UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞIFACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUALPENAL

PARTEA SPECIALĂ

Conf. dr. TUDOR PLǍESU

- SUPORT CURS -

Anul III

Semestrul II

2009

CUPRINS

PARTEA SPECIALĂ

FAZELE DESFĂŞURĂRII PROCESULUI PENAL................................ 5

1. CONSIDERAŢII GENERALE................................................................ 5

2. URMĂRIREA PENALĂ.......................................................................... 6

3. PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE......................................... 22

4. FAZA DE JUDECATĂ............................................................................. 27

5. CĂILE DE ATAC ORDINARE............................................................... 41 5.1. Apelul........................................................................................... 42 BIBLIOGRAFIE ..................................................................................... 51

4

PARTEA SPECIALĂ

FAZELE DESFĂŞURĂRII PROCESULUI PENAL

1. CONSIDERAŢII GENERALE

În cadrul procesului penal se efectuează un număr de acte procesuale şi procedurale, toate conducând la realizarea scopului acestei forme a procesului penal: tragerea la răspundere penală şi civilă a celor ce au încălcat legea materială, penală şi civilă. Aceste acte nu sunt îndeplinite în mod întâmplător, ci legea este cea care impune o anumită structură a procesului penal, structură ce impune parcurgerea unui anumit curs, o anumită ordine în îndeplinirea tuturor actelor ce formează conţinutul procesului penal, de la începerea urmăririi penale şi până la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive de condamnare.

Procesul judiciar, în oricare dintre formele sale, este organizat pe faze procesuale, fiecare dintre aceste faze având o anume finalitate, finalitate subordonată scopului respectivei forme a procesului judiciar. Distingem astfel de faze procesuale şi în procesul civil şi în procesul penal. Procesul civil este organizat pe două faze procesuale distincte: judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive. Şi procesul penal este organizat pe faze procesuale, dar ceea ce este caracteristic, specific pentru procesul penal este organizarea acestuia pe trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive. Urmărirea penală este faza procesuală reglementată numai în cadrul procesului penal, deoarece lupta împotriva manifestărilor infracţionale prezintă un anumit specific: activitatea judiciară trebuie să se desfăşoare în secret, în condiţii de operativitate şi mobilitate, ceea ce impune parcurgerea unei faze procesuale ce prezintă aceste caracteristici spre deosebire de faza de judecată care se desfăşoară potrivit altor reguli specifice, cum ar fi publicitatea şedinţei de judecată, oralitatea, contradictorialitatea. Faza de urmărire penale – ca primă fază a procesului penal – pregăteşte faza de judecată, în cadrul acesteia se strâng probe în legătură cu învinuirea formulată împotriva celui urmărit, pentru a se afla adevărul în legătură cu fapta şi cu făptuitorul, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. În faza de judecată, ca urmare a îndeplinirii activităţilor de judecată în condiţii de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate urmează a se hotări prin actul de jurisdicţie ce are autoritate de lucru judecat, asupra învinuirii aduse inculpatului, fiind posibilă condamnarea, achitarea sau

5

încetarea procesului penal. Când se pronunţă condamnarea inculpatului, procesul penal parcurge, de regulă, şi o a treia fază, anume punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive.

2. URMĂRIREA PENALĂ

Urmărirea penală ca primă fază a procesului penal trebuie parcursă – legea impune efectuarea urmăririi penale – în toate cauzele penale, indiferent dacă acţiunea penală a se pune în mişcare din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Anterior Legii nr. 356/2006 prin care a fost modificat art. 279 C. pr. pen., nu se impunea obligativitatea efectuării urmăririi penale în cazul unora dintre infracţiunile pentru care legea penală cerea plângerea prealabilă, în cazul acestor infracţiuni anume prevăzute de lege şi pentru care plângerea prealabilă se depunea direct, de către persoana vătămată, la instanţa judecătorească: insulta, calomnia, loviri sau alte violenţe, vătămarea corporală din culpă, forma simplă, ameninţarea, furtul pentru care legea penală cere plângerea prealabilă (furtul săvârşit între soţi, ori între rude apropiate, de un minor în paguba tutorului său, de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de acesta), abuzul de încredere, tulburarea de posesie.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare în vederea dovedirii învinuitului sau, dimpotrivă, infirmării acesteia. Activitatea organelor de urmărire penală desfăşurată în vederea strângerii de probe, denumită şi activitate de cercetare penală – trebuie să dea răspuns la o serie de întrebări: dacă fapta, în legătură cu care s-a formulat învinuirea, există sau nu; dacă s-a reţinut că fapta există, să se stabilească dacă cel învinuit este înfăptuitorul sau nu; dacă se reţine că cel învinuit este făptuitorul să se stabilească cu ce formă de vinovăţie a acţionat sau, dimpotrivă, nu sunt îndeplinite condiţiile privind forma de vinovăţie cerută de lege, s-a cauzat ori nu o pagubă prin fapta comisă etc. În raport de aceste constatări, urmează a se decide – aceasta fiind finalitatea în vederea căreia se desfăşoară urmărirea penală – dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală. Ca organe de cercetare sunt: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.

Procurorul, ca organ de urmărire penală, are dreptul de a efectua urmărirea penală, în totalitate, în orice cauză penală, sau efectuează numai unele acte de urmărire penală în cauzele aflate pe rolul organelor de cercetare penală. În anumite cauze urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, cum ar fi: infracţiunile contra siguranţei statului, infracţiunile de omor, infracţiuni de corupţie ş.a, iar după calitatea persoanei, urmăreşte infracţiunile comise de persoanele ce au calitatea de parlamentar, membru al guvernului, magistrat, notar

6

public, membrii ai Curţii de Conturi, judecătorii Curţii Constituţionale, preşedintele Consiliului Legislativ, şefii cultelor religioase, etc. În acelaşi timp, procurorul ierarhic superior poate da dispoziţii obligatorii pentru procurorul din subordine pentru a efectua urmărirea penală şi în alte cauze. În cauzele în care urmărirea penală este efectuată de către procuror, toate actele îndeplinite de către acesta nu trebuiesc confirmate de procurorul ierarhic superior, dar rechizitoriul întocmit de către acesta este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, acesta din urmă dacă nu îl infirmă rechizitoriul, înaintează rechizitoriul la instanţa judecătorească competentă, împreună cu dosarul cauzei. În acest fel, instanţa judecătorească ce este competentă este sesizată cu judecarea cauzei. În cauzele în care urmărirea penală este efectuată de organele de cercetare penală, numai procurorul care exercită supravegherea urmăririi poate efectua următoarele acte de urmărire penală, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală: punerea în mişcare a acţiunii penale, sesizarea instanţei judecătoreşti cu propunerea de luare a arestării preventive a inculpatului sau învinuitului, suspendarea urmăririi penale, trimiterea în judecată, clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale. Celelalte acte de cercetare penală sunt îndeplinite de organele de cercetare competente sub supravegherea procurorului care conduce şi controlează actele de cercetare, iar concluziile desprinse îi sunt prezentate acestuia sub formă de propuneri.

2.1. Organele de cercetare penală sunt:- organele de cercetare ale poliţiei judiciare;- organele de cercetare speciale.Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în

efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor necesare în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală. Aceşti ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare, numai dacă au fost anume desemnaţi nominal de ministerul administraţiei şi internelor cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Lucrătorii de poliţie judiciară – de la nivelul parchetelor – îşi îndeplinesc atribuţiile, în mod nemijlocit, sub autoritatea şi controlul conducătorului parchetului. Organele poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală în cauzele ce nu cad în competenţa obligatorie a procurorului, precum şi în ce priveşte cauzele în care procurorul ce exercită supravegherea sau procurorul ierarhic superior nu consideră că este cazul ca urmărirea penală, să fie efectuată de procuror, sau cauza ar fi de competenţa unor organe de cercetare penală speciale. Ca organe de cercetare penală speciale sunt:

- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine, dacă fapta a fost comisă în cadrul unităţii militare;

7

- ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru infracţiunile săvârşite de militari, în afara unităţilor militare. În ambele situaţii, dacă infracţiunile comise de militari au legătură cu atribuţiile militare sunt competente instanţele judecătoreşti militare, iar dacă nu au legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestora, competenţa revine instanţelor judecătoreşti civile;

- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoane civile în legătură cu obligaţiile lor militare.

Organele de cercetare militară, mai sus arătate au competenţă exclusivă în sensul că urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către acestea, urmărirea neputând fi efectuată nici de ofiţerii poliţiei judiciare şi nici de alte organe de cercetare penale speciale. Bineînţeles procurorul poate efectua totdeauna urmărirea penală în cauzele de competenţa acestora:

- ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, pentru infracţiunile privitoare la regimul de frontieră;

- căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în Codul Penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

Procurorul şi organele de cercetare penală efectuează atât actele de constatare a faptei prevăzute de legea penală, cât şi actele de cercetare penală şi de tragere la răspundere penală a celui urmărit. Legea de procedură penală cuprinde dispoziţii şi cu privire la organele de constatare, acestea fără a fi încadrate în categoria organelor de urmărire penală, nefiind deci organe judiciare penale cu atribuţii în ce priveşte efectuarea actelor de urmărire penală, ci pot efectua numai acte de constatare a comiterii unor infracţiuni. Legea are în vedere autorităţi publice ale statului ce au atribuţii în cadrul administraţiei publice, finanţelor publice în ce priveşte controlul şi supravegherea modului cum sunt respectate anumite dispoziţii legale, în anumite domenii de activitate. Astfel, intră în această categorie organele inspecţiilor de stat pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; de asemenea, organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice sau ale altor persoane juridice de interes public care au dreptul să constate infracţiunile comise în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; tot organe de constatare sunt: şi ofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române care au dreptul să constate infracţiunile de care iau cunoştinţă pe timpul executării misiunilor specifice. Aceste organe de constatare au dreptul să reţină corpurile delicte şi să procedeze la evaluarea pagubelor cauzate prin infracţiune, iar în cazul infracţiunilor flagrante au dreptul şi obligaţia de a-l reţine pe făptuitor,

8

caz în care trebuie să-l înainteze, de îndată, împreună cu actele încheiate, procurorului. Afară de organele de constatare arătate, legea de procedură penală mai are în vedere şi următoarele organe de constatare: comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile comise pe acestea, în timp ce navele şi aeronavele se află în afara porturilor şi aeroporturilor; precum şi agenţii poliţiei de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră. Aceste ultime organe de constatare au dreptul şi obligaţia de a îndeplini, pe lângă actele de constatare pe care le puteau efectua organele de constatare din prima categorie, şi de a efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului, ori de a verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. Constatările pe care le fac aceste autorităţi publice sunt consemnate în procese verbale, ce constituie mijloace de probă în procesul penal şi care pot constitui temei pentru începerea urmăririi penale în legătură cu infracţiunile constatate. Procesele verbale de constatare sunt înaintate organelor de urmărire penală care pot începe urmărirea penală în temeiul constatărilor făcute de către organele de constatare.

2.2. Faza de urmărire penală este delimitată în raport de anumite acte procesual şi procedurale, şi anume: începerea urmăririi penale şi actul de trimitere în judecată sau actul prin care se dispune închiderea urmăririi penale.

Pentru începerea urmăririi penale se cer a fi îndeplinite, cumulativ, două condiţii:

- una pozitivă, în sensul că organul de urmărire penală să fie sesizat prin unul din modurile prevăzute de lege;

- o condiţie negativă, în sensul că din conţinutul actului de sesizare sau din conţinutul actelor premergătoare efectuată, să nu rezulte existenţa unei cauze faţă de care acţiunea penală apare ca fiind lipsită de temei ori lipsită de obiect.

În ce priveşte modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală, în vederea începerii urmăririi, legea prevede două categorii de astfel de modalităţi de sesizare:

- moduri generale de sesizare, anume: plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu;

- moduri speciale de sesizare, anume: plângerea prealabilă, sesizarea ce provine de la autoritatea publică prevăzută de lege, autorizarea autorităţii publice prevăzute de lege, exprimarea dorinţei guvernului străin.

Plângerea, ca mod general de sesizare a organelor de urmărire penală, este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare – după caz, fizică, morală sau materială – ce i-a fost adusă prin săvârşirea unei infracţiuni. În conţinutul său plângerea trebuie să cuprindă date referitoare la identitatea şi domiciliul persoanei ce a suferit vătămarea şi care trebuie să cuprindă date referitoare la identitatea şi domiciliul persoanei ce a suferit vătămarea şi care se adresează organului de urmărire penală, descrierea

9

faptei ce formează obiectul plângerii, indicarea persoanei făptuitorului dacă este cunoscut, probele şi mijloacele de probă ce pot fi folosite în cauză. Plângerea este formulată, redactată (când se depune în formă scrisă) şi depusă la organul de urmărire penală, personal de către persoana vătămată. Plângerea poate fi depusă şi printr-un mandatar special. Plângerea poate fi formulată şi depusă la organul de urmărire penală şi de un substituit procesual şi anume, un soţ pentru celălalt soţ şi de către copilul major pentru părinţi, cu condiţia ca persoana vătămată să-şi însuşească plângerea. În ce priveşte forma, este forma scrisă, dar legea admite a fi făcută şi în formă orală, cu obligaţia organului de urmărire de a consemna într-un proces verbal cele sesizate de persoana vătămată. Plângerea este semnată de persoana vătămată, la fel procesul verbal în care organul de urmărire a consemnat încunoştinţarea făcută. Dacă nu este semnată plângerea, încunoştinţarea poate constitui un indiciu pentru organul de urmărire penală de a sesiza din oficiu.

Denunţul, este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni prin care însă nu i-a fost cauzată de o vătămare fizică, morală sau materială, după caz, ci cunoaşte comiterea acestei fapte. În ce priveşte conţinutul, denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea; la fel trebuie să îmbrace forma scrisă, cu semnătura celui ce face denunţul, iar dacă este făcut în formă orală, semnătura se găseşte pe procesul verbal în care s-a făcut consemnarea. Persoana fizică sau juridică ce a luat cunoştinţă de comiterea unei infracţiuni, nu este obligată să denunţe fapta, (denunţ facultativ), însă sunt şi situaţii în care denunţul este obligatoriu şi anume când legea penală prevede ca infracţiune, nedenunţarea unor fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, potrivit legii de procedură penală, sunt obligate a sesiza organele de urmărire penală, persoanele cu funcţii de conducere cât şi alţi salariaţi cu atribuţii de control în legătură cu faptele penale de care au luat cunoştinţă şi care au fost comise în unitatea unde funcţionează. Aceeaşi obligaţie rămâne şi organelor de constatare, care trebuie să înainteze organului de urmărire actele de constatare întocmite. Redactarea şi semnarea denunţului de către persoanele care au obligaţia de a denunţa, prezintă importanţă pentru a se vedea dacă acestea şi-au îndeplinit obligaţia impusă de lege. În practica de urmărire penală se întâlnesc şi sitzuaţii în care o persoană încunoştinţează organul de urmărire penală în legătură cu infracţiunea de care are cunoştinţă, dar din diferite motive, nu o semnează şi nu se ştie cine a făcut denunţul, se numeşte un denunţ anonim, care poate fi luat în seamă în vederea sesizării din oficiu, a organului de urmărire penală. Este posibil şi ca cel ce a comis fapta, deşi nu s-a făcut plângere sau un denunţ, să aducă la cunoştinţa organului judiciar această situaţie, se cheamă autodenunţ. Prezintă interes acest autodenunţ, tot în ce priveşte sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală. Sesizarea din oficiu are loc atunci când organul de urmărire penală află, pe orice cale, despre săvârşirea unei infracţiuni, adică în situaţia în care organul de urmărire nu a fost sesizat prin vreunul din modurile generale sau

10

speciale, dar află despre comiterea unei infracţiuni, în principal ca urmare a investigaţiilor proprii, dar şi altor mijloace de informare întâlnite în sfera relaţiilor sociale. În ce priveşte actele de investigaţie efectuate de autorităţile publice cu atribuţii în ce priveşte siguranţa naţionala, infracţiunile de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, etc, pot fi folosiţi investigatorii sub acoperire, aceştia având dreptul să culeagă date şi informaţii pe care le prezintă organul de urmărire penală pentru a decide dacă este sau nu cazul să înceapă urmărirea penală.

