1

DREPTUL

COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL

curs

2

INTRODUCERE

În condiţiile revoluţiei tehnico-ştiintifice şi a revoluţiei informaţionale încheierea, reglementarea sau

realizarea în aceeaşi ţară a tuturor bunurilor şi serviciilor necesare traiului cotidian este tehnic imposibilă şi

economic nerentabilă. Este raţiunea pentru care statele lumii se văd determinate obiectiv să participe la

circuitul mondial de valori materiale şi spirituale. Această participare nu este haotică, ea este direcţionată,

reglementată de anumite reguli juridice, de anumite norme de drept.

Revine între altele Dreptului comerţului internaţional (DCI) sarcina de a disciplina, de a reglementa

relaţiile care se stabilesc în acest proces de schimb mondial de valori materiale şi spirituale. Acest proces are 2

componente:

- comerţ mondial cu bunuri şi servicii

- activitate de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională

Cele 2 componente se reunesc într-un concept mai larg, acela de comerţ internaţional (care nu

înseamnă numai comercializare, cum comerţul intern nu se reduce la comercializare). In această sferă a

comerţului mondial în sensul cel mai cuprinzător se stabilesc relaţii între state suverane şi egale în drepturi,

între state pe de o parte şi comercianţi (persoane fizice sau juridice) din alte state pe de altă parte sau în sfârşit

între comercianţi (persoane fizice sau juridice) din diferitele state.

Dreptul comerţului internaţional,(DCI) într-o primă abordare, în condiţiile în care nu există pe plan

mondial o definiţie sintetică a acestei discipline, poate fi considerat ca reprezentând totalitatea normelor

juridice ce reglementează raporturile ce se stabilesc în sfera comerţului mondial în sensul cel mai cuprinzător

al acestuia între state suverane şi egale în drepturi, între state şi comercianţi (persoane fizice sau juridice) din

alte state sau între comercianţi din diferitele state.

DCI aşa cum s-a conturat el în doctrina internaţională, iar ca instrumente interstatale în actul final al

Conferinţei de la Helsinki pentru Cooperare şi Securitate în Europa (1992-1993) se precizează caracterul

interdisciplinar şi pluridisciplinar al DCI. Este primul şi singurul instrument interstatal care abordează şi

problematica DCI.

Din această perspectivă DCI reprezintă o aşezare la confluenţa sistemelor naţionale de drept cu dreptul

internaţional public şi cuprinde norme de drept naţional (intern) şi norme de drept internaţional care

reglementează raporturile înfăţişate. Cât priveşte componenta naţională, DCI va cuprinde toate normele de

drept intern ale statelor lumii care pentru fiecare stat în parte organizează şi reglementează comerţul exterior al

respectivelor state, iar în ce priveşte componenta de drept internaţional public DCI va cuprinde acele norme de

drept internaţional public care reglementează participarea statului la raporturile comerciale sau participarea

statelor.

Ca totalitate de norme juridice în condiţii diferite DCI materie interdisciplinară şi pluridisciplinară nu

se prezintă ca un conglomerat de norme juridice, ca o juxtapunere mecanică de asemenea reguli obligatorii de

conduită ci ca o materie juridică de sine stătătoare definită printr-un obiect propriu de reglementare şi prin

metode specifice de reglementare. Cât priveşte obiectul de reglementare, acesta este dat de un fenomen

obiectiv al relaţiilor sociale, respectiv de raportul juridic care se stabileşte în sfera comerţului mondial.

Ca expresie a caracterului de sine stătător al materiei, raportul juridic de comerţ internaţional se

particularizează faţă de alte raporturi juridice. Această particularizare este dată de prezenţa concomitentă a 2

trăsături: comercialitatea şi internaţionalitatea.

Comercialitatea este o trăsătură definită de fiecare sistem naţional de drept în parte. Din acest punct

de vedere se reţin 2 criterii esenţiale de definire a comercialităţii:

- subiectiv care caracterizează sistemul de drept german şi de influenţă germanică. Potrivit acestui

sistem de drept sunt considerate ca fiind comerciale raporturile juridice încheiate de comercianţi

respectiv societăţi comerciale şi persoane fizice ce au înmatriculată în Registrul Comerţului o firmă.

- obiectiv care porneşte de la natura intrinsecă, obiectivă a actelor şi faptelor juridice considerate.

Sistemele de drept care reţin acest criteriu de calificare a raporturilor comerciale procedează de regulă

3

la o enumerare în lege a actelor şi faptelor juridice pe care le califică drept comerciale. Este situaţia

sistemelor de drept de inspiraţie romanistă (care provin din dreptul roman: dreptul francez, român).

Întrucât viaţa economică este mult mai rapidă prin raportare la fenomenul juridic, această enumerare

poate fi exhaustivă. De exemplu în Codul comercial se vorbeşte de contractul de cărăuşie şi de transportul

naval, dar nu există nici o referire la transportul feroviar sau aerian, sau despre contractele de leasing. Este

raţiunea pentru care doctrinarii au stabilit criteriile care permit calificarea unui act sau fapt juridic, a unui

raport juridic sau raport comercial. Aceste criterii sunt:

- interpunerea în schimb

- activitatea organizată sub formă de întreprindere

- acte şi fapte juridice grefate pe primele două ca accesorii - fidejusiune

Aşadar, comercialitatea se defineşte în sistemele naţionale de drept.

Internaţionalitatea constă în prezenţa în structura raportului juridic considerat a unui element străin,

internaţional, de extraneitate, de asemenea intensitate încât face pasibilă supunerea raportului juridic

considerat, concomitent, la cel puţin două sisteme de drept diferite.

Datorită faptului că acest element de extraneitate atrage problema aplicării unei legi străine, numită şi

problema conflictului de legi s-a încercat definirea elementului de extraneitate în primul rând în legea

naţională. Astfel, din economia dreptului român rezultă că sunt considerate ca raporturi internaţionale

raporturile încheiate între parteneri având sediul, domiciliul sau reşedinţa pe teritorii străine, deci raporturile

juridice încheiate cu străinătatea sau raporturile încheiate pe pieţe străine (locul încheierii). Codul comercial

român în vigoare spune că nu sunt considerate ca având caracter internaţional acele raporturi care se încheie şi

se consumă pe aceleaşi teritoriu.

Elementul de extraneitate în optica legislaţiilor naţionale trebuie să fie atât de puternic încât să atragă

aplicarea concomitentă a cel puţin două legi din două state diferite deoarece această problemă a conflictului de

legi este de natură să creeze incertitudine pentru comercianţi (ei ocupându-se de comerţ, nu de drept).

Prin instrumentele interstatale care se ocupă de reglementarea unor materii comerciale s-a evidenţiat

preocuparea pentru definirea unitară, uniformă a elementului de extraneitate.

Astfel în convenţiile internaţionale în materie de transporturi internaţionale:

- Convenţia de la Varşovia din 1929 modificată prin Protocolul de la Haga din 1955 şi a fost

renegociată prin Convenţia de la Montreal din 1996 privind transportul internaţional aerian de mărfuri, călători

şi bagaje. Prin aceste convenţii s-a definit şi elementul de internaţionalitate şi se consideră ca fiind

internaţional un contract de transport aerian dacă locul de încărcare/îmbarcare şi locul de descărcare/debarcare

se găsesc pe teritorii statale deosebite sau dacă aflându-se pe acelaşi teritoriu nava survolează un teritoriu terţ

cu escală.

- în materie de vânzare internaţională de mărfuri Convenţia de la Viena din 1980 consideră o vânzare

având caracter internaţional dacă la momentul încheierii contractului vânzătorul şi cumpărătorul îşi au sediul,

domiciliul sau reşedinţa pe teritorii statale deosebite.

Raportul juridic caracterizat concomitent prin comercialitate şi internaţionalitate este un raport juridic

de comerţ internaţional.

Al doilea element definitoriu, particularizant pentru o disciplină juridică este metoda de

reglementare.

DCI are o metodă de reglementare proprie, specifică. Aceasta este metoda dreptului uniform şi are o

metodă împrumutată din dreptul internaţional privat, aceasta fiind metoda conflictuală. Cât priveşte metoda

dreptului uniform aceasta are în vedere efortul sporit al comunităţii internaţionale pentru elaborarea de

instrumente interstatale care să cuprindă norme de drept material reglementând domenii ale comerţului

internaţional.

Exemple:

- Convenţiile de la Geneva 1930-1931 privind legea uniformă aplicabilă cambiei, biletului la ordin şi

cecului;

- Convenţia de la New York 1988 privind cambia şi biletul la ordin internaţionale;

- Convenţia de la Ottawa 1988 privind contractul internaţional de factoring;

- Convenţia de la Ottawa 1988 privind contractul internaţional de leasing financiar;

- Convenţia de la Haga 1978 privind legea aplicabilă intermedierii;

- Convenţia de la New York 1958 privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrare străine;

4

- Convenţia de la Washington 1965 privind soluţionarea litigiilor născute în legătură cu investiţiile

străine între un stat şi un investitor străin;

- Convenţia de la Seul 1985 privind agenţia multilaterală de garantare a investiţiilor străine;

- Convenţia de la Haga 1986 privind legea aplicabilă vânzării internaţionale.

Pe calea acestor convenţii se realizează un drept uniform şi uneori chiar un drept unificat în materia

unora dintre raporturile de comerţ internaţional.

Metoda conflictuală este împrumutată din dreptul internaţional privat.

Departajarea dintre DCI şi alte materii juridice conexe

DCI şi dreptul internaţional public

Dreptul internaţional public este un sistem de drept care coexistă cu sistemele naţionale de drept şi care

reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate de state şi care reglementează în esenţă raporturile de luptă şi

colaborare dintre state suverane şi egale în drepturi.

Dreptul internaţional public este un drept coordonator în sensul că norma de drept este elaborată de

chiar subiectul căruia i se aplică (norma este elaborată de stat şi se aplică statelor). Dreptul internaţional

public are ca subiect de drept originar, tipic statul suveran şi are ca subiecte de drept atipice, derivate

organizaţiile interstatale dacă şi în măsura în care statele membre i-au conferit calitate de subiect de drept.

Sfera de reglementare a DCI este concomitent mai largă şi mai restrânsă decât aceea a dreptul

internaţional public:

- este mai largă pentru că pe lângă raporturile de comerţ internaţional dintre state, DCI reglementează

şi raporturi la care participă persoane fizice sau juridice (comercianţii), adică alte subiecte decât cele ale

dreptului internaţional public;

- este mai restrânsă pentru că din totalitatea raporturilor juridice interstatale (culturale, militare,

politice) DCI reglementează numai raporturile interstatale care se leagă în sfera comerţului mondial în sensul

cel mai larg al acestuia.

Punctele de interferenţă sunt statul ca subiect comun de drept şi izvoarele internaţionale de

reglementare.

DCI şi dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional privat este o ramură a fiecărui sistem naţional de drept care cuprinde totalitatea

normelor juridice ce reglementează raporturile juridice civile în sens larg având un element de extraneitate

(căsătoria între străini, adopţia între străini). Norma juridică de drept internaţional privat nu este o normă de

drept material, nu soluţionează un raport juridic, ea este o normă de drept conflictual numită şi normă

colizională pentru că indică numai care este legea străină aplicabilă. Această specificitate face ca norma de

drept conflictual să fie o normă de trimitere.

Norma de drept conflictual este norma care datorită punctului de legătură (datorită elementului de

extraneitate) indică legea străină normal competentă.

Pentru a se putea stabili care este legea străină normal competentă, cel care este chemat să soluţioneze

raportul juridic forul de jurisdicţie trebuie să procedeze mai întâi la calificare, la încadrarea juridică a situaţiei

de fapt cu care se confruntă. Această calificare se face întotdeauna potrivit legii forului şi este diferită de la un

sistem de drept la altul.

Aplicarea legii străine

În temeiul normei de drept internaţional privat este posibilă aplicarea unei legi străine. Pe teritoriul

unui stat se aplică numai dreptul acelui stat însă sunt şi excepţii prin care se poate aplica legea altui stat.

Problema aplicării legii străine are ca bază un principiu de drept internaţional public, respectiv

principiul egalităţii în drepturi al statelor, care are drept componentă şi egalitatea sistemelor de drept din

statele respective. Datorită egalităţii în drepturi a statelor (datorită egalităţii sistemelor de drept) pe teritoriul

unui stat se poate aplica teoretic sistemul de drept al celuilalt stat pentru că au aceeaşi valoare.

O a doua componentă, aplicarea legii străine pe teritoriul unui stat nu se face în temeiul suveranităţii

străine, respectiv în temeiul suveranităţii statului căruia îi aparţine legea (statului emitent al legii), ci se face în

temeiul suveranităţii statului care acceptă aplicarea legii străine, deci în temeiul lui lex fori. Cu alte cuvinte

când aplic pe teritoriul român legea belgiană pentru femeia belgiană şi legea italiană pentru bărbatul italian, nu

5

o fac pentru că astfel îmi ordonă suveranitatea italiană sau cea belgiană, ci o fac pentru că astfel dispune

dreptul internaţional privat al României, deci dreptul internaţional privat al forului de jurisdicţie.

Aplicarea legii străine are 2 limite :

1. Frauda la lege în dreptul internaţional privat

Frauda la lege este o cauză de nulitate absolută.

Exemplu: Soţii pe durata căsătoriei nu au voie să încheie între ei contracte de vânzare-cumpărare, nu

au capacitate de folosinţă. Aceasta este o dispoziţie nefavorabilă părţilor implicate (soţilor). Deşi nu au voie să

facă contract de vânzare-cumpărare, însă legea le permite să facă contract de donaţie. De fapt este un contract

de vânzare-cumpărare deghizat într-un contract de donaţie. A fost fraudată legea care interzicea vânzarea, s-a

înlăturat aplicarea legii competente, nefavorabile părţilor însă, şi s-a inlocuit cu altă lege care permitea donaţia

(favorabilă părţilor).

Înţelegem prin fraudă la lege în dreptul internaţional privat utilizarea de mijloace permise de lege

pentru modificarea punctului de legătură şi prin aceasta înlocuirea aplicării legii străine normal competente

defavorabilă părţii interesate cu o altă lege favorabilă acesteia.

Excepţia de fraudă la lege se ridică de partea interesată şi are drept consecinţă, în general, înlăturarea

aplicării legii străine aduse prin fraudă şi înlocuirea acesteia cu legea fraudată.

2. Ordinea publică în dreptul internaţional privat

Înţelegem prin ordine publică în dreptul internaţional privat totalitatea normelor juridice de maximă

imperativitate care pentru fiecare stat în parte consfinţesc şi apără valori esenţiale, definitorii pentru societate,

pentru sistemul social politic, istoric al statului în cauză. Ordinea publică de drept internaţional privat este

diferită de la un stat la altul, pentru că tradiţiile sunt diferite de la un stat la altul, sistemul politic, religios şi

ordinea publică de drept internaţional privat este diferită şi de ordinea publică în dreptul intern al acelui stat.

Dacă orice normă de ordine publică în dreptul internaţional privat este şi normă de ordine publică în dreptul

intern, nu orice normă de ordine publică din dreptul intern este şi normă de ordine publică în dreptul

internaţional privat.

Excepţia de ordine publică în dreptul internaţional privat se invocă şi din oficiu şi are drept consecinţă

înlăturarea aplicării legii străine normal competente, potrivit lui lex fori şi înlocuirea acesteia cu norma

corespunzătoare din legea forului.

Exemplu cu poligamia (un bărbat din Iran care are deja 2 neveste vine în România să încheie o a treia

căsătorie cu o femeie iraniană – i se opune o normă de ordine publică în dreptul internaţional privat român

care spune că pentru societatea română, pentru tradiţiile româneşti, familia monogamă este o unitate

indestructibilă).

Retrimiterea

Această instituţie a apărut în doctrina de drept internaţional privat de la problema de a şti dacă

trimiterea pe care norma conflictuală a forului o face la o lege străină, operează cu privire la întregul sistem de

drept străin inclusiv norma conflictuală a acestuia sau dacă operează cu privire la legea materială din dreptul

străin.

Retrimiterea este de 2 grade :

Potrivit retrimiterii de gradul unu, dreptul forului trimite la un sistem de drept străin şi acesta retrimite la

legea materială a forului.

Retrimiterea de gradul al doilea operează când dreptul forului trimite la un sistem de drept străin şi acesta

retrimite la legea materială a unui stat terţ.

Cât priveşte dreptul român nu se recunoaşte decât retrimiterea de gradul unu. Dacă dreptul forului prin

ipoteză ar trimite la un sistem de drept străin urmează a se aplica legea română.

Întrucât mecanismul retrimiterii este de natură a crea incertitudine comercianţilor, instrumentele

internaţionale care cuprind norme uniforme în materie de comerţ internaţional urmăresc, de regulă, înlăturarea

retrimiterii. Aceasta se realizează prin precizarea în actul internaţional respectiv a ce se înţelege prin legea

străina aplicabilă.

Dreptul comerţului internaţional are o sferă de reglementare concomitent mai largă şi mai restrânsă

decât dreptul internaţional privat.

6

Are o sferă de reglementare

- mai largă pentru că spre deosebire de dreptul internaţional privat care reglementează raporturile dintre

subiecte de drept civil, persoane fizice şi juridice, dreptul comerţului internaţional regelmentează şi

raporturi cu participare statală

- mai restrânsă pentru că din totalitatea raporturilor juridice cu element de extraneitate, legate între

persoane aflate de picior de egalitate juridică, dreptul comerţului internaţional reglementează numai pe

acelea care se caracterizează concomitent şi prin comercialitate

Punctele comune: metoda conflictuală de reglementare şi norma conflictuală care se aplică deopotrivă şi la

nivelul subiectelor, persoanele fizice sau juridice având calitatea de comerciant.

DCI şi dreptul internaţional economic

Dreptul internaţional economic este o ramură a dreptului internaţional public, reglementând raporturile

interstatale de drept public care se leagă între state, raporturi în care statul este reprezentat prin Ministrul

Afacerilor Externe, raporturi în care statul apare în exerciţiul lui iure imperi (în exerciţiul puterii suverane).

Dreptul comerţului internaţional reglementează raporturile interstatale comerciale de drept privat, în

care statul este reprezentat de Ministrul Finanţelor şi se află în exerciţiul lui iure gestionis (de administrator de

proprietate, de gestionar de proprietate sau chiar de proprietar). Deci, în nici un caz nu se poate pune semnul

egalităţii între dreptul internaţional economic, care este o ramură a sistemului de drept internaţional public şi

dreptul comerţului internaţional care este o materie interdisciplinară, cuprinde în mod special norme de drept

privat

DCI – dreptul comercial

Un reputat autor de drept comercial, Stanciu Cărpenaru face o greşeală ce priveşte calificarea dreptului

comerţului internaţional. Acesta consideră dreptul comerţului internaţional ca o subramură a dreptului

comercial. Este total eronat pentru că ar însemna să existe pe mapamond atâtea drepturi comerciale

internaţionale câte state există, pentru că pentru fiecare stat ar trebui să fie subramură a dreptului respectiv; alt

motiv – statele lumii nu cunosc toate drept comercial (sistemele de common–law).

Dreptul comerţului internaţional nu este subordonat dreptului comercial, ci este supraordonat dreptului

comercial, adică atunci când este vorba de un raport al dreptului comerţului internaţional, dacă se pune

problema aplicării unei legi interne, legea internă este aleasă din cadrul dreptului comercial. Deci, normele de

drept comercial pot să fie incluse în dreptul comerţului internaţional, însă nu şi invers

Prof. Dragoş Sitaru acceptă că dreptul comerţului internaţional este o materie pluridisciplinară şi

interdisciplinară, dar consideră că dreptul internaţional privat, că normele de drept internaţional privat nu fac

parte din dreptul comerţului internaţional. În contraponedere autori de drept francez consideră, din contră, că

substanţa dreptului comerţului internaţional o reprezintă normele de drept internaţional privat.

Dreptul comerţului internaţional, ca materie pluridisciplinară, cuprinzând norme de drept intern şi

norme de drept internaţional public cuprinde din categoria normelor de drept intern şi norme de drept

internaţional privat pentru că altfel nu am şti care este legea aplicabilă raportului comercial internaţional în

discuţie.

În structura dreptului comerţului internaţional intră şi norme de drept internaţional privat din fiecare

stat al comunităţii internaţionale.

Denumirea materiei

În doctina de specialitate au fost utilizate mai multe denumiri.

O primă denumire a fost aceea de drept internaţional privat al comerţului (prezentă în lucrări din

primul sfert al secolului XX). O asemenea denumire este neştiinţifică pentru că dacă am accepta-o ar trebui să

acceptăm ideea că există un singur drept internaţional privat de aplicaţiune mondială (ceea ce nu este real).

Fiecare sistem naţional de drept având propriul drept internaţional privat. O a doua raţiune: dacă am accepta

această denumire ar trebui să ne limităm numai la raporturile de comerţ internaţional legate între subiecte ale

dreptului internaţional privat; deci, am lăsa în afara reglementării raporturile de comerţ între state.

O altă denumire utilizată este dreptul internaţional al comerţului sau dreptul internaţional

comercial – de asemenea neştiinţifică. Dacă am accepta-o ar trebui să considerăm materia noastră ca ramură a

dreptului internaţional public. Este neadevărat pentru că se ignoră specificitatea materiei, caracterul său

interdisciplinar şi rămâne în afară substanţa raporturilor, respectiv raporturile dintre comercianţi persoane

7

fizice şi juridice din diferitele state, pentru că, dacă am accepta că este ramură a dreptului internaţional public

ar acoperi numai raporturile interstatale.

Denumirea de drept comercial internaţional prezentă pe raţiuni istorice, până la apariţia OMC-ului şi

în lucrările ONU, denumirea este neştiinţifică pentru următoarele raţiuni:

1. dacă am accepta-o ar trebui să existe un drept comecial unic şi unitar de aplicaţiune

mondială.

2. dacă am accepta-o ar însemna să nu existe corespondent pentru sistemele de drept care nu

cunosc dualitatea dreptului privat şi care, deci, nu au în structura lor un drept comercial

(dreptul italian, elveţian, din Israel, anglo-american).

Denumirea care a câştigat teren şi care astăzi este utilizată în cvasitotalitatea lucrărilor doctrinare este

aceea de drept al comerţului internaţional, denumire prezentă şi în lucrările OMC-ului. Această denumire

are valenţe ştiinţifice prin aceea că, pe de o parte sugerează dintr-un început caracterul interdisciplinar al

materiei (drept - totalitate de norme juridice) şi pe de altă parte, tot din denumire, rezultă caracterul de sine

stătător dat de obiectul de reglementare – comerţul internaţional.

Există unele lucrări de sorginte anglo-americană care folosesc denumirea de dreptul afacerilor

internaţionale (denumire care nu se suprapune în totalitate pentru că în dreptul afacerilor internaţionale ar

trebui să fie incluse şi norme de drept internaţional economic, sfera de drept al afacerilor fiind mai

cuprinzătoare).

IZVOARELE DCI

Fiind o materie interdisciplinară se disting izvoare internaţionale de reglementare şi izvoare

interne.

Izvoarele internaţionale de reglementare le vom găsi între izvoarele dreptului internaţional public, în

măsura în care acestea cuprind norme aplicabile raporturilor juridice de comerţ internaţional.

Dreptul internaţional public are 2 izvoare: CUTUMA şi TRATATUL.

Cutuma este cel mai vechi izvor de drept, un izvor nescris care reprezintă o practică îndelungată,

repetată, urmată de state cu conştiinţa că valorează drept, cu conştiinţa obligativităţii acesteia. Ori de câte ori o

cutumă reglementează o materie de comerţ internaţional ea este şi izvor al DCI. Astfel, transportul de mărfuri

pe mare cunoaşte numeroase obligaţii, aşa numitele obligaţii subînţelese ale părţilor care au sorginte

cutumiară. Indiferent că nu se scrie nimic despre aceasta în contract, expeditorul de marfă este obligat să aducă

marfa la locul de încărcare pentru că există cutuma că marfa aşteaptă nava (dacă a venit nava şi nu a venit

marfa se plătesc locaţiile, dacă a venit marfa şi n-a venit nava nu se plăteşte nimic).

Cutuma ca izvor de drept trebuie deosebită de UZURI şi UZANŢE.

În materie internaţională uzurile reprezintă reguli de conduită stabilite pe cale de practică, întocmai ca

şi cutuma, dar care nu au valoare obligatorie în sensul că înfrângerea unui uz nu are consecinţe juridice. În

materie de drept internaţional public sunt mai ales uzurile diplomatice care reprezintă şi ele reguli de conduită,

de asemenea stabilite pe cale de practică, prin repetabilitate dar care nu au caracter obligatoriu. Înfrângerea

unei asemenea reguli nu atrage consecinţe juridice. Astfel în materia diplomatică există uzul ca ori de câte ori

în maşina ambasadei unui stat în alt stat se găseşte ambasadorul sau un reprezentant oficial al statului de

origine să fie arborat fanionul. Ori de câte ori un şef de stat este primit în vizită oficială de un alt şef de stat se

desfăşoară covorul roşu. Dar dacă acest covor este galben, are picăţele sau lipseşte, nu apare din aceasta un

conflict diplomatic.

Cutuma ca izvor al DCI trebuie deosebită şi de uzanţe.

