D U D E Ş T I I N O INEU BESCHENOVAA L B U M M O N O G R A F I C

În loc de prefaţă

Tăvălugul istoriei se rostogoleşte inexorabil dinspre trecutul neguros spre un viitor câteodată greu previzibil, impregnând pe foiţa lui, mai sensibilă decât hârtia fotografică, locuri şi oameni, realizări şi evenimente care marchează incontestabil clipa. Prezentul, mai puţin ori mai mult glorios, încrustează pe răbojul istoriei locuri, oameni şi fapte legate prin viaţa de fiecare zi sau prin evenimente epocale. Totul rămâne aproape de om, de momentul care provoacă istoria, de aceia care îi dau dimensiunea după chipul şi asemănarea lor. Şi, mai ales, după forţa lor. O monografie este oglinda în timp a unor locuri, oameni şi întâmplări, este istoria consemnată după izvoarele ei. Lucrarea de faţă, “Dudeştii Noi – Neu Beschenova – Album Monografic”, cu o concepţie fotografică semnată de Dan N. Buruleanu şi un text scris de Liana Păun, este un volum unitar, alcătuit după canoane temeinice. Cartea este un amplu studiu ştiinţific despre localitatea Dudeştii Noi şi este obiectivă şi exactă, pătrunzătoare şi completă, informată şi intuitivă în acelaşi timp. Este un studiu al tuturor cadrelor: cosmologic, de sub şi suprateri-toriu, biologic, istoric, dar şi al manifestărilor sociale, economice, spirituale,juridice ori politice. De asemenea, monografia atinge evoluţia socială, procesele de modernizare ori, în cazul nostru, de urbanizare. Vorbind despre aşezare geografică şi climă, despre floră, faună şi istor-ic, aflăm că pe aceste pământuri s-a vieţuit încă din mileniile VI-V î.d.Ch., atestarea documentară a localităţii avându-şi sorgintea spre începuturile Evului Mediu. Existenţa ei este consemnată în registrele de dijme ale bisericii romano-catolice. În preajma anilor 1450 o găsim ca proprietate a Huniazilor, trecând apoi sub dominaţie turcească. După cucerirea Habsburgilor, localitatea Dudeştii Noi începe o nouă eră. La început de secol XVIII vin primii şvabi, iar în anul 1751 este consemnată construirea bisericii romano-catolice, astăzi monument istoric. Localitatea noastră nu este străină de nici un eveniment de seamă al secolelor care au trecut, de la mişcările revoluţionare paşoptiste, până la cele două conflagraţii mondiale. Poşta comunală datează din anul 1881, iar în primul război mondial la Dudeştii Noi a fost construit un hangar pentru Zeppelin. Apoi, perioada anilor interbelici şi ocupaţia sovietică, cu deportările şi bine-cunoscuta «democraţie populară».

Monografia cuprinde evoluţia demografică şi structura etnică, vorbeşte despre evoluţia aşezărilor şvăbeşti, despre organizarea administrativă după primul Război Mondial şi până astăzi. Ea face un scurt rezumat al personalităţilor comunei, al monumentelor istorice, al bisericilor şi şcolilor. Vorbeşte despre economia actuală, dar şi despre ample proiecte de viitor. Cartea este un bogat album de epocă, în care fotografia veche se amestecă în mod armonios cu ilustrarea modernă a localităţii. Alcătuită din perioade însemnate mai pregnant, consemnând evenimente de excepţie, ori, dimpotrivă, cu perioade de timp mai estompate de vicisitudinile unor neguri istorice sau pur şi simplu din cauza unor omisiuni, pas cu pas, an cu an, veac după veac, pe aceste meleaguri s-a scris istorie. O istorie adevărată! Şi acelaşi lucru încercăm să îl facem şi noi astăzi, după cât ne ajută bunul Dumnezeu şi după modestele noastre puteri. Scriem o istorie nouă: demnă de strămoşii noştri şi pentru care să nu se ruşineze urmaşii. Pentru că a trăi înseamnă în primul rând a face, a-ţi lăsa onestul tău însemn că ai trecut printr-un anumit loc, într-un anumit timp. Datoria noastră este să arătăm că aceste meleaguri milenare sunt încă vii, pentru că noi suntem încă aici, împreună! Lucrarea se adresează deopotrivă locuitorilor comunei, elevilor şi studenţilor, precum şi iubitorilor de istorie, ca şi celor care au plecat din Dudeştii Noi, iar acum se află departe şi îi încearcă dorul şi amintirile despre meleagurile natale. Monografia dudeşteană este importantă atât din punct de vedere pur ştiinţific şi istoric, cât şi din punct de vedere sufletesc, cu atât mai mult cu cât localitatea noastră, prin conjunctura geografică şi etnică, este europeană de câteva secole, aici dezvoltându-se în armonie o societate multietnică, multiconfesională şi multiculturală conformă cu cerinţele Uniunii Europene.

Alin Adrian NICA Primarul Comunei Dudeştii Noi

7

Aşezată în Câmpia de Vest a Banatului, comuna Dudeştii Noi se află la întretăierea paralelei de 45 de grade, 50’ 21’’ latitudine nordică cu meridianul de 21 grade, 06’ 02’’ longitudine estică, la o altitudine de 91 de metri. Aşezarea se află în zona periurbană a oraşului Timişoara, la o distanţă de 13,5 km de acesta spre nord-vest şi păstrează caracteristici ale vieţii rurale, mai ales sub aspect edilitar, dar tinde tot mai mult să se transforme într-o zonă rezidenţială. Multe trăsături specifice vieţii la ţară s-au estompat, cea mai mare parte a populaţiei făcând naveta la oraş. Localităţile învecinate sunt Becicherecu Mic la vest, Hodoni şi Satchinez la nord-vest, Sânandrei şi Timişoara la est şi Săcălaz la sud. Legăturile sunt asigurate prin drumuri comunale iar în partea de sud a comunei, la doi kilometri distanţă, trece şoseaua naţională Timişoara – Sânnicolau Mare – Cenad (DN 6), care leagă localitatea de punctul de frontieră cu Ungaria, şi calea ferată Timişoara – Cenad, cu halta Dudeştii Noi. Din punct de vedere geomorfologic, localitatea Dudeştii Noi este situată în zona Câmpiei Tisei – subdiviziune a Câmpiei de Vest. În partea de nord şi de răsărit a aşezării terenul este mai ridicat, trecerea către câmpia joasă făcându-se în trepte, printr-o pantă îngustă. Această câmpie a făcut parte din Depresiunea Panonică şi s-au sedimentat depuneri aluvionare mai vechi şi mai noi, cutate şi cu numeroase falii, mişcări tectonice periodice fiind înregistrate şi în prezent. Din punct de vedere geologic au apărut formaţiuni care au aparţinut Sarmaţianului, Panonianului şi Cuaternarului, acesta din urmă acoperind depunerile pano-niene – nisipuri, mâluri sau argile. Terenul a fost unul mlăştinos până când s-au făcut lucrări de îndiguire şi au fost deviate cursurile de apă, astăzi mai existând în zonă urme ale acestora sub forma unor lăcovişti şi bălţi, în văi. Solurile pre-dominante sunt cernoziomurile, dezvoltate peste cultura de loess. Aşezarea este situată în zona temperat-continentală moderată, cu un regim termic determinat de circulaţia curenţilor oceanici, polari, meditera-neeni şi, mai rar, tropicali, caracteristic zonei de câmpie din jurul Timişoarei şi Banatului în general. Verile sunt calde, iernile nu prea friguroase, primăverile timpurii şi toamnele destul de lungi. Relieful, vegetaţia, hidrografia şi solul specifice entităţii geografice în care este aşezată comuna Dudeştii Noi determină o serie de particularităţi cu caracter local ale regimului climatic. În arealul comunei, temperatura medie anuală este de +10,90C, media temperaturilor din lunile de vară fiind 20,60C iar cea a lunilor de iarnă 0,20C. Cea mai mare temperatură, de +400C, a fost înregistrată în data de 16 august 1952, în timp ce temperatura minimă

absolută a fost de –35,30C, în data de 12 ianuarie 1963. În jur de 100 de zile pe an temperatura medie depăşeşte 250C iar valori termice de peste 300C se înregistrează aproximativ 40 de zile. Protecţia naturală oferită de Munţii Semenicului, Masivul Poiana Ruscă, Munţii Zarandului şi Dealurile Lipovei lasă deschis drumul maselor de aer umed care vin dinspre vest şi influenţează regimul precipitaţiilor. Vânturile cele mai frecvente – austrul, comloşul şi băltăreţul – bat dinspre nord-vest şi sunt călduţe şi umede. De la începutul lunii martie până la sfârşitul lunii octombrie cantitatea medie de precipitaţii este de 453 mm/m2 iar precipitaţiile medii anuale sunt de 631 mm/m2. Valoarea maximă a precipitaţiilor căzute în 24 de ore a atins 100 mm/m2 în luna iunie 1915. Media anuală a umidităţii este de 74%, cea mai scăzută înregistrându-se în luna iulie – 62% - iar cea mai ridicată în luna decembrie – 88%, numărul zilelor cu precipitaţii fiind, în medie, de 105,9. O ploaie torenţială ieşită din comun a fost consemnată în data de 14 iulie 1955, când s-au înregistrat 70,4 mm în 503 minute, cu o intensitate de 0,14 mm precipitaţii pe minut. Durata medie anuală a zăpezii este de 29,8 zile, grosimea medie a acesteia atingând 36,7 mm/an. În perioada octombrie-martie, ceaţa şi bruma sunt feno-mene destul de des întâlnite, vara sunt frecvente dimineţile cu rouă iar în lunile de iarnă sunt zile în care apar chiciura, grindina sau îngheţul. Comuna Dudeştii Noi este străbătută în partea de sud şi est de Bega Veche – vechiul curs al râului Bega înainte de construirea canalului şi în prezent o continuare a Beregsăului – iar cei mai importanţi afluenţi sunt Niard (Magheruş) şi Ier (Apa Mare). Mlaştinile de odinioară au fost desecate în bună parte, în prezent ocupând o suprafaţă foarte redusă, iar pentru stoparea feno-menului de băltire favorizat de pantele reduse şi de solurile argiloase, care permit stagnarea apelor, s-a realizat un sistem de canale care sunt legate de Bega Veche. Alimentarea cu apă potabilă a localităţii se face din pânzele fre-atice, aşezarea având şase fântâni arteziene. Actualul sistem de alimentare cu apă este bazat pe 4 foraje, o gospodărie de apă cu 2 bazine a câte 300 m3 fiecare. Artezienele mai există încă însă nu mai e funcţională decât una. Acestea au constituit unica sursă de apă potabilă până în anii ’70. La Dudeştii Noi există, de asemenea, trei lacuri de crov, rezultate în urma tasării terenului. Vegetaţia ierboasă, diferite specii de arbuşti, plante specifice zonelor mlăştinoase şi arbori precum salcia, plopul, teiul, castanul sau salcâmul sunt cele mai răspândite specii pe raza comunei dar cea mai mare parte a teritoriu-lui acesteia a fost transformat în teren agricol, vegetaţia naturală caracteristică zonei fiind înlocuită cu plante de cultură. Cât priveşte fauna, sunt răspândite

10

diferite specii de rozătoare, şopârle, prepeliţe, fazani, berze, păsări răpitoare, rândunele, lăstuni, vrăbii, raţe şi gâşte sălbatice, accidental păsări provenite din rezervaţia ornitologică de la Satchinez, diferite specii de peşti – biban,

11

somn pitic, crap, roşioară, plătică - iar dintre mamifere pot fi amintite iepurele, vulpea, viezurele, dihorul, mistreţul, căprioara.

ISTORICUL AŞEZĂRII

Cele mai vechi urme

Începuturile locuirii pe teritoriul actualei comune se pierd în negura vremurilor. Dovezi despre existenţa unor aşezări străvechi au apărut în urma cercetărilor de suprafaţă făcute cu mulţi ani în urmă, când a ieşit la iveală, în mai multe puncte, material ceramic care indică urme de locuire încă din neolitic. Aceste descoperiri sunt confirmate şi de informaţii, apărute în publicaţii maghiare vechi. Prezenţa acestor aşezări vechi de mii de ani se explică şi prin existenţa împrejurimilor mlăştinoase, care ofereau o bună protecţie naturală. La o distanţă de aproximativ 1,2 kilometri în nordul comunei poate fi observat un promontoriu cu dimensiunile de 200/150 metri, înconjurat de şanţuri, unde cel mai vechi nivel de locuire este neolitic, iar peste acesta s-a identificat o aşezare daco-romană. Aici s-au descoperit urmele unor locuinţe de suprafaţă, ale unor gropi de provizii şi ale unui mormânt de inhumaţie orientat est-vest. Materialul arheologic constă în fragmente ceramice cenuşii lucrate la roată în proporţie de 80%, altele lucrate cu mâna, de culoare brun-roşcată, fragmente de râşniţă şi bucăţi de zgură metaliferă. Pe baza acestora, aşezarea poate fi datată în secolele III-IV d.Ch. Tot in partea de nord a aşezării, la un kilometru de aceasta, s-a identificat pe un promontoriu din preajma unei cazemate o aşezare neolitică suprapusă de niveluri daco-romane şi prefeudale, aşa cum indică fragmentele ceramice descoperite iar la o distanţă de un kilometru spre est, pe secţiunea unei conducte, a mai ieşit la iveală o întinsă aşezare neolitică deasupra căreia s-a dezvoltat o alta, daco-romană. Şi aici au fost găsite fragmente ceramice cenuşii, lucrate la roată, şi urmele unui cuptor menajer. Cu ocazia cercetării arheologice efectuate pe traseul unei conducte s-au descoperit mai multe aşezări daco-romane iar la circa 250 de metri de canal, în partea de sud-est s-a mai identificat o aşezare de acelaşi tip, din secolele III-IV, datarea fiind făcută tot cu ajutorul fragmentelor ceramice. Săpături arheologice de amploare nu s-au făcut încă în zonă, fragmentele ceramice descoperite sunt atipice, astfel încât, fără o cercetare sistematică a urmelor de aşezări, nu poate fi precizată cu exactitate apartenenţa culturală a acestora. Zona a făcut parte din aria foarte vastă pe care s-a răspândit cultura Starčevo-Criş în mileniile VI-V î.d.Ch., ai cărei locuitori preferau aşezările amplasate pe terase joase şi câmpii, unde se putea practica cultivarea plantelor. Ulterior, în neoliticul dezvoltat, s-a impus cultura Vinča, străină de mediul local dar care s-a răspândit şi în rândul populaţiei băştinaşe. În perioada

de declin a acestei culturi, partea centrală şi nordică a Banatului a făcut parte din aria de răspândire a culturii Tisa, dezvoltată pe un fond local, urme tipice acesteia fiind descoperite în localităţi apropiate de Dudeştii Noi. În secolul al XIX-lea a fost descoperită, în hotarul satului, şi o tetradrahmă din vremea lui Alexandru cel Mare, care a fost donată muzeului orăşenesc, în 1887, de Paul Schweininger. Nu au putut fi precizate mai multe indicii referitoare la posibila existenţă a unei aşezări dacice în apropiere, dar tetradrahma găsită aici confirmă existenţa unor legături comerciale şi circulaţia monetară în zona de nord a Banatului. Acest teritoriu a fost însă cu siguranţă locuit de daci, cuceriţi apoi de romani, care au transformat întreaga regiune în provincie romană. Aceasta a rămas un spaţiu de romanitate şi în epoca postaureliană, în ciuda atacurilor din ce în ce mai dese ale triburilor migratoare.

„Mileniul întunecat”

După retragerea romană, provincia a continuat să fie locuită de o populaţie agrar-pastorală, şi în timpul valurilor succesive ale migraţiilor procesul de ruralizare a continuat, modestele aşezări săteşti oferind condiţii de viaţă mai sigure populaţiei băştinaşe. Aşa cum atestă şi descoperirile arheologice, prezenţa acestora a fost semnalată în zone prielnice agriculturii şi creşterii animalelor. Teritoriul pe care se află astăzi comuna a fost atacat în secolul al III-lea d.Ch. de goţi, care, la rândul lor, au fost înfrânţi şi alungaţi de huni. Au urmat gepizii, avarii, slavii, şi, mai târziu, pecenegii, de la care pare să provină şi numele satului medieval care a precedat actuala aşezare. Acest teritoriu, care a făcut parte din voievodatul lui Glad şi apoi din cel al lui Ahtum, se afla în raporturi comerciale cu Imperiul Bizantin, aşa cum indică numeroasele descoperiri monetare din zonă, provenite de la aproape toţi împăraţii bizantini, căci era favorizat oarecum şi prin poziţia sa geografică, de întretăiere a unor foarte vechi şi importante căi de comunicaţie şi negoţ. Ulterior a fost cucerit de maghiari şi a intrat în componenţa Regatului Maghiar. Invazia mongolă din anul 1241 a pustiit cumplit zona, căci localităţile erau atacate prin surprindere şi locuitorii, inclusiv bătrânii şi femeile, omorâţi cu sălbăticie. Atestare documentară şi denumiri

Comuna Dudeştii Noi este o aşezare care îşi are începuturile în Evul Mediu. Vechile ei denumiri sunt Neubeschenova, Ujbesenyö şi, după alipirea la Regatul României, Beşenova Nouă, până în 1964, când i s-a atribuit numele actual.

14

Deşi informaţiile sunt sărăcăcioase şi trunchiate, ele sunt totuşi de natură să facă oarecare lumină asupra epocii îndepărtate în care se află originile aşezării. Ea este cunoscută din secolul al XIV-lea, fiind menţionată în registrele de dijmă ale bisericii romano-catolice din anii 1332-1337, între cele 288 de teritorii bisericeşti din ţinutul Cenad şi de atunci este locuită aproape neîntrerupt. Prima atestare documentară a localităţii datează din anul 1333, când aici exista o parohie catolică iar preotul Ştefan de Ersenis a plătit nouă groşi. Aşezarea este pomenită de către strângătorii dijmei papale din arhidiaconatul de Timiş sub numele de Berzenev şi Beseno, apoi Bezenev sau Bessenyew în 1498. Unii cercetători au fost tentaţi să lege denumirea aşezării de vechiul neam al bessilor, de origine tracică, dar pare mai plauzibilă presupunerea că ea a fost înfiinţată de pecenegi (biseni), şi în limba maghiară termenul „bessenyo” însemnând peceneg. În lucrarea sa „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”, Francesco Griselini afirmă că înspre anul 1070 această zonă „a fost tulburată de atacurile pecenegilor şi cumanilor care au apărut în acest ţinut...”. Franz Wettel, autorul unei istorii a comunei care se bazează în mare parte pe însemnările lui Mathias Siebold din Beşenova Nouă, indică la rândul lui filiera Bissenen-Bessen-Petschenegen de unde ar proveni numele aşezării, adăugând că, probabil, şi comuna învecinată, Becicherecu Mic, are aceleaşi origini. Denumiri asemănătoare s-au păstrat până în secolul XX. În dicţionarul lui J. M. Korabinsky din 1786 localitatea este numită Besenova iar Valyi descrie Neu Besenova ca fiind o localitate germană. Şi Francesco Griselini foloseşte toponimul Besenova iar Fényes Elek menţionează aşezarea cu numele de Neu Besenova sau Besenyö, cu precizarea că e o comună germană. Satul a mai fost cunoscut şi sub denumirile de Neo Bessenova, Új Bessenyö sau Neu Besenew, Besenyö, Neu Beschenowa.

