fost

instituit pentru o mare parte a producţiei agricole astfel încât preţurile produselor importate să

nu fie inferioare celor comunitare. Urmare a angajamentelor internaţionale sau datorită

relaţiilor cu anumite grupuri de ţări, importul anumitor produse poate fi contingentat sau taxat

preferenţial, în vreme ce alte importuri pot fi exonerate de plata taxelor vamale. Contingentele

tarifare care fixează cantitatea exceptată pot fi atribuite conform metodei primul venit/primul

plătit, al examenului simultan, operatori tradiţionali/operatori noi sau alte metode

nediscriminatorii. Măsurile de salvgardare, mergând până la suspendarea importurilor, pot fi

luate în cazul în care pe piaţa comunitară apare riscul unor grave perturbaţii determinate de

importuri sau, după caz, de exporturi. Consiliul de miniştrii, statuând cu majoritate asupra

propunerii comisiei şi după consultarea Parlamentului, fixează regulile generale vizând

măsurile de salvgardare. Aceste măsuri sunt propuse de Comisie din proprie iniţiativă sau la

cererea statelor membre.


429

La export: UE varsă restituiri identice producătorilor europeni care exportă pe piaţa

mondială. Acestea sunt subvenţii menite să aducă preţurile la nivelul pieţei mondiale. Nivelul

restituirii poate varia în funcţie de destinaţia produsului sau de alţi factori economici. De

asemenea, solicitarea unui certificat de export poate fi obligatorie şi să condiţioneze acordarea

restituirilor.

Transformarea: UE îşi rezervă dreptul de a interzice recurgerea la regimul de

perfecţionare activă (care permite transformarea în interiorul UE a unui produs importat, fără

perceperea de taxe vamale în cazul în care produsul va fi exportat). Regimul de perfecţionare

pasivă (care constă în exportul temporar al unui bun într-un stat terţ, unde este transformat

înainte de a fi reimportat fără taxe), poate fi şi el interzis.

Categoriile importante de Organizări comune ale pieţelor agricole (OCP)

La începutul anilor 80 se puteau distinge trei mari tipuri de OCP, care acopereau peste 95%

din produsele agricole5.

organizaţii ale pieţei care asigura producătorilor o formă de garantare a desfacerii şi

preţurilor. La rândul lor, acestea se împart în două categorii:

1. organizaţii de piaţă care asigură producătorilor o formă de garantare a

desfacerii şi preţurilor printr-un mecanism de intervenţie relativ sistematic. În

acest caz, atunci când preţurile pieţei cad sub un anumit nivel dat, organismele

de intervenţie aveau obligaţia să achiziţioneze la nivelul stabilit cantităţile în

exces şi să le stocheze. Ei pot trimite pe piaţă aceste stocuri atunci când piaţa s-

a redresat sau pot căuta alte destinaţii (de exemplu, exportul). Acesta este

sistemul pentru principalele cereale, zahăr, produse lactate. Se adaugă, în

anumite condiţii, uleiul de măsline şi seminţele oleiaginoase. Acest sistem a

permis agricultorilor să producă fără a-şi pune problema desfacerii, ceea ce a

dus la apariţia stocurilor.

2. Organisme care susţin piaţa prin mecanisme mai suple (ca de exemplu, ajutor

pentru stocare, pensii pentru anumite categorii de producători, etc.) În această

categorie s-au inclus carnea de porc, unele categorii de legume şi fructe, vinul

de masă.

organizaţii comune de piaţă fondate în principal pe protecţia contra concurenţei ţărilor

terţe. Acestea acopereau puţin peste 20% din producţia agricolă (alte categorii de

legume şi fructe, vin altul decât de masă, flori, produse avicole).

organizaţii de piaţă fondate pe acordarea de ajutoare suplimentare. Aceste organizaţii,

care acopereau circa 2,5% din valoarea producţiei agricole, permiteau menţinerea

5 C.Neme, J.Neme, op.cit., p.173-174


430

scăzută a preţurilor. Ele puteau însoţi anumite forme de garantare a preţurilor. Este

vorba de grâu dur, tutun, ulei măsline, seminţe oleiaginoase.

În anii 90 a fost realizat un clasament uşor diferit, în care erau incluse patru categorii de OCP6:

organizaţii comune de piaţă bazate pe intervenţieAceste OCP se bazează pe un preţ

plafon care reprezintă un preţ garantat, fixat în avans. Circa 55% din producţia agricolă

comunitară se realiza prin acest mecanism. În funcţie de tipul de intervenţie se disting

două grupe:

1. intervenţie automată, în cazul zahărului şi laptelui; protecţia exterioară se

asigură prin sistemul prelevărilor-restituirilor;

2. intervenţie mai suplă în cazul vinului de masă, anumite fructe şi legume;

intervenţie facultativă în cazul cărnii de porc. La exterior, protecţia este

asigurată printr-o combinaţie între preţurile de referinţă şi taxele vamale.

organizaţii care acordă ajutoare complementare faţă de preţurile de susţinere

(intervenţie şi ajutoare). În acest caz, OCP comportă atât un preţ cât şi măsuri de

intervenţie. Venitul producătorilor este în acest caz constituit dintr-un preţ de piaţă sau

preţ de achiziţie de către organismele de intervenţie şi dintr-un ajutor complementar

atunci când preţul pieţei nu este suficient pentru a asigura un venit normal. Produsele

vizate, care reprezintă circa 17% din valoarea producţiei agricole comunitare sunt:

laptele şi produsele lactate ( începând cu 2005), carnea de vită, oaie, cerealele, uleiul

de măsline, seminţe oleaginoase.

organizaţii care acordă ajutoare directe producătorilor Reprezintă circa 4% din

valoarea producţiei agricole (înainte de includerea seminţelor oleaginoase). Este vorba

despre:

1. ajutoare proporţionale cu cantităţile produse, acordate sub

forma unei susţineri acelor firme care transformă anumite

produse, condiţia fiind ca acestea să ofere un preţ minim

producătorilor. Sunt vizate: anumite fructe, legume

transformate, bumbac, tutun, etc.