Uzanţele internaţionale comerciale sunt reguli de predare a mărfii şi de partajare a cheltuielilor de

transport în vânzarea internaţinală de mărfuri. Au fost stabilite pe cale de practică de către comercianţi; au fost

reunite, codificate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, dar nu au valoare obligatorie, părţile le

aplică numai dacă vor. Astfel INCOTERMS reprezintă o codificare a acestor uzanţe.

Cel mai important izvor internaţional al DCI este tratatul – un izvor scris. Indiferent de denumire

acord, protocol, notă diplomatică, gentlemen agreement, declaraţie, act final, proces verbal, ad memoire,

compromis, concordat, convenţie, tratatul reprezintă acordul de voinţp a 2 sau mai multe state prin care

acestea convin să reglementeze, într-un anumit mod, relaţiile lor reciproce într-un anumit domeniu.

8

Ori de câte ori, domeniul de reglementare se suprapune pe domeniul comerţului mondial, acordul

respectiv, tratatul respectiv este şi izvor internaţional al DCI.

Vom distinge între:

- tratate internaţionale multilaterale sau bilaterale, care cuprind incidental norme care se aplică şi

raporturilor juridice de comerţ internaţional

- tratatele speciale multilaterale şi bilaterale care reglementează materii de DCI.

Astfel cel mai cuprinzător tratat internaţional, Carta ONU, atunci când reglementează principiul

cooperării dintre state, principiul egalităţii în drepturi a statelor, principiul soluţionării paşnice a diferendelor,

principiul pacta sunt servanda (principiul executării obligaţiilor asumate prin acorduri), acestea toate se aplică

şi raporturilor de comerţ internaţional. La fel, un acord bilateral de frontieră, care reglementează regimul

frontierei comune, reglementând şi micul trafic de frontieră, se aplică şi raporturilor de comerţ exterior dintre

cele 2 state. O convenţie bilaterală care reglementează asistenţa juridică bilaterală implicit cuprinde şi asistenţa

juridică în materia raporturilor juridice de comerţ internaţional.

Cele mai importante sunt acordurile speciale şi între acestea distingem acordurile multilaterale, care

sunt tot mai numeroase, fie că sunt acorduri de tip acordurile de la Marrakesh, aplicabile comerţului

internaţional, fie că sunt acorduri internaţionale speciale precum:

- în materie de vânzare Convenţia de la New York (1974), modificată prin Protocolul de la Viena (1980)

privind prescripţia extinctivă în vânzarea internaţională de mărfuri;

- Convenţia de la Haga (1964) privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de mărfuri:

- Convenţia de la Geneva (1961) privind convenţia de arbitraj;

- Convenţia de la Berna (1861) renegociată la Budapesta;

- Convenţia Cotif care are 2 componente: Convenţia privind transportul internaţional de mărfuri pe calea

ferată (CMR) şi Convenţia pentru transportul internaţional de călători pe calea ferată (CIV);

- Convenţia SMGP (transportul feroviar): transport de mărfuri pe calea ferată între state care au fost membre

CAER;

- Convenţia de la Geneva (1956) renegociată în 1978 privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele;

- Convenţia CMR, Convenţia TIR convenţie vamală încheiată la Geneva în 1959 şi renegociată în 1975.

Acordurile bilaterale speciale – acestea sunt acordurile de plăţi, acordurile de comerţ şi navigaţie,

acordurile aeriene, acordurile de transport rutier bilateral, acordurile de cooperare, de regulă pentru

exploatarea în comun a cursurilor de apă frontieră, acordurile economice, acordurile comerciale.

Pe lângă izvoarele internaţionale, DCI are şi izvoare interne. Acestea vor fi izvoarele specifice

fiecărui sistem de drept care cuprind norme ce organizează şi reglementează comerţul exterior al respectivelor

state, precum şi participarea statelor în cauză la activitatea de cooperare economică ţi tehnico-ştiinţifică

internaţională.

Cât privesc sistemele de drept ale lumii putem, în general, să le clasificam în trei categorii:

1 sisteme de drept de inspiraţie romanistă (provin din preluarea şi prelucrarea dreptului roman);

2 sisteme de common-law (anglo-american);

3 sisteme religioase de drept (musulmane).

Cât priveşte prima categorie, sistemele de drept de inspiraţie romanistă, caracterizează în special

sistemele de drept din Europa şi o parte din Asia. Aceste sisteme de drept sunt de 2 feluri:

sisteme care cunosc unitatea dreptului privat, care reglementează indistinct raporturile juridice civile

şi raporturile juridice comerciale;

sisteme care cunosc dualitatea dreptului privat, care reglementează distinct raporturile juridice civile

de raporturile juridice comerciale.

Pentru sistemele de sorginte romanistă, izvorul principal de drept este LEGEA. În ordine valorică

descrescătoare urmează celelalte acte normative bazate pe lege, care au denumiri diferite de la un stat la altul.

Iar cât priveşte raportul de drept comercial fie în unitate, fie în dualitatea dreptului privat se recunoaşte valoare

de izvor de drept şi obiceiului.

Pentru sistemele de sorginte romanistă care cunosc unitatea dreptului privat (Elveţia, Italia, România),

izvorul principal intern va fi legea civilă (Codul civil) şi apoi legile speciale care întregesc legea civilă:

legile constituţionale, administrative, funciare, penale, vamale care cuprind şi norme aplicabile raporturilor de

comerţ internaţional.

9

Pentru statele care cunosc dualitatea dreptului privat, izvorul principal va fi Codul comercial întregit

de legile comerciale speciale şi ca drept comun, legea civilă.

Cât privesc sistemele de common-law, acestea au o puternică specificitate şi din punctul de vedere al

izvoarelor pentru că sistemul de common-law s-a format prin efortul judecătorilor itineranţi. Izvorul principal

de drept îl reprezintă precedentul judecătoresc. Soluţia dată de o anumită instanţă este obligatorie a se aplica

tuturor litigiilor similare soluţionate de instanţele inferioare sau de instanţele de acelaşi grad. Soluţia

judecătorească are 2 componente – ratio decidenti (de ce s-a ajuns aşa, situaţia de fapt) şi ce s-a spus în

legatură cu situaţia de faţă.

În ordine valorică descrescătoare urmează cutuma, obiceiul şi numai în ultim rând legea.

Cât privesc sistemele de drept islamic (religioase) izvorul principal de drept îl reprezintă CORANUL

şi alături de Coran, SUNELE – interpretările date Coranului de către Imani (preoţi musulmani). Pe lângă

Coran şi sune în ordine descrescătoare urmează obiceiul pământului şi în măsură foarte mică legea.

CODIFICAREA DCI

Codificarea presupune ordonarea normelor juridice în instituţii juridice pentru a fi facilitată utilizarea

acestora de către cei cărora normele se adresează. În materie juridică şi în mod special în materia DCI,

codificarea presupune activitatea de armonizare, de standardizare, de unificare si uniformizare. Această

activitate este rezultatul efortului depus fie de comercianţi reuniţi în asociaţii internaţionale, fie efortul unor

instituţii internaţionale, cel mai adesea organizaţii interstatale, fie efortul statelor reunite în conferinţe

internaţionale.

Cât priveşte activitatea de armonizare, cea mai importantă activitate de armonizare în materia DCI, a

fost realizată de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, care a realizat o interpretare armonizată a

uzanţelor comerciale internaţionale. Acestea sunt reguli evidenţiate de practica comercianţilor şi privesc:

partajarea cheltuielilor de transport şi predarea mărfii în vânzarea internaţională de mărfuri.

Uzanţele comerciale internaţionale au apărut, cât priveşte efortul Camerei Internaţionale de Comerţ de

la Paris, într-o primă varianta în 1936. Este vorba de INCOTERMS (International Rules for Interpretation of

Commercial Terms). Codificarea cea mai importantă în evoluţia armonizării acestor uzanţe s-a realizat în 1953

când a fost publicat pentru prima oară acest document, INCOTERMS. Ele au fost ulterior îmbunătăţite,

adăugite, ultima variantă datând din anul 2000 (este vorba de clauzele CIF, FOB). Aceste uzanţe, aşa cum

sunt ele codificate în INCOTERMS, au aplicaţiune teritorială, respectiv se aplică la nivelul continentului

european. Cu aceeaşi denumire, dar cu un conţinut diferit, la nivelul SUA, aceste uzanţe au apărut prima oară

în 1946, fiind codificate într-un document care poartă denumirea de RAFTD.

Uzanţele comerciale internaţionale au aplicaţiune facultativă, în sensul că într-un caz concret,

partenerii concreţi pot decide aplicarea uneia sau alteia dintre uzanţe, existând obligativitatea ca referirea la

uzanţă să se facă şi cu precizarea variantei care se aplică (varianta 2000, 1999, 1990).

Alături de aceste uzanţe, trebuie să reţinem că aceeaşi Cameră Internaţională de Comerţ de la Paris a

elaborat, tot pe baza codificării practicii, reguli şi uzanţe uniforme în materia modalităţilor internaţionale de

plată (în materia incaso-ului, acreditivului, scrisorii comerciale de credit, garanţiilor independente, garanţiilor

la prima cerere). Aceste reguli, datorită utilităţii lor, au fost recomandate comercianţilor de Adunarea Generală

a ONU, şi sunt astăzi aplicate de covârşitoarea majoritate a băncilor lumii (modalităţile internaţionale de plată

fiind operaţiuni interbancare, între altele).

O altă activitate de codificare este realizată sub forma standardizării. Aceasta constă în elaborarea de

modele de contract: contracte tip, contracte cadru, contracte standard, ghiduri de contractare, condiţii generale,

de asemenea, cu valoare facultativă, realizate de comercianţi printr-o practică repetată şi de cele mai multe ori

elaborate de asociaţii internaţionale de comercianţi sau organisme internaţionale.

Cât priveşte contractul tip, acesta cuprinde de regulă o parte specială care se negociază în fiecare

situaţie concretă şi o parte generală, preelaborată, recomandată părţilor ca reprezentând clauzele utile

respectivei operaţii.

Ghidul de contractare atenţionează părţile asupra a ceea ce este util să se înscrie în contractul în

cauză, fiind recomandate respectivelor părţi diferite variante ale clauzelor utile şi posibile. Spre exemplu,

ghidul de contractare al contractului de „know-how” în industria mecanică, elaborat de Comisia Economică

ONU pentru Europa.

10

Contractele cadru elaborează numai elementele esenţiale ale contractului cu precizarea posibilităţii

completării acestora de subcontracte subsumate aceluiaşi obiectiv. Sunt de regulă utilizate în acţiunile de

cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

Contractele standard sunt contracte ţinând de anumite activităţi comerciale, în care o parte sau un

grup de părţi au poziţie dominantă. Astfel, în materia transportului de mărfuri pe mare sunt utilizate asemenea

contracte standard în funcţie de natura mărfii transportate (contractul RETCON, METCON, LETCON).

Contractele standard sunt de asemenea elaborate de asociaţii de comercianţi.

Condiţiile generale au în vedere elaborarea obligaţiilor uneia dintre părţi în contractul respectiv, în

dependenţă de specificitatea acelui contract. Spre exemplu, condiţiile generale 588 A elaborate de Comisia

Economică ONU pentru Europa, privind furnizarea la export de echipament industrial, sau condiţiile generale

574 D privind montarea în străinătate de echipament industrial.

Toate aceste modele de contract - contracte tip, contracte standard, contracte cadru, ghiduri de

contractare, condiţii generale – sunt de aplicaţiune facultativă. Părţile le aplică dacă în cazul concret convin în

mod expres la aceasta.

Cea mai importantă activitate de codificare este realizată însă de state, de statele reunite în

conferinţe internaţionale sau în cadrul organizaţiilor interstatale. Această activitate îmbracă 2 forme:

activitatea de uniformizare şi activitatea de unificare, care se realizează prin intermediul unor instrumente

interstatale, de valoare obligatorie. În consecinţă, părţile unui contract care cunoaşte o asemenea reglementare,

provenind din state părţi la convenţie sunt obligate să se conformeze normelor prevăzute în acea convenţie.

Cât priveşte uniformizarea, aceasta rezultă din includerea în convenţia în cauză a unor norme

uniforme de drept conflictual. Aceasta înseamnă că în convenţie s-a inclus o normă de drept internaţional

privat, aceeaşi pentru statele membre.

De exemplu, în ceea ce priveşte legea aplicabilă vânzării internaţionale de mărfuri, există

reglementarea într-o convenţie din 1955, care spune că „legea aplicabilă vânzării internaţionale de mărfuri

este legea vânzătorului”, dar în fiecare stat în parte legea materială aplicabilă vânzării poate să fie diferită. Să

presupunem că la această convenţie este parte România (care în realitate nu este parte) îi este parte Belgia, ca

de altfel şi Olanda; în România există o lege aplicabilă vânzării comerciale (Codul comercial), în Belgia este o

altă reglementare, iar în Olanda altă reglementare. În aceste condiţii, va şti vânzătorul că este legea sa, dar

cumpărătorul nu va şti decât în cadru concret care este această lege. Dacă se va încheia contractul cu un

vânzător belgian, atunci se aplică legea belgiană, dacă vânzătorul este olandez, se aplică legea olandeză. Dar

niciodată nu se va cunoaşte de la început conţinutul acestor legi pentru că nu este posibil. Această soluţie este

utilă, dar nu este cea mai utilă. Cea mai utilă soluţie o reprezintă dreptul unificat.

Dreptul unificat rezultă din includerea în convenţiile în cauză a unor norme de drept material

uniform care la nivelul statelor părţi la convenţie presupun includerea lor în dreptul naţional al statelor

respective. Dacă în materie de vânzare se elaborează o lege uniformă, pentru statele părţi nu mai are

importanţă dacă va fi legea vânzătorului pentru că prin preluarea normelor în dreptul intern ca drept material

va fi aceeaşi lege. Astfel, în materia vânzării internaţionale de mărfuri, în 1955, cu renegociere în 1986 ultima

oară, s-a adoptat Convenţia privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de mărfuri, care indică o

normă conflictuală uniformă „lex venditori”. În 1964, s-a adoptat tot la Haga, Convenţia cuprinzând legea

uniformă asupra vânzării internaţionale de mărfuri. Această lege, devenind prin ratificare drept intern al

statelor părţi, a realizat o reglementare unificată a vânzării de mărfuri la nivelul respectivelor state.

În materia titlurilor de credit, în 1930, la Geneva s-au adoptat 2 convenţii privind cambia şi biletul la

ordin:

1. o convenţie cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin care a condus la nivelul statelor

ratificante la realizarea unui drept unificat, preluându-se reglementarea în dreptul naţional al statelor

respective

2. o a doua convenţie, cuprinzând unele principii de soluţionare a conflictelor de legi în materie de cambie şi

bilet la ordin, convenţie care a introdus la nivelul statelor ratificante soluţii conflictuale uniforme. Astfel, se

prevede în această convenţie că plata titlului de credit este supusă legii locului plăţii. De asemenea, se mai

prevede că în materie de capacitate, capacitatea obligaţiilor cambiale este supusă legii naţionale. Acestea sunt

soluţii conflictuale uniforme care nu pun semnul de egalitate între reglementările dintre statele membre.

Activitatea de codificare se datorează asociaţiilor internaţionale de comercianţi, cum este Camera

Internaţională de Comerţ de la Paris (sau de exemplu contractele tip în materia de consulting engineering în

11

industria electrică, elaborate de Asociaţia Internaţională a Inginerilor care lucrează în materie de electricitate).

Ea este şi rezultatul activităţii unor organizaţii internaţionale (ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite, cea mai

cuprinzătoare organizaţie internaţională).

Prin rezoluţia 2205 din 1966 a Adunării Generale ONU, s-a înfiinţat UNCITRAL-ul, adică Comisia

Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional. UNCITRAL-ul a fost constituit pentru:

1. stimularea adoptării în cadrul statelor membre ale ONU de norme reglementând materiile comerciale

2. să întocmească studii

3. să facă propuneri de reglementare uniformă a unor asemenea materii

4. să elaboreze proiecte de convenţii (la nivelul experţilor) pe care să le propună statelor pentru ratificare,

respectiv aderare.

Datorăm UNCITRAL-ului (United Nations Commission on International Trade Law):

- Convenţia de la New York (1974) modificată prin Protocolul de la Viena (1980) privind prescripţia

extinctivă în vânzarea internaţională de mărfuri

- Convenţia de la Viena (1980) privind vânzarea internaţională de mărfuri

- Convenţia de la Hamburg (1978) privind contractul internaţional de transport de mărfuri pe mare sub

conosament

- Convenţia de la New York (1988) privind cambia şi biletul la ordin internaţionale (nu a intrat în

vigoare)

- Convenţia de la New York (2002) privind cesiunea de creanţă (nu a intrat în vigoare)

- Convenţia de la Geneva (1982) privind transportul internaţional multimodal de mărfuri

UNCITRAL a elaborat legi model precum:

~ legea model privind comerţul electronic

~ legea model privind semnătura electronică

~ legea model privind arbitrajul

A perfectat o lege model privind falimentul şi de asemenea privind terminalele de transport – proiect

de convenţie care nu a intrat încă în vigoare.

Alături de UNCITRAL un rol major în codificarea DCI l-au avut Comisiile Economice ONU. Există 5

comisii economice cu competenţă zonală.

Comisia Economică ONU pentru Europa a elaborat norme uniforme de care este şi România

interesată, pe care România le-a ratificat.

Datorăm Comisiei Economice ONU pentru Europa: Ghidul de contractare, contracte standard, condiţii

generale de aplicaţiune facultativă.

De asemenea datorăm şi convenţii interstatale în materie:

- Convenţia de la Geneva (1956) renegociată privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele –

Convenţia CMR

- Convenţia de la Berna cunoscută sub numele de COTIF care are în vedere transportul de mărfuri şi de

călători pe calea ferată

- Convenţia de la Geneva (1961) privind convenţia de arbitraj

A participat alături de UNCITRAL la elaborarea Convenţiei de la Hamburg şi a Convenţiei de la

Geneva (1980) privind vânzarea.

Datorăm Comisiei Economice ONU pentru Europa prin Comitetul pentru Transporturi aşa numitul

Uniform Agreement (1951) care pune în lucru Cartea Verde respectiv poliţa de asigurare civilă auto

practicată în statele Europei mai puţin în Albania şi Rusia (care nu a ratificat-o).

Alături de ONU activităţi de codificare au desfăşurat şi alte organizaţii interstatale precum Consiliul

Europei căruia îi datorăm:

- Convenţia de la Strabourg (1964) privind recunoaşterea persoanelor juridice europene

- Convenţia de la Istanbul (1990) privind falimentul

Activităţi în domeniu a desfăşurat şi Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

care s-a născut din ruinele OCEE (Organizaţia de Cooperare Economică Europeană).

OCDE a elaborat coduri de conduită pentru societăţile transnaţionale şi multinaţionale aplicabile

materiei investiţiilor străine şi care au stat la baza elaborării convenţiilor bilaterale pentru protecţia şi

garantarea reciprocă a investiţiilor străine. De asemenea, OCDE a elaborat numai în fază de proiect (îngheţat

în 1998) – Acordul multilateral privind investiţiile străine.

12

În materia strictă a codificării DCI există două organizaţii internaţionale respectiv UNIDROIT şi

Conferinţa de la Haga pentru unificarea dreptului privat.

UNIDROIT (Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat) – organizaţie interstatală de la

Roma – căruia îi datorăm:

~ două convenţii intrate în vigoare – Convenţiile de la Ottawa (1988) una privind contractul

internaţional de factoring şi a doua privind contractul internaţional de leasing financiar

~ principiile fundamentale ale contractelor de comerţ internaţional – ultima ediţie din 2004

Are pe agenda de lucru elaborarea unei convenţii internaţionale în materie de contract de franchising.

Conferinţa internaţională de la Haga pentru unificarea dreptului privat căreia îi datorăm

numeroase convenţii printre care:

- Convenţia din 1956 (nu a intrat în vigoare) privind recunoaşterea persoanelor juridice străine

- Convenţia din 1955 renegociată în 1986 privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de mărfuri

- Convenţia din 1964 privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de mărfuri

- Convenţia din 1978 privind legea aplicabilă intermedierii

Trebuie amintit rolul deosebit în materie al comunităţilor europene şi mai precis al Comunităţii

Europene. Pe de o parte, între statele membre s-a stimulat încheierea de convenţii internaţionale în materie

comercială, dar, datorită mecanismului greoi de intrare în vigoare al acestor convenţii s-a adoptat metoda

elaborării (reglementării) a materiilor prevăzute de convenţie prin regulamente care sunt acte direct aplicabile

în ordinea internă de drept a statelor membre. Amintim regulamentul care a intrat în vigoare în 2002 privind

falimentul, deşi convenţia fusese elaborată în 1996.

Fără a fi vorba de domeniul comunitar, între statele membre s-au adoptat convenţii internaţionale cu

aplicabilitate în materii comerciale. Astfel:

- Convenţia de la Bruxelles (februarie 1968) privind recunoaşterea societăţilor comerciale europene (nu a

intrat în vigoare)

- Convenţia de la Bruxelles (septembrie 1968) cunoscută sub numele de Bruxelles 1 care reglementează

procedura şi recunoaşterea sentinţelor judecătoreşti în materie civilă şi comercială care a fost modificată în

1978 prin Tratatul de la Lugano

- Convenţia de la Roma (1980) privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale; se pregăteşte aşa-numita

Roma 2 care se va ocupa de legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale

- Convenţia de la Munchen (1994) privind evitarea dublei impuneri pe profitul consolidat al societăţilor

comerciale

- Convenţia de la Munchen (1973) privind brevetul european.

În momentul în care România va deveni stat membru al UE va aplica toate aceste convenţii. Aceste convenţii

se aplică şi astăzi deoarece statele membre se obligă să respecte convenţiile respective între ele şi în relaţiile

cu terţii.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DCI

Ca materie interdisciplinară situată la confluenţa sistemelor naţionale de drept cu dreptul internaţional

public, DCI va avea ca principii fundamentale principiile fundamentale ale relaţiilor interstatale aşa cum au

fost ele conturate de Carta ONU.

Între aceste principii vom menţiona ca fiind pertinente DCI:

principiul egalităţii în drepturi a statelor

principiul soluţionării paşnice a diferendelor inclusiv cele economice

principiul pacta sunt servanda (obligativitatea îndeplinirii angajamentelor asumate prin acorduri,

tratate, contracte)

principiul cooperării economice internaţionale şi al avantajului reciproc

Celelalte principii nu sunt direct aplicabile raporturilor comerciale internaţionale.

În afara acestor principii există principii speciale ale DCI conturate juridic de actul constitutiv al

Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) respectiv de Tratatul de la Marrakesh (1994).

Aceste principii speciale au în vedere principiul libertăţii comerţului care este însoţit firesc de

principiul liberei circulaţii a mărfurilor, a capitalurilor. Raţiune pentru care în componenţa Tratatului de la

13

Marrakesh există acordul general pentru tarife şi comerţ, acordul privind comerţul cu servicii, acordul privind

circulaţia capitalurilor legate de comerţ şi acordul privind dreptul de proprietate industrială legat de comerţ.

Alt principiu care decurge din principiul libertăţii comerţului este principiul liberei concurenţe. Legat

de acesta, la nivelul OMC-ului discutăm despre Codul internaţional anti-dumping. Adăugăm datorită

componentei de drept naţional în cadrul DCI principiul libertăţii contractuale.

PARTICIPANŢII LA RAPORTURILE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Participă la raporturile de comerţ internaţional:

- statele suverane, statul ca participant la raporturile de comerţ internaţional este reprezentat prin Ministrul

Finanţelor

- comercianţii – comerciantul persoană fizică sau comerciantul persoană juridică

COMERCIANTUL PERSOANĂ FIZICĂ

Toate statele lumii definesc într-un fel sau altul comerciantul persoană fizică. Unele sisteme de drept

cum este dreptul român consideră ca fiind comerciant persoana fizică ce desfăşoară în nume propriu, pe cont

propriu, cu titlu de profesie (adică în mod repetat) acte obiective de comerţ în scopul obţinerii de mijloace de

existenţă.

Alte sisteme de drept, cum este dreptul german, consideră ca fiind comerciant persoana fizică ce are

înmatriculată în Registrul Comerţului o firmă. Pentru dreptul german, înmatricularea firmei are caracter

constitutiv. Toate sistemele de drept reglementează condiţiile accesului la profesia comercială.

O primă condiţie este capacitatea. Toate sistemele de drept cer ca persoana în cauză să aibă înainte

de toate deplină capacitate de exerciţiu civilă. Aceasta este realizată la vârsta majorităţii civile, dar unele

sisteme de drept datorită riscului comerţului stabilesc ca limită minimă a deplinei capacităţi comerciale de

exerciţiu o vârstă superioară vârstei majorităţii civile. În unele state vârsta majorităţii comerciale intervine la

21 ani Anglia, 23 ani SUA sau la vârste superioare în alte state – Mexic.

În general, statele care reglementează ca punct de pornire a capacităţii depline comerciale o vârstă

superioară prin raportare la majoritatea civilă reglementează aşa numita instituţie a emancipării minorului în

temeiul căreia cu implicarea instanţelor judecătoreşti şi a autorităţii tutelare se permite (se recunoaşte)

persoanei fizice care a depăşit vârsta majorităţii civile până la atingerea vârstei majorităţii comerciale să aibă o

anumită capacitate de comerţ, respectiv să săvârşească acte de comerţ cu excepţia actelor de dispoziţie asupra

fondului de comerţ.

