REPUBLICA MOLDOVA

INSTITUTUL DE STIINTE PENALE SI CRIMINOLOGIE

APLICATA

Catedra Stiinte juridice si criminologie aplicata

Suport de curs la disciplina

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Autor Sofroni Oleg,

Elaborat in baza manualului de Drept International Public, dr. Ion Diaconu, editura

Lumina Lex

 Recomandat studentilor de la specialitatea Drept

Chisinau - 2013

1

CURSUL 1 INTRODUCERE ÎN MATERIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. Definiţia, obiectul şi fundamentul dreptului internaţional public

Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel ansamblu de principii şi

norme juridice, scrise sau nescrise, create de către state, dar şi de către celelalte subiecte de drept

internaţional, pe baza acordului lor de voinţă, în scopul reglementării raporturilor internaţionale.

Elementele caracteristice cele mai importante ale dreptului internaţional public sunt

următoarele:

-                 dreptul internaţional public este un ansamblu de reguli juridice. Precizăm că nu toate

regulile aplicabile relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional public au caracter juridic.

Dreptul internaţional public nu conţine toate regulile de conduită care se adresează entităţilor cu

personalitate internaţională. Există numeroase reguli care nu au fost consacrate juridic, dar care,

în diferite domenii, reglementează diverse aspecte ale vieţii internaţionale. Este vorba despre

aşa-numitele reguli de curtoazie internaţională întâlnite, mai ales, în practica diplomatică şi

consulară (uzanţele diplomatice);

-                 dreptul internaţional public este o creaţie a subiectelor sale, mai precis a statelor, ca

subiecte primare, şi a organizaţiilor internaţionale guvernamentale (organizaţii

interguvernamentale), dar numai dacă şi în măsura în care statele le recunosc personalitatea

internaţională; popoarele care luptă pentru eliberare, deşi subiecte limitate şi tranzitorii ale

dreptului internaţional, nu participă direct la crearea dreptului internaţional, chiar dacă, în

virtutea personalităţii lor internaţionale, pot participa la activitatea organizaţiilor internaţionale,

dar numai cu statut de observator;

-                 normele juridice internaţionale sunt destinate să reglementeze relaţiile mutuale

(bilaterale sau multilaterale) dintre subiectele dreptului internaţional public, adică dintre acele

entităţi înzestrate cu personalitate juridică internaţională, în primul rând statele;

-                 normele juridice internaţionale sunt create pe baza acordului de voinţă al subiectelor

de drept internaţional, ceea ce înseamnă că ele sunt opozabile acestora numai în măsura în care

sunt liber acceptate;

-                 normele juridice internaţionale sunt stabilite fie pe cale convenţională (prin tratate

internaţionale), fie pe calea cutumei internaţionale;

-                 dreptul internaţional public este respectat de subiectele sale pe baza principiului

bunei-credinţe (pacta sunt servanda), ceea ce nu exclude constrângerea exercitată de către aceste

subiecte în mod individual sau colectiv.

Pornind de la aceste constatări, considerăm că dreptul internaţional public poate fi definit ca

ansamblul normelor juridice de sorginte cutumiară sau convenţională, create de state şi 2

organizaţiile interguvernamentale cu personalitate internaţională, pentru a reglementa relaţiile lor

mutuale (bilaterale sau multilaterale), precum şi relaţiile dintre ele şi alte entităţi cu personalitate

internaţională, norme care sunt aplicabile pe baza bunei-credinţe şi prin constrângere individuală

sau colectivă.

Obiectul dreptului internaţional public rezultă din definiţie. Este vorba despre relaţiile

dintre subiectele dreptului internaţional (state, organizaţii guvernamentale, popoare care-şi

exercită dreptul la autodeterminare), relaţii diverse: politice, economice, militare, financiare,

ştiinţifice, culturale, diplomatice, consulare etc. Nucleul obiectului dreptului internaţional este

reprezentat de relaţiile dintre state ca subiecte primare. Relaţiile reglementate de dreptul

internaţional public pot fi relaţii de colaborare, dar şi relaţii de confruntare paşnică, uneori chiar

violentă. Dreptul internaţional public reglementează competenţele, drepturile şi obligaţiile

subiectelor dreptului internaţional în relaţiile reciproce. Fundamentul dreptului internaţional 

public este reprezentat de acordul de voinţă al statelor, în absenţa căruia normele juridice

internaţionale nu pot fi adoptate. Există mai multe teorii cu privire la fundamentul dreptului

internaţional: doctrina pozitivistă, doctrina dreptului natural, teoria sociologică, teoria

psihologică etc. Normele juridice internaţionale sunt create în absenţa unui “legiuitor

internaţional”. În aceste condiţii statele, în primul rând, sunt creatoare directe ale dreptului

internaţional public.

Raporturile/relaţiile internaţionale sunt relaţii care depăşesc limitele unui singur stat şi care se

plasează în cadrul societăţii/comunităţii internaţionale, scăpând de sub autoritatea unei puteri

statale unice. Raporturile internaţionale, în sens larg, sunt raporturile care se desfăşoară între

entităţile ce acţionează în cadrul societăţii internaţionale. Relaţiile internaţionale, în sens restrâns

(care fac obiectul reglementării dreptului internaţional) sunt relaţiile între subiectele de drept

internaţional, dintre care principalul subiect este statul. Relaţiile internaţionale stricto

sensu, dobândesc durată, regularitate şi structură în cadrul unui mediu social care este

societatea/comunitatea internaţională (adică colectivitatea de entităţi ce dobândesc drepturi şi

obligaţii în cadrul raporturilor internaţionale, deci colectivitatea subiectelor de drept

internaţional). Relaţiile internaţionalestricto sensu se desfăşoară în toate domeniile în care sunt

angajateinteresele statelor şi cu privire la care statele îşi exercită voinţa lor.

Rolul şi scopul dreptului internaţional este acela de a norma sau reglementa raporturile din

cadrul societăţii internaţionale, de a asigura funcţionarea armonioasă a acestei societăţi, de a

contribui prin mijloacele  sale la o dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi

soluţiona aspectele conflictuale  care continuă să afecteze această societate, altfel spus ordonarea

raporturilor internaţionale. Putem vorbi despre rolul regulator al dreptului internaţional care 3

răspunde nevoii de a se reduce anarhia în relaţiile internaţionale, prin structurarea ordinii juridice

internaţionale.

Fundamentul dreptului internaţional ca sistem este reprezentat de valoarea raportului

internaţional protejat, determinată de importanţa pe care acesta o are faţă de ansamblul

raporturilor internaţionale. Totodată ceea ce face ca fiecare normă în parte să fie creată şi aplicată

în situaţiile concrete ce intră în sfera sa de aplicare este acordul de voinţă al statelor

(consimţământul expres sau tacit al acestora), ce derivă din caracterele dreptului internaţional.

 

Trăsăturile dreptului internaţional

Dreptul internaţional public este un drept de coordonare, în lipsa unei autorităţi superioare cu

atribuţii legislative, spre deosebire de ramurile interne de drept, care au un caracter de

subordonare.

Procesul de elaborare a normei are loc pe orizontală, ceea ce implică în procesul aplicării, că

statele se autocenzurează şi se cenzurează reciproc (statele sunt în acelaşi timp creatori şi

destinatari ai normei).

Din acest caracter consensual (normele sunt create şi acceptate de creatorii, şi în acelaşi timp,

destinatarii lor, care au interesul să-l aplice) decurge obligativitatea dreptului internaţional; chiar

dacă sancţiunile nu sunt chiar atât de evidente, ele există (colective, individuale). În dreptul

internaţional jurisdicţia există, dar nu este obligatorie (este necesar consimţământul expres al

statului).

 

Dreptul internaţional public ca sistem

Sistematizarea reprezintă o caracteristică esenţială a dreptului, în general. Pentru dreptul

internaţional public, ca şi pentru dreptul intern al statelor, sistematizarea reclamă recursul la

anumite categorii, tipare şi modele destinate  să uşureze exprimarea normativă, atât din punct de

vedere al conţinutului dreptului, cât şi cu privire la forma exterioară de prezentare a acestuia.

Acest ansamblu de reguli juridice nu este unul entropic, ci unul organizat în sistem, organizare

care a început destul de târziu, în secolul al XIX –lea.

Întreaga lume accesibilă nouă este o alcătuire de sisteme şi subsisteme; obiectele, fenomenele şi

procesele pot fi considerate sisteme cu o anumită structură, dacă elementele care le compun se

află în relaţii logic determinate şi dacă au trăsături ireductibile la cele ale părţilor componente.

Afirmaţia este valabilă şi pentru dreptul internaţional public, chiar dacă relaţiile pe care le

reglementează cunosc o dezorganizare accentuată în raport cu relaţiile   din planul realităţilor

interne ale statelor. Pentru o analiză mai corectă a organizării sistemice a dreptului internaţional 4

public, trebuie să privim acest sistem din două perspective: una interioară, care scoate în

evidenţă structura internă a dreptului internaţional, şi una exterioară, care face accesibilă

cunoaşterea formelor de exprimare a conţinuturilor acestuia, adică structura externă.

 

Structura internă şi structura externă a dreptului internaţional public

Un aspect general al dreptului internaţional sau intern este acela că, pentru a integra normele

juridice în sistemul pe care-l reprezintă, este nevoie de o tehnică referitoare atât la conţinutul

reglementării, cât şi la formele acesteia. Această tehnică arată cum soluţiile de fond la care s-a

ajuns prin cercetarea datului social conduc la identificarea formelor juridice profitabile, respectiv

la capacitatea de acţiune practică a dreptului.

Dacă privim dreptul internaţional public în ansamblul lui, identificăm, pe de o parte, conţinutul

acestuia, respectiv totalitatea regulilor juridice în materialitatea şi legătura lor, iar pe de altă

parte, identificăm forma, ca structură sistemică interioară şi exterioară dreptului. Când spunem

formă (structură) externă a dreptului internaţional public, ne referim la formele exterioare de

exprimare a conţinutului acestuia, adică aşa cum ni se înfăţişează el, respectiv izvoarele

dreptului.

 

Norme juridice, instituţii juridice şi ramuri ale dreptului internaţional public

Norme juridice ale dreptului internaţional public

Potrivit unui prim criteriu de clasificare, respectiv izvorul care le consacră,  normele juridice

internaţionale se clasifică în: a) norme cutumiare (cutuma reprezentând încă un izvor principal al

dreptului internaţional public) şi b) norme convenţionale (cuprinse în acorduri scrise precum

tratatele, convenţiile, pactele etc.).

În funcţie de valorile pe care le protejează, întâlnim normele principii şi normele concrete ale

dreptului internaţional public. Normele principii (principiile) sunt norme de maximă generalitate

care dau expresie unor valori universal acceptate de comunitatea internaţională şi pot fi principii

fundamentale, cu aplicabilitate pentru o anumită ramură a acestuia.