Satul medieval

În Evul Mediu aşezarea avea drept de târg local, ca urmare a unei activităţi meşteşugăreşti diverse şi a unui comerţ intens care nu va dispărea nici în timpul stăpânirii otomane. În 1455 ea se afla în proprietatea Huniazilor iar în timpul domniei lui Matia Corvin întreaga provincie a avut de suferit din cauza incursiunilor turceşti, deşi campaniile acestora au fost respinse de Pavel Chinezu, comite de Timiş între anii 1478 şi 1494. În 1520 satul este menţionat ca o posesiune a familiei Bornemisza de Besenova. După bătălia de la Mohács (1526) a urmat o perioadă de anarhie iar în 1552 turcii au cucerit cetatea Timişoarei şi întreaga câmpie din împrejurimi,

15

transformând Banatul în paşalâc. În secolele XVI-XVII localitatea a făcut parte din paşalâcul de Timişoara, timp de 164 de ani, răstimp în care a sărăcit complet şi s-a depopulat treptat, dar după unele izvoare în sat au existat şcoli turceşti. Era un teren mlăştinos, care, în urma inundaţiilor, se acoperea de băltoace şi de noroi. Multe localităţi au dispărut în această perioadă, din colibele de pământ şi bisericile de lemn n-a mai rămas nici o urmă. Şi Beşenova a devenit, sub turci, selişte – se pare spre sfârşitul epocii paşalâcului – pentru că, la începutul stăpânirii otomane, aşezarea era locuită. În defterele otomane ea este menţionată ca aparţinând de nahia Timişoara, fiind un simplu sat. În 1554 apare cu 23 de case, în 1569 cu 27 de case, în 1579 cu 30 de case iar în 1666 apare ca oraşul Besenova, cu locuitori ca gospodarul Vucihnea, popa Ştefan Anuca, Iancu bairactarul (stegarul), Peia al lui Belea, Vidac, Coia, Petcu al Neii, Ioan Rădoiţă. O nouă epocă: cucerirea habsburgică

Încă din 1716, după ce prinţul Eugeniu de Savoya a cucerit cetatea Timişoarei, cea mai mare parte a Banatului a intrat sub stăpânirea Casei de Habsburg. Pacea de la Passarowitz din 1718 consfinţea noul statut al provinciei, care a devenit domeniu al Coroanei, fiind administrată nemijlocit de forurile aulice de la Viena. Ea a fost împărţită în mai multe districte iar administraţia militară care s-a instituit avea misiunea de a o reorganiza din temelii. Beşenova Nouă avea să facă parte din districtul Timişoara, condus de un administrator care-şi avea reşedinţa în oraş. Primul guvernator, contele Florimund Mercy, a început acţiunea de colonizare şi desecare a provinciei, marcând începutul unei noi epoci în istoria acesteia. Colonizarea a durat aproape tot veacul al XVIII-lea iar noii colonişti au primit pământurile cele mai bune, în timp ce famili-ile româneşti erau dislocate forţat. Patenta de colonizare a fost difuzată în vestul şi sud-vestul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană – un conglomerat de aproximativ 300 de state, câteva zeci de oraşe libere şi în jur de 1.500 de cavaleri independenţi în care se instituise tradiţia ca împăratul să fie ales de către principii electori din Casa de Habsburg – şi a început o acţiune de recrutare a familiilor dispuse să emigreze. Despre o colonizare organizată a Banatului – provincie care, la fel ca Transilvania sau Ungaria, n-a făcut niciodată parte din Sfântul Imperiu Roman – se poate vorbi încă din anul 1722 iar un an mai târziu a luat fiinţă o reţea de recrutori care de ocupau de transportarea emigranţilor în locurile în care aveau să se stabilească. Coloniştii urmau să cultive

16

ogoarele nelucrate iar recoltele de pe aceste terenuri aveau să contribuie la creşterea veniturilor erariului, astfel încât aceştia au beneficiat de o serie de facilităţi din partea administraţiei, care le-a oferit sprijin pentru încropirea gospodăriilor şi întemeierea noilor aşezări. Colonizarea locuitorilor din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, cunoscuţi sub numele de şvabi, s-a făcut în mai multe valuri; ei au fost aşezaţi în zonele cele mai fertile, în sate deja existente sau în locuri în care au întemeiat aşezări noi, transformând această zonă mlăştinoasă în una prosperă. Colonizarea a reprezentat, de asemenea, o modalitate de răspândire a catolicismului spre răsăritul Europei. Beschenova este menţionată la începutul stăpânirii habsburgice în Banat, în conscripţia fiscală din anul 1717, ca o aşezare locuită de 20 de familii sârbeşti care se ocupau cu creşterea animalelor, probabil ajunse în zonă în timpul strămutărilor masive de populaţie sârbească din sudul Dunării de către comitele de Timiş, Pavel Chinezu. Pe prima hartă topografică a Banatului timişean realizată de contele Claude Florimund Mercy între anii 1723-1725 localitatea apare sub numele de Bessenova, terminaţia „-ova” fiind specifică aşezărilor locuite de sârbi, dar figurează ca o aşezare părăsită. Se pare că sârbii aşezaţi aici au plecat deoarece nu puteau plăti contribuţia bănească şi au refuzat să devină o comunitate agricolă sedentară. Sate părăsite în acest fel erau destul de multe la vremea respectivă. Terenurile erau folosite drept păşuni şi ici-colo se mai găsea câte o colibă în care se adăposteau cei care veneau cu animalele la păscut. Zona mlăştinoasă în care se afla Beşenova a fost folosită iniţial pentru creşterea broaştelor ţestoase, îndeletnicire rămasă în amintirea locuitorilor, care au dat numele acestei reptile unei străzi din comună. Şi într-o perioadă mai târzie, broaştele ţestoase erau trimise la Viena, fiind o marfă foarte căutată. Momentul sosirii primilor colonişti la Beşenova Nouă nu e pe deplin elucidat de cei care au încercat să facă lumină asupra începuturilor existenţei comunei şvăbeşti. Unii susţin că familii de şvabi ar fi sosit încă din 1724, pre-cedând primul val de colonizare masivă, după ce şi-au părăsit satele de baştină în urma revoltelor pricinuite de numeroasele războaie şi din cauza birurilor mari. Alţii indică anul 1728, pe baza relatărilor lui Francesco Griselini, care menţionează aşezarea printre satele noi întemeiate de Mercy la data respectivă. Franz Wettel nu se îndoieşte de afirmaţiile lui Griselini şi presupune că primii veniţi au fost cioplitori în piatră din Pădurea Neagră şi lucrători la minele de salpetru, care au fost deportaţi în mod forţat din aşezările de baştină, în urma tulburărilor pe care le-au provocat. În registrele administrative, aşezarea numită atunci Beşenova Nouă, apare cu puţini locuitori şi cu doar câteva case iar dacă

17

printre aceştia existau şi colonişti germani, numărul lor trebuie să fi fost nesem-nificativ. Se ştie, dealtfel, că una din caracteristicile primei etape a colonizării, din timpul domniei împăratului Carol al VI-lea, consta în aşezarea imigranţilor fie în case părăsite de băştinaşi, fie în sate locuite de români sau sârbi. În 1734, când contele Mercy a părăsit definitv Banatul şi administrarea provinciei a fost încredinţată baronului Engelshofen, în acte este din nou menţionat domeniul Beschenova, învecinat cu proprietatea familiei Piacsonics (Pejacsevich) şi cu pământurile din Sânandrei ocupate de Odony. În următorii ani, numele comunei nu mai este pomenit. În timpul războiului austro-turc din 1737-1739 satele au fost din nou prădate şi incendiate, acestor greutăţi adăugându-se epidemia de ciumă, care a făcut numeroase victime. În acei ani, pe hărţi şi la recensăminte, satul apare ori locuit, ori ca domeniu care a fost arendat unor

persoane avute din cetatea Timişoarei, care l-au folosit probabil pentru creşterea vitelor. Printr-un ordin al magistratului german s-a hotărât ca, începând cu anul 1742, aşezările din vecinătatea Timişoarei, printre care şi Beşenova Nouă, care făceau parte din teritoriul administrativ al oraşului Timişoara şi erau arendate administraţiei camerale, să plătească o contribuţie modică, timp de cinci ani, banii fiind folosiţi pentru dezvoltarea oraşului. Rapoartele administraţiei provinciale de la Timişoara din acea perioadă fac referire şi la familii venite din Ardeal care au primit pământ în zona Beşenovei. Sunt menţionate 40 de familii de „valahi” aşezate pe domeniul respectiv, care plăteau o contribuţie anuală de 300 de guldeni oraşului, ceea ce reprezenta o sumă considerabilă. În acte din anul 1743 sunt menţionaţi ca locuitori ai Beşenovei Baselie Zoban (Vasile Cioban) şi Jovan Ardellian (Ioan Ardelean). Franz Wettel vorbeşte despre colonişti germani aduşi la Beşenova în 1744 de Engelshofen, care au primit suprafeţe modeste de pământ, fără să se poată vorbi de o colonizare masivă. Potrivit datelor din arhive, în 1748 mai rămăseseră doar 24 de familii româneşti, iar apoi şapte, care ulterior au fost mutate cu forţa la Becicherecu Mic şi la Sânandrei.

Harta Neu Beschenowa la 1728

18

COLONIZAREA TEREZIANĂ ŞI ÎNTEMEIEREA SATULUI ŞVĂBESC

19

Die Einwanderung der Schwaben ins BanatImigrarea șvabilor în Banat - pictură de Stefan Jäger 1910

20

Însemnări mai exacte despre aducerea coloniştilor germani la Beşenova Nouă există din 1748. Aşezarea a fost repopulată în mod sistematic între anii 1748 şi 1764, în timpul Mariei Tereza, care a moştenit provinciile habsburgice, această perioadă reprezentând o nouă etapă a colonizării. Soarta satelor care fuseseră arendate Timişoarei şi a celor care le locuiau avea să se schimbe, căci în urma populării lor cu colonişti ele deveneau dependente de administraţia provincială. Acum e menţionat numele lui Johann Oswald, originar din Lotharingia şi stabilit în Banat cu mai bine de 20 de ani în urmă, pe vremea când acesta era guvernat de contele Mercy. Oswald se ocupa cu recrutarea coloniştilor şi în iunie 1748 a adus la Neu Beschenowa 60 de familii de colonişti germani din Mainz şi Trier – în jur de 290 de suflete – dar o listă a acestora nu s-a păstrat. Aceştia au parcurs în jur de 400 de kilometri pe uscat, până la Viena, unde s-au îmbarcat şi au venit pe Dunăre cu două vase, până la Petrovaradin (Novi Sad). De acolo au fost însoţiţi la Titel de funcţionari imperiali şi apoi şi-au continuat drumul pe Bega, până la Timişoara. Din oraş au fost transportaţi cu căruţele pe locul cunoscut sub numele de

Harta Neu Beschenowa la 1748

21

domeniul (prediul) Bessenew sau „de Ersenis/de Besenis”, unde s-au stabilit, fiind primii colonişti statornici care s-au aşezat aici. Au găsit în aşezare câteva familii româneşti care refuzau să-şi părăsească gospodăriile, s-a ajuns la neînţelegeri între aceştia şi noii veniţi, astfel încât locuitorii români au fost mutaţi la Sânandrei şi la Becicherecu Mic în urma unei cereri a administraţiei teritoriale adresate curţii vieneze. De atunci, satul a primit denumirea de Beşenova Germană. Din 1748 până în 1749 satul a aparţinut de paro-hia Mercydorf (actualul Carani), unde, la 15 iulie 1748 a fost botezat primul copil născut în Beşenova, iar la 17 iulie a fost înregistrat în registrele matricole primul deces. În aceleaşi registre, ultimul deces pentru satul Neu Beschenowa e consemnat in luna decembrie. Se statornicise obiceiul ca primii veniţi, care au reuşit să-şi încropească o gospodărie, să-şi înştiinţeze rudele şi cunoştinţele pentru a-i aduce în Banat. Probabil aşa s-a întâmplat şi la Beşenova, căci în anul următor, noi colonişti – cunoscuţi şi prieteni ai celor dintâi - au fost aduşi de acelaşi Johann Oswald, în noua comună mai existând loc pentru numeroase familii. Așezarea s-a populat an de an, ajungând ca, în scurt timp, să numere 108 gospodării. În anul 1750 a început şi construcţia bisericii iar în luna septembrie a avut loc a doua înmormântare în cimitirul din Beşenova. Viaţa primilor colonişti nu a fost uşoară în aceste locuri mlăştinoase şi doar cu multă osteneală aceştia au reuşit să transforme terenul în pământ cultivabil. Anul în care au sosit a fost unul foarte secetos, astfel încât noii veniţi şi-au construit casele în locuri joase din vatra satului, dar mai apoi nu o dată au avut de suferit din această cauză, deoarece în anii ploioşi pânza freatică se ridica şi producea numeroase pagube.

Anul 1751 scris deasupra intării în biserica romano-catolică

22

Abia 15 ani mai târziu inginerii aveau să traseze locurile în care trebuiau ridicate casele. De altfel, şvabii s-au acomodat extrem de greu la clima umedă, nesănătoasă, şi la terenul mlăştinos, care, împreună cu epidemiile declanşate de sărăcie, le-au adus multe nenorociri. Aşa cum reiese din acte ale administraţiei, aceasta s-a îngrijit în imediat după colonizare de starea de sănătate a locuitorilor, trimiţând medicamente bolnavilor. Clima neprielnică a cauzat încă din primii ani o mortalitate deosebit de mare iar din cele 60 de familii

colonizate iniţial au rămas doar 34. Banatul ajunsese să fie numit „groapa şvabilor” dar coloniştii au continuat să vină şi să se stabilească aici. Aşezarea a fost periodic repopulată; în 1752 au fost aduşi noi colonişti din vestul imperiului. Din primele zile ale lunii iunie până în 8 august au sosit de la Viena opt transporturi cu 821 de persoane, de la unul dintre acestea păstrându-se şi o listă cu noii veniţi: 82 din Lotharingia germană, nouă din Baden-Baden şi trei din Strasburg. Au mai venit şi şapte familii din Pădurea Neagră, stabilite probabil pe Schwartzwäldergasse, deşi nu există documente care să susţină această presupunere. Aceştia din urmă au şi fost numiţi „Waldvolk” (poporul pădurii). Colonizarea şi repartizarea terenurilor a constituit o preocupare permanentă pentru administraţia camerală în această perioadă, mutarea unor locuitori în alte sate sau moartea unei întregi familii ducea imediat la înlocuirea acestora cu noi colonişti, care, cu toţii, au primit case şi terenuri pentru agricultură. În acelaşi an e consemnată la Beşenova o epidemie în urma căreia s-au înregistrat 116 morţi şi alte numeroase îmbolnăviri. Numărul naşterilor a fost de doar 20, ceea ce a dus la o considerabilă scădere demografică.

Ingineri austrieci – desen de Viktor Stürmer

23

După toate aceste nenorociri, în 1754 locuitorii din Neu Beschenowa au făcut un legământ faţă de sfinţii Wendelin, Rochus, Nepomuk şi Quirin, precum şi faţă de Domnul Iisus Christos, ca zilele acestora să devină zile de sărbătoare ale comunei. Conform documentelor din arhiva curţii imperiale, la 12 aprilie 1756 celor colonizaţi în Beşenova Nouă le-a revenit suma de 13.993 de guldeni dintr-un total de 36.338 de guldeni, la vremea respectivă o vacă sau un cal costând în jur de opt guldeni. Importanţa aşezării crescuse, astfel încât, încă din

1753, s-a înfiinţat aici o staţie de poştalion pentru toţi locuitorii din împrejurimi. O nouă epidemie de ciumă a cuprins întreaga provincie, inclusiv comuna Neu Beschenowa, la sfârşitul anului 1762, când satele au fost izolate, şi, aşa cum e consemnat într-un act al magistratului din Timişoara, a luat sfârşit abia în vara anului următor. Atunci au fost reluate legăturile dintre aşezări şi au fost aduse ofrande de recunoştinţă sfinţilor care patronau comuna. În 1763 numărul coloniştilor a crescut cu încă 220 de germani şi au mai fost construite 104 case; potrivit evidenţelor parohiei, Neu Beschenowa avea 588 de enoriaşi. Unii colonişti erau aduşi în localitate doar temporar, până când se stabilea locul în care urmau să fie aşezaţi definitiv. După o statistică din 1766, în Beşenova se aflau 732 de colonişti vechi, stabiliţi aici între 1748-1764, în timp ce numărul celor noi, veniţi după 1765, era de 591. Aşadar, după cum reiese şi din registrele parohiei, în aceşti ani aşezarea Neu Beschenowa era deja constituită, după venirea primelor valuri de colonişti. Anul 1770 a fost unul în care sănătatea locuitorilor a avut din nou de suferit, în comună înregistrându-se 175 de decese şi doar 97 de naşteri. În acest an se pare că au fost aduşi şi colonişti de origine franceză; în 1772 Neu Beschenowa avea 1.100 locuitori iar în 1775 se găseau aici 219 case şi 154 şcolari.

Harta Neu Beschenowa la 1763

24

25

26

Alipirea la Ungaria

Administraţia militară instituită iniţial în Banat a fost înlocuită, în 1751, cu una civilă, în cadrul căreia districtul Timişoara a fost menţinut, iar între 1765-1771 un număr semnificativ de colonişti s-a aşezat în protopopiatul Neu Beschenowa, dar, începând cu 1763, puteau veni doar cei care suportaucosturile călătoriei şi îşi construiau singuri gospodăriile. În 23 aprilie 1779, în urma repetatelor revendicări ale dietei maghiare, partea nordică şi centrală a Banatului a fost alipită Ungariei. Acest teritoriu a suferit o reorganizare administrativă, fiind împărţit în trei comitate în care administraţia austriacă a fost înlocuită cu cea maghiară. Contele Christoph Nitzki, care s-a ocupat de reorga-nizarea administrativă, a reînfiinţat comitatul Timiş în 22 iunie iar comuna Neu Beschenowa a fost încorporată în districtul Sânandreiului. În 1781 administraţia camerală a scos la vânzare mai multe domenii din Banat, printre care şi comuna Neu Beschenowa, care a fost evaluată la 161.211 guldeni, dar cum nu s-a găsit nici un cumpărător, ea a rămas în continuare proprietate erarială. Ca urmare a politicii mercantiliste promovate de Habsburgi în Banat în cursul secolului al XVIII-lea s-a dezvoltat atât agricultura cât şi producţia manufacturieră şi o serie de produse precum cerealele, pieile, mierea sau ceara se comercializau. Se făcea, de asemenea, un comerţ intens cu vite. De multe ori însă, din cauza sur-plusului de umiditate şi a inundaţiilor erau recolte slabe, care nici nu puteau fi strânse, şi rămâneau pe câmp. Un astfel de an prost a fost 1781, când, din cauza unei secete cumplite, toate plantele furajere şi legumele din grădini s-au uscat. Împăratul Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, a încercat să ducă, după 1780, o politică reformistă, în spiritul iluminismului, care a nemulţumit însă nobilimea maghiară, astfel încât măsurile sale au fost sortite eşecului. În timpul războiului austro-ruso-turc izbucnit în 1787, când monarhia habsburgică a declarat război Turciei împreună cu Rusia, Banatul nu a fost ocolit de incursiunile turceşti. Militarii încartiruiţi aici, a căror întreţinere cădea în sarcina comitatului, constituiau şi ei o povară pentru comună. Habsburgii au pus capăt războiului prin pacea încheiată la Şistov, în 1791, şi refugiaţii din alte aşezări care găsiseră adăpost la Neu Beschenowa s-au putut întoarce la casele lor. Din cauza lipsurilor provocate de război şi a secetei, care a secat şi fântânile, au urmat câţiva ani grei pentru locuitorii comunei. Preţurile produselor au crescut foarte mult iar anul 1794 a fost unul al foametei, cele mai multe alimente necesare traiului zilnic fiind aduse cu vapoarele, pe Dunăre şi Tisa, de la Baziaş sau Panciova.

27

Revoluţia franceză şi războaiele napoleoniene aveau să aducă schimbări majore în Europa. În 1804, Francisc al II-lea, arhiduce al Austriei, rege al Boemiei şi Ungariei şi ultimul împărat al Sfântului Imperiu a proclamat Imperiul Austriac şi a devenit împărat ereditar al Austriei sub numele de Francisc I. Doi ani mai târziu, Napoleon desfiinţa Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, constituind Confederaţia Germanică, alcătuită din 39 de state. Suveranul de la Viena îşi păstra noul său titlu, de împărat al Austriei. După Congresul de la Viena din 1815 care consfinţea înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi constituirea Sfintei Alianţe, Austria avea să fie o mare put-ere în prima jumătate a secolului al XIX-lea. O hartă din anul 1816 a comu-nei Neu Beschenowa oferă indicii asupra modului de viaţă al locuitorilor în acea perioadă; suprafaţa aşezării era alcătuită din teren arabil, păşuni, vii, livezi, dar şi multe mlaştini, fapt care denotă că agricultura era principala ocupaţie a locuitorilor. În acelaşi an, la serbarea prilejuită de aniversarea centenarului de la eliberarea cetăţii Timişoara de sub stăpânirea otomană, e consemnată şi par-ticiparea unei delegaţii din Neu Beschenowa. O epidemie de holeră s-a abătut asupra comunei în 1836, care a început în mijlocul verii şi a durat până în septembrie, făcând mai bine de 200 de victime. Numai în ultima decadă a lunii iulie au murit 60 de oameni iar în august, 90. Loviţi de această nenoro-cire, locuitorii au făcut un legământ faţă de Sfântul Rochus, ca în cinstea lui să construiască o capelă, iar acesta a fost îndeplinit în anul 1844.