Unele sisteme de drept, de regulă toate, stabilesc incompatibilităţi, mai precis incapacităţi de folosinţă

comercială determinate de o anumită stare socială, situaţie socială, de exerciţiul unei anumite funcţii. Astfel,

pe durata funcţiei nu pot fi comercianţi persoane fizice:

- magistraţii de orice fel,

- avocaţii, notarii,

- funcţionarii de carieră,

- ofiţerii superiori,

- clericii,

Unele sisteme de drept cunosc incapacităţi de folosinţă care privesc mai ales femeia. În sistemele de

drept islamic, femeia nu are nici un fel de capacitate de folosinţă comercială. Există şi sisteme de drept ale

unor state evoluate unde femeia măritată are o anumită incapacitate de exerciţiu, în sensul că actele de

dispoziţie asupra fondului de comerţ trebuie încuviinţate de soţ (Elveţia, Franţa).

În anumite sisteme de drept este obturat (îngreunat) accesul la activitatea comercială al străinul. Fie că

străinii nu au deloc capacitate comercială, fie că nu pot săvârşi anumite activităţi comerciale, fie că ele sunt

condiţionate de obţinerea în prealabil a unui permis de sejur (şedere) eliberat de autorităţile poliţieneşti.

Toate sistemele de drept obligă comerciantul la transparenţă, la publicitate. El este obligat să se

înmatriculeze într-un registru de evidenţă care este ţinut diferit – în unele state la primărie (Italia), în alte state

14

la tribunal (Germania), în alte state la Ministerul de Justiţie (România), la Ministerul Comerţului sau la

Camerele de Comerţ şi Industrie. Organismul tutelar este diferit de la un stat la altul, dar în aceste registre de

evidenţă comerciantul trebuie să-şi înmatriculeze firma şi să declare orice modificare în statutul său personal.

Înţelegem prin statut personal totalitatea problemelor care privesc starea civilă, capacitatea şi în materia

noastră, şi averea persoanei în cauză.

Toate sistemele de drept obligă pe comerciant la o riguroasă evidenţă a activităţii comerciale a

acestuia. Ea este realizată prin intermediul registrelor.

Comercianţii sunt obligaţi la o riguroasă evidenţă; unele sisteme de drept stabilesc prin lege registrele

obligatorii a fi ţinute de comercianţi:

- Registrul jurnal

- Registrul inventar

- Registrul Cartea Mare

Ele trebuiesc ţinute sub controlul judecătorului delegat la Registrul Comerţului sau la Registrul de

evidenţă, se numerotează, se parafează şi se sigilează. Dacă s-au făcut înregistrări greşite se anulează pagina,

nu se rupe. Orice ştersătură, corectură, răzatură trebuie ştampilată şi semnată.

În alte sisteme de drept, evidenţa poate fi ţinută oricum (Germania, Anglia, Ţările Nordice) sub

condiţia însă ca înregistrările să fie cronologice şi jurnaliere. Aceste registre pot fi utilizate ca mijloc de probă.

Comercianţii sunt obligaţi să respecte ordinea publică, uzurile cinstite ale comerţului şi bunele

moravuri. În consecinţă, şi chiar dacă este vorba de Olanda activităţile care afectează bunele moravuri nu pot

fi desfăşurate ca activităţi comerciale. Toate statele lumii, deci, reglementează regulile concurenţei leale.

Toţi comercianţii se identifică prin întreprindere de comerţ. Înţelegem prin întreprindere de

comerţ totalitatea mijloacelor materiale şi umane ansamblate, organizate şi exploatate de comercianţi în

scopul obţinerii de profit. Întreprinderea de comerţ cuprinde deci 2 componente: mijloacele materiale şi forţa

de muncă. În anumite sisteme de drept cum este dreptul român, comerciantul persoană fizică nu are voie prin

lege să utilizeze munca salariată cu excepţia ucenicilor. În alte sisteme de drept este permisă utilizarea muncii

salariate pentru realizarea activităţii autorizate.

Mijloacele materiale ansamblate, organizate şi exploatate de comerciant formează fondul de

comerţ şi aceasta cuprinde: elemente corporale şi elemente incorporale.

Elementele corporale – unele sisteme de drept acceptă includerea între elementele corporale şi a

bunurilor imobile (situaţia României după modificarea Legii 11/1990 prin Legea 298/2000); alte sisteme de

drept (dreptul francez) exclud bunurile imobile din fondul de comerţ datorită faptului că fondul de comerţ

este o universalitate de fapt mobiliară în timp ce bunurile imobile cunosc sub aspectul circulaţiei lor un alt

regim juridic.

Elementele incorporale – sunt diferite de la un stat la altul. Unele sisteme de drept reţin drept elemente

incorporale (cum este Franţa): numele comercial, insigna, achalandajul (sau vadul comercial), drepturile de

proprietate intelectuală. Altele (cum este România sau Germania) reţin: firma, emblema, clientela,

achalandajul şi drepturile de proprietate industrială. Se impune o menţiune particulară în legătură cu firma şi

cu emblema.

1. Firma- ea este reţinută de dreptul român şi de dreptul german şi este numele pe care îl utilizează

comerciantul în comerţul său. Determinarea firmei se face potrivit a două metode:

Sistemul veracităţii

Sistemul libertăţii

În sistemul veracităţii, firma constă în numele patronimic al comerciantului, persoană fizică respectiv

în numele de stare civilă (numele şi prenumele, numele şi iniţiala prenumelui). În alte sisteme de drept, firma

poate să constea într-o denumire aleasă de comerciant cu obligaţia menţionării acesteia în Registrul

Comerţului, dacă este diferită de numele de stare civilă cum se precizează în dreptul englez.

De reţinut specificitatea firmei în dreptul român – pentru că din necunoaşterea acestei specificităţi

legislaţia română în legătură cu contractul de franchising este greşită. În dreptul francez, fiind vorba de nume

comercial potrivit legislaţiei franceze numele (numele patronimic) poate fi utilizat şi ca marcă de comerţ, de

fabrică sau de servicii şi pornind de la această specificitate s-a confundat în dreptul român unde s-a copiat

legislaţia franceză numele comercial ca marcă cu firma.

Reţinem că în dreptul englez teoria determinării firmei este teoria libertăţii.

15

2. Emblema – în dreptul român – Legea 26/1990 aşa cum a fost modificată este greşită. Emblema este

un semn, o grafie, o denumire care deosebeşte un comerţ de alt comerţ de acelaşi fel, mai corect un

stabiliment de alt stabiliment de acelaşi fel. Este raţiunea pentru care pe de o parte ea nu este obligatorie pe de

altă parte un acelaşi comerciant poate avea mai multe embleme care să deosebească stabilimentele de acelaşi

fel (are 5 restaurante un comerciant – nimeni nu o sa zică hai să mergem la restaurantul lui Ionescu Vasile din

Dorobanţi – emblemele sunt cele care pot sa deosebească două restaurante între ele – Calul fară coadă, Vulpea

fară picior- nu cum spune legea română doi comercianţi între ei pentru că şi firma deosebeşte doi comercianţi

între ei, chiar dacă sunt de acelaşi fel). Deci, de fapt se deosebesc două stabilimente între ele, două

stabilimente de acelaşi fel.

Statutul personal al străinului

Se constată că de la un sistem de drept la altul există diferenţe de reglementare. În aceste condiţii

se pune problema de a şti care este legea aplicabilă statutului personal al comerciantului pentru a şti dacă într-

un raport de comerţ internaţional pot sau nu să închei valabil un contract cu un comerciant care provine din alt

stat.

Se acceptă că legea aplicabilă statutului personal al străinului în general (al comerciantului implicit)

este legea personală – lex personalis. Această lex personalis se determină diferit de la un sistem de drept la

altul.

Unele sisteme de drept determină lex personalis ca fiind:

1. Lex patriae (cum este dreptul român) – este situaţia statelor de emigraţie. Soluţia lex patriae permite

acordarea protecţiei diplomatice resortisanţilor statului în cauză (statului de cetăţenie) oriunde s-ar găsi

aceştia. Statele care pornesc de la soluţia lex patriae supun statutul personal al comerciantului persoană fizică

legii sale naţionale (de cetăţenie) – element mai stabil care nu este lăsat la voinţa persoanei fizice în cauză care

de regulă se dobândeşte la naştere şi tot de regulă se pierde la moarte – iar dacă se modifică pe parcursul vieţii

poate fi totdeauna probat prin acte autentice.

2. Un alt sistem de determinare a legii personale este lex domicili – legea domiciliului adoptat de sistemele

statelor de imigraţie. Soluţia este singura care permite un regim unitar tuturor indivizilor aflaţi la un moment

dat pe teritoriul statului în cauză.

Sistemul lex domicili se aplică persoanelor care cumulează următoarele condiţii::

un sejur neîntrerupt un anumit număr de ani pe teritoriul statului respectiv – 5 ani America, 3 ani, 7 ani,

o zi în Danemarca

voinţa individului de a fi legat de statul respectiv – în America se probează prin cunoşterea Constituţiei

Americane şi posibilitatea de reproducere a acesteia în limba engleză, altfel este nevoie de anumite

declaraţii făcute statului în cauză o dată cu cererea de obţinere a domiciliului pe teritoriul statului

respectiv.

Cât privesc statele care adoptă soluţia lex patriae stabilesc statutul personal al:

- persoanelor fără cetăţenie – apatrizi - legii domiciliului

- persoanelor cu mai multe cetăţenii, - legii domiciliului.

Legea română supune statutul personal al persoanei fizice care are mai multe cetăţenii legii române (una

dintre ele fiind cetăţenia română), indiferent unde are domiciliul.

În general o persoană capabilă potrivit legii sale personale este capabilă oriunde s-ar mişca în spaţiu

şi invers, inclusiv în materie comercială, o persoană incapabilă potrivit legii sale personale este incapabilă

oriunde s-ar mişca ea in spaţiu.

Determinarea legii aplicabile statutului personal porneşte de la protecţia diplomatică - această

protecţie diplomatică este un lucru extrem de important; în istoria relaţiilor internaţionale au existat

diferite probleme cu privire la acest aspect.

Ex: La un moment dat o doctoriţă de cetăţenie română s-a casătorit cu un sirian, sirianul era dintr-o familie

musulmană. El a plecat din Siria cu activităţi de comerţ şi familia care n-a agreat-o pe româncă a vândut-o pe

3 cămile şi a fost găsită de nişte turişti în Egipt şi a fost anunţată ambasada – care a răscumpărat-o plătind cele

trei cămile şi a ajutat-o să se repatrieze, iar pentru o lungă perioadă de vreme ea a plătit statului român cele 3

cămile. Dacă nu ar fi fost această protecţie diplomatică nu ar fi putut să fie salvată.

La fel şi în cazul marinarilor români sechestraţi pe vase în alte ţări – poate să intervină numai statul

român şi nu altcineva.

16

De aceea se aplică legea română ca să dea posibilitatea statului român să-şi protejeze cetăţenii

oriunde s-ar găsi ei.

În materie de drept internaţional privat se aplică întotdeauna lex fori – legea statului unde se judecă

situaţia respectivă. Potrivit teoriei ocrotirii interesului naţionalului – dacă actul juridic este încheiat de un străin,

incapabil potrivit legii sale naţionale să încheie acel act, dar capabil potrivit legii locului de încheiere a

operaţiunii economice, cu resortisanţi de bună credinţă ai statului locului de încheiere, aflaţi în exerciţiul

profesiei lor obişnuite, străinul este considerată capabil. Această excepţie a fost reglementată mai întâi în

Codul Elveţian al Obligaţiilor în 1900, mai apoi, în Convenţiile de la Geneva din 1930 şi 1931 privind unele

principii de soluţionare a conflictelor de legi (în materie de cambie şi bilet la ordin în 1930 şi în materie de cec

în 1931) şi este reţinută şi în Legea 105/1992 din România.

Condiţia juridică a comerciantului străin

Înţelegem prin condiţie juridică a comerciantului străin totalitatea drepturilor economice de care se

poate bucura pe teritoriul statului de referinţă comerciantul străin. Condiţia juridică a comerciantului străin

este înglobată în condiţia juridică a străinului în general. Se cunosc 2 regimuri posibile:

regimul naţional – al tratamentului naţional;

regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;

1. Regimul naţional presupune acordarea pentru străini, pe teritoriul statului de referinţă a aceloraşi

drepturi economice de care se bucură pe respectivul teritoriu propriii resortisanţi(naţionali). Regimul

naţional se acordă prin act unilateral de suveranitate – legea privind regimul străinilor de exemplu. De regulă

reciprocitatea este presupusă.

2. Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate – acesta se acordă numai prin tratat internaţional bilateral

sau multilateral sub condiţia reciprocităţii expres prevăzută (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ –

Organizaţia Mondială a Comerţului). Înţelegem prin tratamentul clauzei naţiunii celei mai favorizate obligaţia

statului A de a acorda pe teritoriul său resortisanţilor statului B cu care statul A încheie acordul, a cel puţin

aceloraşi drepturi pe care statul A le-a acordat până atunci resortisanţilor statului C, care la momentul

încheierii acordului cu statul B se bucurau de cele mai multe drepturi.

Ex: Presupunem că la 1 ianuarie 2006 România a încheiat un acord cu Egiptul în temeiul căruia se

acordă egiptenilor o reducere de taxe vamale de 10%; faţă de toţi ceilalţi comercianţi inclusiv din UE sau alte

organizaţii, egiptenii au cele mai multe drepturi - scutirile de taxe înseamnă drepturi. Dacă la 1 februarie 2006

România încheie un acord cu Tunisia şi reciproc îşi acordă clauza naţiunii celei mai favorizate este obligată să

acorde resortisanţilor tunisieni pe teritoriul românesc cel puţin aceleaşi drepturi care s-au acordat egiptenilor

(o scutire de taxe de cel puţin 10%, poate să acorde însă şi de 11%, 12% dar în nici un caz mai mică de 10%).

Dar şi Tunisia trebuie să acorde României regimul clauzei, însă s-ar putea ca pe teritoriul tunisian clauza cea

mai favorizată să fie Franţa, deci va acorda românilor cel puţin facilităţile, drepturile pe care le-a acordat mai

înainte prin acord Franţei.

COMERCIANŢII PERSOANE JURIDICE

Este cea mai importantă categorie de comercianţi participanţi la raporturile de comerţ internaţional.

Ca şi în ipoteza comercianţilor persoane fizice, sfera comercianţior persoane juridice este determinată

de legislaţiile naţionale. În această categorie locul preponderent îl deţin societăţile comerciale. Toate sistemele

de drept deosebesc societăţile comerciale de societăţile civile. Deosebirea se face din două puncte de vedere:

o Unele sisteme de drept reţin numai criteriul specialităţii capacităţii de folosinţă – dacă societatea are ca

obiect de activitate săvârşirea de acte civile este civilă, dacă are ca obiect de activitate săvârşirea de acte

comerciale este comercială.

o Alte sisteme de drept reţin ca distincţie şi un criteriu formal, acela al organizării. Astfel sunt comerciale

societăţile organizate ca societăţi în nume colectiv, în comandită simplă sau pe acţiuni, pe acţiuni sau cu

răspundere limitată.

17

În majoritatea sistemelor de drept actul constitutiv al societăţii se publică – se înscrie în Registrul

Comerţului, se publică în Monitorul Oficial sau în Jurnalul Oficial – şi tot în majoritatea sistemelor de drept

societăţile comerciale au prin lege calitatea de persoană juridică – cum este în România.

În alte sisteme de drept cum este cel englez societăţile de persoane nu sunt persoane juridice – Private

Partenerships, dar ele se bucură de o anumită capacitate juridică în sensul că pot încheia contracte de comerţ şi

pot sta în justiţie pentru comerţul lor.

La nivelul tuturor sistemelor de drept actul constitutiv, contractul de societate trebuie să cuprindă:

aportul la capitalul social;

modul de participare la profit şi pierderi;

affectio societatis - voinţa de colaborare în exploatarea aportului, capitalului social pentru

obţinerea de profit.

Toate sistemele de drept într-o formă sau alta recunosc distincţia între societăţile de persoane şi

cele de capitaluri la limită fiind societatea cu răspundere limitată. Există însă unele particularităţi – în

anumite sisteme de drept asociaţii într-o societate comercială de persoane şi chiar într-o societate cu

răspundere limitată trebuie să fie comercianţi, iar dacă nu sunt la constituire devin comercianţi prin dobândirea

calităţii de asociat (în dreptul român nu este aşa).

Există diferenţe de reglementare cât priveşte organizarea societăţilor comerciale - 2 sisteme de

conducere a societăţilor comerciale:

Sistemul clasic – cu Adunarea Generală care alege Consiliul de Administraţie şi pe Preşedintele Director

General existând şi o formă de control al gestiunii realizată de un corp independent – comisarii de conturi

– cu care seamană la noi auditorii dar nu cenzorii (la noi pot exista şi cenzori)

Sistemul german mai modern care presupune Adunarea Generală care alege Consiliul de Supraveghere şi

acesta desemnează Directoratul. Consiliul de Supraveghere are atribuţii parte ale Adunării Generale, parte

ale Consiliului de Administraţie. Din Consiliul de Supraveghere fac parte pentru societăţile care au mai

mult de 500 de salariaţi – în proporţie de 30% cu vot consultativ reprezentanţii salariaţilor. Organul

executiv este Directoratul care poate fi format din unul sau mai mulţi directori.

Există diferenţe de reglementare de la un stat la altul în legătură cu societăţile comerciale. În

dreptul englez societăţile de persoane – Private Partenership şi Public Partenership Limited by Shares. Primele

ar semăna cu societăţile în nume colectiv, iar următoarele cu societăţile cu răspundere limitată. Mai sunt

Companies – societăţile de capital, pe acţiuni care pot fi şi ele private - închise şi public - deschise.

Problema legii aplicabile statutului organic al societăţilor comerciale

Întelegem prin statut organic totalitatea problemelor privind constituirea, organizarea,

funcţionarea, reorganizarea şi încetarea persoanei juridice în general, a societăţii comerciale în special.

Ex: Ne interesează dacă încheind un contract de comerţ internaţional cu societatea Dupon SPA din

Franţa trebuie să ştim dacă domnul Dupon Luis are capacitatea să semneze contractul sau nu. Societatea

respectivă are capacitatea de a încheia contractul dacă să zicem se ocupă cu comerţul cu brânza şi vine in

România să cumpere pantofi?

I. Pentru a şti dacă are capacitatea de a cotracta trebuie să cunoaştem legea aplicabilă statutului organic

al persoanei juridice – inclusiv al societăţii comerciale este legea naţională.

Diferitele sisteme de drept stabilesc însă diferit naţionalitatea societăţilor comerciale, ale persoanelor

juridice in general.

Sunt cunoscute în sistemele de drept 4 criterii pentru determinarea naţionalităţii persoanelor juridice:

Criteriul locului activităţii principale

Criteriul locului de constituire

Criteriul sediului social principal

Criteriul controlului

1. Criteriul locului activităţii principale este utilizat în statele Pactului Andin – statele din America

Centrală şi de Sud. Potrivit acestor state, societatea comercială este considerată ca având naţionalitatea statului

pe teritoriul căruia desfăşoară activitatea principală realizând cifra prioritară de afaceri. De regulă, aceste

societăţi nu-şi declară sediul social. Numai că în condiţiile proliferării dezmembrămintelor extrateritoriale ale

societăţilor comerciale (filiale şi sucursale) în alte state este greu ca activitatea comercială să fie identică în

toate statele (pentru aceeaşi societate) şi mai mult este greu în condiţiile actuale ca cifra de afaceri să fie

18

menţinută constantă ca fiind cea mai importantă pe acelaşi teritoriu (nu se poate sa avem o societate care în

2006 şi fie venezueleană, în 2007 să fie irakiană şi tot aşa pentru că nu oferă stabilitate).

2. Aceasta este raţiunea pentru care alte sisteme de drept mai moderne au reţinut criteriul locului de

constituire – dreptul anglo-american, dar şi cel rus şi al statelor care s-au desprins din fosta Uniune Sovietică,

mai puţin Moldova. Potrivit acestor legi societăţile comerciale sunt considerate ca având naţionalitate statului

pe teritoriul căruia s-au constituit nefiind important unde se găseşte sediul social principal. Această soluţie a

încurajat paradisele fiscale – o societate care are capital integral american se constituie în Liechtenstein şi îşi

desfăşoară activitatea aici deşi e societate americană pentru că locul de constituire este Liechtenstein. Un

asemenea criteriu poate conduce la fraudă la lege.

3. De aceea criteriul cel mai utilizat şi care oferă cea mai mare transparenţă şi certitudine partenerilor

este criteriul sediului social principal potrivit căruia societatea este considerată ca având naţionalitatea

statului pe teritoriul căruia îşi are sediul social principal (sediul real) adică administraţia centrală de unde

pornesc indicaţii pentru întreaga activitate.

4. Criteriul controlului a apărut în perioada primului război mondial în dreptul francez pentru

societăţile anonime pe acţiuni (pe când acţiunile erau la purtător) pentru descoperirea capitalului inamic şi s-a

considerat că o societate pe acţiuni are naţionalitatea acţionarului care deţine cota prioritară de capital -

care controlează capitalul şi decizia - şi dacă nu se cunoaşte cetăţenia respectivului acţionar s-a considerat că

are naţionalitatea unicului administrator sau a majorităţii administratorilor dacă este Consiliu de

Administraţie.

Acest criteriu s-a păstrat în legislaţia franceză şi astăzi cu privire la societăţile cu capital străin şi cu

privire la bănci. El este utilizat pentru calificarea investitorului străin în:

Convenţia de la Washington 1965 referitoare la soluţionarea litigiilor născute între un stat şi un

investitor străin referitor la investiţiile străine

Convenţia de la Seul 1985 privind înfiinţarea şi regimul juridic al agenţiei multilaterale pentru

garantarea investiţiilor străine.

Criteriul sediului social principal este cel mai utilizat şi cel mai răspândit. Datorită faptului că din

UE fac parte state cu sisteme de drept diferite şi care au criterii de naţionalitate diferită (Anglia, Franţa, etc.)

tot mai mult se vorbeşte de criteriul locului intereselor principale care coincide, de fapt, cu sediul social

principal sau sediul real.

II. Cea de-a doua problemă legată de naţionalitate, mai precis, de condiţia juridică a societăţilor

comerciale străine – creaţie a dreptului din statele respective -, constă în recunoaşterea lor ca subiecte de drept

de statul străin. Datorită importanţei acestei recunoaşterii pentru activitatea extrateritorială a societăţilor

comerciale şi a persoanelor juridice, în general, în materie s-au încheiat mai multe convenţii internaţionale:

Convenţia de la Haga 1956 – încă nu a intrat în vigoare – cea mai importantă (România a preluat-o în

legislaţie) din două motive: precizează deopotrivă criteriul locului de constituire ca şi criteriul sediului

social principal, defineşte noţiunea de sediu real şi stabileşte limitele condiţiei juridice a persoanelor

juridice străine

Convenţia de la Strasbourg 1964–încheiată sub egida Consiliului Europei

Convenţia de la Bruxelles 1968 – privind recunoaşterea societăţilor comerciale europene.

În general, recunoaşterea societăţilor comerciale străine se face automat de fiecare stat în parte prin

acte unilaterale de suveranitate sub condiţia reciprocităţii şi dacă respectiva societate îndeplineşte condiţiile de

valabilitate (de existenţă validă) prevăzute de legea naţională (legea lor naţională).

Societăţile comerciale străine cunosc sub aspectul condiţiei juridice:

- fie regimul tratamentului naţional acordat prin act unilateral de suveranitate,

- fie tratamentul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Ambele tratamente cunosc două limite precizate în Convenţia de la Haga:

o societate comercială străină nu poate avea în statul vizitat mai multe drepturi decât are în statul său

naţional potrivit legii sale naţionale;

o societate comercială străină nu poate avea în statul de referinţă mai multe drepturi decât au în acest stat

societăţile comerciale naţionale de acelaşi fel.

19

Grupurile de societăţi comerciale

Sunt reglementate în unele state şi au menirea să permită concentrarea capitalurilor în condiţiile în

care legislaţiile naţionale cuprind reglementări care interzic concurenţa de tip monopolist sau asocieri de

întreprinderi de natură să distorsioneze concurenţa.

Aceste forme sunt:

în dreptul geman: concernul

în dreptul francez: grupurile de interes economic şi participaţiunile

în dreptul englez: holdingul

1. Concernul se poate constitui în 2 moduri:

contract de dominare – societatea dominantă cumpără pe piaţă (la bursă sau pentru societăţile de

persoane prin negociere directă) părţi sociale (nu se pot negocia) sau acţiuni (liber negociabile) şi

dobândesc cota de control de capital – care permite controlul deciziei. Astfel influenţează

compunerea organelor de conducere şi apoi politica economică şi comercială. Se ajunge prin acest

mecanism la controlarea, de fapt, a unei întregi pieţe de produs sau de serviciu.

contract de încorporare – o societate dominantă devine singurul asociat (acţionar) al societăţii

încorporate; practic conducerea societăţii încorporate este asigurată de organele de conducere ale

societăţii dominante care decide şi politica firmei.

Toate societăţile îţi păstrează individualitatea, respectiv capacitatea lor comercială,

personalitatea juridică.

