Să nu amânăm fapta bună! ……………..……… 1 Cugetări duhovnicești ……………………….…….. 3 Când nu răspunde Dumnezeu la cererea noastră? ……………………………………………..………. 4 Nu e de ajuns să crezi, mai trebuie și să faci voia lui Dumnezeu ……………………...……. 4 Întâlnirea cu părintele Cleopa, premisa vieţii mele călugărești ………………………………. 4 Pentru acei care amână spovedania ……… 6 Unde te uiţi? ……………………………………………... 7 Dacă voi păstra fecioria, nu mă voi mări-ta… ……………………………………………………………… 8

Duminica a XXVII-a după Rusalii

O dată cu apariţia Sa în lume, Iisus Hristos a început să radieze bună-

tatea dumnezeiască necunoscută oamenilor până atunci, căci oamenii se obișnuiseră să tremure în fata cezarilor pământești și a zeilor născociţi de ei. Dar prin bunătatea nesfârșită a lui Iisus s-a descoperit adevăra-tul Dumnezeu, adevărata bunătate și uma-nitate, o mare iubire nu numai faţă de cei perfecţi și virtuoși, ci și faţă de cei păcătoși.

Prin multele minuni pe care le săvârșea, Iisus se făcea cunoscut celor din jur, curaţi la inimă, săraci și smeriţi. Ceilalţi, deși ve-

Nr. 124 / 6-12 decembrie 2015

„Înfrânare este și la ochi: a ţine vederea și a nu căuta sau a lua aminte la toate cele vese-litoare și la care nu se cuvin." Sfântul Efrem Sirul

2 Predica evangheliei

deau cu ochii lor toate minunile, deși cu-noșteau proorociile și viaţa curată a lui Ii-sus, din pricina invidiei, închideau ochii și stăteau împotrivă, după cum vedem și din Sfânta Evanghelie de astăzi.

Aflându-Se într-o sâmbătă într-o sina-gogă pentru a învăţa poporul credinţa cea adevărată și tainele mântuirii, Iisus Hristos zărește în mulţime o femeie ce avea un duh de neputinţă, bolnavă și gârbovită de spate, care purta această suferinţă de 18 ani.

Femeia stătea liniștită și asculta cuvân-tul de învăţătură al Mântuitorului, de unde putem deduce că era o persoană credinci-oasă și, în pofida suferinţei sale, era nelipsi-tă sâmbăta de la sinagogă. Poate că, de la o vreme, nici nu se mai gândea la vindecarea ei trupească, ci doar la mântuirea sufletu-lui, la apropierea de Dumnezeu. E impor-tant de subliniat acest aspect deoarece oamenii când se confruntă cu suferinţe, când trec prin încercări, fie se depărtează de Dumnezeu, revoltându-se și cârtind, fie se apropie și mai mult de El, dând sens duhovnicesc suferinţei lor.

Femeia gârbovă, care, din pricina infir-mităţii sale, nu mai putea privi nici la cer, nici spre chipurile oamenilor, își purta cru-cea cu multă credinţă și smerenie.

Spre deosebire de femeia gârbovă, des-pre care vorbește Evanghelia, mulţi oameni drepţi la trup sunt foarte firavi, îndoiţi și îndoielnici în ceea ce privește credinţa lor, iar atunci când credinţa este șovăielnică, sufletul devine gârbov.

Însă, această femeie, deși avea un trup firav și gârbov, avea un suflet drept, deoare-ce credinţa ei era dreaptă și tare. De aceea, Mântuitorul, Care nu se uită numai la faţa omului (I Regi 16, 7), ci, dincolo de trup, vede sufletul, a dorit ca, de faţă cu toţi cei aflaţi atunci în sinagogă, să scoată în eviden-tă credinţa, răbdarea și multa smerenie a

acestei femei. Din acest motiv a ales ca să o vindece tocmai în zi de sâmbătă, când sina-goga era plină de oameni.