Un alt criteriu de clasificare este cel al obligativităţii normelor juridice internaţionale. Întâlnim

astfel norme imperative, denumite şi norme jus cogens, obligatorii pentru subiectele dreptului

internaţional, norme care la rândul lor pot fi onerative sau prohibitive, şi norme supletive de la

care se poate deroga, dar numai pe baza acordului dintre subiectele dreptului internaţional. De

remarcat valoarea deosebită pe care o au normele imperative pentru comportamentul subiectelor

de drept internaţional. Astfel, Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, adoptată la Viena în anul

1969, precizează în art. 53: ”Este nul orice tratat care în momentul încheierii sale, este în conflict 5

cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. În sensul prezentei Convenţii, o normă

imperativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea

internaţională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nici o derogare şi

care nu poate fi modificată decât printr-o normă a dreptului internaţional general, având acelaşi

caracter”.

Instituţii juridice ale dreptului internaţional public

Instituţia juridică de drept internaţional public reprezintă o grupare de norme juridice

internaţionale care reglementează o categorie de relaţii internaţionale legate între ele prin

conţinutul lor. De exemplu: tratatul internaţional, apatridia, marea liberă, infracţiunea

internaţională etc. Gruparea normelor juridice internaţionale pentru a da naştere unei instituţii

juridice este relativă, în sensul în care o instituţie juridică poate fi alcătuită, la rândul ei, din mai

multe instituţii juridice, observaţie valabilă deopotrivă şi pentru dreptul intern.

Ramuri ale dreptului internaţional public

Putem identifica următoarele ramuri ale dreptului internaţional public:

-                 dreptul tratatelor, care cuprinde normele juridice internaţionale care reglementează

relaţiile dintre state şi organizaţii interguvernamentale, cu privire la încheierea tratatelor, intrarea

lor în vigoare, efectele şi rezervele la tratate, încetarea şi interpretarea tratatelor. Tratatele prin

care s-a codificat această ramură de drept sunt: Convenţia asupra dreptului tratatelor încheiate

între state, adoptată la Viena, în anul 1969 şi Convenţia asupra dreptului tratatelor dintre state şi

organizaţiile internaţionale sau dintre organizaţiile internaţionale, adoptată la Viena în anul 1986;

-                 dreptul diplomatic, care cuprinde normele juridice care reglementează organizarea,

sarcinile, competenţa şi statutul organelor  pentru relaţii externe (misiuni diplomatice

permanente şi ad-hoc, diplomaţia multilaterală prin conferinţe şi organizaţii internaţionale). În

prezent, acest domeniu de relaţii internaţionale este reglementat de Convenţia cu privire la

relaţiile diplomatice, adoptată la Viena, în anul 1961;

-                 dreptul consular, care cuprinde normele care reglementează relaţiile consulare,

organizarea şi funcţionarea organelor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare şi al

personalului acestora. Codificarea dreptului consular s-a realizat prin Convenţia cu privire la

relaţiile consulare, adoptată la Viena în anul 1963;

-                    dreptul mării, reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional care

reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state  pentru

folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor. Un adevărat Cod al mării este Convenţia Naţiunilor

Unite asupra dreptului mării, adoptată la Montego-Bay (Jamaica), în anul 1982;

6

-                 dreptul internaţional fluvial, este ansamblul normelor care reglementează regimul

navigaţiei pe anumite fluvii şi activităţile statelor în acest domeniu. Există mai multe tratate

regionale care sunt izvoare ale acestei ramuri a dreptului internaţional, stabilind regimul de

navigaţie pe mai multe fluvii cu statut internaţional: Dunăre, Congo, Elba, Rin, Niger. Singurul

tratat cu caracter universal care codifică dreptul internaţional fluvial este Convenţia privind

regimul căilor de navigaţie de interes internaţional, adoptată la Barcelona în anul 1921;

-                 dreptul internaţional spaţial, este o ramură mai recentă a dreptului internaţional şi

este alcătuită din totalitatea normelor juridice care reglementează  relaţiile dintre state şi

organizaţiile internaţionale, relaţii născute în activitatea de folosire a spaţiului terestru şi a

corpurilor cereşti. Tratatul, mai important, care codifică aceste norme este Tratatul cu privire la

spaţiul extraatmosferic, inclusiv luna şi alte corpuri cereşti (Tratatul spaţial), adoptat în anul

1967;

-                 dreptul organizaţiilor internaţionale, este o ramură care s-a conturat recent şi este

în plină afirmare şi dezvoltare. Conţine totalitatea regulilor referitoare la constituirea şi

funcţionarea organizaţiilor interguvernamentale, ca forme ale colaborării multilaterale a statelor,

în cele mai diverse domenii. Semnificativă în acest sens este Convenţia asupra dreptului

tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau dintre organizaţiile internaţionale, adoptată

la Viena în anul 1986;

-                 dreptul internaţional al drepturilor omului, este alcătuit din totalitatea normelor

juridice internaţionale care reglementează protecţia fiinţei umane. Nucleul sistemului de

protecţie a drepturilor omului este reprezentat de Carta Internaţională a Drepturilor Omului,

denumire generică pentru cinci documente adoptate în cadrul O.N.U.: Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului (1948), cele două pacte cu privire la drepturile omului (1966) şi cele două

protocoale relative la pactele din 1966 (1966 şi 1989). Există opinii potrivit cărora, în cadrul

acestei ramuri a dreptului internaţional, s-au constituit mai multe subramuri, precum dreptul

refugiaţilor, dreptul populaţiilor migrante etc.;

-                 dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate- (jus in bello) cuprinde

totalitatea regulilor juridice internaţionale care reglementează relaţiile dintre subiectele dreptului

internaţional în situaţii de conflict armat. Este alcătuit din două subramuri: a) dreptul

internaţional umanitar (Tratatul  de la Geneva) – reglementează relaţiile dintre subiectele

dreptului internaţional în timp de conflict armat, pentru protejarea victimelor acestuia.

Principalele instrumente cere-l codifică sunt cele patru Convenţii de la Geneva (1949) şi cele

două Protocoale adiţionale la aceste convenţii (1977); b) dreptul conflictelor armate (Tratatul de

la Haga) – reglementează relaţiile dintre participanţii la un conflict armat, cu privire la 7

declanşarea acestuia, metodele şi mijloacele de luptă, regimul ocupaţiei militare, încetarea

ostilităţilor etc. Principalele tratate în acest domeniu au fost adoptate la Haga, în anii 1899, 1907

şi 1945, la care se adaugă numeroase alte instrumente;

-                 dreptul internaţional penal, este ansamblul normelor juridice internaţionale prin

care se reglementează răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunilor internaţionale. A fost

numeroase tratate care stabilesc infracţiunile internaţionale (crime şi delicte) precum şi

modalităţile de tragere la răspundere penală a autorilor acestora. Recent s-a adoptat la Roma

(1988) Statutul Curţii Penale Internaţionale, intrat în vigoare în anul 2002, tratat care reprezintă

un veritabil Cod internaţional penal şi de procedură penală.

RAPORTUL ÎNTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL INTERN AL

STATELOR

Raportul dintre cele două sisteme de drept constituie obiectul dezbaterilor doctrinare dar şi al

condiţionărilor practice dintre cele două sisteme de drept.

Problema acestui raport nu este pur teoretică, deoarece poziţia adoptată faţă de acest raport are

un rol important în soluţionarea practică a două probleme: prima se referă la modalităţile

concrete prin care se aplică normele dreptului internaţional public în ordinea juridică a statelor,

iar a doua se referă la soluţia care se adoptă în cazul unui conflict între normele dreptului intern

al statelor şi cele ale dreptului internaţional public.

Numeroase norme ale dreptului internaţional public au aplicare în dreptul  intern al statelor, fie

că sunt introduse în acest drept, fie că statele au obligaţia de a-şi adapta legislaţia naţională la

cerinţele obligaţiilor lor internaţionale. De asemenea, reglementările de drept intern ale statelor

pot produce efecte în apariţia unor norme ale dreptului internaţional public. Astfel este cazul

legilor interne ale statelor prin care ele stabilesc competenţele organelor lor în domeniul relaţiilor

lor   externe, cele referitoare la cetăţenie şi statutul juridic al străinilor, sau prin care

reglementează procedurile interne ale unui stat pentru a deveni parte la un tratat internaţional.

În doctrina dreptului internaţional public sunt mai multe teorii referitoare la raportul între cele

două sisteme de drept. Una dintre ele este teoria dualistă, care a apărut în doctrina juridică din

Germania şi Italia. Conform acestei teorii, cele două sisteme de drept sunt egale, însă

independente şi separate. Asemenea liniilor paralele, ele nu s-ar întâlni, nu s-ar influenţa şi ca

urmare  valoarea normelor lor nu depinde de concordanţa dintre ele. Teoria dualistă

absolutizează deosebirile existente între dreptul internaţional  public şi dreptul intern al statelor.

O altă teorie este cea a priorităţii dreptului intern al statelor (teorie monistă), care susţine că

dreptul internaţional public derivă din dreptul intern al statelor şi ca urmare cele două drepturi   ar

constitui o unitate deplină, denumită drept statal naţional. În concepţia acestei teorii, dreptul 8

internaţional public ar fi o prelungire a dreptului intern al statelor, în domeniul relaţiilor

internaţionale. De aceea el este numitdrept public extern al statului.

Teoria priorităţii dreptului intern se bazează pe vechea concepţie a suveranităţii absolute a

statelor, din dreptul internaţional public, clasic.

După primul război mondial a apărut teoria priorităţii dreptului internaţional public. Această

teorie monistă susţine supremaţia dreptului internaţional public faţă de dreptul intern al statelor.

În consecinţă dreptul internaţional public ar stabili limitele competenţelor  dreptului intern.

După cel de-al doilea război mondial această teorie este susţinută prin următoarele argumente: a)

recunoaşterea superiorităţii normelor convenţionale faţă de cele ale dreptului intern, fapt

consacrat în unele sentinţe arbitrale şi în Jurisprudenţa internaţională. Curtea de Justiţie

Internaţională a subliniat în 1988, prioritatea dreptului internaţional public “ca fiind un principiu

fundamental al acestui drept”. De asemenea, neconcordanţa dintre legislaţia internă a statului cu

obligaţiile sale internaţionale angajează răspunderea sa internaţională; b) constituţiile unor state,

cu sunt cele ale statelor membre în Uniunea Europeană, stipulează expres superioritatea

angajamentelor internaţionale faţă de dreptul lor intern. În anumite limite, această superioritate a

obligaţiilor internaţionale, ce decurge din tratatele Internaţionale, se regăseşte şi în Constituţia

României din anul 1991. În dispoziţiile sale referitoare  la drepturile, libertăţile şi îndatoririle

fundamentale ale cetăţenilor se face precizarea: “Dacă există neconcordanţă între pactele şi

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi litigiile

interne, au prioritate reglementările internaţionale” (art. 20, pct. 2). De asemenea, se precizează

că tratatele  ratificate de către Parlamentul României fac parte din dreptul intern (art. 11).

Prevederile acestor tratate la care România este parte contractantă sunt obligatorii pentru

organele de stat, pentru cetăţenii români, ca şi pentru celelalte persoane aflate sub jurisdicţia

statului român.