2. ajutoare forfetare: nu mai avem de a face cu preţuri

instituţionalizate iar intervenţia publică se limitează la

acordarea unui ajutor forfetar către producător (de regulă, la

hectar). Produsele vizate: in, cânepă;

3. Ajutoare facultative (hamei şi seminţe)

4. Ajutore proporţionale cu randamentul mediu (seminţe

oleiaginoase după decembrie 1991).

organizaţii care se bazează doar pe protecţia la frontieră În cazul acestora nu există

preţuri fixate de către instanţele comunitare. În aceste tipuri de organizaţii, care

reprezintă circa un sfert din valoarea producţiei agricole comunitare, formele de

protecţie la frontieră sunt variabile, în funcţie de produs. Sunt vizate: produsele

avicole(preţuri de ecluză), produsele floricole, produsele care nu fac obiectul OCP).

6 Pierre Baudin, L Europe face a ses marches agricoles, Economica, 1993


431

Această dublă prezentare simplificată a OCP demonstrează complexitatea acestora, legată de

specificul produselor vizate dar poate fi şi rezultatul forţelor politice care le-au decis apariţia.

Această complexitate a contribuit şi la apariţia de fraude importante.

16.5. Finanţarea susţinerii pieţelor. Secţiunea Garantare a FEOGA

Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) a

fost creat în 1962, prin Reglementarea nr.25/1962 (JOCE. 20 aprilie

1962). El reprezintă instrumentul financiar al PAC iar crearea a fost prevăzută prin articolul 40

al TCEE care preciza obligaţia instituirii „unuia sau mai multor fonduri de orientare şi

garantare agricolă”. În acea perioadă s-a discutat mult dacă n-ar trebui create două fonduri:

unul pentru orientare, respectiv pentru ameliorarea structurilor agricole iar unul pentru

susţinerea preţurilor şi veniturilor. În final s-a ales soluţia unui singur fond, gerat de către

Comisie.

Secţiunea Garantare reprezintă esenţialul activităţii financiare a FEOGA şi principala poziţie în

bugetul general al UE. Ea finanţează în special cheltuielile privind organizarea comună a

pieţelor agricole, acţiuni de dezvoltare rurală care însoţesc acţiunile de susţinere a pieţelor şi

măsuri rurale în afara Obiectivului nr.1 al FS. Deşi egale cu zero iniţial, cheltuielile comunitare

de susţinere a pieţelor au cunoscut o creştere rapidă, urmare a mai multor factori:

creşterea cheltuielilor suportate de Comunitate. S-a prevăzut de la bun început că

secţiunea Garantare va rambursa ţărilor membre o parte importantă a cheltuielilor cu

intervenţiile pe piaţă şi subvenţionarea exportului. Ritmul prevăzut era următorul: 1/6

pentru campania 1962/63 (5/6 rămânând în sarcina ţărilor membre), 2/6 pentru 1963/4,

etc. şi 10/10 începând cu 1 iulie 1967.

creşterea numărului de produse acoperite de OCP. Finanţarea a demarat cu organizarea

pieţei pentru un produs sau pentru un sector. Astfel, responsabilitatea financiară se

rezuma la cereale, porc şi avicultură în 1962, la orez, produse lactate şi carne de vacă,

în 1964, etc., astfel încât, la mijlocul anului 1967, cea mai mare parte a producţiei

agricole era finanţată de Comunitate.

lărgirile succesive

creşterea mai rapidă a producţiei decât a consumului, ceea ce a dus la creşterea

stocurilor şi la sumelor alocate pentru finanţarea exporturilor;

creşterea preţurilor (de pildă, între 1975-1991, FEOGA-G, în valoare nominală a

crescut de 7 ori iar în mod real de 2,5 ori).

Ca urmare, creşterea valorii FEOGA a fost impresionantă: de la 28,7 milioane UC (unităţi de

cont echivalente atunci cu dolarul) în 1962/3, la 238,6 milioane în 1965/6, 1 miliard în 1968/9,

2,5 miliarde în 1972, 20 miliarde ECU în 1985, 32 miliarde în 1992 şi 40,43 miliarde euro în

2000. Ca termen de comparaţie să reţinem că totalul cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare

finanţate de la bugetul comunitar în 1988 era mult inferior susţinerilor acordate cultivatorilor de

De reţinut:


432

tutun7. Sau: totalul cheltuielilor prevăzute în 1989 pentru cercetare, industrie şi energie era

acelaşi cu al susţinerii pieţei în cazul cărnii de oaie şi capră (1461 milioane faţă de 1454).

Pentru a limita ritmul de creştere al cheltuielilor agricole, în 1988 a fost instituit un cadru de

referinţă care limitează acest ritmul cheltuielilor secţiunii Garantare la 74% din rata de creştere

anuală a PNB-ului comunitar.

Repartizarea cheltuielilor

Se pot distinge trei categorii de cheltuieli:

restituiri la export Ele reprezentau 45% din cheltuielile secţiunii Garantare în 1981,

35% în 1983 şi 29,3% (9,5 miliarde ECU) în 1992 şi 14% în 2000 (5,64 milioane).

Nivelul lor variază în funcţie de cantitatea exportată şi de preţurile mondiale.

