dreptul canonic ortodox şi izvoarele lui.pdf

8/19/2019 Dreptul canonic ortodox şi izvoarele lui.pdf

1/22

225

ESEU BIBLIOGRAFIC

REVIEW ESSAY

Dreptul canonic ortodox şi izvoarele lui

în lumina istoriei – câteva contribuţii esenţiale

Arhid. Prof. Dr. Ioan I. ICĂ JR *

Studiile privitoare la istoria dreptului canonic răsăritean apărute în ultimiiani atestă un reviriment al interesului acordat problematicii complexe a genezeitransmiterii şi editării canoanelor şi colecţiilor canonice devenite normative înBiserica Ortodoxă. În diverse forme – synagōgē , syntagma, nomokanōn – şi înmai multe ediţii – începând din secolul IV, nalizate în secolul IX şi beneciindîn secolul XII de comentariile canoniştilor bizantini Aristen, Zonaras şi Valsamon

– aceste colecţii constituie, grupează şi vehiculează un veritabil „corpus canonum

Ecclesiae orthodoxae”. Acest corpus canonic ortodox e alcătuit dintr-un total de770 de canoane: 85 de canoane zise „apostolice”, 190 de canoane promulgate deşase „sinoade ecumenice”, 321 de canoane provenite de la zece „sinoade locale” şi174 de canoane extrase din scrisori canonice aparţinând unui număr de 13 „SnţiPărinţi”. Acesta este inventarul realizat de cel mai important istoric ortodox actualal dreptului canonic răsăritean, mitropolitul grec al Suediei şi Scandinaviei, Pa-vlos Menevisoglu (n. 1935) în monumentala sa Introducere istorică la canoanele

Bisericii Ortodoxe publicată în 19901, cea mai temeinică cercetare de acest tipexistentă în spaţiul ortodox.

Eruditul canonist şi mitropolit Pavlos Menevisoglu şi-a strâns studiile asupraistoriei transmiterii tradiţiei canonice răsăritene într-o serie de patru volume pu-

blicate în colecţia „Nomokanonikē Bibliothēkē” apărută la Editura Epektasē din

* Arhid. Ioan I. Ică jr, profesor la Facultatea de Teologie Andrei Şaguna din cadrul Universităţii

Lucian Blaga din Sibiu. E-mail: [email protected] Pavlou Menebisoglou metropolitou Souēdias kai pasēs Skandinabias, Historikē eisagōgē eis

tous kanonas tēs Orthodoxou Ekklēsias, Hiera Mētropolis Suedias, Stockholm, 1990, 652 p.; aici p.91-100, „Corpus canonum Ecclesiae orthodoxae”.


2/22

226

Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr

Katerini-Atena2. Un prim volum este consacrat descrierii a două importante ma-nuscrise. Codicele Patmiacus 172, 289 f., copiat în jurul anului 800, cuprinde scri-să pe pergament în unciale cea mai veche colecţie de canoane în original ajunsă

până la noi (ind echivalentul în plan canonic al faimosului codice liturgic uncial Barberini graecus 336 , copiat tot în jurul anului 800 şi care cuprinde cel mai vechiEuchologhion ajuns până la noi). Conţinutul manuscrisului uncial din bibliotecaMănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Patmos corespunde materiei aşa-nu-mitei „Syntagme în XIV titluri” ocializate în canonul 2 al Sinodului Trullan şiredă textul celor 85 de canoane „apostolice”, al celor promulgate de 13 sinoade(4 ecumenice şi 9 locale) şi al celor extrase din scrisorile canonice a 12 snţiPărinţi (canonul sfântului Ciprian al Cartaginei este înscris în rândul canoanelorsinoadelor, între cele de la Niceea şi de la Ancyra). Canoanele snţilor Părinţisunt urmate de cele 102 canoane ale Sinodului Trullan, de alocuţiunea episcopiloracestui sinod către împărat şi de lista celor 227 de semnături. Tabla de materiiarată că manuscrisul cuprindea la origine şi cele 22 de canoane ale Sinodului dela Niceea din 787 şi epistola canonică a patriarhului Tarasie, dar această parte s-a

pierdut. Cel de-al doilea manuscris descris de mitropolitul Pavlos este Cod. 1372 din Biblioteca Naţională a Atenei reprezentând o copie exactă realizată în 1779după importantul codice (1204 pagini!) copiat în 1311 la Trapezunt, actualmenteîn biblioteca palatului Topkapî (nr. 115) din Istanbul. Textul reprodus de acest co-dice a fost folosit de Gh. Rallis la ediţia Syntagmei canoanelor publicată la Atenaîn şase volume între 1852-1859. Manuscrisul atenian cuprinde Nomocanonul înXIV titluri atât în partea sa sistematică3, cât şi în colecţia completă a canoanelorapostolice, ecumenice, locale şi patristice4 însoţite de comentariile lui Valsamon şiZonaras. În nalul său sunt copiate opt texte cu caracter canonic despre Euharistie

2 Pavlou Menebisoglou mētropolitou Souēdias kai pasēs Skandinabias, Dyo polytima chei-rographa hierōn kanonōn (Patmou 172 - Athēnōn 1372) (Nomokanonikē Bibliothēkē 20), Ekd.Epektasē, Katerinē, 2006, 158 p., ISBN 960-356-131-2.

Id., Hai ekdoseis tōn hierōn kanonōn kata ton 16on kai 17on aiōna (1531-1672) (NomokanonikēBibliothēkē 21), Ekd. Epektasē, Katerinē, 2007, 234 p., ISBN 978-960-356-137-8.

Id., To Pēdalion kai allai ekdoseis hierōn kanonōn kata ton 18on aiōna (NomokanonikēBibliothēkē 22), Ekd. Epektasē, Katerinē, 2008, 555 p., ISBN 978-960-356-140-8.

Id., Syntagma Rallē kai Potlē kai allai ekdoseis kanonōn kata ton 19on kai 20on aiōna (Nomokanonikē Bibliothēkē 23), Ekd. Epektasē, Katerinē, 2009, 187 p.

3 Între partea sistematică şi textul canoanelor sunt inserate răspunsurile patriarhului NicolaeGrămăticul (1084-1111).

4 Canoanele apostolice; canoanele Sinoadelor Ecumenice I, II, III, IV, V-VI, VII, Constan-tinopol 861, Constantinopol 880; canoanele sinoadelor locale începând cu Cartagina 256 (SfântulCiprian) şi până la Cartagina 419; canoanele Snţilor Părinţi de la Dionisie al Alexandriei până laGhenadios al Constantinopolului.


3/22

227

Dreptul canonic ortodox şi izvoarele lui în lumina istorieiE s e u b i b l i o gr a f c

şi Împărtăşire5 reprezentând extrase din Snţii Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostom, precum şi o serie de liste de împăraţi şi de episcopi.

Celelalte volume ale seriei sunt dedicate de mitropolitul Pavlos studierii de-taliate a principalelor ediţii ale colecţiilor canonice de la originile tiparului şi pânăîn secolul XIX. Ediţia princeps a canoanelor apostolice şi sinoadelor ecumeniceşi locale în textul original grec este cea publicată de eruditul episcop francez deMeaux, Jean du Tillet († 1570), la Paris în 1540: Apostolorum et sanctorum con-ciliorum decreta. Această ediţie a fost retipărită de monahul Agapios Leonardos laVeneţia în 1787: Syllogē pantōn hierōn kai theiōn kanonōn. Tot la Paris s-au pu-

blicat în 1618 şi 1621 comentariile lui Ioan Zonaras şi în 1620 cele ale lui TeodorValsamon, în acestea ind publicat în ediţie princeps şi textul grec al canoanelorSnţilor Părinţi. În prima jumătate a secolului XVII în capitala Franţei a activatunul din cei mai harnici editori de texte canonice, Christophe Justell (1580-1649),erudit jurist calvin şi secretar al regelui Henric IV. Între 1610 şi 1628 acesta a

publicat corpusul canoanelor celor nouă sinoade ecumenice şi locale de la Ancyrala Chalcedon sub titlul Codex canonum Ecclesiae universae (1610), urmat de cor-

pusul canoanelor sinoadelor africane Codex canonum Ecclesiae africanae (1614),de „Nomocanonul” patriarhului Fotie cu comentariile lui Valsamon (1615) şi decorpusul latin al canoanelor (Codex canonum) în traducerea latină a lui DionisieExiguus (1628). Post-mortem însă, Henri Justell (1620-1698), ul lui ChristopheJustell, şi profesorul de la Sorbona Guillaume Voell au republicat toate acesteediţii împreună cu altele rămase în manuscris într-o faimoasă colecţie de referinţă

până astăzi: Bibliotheca juris canonici veteris. Apărută la Paris în 1661 în douăvolume cu paginaţie continuă (1478 p.!), colecţia Voellus-Justellus tipărea urmă-toarele texte (majoritatea reimprimate în secolul XIX de abatele J.-P. Migne înseriile sale celebre Patrologia Graeca şi Patrologia Latina): corpusul canonic alBisericii universale; corpusul canonic al lui Dionisie Exiguus; colecţia epistolelordecretale ale pontilor romani alcătuită de acelaşi Dionisie; vechea colecţie lati-nă a canoanelor, anterioară traducerii lui Dionisie Exiguus, aşa-numita „Prisca”;corpusul canoanelor sinoadelor africane; sinopsele latine ale canoanelor realizatede Ferrandus şi Cresconius; aşa-numita „Synagōgē” în 50 de titluri a patriarhuluiConstantinopolului Ioan Scholasticul (565-577); „Nomocanonul” în 50 de titluri(singura ediţie până astăzi); colecţia celor 87 de capitole (extrase din novelelelui Iustinian); sinopsele sau rezumatele canoanelor ale lui Ştefan al Efesului, ale

5 Reproduse în Sintagma ateniană, vol. IV, p. 386-392. Syntagma ateniană mai includerăspunsurile patriarhului Nicolae, „canoanele” patriarhului Nichifor Mărturisitorul, cele ale luiIoan Postitorul şi răspunsurile lui Valsamon; iar vol. VI reproduce Sintagma alfabetică a lui MateiVlastares din secolul XIV.