În ceea ce priveşte unele infracţiuni sau în privinţa unor infractori ce au o anumită calitate, legea de procedură cere ca sesizarea organului de urmărire penală să îndeplinească anumite condiţii, fiind vorba de moduri speciale de sesizare. Aceste moduri speciale de sesizare sunt anume prevăzute de legea penală sau de procedura penală şi în lipsa lor organul de urmărire penală nu se poate sesiza din oficiu. Au caracterul unor moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală: plângerea prealabilă, sesizarea din partea autorităţii anume prevăzută de lege, autorizarea prealabilă din partea autorităţii anume prevăzută de lege şi exprimarea dorinţei guvernului străin. Plângerea prealabilă – asemenea plângerii (zisă simplă) ca mod general de sesizare al organelor de urmărire penală – este încunoştiinţarea făcută de persoana vătămată numai în privinţa infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Plângerea prealabilă este un mod special de sesizare a organelor de urmărire penală pentru infracţiunile pentru care legea penală cere plângerea prealabilă şi pentru care este obligatorie efectuarea urmăririi penale. Pentru a produce efecte această încunoştiinţare făcută de persoana vătămată, trebuie respectată o condiţie de termen pentru depunerea ei la organul de urmărire competent anume două luni de la data la care persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul. Se formulează personal de către persoana vătămată, legea nu admite substituiţii procesuali. Cu toate că fără plângerea prealabilă a persoanei vătămate, urmărirea penală nu poate începe, legea penală admite ca urmărirea penală să poată începe şi din oficiu, în anumite situaţii prevăzute de legea penală, chiar în lipsa plângerii prealabile: anume dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu ori este cu capacitatea de exerciţiu restrânsă şi a fost vătămată printr-o infracţiune pentru care se cere plângerea prealabilă, iar plângerea prealabilă nu a fost formulată de persoanele îndreptăţite – procurorul poate începe, din oficiu urmărirea penală şi pune, din oficiu, în mişcare acţiunea penală; de semenea, în mod corespunzător, poate proceda procurorul şi în situaţia în care persoana vătămată este un major cu capacitatea de exerciţiu deplină, dacă fapta de lovire sau alte violenţe cât şi vătămare corporală au fost comise asupra unora dintre membrii familiei, evident de către alt membru al familiei. Prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, cu condiţia ca, în ceea ce priveşte ruda apropiată, aceasta să locuiască

11

şi să gospodărească împreună cu făptuitorul. Sesizarea din partea autorităţii anume prevăzută de lege, este cerută pentru anumite infracţiuni, textul de încriminare impunând o astfel de condiţie. Astfel, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, comise de militari, acţiunea penală se pune în mişcare numai le sesizarea comandantului instituţiei militare (cum ar fi pentru absenţa nejustificată, dezertarea, călcarea de consemn ş.a., sau, în ce priveşte faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, urmărirea penală poate începe doar la cererea (sesizarea) uneia din camerele Parlamentului ori a Preşedintelui României). În vederea formulării unui astfel de sesizări nu se cere un termen, ca la plângerea prealabilă, ci poate fi făcută până la expirarea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Autorizarea prealabilă din partea autorităţii anume prevăzută de lege, fără aceasta urmărirea penală nu poate începe, astfel pentru aplicarea legii penale române, de către instanţele judecătoreşti rămâne, potrivit principiului realităţii legii penale, se cere autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă instanţa supremă. În ce priveşte exprimarea dorinţei guvernului străin, aceasta este necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în privinţa infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, fapta fiind comisă pe teritoriul României şi i se aplică legea penală română fiind avute în vedere infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii unei persoane care se bucură de protecţie internaţională, infracţiuni care sunt socotite ca infracţiuni contra persoanei dacă guvernul străin nu a cerut tragerea la răspundere penală a făptuitorului; dacă guvernul străin a cerut tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fapta comisă nu mai este socotită ca o infracţiune contra persoanei, ci o infracţiune contra securităţii naţionale a României, cu sancţiunea corespunzătoare.

A doua condiţie necesară şi cumulativă, pentru începerea urmăririi penale, este ca din conţinutul actului de sesizare ori al actelor premergătoare să nu rezulte că există o cauză, dintre cele prevăzute de lege, ce ar împiedica începerea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale, pe motiv că acţiunea penală nu este întemeiată, ori a intervenit o cauză ce înlătură răspunderea penală, ori o cauză de nepedepsire. Dacă nu s-ar cere această condiţie, s-ar ajunge la situaţia de a se începe urmărirea penală, să fie îndeplinite acte de urmărire, pentru a se constata ulterior că procesul penal nu poate continua datorită unei cauze de împiedicare prevăzută de lege, dar, această cauză rezultă chiar din conţinutul actului de sesizare, ori din conţinutul actelor premergătoare efectuate. Dacă din conţinutului actului de sesizare ori al actelor premergătoare ar rezulta, s-ar putea trage concluzia că fapta nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind în mod vădit lipsită de importanţă, legea de procedură prevede obligativitatea începerii urmăririi penale şi îndeplinirii actelor de urmărire, deoarece numai în

12

temeiul probelor administrate în cadrul procesului penal se poate constata că fapta este în mod vădit lipsită de importanţă.

Legea de procedură penală dă dreptul organelor de urmărire de a efectua acte premergătoare urmăririi penale, în vederea începerii urmăririi penale, atunci când din conţinutul actului de sesizare nu ar rezulta suficiente date lămuritoare care să justifice începerea urmăririi penale. Actele premergătoare sunt anterioare începerii urmăririi penale şi efectuate în vederea începerii urmăririi penale. Se efectuează nu numai în cazul sesizării din oficiu, ci şi atunci când la organele de urmărire s-a depus o plângere (fie chiar o plângere prealabilă) ori un denunţ şi constau în obţinerea de date, informaţii ce nu sunt obţinute prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute de lege (caz în care ar constitui probe) ci se pot obţine ca urmare a ascultării unor persoane (nu ca martori), efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, chiar a unei expertize, o cercetare la faţa locului (care să nu implice o percheziţie domiciliară deoarece aceasta se efectuează numai după începerea urmăririi penale şi se dispune numai de instanţa de judecată). În urma efectuării actelor premergătoare, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal care constituie mijloc de probă în procesul penal şi în temeiul căruia se poate dispune începerea urmăririi penale.

Când cauza este de competenţa procurorului şi aceasta ajunge la concluzia că nu poate fi începută urmărirea penală, procurorul prin rezoluţie dispune neînceperea urmăririi penale; iar când cauza este de competenţa organelor de cercetare penală acestea fac procurorului propunerea de a dispune neînceperea urmăririi penale, şi dacă procurorul consideră propunerea temeinică şi legală, confirmă prin rezoluţie propunerea primită. Când procurorul nu este de acord cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale făcută de organul de cercetare penală, restituie dosarul, cu actele efectuate până în acel moment organului de cercetare penală pentru a efectua şi alte acte premergătoare în temeiul cărora să fie lămurite anumite situaţiuni de fapt în temeiul cărora se va hotărî ulterior în ce priveşte începerea urmăririi sau nu; sau procurorul, când consideră că sunt suficiente date pentru începerea urmăririi, chiar el procurorul, începe urmărirea penală, acesta fiind liber să îndeplinească orice act de urmărire în cauzele pe care le supraveghează, iar mai apoi să trimită cauza organului de cercetare penală pentru a continua urmărirea penală. Dacă ulterior se constată că în mod nejustificat s –a dispus neînceperea urmăririi penale, procurorul infirmă rezoluţia de neîncepere, dispune începerea urmăririi penale şi restituie – după începerea urmăririi – cauza organului de cercetare pentru efectuarea urmăririi.

Când din conţinutul actului de sesizare ori din conţinutul actelor premergătoare se constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru începerea urmăririi penale, actul procesual ce se întocmeşte în acest moment procesual fiind dispoziţia de începere a urmăririi penale, iar actul procedural care se întocmeşte este rezoluţia de începere a urmăririi penale sau procesul-verbal prin care se

13

dispune începerea urmăririi penale. Rezoluţia este pusă pe actul de sesizare – plângere sau denunţ – iar procesul-verbal se întocmeşte în cazul sesizării din oficiu, în acest act procedural consemnându-se constatările făcute cu ocazia descoperirii unei infracţiuni sau constatările ce rezultă din procesul-verbal întocmit cu ocazia efectuării actelor premergătoare, pentru ca mai apoi, în raport de constatările făcute să se dispună începerea urmăririi penale. Rezoluţia se începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei. Trebuie fixat din punct de vedere procesual momentul începerii urmăririi penale, fiindcă în raport de acest moment se produc sau nu anumite consecinţe procesuale. Astfel, se dispune începerea urmăririi penale în legătură cu o anumită faptă, împotriva unei persoane determinate (dacă nu este cunoscut făptuitorul, urmărirea se desfăşoară numai în legătură cu fapta şi în vederea identificării făptuitorului), încadrarea juridică a faptei (în raport de care se determină competenţa organului de urmărire penală), organul de urmărire ce va instrumenta cauza (când începerea urmăririi a dispus-o procurorul ce exercită supravegherea urmăririi), data.

Din moment ce s-a dispus începerea urmăririi penale, din acest moment procesual se produc anumite consecinţe procesuale:

- se dobândesc, în cadrul procesului penal, calităţi procesuale şi anume cel faţă de care s-a început urmărirea penală devine învinuit; persoana vătămată nu dobândeşte calitatea de parte, deoarece dobândirea calităţii de parte este condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale;

- se pot lua măsuri procesuale faţă de învinuit (reţinere, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, arestarea preventivă a învinuitului) şi cu privire la bunurile sale (sechestru, poprire);

- organul de urmărire penală poate şi trebuie să îndeplinească acte de cercetare penală, pentru strângerea de probe în vederea aflării adevărului cu privire la faptă şi la făptuitor;

- poate fi pusă în mişcare acţiunea penală, cel învinuit dobândind calitatea de parte în proces – inculpat şi din acest moment faţă de acesta poate fi luată şi măsura arestării preventive, pe o perioadă mai mare de timp;

- persoana vătămată – la cerere – poate dobândi calitatea de parte vătămată sau, după caz, de parte civilă; poate fi introdusă în cauză persoana responsabilă civilmente sau aceasta poate interveni în cauză şi ca urmare dobândind calitatea de parte responsabilă civilmente.

Actele procesuale şi procedurale ce se întocmesc şi îndeplinesc în faza de urmărire penală privesc ceea ce se numeşte efectuarea urmăririi penale. Sunt îndeplinite două categorii de acte de urmărire penală: acte de cercetare şi acte de

14

urmărire penală propriu-zisă. Actele de cercetare sunt acte de strângere şi de verificare a probelor, iar în temeiul probelor administrate se desprind concluzii în legătură cu existenţa sau inexistenţa faptei, etc., cât şi cu privire la necesitatea luării unor măsuri procesuale faţă de învinuit sau inculpat şi tragerea lui la răspundere penală prin trimiterea în judecată.

Legea de procedură penală cuprinde dispoziţii cu privire la modalităţile în care se efectuează urmărirea penală:

- urmărirea penală fără punerea în mişcare a acţiunii penale;- urmărirea penală cu punerea în mişcare a acţiunii penale.Efectuarea urmăririi penale fără punerea în mişcare a acţiunii penale este

întâlnită în cauze de mai mică complexitate, în sensul că nu se impune o participare mai amplă a părţilor la îndeplinirea actelor de urmărire penală, actele de cercetare sunt efectuate de organele de urmărire fără ca învinuitul să ia parte la efectuarea acestor acte, sau când în cursul urmăririi penale nu se impune lipsirea de libertate a celui urmărit pe o perioadă mai mare de timp (învinuitul poate fi reţinut pentru 24 de ore, sau poate fi arestat, ca învinuit, pentru cel mult 10 zile). În cauzele penale, aflate în curs de urmărire şi în care acţiunea penală nu este pusă în mişcare, cel urmărit are pe tot parcursul desfăşurării activităţii procesuale, numai calitatea de învinuit, iar urmărirea se caracterizează prin efectuarea actelor de cercetare, adică de strângere de probe în vederea aflării adevărului. Organul de cercetare îndeplineşte toate actele de urmărire fără a fi necesară intervenţia procurorului, deşi procurorul poate îndeplini în orice moment acte de supraveghere. Când în cursul cercetării penale se descoperă noi fapte în sarcina învinuitului, sau la fapta urmărită au mai participat şi alte persoane, organul de cercetare penală nu mai are dreptul să extindă urmărirea la noi fapte şi la noi persoane, ori să schimbe încadrarea juridică a faptei, ci trebuie să facă propunerea în acest sens procurorului, numai procurorul având dreptul să extindă urmărirea penală la noi fapte şi la noi persoane, ori să schimbe încadrarea juridică a faptei chiar dacă urmărirea se desfăşoară numai cu învinuit în cauză. Când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, cel învinuit poate fi reţinut pentru cel mult 24 de ore, cu obligaţia de a-l înştiinţa, de îndată, pe procurorul ce exercită supravegherea cu privire la măsura luată. În măsura în care organul de cercetare penală consideră că sunt îndeplinite cerinţele legii, face propuneri procurorului pentru a se adresa instanţei cu cererea de arestarea preventivă a învinuitului. De asemenea, face propuneri procurorului pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de învinuit. În ce priveşte măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei, acordarea de daune morale şi executarea pedepsei principale a amenzii penale, organul de cercetare face propuneri procurorului pentru luarea acestor măsuri, organul de cercetare ne mai având acest drept. Pentru realizarea dreptului la apărare al celui urmărit, organul de cercetare are obligaţia să-l asculte în legătură cu învinuirea ce i se aduce, declaraţia acestuia fiind nu numai un mijloc de probă,

15

ci şi un mijloc de apărare. Momentul când se procedează la ascultarea învinuitului rămâne la aprecierea organului de cercetare penală. Legea prevede că după ce au fost strânse suficiente probe în cauză, se procedează la o nouă ascultare a învinuitului, i se aduce la cunoştinţă învinuirea, şi este întrebat dacă înţelege să folosească noi mijloace în apărarea sa.

Atunci când în urma efectuării actelor de cercetare penală, organul de cercetare consideră să se impune trimiterea în judecată a celui urmărit, se pune problema prezentării materialului de urmărire penală. În situaţia în care soluţia ar fi, la terminarea urmăririi penale, cea de închidere a urmăririi, nu se mai procedează la prezentarea materialului de urmărire penală. În ce priveşte prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului, la terminarea urmăririi penale, în prezent, legea prevede obligativitatea prezentării materialului de urmărire şi învinuitului dar de către procuror, spre deosebire de situaţia inculpatului când prezentarea materialului de urmărire penală poate fi făcută şi de către organul de cercetare penală. Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală învinuitului, acestuia i se arată fapta ce formează obiectul învinuirii şi care a fost dovedită ca fiind comisă de el, de către învinuit şi încadrarea juridică a respectivei fapte. În raport cu declaraţiile noi pe care învinuitul la face şi în raport de cererile formulate, urmărirea penală poate continua, dacă procurorul admite cererile, sau cererile învinuitului pot fi respinse. După completarea cercetării penale se procedează, din nou la prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului. În acest fel, în raport de acest moment procesual între cele două modalităţi de efectuare a urmăririi penale nu sunt deosebiri. În aceste condiţii, urmărirea penală se consideră terminată, organul de cercetare penală în raportul ce îl înaintează procurorului îi prezintă acestuia concluziile sale.

Efectuarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare constituie modalitatea cea mai frecvent întâlnită în activitatea organelor de urmărire penală, în cauze mai complexe sub aspectul probaţiunii, care implică o participare mai activă a părţilor, în cauze în care se reţin legături de indivizibilitate sau conexitate, în cauze în care se impune luarea unor măsuri preventive pentru o perioadă mai mare de timp faţă de cei urmăriţi. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare încă de la începerea urmăririi penale, sau după aceea în momente procesuale imediat următoare, cel urmărit dobândind calitatea de inculpat. În ordonanţa de punere în mişcare acţiunii penale se descrie fapta în legătură cu care se efectuează urmărirea, persoana inculpatului sau a inculpaţilor şi încadrarea juridică a faptei. În acest fel, prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale sunt fixate limitele în care se va desfăşura urmărirea penală: fapta, persoana, încadrarea juridică. Orice modificare a acestor limite este numai un atribut al procurorului, în sensul că, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, procurorul prin ordonanţă extinde cercetarea penală la noi fapte, la noi persoane ori schimbă încadrarea juridică a faptei, în continuare urmărirea urmând a se efectua în raport

16

de aceste noi limite. După punerea în mişcare a acţiunii penale, organul de urmărire penală procedează la ascultarea inculpatului, declaraţia acestuia fiind un mijloc de probă dar şi un mijloc de apărare. Cu această ocazie, inculpatul arată organului de urmărire şi ce probe înţelege a fi administrate în apărarea sa, asupra acestor cereri urmând a se pronunţa organul de urmărire penală. Rămâne la aprecierea organului de urmărire ce probe urmează să administreze, ordinea administrării lor, momentul şi locul unde va îndeplini aceste acte de cercetare, cu excepţia mijloacelor de probă pe care legea îl obligă să le administreze (constatări tehnico-ştiinţifice cât şi expertize). Faţă de inculpat pot fi luate măsuri preventive, iar cu privire la bunurile lui şi ale părţii responsabile civilmente pot fi luate măsuri asigurătorii.