Restituirile vizează, în special, cerealele, produsele lactate, carnea de vită şi zahărul.

ajutoare care să compenseze preţurile „Deficiency payments” sunt acordate anumitor

sectoare precum oleaginoasele, carnea de oaie, tutunul; sunt ajutoare pentru consum

sau producţie (ajutoare pentru consumul uleiului de măsline sau transformarea

legumelor şi fructelor). Această rubrică reprezenta 34% în 1981 şi aproape jumătate în

1992 (15,5 miliarde ECU).

cheltuieli de stocaj (produse lactate, carne vită, cereale, vin) Aceste cheltuieli

reprezintă între 15 şi 20% din cheltuielile secţiunii Garantare.

Cheltuielile de intervenţie (susţinerea preţurilor şi stocare) ocupă cea mai mare parte

a cheltuielilor realizate prin FEOGA –G: 84,9% (31,95 milioane) în 1996, 75,5% (30,53

milioane) în anul 2000. În ceea ce priveşte repartizarea cheltuielilor FEOGA pe produse, se

constată puternice fluctuaţii anuale, în funcţie de recoltă, nivelul preţurilor mondiale şi impactul

măsurilor de control a producţiei.

Perioada 1968/9 – 1971, patru sectoare au reprezentat peste 90% din cheltuielile

secţiunii Garantare: cerealele (38%), produsele lactate (31,5%), materiile grase (cu

excepţia untului care este inclus în categoria produselor lactate) şi zahărul.

În 1975, cele patru poziţii nu mai reprezentau decât puţin peste jumătate, carnea de vită

ocupa poziţia a doua (peste 20%) iar produsele lactate, prima poziţie (24,3%).

În 1992, pe primul loc trec materiile grase (21,6%), urmate de sectorul cărnii şi

aviculturii (20,8%), cereale şi orez (17,8%) şi produse lactate (12,8%). Facem

observaţia că în 1978 produsele lactate au absorbit jumătate din cheltuieli iar în 1988,

22,4%.

În perioada 1996-2000, pe primul loc au fost cerealele (27,7% în 1996, 30,4% în 2000),

urmate de carnea de vită (17,4% în 1996 şi 112% în 2000) şi produse lactate (8,8% în

1996 şi 6,3% în 2000).

Pe ţări, în 1992, pe primul loc era Franţa (22%), urmată de Italia (16,5%) şi Germania (14,7%). 7 Raportul Curţii de Conturi privind exerciţiul 1988, p.226

De reţinut:


433

În anul 2000, Franţa rămâne principala beneficiară a PAC (9,3 milioane, respectiv 21,1%),

urmată de Germania ( 5,7 milioane euro, respectiv 12,9%), Spania (5,2 milioane, 11,8%) şi

Italia (4,6 milioane, 10,4%).

16.6. Politica structurilor agricole. Secţiunea Orientare a FEOGA

Articolul 39/1 al TCEE prevede, printre alte obiective ale PAC, creşterea

productivităţii muncii în agricultură, prin „dezvoltarea progresului tehnic, asigurând

dezvoltarea raţională a producţiei agricole, ca şi o folosire optimă a factorilor de producţie, în

special a forţei de muncă”. În fapt, Reglementarea nr.25, prin care s-a creat FEOAGA în 1962,

prevedea, printre alte cheltuieli eligibile, „acţiunile întreprinse în virtutea regulilor comunitare,

pentru realizarea acestor obiective, inclusiv modificarea structurilor, urmare a dezvoltării Pieţei

comune”.

În evoluţia acestei politici pot fi descrise patru etape:

în perioada de început, era vorba mai ales de finanţarea proiectelor individuale de

ameliorare a structurilor de producţie (de exemplu, irigaţii sau amenajări funciare) şi de

comercializare.

în urma dezbaterilor iscate de memorandumul Mansholt (1968), Consiliul de Miniştrii

a adoptat, la 25 mai 1971, o rezoluţie privind noua orientare a PAC care prevedea

participarea FEOGA la „finanţarea acţiunilor comune” din domeniul structurilor

agricole. Pentru aplicarea acesteia, decizia Consiliului din 24 martie 1972, a prevăzut

trei serii de măsuri:

1. modernizarea exploataţiilor agricole (Directiva 72/159). Astfel, a fost instituit un

regim selectiv de ajutoare în favoarea acelor fermieri care pot şi doresc să-şi

modernizeze exploataţiile, astfel încât, la sfârşitul perioadei planificate pentru

dezvoltare, să se asigure paritatea între veniturile medii obţinute de pe aceste

exploataţii şi veniturile medii ale lucrătorilor non agricoli din regiunea respectivă.

Experienţa a demonstrat că prin această măsură nu s-au adus modificări reale

structurilor agricole, de ea beneficiind mai ales exploatările agricole performante.

2. Încurajarea încetării activităţii agricole şi afectarea suprafeţelor astfel eliberate în

scopul ameliorării structurilor (creşterea exploatărilor care s-au modernizat în

cadrul acţiunii anterioare sau utilizarea terenurilor în scopuri neagricole.

3. Informarea socio-economică şi calificarea profesională a persoanelor care

lucrează în agricultură.

nouă politică a structurilor agricole a fost definitivată de Consiliul de Miniştrii în martie

1985. Ea comporta:

1. definirea noului regim al ajutoarelor pentru investiţii agricole. Efortul deja

angajat în favoarea exploataţiilor performante trebuia să-i vizeze de acum pe

acei agricultori care demonstrau dorinţa de a progresa.


434

2. Participarea comunitară la efortul de întinerire a populaţiei agricole; se

introduceau ajutoare în sprijinul instalării tinerilor fermieri;

3. Continuarea şi accentuarea acordării de ajutoare către exploatările agricole care

sufereau de handicapuri de diferite naturi. După 1975, Comunitatea dezvoltase

deja politici diferenţiate în favoarea agriculturii din zonele de munte şi din alte

zone defavorizate, prevăzând acordarea de indemnizaţii compensatorii către circa

1 milion de fermieri, care asigurau 10-12% din producţia agricolă dar care

exploatau un sfert din suprafaţa agricolă comunitară. Noile reglementări

ameliorau acest regim. De altfel, Comunitatea a adoptat măsuri specifice în

favoarea regiunilor agricole mediteraneene, ameninţate de noua lărgire

(Programul integrat mediteranean).