4/22

228


lui Simeon Logothetul şi ale monahului Arsenie; „Nomocanonul” în 14 titluri al patriarhului Fotie cu comentariile lui Valsamon; sinopsele sinoadelor ecumeniceale lui Fotie, Nil al Rodosului şi anonimă; sinopsa sinoadelor din secolele I-IX(aşa numitul „Synodicus vetus”); precum şi colecţia tripartită a legilor imperiale

bisericeşti (editată eronat sub numele lui Valsamon).Tot în veacul XVII şi datorată tot unui erudit protestant apărea o altă ediţie

monumentală a canoanelor, faimosul Synodikon sive Pandectae canonum tipăritîn 1672 la Oxford în două masive volume in-folio (XXIV + 727 + 830 p.) de sa-vantul episcop anglican William Beveridge (Guilielmus Beverigius, 1637-1708).Realizare remarcabilă, „Synodikonul” oxonian era prima ediţie a canoanelor Bise-

ricii Ortodoxe însoţite de comentariile lui Aristen, Zonaras şi Valsamon. Volumul1 cuprindea canoanele apostolice şi ale sinoadelor, iar volumul 2, canoanele Sn-ţilor Părinţi, urmate de ediţia princeps a Syntagmei alfabetice a lui Matei Vlastaresdin 1335 şi 230 „adnotationes” critice ale lui Beveridge însuşi. Ediţia oxoniană –reprodusă în 1865 în PG 137-138 şi 144-145 – a fost principala sursă pentru textulcanoanelor editat atât de Nicodim Aghioritul în „Pidalion”-ul său (Leipzig, 1800),cât şi de Gh. Rhallis (1804-1884) şi M. Potlis (1812-1863) în „Syntagma” atenia-nă din 1852-1859 (aceasta din urmă retipărind textul lui Beveridge confruntat cucel transmis de copia manuscrisului de la Trapezunt din 1311).

Nu mai puţin de 16 studii şi articole a dedicat mitropolitul Pavlos gurii Cu-viosului Nicodim Aghioritul şi istoriei faimosului său „Pidalion”: trei dintre ele se

referă la precursorii puţin cunoscuţi ai acestuia din veacul XVIII. Primul este ar-himandritul Spyridonos Milia (cca 1700-1770), dascăl şi paroh al comunităţii gre-ceşti din Veneţia. Corector pentru textul grec şi colaborator al arhiepiscopului deLucca, Giovanni Battista Mansi (1692-1769), la primele volume ale celebrei salecolecţii de acte ale sinoadelor Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio tipărită în 31 de volume in-folio la Veneţia între 1759 şi 1798. Folosind zaţul tipo-grac al primelor opt volume, arhimandritul Spyridonos Milia a publicat în aceeaşitipograe în două volume in-folio cu paginaţie continuă (1023 p.) singura colecţiede acte ale Sinoadelor Ecumenice şi de canoane sinodale editată până astăzi deun ortodox: Tōn hagiōn Synodōn nea kai dapsilēstatē syllogē (reed. anastatic în1981-1986 de Kalyva Timiu Prodromu a schitului athonit „Aghia Ana”). În ciuda

pretenţiilor ştiinţice aşate în prefaţă, lucrarea este în realitate o simplă plagiere a

textului grec al ediţiei Mansi, lăsându-se deoparte introducerile şi disertaţiile isto-rice ale erudiţilor romano-catolici, originale ind doar ultimele 76 de pagini cu acteşi ştiri despre 12 sinoade constantinopolitane din intervalul 787-1583 şi răspunsuri-le patriarhului Ieremia II către teologii luterani din Tübingen6. Pe lângă canoanele

6 Cf. C. Capizzi, „Spiridone Milia collaboratore greco all Amplissima del Mansi”, OrientaliaChristiana Periodica 37:2 (1971), p. 441-490. Milia voia ca pe baza ediţiei sale să e numit arhi-


5/22

229


apostolice, sinodale şi ale Părinţilor, Milia mai editează în colecţia sa „canoanele”lui Nichifor Mărturisitorul şi Nicolae Grămăticul, dar şi cele 14 canoane ale sino-dului antifotian de la Constantinopol din 869-870, anulat de sinodul fotian din 879-880, dar socotit „al VIII-lea ecumenic” de Biserica Romano-Catolică.

O colecţie de canoane (Syllogē pantōn kanonōn) a publicat în 1787 la Ve-neţia şi ieromonahul Agapios Leonardos (1741-1815), dar acesta reproduce doarediţia princeps a lui J. Tillius de la Paris din 1540. Între 1787 şi 1790 ieromo-nahul Agapios a fost colaboratorul Cuviosului Nicodim Aghioritul în realizareamonumentalului „Pidalion” sau „Cârmă a navei Bisericii”. Acesta era o ediţiea textului grec original al corpusului canonic integral al Bisericii Ortodoxe (ca-noanele apostolice, ecumenice, locale şi ale Snţilor Părinţi, inclusiv aşa-zisele„canoane” ale patriarhilor Ioan Postitorul, Nichifor şi Nicolae), urmat ecare deo „tâlcuire” sau parafrază neogreacă şi o „simfonie” sau concordanţă cu restulcanoanelor şi prevăzute cu ample note istorice şi canonice, toate în neogreacă.Aşa cum arată mitropolitul Pavlos, în 1790 voluminosul manuscris a fost trimisPatriarhiei Ecumenice spre aprobare. Acesta l-a dat spre analiză eruditului clericDorotheos Vulismas (1741-1819), care a redactat un raport detaliat (descoperitîn 1991 şi editat de mitropolitul Pavlos, p. 249-277), urmat de o corespondenţăcu Cuviosul Nicodim. Cu toate că aprobarea pentru tipar a fost dată încă în 1793de patriarhul Neot VII (1789-1794, 1798-1801), tipărirea Pidalionului va avealoc abia în 1800, întrucât patriarhul Gherasim III (1794-1797) s-a opus cate-

goric difuzării canoanelor în limba populară. În 1798 manuscrisul a fost trimisieromonahului Teodoret din Ianinna aat în Moldova, care l-a luat cu sine laLeipzig, unde s-a îngrijit de tipărirea lui într-un masiv in-folio (556 p.). În para-lel, la Sfântul Munte ieromonahul Hristofor Prodromitul (cca 1730-1812) a rea-lizat o ediţie concisă a corpusului canonic ortodox comentată sub formă de notede subsol şi tipărită cu aprobarea Sinodului la tipograa Patriarhiei Ecumeniceîn 1800 cu titlul Kanonikon (462 p.). Kanonikon-ul lui Hristofor a fost reeditatîn 2007 la Tesalonic de profesorul Theodoros Yankos, cu un amplu studiu criticşi cu raportul aceluiaşi Dorotheos Vulismas şi corespondenţa acestuia cu Hris-tofor. Cum se ştie din viaţa Sfântului Nicodim, ieromonahul Teodoret a introdusîn Pidalionul tipărit o serie de note proprii în care relativiza poziţia „colivară”

a Cuviosului Nicodim cu privire la pomenirile celor adormiţi. Aceste adaosuridistorsionante analizate de mitropolitul Pavlos, care mai identică alte trei (p.304-337), au produs multă mâhnire câCuviosului Nicodim, care a protestat şia obţinut în august 1802 de la patriarhul Neot VII retras la Sfântul Munte, o

episcop grec al Filadelei (Veneţiei), intenţie care nu s-a realizat, Patriarhia Ecumenică preferândun alt candidat.


6/22

230


scrisoare de abrogare a lor. Deşi nu era vorba de o aprobare ocială, Pidalionul s-a bucurat şi se bucură de o largă difuzare în rândul clerului şi monahilor, mi-tropolitul Pavlos inventariind nu mai puţin de 18 ediţii şi retipăriri ale textuluioriginal şi două traduceri: românească, tipărită la Neamţ în 1844, şi engleză, laChicago în 1957.