2. Holding-ul constă în cumpărarea pe piaţa liberă a acţiunilor asupra uneia sau a mai multor societăţi

comerciale.

Ex:dacă societatea holding deţine 90% din capitalul social al societăţii controlate va negocia cu

acţionarii ce deţin restul acţiunilor, de regulă fondatorii, şi le oferă la schimb acţiuni asupra holding-ului în

schimbul celor asupra societăţii. Astfel, societatea holding devine singurul acţionar al societăţilor controlate şi

fondatorii din societăţile controlate devin acţionari la holding. Prin aceasta se controlează decizia economică a

societăţilor controlate.

3. Grupurile de interes economic (GIE) – în legislaţia franceză unde au apărut pentru prima dată – sunt

forme asociative, persoane juridice fără scop lucrativ care realizează pentru asociaţi activităţi de interes

comun: cercetare ştiinţifică, case de comenzi, publicitate, marketing, etc. – cheltuielile fiind acoperite de către

asociaţi.

Grupul de interes economic nu are patrimoniu propriu şi reprezintă o persoană juridică nouă,

distinctă de asociaţi. La nivel european vorbim de Grupurile Europene de Interes Economic (GEIE) – cu

membri din diverse state UE.

În dreptul român sunt reglementate de Legea 161/2003 care reglementează GIE şi GEIE.

4. Participaţiunile (asociaţiile în participaţiune) nu au personalitate juridică şi au în vedere asocierea la

întregul comerţ sau la o activitate a comerciantului a uneia sau mai multora persoane. Sunt prezente în dreptul

italian, francez, român, belgian, dar nu reprezintă propriu-zis grupare de societăţi comerciale.

Există însă posibilitatea ca o societate-mamă să înfiinţeze mai multe filiale – deci cu personalitate

juridică – asupra cărora să aibă capitalul majoritar (de control) sau o societate să cumpere asupra altei societăţi

părţi sociale sau acţiuni, adică să facă investiţii de portofoliu controlând astfel decizia. Dar aceasta nu

presupune un contract între societatea-mamă şi filială ci controlul se realizează prin dobândirea de

participaţiuni.

Societăţile multinaţionale şi transnaţionale

Societăţile transnaţionale sunt societăţi naţionale care au dezmembrăminte (filiale sau sucursale) în

mai multe state. Acestea se supun legilor naţionale, filialele sunt supuse legii naţionale şi criteriului de

naţionalitate al statului unde îşi au sediul sau unde s-au constituit, iar sucursalele (nu au personalitate juridică)

se supun legii naţionale a societăţii-mamă cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară (norme de poliţie)

de la locul de activitate.

20

Societăţile multinaţionale sunt societăţi care provin din fuziunea societăţilor naţionale din mai multe

state. Ele se constituie dacă şi în măsura în care legea permite fuziunea cu capitalul străin. De regulă, se

constituie prin acte internaţionale şi prin actul constitutiv se prevede şi naţionalitatea fie direct (cazul societăţii

EUROSHIMI), fie indirect prin desemnarea sediului social principal.

Ori de câte ori se contractează o societate multinaţională trebuie să se ceară precizarea naţionalităţii

pentru contractul respectiv pentru ca partenerul să ştie la ce se aşteaptă. De altfel, trebuie ştiut că aşa cum

OCDE a elaborat un cod de conduită al societăţilor transnaţionale, şi UNCITRAL a elaborat un cod de

conduită al societăţilor multinaţionale tocmai pentru a obliga societăţile multinaţionale să-şi definească

naţionalitatea în raporturile contractuale.

FALIMENTUL

Procedura falimentului a cunoscut o evoluţie de reglementare în sensul că la început când numărul

prioritar de comercianţi era dat de persoanele fizice comercianţi, hotărârea de faliment avea consecinţe asupra

persoanei falitului care nu mai putea să săvârşească fapte comerţ, nu putea să fie tutore, nu putea să fie curator,

nu putea fi administrator într-o societate comercială, nu mai avea voie să intre în Clădirea Burselor.

Ulterior, numărul (ponderea) s-a schimbat în favoare societăţilor comerciale care aveau în spatele lor

un număr mare de salariaţi şi s-a încercat prin schimbarea procedurii falimentului găsirea unor soluţii pentru

salvarea întreprinderii de comerţ, tocmai datorită salariaţilor care eliberaţi ar fi condus la creşterea şomajului.

De aceea au apărut reglementări privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Această procedură

se aplică diferit de un stat la altul.

În America, ea se aplică tuturor persoanelor (fizice, juridice, comercianţi sau necomercianţi) aflaţi în

stare manifestă de încetare de plăţi, în Anglia se aplică numai persoanelor juridice, în Franţa se aplică numai

comercianţilor. Această diferenţă de reglementare a pus problema de a şti care este legea aplicabilă

falimentului, având în vedere că societăţile comerciale au activitate extrateritorială şi mai mult au creanţe

asupra lor localizate în diferite state şi au bunuri care le aparţin localizate în diferitele state.

În diferitele sisteme de drept se reţin două teorii cu privire la faliment:

una porneşte de la definiţia patrimoniului care este o universalitate juridică şi cuprinde drepturi

şi obligaţiile aferente. Şi în optica acestor state se reţine teoria unităţii şi universalităţii

falimentului. Adică, se deschide o unică procedură de faliment la sediul (domiciliul)

comerciantului care priveşte toate bunurile şi creanţele oriunde s-ar găsi ele.

a doua optică, teoria pluralităţii şi teritorialităţii falimentului care presupune deschiderea de

proceduri de faliment în fiecare stat în care sunt localizate bunurile sau creanţele.

În unele state, falimentul se cere pentru insolvabilitate când pasivul este mai mare decât activul, în alte

state (Franţa, România, Belgia) procedura se deschide pentru insolvenţă – situaţia în care societatea

(comerciantul) este în stare manifestă de încetare de plăţi, nu au cu ce să plătească, deşi activul este mai mare

decât pasivul.

INSTITUŢIA CONTRACTULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Contractul de comerţ internaţional este contractul comercial marcat de prezenţa unui element de

extraneitate atât de puternic încât antrenează posibilitatea reglementării concomitente a respectivului

contract de cel puţin două sisteme de drept diferite.

În legătură cu contractul de comerţ internaţional vom discuta clasificarea (are consecinţe pe planul

regimului juridic), încheierea contractului, cuprinsul contractului, legea aplicabilă contractului şi soluţionarea

litigiilor născute din contractele de comerţ internaţional.

Cât priveşte clasificarea contractelor de comerţ internaţional:

1) în funcţie de participanţii la contractul de comerţ internaţional distingem între:

- contracte încheiate între state - contracte încheiate între state şi comercianţi din alte state (contracte mixte sau semiinternaţionale)

21

- contracte încheiate între comercianţi din diferitele state

Cât priveşte contractele încheiate între state – statul ca partener contractual este reprezentat prin

Ministrul Finanţelor care legitimat în această calitate nu are nevoie de depline puteri. Ori de câte ori contractul

în cauză este încheiat pentru statul respectiv de o altă persoană decât Ministrul Finanţelor sau la rigoare

ambasadorul statului respectiv în ţara locului de încheiere – persoana în cauză trebuie să se legitimeze printr-o

scrisoare de depline puteri, adică dovada că statul a împuternicit expres un ministru, ministru adjunct, un

expert ca pentru stat şi în numele statului să încheie respectivul contract.

În legătură cu regimul juridic al acestor contracte – în contractele comerciale încheiate de state, părţile

(statele) trebuie în mod obligatoriu să aleagă legea aplicabilă contractului respectiv şi să o precizeze în

contract. De asemenea, în contractele respective este obligatoriu să se precizeze instanţa competentă să

soluţioneze eventualele litigii născute din acel contract. În contractul respectiv statele părţi trebuie să facă

declaraţie expresă de renunţare la imunitatea de jurisdicţie pentru contractul în cauză.

A doua categorie de contracte şi anume contractele încheiate între state şi comercianţi din diferitele

state – în aceste contracte statul continuă să fie reprezentat prin Ministrul Finanţelor. Părţile la contract pot să

aleagă legea aplicabilă, dacă nu au făcut-o contractul este supus legii în vigoare în statul parte. Părţile pot să

aleagă instanţa competentă să soluţioneze litigiile, dacă nu au făcut-o competenţa revine instanţei judecătoreşti

supreme din statul parte. Statul parte la contract trebuie să facă declaraţie expresă de renunţare la imunitatea

de jurisdicţie pentru acest contract.

Contractele încheiate între comercianţi din diferitele state reprezintă categoria cea mai numeroasă.

2) în funcţie de durata contractului – (trebuie ca în cuprinsul acestora să fie inserate anumite clauze):

- contracte pe termen scurt până la 1 an,

- contracte pe termen mediu (3-5 ani) şi

- contracte pe termen lung (peste 5 ani).

Nu există un instrument internaţional, interstatal care să cuprindă elemente obiective care să permită

clasificarea în funcţie de o anumită durată determinată. Aceste intervale temporare evocate au fost stabilite pe

cale de practică – pe de o parte împrumutate din materia contractelor bancare internaţionale, pe de altă parte

din materia investiţiilor străine directe.

În Convenţia de la Washington din 1965 care se ocupă de soluţionarea litigiilor în legătură cu

investiţiile străine născute între un stat şi un investitor străin se apreciază că putem vorbi despre investiţie

străină directă dacă aceasta a depăşit 3 ani.

În Convenţia de la Seul din 1985 privind înfiinţarea Agenţiei Multilaterale pentru Garantarea

Investiţiilor Străine se reţine de asemenea ca prag de timp durata de 3 ani. În principiile directoare adoptate de

Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD – Banca Mondială) cu privire la investiţii apare

aceeaşi durată sub 3 ani, 3-5 ani, peste 5 ani.

Din aceste instrumente coroborate ca avânt la această clasificare considerându-se contracte pe termen

scurt între 1-3 ani, pe termen mediu 3-5 ani şi pe termen lung peste 5 ani în funcţie de această durată în

contract este bine să fie numite anumite clauze.

3) în funcţie de structura contractului distingem:

- contracte simple (de regulă contracte clasice) şi

- contracte complexe.

Contractele simple cuprind în structura lor o singură operaţie juridică (vânzare, transport, depozit,

mandat).

Contractele complexe cuprind în structura lor mai multe operaţii juridice, de regulă interdependente;

interdependenţă din cauza căreia regimul juridic al contractului complex este diferit, raportat la operaţiile

componente. Astfel contractul de factoring, de franchising, de leasing, de consignaţie sunt contracte complexe.

4) în funcţie de existenţa sau inexistenţa reglementărilor proprii pertinente în legislaţiile naţionale sau în

instrumentele interstatale distingem:

- contractele numite care cunosc reglementări specifice (vânzarea, mandatul, comisionul, consignaţia,

transportul) şi

22

- contractele nenumite care nu au reglementări specifice în legislaţiile naţionale şi care de regulă sunt

reglementate prin analogie. Exemple: contractul de consulting engineering, contractul de comunicare de

know-how. Aceste contracte nenumite ridică problema regimului lor juridic care se stabileşte, de regulă prin

analogie. Metoda analogiei nu conduce la suficientă siguranţă pentru partenerii la respectivul contract.

O menţiune particulară cât priveşte elementul de internaţionalitate al contractelor, de regulă,

internaţionalitatea este definită în fiecare sistem naţional de drept. Datorită importanţei unei sigure desfăşurări

a operaţiilor de comerţ exterior instrumentele interstatale care reglementează strict materii de comerţ

internaţional pe categorii de contracte au evidenţiat şi preocuparea definirii internaţionalităţii acestora. Astfel:

Convenţia de la Haga (1978) privind legea aplicabilă intermedierii consideră un contract de intermediere

ca având caracter internaţional dacă reprezentatul şi intermediarul îşi au sediul, domiciliul sau reşedinţa pe

teritorii statale deosebite şi dacă intermediarul acţionează pentru reprezentat pe o piaţă străină

Convenţia de la Haga (1986) privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de mărfuri

Convenţia de la Viena (1980) privind vânzarea internaţională de mărfuri consideră o vânzare ca având

caracter internaţional dacă vânzătorul şi cumpărătorul la momentul încheierii contractului îşi aveau sediul,

domiciliu sau reşedinţa pe teritorii statale deosebite.

În materie de transport internaţional, elementul de internaţionalitate este dat de condiţia ca locul de

încărcare şi locul de descărcare să se găsească pe teritorii statale deosebite.

Convenţia de la New York (2000) privind cesiunea de creanţă consideră o asemenea cesiune ca fiind

internaţională dacă cesionarul şi cedentul se găsesc pe teritorii statale deosebite sau dacă cedentul şi

debitorul cedat se găsesc pe teritorii statale deosebite.

I. Încheierea contractului

Orice contract se consideră încheiat în momentul în care se realizează acordul de voinţă, mai precis în

momentul în care voinţa acceptantului se suprapune întru-totul pe voinţa ofertantului.

În comerţul internaţional ne interesează în mod special

- momentul încheierii contractului pentru că de la acest moment curg termenele şi se pune problema executării

obligaţiilor asumate şi

- locul încheierii contractului care poate atrage determinarea legii aplicabile acestuia.

Distingem cât priveşte încheierea de contractului de comerţ internaţional :

a) încheierea contractului între prezenţi

b) încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi

a) Cât priveşte încheierea contractului între prezenţi:

- momentul încheierii contractului este momentul realizării acordului de voinţă (exteriorizării acordului în

cazul contractelor consensuale, marea majoritate).

- locul încheierii contractului este locul negocierilor finalizate cu acordul de voinţă.

De regulă, deşi este un contract consensual părţile elaborează, redactează un înscris, un instrumentum

în care se consemnează obligaţiile părţilor, clauzele convenite şi se precizează locul şi momentul încheierii

contractului. Dacă părţile nu au redactat un asemenea înscris, momentul şi locul încheierii contractului se vor

stabili potrivit protocolului redactat în urma şedinţei de negociere.

b) Probleme deosebite apar când contractul se încheie între absenţi, între persoane despărţite de mari

distanţe geografice. În cadrul contractelor încheiate între absenţi distingem:

A- contractele încheiate prin corespondenţă şi

B- contractele încheiate la telefon

A. Situaţia clasică este aceea a contractelor încheiate prin corespondenţă. Toate sistemele de drept au convenit

că un contract este considerat încheiat în momentul în care acceptarea se suprapune pe ofertă. Dacă acceptarea

conţine elemente diferite faţă de elementele din ofertă ne găsim în faţa unei contraoferte.

Scrisoarea de acceptare trebuie să circule către ofertant prin mijloace de siguranţă şi rapiditate cel puţin

egale cu mijloacele prin care a circulat scrisoarea de ofertă.

Diferitele sisteme de drept au reţinut teorii diferite privind momentul încheierii contractului şi teorii

diferite privind locul încheierii contractului.

23

Sistemele de drept anglo-americane reţin cu privire la încheierea contractului prin corespondenţă aşa

numita teorie a expediţiunii potrivit căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul a

expediat scrisoarea de acceptare. Data se probează cu data înscrisă în ştampila serviciului de cartare de la

poşta acceptantului. Momentul încheierii contractului este probat cu această dată, locul încheierii contractului

este dat de locul suprapunerii voinţelor deci de sediul acceptantului care exteriorizând voinţa de acceptare a

suprapus-o pe voinţa ofertantului.

Sistemele de drept cere cuprind legislaţii mai recente au reţinut o altă teorie – teoria recepţiunii

potrivit căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul a primit scrisoarea de acceptare,

momentul este probat cu data menţionată în ştampila aplicată pe plic de serviciul de poştă de la sediul

ofertantului, iar locul încheierii contractului este locul dat de suprapunerea voinţelor - sediul ofertantului.

Dreptul român, ca şi dreptul portughez, ca şi dreptul brazilian reţin o variantă a acestei din urmă teorii,

anume teoria informaţiunii. Potrivit acestei teorii contractul între absenţi se consideră încheiat în momentul

în care prin orice mijloc ofertantul s-a informat, a luat cunoştinţă de acceptare. Acest moment poate fi situat

teoretic, cel puţin, înaintea recepţiunii sau ulterior recepţiunii. Teoretic momentul informaţiunii este situat

înaintea momentului recepţiunii scrisorii de acceptare, dar poate fi şi ulterior momentului recepţiunii. Este

raţiunea pentru care această teorie cea mai acoperitoare pentru ambele părţi. Cât priveşte locul încheierii

contractului în această ipoteză este tot sediul ofertantului.

B. În legătură cu contractul încheiat telefonic (telefonul anulează distanţele) - momentul încheierii

contractului este dat de momentul convorbirii telefonice care materializează acordul de voinţă. Probleme se

pun numai în legătură cu locul încheierii contractului. Dacă ne situăm pe tărâmul dreptului anglo-american,

locul încheierii este sediul celui chemat. Dacă ne situăm pe tărâmul dreptului continental, locul încheierii este

sediul celui care a avut iniţiativa convorbirii telefonice.

Se ridică problema dacă oferta respectiv acceptarea pot sau nu să fie revocate.

Oferta trebuie să fie precisă, serioasă, să aibă suficiente elemente de indentificare pentru a conduce la

contract, să depăşească aspectul de policitaţiune şi să fie păstrată fie înăuntrul termenului prevăzut în ofertă,

fie în raport de natura operaţiei cu un termen rezonabil.

Acceptarea trebuie să fie dată de îndată dacă oferta este fără termen, înăuntrul termenului prevăzut în

ofertă dacă oferta este cu termen şi trebuie să corespundă întrutotul elementelor ofertei.

Regula: teoretic, înăuntrul termenului rezonabil sau al termenului prevăzut în ofertă, oferta nu se poate revoca

şi tot teoretic acceptarea odată dată nu mai poate fi revocată.

Excepţia: Se acceptă însă că atât oferta cât şi acceptarea pot fi revocate fără daune, dacă scrisoarea de revocare

ajunge la destinatar înainte de sau cel târziu odată cu scrisoarea de ofertă respectiv de acceptare. Excepţie

aceea a dreptului englez - când Anglia a ratificat Convenţia poştală universală încheiată prin anii 1883 a făcut

o rezervă şi a arătat - în convenţie poşta este intermediara, reprezentanta expeditorului - potrivit dreptului

englez poşta este reprezentanta destinatarului. În consecinţă, depunerea unei scrisori la poştă fie de ofertă, fie

de acceptare în dreptul englez face imposibilă revocarea acesteia.

II. Cuprinsul contractelor de comerţ internaţional

Orice contract de comerţ internaţional trebuie să precizeze mai întâi identificarea părţilor contractante.

Dacă este vorba de un stat se va preciza statul, numele persoanei care îl reprezintă cu precizarea

calităţii acesteia.

Dacă partenerul este un comerciant persoană juridică trebuie să se precizeze denumirea, sediul,

naţionalitatea, după caz numărul de înmatriculare, numele persoanei fizice care reprezintă persoana juridică cu

cetăţenia acesteia, domiciliul şi actul de identitate cu care se legitimează şi cu precizarea calităţii pe care o are.

Dacă partenerul este o persoană fizică (comerciant) se menţionează numele său de stare civilă,

domiciliu, cetăţenia, numărul de înmatriculare după caz, actul de identitate cu care se legitimează.

Natura juridică a contractului

Este foarte important să se precizeze natura juridică a contractului pentru că în raport de aceasta (mai

ales dacă este un contract numit) se poate stabili legea aplicabilă sau pot fi aplicate acele dispoziţii supletive

din lege pe care părţile nu le-au avut în vedere expres în contract şi nici nu le-au reglementat altfel.

24

Părţile trebuie să determine în contract drepturile şi obligaţiile lor, deci să precizeze conţinutul

contractului, elementele de preţ, de plată (modalităţi şi instrumente), dacă este cazul calitatea, termene. În

afara acestora, părţile pot să includă în contract anumite clauze în funcţie de durata şi de natura juridică a

contractului respectiv.

I. Unele dintre clauze sunt chiar subînţelese şi chiar dacă părţile nu le-au inclus expres, ele sunt considerate

automat incluse în contract deoarece decurg din natura specifică a contractului:

clauza de confidenţialitate (contractul de comunicare de know-how, contractul de franchising)

clauza de nonconcurenţă (contractul de publicitate)

clauza de exclusivitate (contractul de concesiune exclusivă)

II. Părţile pot include în contractul lor clauze referitoare la răspundere şi în această categorie intră:

clauza penală

clauza de limitare a răspunderii

clauza de agravare a răspunderii

clauza de diminuare (exonerare) de răspundere

clauza de forţă majoră.

1. Clauza penală reprezintă preevaluarea prejudiciului pe care oricare dintre părţile la contract l-ar putea

suporta ca urmare a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor asumate. Clauza penală nu

poate fi diminuată de instanţă.

Ex: „...partea care nu îşi execută obligaţia va plăti 15% din valoare obligaţiei neexecutate pe fiecare zi de

întârziere...”

Trebuie ales între dobânzi şi clauză penală, dobânzile se pot pretinde într-un contract dacă nu s-a

înscris o clauză penală.

2. Clauzele de agravare a răspunderii sunt clauze prin care părţile convin ca în ipoteza neexecutării

contractului sau chiar cu privire la executarea contractului, aceasta să aibă în vedere un plafon de răspundere

mai mare decât cel uzual.

3. Clauza de diminuare a răspunderii – se răspunde numai în limita pagubei efectiv suferite, nu a

beneficiului nerealizat.

4. Clauza de exonerare de răspundere – în materia transportului de mărfuri pe mare a existat Convenţia de

la Bruxelles (1924) privind regulile de la Haga care se refereau la transportul de mărfuri sub conosament şi

această convenţie a fost însoţită de catalogul exonerărilor respectiv de precizarea situaţiilor în care armatorul

prin căpitanul vasului nu răspundea pentru pagubele create mărfurilor.

5. Clauzele de limitare a răspunderii pot îmbrăca uneori forma legală în sensul că în Convenţia COTIF,

privind trasportul de mărfuri pe calea ferată se prevede că dacă expeditorul nu a declarat corect sau nu a

declarat deloc valoarea şi natura mărfii, cărăuşul (transportatorul) va răspunde în limita unui anumit număr de

DST/colet.

6. Clauza de forţă majoră este o clauză exoneratoare de răspundere. Exonerarea de răspundere este efectul

automat al includerii în contract a clauzei de forţă majoră. Forţa majoră înseamnă producerea pe parcursul

contractului a unui eveniment independent de voinţa şi fapta părţilor, absolut insurmontabil care face

executarea contractului pentru una dintre părţi absolut imposibilă. Întrucât forţa majoră nu are o definiţie

unanim acceptată întrucât în numeroase legislaţii nu este definită ci este evidenţiată d epractică, o dată cu

includerea în contract a clauzei de forţă majoră, părţile trebuie să definească ce înţeleg prin forţă majoră pentru

contractul respectiv.

Părţile trebuie să precizeze ce durată a evenimentului de forţă majoră antrenează rezilierea contractului

fără daune sau ce durată este acceptată doar pentru întârziere în executare. Trebuie de asemenea să precizeze

în ce interval părţile trebuie să îşi comunice reciproc producerea evenimentului de forţă majoră şi încetarea

acestuia şi în sfârşit dacă şi cine anume urmează să certifice evenimentul de forţă majoră. Dacă părţile nu au

25

stabilit cine dă certificatul – pentru România certificatul de forţă majoră este dat de Camera teritorială de

Comerţ şi Industrie.

III. O altă categorie de posibile clauze sunt aşa numitele clauze de menţinere a valorii contractului care se

mai numesc clauze de consolidare a preţului.

Acestea decurg din faptul că în covârşitoarea lor majoritate contractele de comerţ international sunt

contracte cu titlu oneros; cu alte cuvinte părţile îşi procură câştiguri echivalente fiind totodată contracte

comutative, în covârşitoarea lor majoritate. Acest element face ca părţile să fie preocupate de menţinerea

echilibrului prestaţiilor lor în condiţiile evoluţiilor uneori extrem de rapide ale pieţei. Cele mai cunoscute

clauze de menţinere a valorii contractului, prezente în toate contractele sunt:

1. clauza de indexare

2. clauza de opţiune asupra monedei liberatorii

3. clauza valutară

4. clauza aur

1. Clauza de indexare presupune determinarea în contract a monedei de plată a preţului cu exprimarea

acestuia în unităţi de măsură, de materie primă sau materie energetică deficitară presupusă de executarea

respectivului contract. O asemenea clauză de indexare (consolidare a preţului) pune la adăpost ambele părţi

(de modificările apărute pe piaţă).

2. Clauza de opţiune asupra monedei liberatorii presupune determinarea preţului contractual într-o monedă

de cont cu posibilitatea achitării acestuia la termen într-una din mai multele valute convenite la momentul

încheierii contractului. Această clauză conduce la menţinerea echilibrului prestaţiilor prin evitarea riscului de

schimb valutar.

3. Clauza valutară îmbrăcă mai multe forme:

3.1. Clauza monovalutară – se va preciza în contract moneda de plată şi preţul va fi indexat în raport

ce priveşte clauza monovalutară de o valută considerată forte pe piaţa respectivă.

3.2. Clauza plurivalutară – aceasta presupune luarea în considerare a unui coş valutar adică am mai

multe valute şi preţul se determină în raport de media ponderată a ratelor reciproce de schimb dintre monedele

avute în vedere în coşul valutar.