A patra etapă a fost amorsată în 1988 şi prelungită după 1992, în cadrul reformei

fondurilor structurale (FEOGA – secţiunea Orientare fiind o componentă a acestora) şi

a celei de a doua reforme a PAC. Astfel FEOGA –O păstrează obiectivul privind

ameliorarea structurilor agricole dar, trebuie, în colaborare cu celelalte Fonduri

Structurale, să contribuie la dezvoltarea zonelor rurale.

Iniţial, secţiunii Orientare, destinată finanţării cheltuielilor pentru ameliorarea structurilor

agricole, i-au fost destinate circa un sfert din fondurile FEOGA. Mult timp însă, această

secţiune nu a absorbit decât 4-5%.

Rămâne, în continuare, cel mai mic fond structural clasic, reprezentând în 1994, circa 50% din

Fondul social şi o treime din Fondul regional.

16.7. Transformarea politicii agricole comunitare

Din raţiuni, atât interne cât şi externe, la începutul anilor 90, a fost lansată o nouă reformă a

PAC. Raţiunile interne erau imperative:

serie de măsuri, care pot fi regrupate sub titulatura de „prima reformă a PAC”,

au fost întreprinse în anii 80. În ciuda acestora, producţia a continuat să crească,

antrenând atât o creştere a stocurilor cât şi a cheltuielilor bugetare.

Consideraţii de ordin social: de cheltuielile PAC beneficiau doar o mică parte a

fermierilor (20% din exploataţii primeau 80% din cheltuielile de susţinere) iar puterea

de cumpărare pe exploataţie agricolă rămânea insuficientă;

Conştientizarea pericolului reprezentat de intensificarea agriculturii asupra mediului

(îngrăşăminte, pesticide, deşeuri animale).

Constrângerile externe erau legate de reacţiile venite din partea ţărilor exportatoare de

produse agricole din zona temperată, reacţii exprimate în cadrul Rundei Uruguay.


435

16.7.1. Noua reformă a PAC (1992)

Această reformă, propusă de Comisie şi aprobată de Consiliu, începând cu 1992 comporta două

aspecte: susţinerea preţurilor şi veniturilor şi orientarea structurilor.

Susţinerea preţurilor şi veniturilor

Ca şi cu treizeci de ani în urmă, construcţia PAC a fost ridicată pornind de la sectorul

cerealelor. La începutul anului 1991, preţurile interne comunitare erau de ordinul a 155

ECU/tona de grâu moale iar preţurile mondiale cu mult sub acest nivel (exportatorii puteau cere

115 ECU ca restituire). Comunitatea, deficitară iniţial, a devenit ulterior excedentară, reuşind

totodată să-şi mărească ponderea pe piaţa mondială, de la 13% la începutul anilor 80, la circa

20%, provocând astfel proteste viguroase din partea altor ţări exportatoare. În ciuda acestui

fapt, stocurile de cereale au crescut permanent, pe fondul menţinerii consumului intern la 140

milioane tone pe an (exporturile aveau valori apropiate de 30 milioane tone pe an iar producţia,

în 1991, era de 180 milioane). Comisia a propus măsuri de reducere a preţurilor interne de la

155 la 100 ECU tona, pentru a reduce astfel de o manieră substanţială subvenţiile la export.

Pentru a evita reducerea veniturilor producătorilor de cereale, Comisia propunea acordarea de

plăţi compensatorii sub forma unui ajutor la hectarul de cereale, „astfel încât să fie integral

compensată reducerea venitului determinată de scăderea preţurilor”. Pentru a beneficia de

aceste plăţi compensatorii, producătorii (cu excepţia celor care aveau mai puţin de 20 hectare)

aveau obligaţia să „îngheţe” un procent determinat din terenurile cultivate cu cereale (în primul

an, 15%). Aceste reduceri le suprafeţelor cultivate urmau a fi compensate financiar. De

asemenea, Comisia propunea o reducere cu 10% a preţului laptelui şi cu 15% a untului şi cărnii

de vită.

La 21 mai 1992, pornind de la propunerile Comisiei, Consiliul a decis:

Pentru cereale şi oleaginoase

1. Reducerea puternică a preţului cerealelor: preţul indicativ pentru cereale era redus la

130 ECU/tonă pentru campania 1993/4, 120 ECU/tonă pentru 1994/5 şi 110 pentru

1995/96, prin urmare, o reducere cu 29% în trei ani. Preţul de intervenţie va fi cu 10%

mai mic. Protecţia exterioară va i asigurată prin intermediul preţului prag fixat în

funcţie de nivelul preţului indicativ, majorat cu 45 ECU/tonă.

2. Compensarea reducerii preţurilor prin măsuri compensatorii: compensarea reţinută de

Consiliu este egală cu diferenţa între preţul de cumpărare mediu al anului 1991 (155

ECU/tonă) şi preţul indicativ. Pentru perioada 1995-96, compensaţia urma a fi de 155 –

110 deci de 45 ECU. Sumele compensatorii vor fi acordate nu în funcţie de volumul

producţiei ci la hectar, pentru a nu incita la intensificarea producţiei. De acelaşi regim

de susţinere beneficiau şi oleaginoasele.

3. Acordarea acestor sume este condiţionată de îngheţarea cu 15% a suprafeţelor cultivate

cu cereale. De această obligaţie sunt dispensate exploataţiile mici.