Cea mai larg răspândită între canoniştii ortodocşi este însă ediţia ştiinţi-că în şase volume a întregului corpus canonic ortodox comentat realizată pe

baza „Synodikon”-ului lui Beveridge şi a manuscrisului din 1311 de la Trapezuntde către juriştii Gheorghios Rhallis (1804-1884) şi Mihail Potlis (1812-1863).Cunoscută sub numele de Syntagma ateniană a sntelor şi dumnezeieştilor ca-

noane, colecţia apărută între 1852 şi 1859 cuprinde în primele patru volume corpusul canonic însoţit de comentariile lui Zonaras, Valsamon şi Aristen, după cumurmează: Nomocanonul în 14 titluri al lui Fotie (vol. 1), canoanele SinoadelorEcumenice (vol. 2), ale sinoadelor locale (vol. 3) şi ale Snţilor Părinţi (vol. 4),urmate de un volum conţinând diataxe patriarhale şi novele imperiale (vol. 5) şide altul cuprinzând Syntagma alfabetică a lui Matei Vlastares din 1335 (vol. 6).Syntagma ateniană este o colecţie cu caracter documentar şi nu se distinge printr-o contribuţie ştiinţică deosebită; nu vrea să e nici o ediţie critică cu progresîn stabilirea textului, nici o lectură istorică sau o exegeză interpretativă. Aceastădin urmă lacună7 l-a determinat pe eruditul benedictin, şi ulterior cardinal, Jean-Baptist Pitra (1812-1889) să realizeze o ediţie istorică şi critică a monumentelor

dreptului canonic răsăritean cuprinsă în cele două volume publicate la Roma subgenericul Juris ecclesiastici Graecorum historia et monumenta. Un prim volum(1864) consacrat primelor şase secole edita canoanele şi constituţiile apostolice,

precum şi canoanele a zece sinoade ecumenice şi locale şi a zece Snţi Părinţi, iaral doilea (1868) grupa canoanele sinoadelor şi Părinţilor din secolele VI-IX, pre-cum şi colecţiile canonice ale patriarhului Ioan Scholasticul şi Nomocanonul în14 titluri. Reprezentând un progres ştiinţic incontestabil şi restituind un numărde texte inedite, colecţia benedictinului Pitra n-a reuşit, cu toate eforturile depu-se, să atingă standardele critice în măsură să o impună drept lucrare de referinţădenitivă în domeniu.

O tentativă de a impune o colecţie de canoane pentru uz practic şi contextualeste cea publicată în 1998 de profesorul atenian de istorie bisericească VlassiosPhidas (n. 1936), sub titlul Sntele canoane şi legislaţia statuară a Bisericii Gre-ciei8. Titlul volumului este dat de cele două secţiuni ale sale. Prima reprezintă o

7 Criticată de J.-B. Pitra în studiul Des canons et des collections canoniques de l’Église grecque d’après l’édition de M.G. Rhalli, Paris, 1858, 73 p.

8 Blassiou Io. Pheida, Hieroi kanones kai katastatike nomothesia tēs Ekklēsias tēs Helladas,Athēnai, 1998, 755 p.


7/22

231


ediţie simplă, necomentată, a textului „sntelor canoane” (p. 125-412), grupatecronologic pe trei categorii: canoanele Sinoadelor Ecumenice, canoanele sinoa-delor locale (deschise de seria celor 85 de „canoane apostolice”) şi canoaneleSnţilor Părinţi (între care sunt intercalate „canoanele” Snţilor Ioan Hrisostomşi Anastasie Sinaitul – extrase din omilii despre Împărtăşire –, cele ale lui IoanPostitorul şi Nichifor Mărturisitorul, precum şi Enciclica din 867 a lui Fotie către

patriarhii răsăriteni). Cea de-a doua secţiune cuprinde o selecţie din „legislaţiastatuară a Bisericii Greciei” (p. 413-693): tomosuri ale Patriarhiei Ecumenice din1850, 1866, 1882, 1912; Carta statutară a Bisericii Greciei din 1977; câteva regu-lamente de funcţionare a Sfântului Sinod, a Bisericii şi a parohiilor, a tribunalelor

bisericeşti şi Diaconiei Apostolice; precum şi Carta Sfântului Munte din 1926 şiCarta Bisericii Cretei din 1961. Un indice foarte util (p. 693-754) oferă titlurilerezumative ale ecărui canon alături de trimiteri la canoanele cu un conţinut si-milar alcătuind o preţioasă concordanţă cu nalitate practică. În acelaşi sens seînscrie şi ampla introducere intitulată „Premisele interpretării sntelor canoaneşi legislaţia statutară actuală a Bisericii Greciei” (p. 7-124)9. După consideraţiidespre izvoarele, conţinutul şi spiritul dreptului canonic şi o trecere în revistă aconţinutului canoanelor sinoadelor ecumenice şi locale, profesorul Phidas discutăaplicat temele „înnoirii” tradiţiei canonice şi principiile interpretării ei, „aplicării”concrete în dreptul administrativ şi penal şi „evoluţiei” canoanelor în funcţionareasinodală a Bisericii şi a monahismului.

Concepută în vederea unei nalităţi practice şi utilizări actuale, şi în acestsens un instrument util pentru clericii şi teologii greci, colecţia profesorului ateni-an este descoperită sub aspect textual şi istoric, dimensiuni de altfel neabordate şinetratate sucient încă în studiile canoniştilor ortodocşi. Dacă aspectul istoric şi-agăsit o tratare adecvată în impozanta Introducere istorică la canoanele BisericiiOrtodoxe publicată în 1990 de mitropolitul Pavlos Menevisoglu, nu acelaşi lucruse poate spune despre aspectul textual.

O ediţie critică a corpusului canonic ortodox continuă să rămână un dezi-derat, în ciuda eforturilor întreprinse şi cercetărilor preliminare desfăşurate de laînceputul secolului XX. Societatea academică din Strassbourg adoptase în 1909decizia realizării unei ediţii critice a trei serii de colecţii: 1. colecţiile actelor si-noadelor ecumenice din intervalul 431-880, 2. colecţiile canoanelor sinodale şi 3.colecţiile scrierilor dogmatice şi apologetice ale Sfântului Atanasie cel Mare. Cutranspunerea în practică a acestui titanic proiect a fost însărcinat lologul clasic

9 Adaptată, această introducere a fost tradusă în franceză şi publicată separat în volumul: Vl.Pheidas, Droit canon. Une perspective orthodoxe (Analecta Chambesiana 1), Genève, 1998, 228 p.; trad. rom. Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu: Vl. Phidas, Drept canonic. O perspectivă ortodoxă, Ed.Trinitas, Iaşi, 2008, 216 p.


8/22


9/22

233


nique orientale. Discipline générale antique, IIe-IXe s.). Astfel, între 1962 şi 1963au văzut lumina tiparului la abaţia Grottaferrata de lângă Roma volumele conţinândsingura ediţie critică, provizorie încă, a corpusului canonic răsăritean existentă pânăastăzi: vol. I/1: Canoanele conciliilor ecumenice (sec. II-IX), 1962: sinoadele I, II,III, IV, V-VI, VII, dar şi VIII, conciliul antifotian de la Constantinopol din 869; I/2:Canoanele sinoadelor particulare (sec. IV-IX), 1962, începând cu canoanele apos-tolice şi Ancyra şi terminând cu Constantinopol 879-880; II. Canoanele Părinţilorgreci (sec. IV-IX), 1963, de la Dionisie al Alexandriei la Tarasie al Constantinopo-lului; III. Indici, 1964. Ediţia Joannou reprezintă până astăzi singurul instrumentştiinţic de lucru existent în ce priveşte textul corpusului ortodox al canoanelor, deşi

este încă departe de standardele actuale ale unei ediţii critice moderne.Şi, aşa cum scria mitropolitul Pavlos al Suediei, „realitatea este că, deşi atât

Pidalionul, cât şi Syntagma lui Rhallis şi Potlis au fost publicate cu aprobarea şi binecuvântarea Bisericii, ele nu constituie totuşi nici «colecţia canonică ocială aBisericii greceşti» (Nicodim Miloş), nici ediţia ocială a sntelor canoane. O ast-fel de ediţie n-a văzut încă lumina zilei până astăzi. În orice caz, sntele canoane,aşa cum sunt ele reunite în Pidalion, în Syntagma lui Rhallis şi Potlis sau în oricealtă ediţie, îşi deţin autoritatea şi valoarea prin simplul fapt că sunt sntele canoa-ne ale Bisericii Ortodoxe formulate sau aprobate de sinoadele ecumenice, iar nudin faptul că sunt incluse în cutare sau cutare culegere sau ediţie. Important esteca aceia care exercită conducerea Bisericii şi cei care asigură creşterea duhovni-

cească a credincioşilor să cunoască şi păzească sntele canoane indiferent care eculegerea canonică sau ediţia care le cuprinde”10.În ce priveşte interpretarea istorică, un instrument de lucru indispensabil

este recent apărutul volum colectiv consacrat Istoriei dreptului canonic bizantin şi oriental până în 1500 publicat în 201211 în cadrul seriei „Istoria dreptului ca-nonic medieval” îngrijită la Universitatea Catolică din Washington de profesoriiWilfried Hartmann (n. 1942) din Tübingen şi Kenneth Pennington (n. 1941) dinWashington. Volumul conţine trei micromonograi, în care specialişti consacraţiai momentului oferă descrieri precise cu referinţe bibliograe exacte şi la zi aleizvoarelor dreptului canonic patristic, bizantin şi oriental.