Preeminenţa dreptului internaţional public este consacrată şi în tratatele comunitare, iar

Convenţia asupra tratatelor din 1969, stabileşte că un stat nu poate invoca dreptul său intern

pentru neexecutarea unui tratat internaţional la care este parte (art. 27).

 

 

 

PRINCIPIILE  FUNDAMENTALE  ALE  DREPTULUI  INTERNAŢIONAL  PUBLIC

 

Principiile dreptului internaţional public reprezintă construcţii juridice în jurul unor valori

considerate importante pentru relaţiile internaţionale, pentru evidenţierea acestora, promovarea 9

lor în sistemul normelor şi instituţiilor juridice ce guvernează conduita internaţională a statelor

şi, mai ales, protecţia acestora. Reflectând un anume set de nevoi sociale la un moment dat,

conştiinţa juridică a societăţii internaţionale reprezintă un element important care asigură

trecerea de la nivelul structural al nivelului normativ.

Principiile de drept internaţional îşi regăsesc geneza în conştiinţa juridică a naţiunilor, ca idei

care apoi, printr-un proces de însumare a judecăţilor de apreciere, construiesc valori sociale. În

momentul în care aceste valori capătă rezonanţă juridică printr-o recunoaştere internaţională

largă, ele încep a fi protejate juridic, intrând practic (sub formă de principiu) în spaţiul dreptului

internaţional – unde îşi construiesc conţinutul normativ.

Principiile sunt, de regulă, definite în teoria dreptului ca idei conducătoare ale întregului sistem

de drept. Principiile dreptului internaţional nu sunt idei călăuzitoare şi nu sunt nici norme.

Caracterul lor normativ este determinat nu de faptul că sunt norme, ci de faptul că ele conţin

norme.

Având în vedere cele de mai sus, putem defini principiul de drept internaţional ca fiind o

prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresie

unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept

internaţional.

Sistemul principiilor de drept internaţional ar putea fi imaginat, conceptual vorbind, ca fiind

format din principiile generale de drept(la care face referire  art. 38 din Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie), principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi principiile

specifice ale dreptului internaţional.

Principiile generale de drept, menţionate de art. 38 ca mijloc pe care Curtea Internaţională de

Justiţie îl poate utiliza pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca nucleu

comun al experienţei şi conştiinţei juridice a statelor, care sintetizează, în formule ce vin uneori

chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în

ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în

dreptul pozitiv al acestora.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au drept conţinut norme

de aplicaţie universală, ca nivel maxim de generalitate şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi

protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiectele dreptului

internaţional. Ele determină conţinutul celorlalte principii, norme şi instituţii ale întregului sistem

al dreptului internaţional, conţinând norme juridice ale căror trăsături le caracterizează ca

principii fundamentale.

10

Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau expresie unei valori

internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului

internaţional, reprezentând nucleele de bază ale ramurilor respective.

Principiile dreptului internaţional formează un sistem coerent în cadrul căruia se stabilesc

legături de determinare şi de influenţare reciprocă. Este firesc ca principiile fundamentale să

reprezinte cadrul principal de referinţă pentru principiile specifice, limitele în care pot să apară

acestea. Pe de altă parte, includerea unui principiu într-o categorie sau alta nu este imuabilă. Pe

de altă parte, există o legătură directă între sistemul principiilor şi sistemul normelor dreptului

internaţional, care, la rândul lor, se structurează într-o ierarhie proprie, mergând de la norme

“individuale” la norme imperative. Principiileconţin norme, iar dinamica acestora asigură

dinamica conţinutului principiilor, pentru celelalte norme, principiile constituie o sursă de

inspiraţie şi, în acelaşi timp, cadrul în care aceste norme pot fi adoptate.

 

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Importanţă şi caractere

Principiile fundamentale reprezintă axa centrală a dreptului internaţional, determinând conţinutul

celorlalte principii, instituţii şi norme, orientarea dreptului internaţional.

Caractere: a) maximă generalitate (reprezintă abstractizarea a ceea ce este esenţial din întregul

sistem al dreptului internaţional public, având rol diriguitor şi dominant pentru acest sistem)

tridimensională, sub aspectul: domeniilor de aplicare, conţinutului juridic, sferei creatorilor şi

destinatarilor; b) aplicaţie universală (sunt rezultatul acordului de voinţă al cvasimajorităţii

statelor şi se extind chiar şi la alte subiecte de drept internaţional); c) caracter juridic

obligatoriu (se exprimă prin intermediul unor tratate sau cutume); d) caracter imperativ (sunt

impuse de jus cogens); e) dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile

dintre subiectele de drept internaţional. Se cuvin să facem două remarci: 1. Între principii nu se

pot face ierarhizări; 2. Sunt interdependente. “În interpretarea şi aplicarea lor, principiile care

preced sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte”

(Declaraţia 2625 din 1970); f) caracter dinamic (evoluează în concordanţă cu dinamica

relaţiilor internaţionale, a raporturilor pe care le consacră). Sunt consacrate, în principal Carta

O.N.U. (art. 2), Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970 referitoare la “principiile

dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu

carta ONU” (Rezoluţia 2625 din 14 oct. 1970, Actul Final al CSCE de la Helsinki , 1975 şi

altele); Declaraţia din 1970 consacră şapte principii, la care Actul Final mai adaugă trei

(inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, respectul drepturilor omul şi libertăţilor

fundamentale).11

Principiile fundamentale prevăzute de Declaraţia din 1970

1. Principiul egalităţii suverane – Conform Declaraţiei, statele “au drepturi şi obligaţii egale şi

sunt membri egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic,

social, politic sau de altă natură.

Suveranitatea este, în prezent, conceptul fundamental al dreptului internaţional, având în

vedere că dreptul internaţional este expresia acordului de voinţă realizat între state suverane

(elementul principal pe care este clădită astăzi organizarea statală şi internaţională).

Caracterele clasice ale suveranităţii sunt:

1. indivizibilitatea (nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine mai multor titulari);

2. inalienabilitatea (nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau entităţi internaţionale);

3. exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi);

4. caracter originar şi plenar (suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită dinafară, iar

prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate – politic, economic,

social etc.).

Toate aceste caractere au cunoscut astăzi unele mutaţii, ca urmare a evoluţiilor societăţii

internaţionale după al doilea război mondial şi, în special, după 1989.

Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele elemente:

a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;

b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;

c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;

d) integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;

e) fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic, social,

economic, cultural;

f) fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună credinţă de obligaţiile sale  

internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;

g) dreptul de a-şi stabili legile proprii, de  a defini şi conduce liber relaţiile sale internaţionale, de

a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate de alianţă, dreptul de

neutralitate.

Egalitatea – statele au capacitatea egală de a dobândi drepturi şi obligaţii. Egalitatea are o

dimensiune diplomatico-juridică şi o dimensiune economică (definită de necesitatea asigurării

egalităţii compensatorii).

2. Principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta) – Declaraţia

vorbeşte despre principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a dispune de ele

însele. Titularul acestui drept/principiu este poporul, naţiunea (nu alt subiect de drept 12

internaţional) indiferent dacă sunt constituite în stat sau luptă pentru constituirea într-un stat

propriu; el nu poate fi exercitat de o minoritate naţională. Declaraţia defineşte acest principiu:

“Toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec

din afară şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia

de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei.

3. Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii) – Timp de secole, intervenţia a

fost  considerată ca un mijloc de conduită internaţională. Revoluţia Franceză a afirmat

necesitatea neintervenţiei poporului francez în afacerile interne ale altor popoare şi

inadmisibilitatea amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale Franţei (art. 119,

Constituţia din 1793). Ca reacţie, legitimismul intervenţiei este consacrat  de Congresul de la

Viena (1815). Doctrina Monroe (1823) stabileşte inadmisibilitatea intervenţiei statelor europene

pe continentul american.

Conţinutul acestui principiu relevă obligaţia statelor de a nu interveni în afacerile  care ţin de

competenţa naţională a unui stat (care aparţin domeniului rezervat). Potrivit acestui principiu,

este exclusă orice formă de intervenţie, nu numai cea armată (orice formă de ingerinţă sau

ameninţare îndreptată împotriva elementelor lui politice, economice, culturale). Trebuie subliniat

că tot mai multe probleme considerate ca aparţinând exclusiv, în trecut, competenţei interne a

statelor ies astăzi în afara domeniului rezervat (ex. dreptul de intervenţie umanitară).

4. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa

Până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog, războiul era considerat

ca normal şi legitim în practica dreptului internaţional. Art. 2 pct.4 din Carta ONU arată că “Toţi

membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea

cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integrităţii teritoriale şi independenţei politice a

vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. Declaraţia din 1970

arată că războiul de agresiune constituie crimă contra păcii care angajează responsabilitatea

statelor în conformitate cu dreptul internaţional. Adunarea Generală ONU a adoptat în 1974,

Rezoluţia 3314 privind definirea agresiunii (armate). Celelalte forme de agresiune nu sunt încă

definite, deşi prin forţă se înţelege orice act de violenţă sau constrângere, nu numai forţa militară,

ci orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice altă natură, toate fiind considerate

ilicite.

Dreptul internaţional permite folosirea forţei în două situaţii: a) folosirea forţei pe baza hotărârii

Consiliului de Securitate; b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă

împotriva unui act armat.

5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale13

Conţinut: Carta ONU (art. 2 pct.3) stipulează: ”Toţi membrii organizaţiei vor soluţiona

diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea

internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”. În art. 33 pct 1 sunt indicate şi

mijloacele de reglementare: tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară,

organisme sau acorduri regionale, alte mijloace paşnice la alegerea părţilor.

Conţinutul se exprimă deci, pe de o parte, în obligaţia generală de soluţionare pe cale paşnică,

respectiv prin dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare. Trebuie făcută distincţie

întrediferend/situaţie: diferend – este o neînţelegere între două sau mai multe state are şi-au

formulat deja pretenţiile sau contrapretenţiile (poziţiile lor sunt evident delimitate); situaţie –

este o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai multe state, ce produce fricţiuni între ele

şi care poate evolua sau nu într-un diferend.

6. Principiul “pacta sunt servanda” (îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor

internaţionale). Este un principiu apărut încă în antichitate, fiind consacrat în art. 2 pct.2 Carta

ONU, art. 29 al Convenţiei de la Viena. Conform Declaraţiei din 1970, fiecare stat are obligaţia

de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă în

virtutea principiilor şi normelor general recunoscute ale dreptului internaţional şi cele cuprinse în

tratatele la care este parte. Nu este doar o normă juridică, ci şi una de morală

internaţională:statele trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile la care au consimţit liber. Buna

credinţă presupune executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor modalităţi

incorecte  de a ocoli executarea lor. Acest principiu se aplică şi tratatelor şi cutumei. Condiţia

esenţială: obligaţiile care trebuie executate cu bună credinţă trebuie să fie conforme dreptului

internaţional (Ex. în cazul tratatelor, acestea trebuie să fie licite).