Când organul de urmărire penală consideră că a fost lămurită cauza sub toate aspectele, îl cheamă pe inculpat pentru a-i prezenta materialul de urmărire penală, dacă în raport de probele administrate se desprinde concluzia că inculpatul trebuie trimis în judecată. Cu acestă ocazie, îi arată inculpatului că are dreptul să cunoască întregul material probator pe care se sprijină învinuirea, fapta sau faptele reţinute în sarcina sa, încadrarea juridică a faptei, apoi îi asigură posibilitatea să ia cunoştinţă efectiv de acest material, apoi îl întreabă pe inculpat dacă are de făcut declaraţii suplimentare prin care să aducă în discuţie situaţii de fapt noi, dacă are de formulat cereri noi pentru administrarea de noi probe în vederea dovedirii unor fapte şi împrejurări, fie că acestea sunt ori nu în favoarea lui, în ce priveşte şi participarea şi a altor persoane la comiterea faptei urmărite etc. Cu alte cuvinte, la acest moment procesual, în raport de declaraţiile pe care le face inculpatul şi cererile acestuia, se pot stabili situaţiuni de fapt care pot da un alt curs urmăririi penale. Dacă inculpatul a formulat cereri pentru administrarea de noi probe şi organul de urmărire penală le-a admis, sau din oficiu s-a dispus administrarea de noi probe, după efectuarea acestor acte de cercetare, se procedează la prezentarea din nou a materialului de urmărire penală. De asemenea, inculpatului i se prezintă din nou materialul de urmărire penală atunci când, între timp, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei faţă de cea care i s-a adus la cunoştinţă inculpatului cu ocazia primei prezentări a materialului de urmărire penală, deoarece încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriul procurorului trebuie să fie aceeaşi cu cea prezentată inculpatului cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. De reţinut că atunci când asistenţa juridică a inculpatului e obligatorie, potrivit legii, la prezentarea materialului apărătorul trebuie să fie prezent şi să-i acorde asistenţă juridică, sub acţiunea nulităţii absolute.

În legătură cu prezentarea materialului de urmărire penală – atât învinuitului cât şi inculpatului – se întocmeşte un proces-verbal, care marchează momentul procesual al terminării urmăririi penale, cu obligaţia pentru organul de cercetare penală – atunci când urmărirea nu a fost efectuată de către procuror –, de a

17

întocmi un referat de terminare a urmăririi penale, pe care îl înaintează procurorului împreună cu întregul dosar pentru ca aceasta să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să poată decide în ce priveşte rezolvarea cauzei. Dacă urmărirea a fost efectuată de procuror, această nu întocmeşte un astfel de referat ci, după prezentarea materialului de urmărire penală, procedează la rezolvarea cauzei. Referatul, întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul urmăririi şi care, pe bază de probe, s-a reţinut, că există şi a fost comisă de persoana învinuită şi în legătură cu care s-a efectuat urmărirea; de asemenea, se precizează care este ultima încadrare juridică dată faptei, adică cea de la momentul procesual al prezentării materialului de urmărire penală. Dacă în cursul urmăririi penale – în cauze complexe – în privinţa unor fapte şi persoane urmărite s –a dispus încetarea urmăririi penale ori scoaterea de sub urmărire penală, ori suspendarea urmăririi, în referat se vor face menţiuni în acest sens.

Rezolvarea cauzei de către procuror trebuie să aibă loc în 15 zile de la primirea dosarului de la organul de cercetare penală, în care sens acesta procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale. Procurorul poate ajunge la următoarele concluzii:

- procurorul constată că urmărirea penală nu este completă, sau că nu a fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului şi se impune efectuarea urmăririi penale de către organul competent ori completarea urmăririi penale prin administrarea unor noi probe în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, procurorul restituie cauza organului de cercetare penală în vederea refacerii sau completării urmăririi penale. Procurorul dispune restituirea prin ordonanţă şi prin aceasta trebuie să indice actele de cercetare care urmează a fi efectuate, faptele şi împrejurările care urmează a fi constatate, probele şi mijloacele de probă ce urmează a fi folosite. Dacă urmărirea a fost efectuată de un organ necompetent, trimite cauza la organul competent în vederea refacerii urmăririi. După refacerea sau completarea urmăririi penale, organul de cercetare penală procedează, din nou, la prezentarea materialului de urmărire, întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale şi înaintarea dosarului procurorului pentru a decide.

- procurorul constată că urmărirea penală este completă, au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, la dosarul cauzei existând probele necesare şi legal –administrate pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Faţă de această constatare poate ajunge la concluzia că cel urmărit trebuie trimis în judecată pentru fapta reţinută în sarcina sa; sau dimpotrivă, să dispună închiderea urmăririi penale deoarece a intervenit o cauză faţă de care acţiunea penală apare ca

18

fiind lipsită de temei sau de obiect şi, ca urmare, procesul nu mai poate ajunge în faza de judecată.

Finalizarea urmăririi penale prin închiderea ei constituie una dintre rezolvările date de procuror, în condiţiile în care constată că a intervenit la terminarea urmăririi penale o cauză faţă de care acţiunea penală apare ca fiind lipsită de temei, ori lipsită de obiect şi ca urmare nici procesul penal nu mai poate continua. Este posibil ca – în cursul urmăririi penale, mai înainte ca urmărirea penală să fie considerată ca terminată – să intervină vreuna dintre situaţiile faţă de care acţiunea penală este lipsită de temei ori este lipsită de obiect, ceea ce împiedică desfăşurarea în continuarea urmăririi penale. Numai procurorul dispune închiderea urmăririi penale, din oficiu, sau la propunerea organului de cercetare penală, soluţiile fiind de clasare, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, de altfel, este vorba de aceleaşi soluţii care se adoptă şi la terminarea urmăririi penale, dacă nu se poate dispune trimiterea în judecată. Actul procedural întocmit de procuror prin care se dispune închiderea urmăririi penale, fie în cursul urmăririi penale fie la terminarea urmăririi penale, este ordonanţa ce cuprinde oricare dintre rezolvările arătate: ordonanţă de clasare, ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, ordonanţă de încetare a urmăririi penale.

Finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în judecată a inculpatului, este soluţia pe care o adoptă procurorul – la terminarea urmăririi penale – atunci când constată că sunt îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii:

- se reţine că fapta în legătură cu care s-a efectuat urmărirea penală, există, a fost săvârşită în sfera relaţiilor sociale;

- fapta săvârşită a fost comisă de persoana învinuită, sau de persoanele învinuite;

- fapta constituie infracţiune, în sensul că faţă de cerinţele legii penale, fapta este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi a fost comisă cu vinovăţie;

- nu se reţine existenţa vreunei cauze faţă de care acţiunea penală este lipsită de obiect, în sensul că nu a apărut o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau o altă cauză specială de nepedepsire.

Actul procesual îl constituie dispoziţia procurorului de a dispune trimiterea în judecată a inculpatului, ca o persoană determinată şi pentru o anume faptă care se caracterizează printr-un anume conţinut. Actul procesual al trimiterii în judecată este cuprins într-un rechizitoriu, ca act procedural. Rechizitoriul este întocmit de procurorul de la unitatea parchetului de pe lângă instanţa judecătorească ce are competenţa de a judeca în primă instanţă cauza în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

La întocmirea rechizitoriului, procurorul are în vedere următoarele situaţii:- în cursul urmăririi penale nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală prin

ordonanţă, urmărirea desfăşurându-se numai cu învinuitul în cauză, caz în

19

care procurorul întocmeşte rechizitoriul, dar prin acest rechizitoriu pune, mai întâi, în mişcare acţiunea penală – deoarece numai cel ce are calitatea de inculpat poate fi trimis în judecată şi poate fi judecat –, iar mai apoi, prin acelaşi rechizitoriu dispune trimiterea în judecată. Aşa fiind, rechizitoriul are, în această situaţie, un dublu rol: mai întâi este actul de inculpare prin care este pusă în mişcare acţiunea penală, iar, în al doilea rând, constituie şi act de sesizare a instanţei judecătoreşti. În acest fel, nu se mai întocmeşte, mai înainte, de a se da rechizitoriul, ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale;

- în cursul urmăririi penale a fost pusă în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, încât rechizitoriul are doar rolul de act de sesizare al instanţei judecătoreşti;

- în cauzele complexe – mai multe fapte şi mai mulţi făptuitori între acestea existând legături de indivizibilitate sau conexitate – este posibil ca procurorul, la terminarea urmăririi penale, să adopte rezolvări diferite pentru oricare dintre faptele şi personale urmărite, în sensul că pentru unele fapte a dispus trimiterea în judecată, pentru altele a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pentru altele clasarea, iar în privinţa unor persoane urmărite (învinuit sau inculpat) a dispus suspendarea urmăririi penale. În această situaţie, actele de dispoziţie ale procurorului (ca acte procesuale), de trimitere în judecată, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi, clasarea, suspendarea urmăririi penale sunt cuprinse într-un singur act procedural, anume rechizitoriul de trimitere în judecată, fără a se mai întocmi ordonanţă de netrimitere în judecată. Se procedează în acest fel când măcar pentru una dintre faptele indivizibile sau conexe ori pentru una dintre persoanele urmărite s-a dispus trimiterea în judecată, iar pentru celelalte fapte şi persoane s-a dispus netrimiterea în judecată. În caz contrar, se întocmesc numai ordonanţe de netrimitere în judecată, în fapt ordonanţă de clasare, de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale, de suspendare a urmăririi penale.

Rechizitoriul de trimitere în judecată emis de procuror trebuie să se limiteze numai la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, şi la persoana urmărită, în sensul că s-a reţinut în temeiul probelor administrate, că fapta a fost comisă de cel învinuit şi urmărit. Nu este posibil să se dispună trimiterea în judecată a unor persoane, ca participanţi la comiterea faptei pentru care a fost urmărite alte persoane în legătură cu care nu s-a îndeplinit nici un act de urmărire, acestea apar pentru prima dată în rechizitoriu de trimitere în judecată; de asemenea, nu este posibil a se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, şi pentru o altă faptă decât cea pentru care a fost urmărit, atunci când în legătură cu acea faptă nu a fost efectuat vreun act de urmărire penală. O altă limitare, în ce priveşte cuprinsul rechizitoriului, priveşte încadrarea juridică a faptei, în sensul că

20

în raport de încadrarea juridică se determină competenţa instanţei judecătoreşti. Pe de altă parte, încadrarea juridică ce s-a dat faptei prin rechizitoriu de trimitere în judecată să fie aceeaşi cu cea comunicată învinuitului sau inculpatului cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, deoarece cel urmărit în raport de încadrarea juridică dată la momentul procesual al prezentării materialului de urmărire penală, s-a apărat, această încadrare o are în vedere şi în cursul judecăţii, afară de cazul cînd instanţa ar dispune schimbarea încadrării juridice a faptei. În rechizitoriu se precizează ce măsuri procesuale au fost luate, data când au fost puse în executare. Partea finală a rechizitoriului – dispozitivul – prezintă importanţă în sensul că în dispozitiv este cuprinsă manifestarea de voinţă a procurorului, ca act procesual, prin care se dispune trimiterea în judecată. Dacă rechizitoriul nu ar cuprinde dispozitivul, nu ar întruni cerinţele unui act de sesizarea a instanţei judecătoreşti şi ca urmare nu se poate trece la cea de a doua fază a procesului penal: judecata. De asemenea, prin dispozitivul rechizitoriului se fixează limitele judecăţii în primă instanţă, în sensul că judecata în primă instanţă are ca obiect faptele şi persoanele în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, adică prin dispozitivul acestuia. Instanţa supremă, în hotărâri judecătoreşti relativ recente şi renunţând la o practică judecătorească anterioară, a statuat în ce priveşte cauzele complexe, ca atunci când în expunerea rechizitoriului se reţine, ca urmarea a analizei şi sintezei probelor, că o anumită faptă există şi a fost comisă de o anumită persoană, pentru care s-a efectuat urmărirea, iar în dispozitivul rechizitoriului prin care se arată pentru ce fapte şi persoane se dispune trimiterea în judecată, nu mai este trecută şi fapta şi persoana în legătură cu care s-a făcut referire în expunerea rechizitoriului, prima instanţă nu este sesizată cu judecarea faptei şi persoane arătate în expunerea rechizitoriului, ci numai cu faptele şi persoanele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, adică cele arătate – în mod expus – în dispozitivul rechizitoriului, numai în privinţa acestora există actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în judecată.

Rechizitoriul procurorului constituie actul de sesizare al instanţei judecătoreşti şi în ce priveşte infracţiunile pentru care legea penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deoarece potrivit reglementării în vigoare, plângerea prealabilă – pentru un număr restrâns de infracţiuni – nu mai constituie un mod de sesizare a instanţei de judecată, ci pentru toate infracţiunile prevăzute de legea penală – la momentul actual – se efectuează urmărirea penală, plângerea prealabilă se adresează numai organelor de urmărire penală iar instanţa este sesizată prin rechizitoriul procurorului.

Rechizitoriul o dată întocmit de către procurorul ce a supravegheat urmărirea penală ori a efectuat personal urmărirea penală este verificată de către procurorul ierarhic superior sub aspectul legalităţii şi temeiniciei şi dacă nu este infirmat de către acesta este înaintat instanţei competente. De reţinut, legea nu impune ca

21

procurorul ierarhic superior să confirme rechizitoriul, ci se are în vedere doar infirmarea şi implicit obligaţia sesizării instanţei competente.

Rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei se înaintează instanţei judecătoreşti, faza de judecată, de la data înregistrării rechizitoriului în registrul de ieşiri a parchetului. De la această dată ia sfârşit faza de urmărire penală şi se deschide faza de judecată, iar procurorul şi organele de cercetare penală nu mai pot îndeplini vreun act de urmărire penală. Procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, îndeplineşte acte procesuale şi procedurale şi în faza de judecată, dar de pe o altă poziţie procesuală, el participând la judecată pentru a susţine acuzarea şi are la îndemână modalităţi procedurale decât cele din faza de urmărire penală, el procurorul având la îndemână aceleaşi modalităţi procesuale asemenea părţilor care susţin apărarea.

Legea prevede posibilitatea reluării urmăririi penale, după ce a s-a dispus închiderea urmăririi penale, prin actele de dispoziţie a procurorului. Urmărirea penală este reluată în următoarele cazuri:

- când a încetat cauza de suspendare a urmăririi penale, constatându-se că inculpatul poate participa la efectuarea actelor de urmărire penală;

- instanţa de judecată dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, în sensul că urmărirea a fost efectuată de un organ necompetent, instanţa trimiţând cauza la procuror pentru ca acesta să ia măsuri pentru a o înainta organului de urmărire competent;

- redeschiderea urmăririi penale, atunci când se apreciază că în mod greşit s-a dispus scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, se infirmă ordonanţa prin care în mod greşit s-a dat eficientă cauzelor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale şi se continuă urmărirea penală, potrivit regulilor procedurale generale.

3. PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE

Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni, legea penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Dacă persoana vătămată a depus la organul judiciar competent plângerea prealabilă, poate oricând să retragă această plângere. Depunerea plângerii prealabile cât şi retragerea acesteia – de regulă – nu sunt supuse cenzurii organelor judiciare penale. Legea penală prevede însă şi unele excepţii, în sensul că în lipsa plângerii prealabile, procesul penal poate fi pornit şi acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu: când persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu ori este cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală, de această dată persoana vătămată având capacitate de exerciţiu dar face parte din aceeaşi familie cu infractorul. Dacă persoana vătămată a făcut plângerea prealabilă şi doreşte să-şi retragă plângerea, voinţa acesteia nu este

22

supusă cenzurii organelor judiciare şi produce efecte juridice potrivit legii, cu excepţia situaţiei în care inculpatul cere continuarea procesului penal spre a se dovedi o situaţie de fapt sau de drept faţă de care acţiunea penală apare ca fiind lipsită de temei – şi de aici o soluţie de scoatere de sub urmărire penală ori de achitare, rezolvări care sunt mai favorabile pentru învinuit şi inculpat decât încetarea urmăririi penale, respectiv încetarea procesului penal. În ce priveşte împăcarea părţilor, aceasta este posibilă numai în cazul infracţiunilor anume prevăzute de lege (în majoritatea situaţiilor este vorba de unele infracţiuni pentru care legea penală cere plângerea prealabilă, dar legea penală permite împăcarea părţilor şi în cazul infracţiunii de seducţie la care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu).

Plângerea prealabilă este, în primul rând, o instituţie a dreptului penal, deoarece apare ca o condiţie suspensivă de îndeplinirea căreia este condiţionată tragerea la răspundere penală a celor ce au comis infracţiuni din acestă categorie. Este, în al doilea rând şi o instituţie a procesului penal deoarece în lipsa plângerii prealabile procesul penal nu poate începe şi nici acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare; de asemenea, plângerea prealabilă este un mod special sesizare al organelor de urmărire penală.

Plângerea prealabilă a persoanei vătămate constituie, asemenea plângerii prin care sunt sesizate organele de urmărire penală, încunoştiinţarea făcută de persoana vătămată, adresată organelor de urmărire penală, în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni prin care i s-a cauzat o vătămare fizică, morală sau materială. Pentru ca acestă încunoştiinţare să prezinte caracterele unei plângeri prealabile se cere:

- încunoştinţarea făcută de persona vătămată să privească o infracţiune pentru care legea penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

- încunoştinţarea să fie făcută de către persoana vătămată personal; în ce priveşte persoanele vătămate ce nu au capacitatea de exerciţiu, plângerea prealabil este formulată de reprezentantul legal, iar în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea este făcută de persoana vătămată dar cu încuviinţarea reprezentantului legal. Legea penală prevede în mod expres şi situaţii în care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, deşi legea cere plângere prealabilă; am arătat aceste situaţii, anterior. În această materie, legea nu admite substituiţii procesuali, în sensul că o altă persoană nu poate face plângerea prealabilă pentru persoana vătămată;

- încunoştiinţarea făcută de către persoana vătămată să fie adresată organelor judiciare competente, în termen de 2 luni. Este un termen cu o natură juridică specială, în sensul că prezintă trăsături şi ale termenelor substanţiale, deoarece de respectarea acestuia este condiţionată tragerea la răspundere penală a infractorului; prezintă şi trăsături ale termenelor procedurale deoarece de respectarea acestuia este condiţionată începerea

23

procesului penal, sesizarea organului de urmărire penală. Întrucât termenul de 2 luni prezintă şi trăsături ale termenelor procedurale, se calculează potrivit regulilor referitoare la termenele procedurale. Acest termen începe să curgă de la data când persoana îndreptăţită a face plângerea (persoană vătămată ori reprezentant legal) a cunoscut cine este făptuitorul (nu de la dat comiterii faptei). Se calculează potrivit sistemului calendaristic, în sensul că expiră în ziua corespunzătoare a ultimei luni (20 mai – 20 iulie), cu precizarea că este un termen ce se propagă (ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, plângerea prealabilă putând fi depusă în următoarea zi lucrătoare), dar se şi abreviază (dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare lunii în care a început să curgă, respectivul termen expiră în ultima zi a ultimei luni, 31 decembrie 2007 – 29 februarie 2008);

- plângerea prealabilă să fie depusă la autoritatea judiciară competentă, potrivit legii, şi anume, plângerea prealabilă se adresează numai organului de urmărire penală competent a efectua urmărirea penală în raport de competenţa după materie şi calitatea făptuitorului, cât şi în raport de competenţa teritorială.

Este posibil ca plângerea să fie greşit interpretată – fiind depusă la instanţa judecătorească în loc de organul de urmărire, deşi chestiunea prezenta interes în condiţiile reglementării anterioare Legii nr. 356/2006, ori faţă de reglementarea în vigoare plângerea prealabilă este numai un mod de sesizare a organului de urmărire penală şi ca urmare se depune numai la organul de urmărire penală. Textul din legea de procedură penală (art. 285 C. pr. pen.) nu a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006, ceea ce permite concluzia că dacă plângerea prealabilă se depune de către persoana vătămată la o instanţă judecătorească în loc de organul de urmărire penală, această plângere prealabilă produce totuşi efecte juridice, spre deosebire de situaţia în care ar fi adresată unei alte autorităţi publice a statului decât o instanţă judecătorească. Chestiunea prezintă interes în ce priveşte respectarea termenului de două luni în care se depune plângerea prealabilă, şi legea prevede că în această situaţie este îndeplinită cerinţa privitoare la respectarea termenului dacă plângerea prealabilă a fost depusă înăuntrul termenului la organul judiciar necompetent. Pentru aceasta se cere, ca plângerea prealabilă să fi fost depusă, în mod greşit la instanţă judecătorească în loc de organul de urmărire penală, nu se aplică acest text de lege dacă plângerea prealabilă a fost depusă la altă autoritate publică a statului (guvern, prefectură); organul judiciar necompetent - adică instanţa judecătorească - are obligaţia de a trimite plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul judiciar competent - adică la organul de urmărire penală - fiind indiferent dacă a fost înregistrată la acest organ după expirarea termenului de două luni.

încunoştinţarea făcută de către persoana vătămată să aibă un anume conţinut şi anume: o descriere a faptei comise, arătarea făptuitorului;

24

probele şi mijloacele de probă pe care le consideră concludente şi utile cauzei, dacă se constituie parte civilă. Nu se cere a face declaraţie de participare ca parte vătămată deoarece, se consideră, că prin simpla depunere a plângerii prealabile persoana vătămată şi-a manifestat şi voinţa de a participa ca parte vătămată. În ce priveşte indicarea făptuitorului, se face deosebire după cum plângerea prealabilă se depune la organul de urmărire penală ori la instanţa de judecată: când este sesizat organul de urmărire este posibil ca urmărirea penală să se desfăşoare numai în legătură cu fapta şi în vederea identificării făptuitorului; se impune a se face precizarea că din moment pe persoana vătămată a sesizat organul de urmărire penală, acesta este obligat să îndeplinească acte de cercetare penală în legătură cu fapta şi în vederea identificării făptuitorului, cu precizarea că termenul de două luni începe a curge de la data când organul de urmărire penală a comunicat persoanei vătămate cine este făptuitorul şi dacă persoana vătămată nu face plângere prealabilă procesul penal nu poate continua.

- forma în care se face plângerea prealabilă, este forma scrisă, însă persoana vătămată adresându-se organului de urmărire penală, plângerea prealabilă se poate face şi în formă orală, cu obligaţia pentru organul de urmărire de a consemna într-un proces-verbal cele sesizate, după care persoana vătămată semnează.

În legătură cu plângerea prealabilă, ca mod de sesizare al organelor judiciare penale, pot fi luate în discuţie unele chestiuni speciale în ce priveşte legătura acestei instituţii a procesului penal, cu alte instituţii de drept procesual penal, şi anume:

- faţă de reglementarea în vigoare, întrucât în toate cauzele penale la care legea penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi această plângere se depune la organul de urmărire penală în vederea efectuării urmăririi penale, rechizitoriul procurorului constituie actul de sesizare al instanţei judecătoreşti;

- în cazul infracţiunilor pentru care legea penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate, persoana vătămată prin voinţa sa poate influenţa desfăşurarea procesului penal, în sensul că nu formulează plângere prealabilă ori şi-o retrage – ca acte unilaterale de voinţă – ori se poate împăca cu infractorul, ceea ce constituie obstacole în calea desfăşurării procesului penal, cu excepţiile prevăzute de lege;

- dacă oricare dintre infracţiunile pentru care legea penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate este flagrantă şi este constatată ca atare de către organul de urmărire penală, deşi regula generală este că nu se poate îndeplini nici un act de către organul de urmărire în lipsa plângerii prealabile, totuşi în ce priveşte infracţiunile flagrante, legea instituie

25

obligaţia constatării acestor infracţiuni şi întocmirea unui proces-verbal de constatare de către organul de urmărire penală, chiar în lipsa plângerii prealabile. În continuare se procedează astfel: dacă pentru infracţiunea constatată este obligatorie efectuarea urmăririi penale, organul de urmărire cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă formulează plângerea prealabilă, şi în caz afirmativ continuă urmărirea penală; mai mult chiar, dacă plângerea prealabilă este formulată în 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii (momentul comiterii faptei coincide cu momentul cunoaşterii făptuitorului), se aplică şi procedura urgentă de urmărire şi de judecată. Dacă persoana vătămată nu face plângere prealabilă, organul de urmărire penală trimite cauza procurorului pentru a dispune neînceperea urmăririi penale;

- o ultimă chestiune, priveşte situaţia în care, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii se schimbă încadrarea juridică a faptei, caz în care se va proceda astfel: atunci când urmărirea penală a început pentru o infracţiune la care nu se cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar în temeiul probelor administrate se reţine o altă situaţie de fapt faţă de care se impune schimbarea încadrării juridice a faptei, şi dacă faţă de noua încadrare juridică a faptei se cere plângerea prealabilă, urmărirea penală nu mai poate continua în lipsa plângerii prealabile. De aceea, legea prevede că organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o întrebă dacă înţelege să facă plângere prealabilă, iar în caz afirmativ, urmărirea penală continuă. Dacă organul de urmărire penală a fost sesizat prin plângere, ca mod general de sesizare al organelor de urmărire, această plângere nu se transformă în plângere prealabilă ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei într-o infracţiune pentru care legea penală cere plângerea prealabilă şi persoana vătămată nu a făcut o astfel de plângere. Dimpotrivă, dacă în cursul urmăririi penale se schimbă încadrarea juridică a faptei într–o infracţiune pentru care nu se cere o astfel de plângere, ca urmare a schimbării încadrării juridice, plângerea prealabilă dobândeşte caracterele unei plângeri simple, a unei plângeri privită ca mod general de sesizare al organelor de urmărire penală cu consecinţe procesuale corespunzătoare în sensul că nu se mai pune problema retragerii plângerii prealabile ori a împăcării părţilor. În cursul judecăţii se procedează în mod corespunzător, ca în faza de urmărire penală, deşi art. 286 C.pr. pen. în modificarea adusă prin Legea nr. 356/2006 nu mai are în vedere şi această ipoteză deşi este adesea întâlnită în practica judecătorească. Astfel, dacă instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul procurorului cu judecarea unei infracţiuni la care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, însă în urma schimbării încadrării juridice a faptei, faţă de noua încadrare se cere plângerea prealabilă, caz în care instanţa de judecată întreabă persoana vătămată dacă

26

înţelege să facă plângere prealabilă, iar în caz afirmativ judecata continuă; dacă persoana vătămată nu formulează plângerea prealabilă, instanţa dispune încetarea procesului penal.

4. FAZA DE JUDECATĂ

În toate cauzele penale, faza de judecată este faza procesuală necesară şi obligatorie, fază ce trebuie parcursă în vederea realizării scopului procesului penal – tragere la răspundere penală a infractorilor. Actele procesuale şi procedurale ce formează conţinutul fazei de judecată sunt îndeplinite de către instanţele judecătoreşti, iar pe de altă parte, numai în faţa instanţei de judecată – ca unic organ judiciar cu atribuţii jurisdicţionare – procurorul şi părţile pot efectua acte specifice funcţie de învinuire, respectiv apărare, în condiţii de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, în raport de care instanţa de judecată ia o hotărâre prin care rezolvă acţiunea penală şi civilă născută din infracţiune. Aşa cum se prevede în legea fundamentală, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, ceea ce ne duce la concluzia că celelalte autorităţi publice judiciare cu atribuţii în cauzele penale – procurorul ca reprezentant al Ministerului Public şi organelor de cercetare penală – nu pot îndeplini acte procesuale şi procedurale prin care să fie aplicate sancţiune de drept penal celor ce au comis infracţiuni şi faţă de care s-a desfăşurat urmărirea penală. După efectuarea urmăririi penale, când procurorul a dispus trimiterea în judecată, urmează faza de judecată prin care este soluţionat fondul cauzei, printr-o hotărâre judecătorească – hotărâre judecătorească ce este singurul act de jurisdicţie în cauzele penale – prin care faţă de cel judecat poate fi adoptată o soluţie de condamnare; această hotărâre de condamnare este actul procesual fără de care nu mai operează şi nu mai pot fi invocate cerinţele prezumţiei de nevinovăţie; în sfârşit, hotărârea de condamnare rămasă definitivă se pune în executare, atât în ce priveşte latura penală cât şi în ce priveşte latura civilă. Dar, instanţa de judecată, în rezolvarea fondului cauzei, poate adopta şi soluţia de achitare (când acţiunea penală este lipsită de temei) ori de încetare a procesului penal (când acţiunea penală este lipsită de obiect). Oricare dintre hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa de judecată, după ce au rămas definitive, fie că sunt de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, se bucură de autoritate de lucru judecat, ca o cucerire a procesului penal modern, în sensul că, pe viitor, nu mai este posibilă o nouă judecată pentru aceeaşi faptă şi persoană, chiar dacă faptei i s –ar da o altă încadrare juridică.

Aşa cum am vorbit despre obiectul fazei de urmărire penală, tot la fel şi în ce priveşte faza de judecată se poate spune că are un anume obiectiv, urmăreşte o anumită finalitate. În primul rând, în cursul judecăţii se verifică – pe baza

27

probelor administrate, în condiţiile unei şedinţe de judecată publice, în mod nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate – învinuirea ce se aduce inculpatului, atât în latura penală cât şi în latura civilă. Pentru aceasta sunt îndeplinite acte de cercetare judecătorească dar au loc şi dezbateri judiciare în cadrul cărora acuzarea şi apărarea, pun concluzii în faţa instanţei de judecată în condiţiile a ceea ce se numeşte egalitatea de arme. În al doilea rând, pe baza probelor administrate şi a concluziilor formulate de procuror şi părţile din proces, instanţa de judecată rezolvă fondul cauzei prin adoptarea unei soluţii de condamnare, sau de achitare, ori de încetare a procesului penal şi prin care este rezolvată, totodată, şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, fie că este admisă, fie că este respinsă. În al treilea rând, o hotărâre judecătorească – fie că este pronunţată în primă instanţă sau într –o cale ordinară de atac – poate cuprinde o eroare judiciară de fapt sau de drept. De aceea, faza de judecată este organizată pe grade de jurisdicţie, ceea ce dă posibilitatea ca o hotărâre judecătorească pronunţată la o instanţă judecătorească de un grad inferior să fie verificată sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, ca urmare a promovării unei căi ordinare de atac, în cadrul unei activităţi de judecată specifică unei căi de atac, la o instanţă judecătorească de aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior. De asemenea, este posibil ca în urma parcurgerii căilor ordinare de atac, hotărârea judecătorească rămasă definitivă să conţină fie o eroare de fapt, fie o eroare de drept, ceea ce a impus reglementarea căilor extraordinare de atac în vederea înlăturării unor astfel de erori. Dintre formele de judecată la care am făcut referire mai sus, numai judecata în primă instanţă este forma de judecată pe care trebuie să o parcurgă o cauză penală, este obligatorie în orice cauză penală, iar hotărârea judecătorească poate fi pusă în executare, după ce a rămas definitivă, fără a mai fi necesară şi judecata în căile de atac, fie şi numai cele ordinare. Judecata în căile de atac nu este obligatorie, apare ca facultativă şi are loc numai ca urmare a promovării unei căi de atac sau a mai multor astfel de căi de atac, dintre cele prevăzute de legea de procedură penală. Dacă se promovează o cale de atac, de către unul sau mai mulţi dintre titularii prevăzuţi de lege, instanţa ce soluţionează acea cale de atac, realizează un control judecătoresc asupra hotărârii atacate. Reţinem că tot la o instanţă judecătorească se realizează controlul judecătoresc asupra temeiniciei şi legalităţii unei hotărâri judecătoreşti ca urmare a promovării unei căi de atac. Legea de procedură penală cuprinde norme privitoare la toate formele de judecată – în primă instanţă şi în căile de atac ordinare -, aceste forme de judecată constituind grade de jurisdicţie pe care le parcurge o cauză penală. Se porneşte de la un prim grad de jurisdicţie – judecata în primă instanţă –, grad obligatoriu a fi parcurs în fiecare cauză penală. Poate fi şi singurul grad de jurisdicţie dacă nu a fost promovată o cale de atac ordinară împotriva sentinţei primei instanţe. Parcurgerea unor grade de jurisdicţie superioare este reglementată prin lege, iar numărul gradelor de jurisdicţie este dat de numărul căilor de atac

28

ordinare prevăzute de lege şi care pot fi folosite, după caz, împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive. De principiu, legea de procedură penală română – asemenea altor legislaţii – admite două căi ordinare de atac, apelul şi recursul, ajungându-se la trei grade de jurisdicţie: judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs; tot legea prevede – în ce priveşte unele hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă la unele instanţe judecătoreşti – doar două grade de jurisdicţie: judecata în primă instanţă şi judecata în recurs, apelul nefiind admis împotriva respectivelor sentinţe.