3.3. Clauza D.S.T. – are în vedere raportarea, indexarea preţului contractual în funcţie de dreptul

special de tragere (D.S.T) – moneda structurală a FMI. Este utilizată în contractele care au la bază un

împrumut de la Fondul Monetar.

4. Clauza aur are în vedere precizarea monedei de plată, dar exprimarea preţului contractual în funcţie de

valoarea gramului de aur. Ea nu este admisă în statele care nu cotează aurul la bursă.

IV. În contractele pe termen lung e util ca părţile să insereze o altă categorie de clauze – clauze de adaptare a

contractului.

Acestea au în vedere restabilirea echilibrului rupt al prestaţiilor, ruptura fiind făcută de evoluţia pieţei.

Clauzele de adaptare aliniază contractul la piaţă; este o aliniere care decurge din contract şi care nu este

purtătoare de daune, nu antrenează plata de daune. Cele mai utilizate sunt:

clauzele clientului mai favorizat

clauza ofertei concurente

clauza de impreviziune sau de hardship

clauza de renegociere a preţului

1. Clauza clientului mai favorizat are un grad mai mare de automatism apropiindu-se din acest punct de

vedere de clauzele de menţinere a valorii contractului care toate sunt cu un mecanism automat de aplicare.

Presupune că dacă pe durata contractului primar, cel care a acordat clauza, încheie cu un terţ un contract de

acelaşi fel, în condiţii mai favorabile terţului respectiv, să fie ţinut să alinieze şi primul contract acestor

condiţii mai favorabile, adică acestor condiţii acordate clientului mai favorizat.

26

2. Clauza ofertei concurente are un grad de automatism mai redus. Mecanismul clauzei se declanşează de

către beneficiarul clauzei care dacă pe durata contractului primar primeşte de la un terţ o ofertă mai

avantajoasă pentru un contract de acelaşi fel să poată prezenta această ofertă clientului primar. Acesta are

următoarele posibilităţi:

- fie situaţia financiară îi permite şi atunci aliniază contractul primar ofertei concurente şi relaţia

contractuală continuă

- fie contractul primar – partenerul neavând posibilităţi financiare, se suspendă, fără daune şi pe o durată

(durata suspendării); beneficiarul clauzei va încheia contractul cu terţul ofertant

- fie contractul primar se reziliază fără daune şi beneficiarul clauzei va încheia contractul cu terţul

ofertant.

Pentru ca o clauză a ofertei concurente să opereze trebuie ca în contractul primar să se precizeze

limitele în care o ofertă este concurentă.

3. Clauza de hardship – această clauză are ca punct de pornire principiul fundamental de drept potrivit căruia

“pacta sunt servanta dacă rebus sic stantibus''adică obligaţiile asumate prin contracte trebuie aduse la

îndeplinire dacă nu s-au modificat esenţial condiţiile determinante la încheierea acelor contracte.

Clauza de hardship are în vedere tocmai posibilitatea producerii pe durata contractului de lungă durată

a unei modificări esenţiale a condiţiilor care au fost determinante pentru încheierea acelui contract.

Evenimentul de hardship produs este imprevizibil, insurmontabil pentru părţi, nu depinde de fapta sau voinţa

părţilor care face executarea pe mai departe a contractului pentru una dintre părţi cel puţin posibilă, dar extrem

de înrobitoare. Caracterul insurmontabil nu este absolut, este rapostat la posibilităţile părţii in cauză.

Ori de câte ori în contract e prevăzută clauza hardship şi una din părţi se confruntă cu un eveniment de

hardship trebuie să prezinte situaţia partenerului şi dacă acesta acceptă calificarea menţionatului eveniment ca

fiind un eveniment de hardship vor proceda împreună la renegocierea acelui element contractual afectat de

evenimentul de hardship. Dacă partenerul contractual nu acceptă calificarea evenimentului ca fiind un

eveniment de hardship, părţile se vor adresa unei instanţe de arbitraj (arbitru) care are a se pronunţa numai

asupra calificărilor evenimentului: hardship sau nu – soluţia dată de arbitru fiind obligatorie pentru părţi.

Evenimentul de hardship trebuie deosebit de evenimentul de forţă majoră:

Spre deosebire de forţa majoră care exonerează de răspundere automat pentru că face executarea pe

mai departe a contractului absolut imposibilă, în ipoteza situaţiei de hardship pe de o parte nu trebuie

enumerate evenimentele de hardship (nu pot fi previzionate), dar producerea unui asemenea eveniment face

executarea pe mai departe a contractului posibilă, dar foarte oneroasă (înrobitoare).

V. O altă categorie de clauze care pot figura în contract sunt clauze care îşi produc efectul după încetarea

contractului, denumite clauzele de continuitate

Au în vedere prezervarea unei pieţe de aprovizionare, a unei pieţe de desfacere, a bunelor relaţii dintre

clienţi. În această categorie intră:

- clauzei primului refuz sau

- clauza primului şi ultimului refuz.

1. Dacă în contractul primar a fost inclusă clauza primului refuz părţile sunt obligate ca după expirarea

contractului, niciuna dintre ele să nu încheie un contract de acelaşi fel cu un terţ înainte de a face o oferta

partenerului iniţial şi acesta a refuzat.

2. În temeiul clauzei primului şi ultimului refuz, părţile pot încheia un nou contract cu un terţ numai după ce

au făcut o primă şi ultimă ofertă partenerului lor din contractul iniţial.

VI şi VII. În contractul de comerţ internaţional poate figura clauza de alegere a dreptului aplicabil (de

electio juris) şi clauza compromisorie. Ambele sunt incluse în temeiul libertăţii contractuale care în materia

contractului de comerţ internaţional are valenţe sporite. De regulă în exercitarea principiului libertăţii

contractuale, părţile pot să insereze în contractul lor orice clauză în limita dispoziţiilor supletive din legislaţiile

naţionale. Mai mult însă, în materie de comerţ internaţional părţile pot să stabilească de comun acord care este

legea aplicabilă contractului respectiv.

27

V. Clauza de electio juris Dreptul comerţului internaţional implică norme de drept internaţional privat şi mai ales aduce în

discuţie problema legii aplicabile. Pentru ca părţile la un contract să dispună de cât mai multă certitudine,

sistemele naţionale de drept, inclusiv dreptul internaţional privat din acestea recunosc părţilor la un contract

dreptul de a alege legea aplicabilă contractului.

Principiul de alegere a legii aplicabile este un principiu conflictual, aparţinând dreptului internaţional

privat şi poartă denumirea de lex voluntatis.

În temeiul lui lex voluntatis, părţile la contract pot să aleagă lex contractus (legea contractului). În

unele sisteme de drept acest principiu are valoare legală (este prevăzut în lege); în alte sisteme de drept

principiul este evidenţiat, recunoscut în practica judecătorească şi arbitrară (situaţia sistemelor anglo-

americane de drept). Instrumente internaţionale în materie recunosc părţilor dreptul de a alege legea aplicabilă:

Convenţia de la Haga din 1978 în materie de intermediere, Convenţia de la Haga din 1986 în materie de

vânzare, Convenţia de la Geneva din 1930-1931.

Cât priveşte dreptul părţilor, posibilitatea părţilor de a alege legea aplicabilă reţinem că unele sisteme

de drept permit părţilor să aleagă ca lex contractus orice lege în vigoare (dreptul român). Se şi citează din

practica de arbitraj un contract încheiat între un vânzător turc şi un cumpărător român de măsline supus legii

greceşti (în dreptul grecesc este o lege ce se ocupa de calitatea măslinelor).

Alte sisteme de drept obligă părţile să aleagă ca lex contractus o lege cu care contractul are o legătură

efectivă, serioasă, semnificativă, substanţială - precum dreptul american, englez , polonez. Indiferent de soluţie

părţile pot alege ca lex contractus numai o lege în vigoare.

Dacă părţile la contract au trimis la o lege abrogată sau la un proiect de lege, această trimitere are

semnificaţia a ceea ce dreptul numeşte receptare contractuală. Dacă în contractul lor părţile trimit la o lege

abrogată, asta înseamnă că lor le-a convenit acest text de lege şi în loc să scrie în contract, să copieze textul de

lege, înteleg să transforme acest text de lege al contractului în corp al contractului, în înscris contractual; sau

le-a căzut în mână un proiect de lege, li se pare foarte potrivit acest proiect de lege, nu se ştie când va intra în

vigoare, din aceeaşi problemă a comodităţii vor face trimitere la acest proiect de lege pe care îl preiau ca text

al contractului.

Ex: În practică, la nivelul statelor socialiste a existat o organizaţie CAER (Consiliul de Ajutor

Economic Reciproc) care nu mai există astăzi. La nivelul lui s-au făcut diferite lucruri, printre altele s-au

elaborat nişte norme uniforme care erau obligatorii într-o manieră sau alta. Printre aceste norme erau condiţiile

generale de livrare CAER – varianta cea mai completă era cea din 1985 – nişte reguli care priveau vânzarea de

mărfuri, dar erau extrem de minuţios elaborate. Ele priveau: cum se aplică etichetele, cum se face marcajul,

cum se face ambalarea, cum se încarcă în mijlocul de transport, în câte zile trebuie făcută declaraţia ş.a.m.d,

deci o elaborare extrem de minuţioasă care nu mai există. Nu mai există nici aceste condiţii dar există niste

comercianţi care au avut o îndelungă perioadă relaţii reciproce şi provin din aceste state foste membre ale

CAER-ului; pentru aceşti comercianţi pe categorii de operaţii aceste condiţii erau foarte utile şi atunci astăzi

când CAER-ul nu mai există, ei pot să treacă în contractul lor aplicarea condiţiilor generale ale CAER varianta

din 1985. Asta nu înseamnă în nici un fel că au înţeles să supună contractul respectivelor condiţii generale care

nu mai există, ci înseamnă că în loc să copieze ce scrie acolo, înţeleg saă trimitaă la acel text care le este

comun cunoscut şi să-l transforme în text al contractului şi independent de aceasta, părţile la contract vor putea

alege legea aplicabilă, totdeauna o lege în vigoare.

A se face diferenţă între legea aplicată de părţi şi receptarea contractuală.

Astăzi părţile la contract pot să aleagă mai multe legi care să guverneze parţial contractul. Astfel ele

pot să aleagă o lege pentru obligaţiile uneia dintre părţi, o alta pentru obligaţiile celeilalte părţi, o lege

aplicabilă calităţii sau după care se apreciază calitatea, o alta după care se apreciază penalităţile. De regulă

părţile nu cunosc acest lucru şi tot de regulă omit să aleagă legea aplicabilă (din neglijenţă, grabă, din

nepricepere, neştiinţă) şi nici nu are semnificaţie pentru ele – de exemplu pentru că unul ştie să vândă pantofi

celălalt ştie să cumpere pantofi şi nu este interesat de nimic altceva. Probleme apar în momentul în care apar

litigiile (unul nu-şi execută obligaţiile şi celălalt are nevoie de plata preţurilor sau dovada pentru care nu s-au

plătit preţurile ca să-şi poată continua comerţul). În momentul în care apare litigiul, instanţa chemată sau forul

de jurisdicţie chemat să soluţioneze litigiul trebuie să ştie care este legea înfrântă care a fost legea care

guverna contractul, părţile nu au ales-o şi atunci instanţa sau forul de jurisdicţie trebuie să stabilească legea

aplicabilă prin mecanismul soluţiilor conflictuale subsidiare.

28

În tăcerea părţilor forul de juriscdicţie va stabili legea aplicabilă contractului făcând aplicare

principiilor conflictuale subsidiare. Acestea pot fi: principii conflictuale subsidiare legale, prevăzute în lege,

cum este de exemplu în dreptul român sau pot fi principii conflictuale evidenţiate de practică cum este situaţia

dreptului anglo-american.

Cât priveşte dreptul român care este din acest punct de vedere aliniat Convenţiei de la Roma din

1980 încheiată între statele membre ale UE şi referitoare la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma1),

dacă părţile nu au ales legea, respectivul contract sinalagmatic (cum este contactul de comerţ internaţional în

general) este supus legii cu care contractul are legătura cea mai semnificativă. Legiuitorul român consideră în

acord cu practica internaţională că un contract sinalagmatic are legătura cea mai semnificativă cu legea în

vigoare la sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului prestaţiei caracteristice contractului respectiv.

Dacă într-un caz concret nu se poate stabili prestaţia caracteristică, datorită complexităţii contractului

sau dacă nu se cunoaşte sediul debitorului prestaţiei caracteristice, contractul se consideră supus legii în

vigoare la locul încheierii contractului (lex loci contractus sau lex loci solutiones). Aceeaşi este soluţia

dreptului român şi pentru contractele unilaterale (care nasc obligaţii pentru una dintre părţi numai).

În dreptul anglo-american, practica a evidenţiat drept soluţie în tăcerea părţilor, cu precădere, lex

locis executiones (legea locului de executare) pornindu-se de la ideea că executarea contractului este cauza,

scopul ambelor părţi la contract.

Dacă un contract are executare succesivă el se consideră a fi supus legii în vigoare la locul executării

principale. Iar dacă, în mod excepţional, nu se poate stabili locul executării principale sau nu se cunoaşte locul

executării sau acesta este incidental – contractul se consideră deţinând subsidiar supus legii locului de

încheiere.

Asemenea soluţii conflictuale, de regulă, sunt străine părţilor, de aceea practicienii, comercianţii au

simţit nevoia să găsească mijoace de a proteja părtile la un contract sub aspect al dreptului aplicabil şi s-a

procedat la elaborarera unui cadru uniform al contractului. Acesta se poate realiza prin 2 modalităţi: cadru

uniform contractual al contractului de drept internaţional şi cadru uniform legal.

Cadrul uniform contractual este realizat de asociaţii internaţionale de comercianţi sau organisme

internaţionale şi are o aplicaţiune facultativă, indiferent de forma de manifestare; devine obligatoriu numai

dacă într-o ipoteză concretă părţile au convenit să-l aplice.

Cadrul uniform legal este rezultatul efortului statelor, este materializat în convenţii interstatale care

sunt obligatorii pentru partenerii concreţi din statele aderante ale convenţiei.

Cadrul contractual rezidă în: contracte tip, contracte cadru, model de contract, ghidul de contractare,

condiţii generale sau uzanţe comerciale internaţionale (INCOTERMS).

VII. Clauza compromisorie Aceasta aduce în discuţie problema soluţionării litigiilor născute în legătură cu executarea

necorespunzătoare sau neexecutarea contractelor de comerţ internaţional.

Competenţa de drept comun a soluţionării litigiilor revine instanţelor de ordin judecătoresc, în special

instanţei judecătoreşti de la sediul pârâtului. Există însă ipoteze prevăzute de legea procedurală când

independent de sediul pârâtului se stabileşte drept competentă o altă instanţă – competenţele exclusive. Astfel,

un litigiu în legătură cu un bun imobil este de competenţa exclusivă a instanţei de la locul de situare a

imobilului indiferent cine este reclamantul sau pârâtul.

Alteori legea procedurală prevede de asemenea o competenţă obligatorie, independent de pârât şi

reclamant, dar alternativă respectiv lăsând posibilitate reclamantului să aleagă între mai multe instanţe

deopotrivă competente, dar numai dintre acelea.

Într-un contract de transport internaţional de mărfuri este competentă instanţa staţiei de încărcare,

instanţa locului de descărcare, instanţa din parcurs unde s-a produs faptul prejudiciabil (accidentul, furtul

mărfii). Într-un contract de asigurare este competentă instanţa de la sediul asiguratorului, de la sediul

asiguratului, de la locul sinistrului, de la locul situării obiectului asigurării.

În legătură cu cambiile este competentă instanţa locului de emitere sau instanţa locului plăţii. Cât

priveşte girul este competentă instanţa locului girului, instanţa locului avalului.

Voinţa părţilor îmbracă forma convenţiei de arbitraj care are 2 categorii de manifestare:

● Clauza compromisorie sau clauza de arbitraj

29

● Compromisul

Datorită importanţei deosebite a regularităţii formulării convenţiei de arbitraj s-a încheiat Convenţia de

la Geneva din 1963, cunoscută sub denumirea de Convenţia Europeană de Arbitraj care reglementează

compromisul şi clauza compromisorie. România este parte la această convenţie.

Clauza de arbitraj se formulează în contractul părţilor o dată cu încheierea acestui act sau pe

parcursul derulării contractului, totdeauna înainte de ivirea litigiului şi presupune voinţa concordantă a părţilor

de a supune orice posibil litigiu dintre ele, născut în legătură cu operaţiunea contractuală în cauză, să fie supus

soluţionării arbitrajului cu excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti.

Clauza de arbitraj trebuie să împlinească anumite condiţii sub sancţiunea nulităţii sale absolute:

1. spre deosebire de contract care poate fi şi consensual, clauza de arbitraj trebuie ca obligatoriu să fie

redactată în formă scrisă, asigurată printr-un înscris sub semnatură privată;

2. trebuie să fie clară

3. să cuprindă fără echivoc voinţa soluţionării cauzei posibile pe calea arbitrajului, cu precizarea instanţei

de arbitraj competente sau a modului de desemnare a arbitrilor, precum şi cu precizarea normelor de

procedură aplicabile.

O formulă de genul: „Orice litigiu născut în legătură cu executarea prezentului contract care nu s-a

soluţionat pe cale amiabilă se poate soluţiona fie de instanţele judecătoreşti, fie de arbitraj” nu este o clauza de

arbitraj pentru că o a treia soluţie nu există în soluţionare, în nici un fel nu este clară şi neechivocă. Pentru a

putea fi clauza de arbitraj trebuie formulat: „Părţile convin ca orice eventual litigiu dintre ele să fie soluţionat

pe calea arbitrajului, fiind competent arbitrajul...”.

Legea procedurală aplicabilă – dacă instanţa de arbitraj este o instanţă permanentă la care părţile au

făcut trimitere vor fi aplicabile regulile de procedură ale acestei instanţe, dacă există. Dacă instanţa nu are

propriile sale reguli de procedură, părţile pot indica o altă lege procedurală, iar dacă nu au făcut o asemenea

indicare se vor aplica regulile de procedură din legea procedurală în vigoare la locul arbitrajului lex fori.

Exemplu: sunt nenumărate situaţii în care părţile convin să judece litigiul la Curtea de Arbitraj

Comercial de la Bucureşti şi spun expres ca arbitrajul sau completul va aplica regulile de procedură ale

Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris sau regulile de procedură UNCITRAL sau regulile de procedură

ale Camerei de la Zurich. Dacă nu s-a spus nimic, cum Curtea de Arbitraj de la Bucureşti are propriile sale

reguli de procedură se vor aplica acestea. Părţile pot spune că se judecă de arbitraj, dar se aplică numai regulile

de procedură din Cartea a IV-a Acordul de Procedură Civilă. Altfel, chiar dacă instanţa de arbitraj are

propriile sale reguli de procedură, acestea se completează ca drept comun cu legea procedurală în vigoare la

locul soluţionării arbitrajului.

Compromisul se încheie între părţile între care s-a născut litigiul şi în contractul cărora nu s-a

formulat, nici la încheiere, nici pe parcurs o clauză compromisorie.

Prin compromis, care trebuie fără excepţie să fie redactat în formă scrisă, părţile vor preciza:

1. voinţa comună de a soluţiona litigiul născut pe calea arbitrajului

2. indicarea instanţei de arbitraj

3. indicarea modului de desemnare a arbitrilor

4. precizarea legii aplicabile.

Procedura în faţa instanţei de arbitraj este mult mai elastică. Părţile pot fi asistate de avocaţi, li se dă

cuvantul în replică, în duplică, în triplică până când instanţa este lămurită asupra fondului litigiului. Se accepta

orice mijloc de probă şi se finalizează cu o hotărâre. De regulă, hotărârea este rezultatul majorităţii.

În dreptul român şi practica arbitrală română, hotărârea trebuie motivată în fapt şi în drept, se acceptă

opinia separată.

Alte instanţe de arbitraj, de exemplu Curtea de Arbitraj de la Cairo, nu cer decât motivarea în drept, nu

se acceptă opinia separată. Regulile pot fi diferite de la un stat la altul, de la o reglementare la alta.

Hotărârea este obligatorie. Ea poate fi reformată în ceea ce priveşte dreptul român prin revizuire pentru

acte noi de către aceeaşi instanţă de arbitraj sau poate fi cenzurată prin mecanismul acţiunii în anulare care se

promovează pentru motive strict şi limitativ prevăzute de Codul de Procedură Cartea a IV-a la instanţa

judecătorească superioară instanţei judecătoreşti care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul dacă nu ar fi

existat clauza de arbitraj sau compromisul.

30

PLATA ÎN CONTRACTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Mijloacele de plată

Modalităţile internaţionale de plată

I. Mijloacele de plată

În condiţiile sumelor foarte mari care sunt implicate în comerţul internaţional s-a simţit nevoia găsirii

unor mijloace care să conducă la evitarea mişcării directe de bani lichizi. Între acestea un rol important îl au

titlurile de credit: cambia, biletul la ordin şi cecul. Cambia şi biletul la ordin sunt concomitent mijloace de

plată şi instrumente de credit, cecul fiind mijloc de plată.

Datorită importanţei şi utilităţii acestora s-au încheiat convenţii internaţionale – cele mai importante sunt

Convenţiile de la Geneva.

Titlul de valoare (hârtiile de valoare) sunt înscrisuri literale, formale şi autonome care înglobează în

favoarea titularului sau posesorului un anumit drept şi sunt:

formale, înscrisuri formale - pentru că dreptul încorporat în ele există atâta vreme cât există înscrisul,

hârtia.

literale – pentru că întinderea dreptului este strict limitată la litera înscrisului. Dacă pe un titlu de valoare

există menţiuni în cifre şi în litere, în dezacord unele faţă de celelalte, primează menţiunea în litere.

autonome – fiecare subscriitură, fiecare semnătură pusă pe titlu, fie pe faţă, fie pe verso creează un drept

autonom faţă de raportul juridic anterior.

Clasificarea titlurilor de valoare

A. Natura dreptului înglobat în titlu

1. Titluri reprezentative ale mărfii – înglobează un drept real asupra unui bun corporal, fiind vorba despre

conosament, de warrant, de recipisa de depozit.

2. Titluri complexe – cuprind drepturi reale, drepturi de creanţă, drepturi personale nepatrimoniale; acţiunile

asupra unei societăţi comerciale.

3. Titluri de legitimare – carnetele de bilete de transport, bilete de tratament şi odihnă.

4. Titluri de credit – înglobează un drept de creanţă, dreptul asupra unei sume de bani.

B. Modul în care circulă titlurile

1. Titluri nominative – au pe faţa titlului numele titularului. Circulă prin procedura girului însoţită de

confirmarea girului de către emitentul original. Transmiterea unei acţiuni nominative este valabilă numai

dacă pe verso-ul acţiunii operaţia girului este confirmată de administratorul societăţii emitente care este

abilitat cu această operaţie şi dacă în Registrul de acţionari şi de acţiuni al societăţii se face menţiunea,

altfel nu este valabilă vânzarea unei acţiuni.

2. Titluri la ordin – circulă prin procedura girului, au numele înscris pe faţa titlului.

3. Titluri la purtător – circulă prin simpla remisiune materială şi nu au numele titularului înscris pe titlu.

C. Raportul primar

1. Efecte financiare – cele mai puţin sigure, au ca punct de pornire o operaţie financiară – spre exemplu un

împrumut bancar.

2. Efecte de comerţ – au ca punct de pornire o comercializare de marfă existând garanţia vânzătorului asupra

mărfii.

CAMBIA

Cambia este ordinul necondiţionat dat de trăgător trasului de a plăti beneficiarului sau la ordinul

beneficiarului, la scadenţă, o anumită sumă de bani.

Sub sancţiunea nulităţii cambia trebuie să cuprindă:

- denumirea de cambie pe faţa titlului în limba de redactare a înscrisului: „cambie” în limba română, „trata” în

limba italiană, „lettre de change” în franceză, „vecsal” în germană şi rusă şi „bill of exchange” în engleză

31

- numele trăgătorului

- locul emiterii

- data emiterii

- semnătura trăgătorului

- numele trasului

- locul plăţii

- suma

- scadenţa

- numele beneficiarului

Legea română acceptă următoarele excepţii:

dacă nu s-a trecut locul emiterii se consideră că a fost emis titlul în localitatea care însoţeşte numele

trăgătorului;

dacă nu s-a prevăzut locul plăţii se consideră a fi localitatea care însoţeşte numele trasului;

dacă nu s-a prevăzut scadenţa se presupune că este un titlu la vedere care se plăteşte la prezentare sau la un

anumit interval de la prezentare, dar nu mai târziu de un an de la emitere.

Cât priveşte cambia se discută următoarele chestiuni:

1. Acceptarea

Cambia cuprinde 2 categorii de raporturi juridice:

1. unul aparent, vizibil – între trăgător ca debitor şi beneficiar în calitate de creditor

2. unul ocult – între trăgător (în calitate de creditor) şi tras (în calitate de debitor)

Nu există relaţie juridică între beneficiar şi tras. Pentru ca trasul să plătească suma prevăzută în

mâinile beneficiarului, el trebuie înştiinţat prin procedura prezentării la acceptare. Cât priveşte cambia la

vedere prezentarea la acceptare este absolut obligatorie; cât priveşte cambia cu scadenţă, întrucât trăgătorul are

control asupra momentului plăţii datoriei de către tras el poate dispensa pe beneficiar de prezentarea cambiei

la acceptare şi menţiunea se dă pe faţa cambiei şi constă în: fără cheltuieli sau fără acceptare.