436

Care urma a fi impactul acestei reforme ? În propunerea Comisiei, din 1991, se arăta că

aşteptările sunt ca producţia să se stabilizeze la 170 milioane tone (faţă de 180), consumul

intern să crească de la 140 la 150 milioane tone (pe seama creşterii consumului animal în urma

reducerii importurilor) ir 20 tone vor fi exportate (în loc de 30). Într-o simulare realizată de

INSEE a consecinţelor reformei la orizontul anilor 1996, rezultatele erau uşor diferite:

producţia urma a se stabiliza la 156,6 milioane, consumul la 141,8 milioane iar exportul net va

fi de 15 milioane.

Pentru sectorul creşterii animalelor

Consiliul a decis o reducere cu 5% a preţului la unt, fără reduceri predeterminate a cotelor şi cu

15% a preţului la carnea de vită.

În plan financiar, aplicarea reformei a determinat o creştere temporară a costurilor bugetare, o

parte a sarcinilor fiind transferată dinspre consumatori spre contribuabili.

16.7.2. Runda Uruguay şi Politica agricolă comunitară

La debutul Rundei Uruguay, în declaraţia de la Punta del Este (septembrie 1986) se specifica

faptul că unul din obiectivele rundei îl reprezintă „creşterea disciplinei în domeniul utilizării

subvenţiilor directe şi indirecte din domeniul agricol”. Comitetul pentru negocieri comerciale

GATT, reunit în aprilie 1989, a prevăzut „reduceri progresive substanţiale ale susţinerii şi

protecţiei agriculturii”. SUA solicitau însă desfiinţarea totală sau măcar în proporţie de 90% a

subvenţiilor la export.

În cadrul întâlnirii şefilor de state şi guverne ale celor şapte state industrializate (SUA, Canada,

Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, CEE), de la Houston, din iulie 1990, s-a

reiterat necesitatea „reducerii substanţiale şi progresive a susţinerii şi protecţiei agriculturii,

incluzând regimul intern, accesul la pieţe şi subvenţiile la export”. Comunitatea era de acord să

anunţe că va reduce ansamblul susţinerilor pentru agricultură, cu 30%, într-o perioadă de 10

ani, dar această perioadă urma a fi 1986-1996, pentru a fi avute astfel în vedere şi eforturile

făcute după 1986 (anul deschiderii negocierilor) în numele reformei PAC. Ori, acest efort

trecut era aproape jumătate din angajamentul său.

Negocierile erau pe punctul de a eşua atunci când, la 6 decembrie 1990, mediatorul suedez a

avansat ideea reducerii cu 30% a subvenţiilor pentru agricultură, dar pentru perioada 1991-

1996. În aceste condiţii, fără a mai ţine cont de efortul făcut din 1986, reducerea subvenţiilor ar

fi fost de 2,5 ori mai ridicată decât îşi propunea Comunitatea.

Compromisul de la Blair Hause

În toamna lui 1992, între Comunitate şi SUA s-a încheiat un compromis, cunoscut sub numele

de „compromisul de la Blair Hause”, care reitera în mare elementele primului test elaborat de

Secretarul General GATT în decembrie 1991. Astfel s-a decis:


437

La import: măsurile de protecţie la frontieră vor fi transformate în taxe vamale iar

nivelul acestora se va reduce cu 36% în medie, într-o perioadă de 6 ani. În cazul

fluctuaţiilor valutare se putea face apel la un mecanism de salvgardare. De asemenea,

se deschidea posibilitatea importurilor minime, calculate în funcţie de consum (sub

forma contingentelor tarifare cu taxe vamale reduse).

La export: se prevedea o reducere a subvenţiilor la export cu 36% în şase ani (pornind

de la media 86-90), o reducere a volumului exportului subvenţionat de produse agricole

ne transformate cu 21%, în şase ani. Ajutoarele alimentare nu erau incluse în aceste

constrângeri.

Susţinerea internă: trebuia redusă cu 20% în raport cu baza anilor 1986-90; ajutoarele

directe oferite în cadrul reformei PAC nu erau supuse unui angajament de reducere (în

anumite condiţii).

În urma compromisul de la Blair Hause s-au declanşat ample dezbateri privind concordanţa

acestuia cu reforma PAC, decisă doar de câteva luni, pentru a ştii dacă se impuneau noi

sacrificii agricultorilor comunitari. Pe aceste baze s-a semnat Acordul privind agricultura, din

decembrie 1993, în cadrul Rundei Uruguay. Acest acord prevedea:

La import:

1. Se introduc taxe vamale pentru produsele supuse măsurilor non-tarifare (prelevările

variabile la import au fost înlocuite cu echivalente tarifare).

2. Aceste taxe vor fi reduse cu 36% în şase ani, cu un minim de 15% pe linie tarifară,

3. Un acces minim pe piaţă, reprezentând 3% apoi 5%, va fi asigurat pentru contingentele

tarifare cu taxe vamale reduse,

4. În cazul creşterii brutale a importurilor se poate face apel la o clauză de salvgardare.

La export:

Cheltuielile bugetare pentru susţinerea exporturilor agricole vor scădea cu 36% în şase ani;

volumul exportului subvenţionat se va reduce cu 21%, tot în şase ani; ajutoarele alimentare

sunt excuse.

Susţinerea internă:

Masa globală a susţinerii interne a agriculturii trebuie să se reducă cu 20% în şase ani (cu

anumite excepţii).