28

Revoluţia de la 1848-1849

În 1848-1849 revoluţia care a izbucnit în aproape întreaga Europă a cuprins şi Banatul, evenimente notabile fiind consemnate şi pe teritoriul comunei Neu Beschenowa. Intoleranţa revoluţionarilor maghiari faţă de revendicările naţionale ale celorlalte etnii a pricinuit numeroase nemulţumiri şi a determinat o puternică rezistenţă a acestora. Revoluţionarii sârbi, care doreau înfiinţarea provinciei Voivodina, cu capitala la Timişoara, care urma să includă şi o mare parte din Banat, erau baricadaţi în mai multe lagăre şi atacau graniţele co-mitatului şi oraşele din apropiere – Moldova Nouă, Vârşeţ, Biserica Albă. În timpul acestor evenimente, mai mulţi bărbaţi din Neu Beschenowa au fost trimişi la Vârşeţ şi Biserica Albă, de unde s-au întors o săptămână mai târziu, doar 12 din cei plecaţi rămânând acolo pentru a asigura un cordon de pază. S-a impus însă apoi ca măsură de urgenţă dezarmarea satelor şvăbeşti din apropierea Timişoarei, care erau de partea revoluţionarilor maghiari. LaNeu Beschenowa acţiunea s-a desfăşurat în 23-24 octombrie, pe lângă arme fiind ridicate furcile şi coasele. În luna noiembrie a anului 1848, din fiecare casă în care se aflau doi bărbaţi apţi de muncă unul era înrolat în armata imperială. Totodată, o mare cantitate de fân din comună a fost transportată la Timişoara, pentru hrana cailor. Până la sfârşitul anului 1848, toate localităţile mai importante din Banat au fost ocupate şi dezarmate de imperiali dar la începutul lunii aprilie 1849 trupele revoluţionare conduse de generalul Iosif Bem au pornit spre Banat pentru a-l recuceri. Până la jumătatea lunii mai, Bem ocupase tot Banatul, cu excepţia Timişoarei. Cu câteva zile înainte de începerea luptelor pentru cucerirea cetăţii, noi recruţi au fost înrolaţi din satele aflate în jurul Timişoarei. Revoluţionarii maghiari au început asediul Timişoarei la 18 mai 1849, şi până în 8 august, când atacurile au fost respinse, violentele bubuituri de tun care se succedau neîntrerupt se auzeau până la distanţă şi deveniseră un lucru obişnuit. Henryk Dembiński, comandantul armatei revoluţionare până la sosirea generalului Bem, a avut tabăra şi la Beşenova Nouă în timpul asediului Timişoarei. După ultima mare bătălie din 9 august, trupele insurgenţilor care se retrăgeau spre Arad au fost respinse de armata imperială spre Becicherecu Mic, şi apoi, peste un curs de apă care desparte cele două comune, spre Neu Beschenowa, căci terenul din nordul comunei Becicherecu Mic era mai prielnic atacului cavaleriei. La Neu Beschenowa au avut loc lupte aprige între trupele austriece şi cele ale revoluţionarilor maghiari, însuşi generalul Bem venise să conducă operaţiunile iar bătălia care s-a dat a fost una decisivă. În momentul în care revoluţionarii

29

şi-au părăsit poziţiile a avut loc un schimb de lovituri de tun iar trupele s-au retras prin viile comunei, unde au făcut un scurt popas şi s-au regrupat înainte de a-şi continua drumul. Revoluţionarii, care aveau o linie de front acoperită de 120 de tunuri, au deschis focul de la mare distanţă spre armata imperială, concentrată în locurile mai înalte din comună. Momentul culminant al luptei a fost depăşit spre după-amiază iar comandantul armatei imperiale a dat semnalul de înaintare pe întregul front de luptă. Locuitorii comunei au trăit momente cumplite, viaţa fiindu-le primejduită din cale-afară. Unii s-au adăpostit dincolo de colinele aflate în apropiere, unde şi-au săpat bordeie, dar cum purtau cămăşi albe, au fost luaţi drept soldaţi şi, până la lămurirea lucrurilor, supuşi unui scurt bombardament, în urma căruia mulţi şi-au pierdut viaţa. În luptele care s-au dat aici în vara anului 1849 mulţi soldaţi au murit, în frunte cu maiorul austriac József Broëta, şi au fost îngropaţi în cimitirul comunei. Revoluţionarii s-au retras spre Sânandrei şi apoi spre Arad, fiind înfrânţi definitiv de armatele austriece şi ţariste în bătălia de la Şiria. În semn de mulţumire că localitatea a scăpat din această cruntă bătălie, începând cu 9 august 1850, locuitorii comunei au comemorat în fiecare an această zi. Comuna în a doua jumătate a secolului XIX-lea şi începutul secolului XX

Înfrângerea revoluţiei maghiare a fost urmată de constituirea unei noi provincii aflate sub autoritatea Vienei şi guvernată independent de Un-garia. Noul împărat Franz Iosef a înfiinţat Voivodina Sârbească şi Banatul Timişean, cu capitala la Timişoara şi autonomă faţă de Ungaria, din care făcea parte şi Beşenova Nouă. Administrarea provinciei a fost organizată de contele Coronini Kromberg, cu funcţionari germani. La Neu Beschenowa casele au primit numere noi în 1851 iar un an mai târziu a fost introdus sistemul de carte funciară. În 1860, Banatul, Voivodina şi vestul Transilvaniei au trecut din nou sub autoritatea Ungariei, fără nici o urmă de autonomie, şi a fost reînfiinţat comitatul Timiş. Istoria locală consemnează că anii respectivi nu au fost în-totdeauna dintre cei mai favorabili pentru locuitorii din Neu Beschenowa. Despre anul 1856, cei care au consemnat evenimentele din viaţa comunei spun că s-a caracterizat prin ploi necontenite, urmate de îmbolnăviri de friguri şi numeroase decese, în schimb, anul următor a fost unul uscat şi roditor iar grâul se făcuse atât de frumos cum nu mai fusese de multă vreme. În anul 1866, Prusia, care începuse realizarea unificării statelor germane sub egida sa, a pornit războiul împotriva Austriei. În timpul acestuia, toţi cei lăsaţi la vatră, precum

30

şi rezerviştii, au trebuit să se înroleze în armata austriacă dar prusacii au obţinut o victorie decisivă la Sadova, Austria fiind definitiv exclusă din zone tradiţionale de influenţă ale habsburgilor în provincii germane şi italiene. În urma luptelor, cum spitalele din oraşe deveniseră neîncăpătoare, în comună au fost aduşi 32 de răniţi de pe câmpul de luptă, aici fiind amenajat un spital de campanie. Anul respectiv s-a evidenţiat şi printr-o mortalitate deosebit de mare, 185 de oameni şi mulţi copii murind de anghină. Doi ani mai târziu, mulţi localnici s-au îmbolnăvit de friguri. În urma insucceselor politice şi militare ale monarhiei austriece, în anul 1867 s-a încheiat pactul dualist, ca urmare a tratativelor dintre cancelarul Impe-riului şi liberal-moderaţii maghiari şi prin această soluţie de compromis împăratul recunoştea Ungaria ca stat. Noua Monarhie Austro-Ungară va fi organizată sub forma unei confederaţii alcătuite din două părţi iar comuna Neu Beschenowa va face parte din structurile politico-administrative maghiare, care cuprindea „ţările Coroanei ungare”, până la sfârşitul primului război mondial. Cele două state aveau acelaşi suveran – simultan împărat al Austriei şi rege al Ungariei – şi trei ministere comune, pentru afacerile externe, armată şi finanţe. Noua monarhie avea, de asemenea, două capitale, la Viena şi la Budapesta. Printre eve-nimentele locale notabile din această perioadă se numără înfiinţarea, în 1870, a societăţii de lectură, a poştei din localitate în 1872, unde funcţiona şi telegraful, iar mai târziu, a unei staţii telefonice şi a închisorii, în 1880. Primăria localităţii a primit, în 1873, un nou statut, când reprezentanţii administraţiei locale au început să fie aleşi prin vot direct şi secret. Acel an a fost însă şi unul nefast pentru comună, cu 248 de morţi, o parte din cauza epidemiei de holeră izbucnite în luna august, care a durat două luni, iar altă parte din cauza vărsatului de vânt. Anii care au urmat au fost când mai buni, cu recolte bogate, când mai răi, cu ploi, inundaţii şi multe boli, dar ani de bunăstare şi de prosperitate încep să se facă tot mai simţiţi în comună spre sfârşitul secolului. În 1877 doi localnici au cumpărat o maşină de treierat, recoltele de cereale fiind tot mai bune. În aceşti ani, remarcabilă a fost şi producţia de vin. O recoltă de excepţie s-a înregistrat în 1878, dar în acelaşi an un număr mare de copii care a murit de difterie. Tot în 1878, pentru prima dată, tineretul a sărbătorit Maialul, o serbare câmpenească dedicată primăverii. Anul 1879 a rămas multă vreme în memoria locuitorilor, după ce, în 31 octombrie şi 9 noiembrie s-au simţit în comună cutremure de pământ destul de puternice, ambele în jurul orei opt seara. Din 1880 au început lucrări de drenare ale terenurilor aşezării şi s-a construit un canal de scurgere care a costat 150 de guldeni. Cu toate acestea, ploile necon-tenite din primăvara anului următor au inundat pivniţele caselor şi au distrus

31

semănăturile iar vara care a urmat a fost deosebit de uscată, cu o arşiţă cumplită, cu 35 de grade la umbră. Cronica locală a acestor ani menţionează starea vremii, informaţii despre recolte şi preţuri, date de stare civilă, boli sau incendii care au izbucnit în comună. În 5 martie 1882 s-a înfiinţat Societatea de economii şi credit din Neu Beschenowa, care a funcţionat până în 1893, iar în 1887 s-a constituit societatea de înmormântare. Johann Kraus, care era şi proprietarul unei combine, a adus în comună, în 1892, prima semănătoare, iar în 1894, prima batoză. Un an mai târziu a fost dată în folosinţă linia de cale ferată care face legătura între Timişoara şi Sânnicolau Mare.

La sfârşitul secolului al XIX-lea sunt menţionate în Neu Beschenowa mai multe meserii, precum şi numele celor care le practicau: bărbieri – Peter Bermann, Josef Kammer, Peter Karl, Michael Kunzelmann, Josef Princz, Heinrich Siebold, Johann Weber, Josef Weber; măcelari – Johann Jordán, Peter Schäffer; confecţioneri de pieptene – Johann Frombach; cojocari – Nicolaus Schlör; negus-tori de turtă dulce – Borbala Lang, Johann Metzen; zidari – Michael Ehrenreich, Johann Grundhauszer, Peter Heinrich, Wilhelm Kade, Nicolaus Kiefer; fierari – Wilhelm Althammer, Johann Bakesz, Johann Krausz, Mathias Römer; croitori – Carl Berger, Josef Franczen, Carl Reinert; cizmari – Nicolaus Breuer, Peter Funk, Adam Stark, Sebastian Wagner; frânghieri – Alois Benga, Peter Benga; tâmplari – Peter Brück, Peter Bücher, Josef Hönich, Vendelin Müller, Meinhardt Reisz, Johann Schmidt, Mathias Schwarcz; rotari – Johann Schneider, Michael Unterreiner; birtaşi – Johann Schäffer; dulgheri – Johann Brück. Alte meserii practicate în comună erau cele de morari, brutari, tinichigii sau dogari.

Gara azi

32

Comuna avea şcoală, în 1902 a fost construită o grădiniţă care a funcţionat până în 1927, exista un cor bărbătesc şi un cor mixt. În 1902 a fost constituită Societatea tineretului, care a fost condusă de întemeietorul ei, Jakob Gerhardt, până în 1916 iar în 1911 a fost înfiinţat un cazinou.

Poșta veche – 1881Şcoala și biserica catolică – 1890

33

La începutul secolului XX, şi sătenii din Neu Beschenowa au început să emigreze în America, pentru a agonisi bani, aidoma unui mare număr de locuitori din această parte a imperiului. În 1904 şi 1905 au plecat 109 persoane, dintre care doar 13 s-au reîntors în comună. În aceşti ani a început să scadă numărul dece-selor, dar şi cel al naşterilor. Alţi 325 locuitori ai comunei au plecat în S.U.A. între 1906 şi 1908, din care au revenit acasă doar 65. Suma de bani pe care emigranţii au trimis-o în acest interval rudelor rămase în sat a fost de 375.000 de coroane.

Grădiniţa în 1915

Elevii clasei I – 1905

34

Primul război mondial şi unirea cu Regatul României

Anul 1914 avea să marcheze începutul unor noi necazuri pentru locuitorii comunei, ca urmare a izbucnirii primului război mondial: privaţiuni, rechiziţii, morţi şi răniţi. După asasinarea, la Sarajevo, a prinţului moşternitor Franz Ferdinand, Austro-Ungaria declara, la 28 iulie, război Serbiei iar intra-rea în război a altor mari puteri în următoarele săptămâni a declanşat prima mare conflagraţie mondială a secolului. În 26 iulie a fost ordonată mobilizarea şi pentru locuitorii din Neu Beschenowa iar pentru nevoile armatei au fost rechiziţionate cantităţi mari de produse agricole. Totodată a înflorit specula cu cereale. În 1916 recolta a fost din nou rechiziţionată şi s-au stabilit preţuri maximale la grâu şi la porumb dar specula n-a putut fi stăvilită. Nivelul de trai a scăzut iar articolele de primă necesitate se găseau cu mare greutate. Cum bărbaţii erau plecaţi pe front, lipsa mâinii de lucru în comună era tot mai acut simţită şi toată munca rămăsese în sarcina bătrânilor, femeilor şi copiilor. În toţi anii războiului, numărul deceselor a fost mai mare decât cel al naşterilor. În anii 1916 şi 1917 mai ales, din cauza ploilor abundente, au fost inundate 1.600 de lanţe de teren agricol şi păşuni, dar recolta, şi aşa săracă, a fost rechiziţionată de autorităţi.

Soldaţi din Neu Beschenova înrolaţi în Primul Război Mondial – 1915

35

După prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, împăratul Carol I de Habsburg i-a dezlegat pe toţi ofiţerii şi soldaţii din armata austro-ungară de jurământul de credinţă dar Banatul continua să fie disputat între maghiari şi sârbi. Noul guvern de la Budapesta dorea o „republică autonomă bănăţeană” în cadrul statului maghiar, populaţia românească dorea unirea cu Regatul României. Şvabii bănăţeni, ale căror dorinţe erau iniţial împărţite, au susţinut în cele din urmă hotărârile luate la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia unde s-a decis alipirea Banatului la România iar o delegaţie a acestora avea să susţină, la Paris, unirea întregului Banat cu România. În noiembrie 1918 trupele sârbeşti ocupaseră însă Banatul, pe care doreau să îl anexeze Regatului Sârbo-Croato-Sloven, cu intenţia de a pune ţările participante la viitoarea conferinţă de pace în faţa unui

fapt împlinit. Armata sârbă s-a dedat la numeroase jafuri, luând şi din Beşenova 72 de cai şi 111 vaci. În urma abuzurilor comise şi a numeroaselor proteste, ar-mata de ocupaţie sârbă a fost înlocuită în cele din urmă cu trupe franceze iar în vara anului 1919 cu cele româneşti. La conferinţa de pace de la Paris s-a hotărât ca două treimi din Banatul istoric – în care se afla şi fostul comitat Timiş – să revină României iar în zona recunoscută acesteia s-a trecut la instaurarea administraţiei româneşti. În 28 iulie 1919 Aurel Cosma a fost instalat prefect de Timiş iar în zilele următoare au început să sosească primele unităţi militare româneşti. În timpul primului război mondial, au căzut pe front 49 de soldaţi din Neu Beschenowa şi peste 50 au fost daţi dispăruţi. La sfârşitul războiului, toate lucrurile de valoare din hala pentru Zeppeline construită de nemţi în 1915 pe păşunea comunală au fost furate iar la data de 15 mai 1919 aceasta s-a prăbuşit. Atunci au murit cinci persoane şi mai multe au fost rănite.

Zeppelin deasupra Timișoarei decolat de la Neu Beschenova

36

Tablouri cu participanţii la Primul Război

37

Anii interbelici

După instaurarea stăpânirii româneşti în Banat, noile autorităţi lansau un manifest către toţi locuitorii provinciei: „ ... salutăm călduros pe fraţii bănăţeni, asigurându-i că vom face tot posibilul pentru a le uşura trecerea la viaţa de linişte, de ordine, la viaţa de pace, şi aceasta pentru toţi locuitorii Banatului, de orice naţionalitate ar fi, ca să-şi poată vedea liniştiţi de ocupaţiunile lor”. Perioada interbelică a fost, într-adevăr, marcată de vizibile progrese şi în comuna şvăbească Beşenova Nouă, bogată şi înfloritoare în cadrul noului Regat al României Mari. Preocuparea de căpetenie era agricultura şi creşterea animalelor, viaţa economică a comunei era una prosperă, locuitorii aveau cirezi mari de vite, porcine, turme de oi şi animale pentru muncă iar cei mai mulţi săteni erau ţărani înstăriţi şi mijlocii, căci prin practicarea unei agriculturi eficiente, şi-au consolidat gospodăriile şi şi-au ridicat nivelul de viaţă. Ei s-au preocupat, de asemenea, de o chibzuită gospodărire a comunei. Prin lucrări de desecare, în anul 1922 au fost redate agriculturii 154 de lanţe de pământ (peste 89 ha) şi în acelaşi an Johann Hofmann a pus bazele unei asociaţii de întrajutorare a ţăranilor împotriva inundaţiilor din câmpiile joase, prilej cu care specialistul

La bătutul cânepii – 1938

Peter Hitz a cerut ca autorităţile să aprobe un sistem de canalizare şi drenare a terenurilor. Proiectul urma să fie sprijinit de proprietarii interesaţi în efectu-area acestor lucrări şi realizarea lui a fost încredinţată inginerului Jakob Gruber. Lucrările au fost terminate în primăvara anului 1924, cheltuielile s-au ridicat la 285.482 lei dar binefacerile acestei realizări s-au arătat imediat, căci inundaţiile din anii 1924-1926 au provocat pagube mult mai mici. Între anii 1926-1929

Mașină de treierat – 1935

s-au drenat noi canale pe o suprafaţă de 165 de lanţe, lucrări care au însemnat un efort considerabil şi care au costat 408.189 lei. În anul 1931, o tabără de muncă a tineretului, alcătuită din 150 de băieţi şi 30 de fete, a construit canalul aflat de-a lungul drumului comunal Dudeştii Noi – Becicherecu Mic. În agricultură s-au înregistrat progrese remarcabile, căci ţăranii foloseau cele mai noi utilaje şi maşini. În comună lucrau cinci batoze cu abur şi patru tractoare, principalele culturi erau grâul şi porumbul iar pentru valorifi-carea acestora exista o moară modernă, acţionată cu gaz, o moară de uruială cu motor, o maşină de măcinat acţionată cu benzină şi numeroase mori acţionate de cai. Pentru nevoile proprii mai erau cultivate secara, orzul, sfecla, ovăzul, şi, pe suprafeţe mai mici, cânepa şi lucerna. Curând a început să aibă căutare şi cultura sfeclei de zahăr. Ani de-a rândul s-a cultivat tutun şi a existat de asemenea interes pentru creşterea viermilor de mătase. Exista, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, o societate a ţăranilor, transformată ulterior în societate a agricultorilor, care avea în anii interbelici 145 de membri. Viţa-de-vie, cultivată în comună de aproape 200 de ani, fusese, ca în întreaga Europă, atinsă de filoxeră între anii 1884-1887, dar graţie iniţiativei şi ajutorului plin de zel al învăţătorului Jakob Gerhardt, au fost plantate soiuri de viţă nobilă, şi, curând, noile podgorii au început să dea recolte mulţumitoare. Apropierea de un mare oraş se făcea tot mai mult simţită. O bună parte a producţiei era valorificată pe piaţa de fructe din Timişoara iar vinul, de o calitate destul de bună, şi-a găsit cumpărători în împrejurimi. Creşterea animalelor era şi ea profitabilă. De mare interes era creşterea cailor, mai ales a rasei Nonius, a porcilor de carne, a vacilor elveţiene, foarte căutate. Laptele era valorificat şi el pe piaţa timişoreană, o parte fiind folosit pentru producerea untului şi a brânzeturilor. Potrivit unui recensământ din 1929, existau în comună 717 cai, 846 de vite, 2.330 oi, 1.285 porci, patru capre, 1.527 gâşte, 95 raţe, 9.650 găini, 20 curcani şi bibilici, 36 familii de albine. Locuitorii exportau grâu, făină, porumb şi tutun la Timişoara iar porci, ouă şi păsări de curte în străinătate, în comună existând şase comercianţi şi doi exportatori de ouă şi păsări. Pentru susţinerea agriculturii s-au organizat, în 1938, asociaţii cooperatiste de producţie, aprovizionare şi consum. Transportul era asigurat de firma „Fratschler”, care avea două autobuze, două autocamioane şi trei maşini de persoane. În afară de linia ferată Timişoara-Sânnicolau Mare la care Beşenova Nouă era legată din 1895, localitatea avea drumuri pietruite către Timişoara şi Sânandrei şi drumuri comunale nepietruite către Mercydorf şi Becicherecu Mic.

40

A existat şi un mare număr de meseriaşi, care, după terminarea uce-niciei, rămâneau în comună. Firmele acestora, înscrise la Registrul Comerţului, oferă un tablou destul de complet al activităţii meşteşugarilor din anii interbelici. În 1931 sunt menţionaţi Hennig Ioan, Zimmermann Antoniu, Müller Nico-

La bătutul cânepii – 1938

Tractor la arat – 1939

41

lae, Moradini Ioan, Lindemann Mihai – pantofari; Schneider Iosif, Buchert Ioan, Kammer Nicolae, Kurz Filip, Reinert Iosif – tâmplari, Christian Sebastian – lăcătuş de maşini şi instala-tor de electrică; Kurz Mihai – strungar; Schneider Filip, Berger Nicolae – tinichigii; Scheib-ling Petru, Scheibling Iosif, Waldner Mihai, Frank Fran-cisc – rotari; Schwartz Fran-cisc, Benga Carol, Schuch Iosif – fierari; Brauer Bela – frizer; Krausz Ioan – brutar; Lay Ioan, Pfeiler Iosif (firma comercială „P.I.”) – băcănii; Kummer Matei, Kalapis Petra, Kleitsch Ioan, (firma „K.I.”), Schuch Mihai – cârciumari; Wag-ner Ioan – transportarea de persoane cu autobuzul; societatea cooperatistă pentru aprovizionare, producţie şi desfacere „Producătorul”; firma comercială „Văd. lui Novak Eugen” pentru mărfuri de modă şi mărunţişuri. Din 1932 Metzen Iosif, Kleitsch Andrei şi Hermann Ioan au firme de agenţi de vite şi de cereale care comercializează produse agricole, cereale şi derivate şi fac comerţ cu porci, iar Kummer Matei şi-a deschis o băcănie. Noi firme apar la Registrul Comerţului în 1936: Scheibling Matei, a cărui ocupaţie anterioară fusese cea de mecanic, a deschis firma comercială „S. Matei” pentru moară de urluit, râşniţă de cereale de tot felul, produse de măciniş precum şi furaje iar Weisz Aladar, comerciant, şi-a înmatriculat firma „Weisz Aladar” pentru cârciumă. În 1937 Matei Frank, localnic, agricultor, şi-a înmatriculat firma comercială „Matei Frank” pentru comerţ cu păsări de casă, ouă, unt şi brânză pe întreg teritoriul ţării, firmă condusă de Werhof Ioan, fără drept de semnătură iar Ioan Wagner, fost comerciant, şi-a deschis firma „Ioan Wagner” pentru comerţ cu coloniale, sticlărie, articole de fier şi de textile. Din anul următor e menţionată şi firma „Ioan Beiszer” pentru comerţ cu făină şi tot felul de cereale iar în 1939 Kummer

42

Ioan a deschis o cârciumă, numai cu băuturi spirtoase. Lay Iosif a început, în 1940, comerţ cu mărfuri mixte iar în 1942 firma lui Nicolae Schuch se ocupă cu comerţ mixt (băcănie) en detail, pe cont propriu. Battesweiler Ioan se ocupa din 1943 cu comerţ en detail cu păsări de casă, vii şi tăiate, precum şi cu ouă pe cont propriu, în 1945 Baum Martin se ocupa cu industria morăritului şi comerţ cu cereale şi derivate en gros şi en detail iar în 1947 Dumitru Nastu are o firmă de galanterie şi mărunţişuri, cu amănuntul pe cont propriu. Mai existau în comună un negustor de lemne, şapte croitori, patru frizeri, trei lăcătuşi, trei măcelari, un pălărier, un dogar, patru dulgheri, un frânghier. Exista şi o societate a meseriaşilor – societate meşteşugărească fondată în 1920, cu 171 de membri. Din 1931 a funcţionat la Beşenova Nouă „Prima Cassă de Păstrare pentru desvoltarea simţului de economizare şi acordarea de credite”, care a fuzionat în 1936 cu Banca Poporală. Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, sunt cunoscuţi aproximativ 80 de intelectuali – preoţi, jurişti, medici, farmacişti, ingineri, profesori, învăţători, înalţi funcţionari, ofiţeri etc. – originari din comuna şvăbească. S-a păstrat şi o interesantă literatură populară, alcătuită din proverbe din timpul colonizării, zicători sau poveşti. Comuna avea oficiu poştal, serviciu telegrafic şi staţie telefonică, în 1925 cazinoul înfiinţat în 1911 a fost transformat în „Casa Naţională” iar în 1928 a fost deschisă o grădiniţă de stat sub conducerea învăţătoarei M. Nicola.