Minunea săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar o lucrare de răsplătire a credinţei - femeia nu a cerut în mod ex-pres Mântuitorului Hristos această vindeca-re. Nu se simţea demnă ori poate nu în-drăznea să-L deranjeze, ci se ruga lui Dum-nezeu cu credincioșie, așa cum făcea, sâm-bătă de sâmbătă, la sinagogă. Din toată această întâmplare înţelegem că Dumne-zeu săvârșește vindecarea noastră nu atunci când dorim noi, ci când consideră El că este necesar, pentru noi și pentru cei din jurul nostru.

După ce a fost vindecată de Mântuito-rul Iisus Hristos, prin punerea mâinilor deasupra ei și prin binecuvântare, cel din-tâi lucru pe care femeia l-a făcut a fost acela de a-L slăvi pe Dumnezeu. A slăvi pe Dumnezeu înseamnă a recunoaște că de la El vine viaţa, sănătatea și mântuirea. Dar slăvind pe Dumnezeu, această femeie, indi-rect, a mărturisit că în Iisus Hristos este prezent Dumnezeu; că numai puterea dumnezeiască prezentă în Iisus Hristos putea să o vindece într-o clipită, pe ea, care suferea de optsprezece ani.

Femeia gârbovă este imaginea omului înţepenit prin lucrarea celui rău spre cele pământești, a omului care nu-și mai poate ridica ochii spre cer. Lucrarea diavolului,

însă, a fost dezlegată, după cum ne arată pilda. Dar riposta satanei vine imediat prin chiar mai marele sinagogii, care a început în mod făţarnic să spună că vindecările nu trebuie să se facă sâmbăta, în zi de sărbă-toare, ci în timpul săptămânii.

Tot poporul lăuda această faptă și slăvea pe Dumnezeu pentru mila Lui cea mare. Acest fariseu făţarnic zavistuiește însă mi-nunea și clevetește pe Făcătorul de minuni,

„Om

ul c

are

nu ș

tie, d

ar n

u șt

ie c

ă nu

știe

, est

e pe

ricu

los - s

ă te

fere

ști d

e el

.”

3 Predica evangheliei

pe Dumnezeu Iisus. Este clar că nu adevă-rata și sincera gri-jă, cea temătoare, caldă sau vie în-dreptată către Dumnezeu de a nu încălca o regulă a Domnului îl mâ-nă pe mai marele sinagogii, ci invidia și făţărnicia.

Păcatul acesta al invidiei este grozav de mare, căci din cauza lui s-a făcut răzvrătire și război în cer, de s-a tulburat pacea ferici-tă pe care o aveau îngerii între ei și a căzut Lucifer în adâncimea iadului cu ceata lui. Păcatul invidiei este mai rău decât toate păcatele fiindcă din el se nasc alte cinci mari păcate și anume: ura împotriva aproapelui, clevetirea, osândirea, bucuria de răul aproapelui și necazul pentru binele aproapelui.

Invidia e atât de nocivă încât ne face să dorim și să provocăm răul celuilalt - capra vecinului -, desfiinţarea lui ca om și chiar moartea; făţărnicia unora ajută să-și as-cundă ticăloșia sub măștile unor persona-je, care nici nu există de fapt în ei.

Păcatul acesta al invidiei nu-l putem stinge decât cu focul dragostei de aproape-le, cu milă, iertare și smerenie, pentru că numai de acestea se rușinează spurcatul demon al zavistiei. Să ne luăm ca arme împotriva invidiei aceste virtuţi pe care ni le recomandă Sfânta Scriptură.

Hristos, chiar dacă, indirect, este acuzat pe nedrept că încalcă porunca sâmbetei ca zi dedicată în exclusivitate lui Dumnezeu, El ne arată un adevăr deosebit de important pentru mântuirea noastră, și anume că fa-cerea de bine nu trebuie oprită în nici un moment al vieţii noastre. Chiar și în zi de lucru, și în zi de sărbătoare, trebuie să ară-tăm iubire și ajutorare frăţească pentru cei

în suferinţă, să preamărim pe Dumnezeu nu numai cu cuvântul, ci și cu faptele de ajutorare a semenilor noștri. De aceea, Evanghelia acestei duminici ar putea fi nu-mită „Evanghelia facerii de bine în orice vre-me și în orice loc“.