În sistemul de drept anglo-american, prezentarea la acceptare este obligatorie numai pentru cambia

emisă într-un stat şi care se încasează într-un alt stat, în spaţiul anglo-american.

În dreptul român şi cel continental trasul are următoarea conduită posibilă:

- acceptă cambia şi pe faţa cambiei pune menţiunea „acceptat”, data, semnătura;

- constată că mai datorează numai o parte din sumă şi va pune acceptat suma, menţiunea “acceptat”, data şi

semnătura;

- refuză acceptarea pentru că deja a achitat suma pe care o datora trăgătorului.

Dacă acceptarea este parţială sau dacă se refuză acceptarea la judecătoria competentă, beneficiarul

trebuie să dreseze un protest de neacceptare în formă autentică şi care se înscrie în registrele de proteste ţinute

de judecătorie. Acest protest de neacceptare permite beneficiarului să se îndrepte împotriva altor obligaţi

cambiali

2. Plata

Prezentarea la plată se face în 2 zile consecutive la scadenţă sau la intervalul stabilit de la prezentarea

la acceptare dacă este titlu la vedere, pentru ca trasul să verifice dacă mai este sau nu dator.

Dreptul continental şi cel român - trasul poate plăti suma şi reţine titlul sau poate face o plată

parţială, menţionează “plătit suma de...”, data, semnătura. Nu este permisă plata în rate. Dacă s-a făcut o plată

parţială sau dacă s-a refuzat plata, la judecătorie beneficiarul trebuie să dreseze un protest de neplată care se

înscrie în registrul de proteste de neplată şi permite promovarea acţiunilor cambiale.

În dreptul anglo-american nu este permisă plata parţială, este însă permisă plata în rate.

3. Circulaţia cambiei (transmiterea cambiei)

Se face prin procedura girului care se dă totdeauna pe spatele cambiei - de aceea se mai numeşte şi

andosare.

Girul presupune relaţia dintre beneficiarul actual al cambiei numit girant şi dobânditor numit giratar

şi este raportul juridic prin care girantul transmite cambia giratarului. Trebuie să cuprindă obligatoriu:

numele giratarului, locul girului (localitatea unde s-a făcut operaţia), semnătura girantului şi data girului.

32

Girul este de mai multe feluri:

Gir translativ de proprietate – prin care girantul transmite cambia în proprietatea giratarului. Formula din

dreptul român este: „plăteşte lui”, „pentru gir lui” (se trece numele beneficiarului)

Gir netranslativ de proprietate .

- girul de procuraţiune prin care girantul constituie în mâna giratarului procura de a încasa suma prevăzută în

cambie dar pe contul girantului; formula este „prin procură lui”

- girul pignorativ prin care girantul constituie în mâna giratarului un drept de gaj asupra cambiei sau a sumei

din cambie; formula este „pentru gaj lui”

4.Avalul

Avalul reprezintă garantarea cambiei. Este o instituţie proprie dreptului continental. Nu este cunoscut

în dreptul anglo-american. Se dă pe faţa cambiei şi presupune raportul juridic dintre avalist şi avalizat, prin

care avalistul se obligă să plătească în locul avalizatului toată suma din cambie sau o anumită parte a

acesteia. Formula este „pentru aval lui” (se trece numele avalizatului), cu locul avalului (localitatea), cu data

avalului si cu semnătura avalistului.

Dacă în aval nu se menţionează numele avalizatului, legea presupune că acesta este trăgătorul; dacă nu

se menţionează suma avalizată se presupune că avalul a fost dat pentru întreaga sumă.

Avalistul care seamănă cu fidejusorul spre deosebire de acesta, raportul fiind un raport de drept

comercial, nu beneficiază nici de beneficiul de diviziune, nici de beneficiul de discuţiune. Dacă sunt mai mulţi

avalişti ei răspund solidar (beneficiarul se poate îndrepta pentru întreaga sumă împotriva fiecărui avalist, dacă

însă au dat pentru sume parţiale faţă de cambie nu se poate cere decât suma menţionată în aval.

BILETUL LA ORDIN

Biletul la ordin este angajamentul necondiţionat luat de emitent, de a plăti beneficiarului la scadenţă o

sumă de bani. Se numeşte „via ordre” franceză, „promissory note” engleză.

Trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii:

denumirea de “bilet la ordin” în limba de redactare a înscrisului

locul emiterii

numele emitentului

data şi semnătura

locul plăţii

numele beneficiarului

suma

scadenţa.

Legea acceptă ca excepţii:

- dacă nu a fost trecută scadenţa titlul este la vedere şi se plăteşte la prezentare sau la un interval de la

prezentare, dar nu mai târziu de 1 an de la emitere

- dacă nu este trecut locul plăţii se consideră a fi localitatea care însoţeşte numele emitentului.

Tot ceea ce apare la cambie este valabil şi pentru biletul la ordin, mai puţin acceptarea. Biletul la

ordin nu se prezintă la acceptare pentru că raportul este cunoscut între obligat (emitent) şi beneficiar

(creditor). El se plăteşte la prezentare care se face la scadenţă. Orice menţiune despre acceptare se consideră

nescrisă. El poate fi prezentat la verificare şi aşa face un beneficiar diligent pentru a-l atenţiona pe emitent că

se apropie momentul plăţii.

CEC-ul

Acesta se aseamănă cu cambia, de aceea nici nu se deosebeşte de cambie. Este angajat ordinul pe care

îl dă emitentul băncii sale de a plăti beneficiarului sau la ordinul beneficiarului, la prezentare, o anumită

sumă de bani.

Trebuie sa cuprindă:

- denumirea de cec in limba de redactare a înscrisului

33

- numele emitentului

- numele trasului

- locul plăţii - care este sediul trasului

- suma

- scadenta.

Spre deosebire de cambie:

Trasul este totdeauna o banca.

Este o banca la care emitentul are constituit in prealabil un provizion, in cuantum cel putin egal cu suma

mentionata pe cec

Acest provizion rezulta dintr-un depozit prealabil sau dintr-un credit prealabil dat de tras emitentului.

Spre deosebire de celelalte titluri de credit, cecul nu se prezintă la acceptare, orice mentiune despre

acceptare se considera nescrisa, el se plateste obligatoriu la prezentare. Daca la prezentare, trasul constata ca

emitentul nu mai are bani in depozit (nu mai exista provizionul) actul de a fi emis cecuri fără acoperire

reprezintă infracţiune şi antrenează pedeapsa privativă de libertate pentru emitent.

Cecul trebuie prezentat la plata cel tarziu in 8 zile de la emitere daca trasul este in aceeasi localitate, in

15 zile pentru localitati diferite din aceeasi tara, in 30 zile de la emitere daca este vorba de localitati diferite

din tari care se afla pe acelasi continent, in 70 de zile daca este vorba de continente diferite.

In cadrul Convenţiei de la Geneva din 1930 sub auspiciile Ligii Naţiunilor Tempore, s-au elaborat 3

conventii privind cambia si biletul la ordin:

- o conventie privind legea uniformă asupra cambiei si biletului le ordin,

- o a doua conventie privind unele principii de soluţionare a conflictelor de legi in materie de cambie

si bilet la ordin

- a treia conventie privind taxa de timbru in materie de cambie si bilet la ordin.

In 1931 la Geneva, au fost adoptate 3 conventii in materie de CEC.

Statele lumii s-au impartit cu privire la aceste conventii: unele au participat la elaborarea conventiilor

dar nu le-au ratificat (Romania), altele au ratificat numai unele conventii (Mexic), o a treia categorie de state

care nu au ratificat conventiile dar atunci cand au adoptat legea proprie s-au inspirat din legislatia statelor care

au ratificat conventiile (Romania).

Romania a adoptat in materie Legea 58/1934 privind cambia si biletul la ordin si Legea 59/1934

privind cecul, ambele modificate in 1994 (nesemnificativ). Cele doua legi au fost copiate dupa legislatia

italiana, Italia ratificand Conventiile de la Geneva in 1933. In consecinta, reglementarea din Legea 58 si 59

este perfect aliniata legii uniforme adoptate la Geneva. Au ramas diferente de reglementare numai in materia

dreptului international privat, dar dreptul international privat roman este principial aliniat solutiilor din dreptul

international privat al statelor continentale.

Intrucat exista diferente de reglementare intre dreptul continental si dreptul anglo-american, in materia

titlurilor de credit s-a incercat elaborarea unei legi care sa marieze cele 2 tendinte si este Convenţia de la New

York din 1988 elaborata sub auspiciile UNCITRAL-ului si care incearca sa puna cap la cap dreptul continental

cu dreptul anglo-american. Conventia nu a intrat in vigoare si chiar daca va intra in vigoare reglementarile

sunt aplicabile numai daca si in masura in care intr-un caz concret partile trimit la conventie.

Cat privesc aspectele de drept international privat legate de aceste instrumente de plata care antreneaza

teritorii statale diferite - potrivit Conventiilor de le Geneva s-a retinut autonomia titlurilor.

In materie se confrunta 2 tendinte:

- o tendinta care are in vedere asa numita teorie pluralistă retinuta si de Romania si de Conventiile de la

Geneva

- o a doua tendinta teoria unicităţii care caracterizeaza sistemele anglo-americane.

Potrivit sistemelor anglo-americane titlul este supus unei singure legi de la emitere pana la plata, de

regula legea locului platii.

Cat priveste sistemul continental retinut si de Conventiile de la Geneva in teoria pluralista, pornindu-se

de la caracterul autonom fiecare subscriitură este supusă locului emiterii. Fiecare raport cambial este supus

legii locului de emitere daca partile nu au ales cumva anterior o alta lege pe care sa o mentioneze pe titlu. Cat

priveste plata, ea este supusa legii locului platii, in functie de care vom şti daca se accepta plata partiala, plata

in rate, etc.

34

Cat priveste capacitatea obligatiilor cambiale, Conventiile de la Geneva supun aceasta capacitate legii

nationale si prevad ca daca legea nationala trimite la o alta lege se va aplica aceasta lege, deci se accepta

retrimiterea de gradul unu, iar daca obligatul cambial este incapabil potrivit legii nationale, dar este capabil

potrivit legii locului de emitere este considerat capabil, solutia este retinuta si de dreptul roman in Legea

105/1992 cu mentiunea ca nu este acceptata retrimiterea.

II. Modalităţile internaţionale de plată

Cat privesc modalitatile internationale de plata cele mai utilizate sunt: incaso-ul, acreditivul si

scrisoarea comercială de credit.

Datorita importantei acestora pentru buna desfasurare a comertului international si pentru realizarea

platilor internationale care sunt intotdeauna interbancare in materie s-au elaborat de catre Camera

Internationala de Comert de la Paris, reguli si uzante uniforme, intregite si modificate in timp. Acestea au

fost recomandate de Adunarea Generala ONU tuturor statelor si bancilor din aceste state, ratiune pentru care

covarsitoarea majoritate a bancilor lumii aplica in raporturile lor reciproce referitor la aceste modalitati

internationale de plata regulile si uzantele uniforme elaborate de Camera Internationala de Comert de la Paris.

1. INCASSO-ul INCASSO-ul constă în ordinul dat de exportator băncii sale ca pe baza prezentării documentelor atestând

executarea contractului de export să încaseze de la importator prin banca importatorului preţul exportului.

a. In functie de documentele care circula de la exportator la importator prin intermediul celor 2 banci,

incaso-ul poate fi:

Incasso simplu – cand circula documente financiare

Incasso documentar – cand circula documente comerciale, (facturi conosamente etc.)

b. In functie de momentul platii incasso-ul poate fi:

Incasso cu acceptare prealabilă este de doua feluri:

a) incasso-ul document contra plată – exportatorul transmite bancii sale documentele atestand executarea

contractului, banca le transmite bancii importatorului, banca importatorului i le prezinta importatorului si daca

acesta le confirma ca reprezentand executarea exportului, ordona plata (intai le accepta si apoi ordona plata).

b) incasso-ul document contra acceptare – are in vedere ca o data cu documentele care atesta executarea

contractului sa se transmita la importator cambia trasa de exportator asupra importatorului si in aceasta

ipoteza, verificand documentele atestand verificarea contractului si constatand ca ele confirma aceasta

executare, importatorul va accepta cambia trasa asupra sa de catre exportator.

Incasso cu acceptare ulterioară presupune ca cele 2 banci, a exportatorului si a importatorului, sa aiba o

banca corespondent comuna la care ambele banci sa aiba conturi.

In aceasta ipoteza, banca exportatorului prezinta documentele bancii sale care îi alimenteaza contul cu

contravaloarea exportului si transmite documentele la banca corespondent comuna. Aceasta va alimenta contul

bancii exportatorului cu contravaloarea exportului. Banca corespondent va debita cu suma corespunzatoare

contul bancii importatorului si va remite documentele atestand executarea exportului. Banca importatorului va

debita totul importatorului cu contravaloarea exportului si va prezenta documentele. Daca verificand

documentele, importatorul va constata ca ele atesta executarea exportului va confirma plata. Daca va constata

ca documentele remise nu atesta executarea contractului va avea la dispozitie acţiune în regres impotriva

exportatorului pentru restituirea platii.

Modalitatea internationala de plata a incaso-ului este destul de greoaie si cu multe incertitudini pentru

importator si exportator, ratiune pentru care se utilizeaza cu mare succes acreditivul.

2. ACREDITIVUL

Acreditivul are concomitent şi funcţia de garantare a plăţii, el este un titlu bancar, între banca

importatorului şi banca exportatorului.

Mecanismul este declansat de importator care ordona bancii sale ca aceasta sa permita bancii

exportatorului ca pe baza verificarii documentelor atestand executarea exportului sa procedeze la efectuarea

platii din creditul deschis de banca importatorului. De aceea se numeste acreditiv, pentru ca are la baza un

credit. Exista mai multe tipuri de acreditive dar ne intereseaza urmatoarele:

35

Acreditiv revocabil - are la baza un credit revocabil. Se utilizeaza ori de cate ori exista dubii din partea

importatorului in legatura ca capacitatea exportatorului de a executa de indata contractul sau daca importatorul

este interesat ca exportul sa se realizeze cat mai repede. In aceasta ipoteza banca importatorului comunica

bancii exportatorului deschiderea creditului si caracterul revocabil al acestuia. Banca exportatorului comunică

la rândul său exportatorului deschiderea acreditivului din care exportatorul poate fi platit daca prezinta cat mai

repede documentele ce atesta executarea exportului. În aceasta ipoteza banca exportatorului este bancă

notificatoare (ea doar comunica deschiderea acreditivului).

Acreditiv irevocabil - banca importatorului va comunica bancii exportatorului deschiderea

acreditivului, comunicandu-i totodata intervalul de timp in care creditul este deschis, de regula 30 – 60 zile

potrivit conventiei partilor. In aceasta ipoteza, banca exportatorului este o banca confirmatoare, in sensul ca:

daca primeste documentele care atesta executarea contractului, ea poate proceda la plata.

3. SCRISOAREA COMERCIALĂ DE CREDIT

Este modalitatea de plata in care este exclusa prezenta bancii exportatorului. Este ordinul dat de

importator băncii sale ca pe baza verificării documentelor atestând executarea exportului, să accepte cambia

trasă de exportator asupra importatorului.

In aceasta ipoteza, scrisoarea comerciala de credit este domiciliata totdeauna in tara exportatorului,

toate spezele bancare sunt suportate de importator. Spre deosebire de acreditiv, care poate fi domiciliat in tara

exportatorului, spezele bancare sunt suportate de importator, in tara importatorului cand spezele bancare sunt

suportate de exportator sau intr-un stat tert unde cele 2 banci a exportatorului si a importatorului au o banca

corespondent comuna, ipoteza in care spezele bancare se partajeaza intre importator si exportator.

CONTRACTELE SPECIALE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

I. CONTRACTE DE INTERMEDIERE ÎN DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Intermedierea de comert are la bază “reprezentarea voluntară convenţională” în temeiul căreia o

persoană numită reprezentant este împuternicită să încheie acte juridice în numele şi pe contul

reprezentatului.

Dreptul continental, in legiuirile civile reglementeaza ca prototip al reprezentarii conventionale

contractul civil de mandat, dreptul anglo-american nu cunoaste institutia mandatului civil. Este ratiunea pentru

care intermedierea în dreptul comertului international cunoaste reglementari diferite in dreptul continental fata

de dreptul anglo-american.

In dreptul continental civil, in legea civila este reglementat contractul civil de mandat. Acesta este

contractul care se incheie intre reprezentat numit mandant si reprezentant numit mandatar. Pornind de la acest

contract legea comercială au reglementat contractul de mandat comercial precum si contractul de comision,

contractul de agent, contractul de curtaj.

Contractul de mandat comercial

Se încheie între: mandant şi mandatar

În temeiul contractului mandatarul se obligă să încheie acte juridice în numele şi pe contul

mandantului.

Mandatul comercial se deosebeste de mandatul civil prin urmatoarele:

- este un contract cu titlu oneros - mandatarul este retribuit, spre deosebire de contractul civil de mandat care

poate fi şi un contract cu titlu gratuit.

Ca expresie a caracterului cu titlu oneros mandatarul in contractul comercial de mandat este remunerat

pentru activitatea sa şi se bucura de privilegiul dreptului de retenţie asupra bunurilor corporale pe care le

detine pentru mandant si din valoarea carora se poate indestula cu precadere, pentru recuperarea sumei

datorate ca plata si pentru debursarea cheltuielilor utile si necesare facute cu îndeplinirea mandatului.

Mandatarul are dreptul sa i se ramburseze cheltuielile utile si necesare (diferite de cele voluptorii – care sunt

36

optionale). El nu poate retine sumele de bani pe care le-a incasat pentru mandant. El este obligat sa remita de

indata mandantului aceste sume de bani, in caz contrar fiind tinut la plata dobanzilor.

- mandatarul in contractul comercial de mandat poate depasi puterile acordate de mandant daca nerespectarea

limitelelor de reprezentare profita mandantului. Actele îndeplinite cu depasirea puterilor nu trebuie să fie

confirmate de mandant însă trebuie să se incadreze în noţiunea de mandat aparent potrivit obiceiului locului pe

piata mandatarului. Daca ne gasim pe taramul relatiei de drept civil mandatarul trebuie sa se limiteze strict la

procura data de mandant. Orice depasire antreneaza propria sa raspundere, cu excepţia cazului în care

mandantul confirmă actele şi prin urmare mandatarul este exonerat de raspundere.

- mandatarul în mandatul comercial trebuie sa aiba ca si in mandatul civil o vointa neviciata dar mai mult el

trebuie sa fie comerciant.

In materia comerciala mandatul este de doua feluri:

a) Mandat cu reprezentare – este contractul de mandat in temeiul caruia mandatarul încheie actul juridic

cu terţul în numele şi pe contul mandantelui “nomine alieno”.

In aceasta ipoteza parte in contractul cu tertul este mandantul, in consecinta numai mandantul trebuie sa

aiba capacitatea comerciala necesara pentru incheierea contractului cu tertul. Numai mandantul are actiune

impotriva tertului pentru executarea contractului.

b) Mandat fără reprezentare – mandatarul încheie actul juridic cu terţul “nomine proprio”( în numele său)

dar pe contul mandantelui. El este obligat sa arate tertului ca lucreaza pe contul mandantelui.

In aceasta ipoteza trebuie sa aiba capacitatea comerciala necesara incheierii contractului cu tertul,

deopotriva mandatarul care este parte si mandantul, in contul caruia se incheie, si au actiune impotriva tertului

pentru executarea contractului atat mandantul cat si mandatarul.

Ori de cate ori mandantul si mandatarul isi au sediul, domiciliu sau resedinta pe teritorii statale

deosebite contractul are caracter international si se pune problema legii aplicabile.

- Partile pot alege legea aplicabila.

- Daca nu au facut-o, in practica s-au conturat următorele soluţii:

prima solutie - supune contractul legii in vigoare la sediul mandantului (retinuta de dreptul ceh);

o a doua solutie, majoritara, retinuta si de dreptul roman, care supune contractul legii in vigoare la

sediul debitorului prestatiei caracteristice, respectiv, la sediul mandatarului;

in sfarsit, o solutie de exceptie, in dreptul rus, contractul este supus legii locului de incheiere.

Contractul de comision

Se încheie între doi comercianţi: comitentul si comisionarul,

În temeiul contractului, comisionarul se obligă să încheie în nume propriu “nomine proprio” şi pe

contul comitentului acte juridice în schimbul unui comision.

Este un contract cu titlu oneros. Comisionarul este platit prin comision, care se calculeaza ca procent

asupra valorii contractului incheiat cu tertul. Si comisionarul se bucura de dreptul de retenţie. Ca si mandatarul

si comisionarul este tinut sa dea socoteala comitentului de modul de executare a contracului de comision sau,

de puterile sale.

Spre deosebire de contractul de mandat insa, numai comisionarul are o actiune impotriva tertului

pentru executarea contractului, pentru ca spre deosebire de ipoteza mandatului, cand mandatarul trebuie sa

aduca la cunostinta tertului ca lucreaza pentru mandant, in ipoteza contractului de comision, comitentul

rămâne ocult (ascuns, necunoscut) tertului.

Comisonarul se comportă faţă de terţ ca şi cum ar încheia contractul pentru sine. Dreptul continental

reglementeaza o varietate a contractului de comision asa numitul comision del credere sau ducroire.

Contractul de comision del credere presupune obligatia asumata de comisionar nu numai de a incheia

contractul cu tertul, care este generala, ci de a face tot ce îi stă în putere pentru ca tertul sa execute contractul.

In aceasta ipoteza, comisionarul raspunde solidar cu tertul pentru executarea contractului fata de comitent.

Este ratiune pentru care se adauga comisionului o sumă suplimentară,- un asa numit provizion care sa acopere

tocmai aceasta obligatie suplimentara.

Partile pot alege legea aplicabila; daca nu au facut-o, contractul este supus legii în vigoare la sediul

comisionarului, pentru ca in general comitentul rămâne ocult.

37

Contractul de agent

Contract de agent se încheie între: reprezentat şi agent

În temeiul contractului agentul încheie în numele şi pe contul reprezentatului, pe o anumită piaţă, toate

actele juridice ale acestuia sau toate actele juridice de acelaşi fel, în schimbul unui comision.

Agentul este un comerciant independent, in sensul ca el este si un intermediar profesionist, comertul

sau consta din intermediere, el se comportă ca un mandatar cu reprezentare şi este plătit ca un comisionar. Se

deosebeste concomitent atât de mandatar cât şi de comisionar pentru ca este un intermediar profesionist,

singura sa profesie este intermedierea.

De regula contractul de agent este insotit de clauza de exlusivitate teritorială, materiala si temporala,

prin care se stabileste:

- durata, de regula mai lunga, a relatiei cu reprezentatul,

- teritoriul pe care agentul actioneaza si

- domeniul actelor juridice pe care le negociaza si le incheie.

Reprezentantul este interesat să apeleze la serviciile agentului si la clientela agentului şi să încheie

contractul de agent pentru că:

- nu poate patrunde pe piata agentului pentru ca este necunoscut, are produse noi,

- nu stie sa-si faca publicitate, pentru ca nu are timp sau mijloace sa o faca,

- nu poate incheia potrivit legislatiei in vigoare pe piata reprezentatului, acte cu tertii. Este interesat sa.

Iar agentul este interesat pentru ca nu are mijloace cu care sa isi construiasca un alt comert, comertul

sau consta din intemediere si traieste din comisioane, deci este interesat sa incheie cat mai multe contracte si

sa-si pastreze relatia cu reprezentaţii pentru a incasa aceste comisioane.

Specificitate: cand se incheie contractul de agent, obligatoriu trebuie să se precizeze întinderea şi

durata exclusivităţii. In materie s-au elaborat de catre Camera Internationala de la Paris reguli uniforme de

aplicatiune facultativa privind contractul de agent – la care este aliniata in mare si legislatia romana.

Contractul de curtaj

Se încheie între reprezentat şi curtier.

În temeiul contractului curtierul se obligă să procure reprezentatului un cocontractant, un partener de

afaceri, în schimbul unei sume de bani numită curtaj.

Curtierul nu incheie actul juridic cu tertul, el se obliga, doar, faţă de reprezentat sa certifice identitatea

tertului si bonitatea acestuia.

Este platit prin curtaj care se calculeaza in raport de natura operatiei incheiate cu tertul si de valoarea

acesteia. Se plateste dupa incheierea contractului cu tertul de catre reprezentat.

Curtierul este un intermediar profesionist care a ajuns sa se specializeze foarte mult dispunând de

adevarate baze de date pe categorii de operatii. Datorita activitatilor profesioniste, de regula, sunt supusi si

unor reguli ale profesiei. Spre deosebire de mandatar, comisionar si agent, curtierul nu se bucură de privilegiul

dreptului de retenţie, intrucat el nu incheie acte juridice si nu primeste nimic de la sau pentru reprezentat, în

executarea contractului.

Daca pentru contractul international, partile nu au ales legea aplicabila, in practica acesta este supus:

- fie legii in vigoare la sediul reprezentatului- in dreptul ceh,

- fie legii in vigoare la sediul debitorului prestatiei caracteristice, la sediul curtierului- ca in dreptul roman,

belgian, francez.