16.7.3. Agenda 2000 şi reforma Politicii agricole comunitare

Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu anul 2000. El are ca

obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992, prin înlocuirea măsurilor de susţinere a

preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente. Printre factorii interni

şi externi care au impus această nouă abordare se pot enumera:


438

Piaţa agricolă mondială prezintă tendinţa unei creşteri puternice; preţurile PAC sunt

încă la niveluri mult prea ridicate pentru a putea beneficia de expansiunea pieţei

mondiale, existând riscul reapariţiei excedentelor şi a costurilor bugetare mari dar şi al

pierderii unor importante segmente ale pieţei mondiale dar şi comunitare;

Susţinerea agricolă este repartizată în mod inegal între producători şi regiuni, ceea ce

are drept consecinţă o amenajare defectuoasă a spaţiului rural: activitate în declin în

anumite regiuni, politici agricole excesiv intensive, în altele, care antrenează poluare,

boli ale animalelor, o securitate alimentară mai redusă;

o sarcină esenţială rămâne obligaţia reconcilierii consumatorilor cu PAC;

Forţa agriculturii europene rezidă tocmai în diversitatea sa, sub raportul resurselor

naturale, a modului de exploatare, competitivitate, venituri şi tradiţii. Lărgirile

succesive au transformat gestionarea PAC într-un proces complicat, birocratic şi adesea

de neînţeles. Prin urmare trebuie conceput un nou model descentralizat, prin care

statele să aibă un grad crescut de libertate, fără a distorsiona concurenţa şi fără riscul

naţionalizării PAC dar având criterii comune clare şi mecanisme de control riguroase.

UE trebuie să se pregătească pentru negocierile internaţionale în domeniu şi să-şi

definească limitele pe care le poate accepta;

Lărgirea face şi mai necesare măsurile privind conceperea unui nou tip de mecanism,

cu atât mai mult cu cât ţările candidate au importante sectoare agricole.

Având în vedere toate aceste aspecte, Consiliul european de la Berlin a oferit un conţinut

concret pentru ceea ce va fi, în anii ce vin, noul model agricol european. S-a reafirmat faptul că

reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale, durabilă, competitivă, repartizată

pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile cu probleme.

Orientările generale ale reformei din 1992 se regăsesc în liniile

directoare adoptate de Consiliul european:

asigurarea competitivităţii agriculturii prin reducerea preţurilor astfel încât să fie

asigurate atât debuşeele interne cât şi participarea crescândă la piaţa mondială. Această

reducere a preţurilor va fi compensată prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;

repartizarea sarcinilor între Comisie şi statele membre va fi redefinită în ceea ce

priveşte acordarea de compensaţii sub forma ajutoarelor directe sau a măsurilor de

dezvoltare rurală, în cadrul unui program de ansamblu.

această mişcare de descentralizare va fi însoţită în mod logic de simplificarea

reglementărilor, respectiv a celor reglementări privind dezvoltarea rurală, ceea ce va

duce la dispariţia unui număr important de reglementări, în special cele privind marile

culturi. Legislaţia va fi mai clară, mai transparentă iar sarcinile administrative impuse

agricultorilor vor fi reduse la minimum;

dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de

dezvoltare rurală coerente, a cărei misiune este de a asigura o mai bună folosire a

cheltuielilor agricole pentru amenajarea spaţiului, protecţia mediului, instalarea

tinerilor, etc. Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat, respectiv să

reducă ajutoarele directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de

muncă pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia

mediului.

De reţinut:


439

Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte ţări, concurente ale

UE, existând multe diferenţe între acestea. Modelul european este astfel conceput încât să

păstreze nivelul câştigurilor fermierilor şi stabilitatea acestora prin intermediul organizării

comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii.

16.7.4. Politica rurală

Măsurile finanţate de FEOGA secţiunea Orientare au fost completate cu ajutoare în favoarea

regiunilor defavorizate şi a zonelor rămase în urmă. Toate aceste măsuri vor fi aplicate

orizontal şi vor fi realizate în mod descentralizat. Zonele rurale eligibile în numele Obiectivului

nr.1 al fondurilor structurale vor fi menţinute. Zonele rurale eligibile sub Obiectivul nr.2

(fostele Obiective 5a şi 5b) vor fi finanţate prin FEOGA – secţiunea Garantare. Finanţarea

Obiectivului nr.2 se va face prin intermediul Fondului European de Dezvoltare Regională

(FEDER), a Fondului Social european (FSE) şi al Instrumentului Financiar pentru Orientarea

Pescuitului (IFOP). Toate măsurile luate în favoarea regiunilor rurale ne eligibile pentru

Fondurile Structurale vor fi cofinanţate prin FEOGA- G.

În scopul mai bunei integrări a problemelor legate de mediu în

organizarea comună a pieţelor, noua reformă autorizează statele

membre să condiţioneze plăţile directe de respectarea legislaţiei privind mediul. În mod

concret, aceste măsuri vizează:

ameliorarea competitivităţii zonelor rurale, fără a pierde din vedere asigurarea unei

calităţi mai bune a vieţii în comunităţile rurale şi noi surse de venit pentru agricultori şi

familiile lor;

protejarea mediului şi a patrimoniului rural prin măsuri precum practicarea unei

agriculturi ecologice. Pentru a intensifica procesul de integrare a problemelor de mediu

în PAC, s-au prevăzut de asemenea plăţi compensatorii, în special pentru zonele mai

puţin dezvoltate sau zone în care agricultura este limitată prin constrângeri naturale

specifice.

întărire a sectorului agricol şi forestier prin promovarea unor produse de calitate. Sunt

prevăzute măsuri de atragere a tinerilor fermieri precum şi de pensionare anticipată;

Statele membre au obligaţia să verifice dacă fermierii nu realizează anumite activităţi numai cu

scopul de a beneficia de ajutoare în cadrul regimului de susţinere.

16.7.5. Cadrul financiar

Noul cadru financiar trebuie să asigure într-o manieră coerentă şi în limite bugetare rezonabile,

evoluţia PAC şi a incidenţelor legate de lărgire pe o perioadă suficient de lungă. În acelaşi timp,

trebuie să finanţeze nevoile esenţiale şi să asigure o gestionare sănătoasă a finanţelor publice.