10 Pavlou Menebisoglou, To Pēdalion…, 2008, p. 530-531.11 The History of Byzantine and Eastern Canon Law to 1500 (History of Medieval Canon

Law) edited by W. Hartmann and K. Pennington, The Catholic University of America Press, Washin-gton DC, 2012, XVI + 356 p., ISBN 978-0-8132-1679-9.

Volumul dedicat dreptului canonic bizantin şi oriental este al patrulea din serie, primele treiind: Canonical Collections of Early Middle Ages (cc 400-1140). A Bibliographical Guide to the Manuscripts and Literature (1999); Papal Letters in the Early Middle Ages (2001); şi The Historyof Medieval Canon Law in the Classical Period 1140-1234. From Gratian to the Decretals of PopeGregory IX (2008).


10/22

234


Astfel, juristul orientalist Hubert Kaufhold (n. 1943), profesor onorar înMünchen, desenează cu migală şi acribie harta unui continent puţin cunoscut re-

prezentat de literatura canonică a Bisericilor Orientale, inventariind traducerile şicolecţiile canonice aate în uz la siro-iacobiţi, maroniţi, copţi, etiopieni, siro-ori-entali (nestorieni), armeni şi georgieni (p. 215-342).

Izvoarele dreptului canonic grec până la Sinodul Trullan din 691-692 – ca-noanele apostolice, ale sinoadelor şi ale Părinţilor – sunt descrise cu acribie şicompetenţă (p. 24-114) de istoricul bisericesc Heinz Ohme (n. 1950), profesorla Facultatea de Teologie Evanghelică din Berlin, autorul unei fundamentale in-vestigaţii asupra sensului noţiunii de kanōn ekklēsiastikos în primele patru secole(publicată în 1998). Pentru început, profesorul german atrage atenţia asupra ches-tiunii puse de organizarea materialului canonic în cele mai importante ediţii (p.24-26). Cea mai obişnuită este cea sistematică sugerată deja de can. 1 al Sinodu-lui VII Ecumenic şi care împarte canoanele în patru grupe: apostolice, sinodale:ecumenice şi locale şi patristice. Este o clasicare discutabilă însă din punct devedere istoric dat ind caracterul pseudoepigrac al „canoanelor apostolilor” da-tate în jurul anului 380 şi statutul problematic al sinoadelor de la Constantinopoldin 381 („II Ecumenic”; la origine doar un Sinod general al Orientului, recunoscutca ecumenic abia după 451) sau 691-692 („V-VI Ecumenic”, „Quinisextum” sau„Trullan” şi el un Sinod general al Orientului nerecunoscut ca ecumenic în Apus).Pe de altă parte, „o tratare pur cronologică ar produce o ordonare anistorică” (p.

26), în prim-plan apărând atunci canoanele unor sinoade (Cartagina 258, Con-stantinopol 394 sau Cartagina 419) receptate mult mai târziu. Un reper mai corecteste cel oferit de canonul 2 al Sinodului Trullan din 692, unde întâlnim de altfelşi prima codicare sinodală a corpusului canonic răsăritean. Acest canon însă nuface decât să recunoască sinodal conţinutul şi organizarea Syntagmei în 14 titlurielaborată la Constantinopol la sfârşitul secolului VI. Deşi „canoanele apostoli-lor” sunt deja pe primul loc, ordinea canoanelor sinodale reectă del dezvoltareacorpusului canonic ortodox: nucleului reprezentat de canoanele sinoadelor de la

Niceea (325), Ancyra (314), Neocezareea (315-319), Gangra (340-342), Antiohia(cca 330) şi Laodiceea (înainte de 380) i s-au adăugat mai întâi canoanele sinoa-delor ecumenice de la Constantinopol I, Efes şi Chalcedon, apoi cele de la Sardica

(342), Cartagina (419), Constantinopol (394) şi canoanele extrase din scrisorilea 13 Snţi Părinţi, începând cu Dionisie al Alexandriei († 264) şi terminând cuGennadios al Constantinopolului († 247) şi Ciprian al Cartaginei († 258).

„Canoanele apostolilor” sunt o selecţie şi compilaţie de disciplină biseri-cească pentru cler dintr-un material canonic anterior (28 de „canoane” provin dincanoanele sinoadelor de la Antiohia, Laodiceea şi Niceea), selecţie investită princţiune literară în produsul normativ al unui „sinod” al apostolilor. Atestate deja


11/22

235


în actele sinodului constantinopolitan din 394, ele sunt traduse în latină – primele50 numai – în jurul anului 500 de Dionisie Exiguus, deşi în 496 decretul gelasianle considera apocrife. În Răsărit apar receptate de Ioan Scholasticul în Synagogasa canonică în 50 de titluri redactată în jurul anului 550, colecţie canonică a căreistructură a fost recunoscută ocial de canonul 2 al Sinodului Trullan din 692, carele-a declarat „sigure” şi a canonizat originea lor „apostolică” plasându-le la fel caşi colecţia lui Ioan Scholasticul înaintea canoanelor sinoadelor.

În ce priveşte canoanele sinoadelor, Sinodul de la Ancyra Galatiei din 314, preocupat de consecinţele persecuţiilor lui Diocleţian, n-a fost atât un sinod local,cât un sinod general al diecezei Orientului, ind prezidat de Vitalis al Antiohiei (†319), care va prezida şi sinodul din Neocezareea Pontului din intervalul 314-319(p. 39, 41).

Sinodul din Gangra Paagoniei a reunit între 340 şi 342 treisprezece episcopisub preşedinţia lui Eusebiu al Nicomidiei, care s-au delimitat sever (prin 20 deanateme) de excesele şi radicalismul mişcării ascetice eustatiene din Asia Mică(p. 42-43).

Sinodul de la Antiohia, precizează profesorul Ohme, nu este însă – cum ară-taseră încă din 1757 fraţii Ballerini, urmaţi de Schwartz în 1936 – sinodul celor97 de episcopi eusebieni semi-arieni, prezidaţi de Eusebiu al Nicomidiei, reuniţiîn ianuarie 341 pentru snţirea bazilicii de aur (cum cred până azi majoritatea ca-noniştilor ortodocşi). El este de fapt sinodul din 328-330 a treizeci de episcopi tot

eusebieni, prezidaţi de Eusebiu al Cezareii, care l-au depus pe Eustatie al Antiohi-ei, protagonist al Sinodului de la Niceea din 325, declanşând astfel „schisma anti-ohiană”, care va dura aproape un secol şi pe al cărei fundal se explică şi canoaneleadoptate. Canonul 4 va invocat de Teol al Alexandriei împotriva Sfântului IoanHrisostom care l-a refuzat împreună cu Inocenţiu al Romei ca promulgat ind deun sinod al arienilor împotriva niceenilor (p. 44-45).

O enigmă insolubilă o reprezintă şi pentru profesorul german data şi con-textul canoanelor atribuite sinodului de la Laodiceea. Textul lor arată limpede căavem de-a face de fapt cu rezumatele a două serii de canoane – can. 1-19 şi 20-59

–, iar titlul lor sugerează vag două sinoade ţinute în Frigia de episcopi din diecezaAsiei „sub marele Teodosie”, dar înainte de 380 (p. 47).

Diferenţieri necesare se impun şi în ce priveşte cele 7 „canoane” atribuite decolecţiile canonice şi de canonişti ortodocşi Sinodului de la Constantinopol din381. Promulgate de Sinodul din 381 au fost în realitate numai „canoanele” 1-4conţinute într-o alocuţiune către împăratul Teodosie din 9 iulie 381– cele care pro-movau Constantinopolul ca „Nouă Romă”, pe locul doi între scaunele Bisericii,după Roma şi înaintea Alexandriei –, şi ele n-au fost receptate de Roma, care acontinuat să susţină ierarhia celor trei scaune („petrine”) stabilită în canonul 6 de


12/22

236


la Niceea: Roma, Alexandria, Antiohia. Sinodul din 381 a fost receptat de Romaca ecumenic pentru Simbolul de credinţă, iar nu pentru canoane, abia în 520 şi591 (p. 50-53). „Canoanele” 5-6 au fost promulgate de fapt de sinodul constanti-nopolitan din 382, care a scris şi o importantă scrisoare papei Damasus (păstratăde Teodoret), iar canonul 7, absent la Ioan Scholasticul, pare un excerpt dintr-oscrisoare despre reprimirea ereticilor scrisă lui Martirie al Antiohiei de GennadiosI al Constantinopolului.