Faza de judecată, în oricare dintre formele sale, se desfăşoară potrivit unor principii specifice acestei faze a procesului penal, numite şi reguli de bază ale judecăţii în cauzele penale. Aceste reguli generale specifice fazei de judecată, sunt prevăzute în mod expres de legea de procedură penală şi anume:

- judecata se desfăşoară în şedinţa de judecată , ceea ce înseamnă că actele de judecată se îndeplinesc într-un anume cadru organizatoric, în sensul că la sediul instanţei judecătoreşti este un spaţiu destinat pentru o astfel de activitate şi care să permită participarea completului de judecată, a grefierului, a procurorului şi a părţilor, a apărătorilor părţilor şi reprezentanţilor acestora, cât şi a persoanelor chemate în interesul cauzei: martori, experţi, interpreţi. De asemenea, să fie posibil accesul în sala de şedinţe şi altor persoane ce nu au calităţi procesuale în cauză, pentru a se realiza publicităţii cerinţele şedinţei de judecată. Existând aceste condiţii, şedinţa de judecată este declarată deschisă în momentul pătrunderii în sala de judecată a membrilor completului de judecată, a grefierului şi a persoanelor mai sus enumerate. Acesta este cadrul organizatoric – din punct de vedere procedural – în care se desfăşoară şedinţa de judecată, iar pentru aceasta preşedintele instanţei de judecată urmăreşte dacă sunt asigurate toate condiţiile, de ordin organizatoric şi procedural, pentru a începe şedinţa de judecată;

- şedinţa de judecată este publică în sensul că se asigură posibilitatea de a pătrunde în sala de şedinţă şi asista la efectuarea actelor de judecată şi alte persoane ce nu au calităţi procesuale în cauză. Accesul în sală este permis în limita capacităţii sălii, iar cei pentru care nu sunt locuri în sală nu pot invoca lipsa de publicitate, după cum nici cei care sunt îndepărtaţi din sală pe motiv că tulbură buna desfăşurare a şedinţei. Şedinţa de judecată se desfăşoară potrivit cerinţelor de publicitate atunci când sunt create condiţii pentru ca persoane ce nu au calităţi procesuale în cauză, să poată asista la desfăşurarea actelor de judecată, chiar dacă în sala de şedinţă nu există asemenea persoane. De la regula publicităţii sunt unele excepţii prevăzute de lege şi anume: în cauzele cu infractori minori şedinţele de judecată nu sunt publice; de asemenea, în orice cauză penală şedinţa de judecată poate fi declarată secretă de către membrii completului de judecată în anumite

29

situaţii cum ar fi cazele în care dacă şedinţa de judecată ar fi publică s- ar aduce atingere unor interese de stat (ar fi judecată o infracţiune de trădare de patrie prin transmiterea de secrete), sau s-ar aduce atingere moralităţii publice, ori s-ar aduce atingere demnităţii sau vieţii intime a unei persoane. Şedinţa de judecată deşi este secretă, pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică;

- actele de judecată ce se efectuează în cadrul şedinţei de judecată trebuie să îmbrace forma orală, pentru a putea fi percepute direct, nemijlocit de către magistraţii judecători, procuror, părţile din proces, apărători, reprezentanţi, interpret, cât şi de către persoanele ce asistă la şedinţa de judecată deşi nu au calităţi procesuale în cauză. Deşi s-au desfăşurat în formă orală, actele îndeplinite se consemnează în acte procedurale scrise, cum ar fi declaraţii ale părţilor, martorilor, încheieri de şedinţă;

- judecata se desfăşoară potrivit principiului nemijlocirii, în sensul că magistraţii judecători trebuie să ia cunoştinţă direct, nemijlocit atât de probele ce sunt administrate cât şi de concluziile acuzării şi apărării. Pentru aceasta, judecata în şedinţă publică parcurge etapa cercetării judecătoreşti, în cadrul căreia se administrează, din nou, probele strânse în faza de urmărire cât şi probe noi, pentru ca aceste probe să fie cunoscute – în conţinutul lor – de către magistraţii judecători, în primul rând, dar şi de ceilalţi participanţi la proces. Dar şi concluziile procurorului şi ale părţilor, în ce privesc fondul cauzei trebuiesc percepute nemijlocit de către magistraţii judecători şi ceilalţi participanţi la judecată, şi tocmai de aceea trebuiesc rostite în formă orală. Pentru realizarea cerinţelor principiului nemijlocirii trebuiesc respectate două reguli: în primul rând unicitatea completului de judecată ceea ce presupune că instanţa de judecată să rămână în aceeaşi compunere pe tot parcursul şedinţei de judecată până la pronunţarea hotărârii; legea română admite modificarea componenţei instanţei de judecată în etapa cercetării judecătoreşti, dar din moment ce s-a trecut la dezbaterile judiciare nu mai este posibilă nici o modificare, în lege prevăzându-se că numai judecătorii în faţa cărora s-au desfăşurat dezbaterile judiciare pot lua parte la deliberare şi să adopte hotărârea; în al doilea rând, continuitatea şedinţei de judecată, în sensul că, din moment ce judecătorii ce formează un complet de judecată au început judecata într-o cauză dată, trebuie să continue judecata numai în acea cauză până la luarea hotărârii, fără a mai îndeplini acte de judecată în alte cauze; nici această regulă nu poate fi respectată încât judecarea unei cauze se face la mai multe termene, iar judecătorii între timp mai judecă şi în alte cauze penale sau civile;

- principiul contradictorialităţii este realizabil în cursul judecăţii, în şedinţă, deoarece actele de jurisdicţie sunt îndeplinite de instanţa de judecată, iar

30

acuzarea şi apărarea se află pe o poziţie procesuală de subordonare faţă de instanţă, însă legea le recunoaşte aceleaşi modalităţi procesuale pentru a-şi realiza susţinerile lor. Poziţia procesuală de egalitate între acuzare şi apărare constituie condiţia esenţială pentru ca actele de judecată să se efectueze cu respectarea principiului contradictorialităţii. Activitatea de judecată implică „egalitatea de arme” între acuzare şi apărare, posibilitatea de a prezenta instanţei – în condiţii de contradictorialitate – temeiurile de fapt şi drept ale acuzării, respectiv, apărării. În acest sens, participanţii la judecată care susţin acuzarea, cât şi cei ce susţin apărarea, au dreptul să participe la şedinţa de judecată şi în cadrul şedinţei au dreptul să facă cereri, să ridice excepţii, să pună concluzii, iar împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate, au dreptul să uzeze de căile de atac prevăzute de lege. Pentru desfăşurarea în condiţii de contradictorialitate a actelor de judecată, fireşte că este obligatoriu ca subiecţii activi şi subiecţii pasivi ai exerciţiului acţiunilor penală şi civilă să participe la judecată, altfel poate fi vorba de o contradictorialitate restrânsă sau chiar o lipsă de contradictorialitate (i se mai zice contradictorialitate tacită) când unii sau chiar toţi subiecţii acţiunilor penale şi civile, de lipsesc la judecată. Lipsa de contradictorialitate este complinită de către instanţa de judecată care trebuie să dea dovadă de rol activ la judecarea cauzei, în sensul de a lua în seamă, din oficiu, atât considerentele se pot susţine acuzarea cât şi pe cele care pot susţine apărarea.

Activitatea de judecată, în oricare dintre formele sale – judecată în primă instanţă, judecată în apel, judecată în recurs, cât şi în ce priveşte căile extraordinare de atac – parcurge trei stadii procesuale şi anume: stadiul pregătirii şedinţei de judecată, stadiul şedinţei de judecată şi stadiul deliberării şi adoptării hotărârii judecătoreşti. Pentru fiecare stadiu procesual legea de procedură penală cuprinde anumite dispoziţii generale aplicabile în toate formele de judecată şi anume:

- dispoziţiile generale privind măsurile de pregătire a şedinţei de judecată privesc: fixarea termenului de judecată, citarea părţilor şi a celorlalte persoane chemate în interesul cauzei pentru a putea participa la şedinţa de judecată, asigurarea asistenţei juridice obligatorii în situaţia în care partea nu şi-a ales un apărător, întocmirea şi afişarea listei privitoare la cauzele ce se judecată la termenului fixat, verificarea îndeplinirii măsurilor pregătitoare.

- dispoziţiile generale privind desfăşurarea şedinţei de judecată privesc: conducerea şedinţei de judecată şi asigurarea ordinii şi solemnităţii acesteia sunt atribuite ale preşedintelui instanţei de judecată (ale completului format din judecători), fără a putea îndeplini acte ce sunt de competenţe completului de judecată, adică cele ce vizează judecarea şi soluţionarea

31

cauzei; preşedintele completului de judecată declară deschisă şedinţa şi verifică dacă procedura de citare a fost îndeplinită; când în timpul desfăşurării şedinţei de judecată se comite o infracţiune, (se numeşte infracţiune de audienţă) aceasta fiind flagrantă, se constată de preşedintele completului de judecată prin încheierea unui proces-verbal de constatare, fiind posibilă ca făptuitorul – ca învinuit – să fie arestat, dar această măsură este un atribut doar al completului de judecată. Sunt anumite chestiuni privind judecata care se verifică nu de către preşedintele completului de judecată, ci constituie atribuţii ale instanţei de judecată (completului de judecată) cum ar fi: verificarea actului de sesizare a instanţei, verificări privind măsurile preventive, rezolvarea chestiunilor incidente (aduse în discuţia instanţei pe cale de excepţie), suspendarea judecăţii când inculpatul suferă de o boală gravă, faţă de care nu poate participa la judecată şi în final, închiderea şedinţei de judecată.

Parcurgerea acestor stadii procesuale este evidenţiată într–un proces verbal de constatare a actelor de judecată îndeplinite cât şi a hotărârilor luate de instanţă, în cursul judecăţii, şi care este întocmit de grefierul de şedinţă, fiind numit încheiere de şedinţă.

- dispoziţii generale privind deliberarea şi adaptarea hotărârii: asupra chestiunilor ce privesc desfăşurarea judecăţii (rezolvarea cererilor de orice fel formulate de procuror ori părţi, rezolvarea excepţiilor ridicate, amânarea judecăţii pentru un nou termen), sau care privesc fondul cauzei. Când instanţa de judecată este formată cu un singur judecător acesta chibzuieşte în vederea adoptării unei hotărâri. Când instanţa este formată din doi sau mai mulţi judecători, aceştia deliberează, deliberarea are loc în secret, fiecare dintre judecători având un singur vot, şi voturile fiecăruia dintre judecători sunt egale. Hotărârea se poate lua cu unanimitate de voturi. Dacă nu se realizează unanimitatea, distingem după cum instanţa de judecată este formată din doi judecători sau un număr impar: când sunt doi judecători, se formează un complet de divergenţă, în sensul că pe lângă cei doi judecători mai este desemnat un al treilea judecător, care nu va lua parte direct la deliberare ci se reiau dezbaterile judiciare deoarece se pot pronunţa numai judecătorii în faţa cărora au avut loc dezbaterile judiciare; când instanţa de judecată este format dintr-un număr impar de judecători, hotărârea se poate lua cu majoritatea de voturi, dacă nu se obţine unanimitate. Chiar şi în această situaţie, este posibil ca în urma deliberării să rezulte mai mult decât două păreri (se pot exprima trei păreri în privinţa cuantumului pedepsei închisorii, 1 an, 2 ani, 4 ani nu şi în ce priveşte existenţa sau inexistenţa faptei, săvârşirea sau nu a faptei de către inculpat), caz în care judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă, trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. Rezultatul deliberării sau rezolvarea dată de

32

judecătorul unic sau de către membrii completului de judecată în urma deliberării se consemnează într-un act procedural numit minuta, ce trebuie semnată, personal, de către fiecare dintre judecătorii ce au luat parte la deliberare şi care să fie aceeaşi cu cei în faţa cărora s-au desfăşurat dezbaterile judiciare. Dacă la deliberare iau parte alţi judecători decât cei din faţa cărora au avut loc dezbaterile judiciare, au fost încălcate dispoziţiile legale privind compunerea instanţei de judecată, iar hotărârea pronunţată este lovită de nulitate absolută. Lipsa unei semnături atrage nulitatea absolută; la fel şi atunci când pentru un judecător ar semna preşedintele completului de judecată sau chiar preşedintele instanţei judecătoreşti. După ce s-a întocmit minuta aceasta este pronunţată în şedinţă publică (nu este vorba de o şedinţă de judecată publică). În raport de formele de judecată pe care le-a parcurs o cauză penală – judecată în primă instanţă, judecată în apel, judecată în recurs indiferent de instanţa de judecată unde a avut loc – hotărârile judecătoreşti sunt de mai multe feluri: sentinţele sunt hotărârile pronunţate la soluţionarea cauzei în fond la prima instanţă, (sentinţa prin care se adoptă soluţia de condamnare, de achitare sau deîncetare a procesului penal); dar tot sentinţe se numesc şi hotărârile primei instanţe de judecată prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona fondul (sentinţa de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale); deciziile sunt hotărâri prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii; încheierile sunt hotărâri adoptate de instanţele de judecată în cursul judecăţii, fie că este vorba de judecata în primă instanţă, în apel ori în recurs asupra unor chestiuni ce privesc desfăşurarea activităţilor de judecată.

JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ este, după cum arăta anterior, primul grad de jurisdicţie, ca formă de judecată obligatorie, şi pe care trebuie să o parcurgă orice cauză penală în vederea tragerii la răspundere penală a celor ce au comis infracţiuni. Judecata în primă instanţă mai este numită „judecată în fond”.

În ce priveşte obiectul judecăţii în primă instanţă legea de procedură limitează această formă de judecată, în primul rând la fapta şi persoana în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriul procurorului; în al doilea rând, judecata în primă instanţă se mărgineşte şi la fapta şi persoana în privinţa cărora, în cursul judecăţii în primă instanţă, s-a dispus extinderea procesului penal. Pe de altă parte, judecata în primă instanţă priveşte, în aceeaşi măsură, atât latura penală a cauzei cât şi latura civilă atunci când în cadrul procesului penal este exercitată şi acţiunea civilă prin alăturarea acestuia la acţiunea penală. De asemenea, prima instanţă trebuie să se pronunţe în legătură cu încadrarea juridică a faptei faţă de cea dată de procuror prin rechizitoriul de trimitere în judecată, sau instanţa de judecată poate reveni asupra încadrării juridice a faptei pe care a făcut-o anterior.

33

La judecata în primă instanţă în ce priveşte măsurile premergătoare pentru desfăşurarea şedinţei de judecată, pe lângă dispoziţiile generale pe care le-am examinat, mai sunt avute în vedere:

- dispoziţiile privitoare la citarea inculpatului, în sensul că acestuia, citaţia i se înmânează cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată indiferent dacă inculpatul este în libertate ori faţă de acesta a fost luată măsura arestării preventive.

- dacă inculpatul este trimis în judecată, prin rechizitoriul procurorului, în stare de arest, preşedintele instanţei judecătoreşti, fixează termenul care poate fi mai mare de 48 de ore de la primirea dosarului, pentru a se verifica de către completul de judecată nu de către un singur judecător, în camera de consiliu, temeinicia şi legalitatea măsurii arestării preventive. De reţinut, este o verificare care se face la un termen anterior judecării cauzei în şedinţa publică. În intervalul de 48 de ore, arătat mai sus, inculpatului arestat i se comunică, o dată cu citaţia, şi copia a actului de sesizare a instanţei.