Deci, Hristos ne învaţă să nu amânăm; să ne gândim la binele care se poate face, deoarece creștinismul este împlinirea bine-lui, nu numai înlăturarea răului. Şi ziua în care putem lucra pentru binele nostru și pentru binele altora este ziua de astăzi, nu-i ziua de mâine, nici ziua de poimâine.

Pericopa evanghelică despre vindecarea femeii gârbove a fost rânduită a fi citită în perioada de pregătire pentru sărbătoarea Nașterii Domnului, tocmai ca noi să nu înţelegem greșit că sărbătoarea, fiind un timp consacrat lui Dumnezeu, ne-ar îngă-dui să-i uităm pe semeni. Dimpotrivă, Mântuitorul ne învaţă că nici în timpul de sărbătoare în care ne rugăm ori în timpul în care Îi aducem lui Dumnezeu preamări-re, nu trebuie să uităm de semenii noștri aflaţi în suferinţă.

Să rugăm pe Hristos Domnul ca, în această perioadă de pregătire pentru sfân-ta și marea sărbătoare a Nașterii Domnu-lui, să împletim rugăciunea cu fapta bună, preamărirea lui Dumnezeu cu ajutorarea semenilor noștri, spre slava Preasfintei Tre-imi și spre a noastră mântuire! Amin.

D acă bunăoară, răspund fratelui meu: Acum nu pot să te ajut, e

vremea rugăciunii, zicerea mea nu-i câtuși de puţin scandaloasă, e cuminte și dovedeș-te evlavie. Dar numai creștinească nu-i.

Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dul-ceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur și de izbeliște în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal și

„Om

ul c

are

nu ș

tie, d

ar ș

tie c

ă nu

știe

, est

e ne

putin

cios

– a

jută

-l, în

vaţă

-l să

știe

.”

Leacuri Duhovnicesti 4

smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creștinește.

Dacă mă aflu în extaz și nesocotesc ne-voia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creștin.

(Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”)

D acă tu te rogi lui Dumnezeu ca să te scape de războiul păcatului ce

te apasă și nu ești auzit de Dumnezeu, apoi nu te întrista. Ştie El ce îţi este de fo-los.

Rugându-te lui Dumnezeu în timpul luptei, să nu zici: scapă-mă de cutare, sau dăruiește-mi cutare. Ci să zici așa:

„Doamne Iisuse Hristoase! Ajută-mi, nu mă lăsa pe mine cel rătăcit să petrec în păcatul meu; nu-mi îngădui să-mi urmez voia mea, nu îngădui să fiu pierdut de pă-catele mele; ci milostivește-Te spre zidirea Ta. Eu sunt neputincios, nu mă trece cu vederea! Către Tine am scăpat: nu mă pă-răsi; vindecă sufletul meu, că am greșit Ţie. Înaintea Ta sunt toţi cei ce mă necăjesc pe mine și nu am altă scăpare, Domnul meu, afară de Tine. Doamne, mântuiește-mă după mare mila Ta. Să se rușineze și să se înfrunte cei ce se scoală asupra mea, cei ce caută sufletul meu ca să-l ia pe el (Ps. 39, 19). Doamne, Ţie toate îţi sunt cu putinţă și prin Tine slăvim pe Dumnezeu-Tatăl și pe Dumnezeu-Duhul Sfânt în veci”.

Atunci și conștiinţa ta va spune în as-cuns inimii tale de ce Dumnezeu nu ia aminte la cererea ta. De tine depinde să nu nesocotești îndemnurile conștiinţei tale și să împlinești ceea ce îţi va spune. Să știi că Dumnezeu nu ia aminte la rugăciunea ace-lui om care nu ascultă de El.

Dumnezeu este aproape de fiecare om, însă dorirea împlinirii poftelor noastre, care

sunt împotriva voii Lui, nu-I îngăduie să ne audă. Deci, nu te lăsa înșelat de părerea de sine.