Cele opt „canoane” atribuite în colecţii Sinodului de la Efes din 431 nu eraucunoscute ca atare şi nu apar traduse, nici în siriacă în 500, nici în latină de Dioni-sie Exiguus în jurul aceluiaşi an. Ele apar astfel abia în Synagoga în 50 de titluri alui Ioan Scholasticul din jurul anului 550. Primele şase „canoane” de la Efes suntde fapt reguli pentru tratarea adepţilor lui Nestorie extrase dintr-o epistolă sinoda-lă din sesiunea a 5-a din 17 iulie 431; „canonul” 7 e un extras din decretul din 22iulie privitor la interzicerea oricărui alt crez decât cel de la Niceea, iar „canonul”8 e un extras din decretul din 31 iulie care consacra autonomia Bisericii Ciprului.

Dacă Sinoadele Ecumenice din 381 şi 431 n-au promulgat propriu-zis „ca-noane”, deciziile lor ind excerptate şi preluate ca atare în colecţiile canoniceulterioare, în schimb Sinodul Ecumenic de la Chalcedon din octombrie 451 a pro-mulgat o importantă serie de 27 de canoane, precum şi un vot ( psēphos) – neac-ceptat de legaţii papali şi refuzat de Roma – prin care 185 de episcopi (faţă de 452care semnaseră pe 25 octombrie hotărârea dogmatică) sancţionau pe 30 octombrie

extinderea în Orient a jurisdicţiei Constantinopolului care primea astfel aici un primat comparabil celui al Romei în Occident. În Synagoga în 50 de titluri din jurul anului 550, ca şi anterior în traducerea latină a lui Dionisie Exiguus, apar subnumele Sinodului de la Chalcedon doar 27 de canoane, „psephosul” ind receptatca atare (iar nu drept „canonul 28”) împreună cu alte două excerpte câteva deceniimai târziu, în jurul anului 580 în Syntagma în 14 titluri (p. 64-66).

„O istorie bogată în surprize” (p. 74) este cea a canoanelor sinodului de laSerdica (Soa de azi). Convocat în toamna anului 342, acesta trebuia să e unsinod ecumenic, dar încă înainte de a începe s-a scindat în două sinoade parale-le – cel al celor 76 de episcopi orientali eusebieni şi cel al celor 94 de episcopioccidentali niceeni – care s-au excomunicat reciproc. Sinodul occidentalilor, pre-

zidat de Ossius al Cordobei, a adoptat un număr de 21 de canoane păstrate atât înlatină, cât şi în greacă, cu privire la mutările de episcopi şi, mai ales (can. 3, 4 şi7), cu privire la dreptul de apel al episcopilor judecaţi de colegii din provincie laepiscopul Romei, care putea dispune rejudecarea cauzei în faţa episcopilor unei

provincii vecine. (În fundal, era oferit de cazul Sfântului Atanasie cel Mare şi aladepţilor săi episcopi care, condamnaţi de sinoade din Răsărit, fuseseră reintegraţide Roma, decizie neacceptată de episcopii răsăriteni.) Dacă la Roma canoanele


13/22

237


de la Serdica au circulat până la Dionisie Exiguus împreună cu canoanele de la Niceea drept canoane „niceene” (pretenţie contestată de sinoadele Bisericii Africiiîn 418-419), în Răsărit ele au rămas necunoscute până în jurul anului 550, cândtextul lor grec apare pentru prima dată în Synagoga canonică în 50 de titluri a luiIoan Scholasticul (p. 74).

În 419, la Cartagina a avut loc un mare sinod în care – plecând de la cau-za presbiterului numidian Apiarius – 217 episcopi africani prezidaţi de Aureliual Cartaginei au adoptat 33 de canoane, refuzând dreptul clericilor africani con-damnaţi în Africa de a face apel la Roma şi dreptul Romei de a primi apelul lor(plecând de la canoanele de la Serdica). Acestor 33 de canoane li s-au adăugat aleo sută de canoane reprezentând o selecţie din canoanele sinoadelor africane dinsecolul IV. Împreună, cele 133 de canoane africane atribuite sinodului din 419apar prima dată în colecţia latină a lui Dionisie Exiguus la începutul secolului VI,în traducere greacă ele ind semnalate abia la sfârşitul aceluiaşi secol în Syntagmaîn 14 titluri (ind singurul caz de utilizare a colecţiei dionisiene în Răsărit) şi con-rmate în 692 de canonul 2 al Sinodului Trullan (p. 75-76). Tot în Syntagma în 14titluri apare şi un excerpt din actele Sinodului de la Constantinopol din 394; acestaapare ca un sinod general al Orientului întrunit pentru a soluţiona o schismă dinmitropolia Arabiei şi el hotărăşte ca niciun episcop să nu e depus sau hirotonitde doi episcopi, ci doar de un sinod provincial în conformitate cu canoanele (74)apostolice (p. 76-77).

Activitatea legislativă canonică în Răsărit va cunoaşte o lungă pauză dupăSinodul de la Chalcedon din 451, reluându-se abia după 140 de ani în cadrul Si-nodului reunit de împăratul Iustinian II în sala cu boltă (Trullo) a palatului impe-rial din Constantinopol. Convocat ca un „sinod ecumenic” şi la el luând parte 227de episcopi în majoritatea lor din Patriarhia Constantinopolului, Sinodul Trullanşi-a desfăşurat lucrările între 1 septembrie 691 şi 31 august 692, adoptând unnumăr de 102 canoane12. Ele au reprezentat ultima etapă a dezvoltării dreptuluicanonic al Bisericii vechi. Li s-au adăugat ulterior doar cele 22 de canoane aleSinodului de la Niceea din 787, cele 17 canoane ale Sinodului „Protodeutera”de la Constantinopol din 861, şi cele 3 canoane ale Sinodului constantinopolitandin 879-880 de la Sfânta Soa (al VIII-lea Ecumenic pentru Biserica Ortodoxă),

care a casat sinodul antifotian din 869-870 (al VIII-lea Ecumenic pentru BisericaRomano-Catolică), a raticat Sinodul de la Niceea din 787 ca al VII-lea Ecume-nic şi a hotărât neschimbabilitatea Crezului niceo-constantinopolitan. În esenţă,Sinodul Trullan a încercat să reordoneze viaţa morală şi spirituală a ortodocşilor,

12 Cf. ediţia comentată a lui H. Ohme: Concilium Quinisextum (Fontes Christiani 82), 2006 şirecenzia noastră în Revista Teologică.


14/22

238


grav afectată de dezastrele secolului VII (dubla invazie arabă în Orient şi slavo- bulgară în Balcani): can. 1-2, conrmarea legislaţiei anterioare, 3-39 despre cler,40-49, monahi şi 50-102, laici. Un număr mare de canoane înnoiau sau modi-cau hotărâri mai vechi. Unele contraziceau practici romane ca postul de sâmbătă(can. 45) sau celibatul (can. 13). Nu e de mirare că, deşi invitaţi stăruitor, papii aurefuzat să le semneze, nu numai pentru conţinutul unora din canoane, ci şi pentru

procedura sinodală: papa era invitat să semneze după ce canoanele deveniserălege prin semnarea lor de împărat şi să consimtă la un sinod convocat exclusiv

prin ordin imperial. Nereceptat în Apus şi anticipând deja schisma dintre Răsă-ritul şi Apusul creştine Sinodul Trullan îşi va păstra în Răsăritul ortodox statutulde „sinod ecumenic”, care a completat în plan canonic actele dogmatice ale Si-noadelor V şi VI Ecumenice (p. 82-84). Sinodul Trullan este important şi pentrucanonul 2, care a sancţionat codicarea tradiţiei canonice răsăritene întreprinsela sfârşitul secolului VI prin Syntagma în 14 titluri. Pe urmele acesteia, alăturide canoanele apostolice şi cele ale sinoadelor ecumenice şi locale, Sinodul Trul-lan acordă caracterul de lege canonică obligatorie pentru întreaga Biserică uneiselecţii de epistole (rescripte) canonice episcopale aparţinând unui număr de 13Snţi Părinţi. Nucleul acestei secţiuni l-au reprezentat cele trei epistole canoni-ce (188, 199 şi 217) ale Sfântului Vasile cel Mare împărţite în 85 de canoane.Acestora li s-au adăugat alte scrisori canonice, în majoritate ale unor episcopialexandrini (Dionisie, Petru, Atanasie, Timotei, Teol şi Chiril) sau capadocieni

(pe lângă Vasile, şi Grigorie al Nyssei, Grigorie Teologul şi Amlohiu al Iconiu-lui), precum şi enciclica împotriva simoniei adoptată probabil în 458 de un sinodconstantinopolitan de 81 de episcopi prezidaţi de arhiepiscopul Gennadios I alConstantinopolului (458-471).