- dacă persoana vătămată nu a făcut în cursul urmăririi penale, declaraţia de participare ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă, se citează şi persoana vătămată pentru ca instanţa de judecată să-i arate că are dreptul să participe la judecată ca parte vătămată ori să se constituie parte civilă şi să o întrebe dacă înţelege a face o declaraţie în acest sens.

Şedinţa de judecată la judecata în fond (la judecata în primă instanţă) se desfăşoară potrivit regulilor generale de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, instanţa de judecată fiind legal compusă şi constituită cu grefier. Dacă legea prevede participarea obligatorie a procurorului la judecată, şedinţa nu se poate desfăşura în lipsa acestuia, la fel şi a inculpatului arestat. În ce priveşte celelalte părţi, inclusiv faţă de inculpatul ce nu este arestat, se verifică dacă faţă de acestea procedura de citare a fost legal îndeplinită, atunci când sunt lipsă la şedinţa de judecată. Apărătorii părţilor nu se citează, dar instanţa verifică prezenţa acestora, cu menţiunea că dacă asistenţa juridică a uneia dintre părţi este obligatorie, judecata nu poate avea loc în lipsa apărătorului. În mod corespunzător, făcându-se apelul martorilor, experţilor ori interpreţilor, se verifică îndeplinirea procedurii de citare faţă de aceştia. Instanţa verifică din oficiu regularitatea actului de sesizare şi verifică, totodată, din oficiu, temeinicia şi legalitatea măsurii preventive a arestării inculpatului, verificarea făcându-se periodic şi la intervale de cel mult 60 de zile. Aceste verificări, în cadrul şedinţei de judecată sunt făcute în toate cauzele şi indiferent de instanţa judecătorească la care are loc judecata în fond. Dacă instanţa de judecată nu realizează verificarea temeiniciei şi legalităţii arestării preventive a inculpatului mai înainte de expirarea

34

celor 60 de zile, sancţiunea procesuală este cea a încetării de drept a măsurii arestării preventive.

Dacă în urma verificărilor efectuate de instanţa de judecată se constată că şedinţa de judecată poate continua, cauza fiind în stare de judecată se trece la cercetarea judecătorească, în cadrul căreia se administrează probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, atât în ce priveşte acuzarea cât şi apărarea, în latura penală şi în latura civilă ori cheltuielile judiciare. Este o activitate cu caracter procesual în cadrul căreia se administrează probe, deci se efectuează acte de cercetare, dar care sunt îndeplinite de instanţa de judecată şi de aceea se şi numeşte cercetare judecătorească. Actele de cercetare judecătorească sunt o cerinţă a principiului nemijlocirii, în sensul că probele sunt percepute direct, nemijlocit de magistraţii judecători ce formează completul de judecată, dar şi de procuror, părţile din proces, apărătorii şi reprezentanţii părţilor, precum şi persoanele ce asistă la şedinţa de judecată fără a avea calităţi procesuale în cauză. Spre deosebire de actele de cercetare penală pentru care legea nu prevede o ordine la efectuarea acestora, actele de cercetare judecătorească trebuiesc îndeplinite în ordinea prevăzută de lege. Este posibilă o schimbare a acestei ordini, dacă instanţa consideră necesar, în interesul cauzei, dar numai după ascultarea inculpatului când este prezent la şedinţa de judecată.

Ordinea cercetării judecătoreşti este următoarea:- citirea actului de sesizare a instanţei, adică a rechizitoriului. Preşedintele

completului de judecată dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, după care preşedintele completului de judecată îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce.

- ascultarea inculpatului, care trebuie efectuată cu respectarea tuturor dispoziţiilor legii, deşi acesta a mai fost ascultat în faza de urmărire penală, în sensul că inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod nemijlocit de ceilalţi membri ai completului de judecată, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi coinculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Inculpatul poate fi reascultat, de către instanţa de judecată la acelaşi termen de judecată sau la termene ulterioare, ori de câte este necesar;

- ascultarea coinculpaţilor, fiecare fiind ascultat în prezenţa celorlalţi inculpaţi; când interesul aflării adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţă, dar după ce au fost ascultaţi separat, toţi coinculpaţii sunt introduşi în sala de şedinţă şi în mod obligatoriu declaraţiile luate separat se citesc şi celorlalţi

35

coinculpaţi, cu posibilitatea ca inculpatul ascultat separat de ceilalţi coinculpaţi să fie ascultat din nou, în prezenţa acestora;

- ascultarea celorlalte părţi – partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, dacă s-au dobândit aceste calităţi procesuale.

- ascultarea martorilor;- ascultarea experţilor pentru a da lămuriri suplimentare faţă de raportul de

expertiză depus la dosar (supliment de expertiză), cât şi a interpreţilor pentru a da lămuriri cu privire la traducerile pe care le-au făcut cu ocazia îndeplinirii unor acte;

- prezentarea mijloacelor materiale de probă;- instanţa poate efectua o cercetare la faţa locului, o reconstituire, iar cu

ocazia cercetării locale poate efectua o percheziţie domiciliară;

Procurorul şi oricare dintre părţile care participă la şedinţa de judecată sunt întrebate de către preşedintele completului de judecată dacă cer administrarea de probe noi, adică a unor probe ce nu au fost administrate în faza de urmărire penală. Instanţa, dacă admite cererile formulate, continuă cercetarea judecătorească şi administrează şi aceste probe. Legea admite ca procurorul şi părţile să ceară administrarea de probe noi şi după începerea cercetării judecătoreşti, depăşirea acestui moment procesual nu duce la decăderea din dreptul de a mai cere administrarea de noi probe, şi acesta se poate face până la terminarea cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune, oricând în cursul cercetării judecătoreşti, din oficiu, administrarea de noi probe, bineînţeles aducând aceasta chestiune în discuţia contradictorie a procurorului şi a părţilor. Actele de cercetare judecătorească pot fi îndeplinite la un singur termen de judecată sau la mai multe termene de judecată. După ce au fost administrate toate probele admise, preşedintele instanţei de judecată întreabă pe procuror şi părţile din proces dacă mai au de formulat cereri de probe noi. Dacă sunt astfel de cereri şi au fost admise de instanţă, se continuă cercetarea judecătorească; iar dacă nu s-au formulat cereri de probe noi sau au fost respinse de instanţă şi nici instanţa de judecată, din oficiu, nu a apreciat ca necesare şi alte probe, preşedintele instanţei de judecată declară terminată cercetarea judecătorească. După cercetarea judecătorească, la judecata în primă instanţă, urmează dezbaterile judiciare. Dezbaterile judiciare constituie momentul procesual ce se caracterizează prin aceea că acuzarea şi apărarea prezintă în faţa magistraţilor judecători ce formează completul de judecată, concluziile cu privire la fondul cauzei şi cu privire la rezolvarea pe care o solicită instanţei, în ce priveşte acţiunea penală şi acţiunea civilă. A pune concluzii asupra fondului înseamnă a se referi la existenţa sau inexistenţa faptei, dacă această faptă a fost comisă ori nu de către inculpat, acesta a acţionat ori nu cu forma de vinovăţie cerută de lege, încadrarea juridică a faptei, referiri la sancţiunea ce ar urma să se aplice etc; iar în latura civilă, dacă sunt ori

36

nu îndeplinite condiţiile răspunderii civile etc. Aceste concluzii îmbracă obligatoriu forma orală şi trebuie să privească atât chestiuni de fapt cât şi chestiuni de drept. Legea prevede şi posibilitatea depunerii unor concluzii scrise, dar numai după ce s-au încheiat dezbaterile orale, după ce procurorul şi părţile (personal sau prin apărători) au formulat oral concluziile lor. Şi în ce priveşte dezbaterile judiciare, legea prevede o anumită ordine, în a se da cuvântul şi anume, mai întâi are cuvântul acuzarea, apoi apărarea şi anume: procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpatul. Este posibil a se da cuvântul şi în replică participantului ce a avut cuvântul mai la început pentru a prezenta propriile considerente la susţinerea unui participant ce a avut cuvântul mai la urmă. În ce îl priveşte pe inculpat, dar şi pe celelalte părţi, acestea pot pune concluzii personal sau prin apărătorul ce le acordă asistenţă juridică. Mai înainte de a fi încheiate dezbaterile judiciare – după ce procurorul şi părţile şi-au prezentat, în formă orală, concluziile lor şi după ce s-a dat, eventual, cuvântul în replică – preşedintele completului de judecată dă ultimul cuvânt inculpatului personal, cu care ocazie inculpatul are posibilitatea să aducă în discuţie orice chestiuni de fapt sau de drept, unele poate prima dată. După ce şi inculpatul a avut personal ultimul cuvânt, preşedintele instanţei de judecată declară dezbaterile judiciare încheiate, şi prin aceasta şi şedinţa de judecată se încheie. După ce dezbaterile judiciare s-au încheiat, procurorul şi oricare dintre părţile din proces pot depune concluzii scrise la dosarul cauzei, spre a fi consultate de membrii completului de judecată şi a fi luate în consideraţie cu ocazia deliberării.

După ce dezbaterile judiciare au fost încheiate, a luat sfârşit şi şedinţa de judecată, se trece la un alt moment procesual ce nu se mai desfăşoară în cadrul şedinţei de judecată, anume deliberarea şi adoptarea hotărârii asupra fondului de către magistraţii judecători ce formează completul de judecată.

Mai înainte de a examina chestiunile privitoare la deliberare, adoptarea hotărârii şi pronunţarea acesteia, se impune a prezenta unele dispoziţii ale legii de procedură penală prin care sunt reglementate anumite situaţii juridice care se pot ivi în cursul judecăţii. Astfel, sunt avute în vedere, în raport de dispoziţiile legii, următoarele situaţii:

- restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Se are în vedere situaţia în care, în cursul urmăririi penale, nu au fost respectate dispoziţiile legale privind competenţa după materie ori calitatea persoanei, în sensul că urmărirea penală a fost efectuată de un organ de urmărire necompetent. Este ştiut că dispoziţiile legale privind competenţa după materie ori după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancţiune nulităţii absolute, chiar dacă aceste încălcări au avut loc în faza de urmărire penală, consecinţa procesuală fiind aceea că actele de urmărire efectuate de organul judiciar necompetent sunt desfiinţate şi urmează a fi îndeplinite de organul

37

de urmărire competent. Într–adevăr, dacă această încălcare se constată până la terminarea urmăririi penale, procurorul trimite cauza organului de urmărire penală competent. Dacă însă această încălcare se constată în cursul judecăţii în primă instanţă – nu mai înainte de a se termina cercetarea judecătorească, adică în cursul cercetării judecătoreşti – de asemenea cauza se restituie organului competent a efectua urmărirea penală. Dacă s-a determinat cercetarea judecătorească şi după ce s –a trecut la dezbaterile judiciare s-a constat că urmărirea penală a fost efectuată de un organ de urmărire necompetent, după materie ori calitatea persoanei, cauza nu se mai restituie la procuror pentru refacerea urmăririi, deoarece se consideră că efectuarea tuturor actelor de cercetare judecătorească în faţa primei instanţe de judecată acoperă orice încălcări de ordin procedural din faza de urmărire penală inclusiv cele privitoare la competenţa după materie şi calitatea persoanei. Prin Legea nr. 356/2006 a fost completat art. 332 C.pr. pen. Şi s-a schimbat chiar denumirea însemnării marginale din „Cercetarea penală efectuată de un organ necompetent”, în „Restituirea pentru refacerea urmăririi penale”, iar în categoria dispoziţiilor ce au fost încălcate în faza de urmărire penală, pe lângă cele privind „competenţa după materie şi după calitatea persoanei” au fost incluse şi cele privind sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător. Potrivit reglementării în vigoare, constatarea acestor încălcări poate avea loc nu numai în cursul cercetării judecătoreşti pentru a se dispune restituirea ei pe întreaga desfăşurare a judecăţii în primă instanţă pentru a se dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Ca urmare a restituirii cauzei la procuror, se reia urmărirea penală, fiind efectuată de către organul de urmărire penală competent, iar procesul penal se desfăşoară în continuare, potrivit regulilor obişnuite. Restituirea cauzei la procuror se dispune printr-o sentinţă de dezinvestire.

- schimbarea încadrării juridice a faptei în cursul judecăţii în primă instanţă poate avea loc atunci când magistraţii judecători ce formează completul de judecată apreciază că alta trebuie să fie încadrarea juridică a faptei decât cea dată prin actul de sesizare a instanţei (rechizitoriu); sau instanţa de judecată revine asupra încadrării juridice făcută anterior. Distingem două situaţii: se procedează la schimbarea încadrării juridice a faptei în cazul în care situaţia de fapt rămâne aceeaşi, nu au apărut fapte şi împrejurări noi care să aibă o altă semnificaţie juridică în raport cu legea penală; a doua situaţie priveşte cazul în care în cursul judecăţii în primă instanţă, pe baza probelor administrate, se reţin şi alte acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni ce este judecată, (infracţiune continuată sau complexă) ori se reţine că la comiterea faptei au mai participat şi alte persoane, ceea ce atrage o altă

38

încadrare juridică a faptei într-o infracţiune mai gravă. În aceste ultime cazuri mai întâi urmează a fi aplicate dispoziţiile procedurale privitoare la extinderea acţiunii penale la noi acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni sau extinderea procesului penal pentru noi fapte ori noi persoane, iar apoi să se procedeze la schimbarea încadrării juridice a faptei.

Chestiunea restituirii cauzei la procuror pentru refacerea, cât şi cea a schimbării încadrării juridice a faptei sunt supuse, de către instanţa din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor, dezbaterii contradictorii a participanţilor la judecata în primă instanţă, şi în raport de concluziile acestora instanţa de judecată hotărăşte:

- extinderea obiectului judecăţii în primă instanţă are loc atunci când faţă de fapta şi persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, instanţa de judecată constată, pe baza probelor administrate în etapa cercetării judecătoreşti, existenţa şi a altor acte materiale ce fac parte din conţinutul infracţiunii judecate sau că la infracţiunea pentru care este judecat inculpatul au mai participat şi alte persoane, sau că inculpatul a mai comis şi cu altă infracţiune ce are legătură cu cea pentru care este judecat.

- în ce priveşte extinderea acţiunii penale şi cu privire la alte acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni, instanţa de judecată dispune extinderea, urmând a fi judecate toate actele materiale ale aceleiaşi infracţiuni, cu posibilitatea de a se da faptei o altă încadrare juridică.

- pentru a se extinde procesul penal la noi fapte şi noi persoane se procedează astfel: procurorul participând la judecarea cauzei, numai acesta are dreptul să ceară extinderea şi dacă instanţa admite cererea procurorului, dispune extinderea, după care dacă procurorul pune în mişcare acţiunea penală pentru noile fapte şi persoane, instanţa poate proceda şi la judecarea noilor fapte şi persoane, alături de faptele şi persoanele trimise în judecată prin rechizitoriul procurorului. Chestiunea extinderii procesului penal la noi acte, fapte şi persoane se pune în discuţia contradictorie a procurorului şi a părţilor, în raport de concluziile acestora instanţa urmând a hotărî.

În urma deliberării, magistraţii judecători ce au format instanţa de judecată, adoptă o hotărâre judecătorească asupra fondului care se numeşte sentinţă. Printr-o astfel de şedinţă a primei instanţe pot fi adoptate următoarele soluţii asupra fondului cauzei: condamnare, achitare, încetarea procesului penal (în ce priveşte acţiunea penală) respectiv admiterea sau respingerea acţiunii civile ce a fost alăturată acţiunii penale, în procesul penal. Condiţiile care se cer pentru a se adopta oricare dintre aceste soluţii le-am examinat cu ocazia examinării acţiunilor penală şi civilă. Sentinţa penală prezintă o importanţă deosebită în desfăşurarea procesului penal, încât legea impune anumite cerinţe în ce priveşte conţinutul

39

acesteia. În partea introductivă a sentinţei (numită în practica judecătorească practicarea hotărârii) se arată instanţa judecătorească unde s-a desfăşurat judecata în primă instanţă, magistraţii judecători ce au format completul de judecată (adică instanţa de judecată), procurorul ce a participat la judecată, grefierul de şedinţă, cu menţiunea dacă şedinţa de judecată a fost publică sau nu, părţile care au participat la şedinţa de judecată, apărătorii ori reprezentanţii acestora, părţile lipsă şi dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită. În partea a doua a sentinţei, expunerea (considerentele) se arată fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, încadrarea juridică dată prin actul de sesizare, fapta ce este reţinută de instanţa de judecată în temeiul probelor administrate, făcându-se o analiză şi o sinteză a acestora, probe ce nu pot conduce la aflarea adevărului şi deci sunt înlăturate, iar în cazul soluţiei de condamnare se arată încadrarea juridică a faptei, fiind făcută şi examinarea în drept, motivarea încadrarii juridică a faptei, motivarea soluţiei dată în latura civilă. Partea a treia a sentinţei, dispozitivul cuprinde rezolvarea dată în cauză, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal şi trebuie să fie identică cu minuta. Hotărârea este semnată de membrii completului de judecată ce au adoptat-o . Părţilor care au lipsit atât de la judecată cât şi de la pronunţare li se comunică o copie de pe dispozitivul sentinţei.