In dreptul continental, alaturi de contractele comerciale de intermediere exista situatii in care

intermedierea se realizeaza in baza unui contract de munca.

Pe langa aceste contracte comerciale exista si situatia in care intermedierea are la baza un contract de

munca, iar remuneraţia constă din salariu la care se poate adauga un comision negociat aplicat la valoarea

contractelor incheiate. Daca s-ar pune problema unui contract internaţional este aplicabilă legea locului

muncii.

38

Contractul de agency

In dreptul anglo-american nu exista contractul de mandat civil, este ratiunea pentru care reglementarea

intermedierii de comert este alta. Datorita importantei intermedierii in comertul international, aceasta institutie

agency acopera toate formele de reprezentare.

Se încheie între reprezentat numit principal şi reprezentant numit agent

Relaţia dintre reprezentat şi agent este stabilită în baza unei authority (puterea de reprezentare) şi

variază în intensitate:

- de la agentul servant care se comporta intocmai mandatarului cu reprezentare actionand strict in limita si pe

baza puterilor date de reprezentat, si

- pana la agentul independent care se comporta intocmai comisionarului ca si cum principalul nu ar exista.

Se deosebeste de intermediarul continental pentru ca, pe de o parte, relatia principal-agent nu este

neaparat retribuita mai mult, nu se bucura de privilegiul dreptului de retentie. Este obligat sa remita

principalului tot ce primeste de la acesta sau pentru acesta inclusiv cadourile, darurile manuale primate cu titlu

personal daca au fost facute in scop coruptiv.

Partile la contract pot alege legea aplicabila, daca nu, de regula contractul este supus legii locului de

executare.

Au calitate de agent salariatii, procuristul, comis voiajorul, etc, au calitate de agent managerii, factory,

capitanul de vas.

Datorita utilitatii in materie s-au elaborat norme uniforme care sunt reprezentate:

- sectorial de Convenţia de la Geneva in 1983 privind reprezentarea in vanzarea internationala de marfuri si

- de o conventie de aplicatiune generala, Convenţia de la Haga din 1978 pentru unificarea dreptului privat

privind legea aplicabila intermedierii. Aceasta conventie retine o solutie de drept comun, aceea a posibilitatii

partilor de a alege legea aplicabila, deci recunoaste principiul lex voluntatis si in tacerea partilor contractul

este supus legii în vigoare la sediul debitorului prestaţiei caracteristice, respectiv legii in vigoare la sediul

intermediarului.

Cu o exceptie: daca intr-un caz concret intermediarul desfasoara activitatea de intermediere pe piata

reprezentatului urmeaza a se aplica aceasta lege comuna. Conventia acopera toate formele de intermediere cu

exceptia celor din dreptul familiei. Este deschisa deopotriva dreptului continental ca si dreptului anglo-

american.

II. CONTRACTUL DE DEPOZIT REGULAT DE MĂRFURI

Contractul de depozit este extrem de util pentru că, de regulă, expeditorul nu gaseste imediat un mijloc

de transport, vanzatorul nu gaseste de indata cumparator pentru marfa sa etc.

Activitatea de organizare a magaziilor generale, a depozitelor, a antrepozitelor a devenit extrem de

profitabila, drept pentru care o lunga perioada de vreme acestea au fost organizate si conduse sub

supravegherea statului.

Se încheie între deponent şi depositar.

In materia dreptului civil, contractul de depozit este de 2 feluri: regulat si neregulat.

Exemplu: Depozitul regulat este depozitul in care deponentul dă spre pastrare 2 haine de piele,

urmând ca la cerere sau la termen depozitarul să restituie aceleaşi 2 haine de piele date în păstrare aşa cum le-a

primit. În cazul depozitului neregulat se restituie un bun de acelaşi fel, (de ex. au fost date spre păstrare 200

lei în 2 hârtii de câte 100 de lei, urmând să fie restituită suma de 200 lei în 4 bancnote de câte 50 de lei.=

Depozitul poate fi voluntar si necesar.

Depozitul voluntar – deponentul alege depozitarul în care are încredere. (deponentul lipseşte de acasă

3 zile şi va lăsa câinele vecinului care iubeste cainii.)

Depozit necesar - apare ca un act accesoriu, de regula (de ex. depozitul hotelier este necesar, întrucât

cazarea intr-un hotel implică şi lăsarea bagajelor în păstrarea hotelului; acest depozit este accesoriu

contractului de hotelarie, este necesar pentru ca bagajele nu pot fi duse in alta parte).

39

În dreptul comerţului internaţional, cel mai frecvent întâlnit este depozitul regulat de mărfuri, prin

care depozitarul se obligă să păzească, să păstreze şi să conserve marfa primită în depozit şi să o restituie la

prima cerere a deponentului, în schimbul unei sume de bani numită taxa de depozitare.

In dreptul civil depozitul este esentialmente cu titlu gratuit, depozitarul nu primeste bani pentru

activitatea de depozitare. El are dreptul numai la cheltuielile utile si necesare facute cu bunul depozitat.

Contractul de depozit de mărfuri este

- un contract real in sensul ca el nu produce efecte decat dupa remiterea materiala a marfii.

- un contract cu titlu oneros, depozitarul este retribuit pentru activitatea sa si se bucura de privilegiul

dreptului de retentie asupra marfii primita in depozit din valoarea careia se va indestula cu precadere, inaintea

oricui, pentru recuperarea taxei de depozit si debursarea cheltuielilor utile si necesare facute cu depozitul.

Contractul se încheie obligatoriu în formă scrisă. Forma scrisa presupune intocmirea:

- în dreptul continental a 3 documente: talon, recipisa de depozit si warrant;

- în dreptul anglo-american a 2 documente: talonul si warrant.

Aceste documente au un continut identic, dar sunt de natura juridica diferita.

Obligaţiile părţilor

Deponentul are urmatoarele obligatii juridice:

- sa predea marfa, ambalata, etichetata si marcata potrivit naturii specifice a acesteia;

- sa utilizeze in cadrul depozitului spatiul special indicat de catre depozitar;

- sa completeze corect documentele de depozit, talonul, recipisa, warrantul declarand corect natura, cantitatea

si valoarea marfii;

- sa convina cu depozitarul eventualele sarcini suplimentare ale acestuia determinate de specificitatea marfii:

aerisire, o anumita temperatura, o anumita umeditate, hranirea, adaparea animalelor;

- sa plateasca taxa de depozit care se calculeaza in raport de cantitate sau spatiu, de durata si eventualele

obligatii suplimentare asumate de depozitar.

Depozitarul este obligat:

- sa pazeasca, sa pastreze si sa conserve marfa pe durata depozitului, raspunzand de pierderea sau deterioarea

acesteia

- sa o restituie la prima cerere a deponentului adica nu are voie sa consume marfa in interes propriu sau sa

dispuna altfel de ea.

Revenind la forma contractului, cele 3 documente trebuie sa cuprinda aceleasi elemente:

Mentiuni cu privire la parti, deponent, depozitar, locul depozitului;

Mentiuni cu privire la marfa (cantitate, volum, valoare, natura);

Mentiuni cu privire la starea aparenta a marfurii;

Mentiuni cu privire la obligatiile suplimentare ale depozitarului raportate la natura marfii, precum si modul

de determinare a taxei de depozit.

Talonul se pastreaza in registrul tinut de administratia depozitului si are valoare probatorie (face

dovada incheierii contractului de depozit).

Recipisa de depozit si warrantul au natura unor titluri de valoare reprezentative ale marfii. Ele se

remit deponentului si probeaza intre altele si primirea marfii in depozit. Deponentul care vrea sa vanda marfa

va trebui sa gireze noului cumparator recipisa de depozit si warrantul. Marfa poate fi ridicata din depozit de

cel care se legitimaza cu un sir neintrerupt de giruri si prezinta recipisa de depozit si warantul.

Warantul se mai numeste buletin de gaj. Girarea numai a warrantului constituie in mana

giratarului, adica in mana dobanditorului inscris pe verso, un drept de gaj asupra mărfii din depozit cu care se

garantează giratarul warrantului, creditor gajist, pentru suma imprumutata titularului recipisei de depozit.

Creditorul gajist, giratar al warrantului se va putea indestula din marfa warrantata din depozit numai

dupa depozitar. Daca giratarul numai al recipisei de depozit doreste sa ridice marfa din depozit el va putea sa o

faca in calitatea sa de proprietar numai daca o curata, adica numai daca va consemna in mana depozitarului

suma de bani pentru care marfa a fost warrantata, marfa a fost data in gaj.

Asadar girarea numai a recipisei de depozit atentioneaza pe giratar ca marfa este warrantata (ca marfa

este gajata), dupa cum girul warantului este un gir pignorativ, ca el constituie numai un gaj asupara marfii

inglobate.

40

In materie nu exista norme uniforme, in consecinta, daca girantul si giratarul au sediul pe teritorii

deosebite, contractul are caracter international, partile pot alege legea aplicabila, daca nu au facut-o, practica

supune contractul legii în vigoare la sediul debitorului prestaţiei caracteristice, legii in vigoare la sediul

depozitarului. Cu o exceptie, daca nu se cunoaste locul depozitului sau sediul depozitarului, contractul se

cosidera supus legii locului unde marfa a fost predata.

În ceea ce priveşte warrant-ul si recipisa de depozit ca titluri de valoare, ele sunt supuse legii locului de

emitere, dar legea locului de emitere este legea depozitarului.

III. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE VÂNZARE DE MĂRFURI

Este un contract numit, având reglementări în toate sistemele naţionale de drept şi este în acelaşi timp

un contract care a făcut obiectul regulilor uniforme deopotrivă legale şi contractuale. Pe lângă uzanţele

comerciale internaţionale INCOTERMS existentă numeroase contracte tip, condiţii generale elaborate de

asociaţiile internaţionale de comercianţi. Cât priveşte cadrul uniform legal este dat de numeroase convenţii

unele dintre ele fiind ratificate şi de România. Reţinem:

Convenţia din 1955 de la Haga privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale

renegociată în 1986 tot la Haga.

Convenţia de la Haga 1964 privind formarea contractului de vânzare comercială internaţională şi în acelaşi

an în 1964 convenţia cuprinzând legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale

internaţionale. Acestea nu au în vedere exportul complex, vânzarea de nave şi aeronave, vânzarea de petrol

şi energie electrică.

Convenţia de la New York 1974 privind prescripţia extinctivă în vânzarea internaţională de mărfuri,

modificată prin Protocolul de la Viena din 1980, convenţie ce este ratificată şi de România.

Convenţia de la Viena 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri şi ea ratificată de România. Are în

vedere vânzarea internaţională de mărfuri în termenii reţinuţi şi de Convenţia de la Haga incluzându-se

însă şi exporturile complexe.

Întrucât România a ratificat convenţia de la Viena suntem obligaţi să respectăm termenii acestei

convenţii ori de câte ori contractele de vânzare-cumpărare internaţională se leagă de vânzător şi cumpărător

din statele ratificate. În lumina acestor convenţii se precizează în mod uniform şi caracterul internaţional al

vânzării.

Potrivit Convenţiei de la Haga din 1964 privind formarea contractului internaţional de vânzare

comercială de mărfuri – o vânzare are caracter internaţional dacă sunt întrunite concomitent 2 criterii:

1. un criteriu stabil care vizează părţile la contract vânzător şi cumpărător,

2. un criteriu obligatoriu dar alternativ care se referă la obiectul material la vânzării.

Astfel, în lumina convenţiei evocate, o vânzare are caracter internaţional

- dacă vânzătorul şi cumpărătorul la momentul încheierii contractului îşi au sediul, domiciliul sau reşedinţa

obişnuită pe teritorii statale deosebite şi

- dacă:

- fie actele care reprezintă oferta şi acceptarea pornesc din teritorii statale deosebite,

- fie oferta şi acceptarea consumându-se pe un acelaşi teritoriu, marfa este predată pe un alt teritoriu,

- fie dacă independent şi indiferent de locul unde se consumă oferta şi acceptarea în executarea

contractului, marfa este predată unei unităţi de transport care o deplasează în spaţiu, de la un teritoriu

statal la altul.

Examinându-se cu atenţie aceste criterii Convenţia de la Viena din 1980 reţine dintre ele ca

reprezentând caracteristica ce condiţionează caracterul internaţional, acea referitoare la părţi. Astfel,

contractul de vânzare are caracter internaţional în lumina Convenţiei de la Viena dacă la momentul încheierii

contractului, vânzătorul şi cumpărătorul îşi au sediul, domiciliul sau reşedinţa obişnuită pe teritorii statele

deosebite.

Toate aceste instrumente internaţionale reţin ca soluţie conflictuală pentru vânzarea internaţională de

mărfuri principiul lex voluntatis, cu alte cuvinte, părţile la contract pot să aleagă legea aplicabilă acestuia.

În tăcerea părţilor, contractul este supus potrivit normelor de drept conflictual, legii în vigoare la sediul

debitorului prestaţiei caracteristice, respectiv legii vânzătorului. Soluţia este utilă pentru că ori de câte ori,

41

părţile nu au elaborat toate elementele pertinente vânzării şi acestea nu îşi găsesc rezolvare nici în Convenţia

de la Viena, se vor completa cu legea aplicabilă, deci cu lex venditoris.

Prin contract de vânzare cumpărare se înţelege contractul încheiat între vânzător şi cumpărător prin

care vânzătorul se obligă să transmită în proprietatea cumpărătorului o marfă în schimbul unui preţ

Obligaţiile părţilor:

Obligaţiile vânzătorului – are 1 obligaţie de dare şi 2 obligaţii de facere:

a) Obligaţia de dare: aceasta se înfăptuieşte diferit, ca moment, după cum obiectul material al vânzării constă

în mărfuri individual determinate sau în mărfuri determinate în gen.

Dacă marfa este individual determinată, momentul îndeplinirii obligaţiei de dare operează la încheierea

acordului de voinţă. Este şi momentul în care se transmite riscul de la vânzător la cumpărător

Dacă marfa este determinată în gen, momentul predării, implicit al transmiterii riscurilor este

momentul la care marfa a fost individualizată prin numărare, cântărire sau măsurare.

Acest moment al executării obligaţiilor este deosebit de important pentru că este şi momentul

transferului riscului de la vânzător la cumpărător. b) Obligaţiile de facere: acestea sunt două: obligaţia de a preda marfa şi obligaţia de a asigura conformitatea

mărfii.

b1) cât priveşte obligaţia de a preda marfa, aceasta comportă 2 elemente: obligaţia de a preda marfa la

locul convenit în contract şi la termenul stabilit.

Cât priveşte locul în contract se poate preciza locul predării mărfii, în această ipoteză obligaţia se

consideră executată dacă la locul convenit marfa a fost remisă cumpărătorului. În principiu, dacă părţile nu au

convenit altfel cheltuielile vânzării sunt în sarcina vânzătorului – este obligat pe cheltuiala sa să aducă marfa la

locul de predare). Dacă în contract nu s-a precizat locul de predare şi marfa este într-un depozit la momentul

încheierii contractului şi deci cumpărătorul cunoştea locul depozitului, predarea mărfii se va face la locul

depozitului. A treia ipoteză: în contract nu este precizat locul, marfa nu este în depozit şi în aceste condiţii

predarea se face la sediul vânzătorului.

Dacă cumpărătorul nu se prezinta să preia marfa, vânzătorul va putea să reţină marfa în depozitul său

pe cheltuiala cumpărătorului, va putea să o dea într-un depozit terţ tot pe cheltuiala cumpărătorului sau dacă

marfa este perisabilă în executarea obligaţiei de colaborare dintre părţi pentru maximizarea profitului şi

minimizarea pierderilor, obligaţie prezentă în toate contractele de comerţ internaţional, vânzătorul trebuie să

procedeze la o vânzare de compensaţie adică trebuie să vândă marfa la licitaţie obligatoriu, diferenţa în minus

de preţ urmând a fi suportată de către cumpărător.

Termenul predării poate fi precizat în contract: sub forma unei date ferme, sub forma unui interval sau

poate lipsi din contract:

a) dacă este precizat sub forma unei date ferme: vânzătorul nu poate să predea marfa înainte de termen

fără acordul cumpărătorului în prealabil; dacă predă marfa după termen, vânzătorul plăteşte penalităţi de

întârziere;

b) dacă termenul este prevăzut sub forma unui interval: alegerea momentului predării în cadrul

intervalului revine vânzătorului;

c) dacă în contract nu se prevede nimic în legătură cu momentul predării, marfa trebuie predată de

îndată potrivit obiceiului practicat pe piaţa vânzătorului şi în funcţie de natura mărfii. Cât priveşte dreptul

român, Codul comercial încă în vigoare prevede că marfa trebuie predată în asemenea ipoteză în 2 zile de la

încheierea contractului

b2) obligaţia de asigurare a conformităţii mărfii. Aceasta presupune obligaţia vânzătorului de a preda

marfa în cantitatea convenită şi de calitatea stabilită.

Cât priveşte calitatea, ea poate fi determinată în funcţie de caiete de sarcini, modele de fabricaţie,

standarde, mostre sau prin referire la calitatea practicată la anumite burse internaţionale. Dacă nu s-a prevăzut

nimic în legătură cu calitatea, vânzătorul este ţinut să predea o marfă de calitate medie practicată pe piaţa

vânzătorului. Dacă s-a prevăzut în contract calitatea şi vânzătorul nu respectă condiţiile convenite,

cumpărătorul are la dispoziţie următoarea conduită:

1. fie acceptă marfa aşa cum a fost livrată şi cere o bonificaţie, o reducere de preţ;

42

2. acceptă marfa în calitatea livrată şi cu acordul prealabil al vânzătorului şi pe cheltuiala vânzătorului

procedează el, cumpărătorul, la remedierea defecţiunilor;

3. cumpărătorul va restitui marfa vânzătorului pe cheltuiala vânzătorului (cheltuieli de transport), acesta

urmând să înlocuiască marfa sau să o remedieze plătind însă penalităţi de întârziere.

Cât priveşte cantitatea, aceasta este determinată în contract; dacă vânzătorul nu respectă condiţia de

cantitate, cumpărătorul are la dispoziţie următoarele posibilităţi:

1. acceptă cantitatea livrată, renunţă la rest, dar cere o bonificaţie;

2. acceptă cantitatea livrată şi pentru diferenţă acordă vânzătorului un termen de graţie cu sau fără penalităţi;

3. procedează pentru diferenţa de cantitate, la o cumpărare de compensaţie pe cheltuiala vânzătorului

totdeauna la licitaţie. Înseamnă că diferenţa în plus de preţ pe care ar plăti-o cumpărătorul pentru diferenţa de

marfă va fi suportată de către vânzător.

Obligaţiile cumpărătorului are 2 obligaţii de facere: are obligaţia de a prelua marfa şi obligaţia de a plăti

preţul.

a) obligaţia de preluare a mărfii: cumpărătorul trebuie să dea descărcare vânzătorului pentru marfa predată.

Cheltuielile de preluare, dacă părţile nu au convenit altfel, sunt în sarcina cumpărătorului. Dacă cumpărătorul

nu îşi execută această obligaţie, vânzătorul are posibilităţile de mai sus ( adică dă marfa în depozit, ţine marfa

în depozitul propriu, face o vânzare de compensaţie pe cheltuiala cumpărătorului).

b) obligaţia de plată a preţului – în majoritatea legislaţiilor naţionale, inclusiv în cea română, preţul este un

element esenţial al contractului. Ca atare pentru a vorbi de o vânzare preţul vânzării trebuie să fie determinat

sau cel puţin determinabil.

Dacă preţul nu este determinat sau determinabil, contractul nu este valabil pentru că îi lipseşte un

element.

Dacă preţul nu este precizat şi marfa a existat la momentul încheierii contractului, preţul contractual va

fi preţul practicat pe piaţa vânzătorului la momentul încheierii contractului.

Dacă marfa nu a existat la momentul încheierii contractului, preţul mărfii va fi preţul practicat pe piaţa

vânzătorului la momentul predării mărfii.

Preţul practicat pe piaţa vânzătorului se stabileşte fie prin mercuriale, prin preţul mediu (curent)

practicat de alţi vânzători care vând aceeaşi marfă, prin preţul burselor de mărfuri locale sau internaţionale

fiind vorba de marfa care face obiectul material al vânzării.

În general, preţul, dacă nu s-a precizat în contract, se plăteşte la sediul vânzătorului, plata fiind

portabilă şi nu cherabilă (plata care se face la sediul celui obligat – în dreptul civil).

Varietăţi ale contractului de vânzare comercială de mărfuri

1. Vânzarea la bursă este supusă totdeauna legii în vigoare la locul burselor. Bursele se organizează în statele

cu economie de piaţă, ele fiind instituţii speculative.

Vânzarea la bursă se particularizează prin următoarele trăsături:

1) marfa nu este niciodată prezentă; în consecinţă nu se pot formula pretenţii de calitate cu privire la

respectiva marfă. Dacă bursa în cauză are propriile sale standarde, calitatea mărfii trebuie să corespundă

acestora.

2) contractul se încheie, fără excepţie, prin intermediar (numit curtier în dreptul francez, broker în

dreptul anglo-american). Curtierii, brokerii sunt obligaţi să se supună sindicului bursei, să păstreze secretul

tranzacţiilor şi sunt ţinuţi să nu tranzacţioneze în nume propriu.

Există posibilitatea aşa numitei vânzări cu primă care nu este acceptată de toate bursele, deci de toate

statele pentru că vânzarea la bursă se desfăşoară sub supravegherea statului pe teritoriul căruia este organizată

bursa.

2. Vânzarea cu primă presupune fie cel care cumpără nu are banii, fie cel care vinde nu are marfa – fie unul,

fie celălalt avansează o primă care semnifică seriozitatea intenţiei de realizare a vânzării. Regula este ca dacă

cel care avansează prima nu îşi îndeplineşte obligaţia, pierde prima; dacă cel care primeşte prima nu îşi

îndeplineşte obligaţia este ţinut să restituie dublul primei.

Fiind vorba de o vânzare speculativă poate fi vânzare á la hausse sau vânzare á la baisse. Vânzarea á

la hausse este vânzarea în care speculează cumpărătorul. El cumpără marfa la un preţ pentru a o revinde

43

ulterior la un preţ mai ridicat, realizând profit din diferenţa de preţ. Vânzarea á la baisse este vânzarea în

care speculează vânzătorul care vinde marfa la un preţ pentru a cumpăra ulterior o marfă de acelaşi fel la un

preţ mai scăzut, profitul realizându-se din diferenţa de preţ.

Vânzarea la burse se face pe documente tipizate specifice fiecărei burse, legea aplicabilă vânzării la

bursă este legea locului bursei.

3. Vânzarea la licitaţie - Licitaţiile se organizează în toate statele lumii, mai mult toate achiziţiile care se

realizează din fonduri ONU nu pot fi realizate decât prin licitaţie.

Licitaţiile pot fi de 2 feluri :

a) deschise – la licitaţiile deschise participă orice persoană interesată care a cumpărat caietul de licitaţie şi a

plătit taxa de participare;

b) închise – dacă licitaţia este închisă, la aceasta participă numai persoanele invitate.

Cât priveşte specificul juridic al licitaţiei: la licitaţie marfa este totdeauna prezentă – prin mostre sau

prin documentaţie tehnică. Dacă marfa este prezentă prin mostră nu se pot formula pretenţii de calitate pentru

viciile aparente ale mostrei, presupunândju-se că s-a acceptat marfa aşa cum arată mostra. Dacă marfa este

prezentă sub formă de documentaţie tehnică, există obligaţia tuturor celor care participând la licitaţie, au luat

cunoştinţă de această documentaţie, chiar dacă nu au adjudecat (chiar dacă nu au câştigat licitaţia) să păstreze

secretul asupra respectivei documentaţii.

Legea aplicabilă vânzării la licitaţie este fără excepţie legea în vigoare la locul licitaţiei.

Contractul de vânzare în consignaţie

În doctrina de specialitate există divergenţe de opinii. Unii consideră vânzarea în consignaţie o

varietate a contractului de intermediere şi alţii consideră contractul o varietate a vânzării. Contractul de

vânzare în consignaţie este un contract complex care cuprinde mai multe operaţii juridice.

Se încheie între doi comercianţi consignant şi consignatar.

În temeiul contractului în schimbul unei plăţi consignantul dă spre vânzare consignatarului în schimbul

unei plăţi marfa care în prealabil a dat-o în depozitul acestuia.

Consignantul are următoarele obligaţii:

- să predea marfa în depozitul consignatarului, ambalată, etichetată şi marcată potrivit naturii specifice a

acesteia;

- să utilizeze în interiorul depozitului spaţiul special indicat de consignatar ;

- să convină cu consignatarul condiţiile vânzării

Are dreptul ca oricând până la momentul vânzării să ceară şi să obţină restituirea mărfii dată în depozit

Contractul presupune un depozit, un comision şi o vânzare.

Cât priveşte consignatarul, acesta este obligat în calitate de depozitar să păstreze, să păzească şi să

conserve marfa primită în depozit. În calitate de depozitar este obligat să restituie marfa la prima cerere a

consignantului deponent oricând înainte de vânzare şi este obligat să păstreze evidenţe separate pe fiecare

consignant referitoare la marfa dată în depozit. În calitate de comisionar, el vinde marfa în nume propriu şi pe

contul comitentului consignant. Este obligat în calitate de comisionar să remită de îndată consignantului

comitent preţul încasat pentru marfă; în caz contrar fiind ţinut la plata de dobânzi. Este obligat să respecte

condiţiile stabilite de consignant, de astă dată în calitate de comitent, pentru vânzarea respectivei mărfi.