Ultima e traducerea greacă a Epistolei 70 a Sfântului Ciprian al Cartaginei (†258), reprezentând epistola unui sinod de 32 de episcopi întrunit la Cartagina în255, sinod care – urmat de marele Sinod de la Cartagina din 1 septembrie 256 lacare au participat 86 de episcopi – a proclamat nevalid orice botez săvârşit în afaraBisericii, pronunţându-se pentru rebotezarea tuturor ereticilor şi schismaticilor.Epistola Sfântului Ciprian apare deja în Syntagma în 14 titluri, „ceea ce – subli-niază profesorul Ohme – conrmă faptul că face parte din materialul canonic al

Bisericii Răsăritene. Dar textul canonului 2 al Sinodului Trullan arată limpede căaceastă decizie reprezenta numai tradiţia locală africană şi avea validitate numaiaici. Reglementarea chestiunii în cauză fusese deja modicată de canonul 8 dela Niceea, canonul 7 de la Constantinopol (381), canoanele 1 şi 47 ale SfântuluiVasile şi canonul 95 al Sinodului Trullan însuşi. În legătură cu aceasta mai trebuieobservat că doar un număr mic de compendii canonice greceşti păstrează acest«canon al lui Ciprian». Înregistrându-l drept ultimul dintr-o serie de canoane ale


15/22

239


Părinţilor, canonul 2 documentează cu corectitudine istorică data târzie a adăugăriilui la corpusul grec” (p. 113-114). Plasarea lui între canoanele „sinoadelor locale”,

ba chiar drept primul în ordine cronologică între acestea – cum face Pidalionul sau Syntagma ateniană – înseamnă astfel o încălcare agrantă a ordinii canonicetradiţionale cu implicaţii interpretative considerabile.

Liniile dreptului canonic bizantin sunt creionate precis de reputatul istorical dreptului bizantin, profesorul atenian Spyridon Troianos (n. 1933), autor alcâtorva monograi fundamentale în domeniu şi editor a două importante serii destudii de drept bizantin. Cele două capitole din volumul colectiv american din2012 (p. 114-169 până în 1100, şi p. 170-214 până la 1500) reproduc util pentru

cititorul occidental capitolele despre dreptul bisericesc bizantin din monograaneogreacă de referinţă a profesorului Troianos despre Izvoarele dreptului bizan-tin, ajunsă în 2011 la a treia ediţie (ed. I, 1986; ed. a II-a revăzută, 1999) 13. Sunt

prezentate aici pe rând constituirea colecţiilor canonice în secolele V-VI; legislaţiaimperială din secolele VI-VIII cu legile civile bisericeşti, mai ales novelele luiIustinian, iniţial compilate separat, iar ulterior integrate în nomocanoane; legisla-ţia imperială bizantină ulterioară pe teme bisericeşti cu momentul de culminaţiereprezentat de novelele lui Leon VI cel Înţelept (cărora profesorul Troianos le-adedicat o importantă monograe); literatura canonică penitenţială pseudoepigrafăreprezentată de „canoanele” atribuite patriarhilor Ioan IV Postitorul sau Nichifor IMărturisitorul şi feluritele răspunsuri canonice şi acte patriarhale sau sinodale; un

loc important e rezervat evident marilor canonişti din secolul XII Ioan Zonaras,Alexie Aristen şi Teodor Valsamon; apoi colecţiilor din secolul XIV reprezentatede Syntagma lui Matei Vlastares, Syntagma lui Makarios, Synopsa lui Arseniosşi Epitoma lui Constantin Armenopoulos; dar şi jurisprudenţei tribunalelor bise-riceşti din culegerile de decizii ale mitropoliţilor de la începutul secolului XIIIIoan Apokaukos al Navpaktosului şi Dimitrie Chomatianos al Ohridei; precum şitipicurilor monahale şi ctitoriceşti.

Din multitudinea de observaţii şi concluzii rezultate în urma analizei istoricea tradiţiei canonice reţinem aici doar cele privitoare la originile corpusului decanoane al Bisericii Ortodoxe (p. 116-120). Esenţial este faptul că avem de-a facecu colecţii private alcătuite pentru a deservi scopuri locale. Cea mai veche colec-ţie a fost alcătuită la Antiohia în jurul anilor 360-380 în cercurile de „ortodoxie

îndoielnică” ale Bisericii ociale ariene homoiene de aici, aceleaşi care au alcă-tuit şi corpusul interpolat al epistolelor ignatiene şi compilaţia pseudoepigrafă aConstituţiilor Apostolice, încheiate cu cele 85 de aşa-zise „canoane apostolice”. În

13 Spyridōn Trōianos, Hoi pēges tou byzantinou dikaiou. Tritē ekdosē symplērōmenē , Ekd.A.N. Sakkoula, Athēnai, 2011, 492 p. Aici paginile 81-92, 185-212, 314-371 şi 399-426. ISBN978-960-15-2458-0.


16/22

240


aceasta se reiau şi se rezumă prevederi din acest cel mai vechi corpus canonic an-tiohian care cuprindea canoanele a cinci sinoade din intervalul 315-360, şi anumecele ţinute la Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia şi Laodiceea. Când în 379Biserica ariană a fost desinţată de împăratul Teodosie şi la conducerea BisericiiAntiohiei va reveni niceeanul Meletie, corpusul canonic a fost recuperat de orto-docşi prin plasarea înaintea lui a Crezului şi canoanelor Sinodului I Ecumenic dela Niceea (325). „În acest fel însă corpus canonum a dobândit o aparenţă ortodoxăşi n-a avut nicio dicultate în păstrarea autorităţii lui. Faptul că originea multoradintre canoane era suspectă din punct de vedere dogmatic nu era un obstacol,întrucât canoanele conţineau elemente care tratau exerciţiul autorităţii bisericeşti

de o natură mai generală şi astfel erau complet neutre dogmatic” (p. 16). Ulterioracestui corpus i s-au adăugat şi canoanele sinoadelor de la Constantinopol din 381şi de la Chalcedon din 451, rezultatul ind o colecţie de 193 de canoane provenitede la opt sinoade cu numerotaţie continuă (can. 1-20 Niceea; 21-44 Ancyra; 45-58 Neocezareea; 59-78 Gangra; 79-103 Antiohia; 104-162 Laodiceea; 163-166Constantinopol; 167-193 Chalcedon), colecţie atestată în traducere siriacă de unmanuscris copiat în anul 500. Deşi de origine neocială – de altfel „nici o colecţien-a fost alcătuită direct de autorităţile bisericeşti sau cu mandatul lor” – „acestcorpus canonum s-a bucurat de recunoaştere ocială, cum arată utilizarea ei întimpul Sinodului IV Ecumenic de la Chalcedon” (p. 117). După nalizarea acestuicorpus canonic grec au apărut şi alte canoane: canoanele zise ale apostolilor, tra-

ducerile canoanelor de la Serdica şi a celor africane, precum şi canoanele SnţilorPărinţi; dar „acest material canonic n-a fost niciodată încorporat în cadrul acestuicorpus canonum într-o altă fază a revizuirii lui, ci a fost considerat normativ şiaplicat pe lângă corpus canonum. Integrarea acestui corpus canonum cu celălaltmaterial canonic (afară de canoanele Părinţilor) a avut loc în traducerile latine aletextelor canonice greceşti, îndeosebi în traducerile efectuate de Dionisie Exiguusîn trei ediţii succesive în ultimii ani ai secolului V şi în anii ’20 ai secolului VI.Canoanele apostolice, şi nici ele toate, ci numai primele cincizeci, apar în latinănumai în opera lui Dionisie” (ibid.).

Cea de-a doua ediţie a colecţiei dionisiene de canoane în traducere latină cuprindea un număr de 401 canoane alcătuite din: 50 de canoane apostolice, 165 de

canoane ale corpusului canonic sinodal iniţial provenite de la şapte sinoade: Nice-ea, Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea şi Constantinopol, urmatede canoane de la alte trei sinoade ulterioare: 27 de canoane de la Chalcedon, 21 dela Serdica şi 138 de la Cartagina. Pe lângă acest „liber canonum” însă, DionisieExiguus a mai compus o altă colecţie canonică, aşa-numita „liber decretalium”,cuprinzând o selecţie de 38 de epistole-decret canonice ale „Snţilor Părinţi” oc-cidentali, mai precis ale papilor romani de la Siricius şi până la Anastasie II (din


17/22

241


intervalul 385-498); cu caracter disciplinar, în majoritate răspunsuri la întrebări,epistolele ponticale sunt aranjate cronologic şi divizate în canoane, rezultând untotal de alte 184 de canoane. Promovând astfel legislaţia ponticală ca parte inte-grantă a dreptului Bisericii, în urma canoanelor sinodale, dar cu autoritate egalăacestora, Dionisie Exiguus „făcea un pas de importanţă enormă pentru întreagadezvoltare a dreptului canonic occidental”14. Deşi n-au fost niciodată promulga-te ocial de Biserica Romei, cele două colecţii ale lui Dionisie Exiguus au fostuniversal acceptate şi folosite în Occident ca un veritabil compendiu al dreptuluicanonic (corpus juris canonici) pentru Biserica Latină. Extinsă cu alte 15 epistole-decretale, colecţia dionisiană a fost înmânată în 774 de papa Adrian I lui Carol celMare, care în anul 802 a prezentat colecţia Dionysiana-Hadriana episcopilor dinImperiul său drept colecţia canonică ocială a noului Imperiu Roman reconstituitsub egida francilor.