Ca orice hotărâre judecătorească asupra fondului şi sentinţa penală produce anumite efecte, aceste efecte fiind diferite după cum sentinţa este nedifinitivă sau definitivă. Sentinţa penală nedefinitivă, adică imediat ce a fost pronunţată, produce următoarele efecte:

- dezinvesteşte prima instanţă de judecată de judecarea cauzei, în sensul că din moment ce instanţa s-a pronunţat, în şedinţă publică, soluţia adoptată şi consemnată în minută, magistraţii judecători ce au format completul de judecată, nu mai pot îndeplini nici un act de judecată în respectiva cauză, iar actele îndeplinite anterior deliberării cât şi cu ocazia deliberării nu pot fi modificate ori înlocuite cu alte acte întocmite ulterior.

- începe să curgă termenul de apel sau de recurs, după caz, fie de la pronunţarea sentinţei, fie de la comunicarea dispozitivului acesteia.

- pe toată durata termenului de apel sau de recurs, sentinţa nu se pune în executare deoarece curgerea termenului de apel sau de recurs suspendă executarea sentinţei faţă de toate părţile din proces, iar dacă s-a declarat apel sau recurs, executarea se suspendă până la soluţionarea căii de atac declarate. Sunt totuşi unele dispoziţii din sentinţa penală nedefinitivă care se pun totuşi în executare, în cazurile anume prevăzute de lege, cum ar fi: dispoziţiile din sentinţa penală privitoare la măsurile preventive sunt executorii, fie că sunt luate fie că sunt revocate; de asemenea, dispoziţiile din sentinţele privitoare la luarea (nu şi revocarea) măsurilor asigurării.

40

Dacă sentinţa asupra fondului este definitivă, ea este executorie în toate dispoziţiile sale şi se bucură de autoritate de lucru judecat, în sensul că după pronunţarea şi rămânerea ei definitivă nu mai este posibilă o nouă judecată pentru aceeaşi faptă şi persoană, chiar dacă fapte i s-ar da o altă încadrare juridică.

5. CĂILE DE ATAC ORDINARE

Căile de atac ordinare – asemenea tuturor căilor de atac ce sunt prevăzute de lege – sunt modalităţi procesuale prin care participanţii la judecata în primă instanţă – procurorul ca reprezentant al Ministerului Public, precum şi părţile din proces – promovează controlul judecătoresc la o instanţă judecătorească de aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior celei ce a pronunţat hotărârea atacată, cu privire la sentinţa primei instanţe, sentinţă pe care o consideră netemeinică şi nelegală; controlul judecătoresc fiind realizat tot la o instanţă judecătorească în cadrul unei proceduri jurisdicţionale ce face parte din procesul penal început în legătură cu fapta şi persoana cu privire s-a pronunţat sentinţa; ca urmare a controlului judecătoresc efectuat la instanţa judecătorească de aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior, sentinţa poate fi menţinută ca fiind temeinică şi legală, ori desfiinţată deoarece conţine erori de fapt sau de drept şi este înlocuită cu o altă rezolvare a fondului, de data aceasta, rezolvarea fiind a instanţei de control judecătoresc. De aceea căile de atac în general – apar ca remedii procesuale în privinţa unor acte procesuale şi procedurale ce conţin erori de fapt sau de drept.

Remediile procesuale prevăzute de lege în privinţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, sunt, potrivit legii de procedură române, apelul şi recursul, proiectul noului cod de procedură penală cuprinde dispoziţii doar cu privire la apel, nu şi la recurs, încât nu mai examinăm şi recursul.

Apelul este calea de atac ordinară în cadrul căreia – la instanţa superioară – se realizează o examinare a cauzei în fond, o examinare din nou a fondului dar la instanţa superioară celei ce adoptata hotărârea apelată. La instanţa de apel sunt examinate toate aspectele cauzei, atât cele de fapt cât şi cele de drept, sunt administrate probe noi sau se poate proceda la administrarea din nou a probelor de la primă instanţă şi se poate reţine o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de prima instanţă, în sensul că se dă o nouă apreciere probelor să se schimbe încadrarea juridică a faptei, să se adopte o altă rezolvare a acţiunii penale sau a acţiunii civile. De aceea, apelul este considerat ca o cale de atac de reformare, deoarece hotărârea primei instanţe este înlocuită cu hotărârea instanţei de apel.

41

Recursul este o a doua cale de atac ordinară prin care se efectuează un control judecătoresc asupra hotărârii instanţei de apel, ca urmare a judecării apelului, în ce priveşte chestiunile de drept, a modului cum acestea au fost soluţionate de instanţa de apel. În recurs se face o examinare a cauzei preponderent în drept de unde şi caracterul acesteia de cale de atac preponderent de reformare. Potrivit reglementării în vigoare, nu toate sentinţele pronunţate de prima instanţă sunt supuse apelului, unele dintre acestea fiind supuse numai recursului, ceea ce înseamnă că în astfel de cauze nu se parcurg trei grade de jurisdicţie ci numai două grade de jurisdicţie. Ca urmare, recursul nu mai este o cale ordinară de atac ce priveşte doar chestiunile de drept ci prezintă şi caracterele apelului în sensul că instanţa de control judiciar are în vedere atât aspectele de temeinicie cât şi pe cele de legalitate a hotărârii atacate.

5.1. ApelulSunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti pronunţate la judecata în primă

instanţă, anume sentinţele şi încheierile. În ce priveşte sentinţele, acestea sunt de două feluri: sentinţe asupra fondului şi sentinţe de dezinvestire, prin care nu este soluţionat fondul cauzei. Această împărţire a sentinţelor primei instanţe prezintă interes în ce priveşte apelul, în sensul că numai sentinţele asupra fondului pot fi supuse apelului, nu şi sentinţele prin care prima instanţă se dezinvesteşte (cum ar fi cele de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale). În ce priveşte sentinţele prin care primă instanţă soluţionează fondul cauzei, numai unele dintre acestea sunt supuse apelului, în sensul că sunt supuse apelului sentinţele pronunţate la unele instanţe judecătoreşti, iar cele pronunţate la alte instanţe judecătoreşti – anume arătate de lege – nu sunt supuse apelului ci numai recursului, în această ultimă situaţie recursul constituind singura cale ordinară de atac.

Sunt supuse apelului sentinţele pronunţate în primă instanţă la judecătorie în toate cauzele ce sunt de competenţa acestei instanţe judecătoreşti, cu o singură excepţie: sentinţele pronunţate la judecătorie în privinţa unor infracţiuni pentru care legea penală cere plângerea prealabilă; sentinţele pronunţate la tribunalul militar sunt supuse apelului cu excepţia sentinţelor privind infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, pentru aceste sentinţe legea prevede calea ordinară de atac a recursului. În ce priveşte sentinţele pronunţate la tribunal (instanţă la nivelul judeţului) şi la tribunalul militar teritorial, în toate cauzele pe care le-a judecat în primă instanţă, sunt supuse apelului fără nici o excepţie. Sentinţele pronunţate la curţile de apel, în toate cauzele pe care le-a judecat în primă instanţă, nu sunt supuse apelului ci sunt supuse numai recursului. De asemenea, sentinţele pronunţate la secţia penală de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în toate cauzele pe care le judecă în primă instanţă, nu sunt supuse apelului ci numai recursului. Încheierile pronunţate de prima instanţă în cursul judecăţii, indiferent de instanţa

42

judecătorească unde au fost pronunţate, întrucât privesc aspecte referitoare la desfăşurarea activităţii de judecată, sunt premergătoare sentinţei şi fac corp comun cu sentinţa, încât legea prevede că încheierile se atacă, cu apel, odată cu fondul, odată cu sentinţa asupra fondului. Sau altfel spus, apelul declarat împotriva sentinţei este făcut şi împotriva încheierilor. Sunt unele încheieri pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă, ce nu sunt supuse apelului, ci sunt supuse unui recurs separat, recurs ce se judecă separat şi mai înainte de a se pronunţa sentinţa: anume încheierile ce privesc luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive.

Titularii dreptului de apel sunt, în primul rând, participanţi la judecata în primă instanţă şi anume procurorul şi părţile:

- procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; în ce priveşte latura penală a cauzei, apelul procurorului nu cunoaşte vreo limitare, putând fi făcut în favoarea ori în defavoarea inculpatului, în legătură cu încadrarea juridică a faptei, individualizarea pedepsei etc. În ce priveşte latura civilă a cauzei, apelul procurorului este condiţionat de apelul declarat de partea civilă. În mod inadecvat prin Legea nr. 356/2006 s-a prevăzut că „apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă”, în realitate apelul procurorului este condiţionat de apelul formulat de partea civilă. Nu este limitat procurorul în demersul său procesual atunci când în apelul declarat priveşte situaţiile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu; inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei. Legea dă posibilitatea inculpatului faţă de care s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, să facă apel împotriva acestor sentinţe, în ce priveşte temeiul achitării sau al încetării procesului penal (de exemplu, a fost achitat pe motiv că a comis fapta în legitimă apărare, dar îi este mai favorabil alt motiv de achitare, cum că fapta nu există, ori nu inculpatul a comis fapta, ceea ce îi este mai favorabil în latura civilă – acţiunea civilă se respinge obligatoriu în caz de achitare pe motiv că fapta nu există ori nu a fost comisă de inculpat);

- partea vătămată, numai în latura penală şi numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, deoarece potrivit modificărilor aduse legii de procedură penală prin Legea 356/2006 toate sentinţele pronunţate în privinţa infracţiunilor pentru care legea penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu sunt supuse apelului ci numai recursului; în astfel de cauze se parcurg doar două grade de jurisdicţie;

- partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei. Această formulare a textului din legea de procedură penală a fost dată prin Legea nr. 356/2006. Aşa fiind partea civilă poate declara apelul nu numai în ce priveşte rezolvarea acţiunii civile ci şi în ce

43

priveşte rezolvarea acţiunii penale, în sensul că poate cere agravarea situaţiei inculpatului prin schimbarea încadrării publice a faptei într-o infracţiune sancţionată cu o pedeapsă mai mare poate cere agravarea pedepsei etc. În mod corespunzător, partea civilmente responsabilă poate declara apel în latura civilă a cauzei dar şi în ce priveşte latura penală, evident în favoarea inculpatului, cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei, micşorarea pedepsei aplicate etc.

În al doilea rând, au dreptul să declare apel martorul, expertul, interpretul si apărătorul, dar nu în ce priveşte aspectele de fond ale cauzei, ci soluţiile adoptate cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora, cheltuieli ocazionate de deplasare la sediul instanţei, cazare, diurnă, etc.

În al treilea rând are dreptul a face apel orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei (instanţa a aplicat sancţiunea confiscării speciale – ca măsură de siguranţă, cu privire la mijlocul de transport cu care s-a comis furtul unor bunuri, dar acest mijloc de transport este proprietatea altei persoane decât infractorul. În acest caz persoana ce este proprietara bunului poate declara apel împotriva sentinţei prin care mijlocul de transport a fost confiscat).

Legea de procedură penală dă dreptul de a declara apel şi reprezentantului legal al oricărei dintre părţi, precum şi unor substituiţi procesuali, anume apărătorul pentru partea pe care a asistat-o, iar pentru inculpat şi pentru soţul acestuia. DE observat că în ce priveşte demersul procesual al substituitului procesual legea nu impune condiţia ca partea în favoarea căreia s-a acţionat să fie de acord cu apelul declarat, tocmai de aceea partea nu poate retrage un astfel de apel.

Apelul penal poate fi folosit împotriva sentinţei primei instanţe, înăuntrul unui anumite termen – un termen de 10 zile. Este un termen procedural, se calculează potrivit sistemului zis pe „zile libere”, în sensul că ziua când termenul începe să curgă şi ziua când termenul expiră, nu intră în calcul (un termen de 3 zile, în condiţiile în care sentinţa s-a pronunţat în ziua de luni a săptămânii expiră în ziua de vineri a aceleiaşi săptămâni). Legea prevede şi un termen de 3 zile în ce priveşte sentinţele pronunţate în cauzele flagrante cărora li s-a aplicat procedura de urgenţă de urmărire şi de judecată. Acest termen se prorogă, dacă ultima zi cade într-o zi nelucrătoare, actul putând fi îndeplinit în următoarea zi lucrătoare (termenul de 3 zile, începe să curgă marţi, se poate declara apel luni inclusiv). Termenul de apel începe să curgă:

- pentru procuror dacă a fost prezent la şedinţa de judecată, de la data pronunţării sentinţei; dacă nu a fost prezent la judecată, de la data înregistrării dosarului de la instanţă, în registrul de intrări al parchetului, întrucât în aceste cauze, instanţa după pronunţare transmite dosarul la

44

parchet, pentru ca procurorul să-l examineze în vederea folosirii căii de atac prevăzută de lege;

- pentru părţile prezente ori la dezbaterile judiciare, ori la pronunţarea sentinţei (nu este obligatoriu să fi fost prezentă partea la ambele momente procesuale), termenul de apel curge de la pronunţarea sentinţei penale. Sunt anumite categorii de inculpaţi care au fost prezenţi la dezbaterile judiciare, dar care au fost lipsă la pronunţarea sentinţei, pentru aceştia termenul de apel curge, nu de la pronunţarea sentinţei deşi au fost prezenţi la dezbateri ci de la comunicarea copiei de pe dispozitivul sentinţei, încât pentru aceştia hotărâtor este dacă au fost prezenţi la pronunţarea sentinţei nu la dezbaterile judiciare, datorită faptului că nu se pot deplasa, atunci când doresc, la sediul instanţei; legea are în vedere pe inculpatul deţinut, inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, inculpat internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ;

- pentru părţile lipsă atât la dezbaterile judiciare cât şi la pronunţarea sentinţei, termenul de apel curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul sentinţei. Se cere condiţie cumulativă: partea să fi lipsit atât de dezbaterile judiciare cât şi la pronunţarea sentinţei.

Termenul de apel fiind un termen absolut şi imperativ, depăşirea acestuia conduce la respingerea apelului ca tardiv, este o sancţiune procesuală ce atrage nulitatea actului. Titularul dreptului nu mai poate exercita pe viitor dreptul de a mai uza de calea de atac a apelului, el fiind decăzut din exerciţiul dreptului de a folosi calea de atac a apelului împotriva respectivei sentinţe. Apelul fiind respins, declaraţia de apel este anulată şi nu mai este posibil a fi refăcut actul – aşa cum se procedează în mod obişnuit în cazul nulităţilor – deoarece titularul dreptului de apel este decăzut din exerciţiul acestui drept din moment ce a expirat termenul de apel ori termenul de recurs (numai pentru aceste două categorii de termene procedurale).

Legea admite ceea ce se numeşte repunerea în termen, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: pentru partea care formulează astfel de cerere, termenul de apel a început a curge de la pronunţare sau de la comunicare (partea fiind prezentă la judecată, sau a luat cunoştinţă de sentinţa primei instanţe măcar în urma comunicării ce i s-a făcut), dar nu a putut declara apel în termen datorită unei cauze temeinice de împiedicare. Legea îi dă dreptul acestei părţi să formuleze cererea de apel şi după expirarea celor 10 zile dacă face dovada cauzei temeinice de împiedicare (a fost sechestrată), asupra acestei cauze de împiedicare pronunţându-se instanţa de apel. Cererea prin care se invocă o cauză temeinică de împiedicare se adresează instanţei de apel în cel mult 10 zile de la data începerii executării pedepsei de către inculpat sau a despăgubirilor civile de către partea

45

responsabilă civilmente, iar în ce priveşte partea civilă şi partea vătămată în 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare. Instanţa de apel se pronunţă asupra cererii de repunere în termen şi dacă o admite, apelul declarat se consideră ca fiind făcut în termen şi produce aceleaşi efecte ca un apel declarat în termen (principalul efect este că suspendă executarea sentinţei).