Magazinul lui Peter Wagner și Poșta – cca.1930

43

Beşenova Nouă şi a doua conflagraţie mondială

După deceniile de prosperitate din anii interbelici, cel de-al doilea război mondial a însemnat şi pentru locuitorii din Beşenova Nouă începutul unei lungi perioade de privaţiuni, greutăţi şi necazuri. Dacă până în 1944 acesta nu s-a resimţit direct asupra zonei din vestul ţării el a însem-nat totuşi numeroase rechiziţii şi mobilizări; mulţi bărbaţi din comună au plecat pe front iar dintre aceştia, 37 de şvabi din Beşenova Nouă care au luptat în armata română şi alţi 67 înrolaţi în armata germană şi-au pierdut viaţa.

Trecerea României de partea aliaţilor a luat prin surprindere populaţia germană din comună, marcând-o puternic şi stârnind o mare confuzie în rândul acesteia. Mulţi dintre cei care au luptat în armata hitleristă au rămas în Germania sau Austria. Judecătorul comunei, primarul şi cei implicaţi politic în slujba hitleriştilor au fost duşi la jandarmerie. Agitaţia era însă mare, mulţi se gândeau să împacheteze totul şi să plece, fără să aibă o destinaţie precisă, dar fruntaşi ai comunităţii germane precum dr. Hans Otto Roth sau dr. Hans Ersch au îndemnat populaţia să rămână pe loc. În ultimele zile ale lunii august şi în prima decadă a lunii septembrie trupele hitleriste şi horthyste au lansat manifeste prin care cereau populaţiei şi armatei române să lupte alături de germani. Zona a devenit teatru de război, mai cu seamă în prima jumătate a lunii septembrie, când trupele inamice au

Soldatul Johann Gimpel

44

Soldatul Peter Zornek – cca. 1943

Josef Schäfer

45

reluat ofensiva asupra Banatului iar aviaţia germană, deosebit de activă, teroriza ţăranii aflaţi pe câmp şi deranja muncile agricole. În 15 septembrie, o unitate SS denumită grupul de luptă „Behrends” a pornit atacul asupra Timişoarei din direcţia nord-vest, în sectorul de apărare a Regimentului 17 Infanterie recruţi. Atunci a căzut şi punctul de sprijin de la Becicherecu Mic iar compania aflată aici a primit ordin de la divizie să se instaleze la Beşenova Nouă şi să blocheze înaintarea inamicului spre Timişoara. Trupele româneşti din zonă au primit întăriri, pentru a bloca joncţiunea dintre divizia germană şi horthyştii care atacau dinspre nord. La slujba de duminică, din 16 septembrie, preotul i-a îndemnat pe localnici să rămână pe pământul pe care se stabiliseră cu două secole în urmă strămoşii lor, cu orice risc, astfel încât doar 19 familii au plecat în luna septembrie spre occident. În după-amiaza zilei de 20 septembrie comuna a fost bombardată, s-au tras focuri de armă asupra primăriei, dar stricăciunile au fost mici.

Peter Christian înrolat în armata română la Ploiești – 1942

46

Locuitori din Beșenova Nouă conducând la gară pe tinerii care plecau înGermania la instruire – 8 iulie 1943

Beșenova Nouă – Harta la 1945

47

Ocupaţia sovietică, deportările în U.R.S.S. şi noii colonişti

Trupele sovietice intrate în România au pus capăt, în scurtă vreme, oricăror încercări de menţinere a unui regim democratic şi au impus în mod silit tutela Moscovei şi regimul comunist. Soldaţii sovietici care sosiseră în zonă după ce a fost respins atacul asupra Timişoarei au intrat şi în Beşenova Nouă, sub privirile locuitorilor care au început să iasă din ascunzători dar aceştia au impus un regim de adevărată ocupaţie militară şi teroare, săvârşind incredibile abuzuri şi interminabile jafuri. La două zile după ce s-au instalat în comună au rechiziţionat caii, apoi mâncarea, sovieticii fiind foarte interesaţi, de asemenea, de ceasuri de buzunar şi de bijuterii. Din moară au luat grâul şi porumbul şi toate curelele maşinilor. Barbara Franzen, o tânără de 22 de ani, a fost împuşcată de ruşi, făptaşul rămânând necunoscut, iar Matthias Herzog s-a spânzurat. Rechiziţiile au continuat cu 100 de vaci şi 50 de oi şi începând din 29 septembrie 1944, timp de nouă zile, militarii au evacuat populaţia din comună la Sânandrei, ameninţându-i pe cei care refuzau să execute ordinul că vor fi împuşcaţi. După spusele unui martor ocular, Johann Lauer, oamenii şi-au împachetat strictul necesar, au încercat să-şi pună unele lucruri în siguranţă şi la Beşenova Nouă s-a format o coloană impresionantă care înainta încet, pe ploaie, spre comuna învecinată. Sovieticii au făcut prăpăd în sat: casele rămase

Deportaţi în Lagărul 1021 din Stalino (azi Doneţk) – cca.1948

pustii au fost jefuite de armata sovietică şi animalele rămase, confiscate sau lăsate libere pe străzi. Până şi casa parohială era într-o dezordine cumplită, doar biserica nu a suferit decât mici stricăciuni, dar nu a fost prădată. Anul 1945 a fost, de asemenea, unul foarte dureros pentru locuitorii comunei. Se vorbea de deportare, în contul despăgubirilor de război, dar nimeni nu voia să creadă că poate fi adevărat. Cu toate acestea, în 14 ianuarie, la ora patru dimineaţa, jandarmii au ciocănit la fereastra casei parohiale iar arestările au început o oră mai târziu. Au fost ridicaţi bărbaţi între 16 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 32 de ani. Unii au încercat să fugă dar au fost luaţi în bătaia focului de sovietici, unul a fost rănit mortal iar alţi doi au fost grav răniţi. Au fost deportaţi 297 de femei şi bărbaţi în lagărele de muncă forţată din Uniunea Sovietică, din care 68 şi-au găsit sfârşitul în minele de cărbuni din Ucraina. În comună au rămas 138 de copii mici, fără părinţi, în grija bunicilor sau chiar a străinilor. Din U.R.S.S. veneau veşti puţine dar prin grija episcopului Augustin Pacha s-au adunat bani şi alte mijloace de trai pentru ajutorarea copiilor rămaşi fără părinţi. Primii deportaţi în U.R.S.S. s-au întors în 28 octombrie 1949, unii foarte bolnavi, mai ales de tifos exantematic. După ce satul fusese în bună parte depopulat, încă din vara anului 1945 au început să se facă simţite şi la Beşenova Nouă efectele politicii de deplasări ale populaţiei iniţiate de noul regim comunist ajuns la conducerea ţării. În comună au sosit din Dobrogea primii români şi aromâni, pentru strângerea recoltei de pe câmp. În anul următor numărul acestora a crescut, căci au primit casele şi pământurile confiscate de la cei deportaţi, animale, maşini sau unelte agricole care aparţinuseră acestora şi care au fost cumpărate sau chiar rechiziţionate. Din acest motiv au fost primiţi cu ostilitate de localnici, care-i numeau pe noii veniţi colonişti, căci cei rămaşi acasă se descurcau tot mai greu, în condiţiile din ce în ce mai vitrege ale noului regim. În 1946 macedonenii au venit în comună în număr tot mai mare, atraşi de casele rămase nelocuite, de recolta rămasă pe câmp şi de păşunile întinse, căci nu aveau nici un avut. S-au stabilit aici, păstrându-şi obiceiurile, limba şi portul. În acelaşi an, dând curs iniţiativei mai multor oameni de vază ai comunei, a fost înfiinţat căminul cultural, cu o activitate foarte diversă, care se desfăşura pe bază de voluntariat. În 1948 judeţul încă se afla pe primul loc la numărul şi diversitatea de maşini agricole, iar gospodăriile ţărăneşti produceau cantităţi mari de cereale şi creşteau un număr însemnat de animale, dar populaţia avea să sărăcească tot mai mult după instalarea deplină a regimului comunist.

Regimul de „democraţie populară”

Rămas singurul opozant al Kremlinului, Regele Mihai al României a fost izolat treptat de prim-ministrul comunist Petru Groza, în paralel cu procesul de stalinizare completă a României. La 30 decembrie 1947, sub ameninţări, Regele a fost forţat să abdice şi, fără a se ţine seama de prevederile constituţiei

în vigoare, a fost proclamată republica. După model sovietic, regimul de „democraţie populară” a înfăptuit naţionalizarea, colectivizarea, reorganizarea învăţământului, exproprieri, arestări, deportări, care n-au ocolit nici comuna Beşenova Nouă şi au întrerupt în mod brutal cursul firesc al istoriei acesteia.

Familia Wagner deportată în Pietrosu Nou (Movila Gâldăului) casa de pământ din 1951 (stânga) și noua casă din 1954

Familia Rotaru și casa din Dropia – 1956

50

Treptat, întreaga activitate economică a fost trecută sub controlul statului, pământurile ţăranilor şi aproape întreaga avere a acestora au fost

confiscate şi trecute la gospodăria agricolă colectivă înfiinţată în 1950, care gestiona întreaga producţie, iar iniţiativa privată a fost stopată, primii care au suferit fiind aşa-numiţii chiaburi, în realitate cei mai harnici gospodari ai satului.

La grădinărit – 1958

Uscatul frunzelor de tutun la Colectiv – 1959

51

Nici comuna Beşenova Nouă nu a fost scutită de valul deportărilor în Bărăgan, făcută după modelul stalinist al deportărilor în Siberia, de pe urma cărora au avut de suferit locuitorii din aşezările aflate pe o fâşie de 25 de kilometri interior de-a lungul graniţei cu Iugoslavia iar în unele zone chiar mai mult, astfel încât nici cei din Beşenova Nouă n-au scăpat de surghiun. Printre cei vizaţi erau etnicii germani, cei care aveau rude fugite în străinătate, chiaburii şi

cârciumarii, consideraţi „elemente suspecte” şi „duşmani ai orânduirii socialiste”. Cei mai mulţi deportaţi germani nu proveneau însă din categoriile indicate în directiva ministerială de dislocare – persoane din conducerea organizaţiilor locale ale fostului Grup Etnic German şi foşti membri ai organizaţiei combatante a SS – ci foşti proprietari de pământ care fuseseră deja deposedaţi de avutul lor. În 1951, în noaptea de Rusalii, au fost ridicate de la casele lor şi duse cu forţa, la sute de kilometri distanţă, 62 de familii din comună iar din cei 170 de locuitori ai comunei care fuseseră strămutaţi cu forţa, 27 nu s-au mai întors, găsindu-şi sfârşitul în câmpia Bărăganului. Familiile din Beşenova Nouă au fost aşezate în patru sate din Bărăgan: Cacomeanca Nouă (Ezerul), Dalga-Nouă (Dâlga), Dra-galina Nouă (Dropia) şi Pietroiu Nou (Movila Gâldăului). Fiecărei familii i s-a atribuit un loc de casă de o jumătate de jugăr şi, în primele luni, deportaţii au locuit în bordeie pe care le-au săpat în pământ şi le-au acoperit cu stuf şi paie.

Secţia de tâmplărie Beșenova Nouă – 1960

52

Din ordinul autorităţilor, care le-au furnizat lemn de construcţie, ferestre şi uşi rudimentare şi cuie, au început să-şi ridice case cu pereţi de pământ amestecat cu paie şi au construit instituţiile din fiecare comună. Deportaţii aveau domiciliu obligatoriu iar zona în care fuseseră mutaţi cu forţa era atent supravegheată de autorităţi. Cei mai mulţi munceau în fermele de stat, pe plantaţii, în construcţii sau la amenajarea sistemului de irigaţii din zonă, unii prestau diverse munci la domiciliu sau altele ocazionale. În cei aproape cinci ani de domiciliu obligatoriu în „satele noi”, adevărate lagăre de muncă, coletele trimise deportaţilor au fost

Secţia de tâmplărie la curăţenie – 1960 și primind Diploma de unitate “Fruntașă în muncă” la încputul anilor ‘70

53

confiscate iar aceştia n-au avut voie să primească nici scrisori, nici vizite. După ce partidul comunist a decis că familiile duse cu forţa în Bărăgan au dreptul să se întoarcă acasă, acestea şi-au găsit casele ocupate şi transformate în diferite sedii ale întreprinderilor statului sau magazii, fiind nevoite să caute găzduire la străini. Cele mai multe case au fost distruse în mod barbar, unele au fost cu greu recuperate de proprietarii lor de drept, dar cea mai mare parte a bunurilor confiscate cu forţa nu au mai fost redobândite niciodată. Lipsiţi de pământ, de animale şi utilaje, foştii proprietari s-au văzut nevoiţi să lucreze în cooperativele agricole sau fermele de stat nou-înfiinţate. Tradiţia creşterii unui număr mare de animale în fiecare gospodărie a dispărut, a scăzut numărul meşteşugarilor, iar sătenii au ajuns muncitori necalificaţi, zilieri, îngrijitori la ferme sau mecanizatori, tinerii orientându-se mai mult spre meserii cu profil mecanic, căutate în industria timişoreană. Femeile mai ales au fost an-grenate în munca la domiciliu, ele lucrând pentru fabrica de mănuşi, fabrica de covoare Deta sau cooperativa Colortex. O bună parte a populaţiei s-a angajat în industria cărnii, la punctul de lucru al Comtim din comună. În 1949 s-a înfiinţat o secţie de tâmplărie a întreprinderii raionale de industrie locală şi gospodărie comunală Timişoara, care a ajuns să aibă peste 120 de angajaţi în ultimul deceniu al regimului comunist. Mobila, de bună calitate, era exportată, iniţial, în U.R.S.S. şi R.D.G. iar apoi în Belgia şi R.F.G. La începutul anilor ’90, după căderea comunismului şi emigrarea localnicilor în Germania, fabrica s-a închis. O asociaţie economică intercooperatistă de creştere şi îngrăşare a bovinelor a fost înfiinţată în 1989, 80% din animale fiind destinate exportului. Şi comerţul, desfăşurat prin unităţile comerciale de stat sau cele cooperatiste, a intrat sub controlul statului. Primele modificări semnifi-cative în structura etnică a comunei au început însă să apară la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dacă până atunci cei mai mulţi locuitori ai comunei erau etnici germani, proporţia avea să se schimbe treptat iar în 1962 comuna avea 1.280 şvabi şi 1.200 români şi aromâni. Primul mare val de emigrări al etnicilor germani a avut loc după 1970, astfel încât, la recensământul din 1977, mai rămăseseră doar 1.359 de şvabi, în timp ce numărul locuitorilor români crescuse la aproape 1.400. Cel de-al doilea şi ultimul val de emigrări masive a urmat după 1990; în urmă cu câţiva ani, numărul familiilor de nemţi rămase în comună era sub 20. În 1968 comuna Beşenova Nouă, care din 1964 primise denumirea de Dudeştii Noi, a fost desfiinţată, fiind trasformată în sat arondat comunei Becicherecu Mic. În 8 aprilie 2004 aşezarea a fost din nou ridicată la rangul de comună.

54

EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ

Evoluţia demografică a înregistrat perioade de creştere intensă dar şi de declin, în ultimii ani statisticile indicând din nou o creştere lentă a numărului locuitorilor. Această situaţie se datorează, în bună parte, şi faptului că în Banat există o mai veche tradiţie a familiei cu unul, cel mult doi copii, pentru a seîmpiedica fărămiţarea averii. Potrivit celei mai vechi statistici oficiale, de la sfârşitul anului 1766, aşezarea avea 1.323 de locuitori, numărul acestora rămânând relativ constant până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea: în 1778 aşezarea avea 219 case iar în 1783 sunt consemnate 225 de case. Numărul locuitorilor începe să crească mai ales după 1790: de la 1.296 câţi erau în 1792, s-a ajuns, în anul 1802, la 1.821 locuitori. Până în 1855, ca urmare a perma-nentei repopulări, numărul lor a crescut la 2.160, iar în 1859 aşezarea avea o populaţie de 2.141 locuitori şi 404 numere de casă. În 1870 ea a crescut cu 197 de persoane iar la recensământul din anul 1881 cu încă 405, ajungând la 2.743 de locuitori, din care 1.179 bărbaţi şi 1.564 femei. Beşenova Nouă este menţionată şi la 1890 ca făcând parte din comitatul Timiş, cu 3.134 locuitori. La recensământul din 1900 comuna avea 2.849 locuitori şi în 1910 doar 2.541 locuitori, căci, din cauza emigrărilor, o scădere a populaţiei poate fi sesizată mai ales în primul deceniu al secolului XX. În 1920 mai rămăseseră doar 2.456 de oameni în comună. Până în 1935, în comuna a cărei întindere era de 7.408 jughere şi în care se aflau 601 case, populaţia a continuat să scadă, numărul locuitorilor ajungând la 2.397, majoritatea germani. În timpul celui de-al doilea război mondial, 19 familii au plecat în Occident, 297 de locuitori au fost deportaţi în Rusia iar natalitatea a scăzut în acei ani. După datele statistice din 1945, când au început să sosească colonişti români şi macedoneni, numărul locuitorilor creşte lent, ajungând la 2.480. Deportările în U.R.S.S. şi Bărăgan care au urmat războiului a făcut ca mai ales numărul etnicilor germani să scadă simţitor. În noaptea de Rusalii a anului 1951, când mii de familii din localităţi aflate în zona de graniţă româno-iugoslavă au fost deportate în Bărăgan, 62 de familii din Dudeştii Noi, respectiv 170 de săteni, s-au numărat printre cei mutaţi cu forţa. Dacă până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial cei mai mulţi locuitori ai comunei erau etnici germani, în 1962 proporţia era de 1.280 şvabi şi 1.200 români şi macedoneni. În anii următori în urma stabilirii unor noi familii în comună, numărul locuitorilor a ajuns la 2.671 în 1966 şi la 2.798 în 1972. În timpul regimului comunist, mulţi etnici germani au părăsit definitiv aşezarea pentru a pleca în Germania, iar după ultimul exod masiv care a avut loc

55

după 1989, în Dudeştii Noi au rămas doar câteva familii de germani. În prezent se face simţită o uşoară creştere a populaţiei, în anul 2008 numărul locuitorilor fiind de 2.657 iar densitatea populaţiei, cea mai mare în vatra satului, de 49,29 locuitori/km2. Numărul locuitorilor la 1 ianuarie 2011 era de 2952. Fenomenul se datorează atât migrării de la oraş la sat, cât şi creşterii natalităţii şi atragerii agenţilor economici. Mortalitatea, mai crescută la începutul deceniului trecut ca urmare a faptului că populaţia localităţii era îmbătrânită iar bolile mai numeroase în mediul rural, a scăzut în ultimii ani, ea fiind relativ mică în raport cu nivelul naţional. Un număr relativ constant al locuitorilor s-a datorat şi faptului că, în urma colectivizării forţate, multe sate s-au desfiinţat, populaţia migrând spre oraşe sau stabilindu-se în localităţi învecinate acestora, cu posibilităţi de navetă, cum a fost şi Dudeştii Noi. Deopotrivă însă, în anii comunismului, un număr considerabil de locuitori ai comunei s-au stabilit definitiv la oraş, mai ales la Timişoara, în timp ce locuitori din Ardeal, Moldova sau Oltenia s-au mutat la Dudeştii Noi. În ultimii ani, mulţi timişoreni s-au stabilit la Dudeştii Noi, preferând liniştea rurală vieţii mai agitate de la oraş. În urma recensământului populaţiei din 2002, localitatea avea 2.399 locuitori şi 793 de case. După 1990, alături de localnicii băştinaşi, s-au stabilit aici familii venite de la Timişoara, dornice de a locui într-o zonă mai liniştită, precum şi orăşeni care, din cauza creşterii şomajului şi a scăderii nivelului de trai, n-au mai putut face faţă greutăţilor materiale de la oraş şi s-au mutat în case vechi din Dudeştii Noi. În comună s-au amenajat noi străzi pe care, alături de gospodăriile localnicilor, se află în jur de 100 de sedii de firme sau puncte de lucru ale unor societăţi co-merciale din Timişoara şi Arad şi mai multe instituţii publice. Dacă până în 1990 o bună parte a locuitorilor făcea naveta la oraş, fiind angajată în întreprin-derile timişorene sau ca muncitori sezonieri pe şantierele de construcţii în zonele urbane din apropiere, după retrocedarea pământurilor cooperativizate a apărut un fenomen invers, mulţi din cei stabiliţi la oraş revenind în comună – fie şi doar la sfârşit de săptămână – pentru a lucra pământul. Mulţi localnici continuă să facă naveta şi astăzi, fie pentru studii, fie pentru că au un loc de muncă în oraş, dar în urma înfiinţării a numeroase firme în comună, acest fenomen a cunoscut un regres considerabil. Localnicii se ocupă, în prezent, cu agricultura şi mica industrie rurală ori sunt angrenaţi în sectorul privat. O parte a lor a optat însă pentru plecarea temporară la muncă - în agricultură sau construcţii – in Grecia, Italia, Spania sau Portugalia. Distanţa foarte mică dintre comună şi oraşul Timişoara face ca influenţa urbană să fie tot mai puternic simţită atât în evoluţia urbanistică a aşezării cât şi în modul de viaţă al localnicilor.