După cum pământul nu poate aduce rod de la sine de nu va fi semănat și udat cu apă, așa și omul nu va putea aduce rod du-hovnicesc fără pătimirea celor rele lucrate de viaţa cea cu nevoinţe și fără de smerită cugetare. (Sfântul Ignatie Briancianinov)

S ă știţi că nu toată credinţa în Dum-nezeu este bună. Auzi ce spune

marele Apostol Pavel: „Fiule Tit, mustră-i cu asprime (pe creștini), ca să fie sănătoși în credinţă” (Tit 1, 13). Poate să creadă cine-va în Dumnezeu și credinţa lui să nu-i adu-că nici un folos, dacă nu crede cum mărtu-risește Biserica, adică credinţa adevărată ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu. Nu spune Apostolul Iacov (capitolul 2, 19) că și demonii cred și se cutremură? Dar ce le folosește diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu?

(Arhim. Ilie Cleopa, Călăuză în Credinţa Orto-doxă, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p. 94)

P ărintele Cleopa a fost un părinte iluminat de Duhul Sfânt, care s-a

adăpat la Izvorul din care curge „apa vieţii” și a devenit, pentru mulţi, el însuși „izvorul de apă săltătoare spre viaţa cea veșni-că” (Ioan 4, 14).

Nu știm dacă părintele Cleopa avea con-știinţa sfinţeniei vieţii sale (sfântul nu con-știentizează dimensiunea propriei sfinţenii), dar, pentru că declara despre sine cu atâta naturaleţe și smerenie că este „un putrigai legat cu sârmă”, putem să ne dăm seama că

„Om

ul c

are

știe

, dar

nu

știe

că

știe

, est

e ad

orm

it - t

reze

ște-

l”

5 diN VIE\ILE SFIN\ILOR

era plin de Duh Sfânt, om filocalic și smerit. Lucrarea lui duhovnicească tainică doar Dumnezeu o știa.

Îmi amintesc cu bucurie de anii petre-cuţi în preajma acestui om minunat, trimis de Dumnezeu într-un timp anume, pentru a răspunde nevoilor acestui binecuvântat popor „consumator de sacru”.

Aveam 15 ani când, la hramul Mă-năstirii Sihăs-tria, din 8 sep-tembrie 1969, intram ca frate în obștea aces-tei mănăstiri. Părintele Cleo-pa tocmai se întorsese din pustie, unde a trăit câţiva ani buni, retras pentru a se îm-părtăși din experienţa isihastă, dar și pen-tru a se ascunde de «eghemonii» regimului comunist totalitar, care-l urmăreau. În ziua aceea, părintele cuvânta pelerinilor adunaţi la hram. După înţelegerea mea de atunci, mi se părea că un sfânt vorbea despre tai-nele lui Dumnezeu și despre drumul pe care trebuie să-l urmeze creștinul spre împărăţia cerurilor. Cuvintele lui erau pline de sens și dătătoare de speranţă. Cum să nu te atașezi sufletește de un asemenea om? Acea întâlnire cu părintele Cleopa a constituit premisa vieţii mele călugărești. Mulţumesc lui Dumnezeu pururea că, din primele zile în obștea Mănăstirii Sihăstria, am avut șansa să aleg, dintre părinţii îmbu-nătăţiţi de atunci, pe cei care să-mi ghideze primii pași șovăielnici în viaţa călugărească.

Venisem decis să rămân în obștea Mă-năstirii Sihăstria despre care, la acea vreme, nu știam prea multe. După ce au trecut sărbătorile, am fost prezentat părintelui stareţ, protosinghelul Caliopie Apetrei. În-

tâlnirea a fost scurtă, dar densă. Îmi răsună și acum, ca un ecou, primele reguli pe care trebuia să le împlinesc, ca orice începător: „Frate Ilie, pentru ascultare în gospodărie te adresezi economului, părintelui Victorin; când ai nevoie de cele necesare traiului, che-larului, părintelui Ambrozie; pentru învăţă-turi și sfaturi duhovnicești, părintelui Cleo-pa; pentru rânduiala bisericii, eclesiarhului mare, părintelui Macarie; pentru cele cărtu-rărești, părintelui Petronie, iar ca duhovnic să iei pe părintele Paisie“.