7. Principiul cooperării – este un principiu nou care circumscrie obligaţia statelor de a coopera

între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi

stabilităţii economice internaţionale. Se datorează multiplicării subiectelor de drept internaţional,

accentuării interdependenţelor, apariţiei de probleme globale acute care solicită cooperarea

tuturor statelor şi găsirea de soluţii internaţionale pentru acestea; este cunoscut iniţial în art. 1

pct. 3 din Carta ONU.

ALTE PRINCIPII FUNDAMENTALE PREVĂZUTE ÎN ACTUL FINAL DE LA 

HELSINKI

Principiul inviolabilităţii frontierelor – prevede obligaţia statelor de a “se abţine acum şi în

viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere”, de la “orice cerere sau act de acaparare şi

uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat independent”. Conform Actului

14

Final, frontierele pot fi însă modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace

paşnice şi prin acord.

Principiul integrităţii teritoriale

Prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi

principiile Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale, independenţei politice sau a unităţii

oricărui stat participant şi în special de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire sau o

ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare

sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional

sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Se mai prevede că

nici o astfel de ocupaţie sau dobândire nu poate fi  recunoscută ca legală.

Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale – consacrat ca

principiu pentru prima oară de Actul Final de le Helsinki (1975) – document cu caracter politic,

şi nu juridic – deşi referiri găsim în Carta ONU, cele două Pacte privind drepturile omului etc.

Iniţial considerat ca principiu de drept internaţional de ramură (nu principiu fundamental, se

considera că se referă doar la materia populaţiei), astăzi criteriul respectării drepturilor omului a

devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale şi o condiţie pentru aderarea la diferite

foruri şi forme de cooperare sau integrare.

 

 

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Conţinut şi formă în dreptul internaţional public

Dreptul internaţional public, ca şi dreptul intern al statelor, reprezintă un fenomen politico-juridic, social în

esenţa lui, pentru că vizează comunitatea umană în ansamblu. Spre deosebire de dreptul intern, dreptul

internaţional public este fundamentat pe acordul de voinţă al subiectelor sale, în primul rând al statelor, care

sunt principalele creatoare, dar şi destinatare şi apărătoare ale regulilor juridice internaţionale. Voinţa

statelor de a exprima comportamentele lor internaţionale în norme juridice presupune o anumită

sistematizare a relaţiilor internaţionale vizate, dar şi, corespunzător, o sistematizare specifică normelor

juridice care reglementează aceste relaţii.

Nu toate relaţiile internaţionale sunt reglementate prin drept, ci  numai acelea care prezintă

interes pentru comunitatea internaţională la un moment dat. De aici decurge nevoia de a face

distincţie între conţinutul dreptului internaţional public, adică regulile juridice care-l alcătuiesc,

corespunzătoare comportamentelor pe care statele le doresc ca pozitive şi eficiente, şi forma

dreptului internaţional public, adică, din punct de vedere tehnic, cum ni se înfăţişează în concret

aceste reguli.15

 

Noţiunea de izvor al dreptului internaţional public

Prin izvor al dreptului internaţional public, înţelegem instrumentele juridice (cum sunt tratatul

sau cutuma internaţională) care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale, prin

acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând al statelor.

Acordul de voinţă al statelor (convergenţa voinţelor exprimate de două  sau mai multe state),

care este fundamental în procesul de consacrare, într-o formă determinată, a normelor juridice

aplicabile relaţiilor dintre ele, devine relevant (se manifestă, este probat) prin mijloacele juridice 

în care norma se concretizează: tratatul, cutuma şi celelalte izvoare de drept internaţional.

Teoria generală a dreptului, ca şi legislaţia formală, face deosebire între ceea ce reprezintă forma

internă a dreptului, ca structură internă (norme juridice, instituţii juridice şi ramuri de drept),

foarte strâns legată de conţinutul dreptului (substanţa acestuia), şi forma exterioară a dreptului,

ca structură externă, ca posibilitate tehnică de “vizualizare” a prescripţiilor  normative,

identificată prin expresia izvoare formale ale dreptului sau, pe scurt, izvoare ale dreptului.

Izvoarele formale sunt (aşa cum le spune numele) forma (mijlocul juridic) în care sunt

“îmbrăcate” normele de drept internaţional. Toate mijloacele care exprimă sau indică un acord de

voinţă între două sau mai multe state (sau alte subiecte de drept internaţional) şi consacră, tacit

sau expres, o regulă de conduită, indiferent de caracterul său general sau particular, constituie

izvoare ale dreptului internaţional.

Izvoarele formale se disting de izvoarele materiale (sau reale) care sunt de fapt izvoare

extrajudiciare – factorii de configurare ai dreptului internaţional (determinantele acordului de

voinţă).

 

Identificarea şi clasificarea izvoarelor dreptului internaţional public

Până acum, specialiştii s-au axat pe dezbateri legate de prevederileStatutului Curţii

internaţionale de Justiţie (C.J.I.), art. 38, unii acceptându-le, alţii respingându-le ca având

valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public.

Articolul  38 prevede: 1. “Curtea (C.I.J.), a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului

internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a)   Convenţiile internaţionale, fie

generale, fie speciale care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b)

cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată  ca drept; c) principiile

generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d) sub rezerva art. 59, hotărârile

judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca

16

mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. 2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere

dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile  sunt de acord cu aceasta.”

Se consideră, de obicei, că o enumerare a izvoarelor este făcută de textul art. 38 din Statutul

Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ). Acest text nu reglementează izvoarele de drept

internaţional, ci stabileşte mijloacele juridice pe care Curtea le are în vedere în stabilirea

drepturilor şi obligaţiilor părţilor într-o cauză dedusă spre soluţionare Curţii. Există astăzi şi alte

izvoare de drept internaţional, apărute mai ales în urma dezvoltării organizaţiilor internaţionale.

Prin acest text se stabileşte o ierarhizare a normelor de drept internaţional. Majoritatea autorilor

arată că tratatul şi cutuma sunt izvoarele principale tradiţionale. Celelalte – izvoare

secundare sau derivate sau mijloace auxiliare.

Se afirmă, de regulă, că nu există o ierarhizare a normelor. Dar, odată cu apariţia normelor

imperative (jus cogens) ar apărea o astfel de ierarhizare. Din practica C.I.J. rezultă că instanţa

aplică mai întâi tratatul, iar în lipsa lui – o regulă cutumiară. Se acordă preferinţă cutumei faţă de

principii. Este o consacrare implicită a ierarhiei izvoarelor.

Articolul 59 precizează că “Decizia Curţii nu are forţă obligatorie decât între părţile în litigiu şi

numai pentru cauza pe care o soluţionează”.

Constatăm că textul de mai sus stabileşte sursele pe care C.I.J. le poate utiliza pentru

soluţionarea diferendelor dintre state, dar numai dacă statele supun Curţii aceste diferende. Art.

38 nu are valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public, dar el poate constitui

un reper important în determinarea lor, ca practică a unei instanţe de judecată internaţionale.

Constatăm că printre veritabile izvoare ale dreptului internaţional, precum tratatul internaţional

sau cutuma internaţională, art. 38 face trimitere şi la surse care nu sunt acceptate ca izvoare de

drept, nici de doctrina dreptului internaţional public, nici de sistemele de drept intern (precum

doctrina, sau, parţial, practica judecătorească).

Statutul Curţii Penale Internaţionale (C.P.I.) adoptat la Roma la 17 iulie 1998 reglementează

activitatea diferitelor instanţe de judecată internaţionale. Statutul, care este un tratat internaţional

multilateral, stabileşte sub denumirea generică de drept aplicabil izvoarele pe care le va utiliza

C.P.I. în fundamentarea deciziilor sale. Acestea vor fi aplicate în ordinea prevăzută de Statut,

ceea ce înseamnă şi o ierarhizare a lor, după cum urmează: a) Statutul Curţii şi Regulamentul de

procedură şi probă, regulamentul urmează a fi adoptat de Adunarea Statelor Părţi la Statut, ceea

ce înseamnă că va avea valoarea unui tratat internaţional; b) dacă este nevoie, tratatele aplicate şi

principiile şi regulile de drept internaţional, inclusiv principiile stabilite de dreptul internaţional

al conflictelor armate; c) principiile generale de drept reţinute de Curte din legile naţionale sub

jurisdicţia cărora se află în mod normal crimele, dacă aceste principii sunt compatibile cu 17

Statutul Curţii, cu dreptul internaţional ori cu regulile internaţionale recunoscute; d) principiile şi

regulile de drept pe care Curtea le-a interpretat în deciziile sale anterioare.

Analizând aceste prevederi, constatăm că sursele la care C.P.I. poate să facă apel sunt

considerate în prezent, fără dubiu, izvoare ale dreptului internaţional public, fie principale, fie

auxiliare, chiar dacă această chestiune nu este codificată încă. Statutul C.P.I. devine un reper

important, chiar dacă numai în aria dreptului internaţional penal, pentru lămurirea unor probleme

controversate ale izvoarelor dreptului internaţional.

Trebuie să menţionăm două observaţii: a) Statutul C.P.I. nu vorbeşte expres despre cutuma

internaţională ca fiind aplicabilă, dar aceasta rezultă din formularea de la pct. 2. În acest caz

cutuma este acoperită de expresia reguli de drept internaţional, inclusiv principii stabilite de

dreptul internaţional al conflictelor armate. De ex. există un principiu în dreptul internaţional

umanitar denumit “clauza Martens”, potrivit căruia, în caz de denunţare a unui tratat umanitar

“ea nu va avea nici un efect asupra obligaţiilor de care părţile în conflict vor rămâne ţinute să le

îndeplinească pe baza principiilor dreptului internaţional, aşa cum rezultă din obiceiurile stabilite

între naţiunile civilizate, din legile umanităţii şi din cerinţele conştiinţei publice; b) Statutul

conferă calitatea de izvor de drept hotărârilor prin care Curtea a interpretat anterior principii şi

reguli de drept, dar numai cu privire la aceste principii şi reguli interpretate; numai sub acest

aspect, nu în totalitate, hotărârile curţii capătă calitate de izvor. Statutul C.P.I. precizează că

aplicarea şi interpretarea dreptului identificat mai sus trebuie să fie compatibile cu drepturile

omului recunoscute pe plan internaţional şi să excludă orice discriminare bazată pe diferite

consideraţii.

Doctrina, încercând o clasificare a izvoarelor dreptului internaţional public, acceptă criteriul

importanţei lor în apariţia şi consacrarea normelor juridice internaţionale, concretizat în

clasificarea: a) izvoare principale – în această categorie fiind cuprinse tratatele

internaţionale şi cutuma internaţională; b) izvoare subsidiare(auxiliare)- hotărârile instanţelor

judecătoreşti, legislaţia naţională a statelor, unele acte ale organizaţiilor interguvernamentale.

După criteriul formei concrete de exprimare distingem: a) izvoare exprese – tratatele

internaţionale şi b) izvoare tacite – cutumele internaţionale.

 

IZVOARELE PRINCIPALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

TRATATUL

Tratatul este un acord încheiat în scris între subiectele de drept internaţional (în special între

state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale) şi guvernat de dreptul

internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument unic 18

sau în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa (art. 2 din Convenţia

de la Viena din 1969). Este cel mai important instrument în relaţiile internaţionale, fiind cadrul

juridic al acestora şi modalitatea principală de creare a normelor dreptului internaţional. Tratatul

stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi. De aceea, este importantă distincţia între tratatele –

legi şi tratatele – contract.