56

STRUCTURA ETNICĂ

Informaţii exacte cu privire la componenţa etnică a locuitorilor comunei există din anul 1910, când, din cei 2.541 de locuitori, germanii reprezentau populaţia majoritară a comunei, cu un număr de 2.351 de locuitori (92,69%). Alături de aceştia 1,45% erau maghiari, 0,55% români şi 5,31% alte etnii. În 1966 cei 1.277 de şvabi nu mai reprezentau decât 47,79%, populaţia germană fiind aproximativ egală cu cea românească – 1.212 locuitori (45,35%). Au mai fost înregistraţi 140 de ţigani (5,23%), 24 maghiari (0,89%) şi 19 locuitori macedoneni, sârbi, slovaci şi sloveni (0,71%). După plecarea masivă a populaţiei germane, mai ales după 1989, românii au devenit majoritari. La recensământul din 2002 erau 2.168 de români (90,4%) şi 231 de locuitori de alte etnii (9,6%): 72 macedoromâni (3%), 65 ţigani (2,71%), 45 germani (1,88%), 36 maghiari (1,5 %) şi 14 de alte naţionalităţi. În 2008 s-au înregistrat 2.367 de români (89,09%), 147 ţigani (5,53%), 67 macedoromâni (2,52%), 35 germani (1,31%) 28 maghiari (1,25%) şi 13 locuitori de alte etnii (0,48%). Din punct de vedere confesional, în prezent 88,89% din locuitori sunt ortodocşi, 6,17% romano-catolici, 2,79% penticostali, 0,66% adventişti de ziua a şaptea, 0,41% baptişti şi 1,08% fără religie sau nu au dorit să o declare.

EVOLUŢIA AŞEZĂRII ŞVĂBEŞTI

Beşenova Nouă este o aşezare tipică pentru cele întemeiate în Banat în urma colonizării tereziene, cu locuitori aduşi din graniţele Sfântului Imperiu Roman de Limbă Germană. Coloniştii au primit gratuit teren pentru constru-irea gospodăriilor, pe o suprafaţă stabilită de administraţia provincială. Aceasta cuprindea locul pentru casă, livada, ogorul, fâneţele, via şi păşunea pentru vite. O colonizare a aşezării în mai multe etape e susţinută şi de numele străzilor, păstrate pe un vechi plan al localităţii, pe baza căruia se poate reconstitui aproape în întregime felul in care aceasta s-a întemeiat şi apoi s-a extins. Actuala comună este împărţită în două zone, „satul vechi” şi „satul nou”, potrivit evoluţiei din secolul al XVIII-lea până în prezent. Primele străzi au fost Altgasse şi Haupt-gasse (Strada Veche şi Strada Principală), unde par să fi fost şi casele românilor care locuiau în sat la venirea primilor colonişti. Acesta s-a extins după 1763, când a fost amenajată Neugasse (Strada Nouă) şi, în prelungirea acesteia, spre nord, Schwartzwäldergasse (Strada celor din Pădurea Neagră).

57

Strada Principală a fost prelungită cu Eselgasse, populată cu colonişti din zona alsaciană, în timp ce în partea estică s-a conturat Schilkroten (Strada Broaştelor Ţestoase), căci în această zonă contele Mercy construise un canal în care broaştele ţestoase erau crescute sub supraveghere. Ulterior, după ce canalul a fost astupat, s-a format de-a lungul acestuia Brunnengasse (Strada Fântânii), a cărei denumire se trage de la prima fântână arteziană din localitate. În aceeaşi

Strada principală – carte poștală de la începutul sec. XX

Primăria veche la începutul sec. XX

58

Şcoala și biserica la început de secol și în anii 1930

59

zonă mai nouă exista Ziegelgasse (Strada de Cărămidă), după materialul de construcţie folosit aici pentru prima dată, iar în partea de nord a satului se afla Hundschwanzecken (Strada Cozii de Câine), o denumire des întâlnită în aşezările şvăbeşti din Banat, dată de obicei străzilor mărginaşe, unde casele erau construite doar pe o parte a străzii.

Casa Müller – cca. 1900

Starda veche – cca 1910

60

În 1851 s-au dat numere noi de casă iar în anul următor a fost întocmită noua carte funciară a comunei. Aceasta avea, în 1859, 404 case. Străzile Neudorfel şi Kipfelgasse s-au format mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în partea de nord-vest a aşezării, iar după ce Maria Tereza şi-a dat aprobarea ca ţiganii să-şi construiască aşezări stabile, a apărut şi cartierul acestora, Zigeunerviertel. Primii colonişti s-au aşezat în casele părăsite ori şi-au construit case destul de primitive, un fel de bordeie din împletituri de nuiele lipite cu lut, acoperite cu stuf ori paie, iar mai târziu, după ce au dispus de pleavă, au în-ceput să întrebuinţeze cărămizile nearse, de chirpici, pentru ridicarea pereţilor. Cu timpul au fost ridicate case cu ocol întărit şi amenajări sezoniere iar lem-nul necesar construcţiilor era asigurat de administraţie. Gospodării bine închegate au apărut mai ales după ce ţinutul a fost cadastrat de autorităţi şi s-a stabilit planul topografic al localităţii. Casele construite din văiugă şi acoperite cu stuf au fost caracteristice pentru aşezare până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când s-a impus barocul târziu vienez iar materialul predominant de construcţie a devenit cărămida iar pentru acoperişuri, ţigla. Casele se ridicau cu faţada spre stradă, se întindeau în curte şi aveau, de regulă o cameră mai mare, bucătărie şi cămara de alimente, iar în prelungirea acestora grajdurile pentru animale. O gospodărie a coloniştilor cu o arhitectură tipic nemţească

Şcoala și biserica în anii 1950

61

ocupa cca. 200-250 mp, în timp ce gospodăriile mai noi au suprafeţe mai mari, de 300-400 mp, sunt construite din cărămidă, au mai multe camere şi anexe mai diversificate, la cele tradiţionale adăugându-se magazii şi garaje. Multe case vechi au fost recondiţionate în ultimul deceniu ori s-au ridicat construcţii noi, arhitectura tradiţională fiind înlocuită în bună parte cu cea urbană. Grădinile, cu dimensiuni variabile, care se întind în spatele caselor, erau destinate cultivării legumelor şi pomilor fructiferi, iar curţile din faţa caselor sunt pietruite sau pavate, cu spaţii verzi şi flori. În mijlocul satului a fost construit centrul civic, cele mai importante construcţii fiind biserica, şcoala şi primăria.

Planul cu hotarele comunei Beșenova Nouă la 1968

62

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ DE DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ŞI PÂNĂ AZI Administraţia românească. După alipirea Banatului la Regatul României, comuna Beşenova Nouă a făcut parte din judeţul Timiş-Torontal, iniţial din plasa Timişoara iar apoi din plasa Chişoda, era condusă de un primar şi de un consiliu comunal, avea un secretariat comunal iar instanţele judecătoreşti de care aparţinea erau judecătoria de ocol, tribunalul şi Curtea de Apel Timişoara. Exista de asemenea în comună o circumscripţie sanitară, poştă, telegraf şi gară, iar la Becicherecu Mic, perceptorat. În urma reorganizării administrative din 1938, după ce a fost înfiinţat ţinutul Timiş, Beşenova Nouă făcea parte tot din plasa Centrală (Chişoda), comuna avea personalitate juridică, atribuţii administrative care reprezentau interesele locale iar activitatea funcţionarilor şi a serviciilor publice era supravegheată şi controlată de prefectul judeţului Timiş-Torontal. O nouă reformă administrativă a fost făcută în 1950, când teritoriul României a fost împărţit în regiuni şi raioane, după model sovietic. Comuna Beşenova Nouă făcea de-acum parte din regiunea şi raionul Timişoara iar locul primăriei a fost luat de sfatul popular. Între anii 1954-1956 localitatea a fost extinsă cu zona Satul Nou, unde au fost date aproximativ 200 de numere noi de casă. Din 1960 regiunea Timişoara îşi schimbă numele în regiunea Banat iar în 1964 Beşenova Nouă a primit o nouă denumire, deve-nind comuna Dudeştii Noi. După reforma administrativă din 1968, regiunile şi raioanele au fost desfiinţate şi s-a revenit la vechea organizare din perioada interbelică, teritoriul ţării fiind din nou împărţit în judeţe. În acelaşi an comuna Dudeştii Noi a fost desfiinţată, retrogradată la rangul de sat şi arondată comunei Becicherecu Mic. În 8 aprilie 2004, după 36 de ani, satul a fost din nou ridicat la rangul de comună, în urma unui referendum local. La alegerile din acelaşi an, Alin Adrian Nica, absolvent al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare – Universitatea Politehnica Timişoara, candidat din partea Partidului Naţional Liberal, a fost ales primar al comunei, fiind, la vremea respectivă, cel mai tânăr primar din România. El a fost reales pentru un al doilea mandat în anul 2008, câştigând alegerile din primul tur de scrutin. În anul 2007, Comitetul Regiunilor de la Bruxelles l-a desemnat raportor pentru a formula opinia acestui for cu privire la progresele înregistrate de Croaţia, Macedonia şi Turcia în vederea aderării la Uniunea Europeană iar în 2010 a fost ales preşedinte al Comisiei de Educaţie, Cultură, Tineret şi Sport, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, fiind primul român nominalizat într-o funcţie de conducere.

63

64

65

66

Biserica – Carte poștală din 1908

Biserica și casa parohială – început de secol XX

67

Construită de coloniştii germani, biserica romano-catolică „Sf. Vendelin”, una din cele mai vechi biserici şvăbeşti din Banat, este un monument istoric de interes naţional. Construcţia bisericii a început la 15 august 1750 iar piatra de temelie a fost pusă de preotul Martinuzzi din Mercydorf, căruia i-a fost încredinţată această misiune de episcopia romano-catolică. Biserica şi casa parohială au fost terminate în 1751 iar sfinţirea bisericii a avut loc la 10 octombrie. Ceremonia a fost oficiată de canonicul Michael Slezak, în prezenţa comandantului cetăţii Timişoara şi a altor personalităţi importante ale vre-mii. În acelaşi an a fost amenajat şi primul cimitir al comunei. Planul bi-sericii cuprinde nava, cu abside de formă trapezoidală, ferestre arcuite şi un loc spaţios pentru cor, în partea de sud a acestuia aflându-se sacristia. În exterior, pe peretele dinspre apus, se află o clopotniţă de formă pătrată. Amenajarea interiorului bisericii a fost făcută în cea mai mare parte pe cheltuiala Mariei Tereza. În preajma bisericii s-a înfiinţat şi şcoala, care a funcţionat neîntrerupt de atunci. După ce predecesorul său, Paul Brankovich, a fost înscăunat vice-decan la Titel, la 7 august 1754 Max August Grimmeth a fost numit definitiv paroh al parohiei Beşenova, iar la sfârşitul anului următor, Jakob Kerschensteiner a devenit noul paroh. Rolul acestora în viaţa comunei a fost deosebit de impor-tant, căci numeroasele momente grele şi mortalitatea mare i-a făcut pe locuitori să-şi caute mângâierea şi ajutorul în religie. În 29 mai 1759 este menţionat şi

Capela cimitirului – 1941

Max Gottschleich, primul ajutor de preot, care a fost numit nu numai pentru Beşenova ci şi pentru aşezările din jur, iar în 27 aprilie 1760 episcopul de Cenad Franz Anton von Engl zu Wagrein făcea prima vizită la Beşenova, unde a împărţit sfintele taine bisericeşti. Cu acest prilej este amintit preotul Anton Bayne, care a părăsit localitatea în 1 mai 1761, urmaşul său fiind preotul Anton Titzer. În acelaşi an a fost înfiinţat protopopiatul din Beşenova Nouă iar părintele Titzer a fost numit protopop. Noul protopopiat era alcătuit din 28 de parohii, care aveau 12.826 de enoriaşi. Părintele Titzer s-a îngrijit de înfrumuseţarea bisericii şi în 1764 a cumpărat, cu 150 de guldeni, prima orgă, lucrată de meşterul timişorean Ochsenreiter, la care s-a cântat peste o sută de ani, ulterior, acesteia fiindu-i aduse îmbunătăţiri de un alt meşter timişorean, Richard Wegenstein. Unul din cei mai cunoscuţi cantori ai bisericii a fost Adam Mayer, născut în 8 iunie 1793 la Moraviţa şi decedat în 13 septembrie 1869 la Beşenova Nouă, care a şi compus câteva lucrări pentru corul bisericesc. Un an mai târziu a fost turnat, la Graz, primul clopot al bisericii, în cinstea Sfântului Gheorghe, iar în 1767, tot mulţumită strădaniei preotului Titzer, biserica a

fost dotată cu mult doritul ceas din turn. Cum biserica a devenit neîncăpătoare pentru numărul crescând de credincioşi, în 1774 s-a încuviinţat extinderea şi renovarea ei, fiind construit şi un nou turn. Episcopul Christovich a străbătut, în 1778, întregul protopopiat Beşenova Nouă, care, ca urmare a creşterii numărului locuitorilor, a fost împărţit, un an mai târziu, în trei părţi. Din 1799, preotul Anton Török din Beşenova Nouă a fost numit protopop, iar în 1805 a fost înlocuit de preotul Georg Stocker. Urmaşul acestuia a fost, din 1816, Daniel Marzell, doar pentru un an, iar apoi Paul Kovacs.

70

În 1818 cele două clopote ale bisericii s-au fisurat şi au fost cumpărate trei clopote noi, care au costat 2.800 de guldeni. Clopotul mare avea o greutate de nouă chintale, cel mijlociu cântărea şase chintale iar cel mic patru chintale.

O nouă orgă a fost cumpărată în 1832, cu 5.000 de guldeni. Părintelui Kovacs, care a murit în 1838, i-a urmat vicarul Wenzel Kaldt. În anii următori a fost amenajat şi interiorul bisericii. Adalbert Schäffer, care s-a ocupat de pictura capelei Sf. Rochus, a pictat şi chipul Sf. Wendelin pentru altarul bisericii, care a fost sculptat de meşterul timişorean J. Dunaisky iar interiorul bisericii a fost pictat de picto-rul vienez Josef Babinger. O mare sărbătoare jubiliară a avut loc în comună în 1851, când s-au serbat o sută de ani de la construirea bisericii. Ceremonia a fost oficiată de Ignatz Fabry, episcop din Bosnia, şi au fost prezente numeroase oficialităţi din

partea administraţiei. În august 1872, preot al comunei a fost numit Alois Schweitzer. În 1889 se năştea la Beşenova Nouă Josef Nischbach, care avea să preia, în 1913, parohia din Beşenova Nouă, fiind hirotonisit la Timişoara în ziua de 29 iunie. Din 1959 până în 1980 preot paroh al bisericii catolice a fost Hans Schmidt, care a slujit aici până la moartea sa. În prezent, deşi numărul catolicilor a scăzut simţitor, în jur de 30-40 de credincioşi vin la slujbele de duminică, oficiate de preotul Bonaventura Dumea. În anul 1997 biserica a fost reparată dar după o furtună puternică a fost din nou avariată şi se caută fonduri pentru consolidarea şi restaurarea construcţiei. În 31 au-gust 2001 s-au sărbătorit 250 de ani de existenţă a lăcaşului de cult, prilej cu care s-au adunat peste 100 de dudeşteni catolici de pretutindeni, precum şi iluştri reprezentanţi ai bisericii romano-catolice în frunte cu monseniorul Martin Roos, episcopul Diecezei romano-catolice de Timişoara. Biserica romano-catolică joacă şi astăzi un rol important în viaţa spirituală a comunităţii, calendarul bisericesc şi sărbătorile religioase tradiţionale ale comunei sunt respectate în continuare, reunindu-i pe localnici.

71

În luna iulie a anului 1824 a fost pusă piatra de temelie a noii case parohiale şi în 1838 a fost amenajat actualul cimitir, deoarece cel vechi se umpluse în urma epidemiei de holeră din anul 1836. Şase ani mai târziu, locuitorii şi-au îndeplinit legământul făcut faţă de Sfântul Rochus, în urma cumplitei molime care făcuse ravagii, şi au ridicat aici capela închinată acestuia, care astăzi se numeşte Capela Sf. Maria. Piatra de temelie a fost zidită în ziua de 6 iunie şi într-o casetă de tablă a fost pus un memoriu în limba latină, în care se menţionează anul, 1844, sub stăpânirea lui Ferdinand I, împărat al Austriei şi rege al Ungariei, numele episcopului Josef Lonovits, al preotului Josef Koppold, al notarului sătesc Sebastian Jakob şi a altor persoane de vază ale localităţii. Capela, construită într-un stil clasic, a costat 1.800 de gulde-ni iar pictura interioară, realizată de pictorul transilvănean Adalbert Schäffer, a costat 300 de guldeni. Ea a fost terminată în vara anului 1844 şi sfinţită chiar de ziua Sf. Rochus. În 20 august 1944, parohia Beşenova Nouă a celebrat centenarul construirii capelei, ziua Sf. Rochus fiind o sărbătoare a comunei. Slujba religioasă a fost ţinută de episcopul Augustin Pacha, care a stat timp de trei zile alături de localnici. În cimitirul comunei au fost înmormântaţi şi cei căzuţi în luptele care s-au purtat aici în timpul revoluţiei din 1848-1849, în amintirea lor fiind ridicată şi o piatră comemorativă.

Preotul Hans Schmidt slujind – 1969

72

Sfântul Nepomuk protectorul Banatului Sfântul Rochus

73

Sfântul Anton

Amvonul Sfântul Sebastian

74

Cimitirul

75

76

77

78

79

80

Parohia ortodoxă s-a înfiinţat la Beşenova Nouă la sfârşitul primului război mondial, după stabilirea în comună a primilor locuitori care nu erau catolici şi a fost construită o capelă pentru cele 25 de familii nou-venite. Biserica ortodoxă a fost construită abia în 1970, a fost pictată între anii 1985-1986 iar hramul acesteia este Sf. Mare Mc. Dimitrie. Părintele Nicolae Dad a fost primul preot al bisericii, slujind aici până la moartea sa, în 1981, iar din 1982 biserica este slujită de preotul Floria Gaşpar, cultul ortodox fiind astăzi majoritar în localitate. Biserica are şi un cor alcătuit din 15 persoane cu vârste între 25 şi 45 de ani, care este pregătit de părintele Floria Gaşpar şi de dirijorul Aurel Safta. Ruga localităţii se serbează în 26 octombrie, de sărbătoarea Sf. Dumitru.

81

Sf. Petru Sf. Pavel

82

83

84

În comună mai există o biserică baptistă şi una penticostală.

Biserica Creștină Baptistă “Emanuel”

Biserica Penticostală “Maranata”

85

MONUMENTE

În 1857, Peter Schäffer, locuitor al comunei, a ridicat monumentul cu crucifix de fier din faţa bisericii, care există şi astăzi, şi care a fost sfinţit de canonicul Josef Gabriel la 16 august, de ziua Sf. Rochus. Crucea, împreună cu soclul, au costat, la vremea respectivă, 417 guldeni. Locuitorii din comună au ridicat, de asemenea, un monument în amintirea eroilor din primul război mondial.

86

Cunoscutul artist plastic timişorean Iosif Tasi, care a fost timp de câţiva ani profesor de desen al şcolii din localitate, este autorul unei troiţe care a fost ridicată în centrul comunei şi care a fost sfinţită în 26 octombrie 2007, de hramul bisericii ortodoxe, printr-o slujbă religioasă comună a catolicilor şi a ortodocşilor. Tot el a realizat monumentul de piatră amplasat la intrarea în Dudeştii Noi, iluminat noaptea pentru a atrage atenţia celor aflaţi în trecere asupra aşezării, care a fost inaugurat la 26 octombrie 2008.

87

Slujba de sfiinţire a troiţei ţinută de preoţii Floria Gașpar și

Bonaventura Dumea în data de 26 octombrie 2007

88

89

92

Iniţial, şcoala a început să funcţioneze în preajma bisericii, primii dascăli fiind cel mai probabil chiar preoţii. Cele mai vechi date despre educaţia pe care o primeau copiii din Beşenova Nouă sunt din 1755; copiii învăţau scrisul, cititul, socotitul şi religia. Numele primilor învăţători din comună nu sunt cunoscute, se ştie doar că şcoala a fost întemeiată împreună cu parohia romano-catolică şi e posibil ca la început, preotul şi învăţătorul să fi fost una şi aceeaşi persoană. Primul învăţător cunoscut este Heinrich Görlich, numele său fiind pomenit pentru prima dată în 1775, când a fost construită şi o şcoală. La vremea respectivă, singurele cărţi care se studiau la şcoală erau Catehismul şi Evangheliile. Pe lângă slujba de învăţător, Görlich avea şi sarcina de a ţine evidenţele scrise ale aşezării şi îndeplinea şi slujba de notar. După documentele păstrate, în 1778 aşezarea avea 154 elevi dar, de regulă, aceştia frecventau şcoala mai mult în timpul iernii, în restul anului fiind trimişi mai degrabă la munca câmpului. În 1783 se face deja o diferenţiere clară între preot şi dascăl iar în 1802 s-a deschis doua clasă a şcolii publice. Heinrich Görlich a murit în 1815, după mai bine de 40 de ani de activitate, iar Anton Krachtus iar apoi Samuel Burgermann sunt cunoscuţi drept urmaşii săi. În 1834 a fost ridicată o nouă clădire a şcolii, de un meşter din Aradul Nou, cu 2.439 de guldeni.

În anul următor, după moartea învăţătorului Burgermann, i-a urmat, ca învăţător titular, Adam Mayer, care a fost şi cantor al bisericii. Un alt învăţător amintit în 1855 este Peter Dietrich. Cea de-a treia clasă a şcolii din sat s-a deschis în 1843, cea de-a patra în 1875 iar printre învăţătorii care au activat

Şcoala - carte poștală de la începutul secolului XX

93

în aceşti ani pot fi amintiţi Peter Dietrich, Johann Gross, Eduard Metzing, A. Michels, Josef Schäffer, Fidel Schwartz. Din 1872 şi-a început activitatea în comună şi învăţătorul Johann Schipper.