Cine a avut imensa șansă să fie fiul spi-ritual al marelui Paisie Olaru și pregătit la școala dohovnicească a părintelui Cleopa Ilie nu poate uita niciodată experienţa trăi-tă, ce nu poate fi înlocuită prin nimic altce-va. Viaţa pământească se scurge repede, asemenea unui fir care iese din caierul tim-pului și se deapănă pe ghemul veșniciei și, uneori, uitarea acoperă cu valul său anu-mite fapte și evenimente pe care le-am trăit cândva. Mie, însă, mi-au rămas în su-flet chipurile iconice ale acestor mari în-văţători și îndrumători, ce au exercitat asu-pra mea acea paternitate spirituală care m-a marcat pentru toată viaţa. De aceea spun adesea că la baza iniţierii mele în viaţa mo-nahală stau învăţătura primită la școala duhovnicească a părintelui Cleopa și po-

văţuirile sfinte ale părintelui Paisie. Îmi amintesc cu plăcere de predicile

duminicale ale părintelui Cleopa, de sfaturi-le duhovnicești ţinute în fiecare vineri dimi-neaţa, după ce se citeau în biserică molitvele de spovedanie. De asemenea, îmi amintesc de glumele duhovnicești ce ni le spunea în trapeză, la cina de duminică seara, înainte de începerea Postului Mare, căci, spunea el, „nu trebuie să intrăm în post triști, cu feţele posomorâte…!”.

În anul 1970 a venit un ordin „de sus”, prin care se impunea părintelui să nu ţină

„Om

ul c

are

știe

, și ș

tie c

ă șt

ie, e

ste

înţe

lept

- ur

mea

ză-l”

6 @nv[\[tur[ de credin\[ ortodox[

predici mai lungi de un sfert de oră. Cu umorul său bine cunoscut, părintele Cleopa a replicat: „Păi, eu într-un sfert de oră abia fac introducerea predicii, când să mai spun și con-ţinutul ei…?”. Dar, ca să nu supere pe „cei de sus”, vorbea în biserică mai puţin, însă con-tinua la trapeză, sau de pe cerda-cul chiliei sale ori în mijlocul naturii.

Îmi aduc aminte cu nostalgie cum, uneori, vara, duminica, după Sfânta Litur-ghie, plecam împreună cu părintele prin codrii seculari care înconjurau ca o cetate bazinul Sihăstriei, pe care el îi cunoștea ca pe propria-i fiinţă. Hălăduiam prin locuri frecventate doar de fiarele sălbatice. Acolo ne învăţa despre legătura omului cu „zidirea lui Dumnezeu” și ne povestea în-delung despre „descoperirea lui Dumne-zeu din făpturi și din firea lucrurilor”. Ne întorceam, uneori, noaptea târziu, când începea Utrenia de la miezul nopţii. În seri-le înstelate primeam o adevărată lecţie de astronomie. Era un bun cunoscător al ce-rului văzut și nevăzut.

Totdeauna simţeam cum se crea o sta-re de har în preajma acestui om deosebit. De la părintele Cleopa am înţeles că valoa-rea în faţa lui Dumnezeu nu se măsoară după funcţia pe care o avem în ordinea umană, ci după intensitatea dragostei și sfinţenia vieţii.

† ÎPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

A i vrut să știi dacă este chiar neapă-rată nevoie de spovedanie. Mai

înainte te spovedeai des, dar ai încetat fiind-că cineva a râs de tine din această pricină. Nu trebuia să încetezi. De cine n-au râs oa-menii? „Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge și vă veţi tângui.”