Distincţia între tratatele – legi şi tratatele – contract

Tratatele – legi ar fi izvoarele de drept cu caracter multilateral, care determină direct formarea

dreptului internaţional, stabilesc norme juridice ce reglementează raporturi cu un anumit grad de

“generalitate”.

Tratatele – contract ar fi dispoziţii cu caracter “contractual” care acţionează indirect asupra

formării dreptului internaţional, realizând operaţii juridice ce vizează raporturi individuale.

Unii autori susţin că această distincţie nu se justifică pentru că toate tratatele stabilesc reguli de

conduită. De aici rezultă şi lipsa de utilitate, sub aspectul relevanţei asupra valorii juridice a

tratatelor, a distincţiei între tratate multilaterale şi tratate cu caracter restrâns. De fapt, ar trebui

făcută o distincţie între tratatele propriu-zise (generate de dreptul internaţional) şi tratatele-

contract care au doar aparent forma unui tratat, conţinutul fiind de contract civil, administrativ

sau comercial (un acord de împrumut, o tranzacţie de terenuri pentru o ambasadă etc.).

Avantajele tratatului faţă de cutumă: exprimare directă şi explicită; exprimare rapidă şi

eficientă; forma scrisă, solemnitatea (posibilităţi mai uşoare de probă); înlătură echivocul şi

conferă stabilitate relaţiilor internaţionale.

CUTUMA

Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca

dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie (o normă de drept).

Elementele cutumei sunt: a) elementul material: – practică generală(participare largă şi

reprezentativă), comună unui mare număr de state;– care constă din acte repetate; – această

practică este uniformă, constantă (actele repetate sunt cel puţin similare) – pot apărea diferenţe

mici, neesenţiale); – relativ îndelungată (longa diuturna inveterata consuetudo – “o practică

îndelungată  manifestată ca drept”). Se constată însă unele  excepţii de la aceste caractere: 1.

Există şi practici locale (cutume regionale chiar între două state). Ex. dreptul de trecere prin

teritoriul indian, templul Preach Vihear; 2. Factorul timp îşi pierde tot mai mult din importanţă în

favoarea frecvenţei crescute a actelor care se repetă. (Societatea contemporană internaţională

cunoaşte o dinamică a evoluţiei mult mai rapidă decât cu 40-50 de ani în urmă). Ex: instituţia

platoului continental, regula după care abţinerea de la vot în cadrul Consiliului de securitate nu

are caracter de veto etc.; b) elementul subiectiv (opinio iuris sine necessitatis): – o practică ce 19

este considerată ca fiind obligatorie (o normă juridică); – în lipsa elementului subiectiv nu

suntem în prezenţa unei norme juridice (caracterul obligatoriu este unul din cele patru caractere

ale oricărei norme juridice). Exprimarea recunoaşterii caracterului obligatoriu trebuie să se

manifeste prin acte determinate săvârşite cu convingerea că ele au efecte juridice. Aceste acte

provin, de regulă, de la autorităţile statale cu atribuţii în domeniul politicii externe. Aceste acte

constituie  dovada cutumei.

Dovada cutumei se face prin: a) practica statelor, practica diplomatică (declaraţii,

corespondenţă diplomatică, instrucţiuni către diplomaţi, alte acte unilaterale ale statelor);

b) tratatele multilateralecare recunosc sau codifică norme cutumiare; c) tratate multilaterale

cu norme noi, pe care statele care nu sunt părţi la acestea le recunosc şi aplică în practica lor ca

fiind obligatorii pentru ele. De ex. Convenţia privind dreptul tratatelor este aplicată în practica

convenţională a României, deşi ea nu este încă în vigoare, ca tratat, pentru statul român;

d) tratate repetate cu conţinut asemănător; e) rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale;

f) hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale; g) legi şi practică

judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante.

CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Codificarea dreptului internaţional se defineşte ca fiind sintetizarea, sistematizarea şi ordonarea,

prin intermediul unor tratate, a regulilor cutumiare de drept internaţional public. Prin codificare,

normele cutumiare devin norme juridice convenţionale.

Tipuri: 1. Neoficială (făcută de către doctrinari sau diferite instituţii ştiinţifice naţionale sau

internaţionale, având de regulă caracter de lege ferenda); 2. Oficială (realizată de state).

Codificarea se realizează astăzi, în principal sub egida ONU. Conform art. 13 alin. (1 lit.a) din

Cartă, Adunarea Generală are obligaţia “să încurajeze dezvoltarea progresivă a dreptului

internaţional şi codificarea sa”.

În acest scop s-a creat Comisia de Drept Internaţional (1947), compusă din 34 de specialişti

desemnaţi de Adunarea Generală şi funcţionând în nume propriu. Comisia desemnează raportori

speciali pentru fiecare subiect. Relaţia cu guvernele ONU se va face prin intermediul

chestionarelor transmise acestora pentru cunoaşterea observaţiilor lor, respectiv prin dezbateri în

cadrul Comisiei a V-a juridice a Adunării Generale a ONU.

De asemenea, s-a creat Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului

Internaţional (1966) – UNCITRAL -, compusă din 36 de membri, reprezentanţi ai statelor.

Rezultatele activităţii de codificare sunt: a) neconvenţionale – crearea (mai ales de către

UNCITRAL) a unor reguli în materie arbitrală; b) convenţionale – cele patru convenţii ale

dreptului mării (Geneva, 1958), cele două Convenţii asupra relaţiilor diplomatice şi consulare 20

(Viena, 1961 şi 1963), Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie (New York, 1968),

Convenţiile privind dreptul tratatelor (Viena 1969 şi 1986), Convenţia privind misiunile speciale

(1969), cele două Convenţii privind succesiunea statelor (Viena, 1978 şi 1983) etc.

În anul 1997 a fost adoptată Convenţia privind folosirea cursurilor de apă  în alte scopuri

decât navigaţia, iar în 1998, în urma Conferinţei plenipotenţiarilor  de la Roma (în

iunie), Statutul Curţii Penale Internaţionale, la redactarea cărora Comisia a avut o contribuţie

foarte importantă.

IZVOARELE SUBSIDIARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL.                                 

NORMELE  IUS COGENS

 

IZVOARELE SUBSIDIARE

Dacă tratatul şi cutuma sunt considerate izvoarele principale ale dreptului internaţional, celelalte

sunt izvoarele subsidiare.

Principiile generale de drept “recunoscute de naţiunile civilizate”, această sintagmă a dat naştere

la multe controverse. Art. 38 alin (1) pct.c. prevede principiile generale de drept recunoscute de

naţiunile civilizate printre modalităţile aplicate de CIJ pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt

supuse.

Cu privire la natura principiilor generale de drept, prevalează caracterizarea lor ca principii

acceptate pe plan intern şi făcând parte din dreptul naţional al tuturor statelor.  Unii autori

au interpretat textul în sensul că ar fi vorba despre principii comune atât ordinii juridice interne,

cât şi ordinii juridice internaţionale (de ex. principiul şi întinderea reparării actului ilicit,

autoritatea lucrului judecat, nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză, Nemo iudex sine

actor). Alţi autori, luând în considerare începutul art. 38 din Statutul CIJ (Curtea soluţionează

conform dreptului internaţional litigiile care-i sunt supuse spre soluţionare”) interpretează

această sintagmă referindu-se laprincipiile fundamentale ale dreptului internaţional. Principiile

generale de drept sunt necesare îndeosebi pentru “acoperirea” lacunelor dreptului internaţional şi

ar putea fi folosite în pregătirea codificării dreptului internaţional sau în interpretarea tratatelor.

Principiile generale de drept nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului

internaţional.

 

Hotărârile instanţelor internaţionale judecătoreşti şi arbitrale şi

doctrina(mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept internaţional)

Hotărârile instanţelor judecătoreşti: a) nu sunt considerateprecedente (ca în dreptul anglo-

saxon) pentru că nu au valoare obligatorie decât între părţi şi cu privire la cauza soluţionată); b) 21

suntmijloace de constatare a unor norme juridice de drept internaţional, de interpretare şi

aplicare a acestora; c) din caracterul de mijloc de constatare rezultă calitatea hotărârii

judecătoreşti sau arbitrale internaţionale de posibil element material (dovadă) a

formării(existenţei) cutumei; d) judecătorul internaţional aplică, printr-o operaţiune

intelectuală, dreptul existent la situaţia concretă, ceea ce exclude invocarea de reguli exterioare

dreptului deja existent; e) pentru justificarea teoriei judecătorului – legiuitor s-a invocat teoria

lacunelor dreptului internaţional. De fapt, în caz de lacune, judecătorul internaţional aplică fie

principiile fundamentale ale dreptului internaţional, fie principiile specifice, fie judecă pe bază

de echitate, aplicând regulile consacrate în principiile generale de drept.

Doctrina “autorilor celor mai calificaţi ai diferitelor naţiuni”: a) rolul doctrinei în formarea

dreptului internaţional s-a cam “diluat”. Ea face în principal o operă critică, analizează şi

sintetizează, fără competenţa de a elabora dreptul internaţional; b) se realizează fie prin lucrările

specialiştilor, fie prin activitatea organismelor, institutelor abilitate (Asociaţia de Drept

Internaţional, Institutul de Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional, Comisia

Europeană de la Veneţia pentru Democraţie prin Drept etc.); c) un anumit rol îl au opiniile

individuale sau separate ale judecătorilor CIJ, publicare în documentele Curţii.

Actele unilaterale (nu sunt prevăzute de art. 38 al Statutului CIJ) – prin acestea înţelegându-se

actul săvârşit de către un singur subiect  de drept internaţional, care este susceptibil să producă

efecte juridice în raporturile internaţionale, fie angajând subiectul de la care emană, fie creând

drepturi sau obligaţii pentru alte subiecte de drept internaţional.

Caracteristicile sunt următoarele: a) manifestare de voinţă a unui singur subiect de drept

internaţional; b) independenţă faţă de alte manifestări de voinţă; c) producerea de efecte juridice.

Produc efecte mai ales pentru subiectele care le emit şi pot reprezenta elemente materiale în

formarea cutumei. Autorii care nu le consideră izvoare de drept internaţional argumentează cu

contradicţia între caracterul unilateral şi fundamentul dreptului internaţional (acordul de voinţă).