Şcoala - anii 1930-1940

Şcoala veche - anii 1980

94

Clasa a IV-a a anului 1913 – învăţător Christof Scheidt

Clasele a V-a și a VI-a a anului 1910

Clasa a II-a a anului 1914

95

1935 – Clasele I și a II-a învăţătoare Dna. Karbach

1940 – Clasa a IV-a învăţător Mathias Bach

1936 Clasa a IV-a

învăţător Adam Billo

96

Clasele V-VII cu profesoara Kernweiss în anul 1941

Clasa a IV-a a anului 1948 – directorul școlii Mathias Bach

97

Clasa întâi a anului 1948 – învăţătoare

Maria Schuch

1956 – Clasa a VI-a învăţătoare Hedwig Reiter

1965 – Clasa întâiînvăţătoare Edith Jakoby

98

După alipirea Banatului la Ungaria, autorităţile de la Budapesta au preluat organizarea învăţământului şi, mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului XX s-a accentuat tendinţa de maghiarizare a tuturor şcolilor. În perioada interbelică, învăţământul s-a bucurat de atenţie iar şcoala primară din Beşenova Nouă avea patru puteri didactice. Lângă casa parohială a bisericii romano-catolice a fost ridicată şi noua clădire a şcolii, care este în funcţiune şi astăzi.

Clasele II și IV în anul 1973 – învăţător Jakob Gerhardt

Clasa a VIII-a în laboratorul de fizică – 1973. Prof. Anna Wersching

99

100

Azi școala generală, cu două corpuri de clădiri, are 125 de elevi în clasele primare şi 132 de elevi la cele gimnaziale, cei mai mulţi elevi continuându-şi apoi studiile la licee sau şcoli de arte şi meserii la Timişoara.

Clasa IV-a în 2010 – învăţătoare Monica Herczeg

Şcoala mică – 2010

101

Laboratorul de informatică Ora de geografie. Profesor Camelia Danciu

102

Grădiniţa anului 1915

Copii învăţând colinzi 2010

103

Curtea grădiniţei Pe hol

Grupa mică

104

TRADIŢII POPULARE

Coloniştii veniţi în Banat în secolul al XVIII-lea au adus cu ei tradiţiile şi obiceiurile din locurile lor de baştină, pe care, rupţi de transformările petrecute în regiunile de origine, le-au păstrat aproape nealterate mai bine de un secol şi jumătate, în timp ce, în ţinuturile natale, acestea au dispărut cu desăvârşire. Unul din principalele elemente de păstrare a propriei identităţi a fost limba. Vorbitori ai unor dialecte amestecate, specifice zonei central-vestice a Germaniei de unde au venit, şvabii din Beşenova Nouă au ajuns să vorbească un dialect propriu, cu particularităţi specifice faţă de alte sate, care s-au păstrat şi după ce, la sfârşitul secolului al XIX-lea, au renunţat la alianţele matrimoniale doar între familiile din sat şi a început încheierea căsătoriilor şi cu tineri din aşezările vecine. Portul popular şvăbesc

Portul şvăbesc, de tradiţie barocă, era diferenţiat după vârstă iar cel din zilele de sărbătoare sau de duminică era mai pretenţios decât hainele purtate în zilele obişnuite ale săptămânii. Costumul bărbătesc mai ales a suferit unele modificări în prima jumătate a seco-lului al XIX-lea, ca o consecinţă a eforturilor de maghiarizare depuse de autorităţi. Acesta era alcătuit dintr-o cămaşă albă, pantaloni strâmţi de stofă, de culoare albastru închis şi decoraţi cu şnur negru, strânşi cu o curea, cizme ungureşti, o vestă (laibăr) din acelaşi material şi de aceeaşi culoare, închisă până la gât cu nasturi argintii. Deasupra îmbrăcau o haină („jankl”) iar la gât un fular, de preferinţă negru. Capul era acoperit cu o pălărie decorată cu flori de ceară şi cu o panglică lungă şi colorată iar mai târziu cu o pălărie neagră cu boruri înguste. Vara pur-tau pantaloni lungi, albi, prinşi în ciorapi de lână şi o cămaşă albă din pânză de in, papuci de piele sau tricotaţi, cu talpă de piele. Treptat, portul bărbătesc s-a urbanizat, pantalonii strâmţi au fost înlocuiţi cu cei ai costumului „nemţesc”, au început să se poarte cămăşi cu dungi iar intelectualii şi meşteşugarii au adoptat moda cravatelor. După cel de-al doilea război mondial bărbaţii s-au limitat la hainele găsite în comerţ.

Pereche germană – 1895

105

Între portul fetelor şi cel al femeilor exista o diferenţiere foarte severă. Fetele aveau o cămaşă decoltată, cu mânecă scurtă, brodată pe piept şi la mâneci, jupoane largi şi scrobite, cu multe pliuri şi o fustă de mătase cu acelaşi model, ale cărei culori erau mai închise sau mai deschise în funcţie de sărbătoare şi de vârstă. Peste fustă se purta un şorţ de mătase, în culoare contrastantă cu aceasta, care se lega cu o fundă mare, iar peste cămaşă, o vestă de catifea neagră şi un şal de mătase în formă de triunghi, cu franjuri, care se aşeza pe umeri, se încrucişa peste piept şi se lega la spate. După ce lua sfârşit îmbrăcatul costumu-lui de sărbătoare, care cerea mult timp şi răbdare, se puneau ultimele accesorii, bijuteriile – perle sau lanţuri de aur. În picioare purtau pantofi croşetaţi, combinaţi cu piele, sau ghete cu cataramă. Până la terminarea şcolii fetele purtau părul lung, împletit în două cozi, iar cele mai mari îl prindeau cu piepteni, cât mai lipit de cap şi fixat cu apă amestecată cu zahăr. Fetele nu purtau basma pe cap, în timp ce femeile măritate aveau întotdeauna capul acoperit iar după 40 de ani culoarea predominantă a îmbrăcăminţii era negrul. Portul tradiţional s-a păstrat în comună până în anii interbelici, când localnicii au început să îl înlocuiască tot mai mult cu hainele orăşeneşti. Astăzi, mai e folosit doar cu prilejul unor manifestări cultural-artistice.

Port popular german de sărbtoare

106

Obiceiuri de familie

Naşterea, urmată de botez – numit în Neu Beschenowa „Schmaus” – reprezenta o mare sărbătoare a fiecărei familii, la care participau membrii acesteia şi apropiaţii – îm jur de 25 de persoane sau chiar mai multe. Încă înainte de naştere, viitoarea mamă trebuia să fie atentă la multe semne şi să respecte unele obiceiuri, pentru a nu alunga norocul copilului. Nou-născutul, botezat la scurtă vreme după naştere, avea un naş, numit „Petter”, şi o naşă numită „God”.

Dacă aceştia erau oameni înstăriţi, era angajată o orchestră care cânta câteva marşuri, conducând alaiul până la biserică şi înapoi, şi erau împărţite bomboane tuturor celor prezenţi. De cele mai multe ori, copiii erau botezaţi cu numele naşilor, consideraţi din acest moment rude foarte apropiate. Erau îndeplinite ritualuri de alungare ale duhurilor necurate, naşii erau cei care se ocupau de mesele tinerei mame, în primele şase zile după venirea pe lume a copilului, având grijă ca aceasta să fie cât mai consistentă. După câteva zile de la naştere, mama mergea cu copilul la biserică pentru a-l binecuvânta, îngenunchea cu o lumânare aprinsă în mână pe o treaptă a altarului, iar apoi primea şi ea binecuvântarea la altarul Mariei, unde aprindea lumânări şi lăsa o mică sumă de bani. Pentru copil erau alese culori simbolice – albastru pentru băieţi şi roz pentru fetiţe – existând credinţa că acestea îi feresc de rele. Copiii nelegitimi nu erau bine văzuţi de comunitate dar era împărtăşită părerea că aceştia au mai mult noroc în viaţă. Un alt moment important era logodna şi căsătoria, deşi, pentru încheierea acesteia, de cele mai multe ori nu dragostea, ci averea juca rolul hotărâtor. Pe vremuri mai ales, se întâmpla ca viitorii soţi să nici nu se cunoască înainte de

Botez – 1981

107

logodnă, căsătoria era decisă de părinţi şi nu de puţine ori diferenţa de vârstă era destul de mare. Era stabilită zestrea şi îndatoririle pe care tinerii le aveau faţă de părinţi, pentru a putea primi casa şi pământul. În ultimele trei duminici înainte de nuntă preotul făcea strigările la biserică iar cununia religioasă – cea mai importantă – se oficia la o zi după cea civilă. Cu o săptămână înainte de

nuntă, naşii, purtând în mână o ramură de rozmarin şi un baston de promenadă, făceau invitaţiile şi începeau pregătirile. În ziua cununiei, nuntaşii se adunau în casa părinţilor, unde erau serviţi cu băutură şi cu dulciuri, apoi oaspeţii mirelui se îndreptau spre casa miresei. După ce aceasta îşi lua rămas bun de la părinţi, tot alaiul pornea spre biserică, pentru cununia religioasă. La Beşenova Nouă, acesta era deschis de copiii mici, urmaţi de cei mai mari şi de tineri necăsătoriţi. Urmau mirele şi mireasa, odinioară îmbrăcaţi în costum naţional, însoţiţi de o rudă apropiată necăsătorită şi de naşi, apoi de invitaţii care purtau pe piept un buchet de rozmarin. Alaiul era închis de părinţii mirilor şi de orchestră. Cununia era urmată de petrecerea propriu-zisă, deschisă cu dansul miresei – un

Miri – 1927 Miri – 1932

108

vals lent de regulă – şi la care se servea o masă tradiţională. În coşul cu daruri o femeie obişnuia să pună o păpuşă, simbol al viitorilor copii, tineri ascunşi sub masă furau pantofii mirilor, care trebuiau recuperaţi de naşi, sau era furată chiar mireasa. Momentul culminant al petrecerii era după miezul nopţii, când avea loc „legatul miresei”: fetele şi femeile făceau un cerc în mijlocul căruia, pe un scaun, era aşezată mireasa, iar naşa îi lega o basma în locul vălului de mireasă, semn că a devenit nevastă; urma apoi un dans la care aveau voie să ia parte doar fetele şi femeile.

Cel mai trist moment era cel al pierderii apropiaţilor. La capul muri-bundului se aprindea o candelă, cei aflaţi în preajmă îngenuncheau şi se închinau, era chemat preotul iar rudele şi vecinii se rugau pentru sufletul celui aflat în ago-nie şi pentru uşurarea suferinţelor. Pentru răposat se trăgeau clopotele de mai multe ori pe zi şi, după sunetul acestora, tot satul afla dacă a murit un bărbat, o femeie sau un copil. În casă erau acoperite toate oglinzile, tablourile şi cea-surile, apa cu care era spălat mortul era aruncată în grădină iar cârpa folosită pentru acest ritual era pusă între picioarele defunctului şi îngropată odată cu el. În coşciug se mai puneau obiecte mărunte care aparţinuseră răposatului şi de care acesta fusese legat. Apropiaţii veneau la priveghi şi se rugau iar în ziua înmormântării cortegiul însoţea mortul până la biserică şi la cimitir. La ce-remonia religioasă cânta corul bisericii iar în ziua următoare înmormântării la biserică se oficia un recviem.

Nuntă de aur – 1941

109

Obiceiuri ale comunităţii şvăbeşti

Tradiţiile locale şi obiceiurile străbune, cel mai bine păstrate la sate, erau legate mai ales de calendarul bisericesc, de îndeletnicirile cotidiene – munca câmpului şi creşterea animalelor – sau de anotimpuri. Ele au fost moştenite din generaţie în generaţie, unele dintre acestea păstrându-se şi astăzi în comună, deşi apropierea de Timişoara şi exodul şvabilor a făcut ca modul de viaţă tradiţional să fie mult influenţat de civilizaţia urbană. Multe dintre aceste obiceiuri, mai ales cele creştine, continuă să reprezinte evenimente importante în viaţa comunităţii, reunind cei mai mulţi locuitori. Sărbătorile de iarnă erau întâmpinate cu mult fast de comunitatea şvăbească din Beşenova Nouă. În 6 decembrie se serba „Nikläßchen” (Sf. Nicolae); acesta, însoţit de „Krampus”, trecea pe străzile din sat şi striga în faţa fiecărei case, întrebând dacă e primit. Copiii puneau în geam ghetele curăţate, iar alături farfurii cu mere, nuci şi dulciuri. Urma Crăciunul, „Christtaach”, care ţinea trei zile şi se sărbătorea în familie. Era împodobit pomul de Crăciun şi era aranjată ieslea, localnici costumaţi în magi şi păstori umblau din casă-n casă, oferind scurte spectacole. În Ajunul Crăciunului era obiceiul de a fi vizitate rudele care se numeau Adam şi Eva, nume răspândite care se întâlneau în aproape toate familiile iar cel mai important moment al acestei sărbători sfinte era slujba de vecernie de la miezul nopţii. În ziua de Crăciun copiii pri-meau câte un săculeţ cu dulciuri, mere, nuci, şi o mică sumă de bani iar în a treia zi a sărbătorii, aşa-numita „Haustag” se ducea vinul la biserică pentru a fi sfinţit. Anul se încheia tot în biserică, cu o rugăciune de mulţumire şi recunoştinţă pentru cele petrecute de-a lungul lui, preotul trecea în revistă noii-născuţi şi botezurile, cununiile şi decesele iar după trecerea în noul an, anunţată de toboşarul satului cu 12 bătăi de tobă, începea petrecerea, cu muzică şi dans. În prima zi a anului copiii şi nepoţii urau părinţilor şi bunicilor un an nou fericit iar familia se reunea la o masă tradiţională şvăbească, cu supă de găină, carne şi preparate de porc şi ştrudel cu mac, simbol şi vestitor al unui an bogat. De Bobotează se făceau gogoşi, iar în una dintre ele se ascundea o monedă. Cel care o găsea era „regele” („Kinig”) şi trebuia să ofere vin şi dulciuri tuturor membrilor familiei. De obicei lucrurile erau aranjate astfel încât gogoaşa cu monedă să fie găsită de mezinul familiei. După săptămânile din postul Paştelui, în care se gătea fără carne şi nu se făceau nunţi ori petreceri, până la Florii, lumea se împărtăşea şi se spovedea iar din Joia Mare aveau loc o serie de ritualuri specifice sărbătorilor pascale. Ziua Sfintelor Paşti era aşteptată cu multă bucurie

110

iar copiii pregăteau cuiburile pentru ouăle vopsite. Alte sărbători creştine im-portante erau Rusaliile, Adormirea Maicii Domnului (15 august) sau ziua Sf. Bartolomeu (24 august). Aşteptat era şi carnavalul (Faschingszeit), când se sărbătorea ieşirea din iarnă şi începutul primăverii, semnificaţia acestuia fiind legată de străvechi ritualuri de fertilitate. În aceste zile erau îmbrăcate costumele populare de sărbătoare, aveau loc cele mai multe nunţi şi baluri, se făceau multe farse iar tineri costumaţi în Hänsel şi Gretel umblau pe străzile satului. O altă sărbătoare a comunităţii era Markustag, pe 25 aprilie, ziua de binecuvântare pentru rodirea pomilor. De la sfârşitul secolului al XIX-lea a început să fie sărbătorit şi maialul (armindeni), când băieţii din sat, acompaniaţi de muzică, ridicau „pomul de mai”. Trunchiuri subţiri de copac erau împodobite la vârf cu câte un buchet de verdeaţă, panglicuţe şi flori colorate, cel mai frumos pom era aşezat în curtea casei parohiale sau în faţa bisericii iar restul în faţa celorlalte clădiri publice dar şi în faţa caselor, unde erau lăsate până la sfârşitul lunii. Sărbătoarea avea la ori-gini tot un cult al fertilităţii, căci pomul de mai simboliza venirea primăverii.

Sărbătorea de “Erntedankfest” – 1935

111

Sărbătorea de “Erntedankfest” – 1937

Costum popular de sărbătoare 1977

112

Hramul bisericii, aşa numitul „Kirchweich”, o sărbătoare străveche, legată de tradiţii păgâne preluate de biserica creştină şi care a fost adusă din zonele de origini, se sărbătorea de ziua Sf. Wendelin, patronul bisericii, pe 10 octombrie. Era o sărbătoare a întregii comunităţi, la care erau invitaate rude şi alţi oaspeţi din satele învecinate sau de la oraş. Locuitorii satului începeau pregătirile cu mai multe săptămâni înainte: se făcea curăţenie, se coseau cos-tume de sărbătoare noi, se pregăteau mâncărurile tradiţionale – supă cu tăiţei, orez, cartofi, sosuri, friptură de gâscă sau raţă cu salată de varză, prăjituri şi compot – şi băutură din belşug. În centrul sărbătorii se aflau tinerii, iar perechea de dansatori care era aleasă pentru a deschide dansul se bucura de o mare cin-ste în sat. Fetele împodobeau pălăriile băieţilor cu panglici colorate şi cu flori iar sâmbătă după-amiază, când începea sărbătoarea, perechile se adunau în jurul pomului de Kirchweih, ridicat în faţa căminului cultural şi împodobit cu flori şi buchete de verdeaţă. În dimineaţa zilei de duminică, se făceau vizite la rude, după care tinerele perechi de dansatori, respectând un întreg ritual, se îndreptau spre biserică, unde avea loc serviciul religios. Momentul culminant al Kirchweih-ului era după-amiaza zilei de duminică, o dată cu începerea dansu-lui. În alaiul tinerilor dansatori erau purtate, pe un toiag, pălăria şi basmaua, simboluri ale sărbătorii, care apoi erau agăţate de tavanul sălii de dans şi duse acasă la sfârşitul petrecerii de cei care le câştigau.

Alaiul la “Erntedankfest” 1977

113

În mijlocul sălii de dans era aşezată o masă cu lumânări aprinse, care ardeau pentru memoria strămoşilor, acest obicei fiind cunoscut doar la şvabii din Beşenova Nouă. Kirchweich-ul se serbează şi astăzi în comună şi reuneşte

Pereche de tineri la Kirchweich 1936 Pereche de tineri la Kirchweich 1923

Kirchweich 1934

114

Kirchweich 1936

Alaiul perechilor 1968

115

atât localnici cât şi germani care au emigrat dar se reîntorc în locurile natale pentru a fi prezenţi la această sărbătoare. Ziua tuturor sfinţilor se serba pe 1 noiembrie, când toţi locuitorii satului se duceau la cimitir, cu coroniţe sau flori de toamnă şi aprindeau lumânări la lăsarea întunericului, iar în ziua următoare, cea a comemorării tuturor morţilor, clopotele bisericii băteau dimineaţa, la prânz şi seara. Ultimul bal avea loc în 25 noiembrie, după care începea o perioadă liniştită a anului, până la Crăciun. În acest interval avea loc tăierea porcului şi pregătirea preparatelor specifice, la care participa întreaga familie. Existau o mulţime de credinţe şi de superstiţii, unele semne fiind considerate aducătoare de noroc, în timp ce altele, precum hainele îmbrăcate pe dos, pisica neagră sau sarea vărsată erau prevestitoare de ghinioane şi necazuri. Multe dintre acestea erau legate de starea vremii. Leacurile băbeşti erau şi ele des folosite, existând credinţa că cele mai multe boli sunt cauzate de deochi şi pot fi îndepărtate cu descântece. Pentru naşteri, extracţii dentare, fracturi sau luat sânge se apela la persoane mai vârstnice, care dobândiseră experienţă într-o practică medicinală empirică.

Participanţii la Kirchweich în faţa bisericii 1968

116

Obiceiurile de rit ortodox Şi la aromânii şi românii de rit ortodox aşezaţi în comună după cel de-al doilea război mondial, sărbători importante în viaţa fiecărei familii reprezintă momentele cruciale din viaţa fiecărui om: naşterea şi botezul, cununia, moartea. Alături de familie, la botez iau parte în primul rând naşii, şi alţi invitaţi. Slujba de la biserică este urmată de o masă festivă, foarte bogată, cu muzică populară, la care musafirii aduc daruri pentru noul-născut. Obiceiurile de nuntă sunt, şi ele, respectate cu stricteţe. Înainte de nuntă, mireasa este peţită de socrii mari – părinţii mirelui – care se înţeleg cu cuscrii cu privire la zestre şi stabilesc ziua nunţii. „Ginerii” îmbrăcaţi în costume naţionale şi cu câte un prosop lung şi frumos cusut, prins de umăr, fac apoi chemarea la nuntă. Tot ei păzesc mireasa, având grijă să nu fie furată, iar dacă acest lucru se întâmplă, răscumpărarea este plătită de naş. La miezul nopţii, doi bărbaţi mai hâtri strigă „cinstea” – darul de bani care se dă tinerilor însurăţei. Ritualul de înmormântare se desfăşoară tot după un tipic străvechi: mortul este spălat şi îmbrăcat, după care este aşezat în cea mai frumoasă cameră a casei, unde este privegheat în timpul nopţii de familie şi de cei apropiaţi. Slujba de înmormântare are loc în a treia zi după moarte, în zilele noastre putând fi remarcate şi influenţe din ritualul romano-catolic, precum prezenţa copiilor îmbrăcaţi în stihare albe care ţin în mână o cruce mare, a icoanelor unor îngeri sau a sfeşnicelor. Înmormântarea este urmată de o masă de pomenire iar apoi, la mai multe intervale, memoria răposatului este pomenită prin parastase. Obiceiuri bine statornicite se păstrează şi la marile sărbători religi-oase de peste an. Sărbătorile creştinilor ortodocşi s-au adăugat celor romano-catolice, cele mai importante fiind în prezent comune tuturor localnicilor. Una din cele mai aşteptate sărbători ale anului, Crăciunul, adună toată familia în jurul bradului, la masa de Ajun, şi sunt primiţi colindătorii cu urări. Colindele cele mai cunoscute sunt „O ce veste minunată”, „Trei păstori”, „Slobozâ-ne gazdă-n casă”, şi există unele nuanţe locale în linia melodică sau în text. Colindătorilor li se împart bani, dulciuri, colăcei, mere sau nuci. Cu câteva zile inainte, de Ignat, se taie porcul, din carnea căruia se prepară bucatele pentru sărbătoarea Crăciunului. Un alt obicei de iarnă este „Steaua”, când copiii se îmbracă în costume naţionale, cu eşarfă tricoloră în diagonală deasupra şi coifuri pe cap, şi se înarmează cu săbii de lemn, întruchipându-l pe Irod şi pe cei Trei Crai de la Răsărit. În ajunul Anului Nou copiii şi tinerii merg cu „Pluguşorul”, pentru a face urări de belşug în anul care urmează.