Sub inuenţa codicării legislaţiei iniţiate de Iustinian, în secolul VI apar şiîn Răsărit încercări de a organiza materialul canonic existent în mod sistematic, peteme. Cea mai veche, organizată în 60 de titluri, nu ne-a parvenit, ind menţionatăîn prefaţa următoarei colecţii sistematice: „Synagoga [adunarea] canoanelor în 50de titluri”15, cea mai veche păstrată, alcătuită la Antiohia între anii 535 şi 545 de

juristul cleric din Antiohia Ioan Scholasticul (Avocatul)16 (în 550 acesta va ajungeapocrisiar la Constantinopol, unde va deveni patriarh ecumenic între 565 şi 577).Sursele folosite sunt similare celor utilizate de Dionisie Exiguus în traducerea sa

latină. Pentru Synagoga sa Ioan Scholasticul foloseşte canoanele apostolice (85),canoanele a zece sinoade: Niceea (20), Ancyra (25), Neocezareea (14), Serdica(21), Gangra (20), Antiohia (25), Laodiceea (59), Constantinopol (6), Efes (7) şiChalcedon (27), precum şi – iar aceasta este noutatea – 68 de canoane ale Sfântu-lui Vasile cel Mare (reprezentând textul epistolelor canonice ale acestuia II şi IIIcătre Amlohie). Ioan Scholasticul, care este părintele dreptului canonic grec (aşacum Dionisie Exiguus este cel al dreptului canonic latin), introduce astfel o primăimportanţă pentru tradiţia canonică răsăriteană iniţiind inserarea în dreptul Bise-ricii a unor scrieri canonice ale Snţilor Părinţi, cărora li se atribuie o autoritate

juridică similară celei a canoanelor sinodale. „Synagoga canoanelor” era însoţită

14 Cf. excelenta monograe comparativă a lui Clarence Gallagher SJ [n. 1929], Church Lawand Church Order in Rome and Byzantium. A Comparative Study, Ashgate Variorum, 2002, p. 12.

15 Cele 50 de titluri tratează despre: 1. patriarh; 2. mitropolit; 3-10. episcopi; 11. simonie;12-17. episcopi; 18. excomunicare; 19-22. preoţi; 23. diaconi; 24-25. hirotonii; 26. clerul inferi-or; 27-30. statutul clerului; 31-32. post; 33-34. monahi; 35. lapsi; 36-37. primirea în cler; 38-48. prescripţii morale şi liturgice; 49. sinoade provinciale; 50. cult.

16 Pe urmele lui J. Haury ( BZ , 1900), Sp. Troianos identică pe Ioan Scholasticul cu istoricul bizantin Ioan Malalas (p. 119).


18/22

242


apoi de „colecţia de 87 de capitole” excerptate din 12 novele sau legi imperiale privitoare la Biserică ale împăratului Iustinian dintre anii 535 şi 546.

Cele două colecţii canonice apărute în secolul VI în Occident şi în Orient – „Dionysiana” şi „Synagoga” lui Ioan Scholasticul – reectă deja două tipuridistincte în înţelegerea şi practicarea dreptului bisericesc. Diferenţă evidentă prinmaterialul cu care ecare din ele suplimentează corpusul canonic iniţial al sinoade-lor: în timp ce Dionisie adaugă acestora epistolele episcopilor Romei, Ioan adaugăepistole ale Snţilor Părinţi şi excerpte din legislaţia împăraţilor. Tot acum, în timpce în Occident, germanizat odată cu dispariţia Imperiului Roman, Biserica tindespre o conducere tot mai centralizată în jurul papei şi primatului său, în Răsărit eaare în centru simfonia între împărat-patriarh-sinoade. Această diferenţă de viziuneecleziologică, organizare şi disciplină canonică coexista însă în sânul unei comu-niuni depline în credinţă şi în viaţa sacramentală17. Cândva între anii 565 şi 600 laAntiohia s-a operat fuziunea între legislaţia canonică şi cea imperială într-un singurtot nomo-canonic sub forma aşa-zisului „Nomocanon în 50 de titluri”, care reda subecare titlu atât canoanele, cât şi legile imperiale respective din colecţia celor 87 decapitole/excerpte din novelele lui Iustinian. În acest timp la Constantinopol în jurulanului 580 un canonist a rearanjat Synagoga în 50 de titluri într-o nouă colecţie sis-tematică organizată tematic în 14 titluri mari, ecare din ele cu subcapitole (în total238)18; aranjamentul era urmat de textul canoanelor apostolice, sinodale şi patristice(în plus apăreau cele 137 de canoane africane şi canonul sinodului din Constantino-

pol din 394, şi canoanele a 12 Snţi Părinţi), precum şi de o culegere de rezumate delegi imperiale iustiniene în trei părţi (collectio tripartita). Iar în jurul anului 630 un

jurist tot din Constantinopol avea să combine canoanele şi legile prin introducerealegilor imperiale respective după canoanele ecărui capitol, rezultatul ind aşa-nu-mitul „Nomocanon în 14 titluri”. Efectul acestei fuziuni a condus la o importantătransformare, tipică pentru lumea bizantină: echivalarea dintre canoane şi legi, ca-noanele devenind legi, iar legile imperiale devenind sursă de drept bisericesc 19. În882, Nomocanonul în 14 titluri a fost reeditat la Constantinopol de patriarhul Fotie,adăugându-i-se canoanele sinoadelor constantinopolitane din 691-692, 787, 861 şi879-880, şi el a devenit cadrul canonic ocial al Bisericii Bizantine. Evoluţie recon-stituită în detaliu de V. Beneşevici în monograa sa din 1903.

17 Cf. C. Gallagher, op. cit., p. 29-31, 35.18 Cele 14 titluri tratează despre I. credinţă, ierarhie, hirotonii (38 cap.); II. locaşuri şi

proprietăţi (3 cap.); III. Liturghie (22 cap.); IV. Botez (17 cap.); V. pomeniri şi agape (3 cap.); VI.ofrande (3 cap.); VII. posturi, sărbători (5 cap.); VIII. disciplină (19 cap.); IX. pedepse, pocăinţă (39cap.); X. administrarea bunurilor (8 cap.); XI. monahism (16 cap.); XII. eretici, iudei, păgâni (18cap.); XIII. laici (41 cap.); XIV. prescripţii pentru toţi creştinii (7 cap.).

19 Cf. C. Gallagher, op. cit., p. 40.


19/22

243


În ce priveşte originea celei mai vechi colecţii de canoane din vechea Bise-rică imperială claricările esenţiale fuseseră aduse de E. Schwartz într-un amplustudiu din 1936, capital încă20. Filologul german arătase că acest prim corpus ca-nonum, grupând canoanele sinoadelor de la Ancyra, Neocezareea, Gangra, Anti-ohia şi Laodiceea, este de origine antiohiană. În intervalul 328-379 însă Bisericadin Antiohia n-a fost condusă de episcopi ortodocşi niceeni, ci de episcopi dediferite nuanţe ariene. Cel care a patronat alcătuirea ei a fost Euzoios (360-376).Diacon alexandrin adept al lui Arie şi condamnat împreună cu el, acesta fusesereintegrat în 335 la sinodul de la Tyr (care-l depusese pe Sfântul Atanasie), indapoi hirotonit preot de arianul Gheorghe, care a luat locul sfântului Atanasie pescaunul Bisericii Alexandriei. În 360 Euzoios a devenit episcop al Antiohiei,devenind împreună cu Eudoxiu al Constantinopolului liderul Bisericii ocialea Imperiului, căruia împăratul Constanţiu îi impusese formula subordinaţianistăhomoiană, care mărturisea că Fiul este nu de o inţă, ci doar asemănător (homo-ios) Tatălui Său, iar Duhul este slujitorul Său21. Biserica din Antiohia era scin-dată însă în mai multe comunităţi rivale, pe lângă Euzoios mai existând alţi treiepiscopi: vechiul niceean Paulin, noul niceean Meletie (exilat) şi apolinaristulVital. În faţa acestei situaţii de criză, la care s-a adăugat recuperarea mişcăriimonahale de către niceeni, Euzoios s-a văzut în faţa imperativului de a susţine şilegitima Biserica episcopală ierarhică strict ordonată şi controlată de mitropoliţiîmpotriva oricărui fel de disidenţă şi schisme ierarhice sau spirituale. În aceastăluptă cu niceenii şi cu monahismul, Euzoios a folosit atât canoanele sinoadeloranterioare din Asia Mică, cât şi producţia corpusului pseudoepigrac al Consti-tuţiilor Apostolice şi a Epistolelor ignatiene interpolate, al căror scop era acelade a impune ca autentic apostolic idealul unei Biserici episcopale urbane strictordonate şi controlate. Prin „canoanele apostolilor” ordinea ierarhică de tip mi-tropolitan din corpusul canonic existent a fost proiectată prin cţiune literară înepoca apostolică şi postapostolică, primind astfel o legitimare ideală supremă.Sfârşitul Bisericii imperiale homoiene a venit odată cu moartea împăratului Va-lens în lupta împotriva goţilor, în august 378, la Adrianopol, şi urcarea pe tronuldin Constantinopol a generalului spaniol Teodosie, care a restaurat prin decreteortodoxia niceeană ca religie ocială a Imperiului Roman din Răsărit. Revenitdin exil ca episcop niceean al Antiohiei, Meletie a recuperat pentru ortodoxie

20 „Die Kanonensammlungen der alten Reichskirche”, 1936, reluat în: E. Schwartz, Ge- sammelte Schriften IV , Berlin, 1960, p. 159-275. Şi studiul anterior: „Über die pseudepigraphischeKirchenordnungen” din 1910, reluat în Gesammelte Schriften V , 1963, p. 192-273.