Actele unilaterale ale statelor: Categorii:

a)      notificarea – este actul solemn prin care un stat aduce la cunoştinţa unuia sau mai multor

state un fapt determinat care produce efecte juridice (declaraţie de război, de neutralitate, de

succesiune la un tratat). Un regim deosebit îl are declaraţia facultativă de acceptare a jurisdicţiei

obligatorii a CIJ (act unilateral, dar care se integrează unui sistem convenţional – Statutul Curţii,

de care nu poate fi detaşat);

b)      recunoaşterea – este manifestarea de voinţă a unui subiect de drept internaţional prin care

se consideră legitimă o stare de lucruri, o pretenţie anume sau constată o situaţie nouă ori

22

opozabilitatea faţă de el a unor acte juridice ale altui stat. Poate avea efecte constitutive

(recunoaşterea unei cutume) sau declarative (recunoaşterea unui stat/guvern);

c)      protestul – este manifestarea de voinţă prin care un stat nu recunoaşte ca legitimă o

pretenţie, o conduită sau o situaţie dată (actul contrar recunoaşterii). Prin protest, statul îşi

prezervă nişte drepturi în raport cu revendicările altui stat sau cu o regulă cutumiară în formare;

d)     renunţarea – este actul unilateral care are ca obiect abandonarea, de bună voie, a unui

drept;

e)      promisiunea – este un act unilateral ce poate da naştere unor drepturi noi în profitul

terţilor.

Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale

Aceste acte au de regulă caracter de recomandare (nu impun obligaţii statelor), deci nu sunt

izvor de drept. Dacă se face însă diferenţa între:

a)      actele ce se referă la structura şi funcţionarea organizaţiei (dreptul intern al

organizaţiei), de exemplu Regulile de procedură – ele sunt obligatorii;

b)      actele care se adresează statelor membre – forţa lor depinde de Statutul (Carta)

Organizaţiei. De exemplu: deciziile Consiliului de Securitate conform Cartei ONU sau deciziile

Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe (care se adoptă prin consens şi sunt

obligatorii)conform Cartei Organizaţiei de Cooperare Economică a Mării Negre, semnată în

iunie 1988, la Yalta.

Carta ONU prevede că Adunarea Generală poate face recomandări statelor. Declaraţiile

Adunării Generale a ONU au fost deseori încorporate şi dezvoltate în tratate ulterioare (de ex.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în cele două Pacte din 1966). Valoarea juridică a

acestor Rezoluţii (Declaraţii) adoptate de Adunarea Generală a ONU sunt: a) o valoare de

constrângere moral-politică pentru statele care au votat “pentru”; b) dacă reiau norme juridice ale

unui tratat existent, ele nu creează drept; c) dacă încearcă stabilirea de noi norme de conduită –

reprezintă elemente în formarea cutumei.

Legislaţia internă şi hotărârile judecătoreşti interne – exprimă voinţa unui singur stat şi pot fi

elemente în procesul e formare a cutumei dacă mai multe state emit legi interne cu reglementări

asemănătoare (dovezi ale practicii ce reprezintă o normă cutumiară de drept internaţional). De

ex. instituţia platoului continental (s-a cristalizat prin practici unilaterale ale statelor, inclusiv

acte legislative interne), dreptul de azil etc.

Echitatea – nu constituie un izvor de drept propriu-zis. Se pretinde că ar fi un izvor subsidiar cu

rolul de adaptare a normei la situaţii individuale, de completare a lacunelor sau de înlocuire a

aplicării dreptului. Ar putea fi definită ca o modalitate procedurală care permite aplicarea unui 23

ansamblu de principii şi idei cu ajutorul cărora să se poată face distincţie între just şi injust în

ordinea juridică internaţională.

Funcţiile echităţii sunt: a) funcţia moderatoare (adaptarea normei la particularităţile unei speţe

date) – soluţia infra legem permite neaplicarea normelor care ar duce la rezultate anormale sau

nerezonabile în caz de aplicare automată); b) funcţia supletivă (completarea unor lacune ale

dreptului) – soluţia praeter legem; c)funcţia politică (refuzul de aplicare a legii considerate

nedrepte) – soluţia contra legem – care este cea mai controversată: mulţi autori susţin că

achitatea nu se poate plasa în afara dreptului.

Există o serie de riscuri în aplicarea echităţii: a) stabileşte excepţii de la normele de drept

internaţional. Statele sunt tentate să invoce echitatea pentru a da o aură re respectabilitate

excepţiilor pe care le folosesc în beneficiul interesului. Respectul dreptului internaţional este

slăbit; b) este subiectivă. Deseori echitatea poate fi definită prin raportare la un anumit sistem

moral (deseori sistemul de drept internaţional căruia îi aparţine judecătorul care soluţionează

după echitate poate juca un rol foarte important). Or, societatea internaţională este un teren  unde

multe ideologii şi interese antagonice se înfruntă. Consecinţa: disputele devin mai greu de

soluţionat pe o bază obiectivă. De aici rezultă riscul pentru curţile internaţionale de a fi acuzat de

părtinire; c) Poate duce,  ca urmare a diminuării încrederii în sistemul jurisdicţional internaţional,

invers proporţional cu frecvenţa aplicării ei, la scăderea numărului de cazuri deduse în faţa

instanţelor internaţionale.

 

NORMELE IUS COGENS

Sunt definite în Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor ca norme imperative

ale dreptului internaţional general, norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională

a statelor în ansamblul său, norme de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu pot fi

modificate decât printr-o normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter” (art.

53). Existenţa ius cogenssugerează ideea unei “ordini publice a comunităţii internaţionale”.

Caractere: a) norme ale dreptului internaţional general (cu valoare universală) – un tratat bilateral

nu poate fi ius cogens; b) norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională de state

în ansamblul său; c) norme de la care nu se poate deroga.

Norma imperativă se deosebeşte deci de normele dispozitive (de la care se poate deroga). Art. 53

(prima parte) şi art. 64 arată că dacă un tratat este contrar unei norme imperative la momentul

încheierii sale sau dacă în timpul existenţei sale apare o normă imperativă cu care este în

conflict, tratatul este nul sau devine nul. În marea lor majoritate, normele dreptului internaţional

sunt dispozitive – părţile pot deroga de la ele, în relaţiile lor, prin acordul lor de voinţă.24

Trebuie făcută distincţia între derogare – încălcare: Încălcarea oricăror norme, fie imperative,

fie dispozitive este interzisă; de la normele dispozitive este permisă derogarea; de la normele

imperative este interzisă atât derogarea cât şi încălcarea lor; derogarea se realizează prin acordul

de voinţă al statelor, încălcarea este, ca regulă, un act unilateral.

Normele imperative nu sunt totuşi imuabile, ele pot fi modificate prin norme cu acelaşi caracter

(ius cogens). Normele imperative nu trebuie confundate cu normele incompatibile ale unor

tratate succesive. Ius cogens nu reprezintă un izvor distinct de drept internaţional. Normele

imperative se desprind din tratat (tratatul multilateral general) şi cutumă (sunt excluse cutumele

regionale, locale).

Criteriile de recunoaştere a normelor ius cogens propuse de doctrină sunt: a) importanţa

valorilor protejate; b) caracterul esenţial al normei pentru ansamblul statelor; c) relaţia normei în

discuţie cu obiectivele fundamentale ale dreptului internaţional; d) criterii tehnice (art. 20 Pactul

Societăţii Naţiunilor, art. 103 Carta ONU – după alţi autori este vorba despre incompatibilitate).

Comisia de Drept Internaţional nu a reuşit să ajungă la consens pentru stabilirea unei

enumerări exhaustive a normelor imperative. Soluţia cea mai eficientă ar fi examinarea caz cu

caz. Doctrina a propus, ca norme imperative, următoarele: principiile Cartei ONU; drepturile

elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, sclaviei, discriminării rasiale,

respectarea normelor de drept internaţional umanitar); normele care se referă la drepturi în

general recunoscute

tuturor membrilor comunităţii internaţionale (de ex. libertatea mărilor şi a spaţiului cosmic).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 25

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL  2

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

 

 

Se apreciază că termenul de subiect de drept internaţional este folosit “în mod obişnuit pentru

a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internaţional, este apt să fie titular de drepturi

internaţionale, să fie legat de obligaţii internaţionale şi să aibă acces la procedurile

internaţionale”, desemnând, pe scurt, pe “cel căruia i se adresează regulile de drept internaţional

pentru a-i impune direct sau să-i atribuie drepturi”.

Analizând aceste opinii putem constata că elementele definitorii ale subiectului de drept

internaţional public sunt următoarele:

a)             calitatea de titular de drepturi şi obligaţii internaţionale, concretizată în

posibilitatea de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de a-şi asuma şi îndeplini direct obligaţii,

în cadrul raporturilor juridice internaţionale, în conformitate cu dreptul internaţional public;

b)aptitudinea de a participa la crearea normelor de drept internaţional public, fie pe calea

cutumiară – prin practica lor generală, constantă şi repetată, fie pe cale convenţională – prin 26

acorduri scrise; c) capacitatea de a avea acces direct la procedurile jurisdicţionale

internaţionale, pentru a-şi apăra drepturile stabilite de dreptul internaţional; d) aptitudinea de a

participa la apărarea dreptului internaţional public, prin acţiuni coercitive desfăşurate

individual sau în colectiv; e) aptitudinea de a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale

guvernamentaleca membri cu drepturi depline, ori numai în calitate de observatori (situaţia

popoarelor care-şi exercită dreptul la autodeterminare).

Aceste elemente sunt caracteristice în mod gradual subiectelor de drept internaţional public, ceea

ce determină mai multe categorii de subiecte şi le diferenţiază. Totalitatea acestor elemente

definitorii alcătuiescpersonalitatea juridică internaţională; în măsura în care entităţile

participante la viaţa internaţională o au, acestea devin subiecte ale dreptului internaţional public.

Sintetizând, definim subiectele dreptului internaţional public ca fiind entităţile cu

personalitate juridică internaţională, concretizată în aptitudinea lor de a dobândi şi exercita direct

drepturi şi de a-şi asuma şi îndeplini direct obligaţii în cadrul raporturilor juridice internaţionale,

aptitudine izvorâtă din calitatea lor de creatoare, destinatare şi apărătoare ale dreptului

internaţional public.

Următoarele entităţi sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional public:

1.      Statul, ca subiect primar şi cu personalitate deplină, cu o poziţie dominantă în ansamblul

subiectelor de drept internaţional.

2.  Organizaţiile internaţionale guvernamentale (organizaţii interguvernamentale), dar numai

dacă şi în măsura în care statele care le-au creat le recunosc personalitatea juridică internaţională.

De aceea, ele sunt considerate ca subiecte derivate din acordul de voinţă al statelor membre şi

limitate la competenţele pe care statele le-au acordat prin statutul lor.

3.  Popoarele sau naţiunile care luptă pentru eliberare de sub dominaţie colonială sau ocupaţie

străină/ori împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului lor la autodeterminare şi de a

dispune de ele însele. Acestea sunt subiecte limitate şi tranzitorii, până la constituirea lor ca state

suverane, moment în care devin subiecte depline ale dreptului internaţional.

Statul

Statul este subiectul direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având capacitatea deplină de

a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Statele sunt egale din

punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populaţie, dezvoltare.

Calitatea de subiect de drept internaţional este rezultatul suveranităţii statului. Statele sunt

singurele subiecte de drept internaţional ce deţin atributele suveranităţii. Suveranitatea este baza

politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional.