Adică, dacă va face vânzarea comisionarul consignatar în rate fără ca aceasta să fie permisă de

consignantul emitent va răspunde solidar cu terţul cumpărător pentru plata preţului mărfii faţă de comitentul

consignant. El este obligat de astă dată în calitate de consignatar să ţină evidenţe separate contabile pe fiecare

consignant cu privire la vânzarea mărfii.

Deşi este vânzător, comisionar şi depozitar în acelaşi timp, spre deosebire de fiecare dintre aceştia

consignatarul nu se bucură de privilegiul dreptului de retenţie asupra mărfii pentru că el încasează comisionul

convenit din preţul perceput pentru marfă.

Comisionul se calculează în 2 moduri:

a) fie ca procent asupra preţului de vânzare real, aceasta în condiţia în care oferta de marfă este mai mică

decât cererea;

b) fie ca diferenţă între preţul real de vânzare şi preţul cerut de consignant.

44

Legea aplicabilă vânzării internaţionale în consignaţie când consignantul şi consignatarul se găsesc pe

teritorii statale deosebite, dacă părţile nu au ales legea, este legea în vigoare la sediul consignatarului care

coincide cu legea vânzătorului, cu legea comisionarului, cu legea depozitarului, consignatarul având în

contract prestaţia caracteristică.

IV. CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ

În literatura economică se face confuzie între contractul de distribuţie exclusivă şi contractul de

concesiune exclusivă.

Contractul de distribuţie exclusivă este un contract de intermediere în care distribuitorul poate primi

exclusivitatea vânzării pe o anumită piaţă, dar marfa aparţine reprezentatului care suportă şi riscul contractului

de cele mai multe ori. Distribuţia exclusivă este o varietate o contractului de intermediere.

Din această confuzie în doctrina de specialitate, unii autori consideră contractul de concesiune

exclusivă ca fiind o varietate a contractului de intermediere - este total greşit.

Contractul de concesiune exclusivă este o varietate a contractului de vânzare.

Se încheie între doi comercianţi: concedent şi concesionar,

În temeiul contractului concedentul vinde concesionarului o marfă şi dreptul exclusiv al acestuia de a

recomercializa marfa în cauză pe o anumită piaţă.

De esenţa contractului de concesiune exclusivă este clauza de exclusivitate care în funcţie de

intensitate poate îmbrăca mai multe forme. Astfel poate fi:

a. Exclusivitatea deschisă presupune obligaţia concedentului de a se abţine el însuşi să comercializeze marfa

concesionată pe piaţa concesionată concesionarului.

b. Exclusivitatea închisă presupune obligaţia concedentului de a nu comercializa el însuşi marfa pe piaţa

concesionată şi în plus de a cere clienţilor săi ca nici aceştia să nu comercializeze respectiva marfă pe piaţa

concesionată.

c. Excusivitatea absolută – prin care concedentul se obligă să nu comercializeze el însuşi pe piaţa

concesionată, se obligă să ceară clienţilor săi ca aceştia să nu recomercializeze marfa pe piaţa concesionată şi

se obligă să ceară clienţilor săi, ca la rândul lor, aceştia să impună clienţilor lor obligaţia de a nu

recomercializa marfa pe piaţa concesionată.

Întrucât prin clauza de concesiune exclusivă se poate distorsiona concurenţa pe o piaţă semnificativă,

respectiv pe piaţa concesionată, unele legislaţii fie supun clauza unui control prealabil şi unei aprobări

prealabile; potrivit regulamentului Comisia Uniunii Europene poate să acorde exceptări individuale sau

exceptări colective pentru contractele de concesiune exclusivă cu clauză de exclusivitate deschisă sau cel mult

închisă şi există state care interzic clauza de exclusivitate absolută.

Obligaţiile părţilor:

Obligaţiile concedentului:

1. să vândă concesionarului o marfă asigurându-i acestuia pe durata contractului un anumit stoc convenit.

Din această obligaţie rezultă cea de-a doua, care însă trebuie convenită expres ca la încheierea

contractului, concedentul să răscumpere marfa rămasă în stoc la preţul iniţial de vânzare;

2. să acorde concesionarului şi să respecte exclusivitatea convenită;

3. să acorde concesionarului pe durata contractului asistenţă tehnică în recomercializarea mărfii în cauză.

Obligaţiile concesionarului:

1) să respecte indicaţiile de recomercializare date de concedent, păstrând astfel bunul renume comercial al

concedentului pe piaţa concesionată;

2) să îl plătească pe concedent.

Plata are 2 componente:

- una fermă care constă în preţul mărfii cumpărate de către concesionar;

- una variabilă constând în redevenţe adică în procente asupra valorii preţului încasat prin

recomercializare.

45

Contractul se deosebeşte substanţial de un contract de distribuţie exclusivă pentru că în ipoteza

distribuţiei exclusive proprietar al mărfii rămâne reprezentatul şi dacă marfa prezintă deficienţe calitative, spre

exemplu, răspunderea revine reprezentatului.

În ipoteza contractului de concesiune exclusivă, concesionarul devine proprietarul mărfii pe care o

revinde şi, în consecinţă, răspunderea pentru calitatea marfii revine concesionarului care este proprietar al

mărfii.

Părţile la contract pot alege legea aplicabilă, pentru că în materie nu există norme uniforme. Dacă

părţile nu au ales legea aplicabilă, în practică sunt două soluţii:

cea mai răspândită supune contractul legii în vigoare la sediul concesionarului, pornind de la ideea

că el este vânzătorul sau revânzătorul mărfii pe de o parte; pe de altă parte clauza de exclusivitate este

supravegheată pe această piaţă;

a doua ipoteză, când contractul este supus legii concedentului ca vânzător primar al mărfii, cu

respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul de activitate al concesionarului, respectiv

regulile cu privire la exclusivitate practicate pe piata concesionarului.

V. CONTRACTUL DE TRANSPORT

Transporturile sunt de mai multe feluri în raport de calea utilizată şi mijloacele care concură la realizarea

respectivei prestaţii. Din acest punct de vedere pot fi:

- transporturi navale, maritime şi fluviale;

- transporturi aeriene;

- transporturi rutiere, feroviare şi pe sosele.

Transporturile pot fi:

în trafic direct, dacă deplasarea se face cu un acelaşi mijloc de transport (numai pe calea ferată, numai

cu autovehiculul, numai cu nava);

în trafic combinat, dacă la executarea transportului concură mai multe mijloace de transport.

De reţinut este că nu se schimbă natura transportului dacă mijlocul de transport este încărcat pe un alt mijloc

de transport fară transbordare de marfă. (ex. Dacă se foloseşte feribotul nu este vorba de a schimba traficul

direct cu traficul combinat.)

În sfarşit, el poate fi transport:

în trafic intern, când se consumă între graniţele unui singur stat

în trafic internaţional, când locul de încărcare, respectiv de descărcare, se situează pe teritorii statale

deosebite.

În materia transporturilor se întâlneşte şi transportul în tranzit, când, deşi locul de încărcare şi de

descărcare se găsesc pe alte teritorii, mijlocul de transport tranzitează, traversează şi teritoriul unui alt stat.

De reţinut este că, datorită utilităţii deosebite a transportului în comerţul internaţional, în materie s-au elaborat

norme uniforme care stabilesc cadrul legal, deci cadrul obligatoriu al contractului de transport când părţile

provin din state părţi la respectiva convenţie.

Transportul naval acesta are caracter internaţional dacă locul de încărcare şi locul de descărcare se găsesc pe teritorii statale

deosebite. De regulă, contractul de transport naval îmbracă două forme:

a) transportul charter party,

b) transportul sub conosament.

Transportul charter party se referă la transportul mărfurilor de masă, de regulă. Contractul se încheie

fără excepţie în formă scrisă şi poate fi: voyage charter, time charter si charter by demise (bareboat charter).

1. Voyage charter este contractul în care armatorul pune la dispoziţia expeditorului întreaga navă sau o

capacitate de încărcare a acesteia, obligându-se să transporte marfa de la locul de încărcare la locul de

descărcare.

Obligaţiile armatorului:

- de a aduce nava în bună stare tehnică de navigabilitate la locul de încărcare;

- de a asigura existenţa echipajului, a hranei echipajului, a apei potabile (apei dulci), a hranei navei

(combustibilul şi lubrifianţii);

46

- de a suporta toate cheltuielile accesorii transportului (taxele de port, taxele de canal, etc.).

Obligaţia expeditorului:

- să încarce marfa pe navă;

- să folosească spaţiul special indicat de armator;

- să arimeze marfa (să o asigure, să o lege) sub supravegherea armatorului;

- să plăteasca navlul (chiria) – navlul se calculează pe tonă de marfă încărcată.

Părţile pot conveni, dacă expeditorul este interesat ca transportul să se realizeze într-un anumit interval,

asupra aşa numitului navlu mort (adica expeditorul să plătească un navlu şi pentru capacitatea de navă

neîncărcată) sau, părţile pot conveni, ca în ipoteza în care, deşi a angajat o capacitate mai mare, expeditorul a

acoperit parţial această capacitate să i se restituie jumătate din navlul plătit pentru capacitatea neîncărcată.

2. Contractul time charter, armatorul pune la dispozitia navlositorului intreaga capacitate de incarcare a

navei, cu alte cuvinte inchiriaza nava pentru un anumit interval de timp

Obligatiile armatorului sunt:

- de a preda nava in buna stare tehnica de navigabilitate;

- de a angaja echipajul.

Obligatiile navlositorului constau in:

plata hranei echipajului, a apei dulci;

asigurarea hranei navei (combustibilul si lubrifiantii);

suportarea cheltuielilor auxiliare;

exploatarea navei potrivit destinatiei.

Plata se face prin navlu care se stabileste de regula la bursele de navlu.

3. Charter by demise este contractul care se practica ori de cate ori constructia de nave este foarte costisitoare

si creste brusc pretul. Consta in transmiterea spre exploatare a navei de catre armator navlositorului.

Predarea navei se face pe baza unei expertize suportate de navlositor la incheierea contractului si de

armatorul navlosant la incetarea contractului.

Armatorul trebuie sa fie consultat si sa-si dea acordul in legatura cu persoana capitanului navei si a

sefului salii masinilor, respectiv a mecanisului sef. El trebuie sa fie consultat si sa-si dea acordul ori de cate ori

se fac reparatii in sala masinilor sau in capacitatea, in puterea navei.

Toate celelalte operatii sunt in sarcina navlositorului, inclusiv efectuarea reparatiilor curente si capitale

pe durata contractului.

Contractul de charter party nu cunoaste norme uniforme, sunt larg raspandite contractele tip, partile pot

alege legea aplicabila, daca nu au facut-o exista mai multe solutii in practica internationala. De regula,

contractul este supus locului de încheiere.

- unele state care supun contractul legii armatorului - dreptul italian,

- altele care supun contractul legii pavilionului navei, pentru ca acestei legi ii este supus si regimul juridic al

navei, inclusiv al faptelor savarsite la bord.

Contractul de transport naval sub conosament, cu nave de linie (nave care fac curse regulate)

cunoaste reguli uniforme care sunt date de Conventia de la Bruxelles din 1924 ratificata si de România,

cunoscuta sub denumirea de Regulile de la Haga. Ea a fost modificata prin Conventia de la Bruxelles din 1968

si este inlocuita intre partile ratificante de Conventia de la Hamburg din 1978, intrata in vigoare, ratificata si

de Romania.

Conosamentul este un titlu de valoare reprezentativ al mărfii, care se întocmeste de catre capitanul

navei sau sub supravegherea capitanului navei cu semnatura acestuia.

Se intocmeste pe documente tipizate in mai multe exemplare originale care formeaza impreuna un set

si care se elibereaza expeditorului marfii, la incheierea contractului. Capitanul isi retine asa numita copie a

capitanului. Marfa se va elibera la destinatie numai daca destinatarul arată capitanului un exemplar din

conosament identic cu copia capitanului. Ratiune pentru care expeditorul marfii primind conosamentul va

transmite destinatarului un exemplar cu prima posta si un al doilea exemplar cu a doua posta pentru a se evita

riscul pieirii conosamentului.

Conosamentul trebuie sa cuprinda:

- numele navei

- numele capitanului

- date cu privire la marfa: cantitate, valoare, starea aparenta a marfii.

47

De retinut ca pentru aceasta stare aparenta a marfii raspunde capitanul, in sensul ca el este tinut sa remita la

destinatie marfa in starea in care a primit-o.

Din aceasta cauza, conosamentul este de doua feluri:

- conosament curat (clean bill of lending) situatie → in care capitanul nu face mentiuni in legatura cu starea

aparenta a marfii, presupunandu-se ca aceasta a fost trimisa in buna stare;

- conosament cu rezerve (unclean bill of lending) → situatie in care capitanul face mentiuni in legatura cu

constatarile sale raportate la starea aparenta a marfii.

Conosamentul are valoare probatorie pentru incheierea contractului si primirea marfii la bord si in

acelasi timp este un titlu de valoare care reprezinta marfa aflata in transport. Este ratiunea pentru care

proprietarul conosamentului poate vinde marfa prin virarea conosamentului, virare translativa de proprietate.

Cat privesc regulile uniforme, Regulile de la Haga din 1924 erau insotite de asa numitul “catalog al

exonerărilor” care cuprindea situatii numeroase de exonerare a capitanului pentru avarierea marfii in transport.

Acest catalog a fost eliminat de Conventia de la Bruxelles care s-a ocupat si de transportul marfurilor pe punte

si a animalelor vii. Ea este inlocuita de Regulile de la Hamburg, astazi in vigoare. Toate aceste 3 conventii

cuprind si o clauza asa numita paramount clause potrivit careia, partile la un contract de charter party pot

conveni expres sa supuna contractul lor regulilor prevazute de conventiile evocate. Clauza este mentinuta si in

varianta Hamburg.

In afara acestor prevederi si independent de forma contractului, in materia transportului de marfuri pe

mare fiinteaza asa numitele obligatii subintelese ale partilor, de sorginte cutumiara. Acestea sunt

urmatoarele:

Cat priveste pe armator, o obligatie este o obligatie personala care antreneaza raspunderea armatorului

cu toata averea sa (de apa si de uscat) si care se refera la asigurarea bunei stari tehnice de

navigabilitate a navei. Aceasta obligatie presupune:

dotarea navei cu documentele de transport (harti, etc.) si cu aparatura de bord necesara unui voiaj in

siguranta.

efectuarea reparatiilor capitale si curente ale navei.

Celelalte obligatii subintelese ale armatorului sunt executate prin intermediar, respectiv prin capitanul

vasului, si pentru neexecutarea acestora, armatorul raspunde in limita valorii vasului si a navlului, acestea

sunt:

aducerea navei la locul de încarcare (dana, cheu), respectiv la locul de descarcare sau in ipoteza

interdictiei de intrare in port, (carantina, etc.) aducerea navei la cel mai apropiat loc de locul de incarcare

respectiv de descarcare, si descarcarea marfii pe slepuri. Este ratiune pentru care nava trebuie totdeauna sa

fie dotata cu mijloace de trecere a marfii peste copastie, de descarcare a marfii.

realizarea transportului pe ruta cea mai scurta, cu cea mai mare viteza rezonabil posibila. Aceasta

rezonabilitate se raporteaza la parametrii tehnici ai navei.

Abaterea de la ruta este scuzabila in urmatoatele ipoteze:

- salvarea de vieti pe mare;

- nevoia de a evita fenomene ale naturii.

aducerea marfii la destinatie in starea in care a fost primita, atingandu-se interesul comercial al

transportului.

Cat priveste pe expeditor, acesta are si el o obligatie subinteleasa, aceea de a aduce marfa la locul de

incarcare → marfa asteptand intotdeauna nava.

Cele mai multe litigii din contractele de transport pe mare s-au nascut in legatura cu incarcarea si

descarcarea navei, ratiune pentru care legat de aceasta se discuta staliile, contrastaliile si dispatch-ul.

Staliile reprezinta timpul normal de incarcare a unei nave.

Contrastaliile reprezinta timpi suplimentari stabiliti pentru terminarea incarcarii si pentru care

expeditorul-incarcator plateste sume suplimentare numite contrastalii.

Dispatch-ul reprezinta suma pe care armatorul trebuie sa o plateasca incarcatorului-expeditor pentru

ipoteza in care a incarcat marfa intr-un timp mai scurt decat timpul de staliu.

De regula, staliile, contrastaliile si dispatch-ul se precizeaza in contract; in caz contrar se vor aplica

uzurile (regulile) portuare ale portului de incarcare respectiv de descarcare. Staliile curg de la momentul

comunicarii notice-ului adica avizului de sosire a marfii la locul de incarcare si ele se calculeaza diferit, in

48

functie de prevederile din contract si in absenta, in functie de regulile si uzurile portuare. Pot fi calculate pe

zile libere, pe zile continui, pe zile lumină.

Filmul incarcarii-descarcarii unei nave se consemneaza in asa numitul time-sheet, document care se

intocmeste de capitanul vasului, in contradictoriu de incarcator-expeditor si care face proba pana la inscrierea

in fals.

Daca nu este timpul material pentru redactarea time-sheet-ului, capitanul navei intocmeste asa numitul

“bill of facts” care este o precizare a filmului incarcarii-descarcarii si care face dovada pana la proba contrara.

Ca o specificitate a dreptului roman o prescriptie mai scurta aplicabila transportului naval cat

priveste navlul, staliile, contrastaliile si dispatch-ul - 1 an de la terminarea transportului.

Cat priveste transportul de mărfuri pe fluviu, de regula, exista reglementari privind fiecare fluviu in

parte si mai recent exista Convenţia de la Siofok care priveste transportul de marfuri pe Dunare si care

priveste implicit si Romania.

Transportul aerian Este reglementat de Convenţia de la Montreal (1996) ratificata si de Romania si care inlocuieste

Conventia de la Varsovia (1929) modificata prin Protocolul de la Haga (1955).

Contractul de transport aerian de mărfuri se încheie prin scrisoarea de trăsură aeriană.

Specificitate - spre deosebire de transportul naval este data de:

obligatia de incarcare a marfii pe aeronava care revine cărăuşului pentru siguranta zborului;

in scrisoarea de transport aerian trebuie precizat volumul marfii pentru ca nu se accepta transportul aerian

al unor marfuri care depasesc un anumit volum si trebuie precizata natura marfii.

Scrisoarea se intocmeste in 3 exemplare care au valoare probatorie:

un prim exemplar semnat de cărăuş se remite expeditorului si probeaza primirea marfii la

transport;

al II-lea exemplar semnat de expeditor/transportator se remite destinatarului si probeaza

ajungerea marfii la destinatie;

ultimul exemplar care are si semnatura destinatarului atesta executarea transportului si se

remite cărăuşului.

Conventia cuprinde prevederi legate de continutul scrisorii si de raspunderea cărăuşului precum si

prevederi cu privire la solutionarea litigiilor.

Un contract de transport aerian este supus acestei conventii numai daca, in mod expres, pe scrisoarea de

trăsură aeriană se precizeaza vointa partilor de a supune transportul respectivei conventii.

Transportul feroviar

Este reglementat de Convenţia de la Berna (incheiata la finele sec XIX) renegociata in timp, astazi fiind

cunoscuta cu denumirea de Conventia COTIF care are 2 componente:

Conventia CIV (referitoare la transportul de calatori)

Conventia CIM (referitoare la transportul de marfuri pe calea ferata)

Conventia este insotita de o lista a cailor ferate pe care se aplica.

Conventia NU se aplica intregii retele de cai ferate din tarile europene. Rusia nu este parte la conventie din

cauza ecartamentului diferit.

Intre statele foste socialiste, dar astazi state din Asia desprinse din URSS si Vietnam, Coreea si China se

aplica o conventie cunoscuta sub denumirea de Conventia SMGS care este inca in vigoare. Romania a

denuntat-o, dar realizeaza transportul pe calea ferata cu tarile din Estul Europei si Asia pe baza unor intelegeri

intre caile ferate romane si societatile de cai ferate din tarile respective.

Conventia CIM spune ca transportul se incheie pe baza scrisorii internaţionale de trăsură, care sub

sanctiunea nulitatii cuprinde mentiuni obligatorii si poate cuprinde si mentiuni facultative.

Mentiunile obligatorii au in vedere:

statia de incarcare si statia de descarcare

expeditorul

49

mentiuni cu privire la natura si valoarea marfii, la starea aparenta a ambalajelor, a marfii, la

unitatea de cantarire obligatorie dat fiind faptul ca desi s-a trecut la sistemul metric international tot se mai

practica cantarirea potrivit unitatii de masura a Angliei de exemplu.

valoare per colet.

La transportul pe calea ferata nu se accepta colete sub 10 kg, nu se accepta razaturi/stersaturi pe

scrisoarea de trasura.

Scrisoarea este redactata obligatoriu in limba statiei de incarcare si intr-una din urmatoarele limbi:

franceza sau italiana.

Ea se intocmeste in 5 exemplare:

Matca se pastreaza in Registrul de Evidenta al statiei de incarcare, probeaza transmiterea marfii la

transport si incalcarea mijlocului de transport, inclusiv aplicarea sigiliilor.

Scrisoarea unicat insoteste marfa pe durata transportului, se remite destinatarului si are valoarea

probatorie cea mai mare. Este instrumentul care probeaza momentul trecerii frontierelor.

Scrisoarea duplicat semnata de statia de incarcare se remite expeditorului si atesta primirea marfii la

transport.

Avizul avand semnatura expeditorului si a cailor ferate se remite destinatarului si probeaza ajungerea

marfii la destinatie.

Recipisa este semnata de destinatar si se remite carausului si atesta executarea contractului.

Conventia prevede:

obligatiile partilor

termenul de executare si de asemenea impiedicarile la transport

limita raspunderii cărăuşului pentru ipoteza in care expeditorul nu a declarat corect sau nu a

declarat deloc valoarea marfii si natura acesteia.

Expeditorul este obligat:

- sa completeze corect scrisoarea de trăsură;

- sa incarce marfa in mijlocul de transport;

- sa plateasca taxa de transport sau sa stabileasca debursarea acesteia de catre destinatar comunicând

destinatarului despre aceasta.

Carausul este obligat:

- sa realizeze transportul pe ruta stabilita si cu viteza stabilita scrisoarea fiind intocmita pe o hartie

alba cu 2 dungi rosii sus si jos, pe fata si pe verso, paralele pentru transportul de mare viteza, deci

trebuie respectata aceasta viteza;

- sa raspunda, avand paza juridica a marfii, de integrarea marfii in transport, eliberand-o la destinatie in

starea in care a primit-o.

Daca în parcurs are loc un accident care prejudiciaza marfa, trebuie sa se intocmeasca un asa numit

proces verbal comercial la care participa statia in cauza si un reprezentant al expeditorului sau un terţ avand

activitate similara cu a expeditorului. Nu se poate formula nici reclamatie administrativa si nici actiune in

justitie daca nu este insotita de acest proces verbal.

Transportul pe şosele cu mijloace auto

Este reglementat uniform de Convenţia de la Geneva (1956) renegociată in 1979 (România este parte

la conventie) insotita de o Convenţie vamală TIR (1959) incheiata tot la Geneva şi renegociată in 1975.

De asemenea, Uniunea Internaţională a Transportatorilor Rutieri a elaborat o scrisoare de trăsură

auto tip numită scrisoarea IRU.

Partile la contract sunt obligate sa intocmeasca scrisoarea de trăsură care cuprinde mentiuni absolut

obligatorii, mentiuni obligatorii tinand de natura marfii si mentiuni facultative.

Obligaţii specifice ale părţilor

A. Obligaţiile expeditorului:

- de a completa corect scrisoarea de trăsură;

- de a procura documentele mărfii, eventual de a insoti marfa in transport ca si la transportul feroviar;

- de a colabora cu cărăuşul la întocmirea documentelor vamale.

B. Obligaţiile cărăuşului:

50

- de a pune la dispozitie mijlocul de transport;

- de a asigura conducatorul auto si documentele mijlocului de transport si ale conducatorului auto;

- de a obtine autorizatiile de transport;

- de a raspunde de paza juridica a marfii in transport;

- este tinut sa realizeze transportul pe ruta convenita in intervalul de timp convenit.

Daca pe parcurs intervin obstacole în desfăşurarea transportului (de exemplu s-a stricat soseaua, este

interzisa circulatia pe un anumit tronson dintr-un motiv sau altul precum inundatii, cutremure etc.) cărăuşul

trebuie sa ceara instructiunii de la expeditor sau destinatar, dupa caz, si daca nu le poate cere sau nu le-a putut

primi este obligat fie sa depoziteze marfa pe cheltuiala expeditorului, respectiv a destinatarului, fie să vândă

marfa la licitaţie pentru a diminua pierderea (presupunând ca marfa este perisabila si presupunând ca s-a

stricat sa zicem agregatul frigorific)

Atat in materia transportului feroviar, cat si in materia transportului auto răspunderea primului cărăuş

presupune răspunderea solidară a tuturor cărăuşilor succesivi, dupa cum si a tuturor cailor ferate implicate in

realizarea transportului.