Pe lângă meserie, spui tu, mai ai și o vie care îţi dă roadă bună, fiindcă o cultivi bi-ne. Dacă cineva și-ar lăsa via în părăsire și ar râde de tine că ţi-o cultivi cu grijă pe a ta, ce, ţi-ai lua mâinile de pe vie și ai înceta s-o mai cultivi? N-ai face asta, bineînţeles. Şi atunci, cum ai putut să șovăi în a cultiva sufletul tău, care este mai important decât toate viile de pe pământ? Fiindcă atunci când vei muri, sufletul îl vei lua, iar via o vei lăsa. Dintre toate cultivările, cultivarea sufletului e cea mai însemnată; și dintre toate ostenelile cu care se ostenește omul pe pământ, osteneala dată cu sufletul este cea mai îndreptăţită. Drept aceea, întoarce-te la osteneala de mai înainte cu sufletul tău, și începe iarăși să te spovedești. Astfel grăiește apostolul Iacov: „mărturisiţi-vă unul altuia păcatele.” Păcatele tăinuite cresc și se înmulţesc, iar îndată ce sunt scoase la lumină se usucă și pier.

Nu spune: „Nu sunt păcătos!” Citește ce scrie dreptul în Psaltire: întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea.

Nu spune: „Eu îmi mărturisesc păcatele lui Dumnezeu însuși, așa că numai e nevoie să le mărturisesc și oamenilor”. Cine a fost mai drept decât Apostolul Pavel? Şi acest Pavel avusese un păcat înainte de apostolia sa, ca Saul, și acest păcat l-a mărturisit îna-intea tuturor, nu o dată, ci de mai multe ori, și nu doar înaintea credincioșilor, ci și în faţa păgânilor. „Aţi auzit, le scrie el galatenilor

„Cel

mai

bog

at o

m, e

ste

cel c

are

se m

ulţu

meș

te c

u ce

are

.” Sf

ântu

l Gri

gori

e Te

olog

ul

7 L[SA\I COPIiI S[ VIN[ LA MINE (Luca 18, 16)

botezaţi, cum eu peste măsură prigoneam Biserica lui Dumnezeu și o stricam pe ea.” Același lucru l-a vestit și înaintea neboteza-tului rege Agripa (Fapte 26).

Şi dacă așa stau lucrurile cu Sfântul Pavel, de ce să ţii tu ascunse rănile sufletu-lui tău? De ce să lași șerpii să se înmulţeas-că în sânul tău? Oare numai fiindcă a râs cineva de tine? Dacă a râs o dată de tine, oare va râde pururea? Roagă-te lui Dum-nezeu pentru el în taină; poate că se va pocăi și își va șterge păcatul cu lacrimi. Ce e mai șubred decât gândurile oamenilor? De câte ori nu se căiesc oamenii seara pen-tru ceea ce au vorbit în timpul zilei? Drept aceea, în privinţa sufletului tău nu asculta pe oricine îţi spune ceva în treacăt, ci as-cultă ce spune Biserica lui Dumnezeu.

Stai de vorbă cu duhovnicii care spove-desc oamenii și vei auzi de la ei multe pilde ale ușurării sufletești pe care au dobândit-o cei ce s-au spovedit cu râvnă. Nu este nici un basm, ci adevărul adevărat că mulţi muribunzi aflaţi în agonie îndelungată au putut muri doar după ce și-au mărturisit păcatele înaintea preotului. Şi eu ţi-aș pu-tea da asemenea pilde, pe care le-am văzut cu ochii mei. Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei și bunătăţii, și El dorește tuturor oamenilor mântuirea. Dar cum se va mântui cineva dacă nu va ajunge să facă deosebirea limpede și cu bună știinţă între păcat și dreptatea lui Dumnezeu, dacă nu înlătură păcatul și nu recunoaște dreptatea lui Dumnezeu?

Cu ce poartă omul în sufletul său când moare, cu aceea merge la judecata lui Dumnezeu: dacă e păcat - cu păcatul, dacă e dreptate - cu dreptatea. Dumnezeu aș-teaptă de la fiecare muritor pocăinţă, iar pocăinţa cuprinde mărturisirea păcatelor proprii. Şi dat fiind că în orice zi și în orice ceas îngerul morţii poate veni după sufletul

nostru, Biserica îi povăţuiește pe credincioși la deasă împărtășanie și încă mai deasă po-căinţă. Dumnezeu să te binecuvânteze!