27

Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal trebuie să întrunească următoarele

elemente:

1.             Populaţia – reprezentată de o comunitate umană permanentă care să aibă capacitatea

de a subzista  prin propriile resurse. Statul apare astfel ca expresie şi personalizare a unui grup

uman. Relativitatea acestei condiţii constă în faptul că populaţiile statelor, din punct de vedere

cantitativ, dar şi calitativ, sunt foarte diferite. Deşi privită ca o condiţie a existenţei statului,

populaţia nu este supusă unor criterii determinative din punct de vedere al dreptului internaţional

public. Putem reţine un aspect important, faptul că dreptul internaţional public consacră dreptul

popoarelor sau naţiunilor de a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran.

Aceasta înseamnă că o populaţie care răspunde criteriilor de definire a poporului sau naţiunii

poate să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să se organizeze ca stat, fără consideraţii de

ordin cantitativ sau calitativ.

2.             Teritoriul –este un element prin care statul se înfăţişează ca un “repartitor de spaţii”.

În dreptul internaţional public, toate spaţiile capătă sens numai prin raportare la stat: unele sunt

supuse suveranităţii statelor (teritoriul de stat), altele nefiind supuse aproprierii statelor. Spaţiul

(terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul de stat reprezintă un element-condiţie

esenţial pentru existenţa grupului uman organizat politic în stat şi pentru exercitarea

prerogativelor suveranităţii în planul realităţilor interne (supremaţia statului). Inexistenţa

teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul de organizare politică, populaţia fără un spaţiu

propriu, în care să dispună de ea însăşi, fiind în imposibilitate de a se constitui ca stat.

3.             Guvernul – este condiţia care dă expresie concretă organizării politice a grupului,

autoritatea politică prin care populaţia se organizează în interior şi prin care relaţionează cu alte

entităţi cu personalitate internaţională. Guvernul conferă identitate internaţională entităţii pe care

o reprezintă, cu condiţia inexistenţei unei alte autorităţi asupra aceleiaşi populaţii şi aceluiaşi

teritoriu (exclusivitatea şi efectivitatea puterii). Această realitate presupune existenţa unui aparat

de stat constituit pe un ansamblu de structuri şi reguli politico- administrative. Pentru dreptul

internaţional public nu are importanţă forma de organizare statală şi legitimitatea guvernului ca

exponent al statului. Guvernul rămâne în planul realităţilor internaţionale doar exponentul

concret al societăţii organizate politic în stat, pe un teritoriu determinat, mai ales că

recunoaşterea internaţională a statelor (implicit a guvernelor) nu are un caracter constitutiv, ci

unul declarativ.

4.             Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state – această condiţie, aşa cum a fost 

formulată în 1933, a pierdut, în parte, conotaţiile iniţiale.

Competenţa statelor28

Prin competenţă  a statului înţelegem capacitatea acestuia de a exercita anumite atribuţii, de a

decide cu privire la exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor care-i sunt proprii în virtutea

personalităţii sale juridice. Putem discuta despre competenţe interne şi competenţe internaţionale

ale statului ca subiect al dreptului internaţional.

Competenţele interne, consacrate în virtutea principiului suveranităţii statului, sunt concretizate

în:

a)             competenţa materială (ratione materiae) a statului, care presupune capacitatea şi

dreptul acestuia de a-şi alege şi organiza liber sistemul politic, economic şi social, de a-şi stabili

legile şi regulamentele interne pe baze suverane, cu respectarea principiului neintervenţiei în

afacerile sale interne. Dreptul internaţional public poate influenţa considerabil aceste

prerogative, prin angajamentele pe care statul şi le asumă liber prin tratate, ştiut fiind că statele

nu pot invoca legile interne pentru a nesocoti tratatele internaţionale la care sunt părţi

contractante;

b)             competenţa personală (ratione personae) a statului reprezintă capacitatea statului de

a stabili regulile pentru guvernarea relaţiilor dintre proprii cetăţeni, dintre aceştia şi stat. Este

vorba despre reglementarea cetăţeniei, care este de competenţa exclusivă a statului, a drepturilor

şi obligaţiilor propriilor cetăţeni, precum şi a protecţiei acestora atunci când se află în străinătate.

Şi sub acest aspect, dreptul internaţional public  poate influenţa comportamentul statelor în

raport cu proprii cetăţeni, prin normele internaţionale acceptate de stat, care vizează protecţia

fiinţei umane, mergând uneori până la impunerea unei conduite obligatorii (de ex. deciziile Curţii

Europene a Drepturilor Omului);

c)             competenţa teritorială (ratione loci) a statului, concretizată în capacitatea acestuia de

a acţiona în propriul teritoriu delimitat prin frontiere stabilite conform tratatelor internaţionale.

Competenţa teritorială este generală, deplină şi exclusivă, ceea ce înseamnă că statul are

plenitudinea capacităţilor sale interne- legislative, executive şi jurisdicţionale-, în raport cu toate

persoanele care se află pe teritoriul său, inclusiv persoanele străine (cetăţeni străini sau apatrizi).

Ea presupune că un stat nu poate exercita acte de autoritate pe teritoriul altui stat

(extrateritorialitate), legile sale având efecte numai în limitele propriului teritoriu.

Competenţa internaţională a statelor este definită drept capacitatea juridică recunoscută sau

conferită unui stat de a face un act, de a lua o decizie. Competenţa internaţională a statului este

exprimată în drepturile şi obligaţiile acestuia, aşa cum rezultă din reglementările de drept

internaţional public şi din alte documente internaţionale.

29

Drepturile şi obligaţiile statelor, identificate de doctrină şi care se regăsesc şi în Carta

drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de Adunarea Generală a ONU în

1974, sunt:

1. Drepturi: la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, la integritate teritorială şi la

inviolabilitatea frontierelor, la egalitate suverană cu celelalte state, egalitatea în drepturi, de a

participa la tratate internaţionale şi la dezvoltarea dreptului internaţional public, acces la

procedurile jurisdicţionale internaţionale, la legitimă apărare, de a avea acces la descoperirile

ştiinţifice şi tehnologice, la dezvoltare şi progres, la cooperare etc.

2. Obligaţii: de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de a respecta inviolabilitatea

frontierelor şi integritatea teritorială, de a rezolva toate conflictele pe cale exclusiv paşnică, de a

îndeplini cu bună-credinţă angajamentele asumate prin tratatele internaţionale, de a respecta

deciziile instanţelor cărora lea- supus diferendele spre rezolvare, de a proteja mediul etc.

Tipurile de state sunt: uniunea personală; uniunea reală; confederaţia; federaţia; asociaţia de

state; statele dependente şi protectoratele. Se mai discută şi problema unei categorii distincte de

state: mini-statele. Însă, sunt foarte greu de stabilit limitele precise în funcţie de care să se

includă un stat în această categorie.

Neutralitatea statelor

În privinţa neutralităţii statelor se disting următoarele tipuri de neutralitate consacrate juridic:

1. Iniţial exista neutralitatea ocazională (poziţia unui stat care nu participă la un război).Statul

neutru trebuie să se supună următoarelor cerinţe: a) abţinerea (de a nu participa în nici un fel la

ostilităţi); b) prevenirea (de a împiedica desfăşurarea oricărei operaţiuni pe teritoriul său); c)

imparţialitatea (a trata în mod egal părţile în conflict).

2. În secolul al XIX-lea apare neutralitatea permanentă (atât în timp de pace, cât şi de război –

o opţiune de durată). Neutralitatea permanentă presupune şi unele obligaţii suplimentare de

comportament faţă de cele trei amintite mai sus.

3. După Pactul Briand- Kellogg şi Carta ONU, care interzice folosirea forţei şi ameninţarea cu

forţa, neutralitatea devine diferenţiată (statul neutru are obligaţia de a sprijini pe cei ce duc

războiul de autoapărare, de a acţiona împotriva agresorului, desigur, în afara războiului).

Căile de obţinere a neutralităţii sunt: acte interne (declaraţii, dispoziţii constituţionale, legi

speciale) şi acte internaţionale (tratate de recunoaştere şi garantare). Principalul drept al statului

neutru este cel de autoapărare individuală şi colectivă şi de a cere ajutor şi de a fi ajutat atunci

când statutul neutru este încălcat.

Statele neutre sunt: Elveţia (unilateral – încă din 1648; internaţional din 1815; reconfirmată prin

Tratatele de pace din 1919). Nu este membru ONU, ci observator; Austria (intern- o lege 30

constituţională; internaţional – Tratatul de stat cu Austria, semnat la 15 mai 1955). Este membră

ONU din decembrie 1955, este membru UE; Laos- (intern – declaraţia guvernului din 9 iulie

1962, internaţional – Declaraţia asupra neutralităţii Laosului, 23 iulie 1962, Geneva); Malta –

(Actul Final al Conferinţei de la Madrid, 1983, a CSCE ia act de declaraţia Maltei privind

neutralitatea sa permanentă din 1979, membră UE.

Alte tipuri de neutralitate:

a) Neutralitatea pozitivă (fără un statut juridic precizat) desemnează participarea la mişcarea de

nealiniere (neparticiparea la blocuri sau alianţe militare);

b)Neutralitatea activă –(fără consacrare juridică) desemnează anumite opţiuni de politică

externă ale unor state mici (de ex. Suedia, Finlanda), în perioada “războiului rece”, în vederea

promovării intereselor lor specifice.

În doctrină s-a discutat şi problema compatibilităţii statutului de neutralitate cu calitatea de

membru ONU.

Recunoaşterea internaţională a statelor

Recunoaşterea internaţională este actul unilateral al statului prin care constată apariţia unui nou

subiect de drept internaţional sau a altor categorii (guvern, naţiune care luptă pentru

independenţă sau insurgenţii într-un război civil), manifestându-şi dorinţa de a stabili cu ele

relaţii oficiale.

Problema recunoaşterii statelor se pune în situaţia apariţiei unui nou stat, respectiv dacă statele

existente îl acceptă sau nu ca subiect de drept internaţional. Apariţia de noi state este un proces

continuu şi un rezultat fie al dezmembrării unui stat (cazul Cehoslovaciei şi al URSS), fie al

separării unor părţi dintr-un stat (cazul Iugoslaviei), fie al grupării (unirii) unor state într-un nou

stat (cazul Germaniei).

Recunoaşterea este un act unilateral prin care un stat constată existenţa unor fapte, acte sau

situaţii ce pot avea consecinţe asupra drepturilor, obligaţiilor sau intereselor sale. Recunoaşterea

unui stat este actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice

unui stat) ia act de apariţia acestui nou subiect de drept) şi îşi exprimă voinţa de a-l considera

membru al comunităţii internaţionale.

Modalităţi ale recunoaşterii sunt: note diplomatice, declaraţii de recunoaştere, mesaje, telegrame de felicitare,

tratate bi- sau multilaterale. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene a dezvoltat noi elemente privind

recunoaşterea, astfel că statele care candidează pentru recunoaştere trebuie:

a)             să respecte prevederile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris,

pentru o nouă Europă privind statul de drept, democraţia şi drepturile omului; b) să garanteze drepturile

grupurilor etnice şi ale minorităţilor; c) să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care nu pot fi 31

modificate decât prin mijloace paşnice şi acord comun; d) să-şi asume toate angajamentele relevante

referitoare la dezarmare şi neproliferare nucleară, precum şi la stabilitatea şi securitatea regională; e) să

reglementeze prin acord, inclusiv prin recurgere la arbitraj (dacă este cazul) toate problemele privind

succesiunea statelor şi disputele regionale.