117

Sărbătoarea Floriilor, care semnifică Intrarea Domnului în Ierusalim, marchează începutul sărbătorilor pascale. Credincioşii vin la ritualul de sfinţire a sălciilor care se oficiază la troiţa din centrul satului, iar acestea sunt duse apoi de copiii îmbrăcaţi în costume naţionale la biserică, unde sunt împărţite credincioşilor după slujba religioasă. În noaptea de Paşti, toată lumea participă la slujba religioasă a Învierii Domnului şi înconjoară biserica cu lumânări aprinse iar duminică dimineaţa sunt prezenţi la Sfânta Liturghie. Masa tradiţională de Paşti, cu ciorbă şi friptură de miel, drob, ouă roşii, cozonac şi pască, este o sărbătoare de familie. Un obicei străvechi al comunităţii ortodoxe este Nedeea sau Ruga bănăţeană, care are loc în ziua hramului bisericii ortodoxe, de Sf. Dumitru, sărbătorit la 26 octombrie. Localnicii îşi invită rudele şi cunoştinţele apropiate din aşezările vecine, îmbracă haine de sărbătoare şi petrec cu muzică şi joc la căminul cultural sau în alt loc amenajat în acest sens de primărie. Musafirii sunt invitaţi la masă de gazdele lor, sărbătoarea fiind un prilej de manifestare a obiceiurilor locului. În folclorul local s-au păstrat numeroase doine de dragoste, dor sau jale, mai puţine de cătănie, dar şi cântece satirice iar principalele jocuri sunt hora, brâul sau sârba.

Obiceiurile aromânilor

După ce s-au stabilit la Dudeştii Noi, aromânii şi-au păstrat obiceiurile specifice, care sunt respectate şi astăzi în cele mai multe case.

Pereche de miri aromâni 1955

118

De Lăsata secului credincioşii se duc la biserică, femeile îşi cer iertare una alteia şi se sărută pe gură iar toţi cei certaţi se împacă, pentru că datina nu le permite să intre în Postul Paştelui supăraţi. Mai multe familii se strâng să petreacă, tinerii îi vizitează pe cei mai vârstnici, în faţa cărora fac mătănii şi le sărută mâna, fiind răsplătiţi cu bani binecuvântaţi şi trataţi cu baclavale, dulceaţă şi vin. Tot atunci se bate halviţa (harahasca), întrebuinţându-se un băţ ţinut de persoana care se bucură de cea mai mare consideraţie în familie, în timp ce ceilalţi încearcă să o prindă, pe rând, cu gura. La aromâni naşterea este trecută sub tăcere, deoarece există credinţa că femeia va naşte cu greutate şi va suferi mult, motiv pentru care evenimentul trebuie tăinuit.

Nunta presupune, în schimb, un întreg ceremonial. Ea este precedată de peţit, când părinţii băiatului, bunicul şi încă una sau două rude apropiate pornesc cu semnul mic să ceară fata. Urmează, după tradiţie, un schimb de replici cu părinţii fetei, două fete sau neveste aduc fata îmbrăcată în straie de sărbătoare, iar după ce ele se retrag tatăl băiatului scoate semnul alcătuit dintr-o

Miri – 1954

119

monedă de aur şi o bijuterie legate într-o batistă de mătase albă sau roşie, iar după ce se închină şi sărută semnul îl dă cuscrului, urând tinerilor să trăiască şi să prospere. Viitoarea mireasă revine, se înclină de trei ori în faţa oaspeţilor sărutând mâna celor vârstici, iar aceştia o cinstesc cu bani. Musafirii sunt opriţi la masă iar viitorii socri stabilesc ziua logodnei, care are loc într-o sâmbătă, la casa părinţilor fetei. Masa este urmată de joc, logodnica este scoasă în capul horei de socrul mare şi rudele acestuia iar apoi este rândul logodnicului, care este scos în faţă şi cinstit de socrul mic şi neamurile acestuia. La logodnă se stabileşte şi data nunţii, care începe vineri, când este scoasă la vedere zestrea fetei. În aceeaşi zi, atât la casa băiatului cât şi la casa fetei se frământă şi se pune la dospit aluatul din care se fac colacii pentru nuntă, cu apă folosită după îndeplinirea unui întreg ritual. Aceştia sunt pregătiţi

doar de femei, făina e cernută de trei fete cu părinţi în viaţă iar pe colaci e imprimat porumbelul, ca aducător de bine. Tot vineri se face şi „plăcinta dulce a mirelui”, pentru ziua de luni, după nuntă. Se fac invitaţiile la nuntă iar fetele care îi vor cânta miresei sunt poftite cu câte un măr în care se află o monedă. Sâmbătă seara rudele se strâng la nuntă şi se duc să ia naşul de acasă. Acesta îi aşteaptă cu un păhărel de rachiu şi o gustare iar apoi se trece la confecţionarea flamurii. Naşul aduce furca flamurii, din lemn de corn, iar suportul flamurii,

Joc la nunta lui Hristu și Elena Mita – 1967

120

mai scurt, este aşezat perpendicular, sub formă de cruce. Pânza e cusută de soacra mare, din mătase albă iar apoi se prinde, cu fir roşu de mătase, sub cruce. Flamura e trecută prin faţa nuntaşilor, care aruncă bani pe ea şi cântă cântece tradiţionale. Naşul înfige trei mere roşii în vârfurile flamurii şi rosteşte o urare de bine, acesta fiind momentul care marchează începutul nunţii. În noaptea de sâmbătă spre duminică mirele e bărbierit de către un fârtat iar apoi, împreună cu alţi fârtaţi, se duc să vadă mireasa şi îi cântă. În duminica nunţii cuscrii sunt aşteptaţi la casa mireseişi în timp ce aceasta e îmbrăcată, fetele îi cântă cântece tradiţionale. Când se îmbracă băiatul, i se trece un fir de aţă prin haine, i se pune o monedă în pantof şi i se cântă după tradiţie. Mirele păşeşte apoi spre icoană pe o pătură albă iar naşul, părinţii şi celelalte rude îi fac urări de bine, dăruindu-l

cu bani puşi pe pătură. După ce sărută mâna rudelor, acesta bea de trei ori din trei părţi dintr-un pahar cu agheasmă, se întoarce către icoană, îşi face cruce şi iese din casă cu piciorul drept. Din acel moment, el nu se mai poate întoarce acasă decât cu mireasa. Când trece prin curte, mama mirelui îi aruncă flori şi verdeaţă pe care le stropeşte cu apă. Nuntaşilor căsătoriţi li se prind la piept flori pe partea dreaptă iar celor necăsătoriţi, pe partea stângă şi, împreună cu mirele, pleacă să aducă mireasa. Ei sunt aşteptaţi de părinţii fetei şi de rudele acesteia în curte, în timp ce mireasa aşteaptă într-o cameră. Când naşul dă să intre, doi flăcăi voinici din partea miresei îi fură flamura şi o ascund. Nuntaşii se aşează apoi la masă, socrul mare şi socrul mic îşi toarnă câte un păhărel de rachiu şi

Torturi de nuntă

121

beau încrucişat de trei ori tot rachiul, apoi se întorc spre icoane şi socrul mare îi dă socrului mic un batic de mătase pe care sunt cusuţi bani de aur şi bijuterii. În cântecele nuntaşilor, două neveste iau colacii socrilor şi-i trec de trei ori pe deasupra colacului mirelui. În faţa mirelui care aşteaptă în picioare, împreună cu fârtaţii, soacra mică pune colacul, plăcinta şi pilaful mirelui, dulciuri, fructe, o carafă cu vin îndulcit şi câte o lingură pe care aceştia o pun în buzunarul de la piept. Naşul ciocneşte un păhărel de rachiu cu cuscrii, îşi face semnul crucii şi se aşează la locul lui, acesta fiind semnalul când începe masa. După ce aceasta se încheie, la semnalul naşului, toată lumea iese în curte, la joc. Mireasa este scoasă la joc de socrul mic, apoi toate rudele se prind în „cor” (joc în aromână) iar

după o vreme naşul plăteşte, de nevoie, redobândirea flamurii, pentru a putea scoate mirii în capul jocului. Apoi mirele intră în casă, urmat de mireasă şi de alti tineri iar tânăra pereche se opreşte în odaia mare, la icoane, pentru a primi binecuvântarea din partea rudelor fetei. Zestrea fetei este încărcată în căruţe iar mirele, întâmpinat în pragul casei de socrul mic şi alţi membri de familie, iese în curte, însoţit de naş şi de rudele sale. În casă, mireasa bea de trei ori din trei părţi dintr-un pahar de agheasmă pe care l-a primit de la mama ei, îşi face cruce de trei ori iar apoi tatăl ei o ia de mână şi o duce la uşă, unde o aşteaptă

La nuntă - 1965

122

tatăl mirelui. Socrul mic îi dă socrului mare câteva flori şi un batic roşu în care sunt învelite mere, în mărul miresei aflându-se trei bănuţi de aur. Semnificaţia acestui dar este aceea că tatăl fetei i-a dat cuscrului său fata pentru totdeauna. Din uşă, mireasa se înclină de trei ori către cuscri, îşi face semnul crucii şi păşeşte în curte cu piciorul drept iar doi bărbaţi din partea mirelui o conduc la căruţa unde acesta o aşteaptă, în timp ce soacra mică stropeşte cu apă în calea ei. Alaiul se îndreaptă spre biserică, pentru oficierea cununiei, iar apoi spre casa mirelui, unde sunt aşteptaţi în poartă cu colaci, brânză, fructe şi fuioare de lână.

Cuscrii rup o bucată de colac şi una de brânză, îşi pun după ureche câte un fir de lână, în curte mireasa sărută trei copii şi primeşte de la socrul ei mărul miresei, pe care îl aruncă peste cap spre tovarăşii mirelui, existând credinţa că cel care îl prinde se va însura în curând. În pragul casei, mireasa este aşteptată

Ştefu Alexandra și Zelca Ilie printre primii aromâni stabiliţi în Dudeștii Noi - 1950

123

de soacra mare, îşi face de trei ori semnul crucii şi unge cu un amestec de unt şi miere tocul uşii, făcând semnul crucii, după care soacra îi pune câte o pâine sub braţ şi o cană cu apă în mâna dreaptă. Mirii trec pragul păşind cu piciorul drept, se duc în odaia mare, la icoane, pentru a fi binecuvânaţi iar în noaptea de duminică spre luni are loc masa mare. Înainte de aducerea fripturilor naşului i se joacă „găina”, apoi, pe o tipsie de argint pe care se află trei felii de pâine stropite cu vin roşu, naşul strânge darul, care este numărat şi dat mirelui iar la sfârşitul mesei, pe umărul fiecărui bărbat este prins câte un ştergar, cu care aceştia ies la joc. Naşii sunt cei care deschid jocul, cu flamura în mână, aceştia îşi scot finii la joc şi sunt apoi urmaţi de toţi nuntaşii. Luni, naşul cu rudele sale şi rudele mirelui se strâng din nou la casa acestuia, unde se serveşte plăcinta mirelui, iar tânăra nevastă e jucată de toate rudele. Mirele scoate apă de trei ori într-o găleată şi nevasta lui o goleşte de trei ori, după ce în găleată se aruncă diferite monede şi nuntaşii se spală pe mâini şi se stropesc pentru prosperitate şi voie bună. Se desface apoi flamura, naşul împarte merele copiilor, dă florile şi pânza soacrei mari şi crestează în două locuri coada flamurei, pe care nevasta o rupe în trei. Bucăţile sunt date mirelui, după ce naşul a lovit-o în joacă pe nevastă, ca să ştie de frică şi să asculte. Două bucăţi mai mici se aruncă peste casă iar cea mare i se dă soacrei mari, ca să fie furca norei. Aceasta e socotită nevastă nouă timp de un an de zile, după care trece în rândul celorlalte neveste.

Straie aromâne tipice

124

FORMAŢIA DE POMPIERI VOLUNTARI

Casca de lemn cu numele pompierilor voluntari gravate

1931

Formaţia de pompieri voluntari din Dudeștii Noi la concursul judeţean din 1959 și cupa locului II obţinut

125

Formaţia de pompieri voluntari din Dudeștii Noi astăziVechea pompă expusă în faţa noii remize

126

PERSONALITĂŢI ALE COMUNEI Johann Heinrich Schwicker

O personalitate remarcabilă născută la Beşenova Nouă a fost Johann Heinrich Schwicker, care a văzut lumina zilei în 28 aprilie 1839. A avut posibilitatea de a absolvi şcoala reală şi colegiul din Vârşeţ, după care a fost profesor de şcoală primară la Ciacova iar în anul următor la Becicherecu Mare. A studiat apoi istoria şi geografia la Pesta. În 1869, József Eötvös, ministrul cultelor şi educaţiei în cabinetul Andrássy, l-a numit director al seminarului central din Ofen (Buda), în 1871 a fost numit profesor de germană la gimnaziul superior din Pesta iar în 1873 la Şcoala Politehnică Regală. În 1878 a devenit doctor în filosofie, numărându-se printre învăţaţii renumiţi ai vremii. Schwicker a fost un scriitor neobosit, fiind autorul a peste 40 de lucrări: a fost autor de manuale şcolare şi de alte scrieri, prima sa operă fiind o istorie a Banatului. A beneficiat de numeroase aprecieri din partea unor renumite societăţi ştiinţifice iar împăratul Franz Josef i-a conferit medalia de aur pentru Arte şi Ştiinţă. A încetat din viaţă în 7 iulie 1902, la Budapesta. Peter Wagner

Peter Wagner s-a născut în 1861 la Beşenova Nouă, din părinţi şvabi. A absolvit şcoala de cadeţi din Timişoara, după care a urcat toate treptele ierarhiei militare, ajungând la gradul de general-maior. A luptat în primul război mon-dial, pe frontul din Galiţia şi Italia şi a fost decorat cu ordinul imperial Crucea de Oţel clasa I. În 1917 a fost înnobilat, primind titlul de „Ujbessenyö”. Peter Wagner a murit în 24 februarie 1929, în vârstă de 68 de ani.

Josef Nischbach

Viitorul înalt prelat s-a născut la 17 martie 1889 la Beşenova Nouă. A urmat gimnaziul şi teologia la Timişoara, fiind numit capelan la Oraviţa şi Glogovatz (Vladimirescu) iar apoi profesor de religie la Jimbolia şi Timişoara. S-a preocupat în mod deosebit de construirea şcolilor germane în Banatul româ-nesc, a organizat cursuri de instruire pentru formarea profesorilor germani la Banatia – şcoală catolică de limbă germană din Timişoara – iar între anii 1945-1948 a ajutat substanţial copiii ai căror părinţi fuseseră deportaţi în URSS. În

127

1951 a fost arestat şi condamnat la 20 de ani de închisoare, petrecând următorii ani în puşcăriile comuniste. Eliberat cu alţi deţinuţi germani a fost lăsat să plece din ţară în schimbul a doi spioni români dar a continuat să-i ajute pe cei din vechea patrie de la noua sa locuinţă, pensiunea mănăstirii Sf. Lioba din Freiburg. A murit în 20 iunie 1970 iar în anul 2000, prin grija episcopului Martin Roos, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la Timişoara şi aşezate în cripta domului romano-catolic din Piaţa Unirii.

Ciquita Mischke

S-a născut în 29 august 1934 în localitatea Guhrau, Germania. A obţinut diploma de asistentă medicală şi are experienţa unei vieţi în domeniul îngrijirii copiilor cu dizabilităţi. Cea mai mare parte a timpului, Ciquita Mischke a lucrat la Essen, timp de trei ani în Anglia, unde a obţinut şi o diplomă la Cambridge, şi chiar în India, lângă Bombay, unde, împreună cu un călugăr indian, a îngrijit bolnavi de lepră. A venit în România în 1991, după ce dr. Radu Dunăreanu, unul din fondatorii grupului „Hilfe für Rumänien”, lansase un apel în Germania pentru a găsi o asistentă medicală dornică să se ocupe de copii care necesitau îngrijiri speciale, care nu puteau fi asigurate în orfelinate. Ciquita Mischke s-a ocupat personal de amenajarea şi dotarea cu toate cele necesare a unei case din Dudeştii Noi, obţinută de la parohia catolică, şi în 16 octombrie 1992 a inaugurat aşezământul „Izvorul vieţii”. După doi ani s-a pensionat dar a rămas la Dudeştii Noi, consacrându-şi aproape tot timpul copiilor cu diferite afecţiuni. În momen-tul de faţă, aşezământul are o ca-pacitate de şase locuri, pentru copii daţi în plasament de casele de copii din Timiş, cărora „mama Ciquita”, cum îi spun copiii, le oferă adăpost, masă, medica-mente, încercând să le amelioreze situaţia. Zeci de copii au fost până acum îngrijiţi de Ciquita Mis-chke, mulţi copii distrofici fiind

128

complet refăcuţi după o şedere mai mult sau mai puţin îndelungată la „Izvorul vieţii”. Câţiva copii au fost înfiaţi de familii din sat, o fetiţă a fost trimisă în Germania pentru o intervenţie cardiologică şi ea însăşi a înfiat o fetiţă cu handicap pentru a împiedica internarea ei la neuropsihiatrie. Este sprijinită, de asemenea, de fundaţia Caritas a Diecezanei Timişoara. Acest mod de a lucra, cu grupe mici de copii, care au parte şi de multă afecţiune, a făcut ca în mare măsură starea lor să fie ameliorată şi mulţi să fie recuperaţi pe deplin. Ciquita Mischke a devenit cetăţean de onoare al comunei Becicherecu Mic, când Dudeştii Noi era un sat aparţinător de aceasta, iar de când localitatea şi-a schimbat statutul, Consiliul Local i-a decernat titlul de cetăţean de onoare al comunei Dudeştii Noi.

Gavrilă Safta

Născut la 31 martie 1948 în comuna Măguri din judeţul Cluj, Gavrilă Safta s-a stabilit încă din 1956 la Dudeştii Noi şi a devenit cunoscut nu numai în ţară ci şi în străinătate pentru instrumentele de suflat pe care le confecţionează. Taragoatele făcute de el au fost mai apreciate decât cele făcute de cooperaţii sau chiar de fabrici, pentru că nu sunt produse de serie, fiecare exemplar fiind un unicat. A confecţionat taragoate pentru nume celebre precum Luca Novac, Luţă Popovici sau Dumitru Fărcaş, instrumente pentru ansamblurile folclorice din Timişoara sau Banat. Faima taragoatelor sale a depăşit de mult graniţele ţării, peste 30 de instrumente confecţionate de el fiind vândute în Ungaria, Austria, ţările din fosta Iugoslavie, Franţa, ba chiar S.U.A. Cumpărătorii interesaţi să le achiziţioneze sunt profesori de muzică şi folosesc acest instrument popular în locul saxofonului sopran. Gavrilă Safta lucrează într-un atelier amenajat în casa sa.

129

Geo Galetaru

Profesor de limba franceză la școala din Dudeștii Noi, Geo Galetaru s-a născut în comuna Cenad, judeţul Timiș la 8 septem-brie 1947. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii de Vest Timișoara, după 20 de ani petrecuţi la Igriș, se stabilește în 1992 la Dudeștii Noi. Conduce Cenaclul de poezie “Hyperion”, din aprilie 2006 revista “Punct”, ajunsă la numarul 23 şi este implicat în pro-gramul “Pro Cultura Dudeștii Noi”. În anul 2009 Proiectul “Cartea, o fereastră spre lume” a fost finalizat cu o dublă lansare de carte: romanul lui Geo Galetaru “Colivia de aur” și volumul antologic de poezie școlară “Zbor printre cuvinte”, iar în 2010 s-au lansat volumele “Vară de crini” și “Anotimpul Poeziei” – în care au fost publicate poeziile a 12 elevi membri ai Cenaclului. L-a secondat pe domnul Victor Enache, preşedintele Asociaţiei Culturale Cârlibana, în organizarea unor manifestări culturale ale aromânilor din localitate.

Vasile Todi

Poetul, editorul şi publicistul Vasile Todi s-a născut în comuna Beşenova Nouă la 11 mai 1958, într-o familie de macedoromâni stabilită aici după al doilea război mondial. În 1990 a editat prima revistă a macedoromânilor din Balcani, „Deşteptarea – revistă a aromânilor” iar din 1994 este președintele trustului de presă „Magazin”, care editrază 32 de reviste locale din Ba-natul Istoric. În anul 2009 a fost ales preşedintele Uni-unii Jurnaliștilor din Banatul Istoric. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Timişoara.