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia,

București, 2002, p. 180)

B unicul unei fetiţe avea un obicei prost; seara se ducea pe câmp și

fura tot ceea ce găsea, punea în căruţă și venea acasă.

O dată a luat-o și pe nepoata sa pentru a ţine calul. Pe câmp, bunicul luă ce găsi, apoi veni către căruţă uitându-se în dreap-ta și în stânga să nu îl vadă cineva, dar ne-poata sa, din căruţă, îl întrebă:

- În sus te-ai uitat? Atunci bunicul s-a gândit îndelung la

cuvintele nepoatei sale și, de atunci, nu a mai furat niciodată.

Uităm să privim în sus de nenumărate ori în viaţa noastră, făcând orbește fel de fel de răutăţi. Căutăm să nu fim descope-riţi de oameni - în faţa cărora ne rușinăm - dar de Dumnezeu, Cel ce vede toate, nici-decum. Câte măsuri de precauţie ne luăm pentru a nu ne rușina pe lumea aceasta de

tot ceea ce facem și cum omitem să privim în sus; și să ne întrebăm de fiecare dată: „Doamne, Ţie îţi place ceea ce fac eu acum, binecuvântezi Tu faptele mele?”

„Îm

păra

t ade

văra

t, ac

ela-

i îm

păra

t car

e es

te s

tăpâ

n pe

mân

ie, p

e in

vidi

e, p

e pl

ăcer

e.”

Sfân

tul I

oan

Gur

ă de

Aur

8 Programul activit[\ilor

S unt complexată. Am 21 de ani și multe dintre prietenele mele sunt

deja căsătorite, unele au și copii. Eu sunt virgină și mi se spune că această noţiu-ne este una învechită, iar dacă mă voi păstra așa, nu mă voi mărita. Îmi dau seama că desfrânarea este un păcat, dar ce-i de făcut?

Nu vă lăsaţi manipulată. Aţi spus foarte bine că desfrânarea este un păcat. Vom puncta și că acesta este un păcat de moarte, care duce sufletul în întunericul iadului. Doar pocăinţa adâncă și îndreptarea vieţii reunesc un astfel de suflet cu Dumnezeu și cu Sfânta Sa Biserică.

Desfrânarea îl lipsește pe om de harul lui Dumnezeu. Fiind lipsit de har, desfrânatul se lipsește și de pacea sufletească. Astfel de oameni sunt nevrotici și adesea neliniștiţi. De aceea ei se și află tot timpul în căutare de noi aventuri și plăceri.

Desfrânarea îl lipsește pe om de posibili-tatea de a iubi cu adevărat. De obicei, cei vinovaţi de acest păcat nu pot să întemeieze o familie stabilă și nici să educe copii sănă-toși din punct de vedere moral. Cât despre SIDA, bolile venerice, avorturi și infertilitate în cazul patimii amintite cred că este de pri-sos să mai vorbim.

Acum, să ne întoarcem la prietenele dumneavoastră mai „avansate” în acest do-meniu. Așa cum întunericul nu se înţelege cu lumina, la fel și fecioria pentru un desfrâ-nat este ca o admonestare, tulburându-i conștiinţa. De aceea, ele ar dori să nu audă niciodată despre aceasta și să măsoare totul cu măsura lor.

Căsătoria a fost creată de Dumnezeu, iar familia, gândită de El ca o mică Biserică. Fe-tele creștine cuviincioase se rugau Domnului și Maicii Domnului pentru a li se dărui un soţ, se păstrau pentru acesta și se înfrumu-seţau prin modestie, neprihănire și smere-nie, acestea fiind zestrea lor. În vechime se spunea: „Modestia este podoaba fetei” și de aceea familiile erau trainice.

(Dr. Dimitri Avdeev, Femeia și problemele ei: per-spectiva psihiatrului ortodox, Editura Sophia, Bucu-

rești, 2011, p. 17-19)

Luni, sâmbătă și duminică.