întărire a sectorului agricol şi forestier prin promovarea unor produse de calitate. Sunt

prevăzute măsuri de atragere a tinerilor fermieri precum şi de pensionare anticipată;

De reţinut:


440

Această PAC simplificată va trebui să stabilească clar faptul că toate cheltuielile pe

care le implică sunt justificate de serviciile furnizate de fermieri societăţii. Astfel, Consiliul a

stabilit nivelul cheltuielilor alocate PAC în cadrul perspectivelor financiare, acordul

interinstituţional asigurând respectarea acestuia de către toate părţile semnatare.

Tabelul nr 2 Nivelul cheltuielilor alocate PAC în cadrul perspectivelor financiare pentru

perioada 2000-2006

Volumul cheltuielilor

alocate (milioane euro,

preţuri 1999)

Cheltuieli PAC, cu excepţia

celor privind dezvoltarea

rurală

2000 40.920 36.620

2001 42.800 38.480

2002 43.900 39.570

2003 43.770 39.430

2004 42.760 38.410

2005 41.930 37.570

2006 41.660 37.290

Sursa: Agenda 2000. La reforme de la PAC, site: www.europa.eu.int

Consiliul european de la Berlin a stabilit că această reformă va fi realizată prin intermediul unui

cadru financiar care include valori medii anuale de 40,5 miliarde euro, la care se adaugă 14

miliarde euro pentru dezvoltare rurală şi măsuri sanitare şi fitosanitare.

http://www.europa.eu.int/


441

ANEXA NR.1 Programul SAPARD

Programul Special de Pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD),

reprezintă unul din cele trei instrumente financiare prin care UE sprijină ţărilor candidate în

procesul de pregătire pentru aderare. Abordarea specifică acestui program constă în defalcarea

substanţială a responsabilităţilor privind administrarea fondurilor către ţărilor candidate,

precum şi descentralizarea programării. Se urmăreşte acest lucru pentru a oferi viitorilor

membrii posibilitatea de a câştiga experienţa necesară aplicării de mecanisme specifice

programelor de dezvoltare rurală. Reglementările prin care se implementează programul

SAPARD au fost adoptate de către Comisie la 22 decembrie 1999. De asemenea, programului

i-a fost alocate, pentru fiecare an al perioadei 2000-2006, un buget de 520 milioane euro. La 21

iunie 2000, Comisia a propus o alocare orientativă a fondurilor SAPARD, pentru fiecare din

ţările candidate, pornind de la următoarele criterii:

populaţia din mediul rural,

suprafaţa agricolă,

PIB/locuitor, calculat în paritatea puterilor de cumpărare,

situaţia teritorială specifică fiecărei ţări candidate.

Repartizarea sumelor alocate, pe ţări, este prezentată în următorul tabelul nr.1.

Tabelul nr.1 Repartizarea fondurilor SAPARD pe ţări candidate (milioane euro)

Bulgaria Cehia Estonia Ungaria Lituania Letonia Polonia România Slovenia Slovacia Total

52,124 22,063 12,137 38,054 29,829 21,848 168,683 150,636 6,337 18,289 520,000

României i-au fost alocate sume care o plasează pe al doilea loc, după Polonia. Pentru a putea

beneficia de aceste alocări, România, asemeni fiecărei ţări candidate, trebuie să îndeplinească

anumite sarcini concrete, privind implementarea programului.

Astfel, pentru ca o ţară candidată să poată începe implementarea programului SAPARD are

obligaţia să îndeplinească trei condiţii:

aprobarea Planului pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală pe 7 ani, de către Comitetul

STAR al UE; acest plan include setul de măsuri pe care fiecare ţară intenţionează să le

aplice în vederea implementării acquis-ului comunitar şi rezolvării problemelor

specifice;

acreditarea Agenţiei SAPARD în fiecare stat candidat, de către Fondul Naţional,

acreditare verificată de Comisia Europeană înainte ca fondurile să fie transferate

respectivei ţări. Agenţia va juca un dublu rol:

va implementa măsurile incluse în program

va face plăţi către beneficiari

Deşi responsabilităţile concrete revin fiecărei ţări, implementarea programului poate fi

controlată şi auditată de către Comisie.

încheierea unui Acord Financiar Multianual şi a unui Acord Financiar Anual cu fiecare

din ţările candidate. Prin Acordul Financiar Multianual sunt stabilite regulile


442

comunitare, inclusiv de coordonare şi control a alocării fondurilor iar prin Acord

Financiar Anual sunt stabilite angajamentele financiare ale Uniunii, pe fiecare an.

Derularea programului SAPARD în România

În baza unor criterii stabilite pentru toate ţările candidate (suprafaţa agricolă, populaţia ocupată

în agricultură, produsul intern brut, situaţia teritorială specială - zone defavorizate), contribuţia

comunitară alocată României prin Programul SAPARD, în perioada 2000 - 2006, este de

aproximativ 1000 de milioane euro, în condiţiile asigurării co-finanţării naţionale a

programului. În cazul alocării anuale, de circa 150 milioane Euro, contribuţia Guvernului

României este de 50 milioane Euro, respectiv 25% din finanţarea publică eligibilă. Regulile de

co-finanţare sunt diferenţiate, în funcţie de tipul de beneficiar:

beneficiarii privaţi vor finanţa, din fonduri proprii, 50% din valoarea proiectului;

beneficiarii publici (de pildă, comunităţile locale) pot beneficia de o finanţare de 100%

a proiectului, condiţia fiind ca acesta să nu genereze venituri. În cazul în care nu este

respectată această condiţie, se aplică regula co-finanţării în proporţie de 50%.

Programul SAPARD are ca obiective prioritare, facilitarea implementării acquis-ului comunitar

în ţările candidate şi consolidarea cadrului necesar dezvoltării durabile a sectorului agricol şi a

zonelor rurale, urmărindu-se adaptarea progresivă a mecanismelor de piaţă la principiile care

guvernează Politica Agricolă Comună.