21 Aceeaşi formulă adoptată şi de goţii creştinaţi de Wulla şi ale cărei ecouri pot întrezăriteîn anaforaua Liturghiei „clementine” din Constituţiile Apostolice VIII.


20/22

244


corpusul canonic antiohian, punându-i în faţă Simbolul de credinţă şi canoaneleSinodului Ecumenic de la Niceea din 325.

Întreagă această complexă şi fascinantă istorie a primului corpus al legislaţieicanonice şi-a găsit o tratare exhaustivă într-o recentă monograe pe care i-a închi-nat-o Aram Mardirossian (n. 1970). Profesor de istoria dreptului la UniversitateaParis-Nanterre, autor al unei vaste cercetări asupra corpusului canonic al BisericiiArmene22, Aram Mardirossian explorează exhaustiv şi magistral în recenta sa car-te despre corpusul canonic antiohian23 atât geneza, cât şi implicaţiile politice şi

juridice ale acestei enigmatice, dar decisive colecţii. Teza pe care profesorul fran-cez o demonstrează pe larg este aceea că în cazul acestui prim corpus de canoaneavem de-a face cu „o compilaţie de luptă” alcătuită la Antiohia de semiarianulEuzoios pentru a servi atât în plan politic, ca armă de luptă împotriva a cinci cu-rente doctrinare opuse Bisericii ociale homoione, cât şi în plan juridic, pentru aimpune controlul ferm al ierarhiei episcopale mitropolitane atât asupra Bisericii,cât şi asupra mişcărilor ascetice rigoriste şi a monahismului (p. 42). Euzoios aînţeles că dreptul putea deveni o armă preţioasă în serviciul luptelor şi politiciisale bisericeşti (p. 45) şi ca atare era deschis spre inovaţie. Dacă niceenii erauconservatori şi aveau despre „canon” şi drept o înţelegere cutumiară, tradiţională,în schimb semiarienii din Antiohia – cetate a dreptului şi reşedinţă imperială –aveau o viziune juridică de tip secular, potrivit căreia canonul trebuie transpus înreguli de drept bisericesc adoptate prin consens în sinoade (p. 50)24. Cauţionarea

acestei inovaţii s-a făcut prin compilarea sub egida aceluiaşi Euzoios a unor „con-stituţii” şi „canoane” atribuite pseudoepigrac apostolilor înşişi (p. 72). Protândde prezenţa împăratului Valens în Antiohia în cursul anului 370, Euzoios a impuscorpusul canonic ca un embrion de drept canonic comun valabil pentru parteaorientală a Imperiului Roman şi în serviciul cauzei Bisericii ociale homoiene (p.62-64). Cele cinci colecţii sinodale încorporate erau menite să e pentru semia-rieni tot atâtea arme de luptă împotriva „ereziilor” prezentului. Astfel, canoanelecelor două sinoade preniceene de la Ancyra (314) şi Neocezareea (314-319), careîmblânzeau disciplina penitenţială anterioară faţă de lapsi şi digamoi, trebuiausă e folosite în combaterea disidenţei novaţienilor niceeni şi rigorişti, care s-aumenţinut în Răsărit până în secolul VII (p. 73-88). Canoanele sinodului eusebieni-

22 A. Mardirossian, Livre des canons arméniens. Église, droit, société en Arménie du IV-VIII s. (Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium Subsidia 116), Peeters, Leuven, 2004, XVIII + 711 p.

23 A. Mardirossian, La collection canonique d’Antioche. Droit et hérésie à travers le premierrecueil de législation ecclésiastique (IVe siècle), Centre de Recherche d’Histoire et Civilisation deByzance. Monographies 34, Paris, 2010, 394 p., ISBN 978-2-916716-25-1.

24 Ceea ce a adus, cum demonstra H. Ohme în 1998, la abolirea distincţiei între horos şi kanōn şi la juridizarea noţiunii de „canon”.


21/22

245


lor de la Antiohia din 328 – care s-a vrut a un adevărat „contrasinod” al celui dela Niceea şi a fost actul de naştere a Bisericii subordinaţianiste – îi vizau direct peniceeni (p. 88-98); dezbinaţi între vechi-niceeni (Eustatie, Marcel, Atanasie, occi-dentalii) şi nou-niceeni (Meletie, Vasile), niceeni erau, după Tomosul sinodului dela Alexandria din 362 şi cu eforturile lui Vasile cel Mare, în perspectivă de a se uni.Canoanele sinodului de la Gangra (cca 350) împotriva mişcării ascetice encratis-te şi excentrice patronate de Eustatie al Sebastei vizau în persoana acestuia dinurmă pe unul din liderii partidei „homoiusienilor” (p. 99-116); constituită în 358la Sinodul de la Ancyra ca reacţie împotriva neoarianismului radical al lui Aetius,aceştia susţineau că Fiul este „de o inţă asemănătoare” (homoiousios) cu Tatăl,apropiindu-se în timp de niceeni (prin Meletie al Antiohiei şi Vasile din Cezareea)sau, din contră, evoluând spre binitarism şi pneuvmatomahie (prin Eustatie al Se-

bastei însuşi). În ce priveşte enigmaticele canoane de la Laodiceea Firgiei, profe-sorul Mardirossian susţine (p. 117-134) că sunt o compilaţie locală apărută în anii363-364 din lupta între două facţiuni subordinaţianiste rivale, în cadrul căreia o

parte din ei, condusă de mitropolitul Teodosie al Filadelei, s-a delimitat de neoa-rianismul extrem al lui Aetius, pentru care Fiul e cu totul „neasemănător” (anomo-ios) cu Tatăl. Integrarea lor în corpusul antiohian s-a făcut pentru a susţine luptacu „anomeii” conduşi de dialecticul Eunomie. Creată pentru a lupta în plan politicîmpotriva novaţienilor, niceenilor, homoiusienilor şi anomeilor, ostili Bisericiiociale homoiene, compilaţia canonică antiohiană a urmărit în plan juridic con-

stituirea structurilor bisericeşti ierarhic ordonate în jurul episcopului mitropolit alsinodului provincial (p. 143-189) şi controlul strict al mişcărilor ascetice rigoristeşi a monahismului excentric (p. 190-252); soluţii canonice explicate istoric pe largde Aram Mardirossian. După victoria lor, odată cu urcarea pe tron a lui Teodosie,niceenii din Antiohia au neutralizat arma canonică creată împotriva lor atribuindu-şi-o. Au făcut aceasta probabil la sinodul din toamna lui 379 – repetiţie generală acelui de la Constantinopol din 381 –, când 160 de episcopi prezidaţi de Meletie aurevenit ocial la credinţa de la Niceea şi au semnat un document de condamnarea subordinaţianismului, împăcându-se cu Roma (p. 253). Tot atunci a fost asimilatşi corpusul canonic al homoienilor, punându-i-se înainte Simbolul de credinţă şicanoanele de la Niceea. Tot Meletie va prezida şi Sinodul de la Constantinopol din

381, de care a protat pentru a aproba noul corpus canonum oriental „niceanizat”,la care au fost anexate hotărârile sinodului din 381, iniţial o singură frază, şi careabia la începutul secolului VI va divizată în 4 „canoane” (p. 254). Niceenii nuaveau însă încredere în canoanele sinodale, iar această neîncredere s-a văzut înfaptul că, înainte de corpusul adoptat în 691-692 în Sinodul Trullan, ortodocşiivor mai adopta ocial „canoane” doar o singură dată, în 451 la Chalcedon. Iarcanoanele de la Chalcedon nu fac decât să repete şi să aplice aceleaşi două tipuri


22/22

246


de reglementări prezente în corpusul antiohian şi privitoare, pe de o parte, la ier-arhia bisericească şi guvernarea ei, iar pe de altă parte, la controlul monahismuluiimplicat în tulburările create de controversele hristologice. „Deşi au fost învinşiiistoriei, creând colecţia canonică antiohiană, Euzoios şi biserica homoiană au lăsatîntregii creştinătăţi drept moştenire rădăcina din care avea să crească, dincolo decontroversele teologice, dreptul Bisericii” (p. 259).

O concluzie istorică incontestabilă, dar surprinzătoare, asemenea celorlaltede mai sus, asupra implicaţiilor la care canoniştii teologi şi teologii, ortodocşi şinu numai, interesaţi în înţelegerea autentică a unei dimensiuni canonice constitu-tive a Tradiţiei Bisericii sunt provocaţi să mediteze cu atenţie, dincoace de oricefundamentalism sau relativism, prin elaborarea unei hermeneutici integrative maisubtile şi profunde decât până acum.

dreptul canonic ortodox şi izvoarele lui.pdf

Documents