130

Victor Enache Născut în Dudeştii Noi la 1 februa-rie 1953, într-o familie de aromâni, Victor Enache se preocupă de mai mulţi ani de viaţa comunităţilor aromâne, pe primul loc aflându-se cea din satul natal. El a înfiinţat la Dudeştii Noi asociaţia culturală „Cârlibana”, care organizează acţiuni culturale împreună cu primăria şi şcoala şi editează lunar revista „Chicuta di harauă” („Picătura de bucurie”), difuzată în întreaga ţară şi pe mai multe continente, şi care promovează cultura aromână şi personalităţi marcante ale acestei comunităţi. Tot lunar e sărbătorit câte un scriitor aromân, sunt organizate simpozioane, mese rotunde, seri culturale, şi în fiecare an, la 16 mai, în comună sunt organizate diverse manifestări pentru a sărbători „Ziua Latinităţii”, la care participă invitaţi din întreaga ţară şi de peste hotare. Victor Enache a publicat mai multe volume de versuri şi proză, unele în aromână. Luminiţa Gabriela Safta S-a născut în 15 mai 1991 iar după ce a absolvit şcoala generală din

Dudeştii Noi a urmat Colegiul Naţional de Arte „Ion Vidu” din Timişoara, în prezent fiind studentă la Facultatea de Muzică – secţia Pedagogie muzicală. Începând din clasa a patra a studiat, timp de cinci ani, pianul, la Centrul de Cultură şi Artă a judeţului Timiş, iar în liceu a urmat, în cadrul aceleiaşi instituţii, secţia canto popular, la clasa cunoscutei interprete Ana Pacatiuş. A ajuns o celebritate a comunei, pentru că la vârsta de 16 ani s-a prezentat la primul concurs de muzică populară, la Timişoara, unde a ocupat locul I, un an mai târziu şi-a adjudecat acelaşi loc la Constanţa iar ambiţiile ei nu se opresc aici.

131

134

Alcătuită dintr-o singură localitate care are o suprafaţă de 53,93 km2, cu 2.953 locuitori în 2011, cu o densitate de 54,73 locuitori/km2 şi cu 798 de locuinţe, comuna Dudeştii Noi este încadrată în rândul aşezărilor mari, care avea în 2004, după reînfiinţarea sa, o suprafaţă de 5.393,01 ha, din care 188,85 ha (3,5%) intravilan ocupat de case, clădiri publice, grădini, păşuni, fâneţe, vii şi livezi. Terenul extravilan este destinat în cea mai mare parte agriculturii, restul fiind alcătuit din păşuni, fâneţe, pădure, bălţi şi canale. În anii următori, intravilanul s-a extins treptat, ajungând în 2010 la 364 ha, din care peste 100 ha sunt alocate pentru construirea unor zone rezidenţiale. Aşezată într-o zonă de şes, localitatea are o vatră ordonată şi bine închegată, cu o mare aglomerare a gospodăriilor, grupate pe străzi întretăiate în unghiuri drepte, în cvartaluri de case cu grădini. Drumurile comunale, cu un număr de 33 de străzi – cele mai importante fiind Calea Becicherecului, Calea Sân-andreiului, Calea Hodoniului şi Calea Timişoarei – au o lungime de 13 kilo-metri din care 5 sunt asfaltaţi, 1,5 betonaţi iar restul pietruiţi. Străzile au primit denumiri noi în anul 2006 şi tot atunci s-a făcut o nouă numerotare a caselor. O realizare importantă a fost amenajarea drumului de legătură între comună şi drumul naţional, care a crescut considerabil volumul investiţiilor în zonă.

Calea Becicherecului în sărbătoare

135

Calea Becicherecului

136

Calea Sânandreiului

Calea Hodoniului văzută de pe Căminul Cultural

137

Calea Timișoarei

Calea Timișoarei și linia de cale ferată

138

139

140

141

Case tradiţionale

142

Frontoane de case

143

144

Dacă, în 2004, în Dudeştii Noi erau 12 firme şi asociaţii, în urma rezolvării problemelor de infrastructură numărul acestora a ajuns la peste o sută iar veniturile la bugetul local au crescut pe măsură. Comuna dispune de un sistem centralizat care asigură aprovizionarea cu apă potabilă din foraje făcute la adâncime de până la 140 metri. Chiar dacă localitatea are reţea de apă şi canalizare în proporţie de 100%, doar aproximativ 87% din gospodăriile şi instituţiile comunei sunt racordate la reţeaua de apă, iar majoritatea caselor şi clădirilor publice au fose septice. Apele pluviale sunt evacuate prin rigole stradale aflate pe ambele părţi ale carosabilului, care se descarcă în canalele de desecare din perimetrul comunei. Gunoiul menajer este colectat de o societate de salubrizare din Timişoara (RETIM), ceea ce a permis desfiinţarea vechii gropi de gunoi care era un factor poluant şi înfiinţarea în partea de nord a localităţii a unei păduri pe o suprafaţă de 45 de hectare de teren degradat. Acest lucru a făcut ca în anul 2009 Comuna Dudeştii Noi să câştige Premiul I în cadrul unui concurs naţional organizat de Fundaţia Preis la secţiunea de autorităţi publice locale cu peste 300.000 de arbori plantaţi.

În urma ridicării localităţii la rang de comună a fost amenajată primăria cu serviciile publice aferente – salubrizare, alimentare cu apă, pază comunală şi serviciul voluntar pentru situaţii de urgenţă – sediul de poliţie, în localitate funcţionează un serviciu poştal, au fost reamenajate grădiniţa, şcoala şi căminul cultural, numeroase proiecte de investiţii fiind în derulare. Există în comună un dispensar de circumscripţie pentru supravegherea stării de sănătate a locuitorilor comunei şi pentru îndrumarea bolnavilor spre spitalele urbane, un cabinet stomatologic şi un cabinet medical privat. Comuna are o bibliotecă publică cu peste 4.200 de volume inaugurată în 2009 şi o bibliotecă şcolară care numără

145

3.277 de volume. La Căminul cultural sunt organizate numeroase evenimente ale comunităţii locale, precum Ruga, Sărbătorile de iarnă, zile cu semnificaţie culturală sau istorică, Ziua Femeii sau Ziua Copilului, Carnavalul Dovlecilor, serbările şcolare, concursuri de cultură generală.

Căminul Cultural la sărbătoarea aprinderii Pomului de Crăciun

Biblioteca Căminului Cultural

146

Focul de tabără la sărbătoarea aprinderii Pomului de Crăciun

Elevii şcolii sărbătorind „Ziua Europei” în anul 2006

147

Ansamblul coral “Melos”Carnavalul Dovlecilor

148

RUGA COMUNEI 26.10.2010

149

Expoziţia de utilaje agricole din cadrul Rugii din anul 2010

150

151

152

În cadrul şcolii din localitate funcţionează ansamblul coral „Melos”, gru-pul vocal de muzică folk „Orpheus”, un ansamblu de dansuri populare şi cursuri de şah. În comună a fost amenajat un parc pentru copii, un teren de fotbal iar în cadrul unei pensiuni sunt organizate cursuri de înot. Comuna are, începând din 2004, o publicaţie lunară, „Dudeşteanul”, care cuprinde informaţii diverse din viaţa comunei, anunţuri şi ştiri, cu un tiraj de 500 de exemplare, care se distribuie gratuit locuitorilor prin magazinele din comună.

Primul Număr al publicaţiei și ultimul al anului 2010

Parcul de joacă

153

Trupa de teatru a școlii la Festivalul “Lada cu zestre” la Comloșu Mare 2008

154

Corul bisericii ortodoxe române Spectacol aromân – 2009

155

156

PrimăriaTroiţa de lângă Primărie

157

Sigiliul la 1831 Sigiliul la 1848

158

La rândul ei, şcoala din comună editează o publicaţie ocazională intitulată „Punct”, cu articole şi poezii ale elevilor şi cadrelor didactice. Comuna este electrificată în întregime, există 530 de posturi de telefonie fixă ceea ce reprezintă 66,8% din totalul gospodăriilor şi instituţiilor şi, prin introducerea fibrei optice, se poate realiza şi conectarea la Internet. În anul 2000 a fost instalată şi o reţea de televiziune prin cablu la care este racordată 80% din populaţie. Profilul economic al localităţii este preponderent agro-zootehnic, terenul agricol totalizând 93,13% din suprafaţa totală a comunei, respectiv 5.022,9 ha. În baza legilor de fond funciar care stipulează retrocedarea terenurilor luate abuziv de la proprietarii de drept, au fost emise peste 2.000 de titluri de proprietate. Domeniul public ocupă 14,56% din suprafaţa comunei, restul fiind domeniu privat. Terenul arabil reprezintă 68,7%, o suprafaţă de 24,3% este ocupată de păşuni şi fâneţe şi doar 0,13% este folosită pentru cultura pomilor fructiferi şi a viţei-de-vie. Vechile plantaţii de duzi pentru creşterea viermilor de mătase nu mai prezintă interes iar viile, mult mai întinse odinioară, au dispărut în urma unei epidemii de filoxeră ori au fost defrişate în anii regimului comunist pentru construirea centrului zootehnic al C.A.P.-ului. Predominantă este cultura cerealelor, a plantelor furajere şi legumelor, şi, în paralel, creşterea

159

animalelor, atât pentru nevoile gospodăreşti cât şi pentru comercia-lizarea pe piaţă. Se remarcă o creştere a numărului de ovine, caprine sau iepuri de casă, în timp ce numărul bovinelor, cabalinelor, porcinelor, dar mai ales al păsărilor de curte, este în scădere. De producţia cerealieră este legată şi dezvoltarea morăritului şi panificaţiei şi prelucrarea produselor animaliere, pentru consumul local, pentru aşezările vecine şi chiar pentru piaţa timişoreană, unde sunt căutate mai ales legumele. Terenurile sunt lucrate de proprietari, există mai multe asociaţii familiale care deţin utilaje agricole, precum şi societăţi comerciale profilate pe parcuri de maşini şi utilaje agricole, însă doar 17,9% din populaţia activă se ocupă cu agricultura, existând un deficit de muncă în acest sector de activitate. Este răspândită mai ales mica industrie de tip manu-facturier sau artizanal, au luat fiinţă în comună societăţi mici şi mijlocii care folosesc mâna de lucru locală. Au fost înfiinţate o moară şi două brutării, societăţi profilate pe materiale de construcţii, de prelucrare a lemnului şi a maselor plastice sau ambalaje de carton, s-a dezvoltat comerţul privat – magazine, depozite, baruri – şi transportul local prin participarea comunei în cadrul Societăţii Metropolitane de Transport Timişoara.

160

161

Fabrica de mobilă “RUS SAVITAR”

164

165

FM Logistic

În martie 2008 se pune piatra de temelie a primului depozit propriu în România la Dudeştii Noi cu o suprafaţă posibilă de 86,000 mp. În iulie 2008 începe activitatea în depozitul FM Logistic din Dudeşti.

166

PERSPECTIVE DE DEZVOLTARE ALE COMUNEI

Administraţia locală este preocupată, în primul rând, de investiţii în infrastructură şi atragerea de noi investitori, crearea unor noi locuri de muncă, mai ales că aşezarea geografică, apropierea de un mare oraş şi dotările deja exis-tente constituie avantaje pentru aceste deziderate. Printre cele mai importante proiecte se numără realizarea unei pseudo-centuri a Timişoarei prin comună pentru ocolirea oraşului pe tronsonul Dudeştii Noi–Sânandrei–Becicherecu Mic, Dudeştii Noi–Săcălaz–Sânmihaiu Român, extinderea reţelei de apă şi a reţelei de canalizare, darea în folosinţă a staţiei de epurare şi a celor două staţii de pompare a apelor uzate, asfaltarea tuturor străzilor care sunt încă pietruite, realizarea reţelei de alimentare cu gaze, lucrări de modernizare a iluminatului public şi producerea energiei electrice cu ajutorul panourilor solare, reabilitarea centrului civic al comunei, construirea unui complex de agrement, înfiinţarea

167

unui dispensar veterinar şi a unui centru de însămânţare artificială precum şi a unor centre de colectare a produselor agricole, modernizarea serelor. Se are în vedere, de asemenea, dezvoltarea agroturismului şi a turismului rural, care ar putea pune în valoare tradiţiile şi obiceiurile locului, valorile culturale multietnice ale comunităţii şi ar promova alimentele şi băuturile specifice zonei, produse ecologice, precum şi apele termale. Proiectul “Universul Apei”, care presupune, într-o primă etapă, realizarea un complex pe o suprafaţă de 11 ha, cu bazin olimpic, sală de sport, o sală multifuncţională, centru SPA, mai multe terenuri de sport, o zonă de administraţie şi restaurante şi cinci bazine mari, exterioare, cu tobogane şi instalaţii acvatice, pentru agrement, un lac artificial de 1,5 ha, o pistă de biciclete şi promenadă şi o zonă forestieră în jur, urmând ca în etapa a doua se fie amenajată o bază de tratament, ar face din Dudeştii Noi o comună independentă financiar şi ar transforma-o într-o adevărată staţiune turistică.

168

169

“Universul Apei” în proiect

170

SUMMARY

The Dudestii Noi village lies in the western plain of Banat, with fertile soils and a temperate climate, favourable for living since ancient times, and the distance which separates it from the city of Timisoara, tends to transform it, more and more, into a residential area. The territory of this village has been populated since the Neolithic age, and there are signs that indicate a continu-ity of populating it in the Dacian period and the post Aurelian period as well, when the area was passed through by several waves of migratory people. First, this area belonged to the Voivodeship of Glad, then to Ahtum`s and then the area was conquered by the Hungarian Kingdom, becoming a part of it. The location is documented at the beginning of the 14th century in the Catholic Church archives from the years 1332-1337, and the old names of Berzenev or Beseno seem the be of Peceneg origin. Afterwards, it became property of the Huniades, followed by the Bornemisza de Beschenowa fam-ily. When the Banat region was conquered by the Ottomans, it became a part of the Timisoara pashalik. After most part of Banat was taken over by the Habsburg Empire, Beschenowa was mentioned as a placement populated by a few Serbian families and then by „Walachs”. The most plausible date of the first arrival of the German colonists, who were brought through an organized move-ment, is the year 1748. Since then, the village has borne the name of German Beşenova and it has been populated every year by new Germans, who changed the swampy area into cultivable land. The Germans also founded a typical place-ment for the period of the colonization, which expanded gradually, leading to the current village being divided into two areas: „the old village” and „the new village”. In 1779, The New Beşenova became part of Hungary and dur-ing the following decades, events which affected all of Europe also had conse-quences in the villagers’ lives. Important episodes of the Romanian Revolution of 1848 took place in this area, and culminated with fierce fights between the Austrian troops and the Hungarian revolutionaries. After the revolution ended, New Beşenova became a part of the new province named Serbian Voievodina and Banatul Timisean, but in 1860 it was taken over again by Hungary. Be-tween 1867 and the end of World War I, the village was incorporated in the Hungarian political-administrative structures of the Austro-Hungarian Empire.

171

In the last years of the interwar period, when the village was integrated in the new Kingdom of Great Romania, its life was defined by progress, a pros-perous economy and a remarkable cultural level. From an administrative point of view, it was part of the Timis-Torontal County, initially of the Timisoara network and after that, of the Chisoda network. New troubles came upon the villagers at the beginning of World War II and the following years. The soviet soldiers committed several atrocities and 297 villagers were deported in labor camps in the Soviet Union. After the war, the first Romanian and Aromanian citizens were brought to the village. The wave of deportations to the Baragan area followed. Amongst the targets, there were also Germans. The entire economical activity was taken under the control by the state, the lands and almost all the villagers’ fortunes were confiscated and the people were subjected to a process of pauperization, which became even more emphasized after the full installment of the communist regime. Significant changes were made in the ethnic structure of the village, after the successive emigrations of The Germans and the settling of numerous Romanian families from various parts of the country. In 1964, the village received the name of New Dudesti, but four years later it was dissolved and downgraded to the rank of a village that had been adhered to the Little Becicherec village. On April 8th 2004, it regained its original rank. One of the representative edifices of the placement is church “St. Vendelin”, built by the German colonizers and sanctified in 1751, one of the oldest Swabian churches in Banat, included on the list if historical monuments of national interest, Another noteworthy chapel is the one built in 1844 in St. Rochus’s honor. In the village, there are monuments with older or newer mean-ing to the villagers and the soldiers that have fallen here in the battles of the Revolution of 1848 are buried in the cemetery that was laid out in 1838. The German colonizers brought their traditions and customs to Banat, which they kept almost unaltered for more than one and a half century and which partially influenced the Romanian orthodox customs. Nowadays, the most important holidays are shared by all the locals. For the villagers of New Dudesti, regaining the rank of parish meant the beginning of a new age of prosperity, materialized in the solving of some infrastructural problems, the availability of some public services, the rise in the number of investments, the promotion of learning and cultural institutions or the urban development. The local administration has several investment proj-ects planned, which aim to bring out the potential of the village, the traditions and the local customs.

172

ZUSAMMENFASSUNG

Die Gemeinde Dudestii Noi liegt in der westlichen Ebene Banats, eine Gegend mit fruchtbaren Boden und angenehm, kontinentalem Klima. Die ersten Spuren werden schon dem Neolitikum zugeordnet. Es gibt Hinweise einer Kontinuität über die dakische und postaurelianische hinweg. Nachdem Wandervölker vorbei gezogen waren, war es Teil des Fürstentums von Glad, von Athum bis es schließlich dem ungarischen Königreichs zugeordnet wurde. Die erste dokumentarische Erwähnung stammt aus den Registern der katholischen Kirche am Anfang des 14-ten Jahrhundert (1332-1337). Die alte Bezeichnung Berzenev oder Beseno scheint „Petschenegen” Ursprungs zu sein. Später ist es im Besitz der Huniaden gegangen und danach ist der Besitz der Familie Bornemisza von Besenova dokumentiert. Es folgten – wie für den größten Teil des Banats - die türkische Besetzung und die Habsburger. Unter der Bezeich-nung Beschenova werden serbische und walachische Einwohner erwähnt. Die ersten deutschen Kolonisten kommen 1748 und ver-wandeln den sumpfigen Boden zu fruchtbaren Acker. Sie gründen in mehreren Etappen eine typische Siedlung: „Deutsch Beschenowa”, die sich weiter aus-breitet um schließlich aufgeteilt wird. 1779 wird „Neu Beschenova” Ungarn zugeteilt. Für die Einwohner folgten tiefe Einschnitte:1848-1849 liefern sich magyarische Revoluzionäre erbitterte Kämpfe mit den österreichischen Truppen. Anschließend wird die Ortschaft Teil der Serbischen Wojwodina und des Temescher Banat, 1860 erneut ungarisch beziehungsweise bis zum Ersten Weltkrieg österreichisch-ungarisch. Zwischen den Weltkriegen, als Teil des rumänischen Königsreichs erlebt die Gemeinde einen erheblichen wirtschaftlichen und kulturellen Aufschwung. Administrativ ist sie Teil des Kreises Temesch-Torontal, zuerst im Bezirk Timisoara, danach Alt-Kischoda. Der Zweite Weltkrieg und die folgenden Jahre bringen großen Unheil mit sich. Zu den Übergriffen durch den russischen Soldaten kommt die Deportation von 297 Bewohnern in die Sowjetunion. Nach dem Krieg werden Rumäner und Arumäner angesiedelt. Die deutsche Bevölkerung wird in den Baragan deportiert. Die kommunistische

173

Herrschaft verstaatlicht den Grundbesitz, die Leute verarmen. Die Aussiedlung der Deutschen und die Zuwanderung rumänischer Familien aus verschiedenen Regionen bringt substantielle Änderungen mit sich. 1964 erfolgt die Umbenennung in Dudestii Noi, vier Jahre später wird die Ortschaft als Dorf an „Klein-Betschkerek” zugeteilt. Seit dem 8 April 2004 ist es wieder eine eigenständige Gemeinde. Zu den besonderen Bauten der Gemeinde zählt die römisch-katholische „Sankt Wendelin”, erbaut von deutschen Einwanderern und 1751 eingeweiht, eins der ältesten schwäbischen Kirchen im Banat, national-historisches Denkmal, sowie die Sankt Rochus Kapelle (1844). Eine weitere Besonderheit ist der 1838 eingerichtete Friedhof, wo die Opfer der Revolution von 1848 beerdigt wurden. Die deutschen Einwanderer haben viele Traditionen und Gewohn-heiten aus ihrer Ursprungsgegend mitgebracht, mehr als anderthalb Jahrhundert bewahrt und damit auch die rumänischen-orthodoxen Bewohner beeinflusst. Mit der Wiedererlangung der Eigenständigkeit ist für die Einwohner von Dudestii Noi ein gewisser Wohlstand eingekehrt. Durch öffentliche Investitionen in kulturellen und kommunalen Einrichtun-gen wurden einige Probleme in Bildung und Infrastruktur gelöst Die lokale Verwaltung hat weitere Investitionsprojekte zur Förderung lokaler Potentiale gestartet. Heute ist die kurze Entfernung zu Temeswar zu einer beliebten Wohnstätte geworden.

174

Bibliografie:

- Apărarea Timişoarei. Documente şi memorii, august septembrie 1944, Timişoara, Editura de Vest, 1997 - Chronik Neubeschenowa. Ein Banater Dorf im Wandel der Zeit, München, 2006 - Danciu Camelia, Dudeştii Noi – studiu geografic complex, Universitatea de Vest Timişoara, Timişoara, 2009 - Griselini Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, Editura „Facla”, 1984 - Martinovici C., Istrati N., Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite, Cluj, Institutul de arte grafice „Ardealul”, 1921 - Munteanu Ioan, Munteanu Rodica, Timiş – Monografie, Timişoara, Ed. Marineasa, 1998 - Simu Traian, Colonizarea şvabilor în Banat, Timişoara, Editura „Banatul”, 1924 - Suciu Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1966, vol. I - Suciu I.D., Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1968 - Ţintă Aurel, Colonizările habsburgice în Banat 1716-1740, Timişoara, Editura „Facla”, 1972 - Wettel Franz, Beiträge zur Chronik der Gemeinde Neubeschenowa, Verlag der Deutsch-Banater Volksbücher, Temeswar, 1930

175

Tipărit la iniţiativa şi cu sprijinul Primăriei şi a Consiliului local Dudeştii Noi

Concept & Fotografii:©Dan N. Buruleanu, AFIAP

Text:Liana Păun

Concepţie grafică și tehnoredactare:

sc AVA STUDIO srlTimișoara

Traduceri:Florin Lataretu

Luminiţa Frenţiu

Tipar:sc David Press Print srl

Timișoara

2011

176