Programul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), documentul

fundamental de propus de Guvernul României, a primit aprobarea Comitetului STAR al UE, pe

22 noiembrie 2000. Acest document de programare multianuală şi de fundamentare a

implementării Programului SAPARD a fost aprobat prin Decizia Comisiei Europene, în data

de 12 decembrie 2000.

Pentru definirea condiţiilor privind regulile de gestiune şi control financiar precum şi a cadrului

general administrativ, legislativ şi tehnic pentru implementarea PNADR, a fost semnat la

Bruxelles, la data de 2 februarie a.c., Acordul Multianual de Finanţare pentru Programul

SAPARD între Comisia Comunităţii Europene şi Guvernul României. În vederea angajării

contribuţiei comunitare aferente anului 2000, reprezentand aproximativ 153 de milionane euro,

România a semnat Acordul Anual de Finanţare pentru Programul SAPARD, în data de 27

februarie 2001, la Bruxelles, Ambele Acorduri de finanţare pentru Programul SAPARD, au

fost supuse spre aprobare Guvernului României, în vederea ratificării, urmând să intre în

vigoare după notificarea îndeplinirii procedurilor interne Comisiei Europene.

Organismul însărcinat cu implementarea tehnică şi financiară a Programului SAPARD este

Agenţia SAPARD, înfiinţată în baza Ordonanţei de Urgenţă nr.142/2000, ca instituţie publică

cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.

Derularea efectivă a Programului SAPARD, presupune un proces complex de construcţie

instituţională şi adaptare legislativă, având ca obiectiv principal acreditarea întregului sistem de

implementare şi de management financiar al programului.


443

Conform programărilor estimate, până la sfârşitul anului 2001, Agenţia SAPARD va îndeplini

criteriile de acreditare exercitate în cadrul măsurilor finanţate în primul an de implementare a

programului, iar sistemul de administrare şi control de la nivel national, regional si local va fi

pe deplin operational.

Conform prevederilor Acordului Multianual de Finanţare, pentru îndeplinirea condiţiilor

privind accesarea fondurilor şi derularea programului, alături de procedurile şi măsurile

specifice managementului financiar şi tehnic, este necesară constituirea unor organisme cu

responsabilităţi în managementul, monitorizarea şi evaluarea implementării programului.

Astfel, pentru asigurarea coordonarii procesului de monitorizare si de evaluare a implementarii

Programului SAPARD la nivel national, regional si local s-a constituit in cadrul Ministerului

Integrarii Europene, Autoritatea de Management pentru Programul SAPARD, prin HG

nr.330/22.03.2001.

Programul SAPARD se va derula pe bază de proiecte, care vor fi selectate după criterii

specifice ce vor fi făcute publice şi autorizate pentru finanţare, după caz. Proiectele autorizate

pentru finanţare vor fi analizate şi “pe teren”, făcându-se astfel verificarea conformităţii cu

prevederile Termenilor de referinţă ai proiectului în ceea ce priveşte: amplasamentul, baza

materială, viabilitatea investiţiei precum şi gradul de solvabilitate al beneficiarului.

Prin Programul SAPARD urmează să se finanţeze proiecte din domeniul public şi domeniul

privat cu amplasamente în mediul rural. Pentru a pregăti programul SAPARD, a fost lansat,

sub programul PHARE, un progrm pilot, cu o finanţare de 2,5 mil.Euro. Au fost selecţionate şi

evaluate în septembrie 2000, 59 de proiecte, care urmează a fi finalizate până în septembrie

2001.

Din totalul de 15 măsuri eligibile pentru sectorul public şi privat, conform prevederilor

Reglementării (CE) 1268/1999 privind Instrumentul de Pre-aderare SAPARD, PNADR

programează implementarea a 11 măsuri de intervenţie în spaţiul rural, grupate în patru mari

obiective (axe prioritare), care vizează:

îmbunătăţirea competitivităţii în prelucrarea şi comercializarea produselor agricole şi

piscicole (îmbunătăţirea procesului de producţie şi a marketingului, îmbunătăţirea calităţii şi a

standardelor privind produsele de origine animală şi vegetală)

îmbunătăţirea infrastructurilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală (dezvoltarea şi

îmbunătăţirea infrastructurii rurale, managementul resurselor de apă),

dezvoltarea economică a zonelor rurale (investiţii în exploataţii agricole, înfiinţarea de grupuri

ale producătorilor agricoli, metode de producţie care au în vedere protejarea mediului,

diversificare economică, silvicultură),

dezvoltarea resurselor umane (îmbunătăţirea trainingului profesional, asistenţă tehnică,

inclusiv studii care să contribuie la pregătirea şi monitorizarea programului, publicitate şi

informare).


444

În primul an de derulare a Programului SAPARD, principalele măsuri eligibile propuse pentru

finanţare sunt:

Îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi piscicole

Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale

Investiţii în exploataţiile agricole

Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice generatoare de venituri alternative

Silvicultură

Îmbunătăţirea pregătirii profesionale

Asistenţă tehnică

Domeniile pentru care se pot promova proiecte, în vederea finanţării în primul an de derulare a

Programului SAPARD, sunt cele descrise în Fişele anexate, aferente celor şapte măsuri.

Ministerul Integrării Europene în cooperare cu Agenţia SAPARD şi cu celelalte instituţii

implicate, va iniţia un amplu program de mediatizare a asistenţei financiare acordată prin

Programul SAPARD, având ca obiectiv informarea potenţialilor beneficiari, a organizaţiilor

profesionale şi a celor neguvernamentale precum şi a administraţiei publice centrale şi locale,

în ceea ce priveşte conţinutul programului şi condiţiile de acces la fondurile SAPARD.

e u r o p e n e capitolul 16 - wordpress.com · 2008-03-22 · marea britanie, în mod tradiţional...

Documents