Legea mai are în vedere şi altă situaţie: oricare dintre părţi care a lipsit la judecarea cauzei, nu a participat la nici un act de judecată şi nici la pronunţarea sentinţei, dar ia cunoştinţă, după pronunţarea hotărârii, despre existenţa acestui act de jurisdicţie. Şi această parte are dreptul să declare apel – un apel peste termen – dar să facă dovada în faţa instanţei de apel că nu a avut cunoştinţă de judecata în primă instanţă şi de existenţa sentinţei. Cererea de apel peste termen se face în 10 zile de la data când a început executarea pedepsei (pentru inculpat) sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile (pentru partea responsabilă civilmente) şi de la data când au aflat, pe orice cale, de existenţa hotărârii pentru partea vătămată şi partea civilă. Apelul declarat peste termen – dacă instanţa de apel admite cererea părţii – investeşte instanţa de apel cu judecarea apelului, dar nu suspendă executarea sentinţei.

În vederea promăvării căii de atac a apelului, titularului acestui drept trebuie să formuleze – în formă scrisă – o cerere de apel pe care o semnează. Legea admite ca oricare dintre titularii dreptului de apel – în afară de procuror – să prezinte instanţei o cerere scrisă dar nesemnată, întrucât persoana nu poate să semneze, caz în care cererea este atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sau este atestată de apărătorul părţii. Este posibil ca cererea să fie atestată de primarul sau de secretarul consiliului local, ori de un funcţionar desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază partea. Într-o situaţie extremă, legea admite ca cererea de apel nesemnată de parte ori neatestată să fie confirmată în instanţă, în cadrul şedinţei de judecată, de parte ori de reprezentantul ei. Apelul poate fi declarat – atât de procuror cât şi de către ceilalţi titulari – şi în formă orală, dar cu ocazia pronunţării sentinţei în şedinţă publică, instanţa luând act de declaraţia de apel şi consemnând-o într–un proces-verbal. Cererea de apel se depune la instanţa judecătorească a cărei sentinţă se atacă. Oricare dintre părţile din proces, sau o altă persoană căreia legea îi dă dreptul să declare apel, dacă se află în stare de deţinere, poate face şi o declaraţie orală care se consemnează într-un proces verbal la administraţia locului de deţinere. Partea poate depune – în termenul de apel, cererea de apel şi la unitatea militară (pentru militari) sau la oficiul poştal. Procurorul trebuie să depună cererea de apel la instanţa judecătorească, luându-se în seamă la calcularea termenului de apel, registru de intrări al instanţei şi nu registrul de ieşire al parchetului. De regulă în cererea de apel sunt arătate şi motivele de apel, printr-o argumentare în fapt şi în drept. Este posibil să fie prezentate aceste motive de apel, printr-un memoriu separat ce

46

trebuie depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecăţii, sau prezentate oral chiar în timpul şedinţei de judecată.

Oricare dintre titularii dreptului de apel pot renunţa la folosirea acestei căi de atac, fie că e vorba de o renunţare tacită (prin lăsarea termenului de apel să treacă). Părţile (nu şi procurorul) pot face şi declaraţie expresă de renunţare la apel, până la expirarea termenului de apel. Tot înăuntrul termenului de apel, partea ce a renunţat în mod expres la apel, poate reveni asupra renunţării şi să declare apel, dar numai în latura penală a cauzei, deoarece dacă renunţarea priveşte latura civilă nu mai este posibil a se reveni asupra renunţării.

În sfârşit, apelul odată declarat poate fi retras, de oricare dintre titularii ce au declarat apel, până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel. Retragerea trebuie făcută personal de parte, iar în ce priveşte inculpatul minor acesta nu –şi poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentant. Apelul declarat de procuror poate fi retras numai de către procurorul ierarhic superior. Este posibil ca în favoarea uneia dintre părţi să fi declarat apel procurorul şi dacă acest apel este retras de către procurorul ierarhic superior, partea ar fi dezavantajată dacă şi ea nu a declarat apel, de aceea legea prevede că această parte îşi poate însuşi apelul procurorului, apel ce a fost retras.

Apelul declarat cu respectarea cerinţelor legii de procedură produce anumite efecte, de la momentul declarării până la momentul când instanţa de apel se pronunţă. Astfel, apelul declarat are următoarele efecte:

- este suspensiv de executare, în sensul că sentinţa nu poate fi pusă în executare, cu excepţia dispoziţiilor prin care se dispune în legătură cu măsurile preventive, sau în ce priveşte luarea măsurilor asiguratorii;

- efectul devolutiv trebuie înţeles în sensul că din momentul ce s-a declarat apel, cauza în care s-a pronunţat hotărârea apelată se transmite de la instanţa ce a pronunţat sentinţa, la instanţa de aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior, competentă a soluţiona calea de atac, spre a efectua controlul judecătoresc în cadrul unei activităţi de judecată specifice căii de atac. Ca urmare a efectului devolutiv, la instanţa de apel se efectuează o nouă judecată, cu caracter autonom ce are ca obiect identificarea şi înlăturarea erorilor de fapt şi de drept ce s-au produs cu ocazia judecăţii la primă instanţă. Apelul are un efect devolutiv integral, încât instanţa de apel realizează o reexaminare a cauzei atât în ce priveşte aspectele de fapt, cât şi în ce priveşte aspectele de drept, prin luarea în considerare a motivelor de apel invocate de apelant cât şi a oricăror aspecte de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii ce sunt luate în discuţie, din oficiu, de către instanţa de control judiciar. Pentru a avea un efect devolutiv integral, este necesar să fie declarat apel procurorul şi toate părţile din proces. În caz contrar, apelul are un efect devolutiv limitat, în sensul că instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana – titularul – ce l-

47

a declarat şi la persoana – titularul – la care apelul se referă şi numai în raport de calitatea procesuală pe cale apelantul o are în proces. Dacă ar fi luat în consideraţie – exclusiv – efectul devolutiv s-ar ajunge ca în apel să fie examinat apelul numai în privinţa unuia dintre coinculpaţi deoarece numai acesta a declarat apel; există însă şi un alt efect al apelului – cel extensiv, în raport de care cauza este examinată şi în privinţa altor inculpaţi şi faţă de care, de asemenea, sentinţa este nelegată sau netemeinică, cu posibilitatea de a se extinde efectele apelului declarat şi în privinţa acestora, dar cu condiţia să nu li se agraveze situaţia;

- neagravarea situaţiei în propria cale de atac, priveşte numai apelul declarat de părţi ori de alte persoane cărora legea le dă dreptul să folosească această cale de atac. Acest efect operează în favoarea părţii ce a declarat apel numai în situaţia în care nu există şi un apel declarat de un participant ce are interese procesuale contrare cu ale părţii ce a declarat apel (inculpatul face apel pentru a obţine o mişcare a pedepsei închisorii, dar este şi un apel contrar al procurorului prin care se solicită majorarea pedepsei). Dacă a declarat apel procurorul, în defavoarea uneia dintre părţi, nu mai operează efectul neagravării situaţiei părţii în principiul apel; în schimb, dacă procuroul a declarat apel în favoarea unei părţi şi nu există un apel contrariu, nu se poate agrava situaţia respectivei părţi.

- efectul extensiv al apelului, obligă instanţa de apel să examineze cauza în care s-a declarat apel, nu numai cu privire la persoana ce a declarat apel sau la care apelul se referă, ci prin extindere şi cu privire la părţile ce nu a declarat apel sau la care apelul nu se referă, dacă sentinţa este netemeinică şi nelegală şi în privinţa acestora. Se cer două condiţii: părţile în privinţa cărora are loc extinderea examinării făcute de instanţa de apel, să facă parte din acelaşi grup procesual cu partea ce a declarat apel sau la care apelul se referă (mai mulţi inculpaţi) şi a doua condiţie, ca urmare a examinării prin extinderea apelului, părţilor în privinţa cărora a avut loc extinderea să nu li se agraveze situaţia faţă de situaţia pe care au avut-o în raport de sentinţa apelată.

Desfăşurarea judecăţii în apel se face cu respectarea dispoziţiilor generale aplicabile în fază de judecată, dar şi cu luarea în seamă a unor dispoziţii specifice căii de atac a apelului. Cel ce a declarat apel se numeşte apelant, iar părţile cu interese procesuale contrare celui ce a declarat apel, sunt intimaţi. În primul rând, sunt citate părţile ce au participat la judecata în primă instanţă, chiar dacă nu toate au declarat apel. Inculpatul arestat este adus la judecată în apel, iar participarea procurorului este obligatorie, în ambele situaţii, sub sancţiunea milităţii absolute. Martorii şi experţii ce au fost ascultaţi la judecată în primă instanţă, nu mai sunt citaţi, afară de cazul în care instanţa de apel consideră necesară reascultarea lor.

48

Procurorul, apelantul ori intimatul pot depune la instanţa de apel, înscrisuri noi în vederea dovedirii susţinerilor lor.

Judecata în apel se caracterizează – ca în orice cale de atac – prin aceea că în cadrul şedinţei de judecată se desfăşoară mai întâi dezbaterile judiciare, în cadrul cărora apelantul, intimatul şi procurorul pun concluzii cu privire la temeinicia şi legalitatea sentinţei atacate, considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină aceste susţineri. Ordinea în care se dă cuvântul este următoarea: apelant, intimat şi cel din urmă procurorul. Dacă şi procurorul a declarat apel, acestuia i se dă cuvântul cel dintâi. Dacă este adusă în discuţie netemeinicia hotărârii atacate se poate cere a fi lămurite, cu ocazia judecăţii în apel, anumite fapte şi împrejurări de fapt şi de aici necesitatea administrării de probe noi. În măsura în care criticile formulate pornesc de la ideea că situaţia de fapt reţinută, în temeiul probelor administrate la prima instanţă, corespunde probelor şi reprezintă adevărul, judecata în apel se limitează la etapa dezbaterilor judiciare, concluziile fiind, după caz, de admitere ori de respingere a apelului. Este forma de judecată în apel fără cercetare judecătorească. În situaţiunea în care criticile formulate au vizat netemeinicia sentinţei şi instanţa de apel a considerat întemeiate aceste critici, cu consecinţa corespunzătoare a necesităţii administrării de noi probe, judecata în apel se desfăşoară în forma, zisă cu cercetare judecătorească. Pot fi administrate probe noi sau pot fi readministrate chiar probele ce au mai fost administrate la prima instanţă, actele de cercetare judecătorească fiind îndeplinite potrivit regulilor de la judecată în fond. După ce a fost terminată cercetarea judecătorească în faţa instanţei de apel, se trece la etapa următoare, a dezbaterilor judiciare asupra fondului, de această dată concluziile apelantului, intimatului şi procurorului urmând a fi formulate şi în raport de noile probe ce au fost administrate, cât şi a înscrisurilor noi ce au fost depuse în faţa instanţei de apel. Caracteristic pentru judecata în apel este că pe tot parcursul judecăţii, al efectuării actelor de cercetare judecătorească şi al dezbaterilor judiciare, sentinţa ca hotărâre a primei instanţe prin care a fost rezolvat fondul cauzei, rămâne în vigoare, nu este desfiinţată decât în momentul în care instanţa de apel – cu ocazia deliberării – admite apelul şi desfiinţează sentinţa. La judecata în apel nu se poate vorbi de o judecată propriu-zisă în apel în cadrul căreia se îndeplinesc acte de control judecătoresc, iar în urma verificărilor privind temeinicia şi legalitatea sentinţei, se dispune desfiinţarea sentinţei şi rejudecarea fondului. La judecata în apel se procedează la judecarea şi soluţionarea fondului, în condiţiile în care hotărârea primei instanţe este în vigoare; iar rezolvarea fondului – presupune în caz de admitere a apelului – desfiinţarea şedinţei atacate prin aceeaşi decizie prin care este rezolvat şi fondul cauzei. Nu se pronunţă două decizii, una de desfiinţare a sentinţei şi a doua de rezolvare a cauzei.

49

După încheierea dezbaterilor judiciare, instanţa de apel trece la deliberare şi luarea, hotărârii, putând adopta următoarele soluţii:

- respinge apelul, menţinând hotărârea primei instanţe ce a fost atacată cu apel, dacă apelul este tardiv, în sensul că s-a depăşit termenul de apel, iar dacă s-a făcut o cerere de repunere în termen a fost respinsă. De asemenea se respinge apelul când este inadmisibil (apelul a fost declarat împotriva unei sentinţe ce nu este supusă apelului, ci numai recursului) ori apelul este nefondat în sensul că toate criticile formulate în privinţa sentinţei atacate nu sunt întemeiate, această sentinţă este legală şi temeinică.

- admite apelul, pe motiv că sentinţa atacată nu este temeinică şi legală, cu alte cuvinte apelul este fondat. Admiterea apelului are ca efect desfiinţarea sentinţei, aceasta este lipsită de forţa juridică, caz în care instanţa de apel înlocuieşte hotărârea primei instanţe cu propria sa hotărâre, o decizie asupra fondului. Astfel, prin decizia instanţei de apel se dă o nouă rezolvare a acţiunii penale şi a acţiunii civile, în raport de cele constate de instanţa de apel în ce priveşte temeinicia şi legalitatea învinuirii aduse inculpatului. Pot fi adoptate soluţii diferite (condamnare – achitare, sau invers) sau menţinută soluţia dar pentru un alt temei (prima instanţă a dispus achitarea pe motiv că există legitima apărare, dar instanţa de apel menţine soluţia de achitare, însă pe motiv că fapta nu există). In caz de admitere a apelului şi în urma desfiinţării sentinţei atacate, legea admite ca instanţa de apel să nu rezolve fondul prin decizia ce o adoptă, ci să dispună rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. În acest caz, se reia judecata în faţa primei instanţe de judecată şi se urmează cursul procesului penal potrivit regulilor obişnuite. Se adoptă soluţia trimiterii cauzei spre rejudecarea la prima instanţă în următoarele situaţii:a) când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi

nelegal citată;b) judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi legal

citată, dar care a fost în imposibilitate de a se prezenta în faţa primei instanţe la termenul când a avut loc şedinţa de judecată şi a fost totodată – condiţie cumulativă –în imposibilitatea de a înştiinţa instanţa de judecată în legătură cu imposibilitatea de a reprezenta;

c) instanţa de apel constată că la judecata în primă instanţă au fost încălcate dispoziţiile legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal şi care atrag nulitatea absolută; este vorba de prevederile anume arătate de lege – limitativ – şi care atrag nulitatea absolută a actului îndeplinit cu nesocotirea acestora. Această situaţiune a fost inclusă prin Legea nr. 356/2006, anterior acestei legi dacă se constatau de către instanţa de apel încălcări ale unor prevederi ce atrăgea nulitatea absolută, vătămarea procesuală survenită era

50

înlăturată prin hotărârea instanţei de apel, cauza nu era trimisă spre rejudecare la instanţa judecătorească ce a pronunţat sentinţa. În schimb, dacă instanţa de apel admite apelul şi constată că prima instanţă nu a rezolvat fondul cauzei – în mod greşit a aplicat prevederile privitoare la prescripţia răspunderii penale – desfiinţează sentinţa şi dă o soluţie asupra fondului, nu trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă, cum se proceda anterior Legii nr. 356/2006. În caz de admitere a apelului, instanţa de apel poate adopta şi o soluţie complementară, anume restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale atunci când constată că în faza de urmărire penală nu au fost respectate dispoziţiile legale privitoare la competenţa după materie ori după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, nu au fost respectate de către procuror dispoziţiile privitoare la sesizarea instanţei, precum şi cele privitoare la prezenţa învinuitului sau a inculpatului la efectuarea unor acte de urmărire penală anume prevăzute de lege cât şi a celor privitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. În actuala reglementare, atât la judecata în primă instanţă cât şi la judecata în apel, nu mai este posibil a se dispune restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, dispoziţiile legii de procedură penală, în această privinţă, fiind abrogate prin Legea nr. 356/2006.

Instanţa de apel admiţând apelul, va hotărî şi în privinţa altor aspecte ale cauzei: în legătură cu măsurile preventive, măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei, în privinţa mijloacelor materile de probă, a cheltuielilor judiciare.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Tanoviceanu, Vintilă Dougaroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV şi V, Bucureşti, 1926-1927;

2. Vintilă Dougaroz, Siegfried Kohane, George Antonin, Costică Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975;

3. Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat. Partea generală 2006, Partea specială 2007, Editura Global lex;

51

4. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, Ediţia a II-a, 2008.

52