Există în doctrină o controversă între opinia care susţine că recunoaşterea statelor are un caracter

constitutiv şi opinia care afirmă că recunoaşterea are un caracter pur declarativ.  Recunoaşterea

ar avea, în realitate, un dublu efect: declarativ (în privinţa existenţei noului stat care, ca urmare

a întrunirii elementelor sale, se bucură  de toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional

general) şiconstitutiv (în privinţa opozabilităţii acestei existenţe faţă de statul care a făcut

recunoaşterea).  Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admiterea sa

într-o organizaţie internaţională nu echivalează în principiu cu recunoaşterea sa individuală sau

colectivă din partea altor state. De asemenea, aceeaşi concluzie se impune şi în cazul participării

sale la un tratat multilateral general.

Practica statelor a consacrat în timp mai multe tipuri ale recunoaşterii internaţionale a statelor.

Astfel, după efectele pe care le produce, recunoaşterea poate fi: de fapt (de facto), care are un

caracter provizoriu, ceea ce înseamnă că efectele ei se limitează doar la relaţii consulare şi poate

fi retrasă; de drept (de iure), care este definitivă. Numai acest tip de recunoaştere permite

stabilirea de relaţii diplomatice între statul recunoscut şi cel care recunoaşte.

Potrivit formei, recunoaşterea internaţională a statelor poate fi: tacită,aceasta se deduce din

conduita statului care recunoaşte, concretizată în acte care privesc direct noul stat, de ex.,

încheierea unui tratat între ele;expresă, când de la statul  care recunoaşte emană un act

individual  care consacră expres recunoaşterea, precum o declaraţie, o notă diplomatică etc.

 

Recunoaşterea internaţională a guvernelor

Recunoaşterea internaţională a guvernelor este un act unilateral al statelor, prin care, în mod

individual, acestea recunosc un nou guvern apărut într-un stat recunoscut. De regulă,

recunoaşterea statelor include şi actul recunoaşterii guvernelor. Totuşi, sunt situaţii când într-un

stat recunoscut apare un nou guvern, pe altă cale decât cea constituţională, specifică, de exemplu

în cazul revoluţiilor (guvernele de facto), şi atunci se pune problema recunoaşterii noilor

guverne.

Modalităţile şi tipurile recunoaşterii guvernelor sunt similare cu cele ale recunoaşterii statelor (de

facto sau de jure, tacită sau expresă).

32

Criteriile recunoaşterii guvernelor sunt: a) stabilitatea; b) exercitarea efectivă a autorităţii

asupra unei părţi însemnate sau a întregului teritoriu; c) sprijinul majorităţii populaţiei; d)

capacitatea de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

Doctrinele recunoaşterii guvernelor sunt: a) doctrina Jefferson(1792) recunoaşte orice guvern

format în conformitate cu voinţa poporului; b) doctrina Tobar (1907 şi 1923) refuza

recunoaşterea unui guvern ajuns la putere prin revoluţie sau război civil până când ţara nu este

reorganizată în forme constituţionale pe bază de alegeri libere; c) doctrina Estrada (1930) afirma

că recunoaşterea noilor guverne ar reprezenta un amestec în treburile interne ale statelor în cauză

(nici un guvern nu are dreptul de a se pronunţa asupra legitimităţii altui guvern).

Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale, indiferent dacă

acestea duc sau nu la apariţia unor noi state: a) fuziune sau absorbţie într-un singur stat; b)

dezmembrarea unui stat; c) separarea sau succesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat

separat); d) transferul de teritoriu.

Succesiunea statelor se poate defini ca fiind o substituţie a unui stat cu alt stat (o substituţie de

suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, în privinţa tratatelor, bunurilor şi datoriilor sale,

întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiind stabilită în mod suveran de statul succesor. În această

materie există două convenţii internaţionale:

1. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrată în vigoare la 6

noiembrie 1996;

2. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (1983), neintrată

în vigoare.

Succesiunea la tratate: a) în cazul fuziunii şi dezmembrării, ca regulă generală, operează

continuitatea tratatelor, afară de situaţia în care au intervenit alte înţelegeri între părţi sau când

aplicarea tratatelor ar fi incompatibilă cu scopul şi obiectul lor sau ar modifica radical executarea

clauzelor sale. Ele operează numai cu privire la teritoriul pentru care au fost încheiate sau la

întregul teritoriu numai cu asentimentul statului succesor şi în urma înţelegerii părţilor; b) în

cazultransferului, tratatele încheiate de statul cedent încetează să producă efectele pe teritoriul

cedat, iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să-şi producă efecte pe acest teritoriu.

Tratatele încheiate cu privire la teritoriul cedat, de regulă, îşi păstrează valabilitatea. Ca regulă

generală, tratatele politice dispar, cele tehnice sunt păstrate.

Succesiunea la organizaţiile internaţionale – De regulă, statul nou nu devine membru al

organizaţiei internaţionale decât devenind parte la tratatul constitutiv al acesteia, în urma

33

manifestării de voinţă exprese în acest sens şi a desfăşurării procedurilor prevăzute de actul

constitutiv privind primirea de noi membri.

În cazul Rusiei, această regulă nu s-a aplicat, ea fiind considerată continuatoarea fostei URSS la

calitatea de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. În

cazul Iugoslaviei, problema succesiunii sale la ONU a fost soluţionată prin admiterea sa, la 1

noiembrie 2000, în organizaţie, în urma solicitării noului preşedinte iugoslav democratic ales în

luna septembrie şi a parcurgerii procedurii obişnuite de admitere.

Succesiunea la bunuri şi arhive – regula este că se transmit gratuit şi integral statului succesor

indiferent de locul unde se află.

Succesiunea la datorii – dacă statul anterior nu mai există, de regulă, el rămâne debitor; dacă

statul anterior a dispărut: a) se preiau datoriile de către statul succesor sau statele succesoare,

proporţional cu mărimea teritoriului, populaţiei etc.; b) nu se preiau datoriile odioase. În cazul

transferului de teritoriu, se preiau numai datoriile localizabile.

Situaţii deosebite au existat în cazul:

a)             statelor formate în urma destrămării sistemului colonial – tratatele incompatibile (care

instituiau tutela sau protectoratul) nu au fost preluate. S-au încheiat acorduri de succesiune, au

fost folosite declaraţii unilaterale, aderări în nume propriu sau renegocieri de tratate anterioare

(s-a considerat că statul nou creat este liber să decidă care obligaţii ce decurg din tratatele

anterioare sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu dreptul său la autodeterminare); -bunurile au

fost preluate integral şi gratuit; – datoriile localizabile au fost preluate. Problema datoriilor a fost

reglementată prin acorduri cu metropola;

b)             fostelor state socialiste – ele nu erau, de regulă, noi subiecte de drept, dar s-au prevalat

de acest argument pentru a selecta tratatele convenabile caracterului şi intereselor (economice)

ale acestor state; – bunurile au fost preluate integral; – datoriile considerate ostile poporului sau

intereselor statului socialist au fost suspendate.

 

 

 

 

ASPECTE PRIVIND POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Populaţia statelor

În planul relaţiilor internaţionale, populaţia statelor este grupul uman organizat politic pe un

teritoriu determinat, expresia juridică a acesteia fiind statul (ca personalizare a grupului).

Cantitativ, populaţia nu interesează dreptul internaţional public, ci politica statelor din punct de 34

vedere demografic sau al migrării, chestiuni care au influenţe asupra identităţii şi stabilităţii

sociale. Din punct de vedere calitativ, populaţia este legată determinativ de interiorul statului.

Dar, statele prin angajamentele lor internaţionale, sunt obligate să stabilească norme juridice

interne care să reglementeze diversele relaţii dintre cei care alcătuiesc populaţia lor, dreptul

internaţional având un rol important din acest punct de vedere.

Dreptul internaţional public contemporan, ca şi doctrina juridică, asociază statul, ca subiect de

drept internaţional, cu populaţia sau naţiunea, deşi nu există o suprapunere între populaţia

statului şi popor sau naţiune. Identificarea poporului sau naţiunii (ca grup uman organizat politic)

cu statul poate fi acceptată într-un sens foarte larg dar imprecis, pentru că ea nu explică existenţa 

şi poziţia pe teritoriul statului a străinilor sau a unor grupuri umane minoritare cu altă identitate.

Popoarele sau naţiunile sunt privite de dreptul internaţional public mai ales din perspectiva

egalităţii lor în drepturi şi a dreptului lor de a dispune de ele însele – dreptul la autodeterminare-

ceea ce a dus la recunoaşterea calităţii lor  ca subiecte de drept internaţional atunci când îl

exercită. Strâns legat de populaţia statelor, ca ansamblu de fiinţe umane socotite cu valori

supreme, s-a conturat o ramură distinctă a dreptului internaţional public – dreptul drepturilor

omului – care reprezintă o realitate şi o preocupare dintre cele mai importante, formulată chiar

ca principiu fundamental.

Atât poporul cât şi naţiunea, deşi nu coincid cu populaţia statelor, sunt forme de comunitate

umană care interesează societatea internaţională şi dreptul internaţional din perspectiva dreptului

lor de a se constitui ca state suverane. Existenţa pe lângă popor sau naţiune a unor grupuri

minoritare cu altă identitate etnică interesează , de asemenea, dreptul internaţional public din

punct de vedere al statutului juridic al persoanelor care le alcătuiesc, deci ca regim juridic

individual şi nu de grup.         Naţiunea este considerată o formă de comunitate umană

caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, dar şi politică dacă este

constituită ca stat (titulară a suveranităţii). În procesul constituirii lor ca state, naţiunile au

cunoscut evoluţii istorice diferite, fie ca state naţionale, fie ca state multinaţionale, fie ca naţiuni

fără state. La aceste situaţii care scot în evidenţă aspecte ale populaţiei în contextul procesului de

constituire statală, putem adăuga şi statele fără naţiune.

Populaţia este definită ca fiind totalitatea persoanelor (cetăţeni ai statului, cetăţeni străini,

apatrizi), care trăiesc pe teritoriul unui stat şi care sunt supuse jurisdicţiei sale. O altă definiţie

are în vedere numai masa indivizilor legaţi de stat prin cetăţenie, chiar dacă o parte din ei se află

pe teritoriul altor state. Statutul juridic al fiecărei categorii  ce formează populaţia este stabilit

prin legile interne ale statului respectiv. Excepţie fac persoanele cu statut diplomatic, asupra

cărora jurisdicţia statului este limitată. Unele probleme privind populaţia sunt subiectul 35

cooperării internaţionale: drepturile omului, protecţia diplomatică, apatridia şi bipatridia, regimul

juridic al străinilor, refugiaţi etc.

Dreptul fundamental al omului la cetăţenie

Cetăţenia este definită ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi

un stat, care generează (şi exprimă) plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre acea

persoană şi statul al cărui cetăţean este. Cetăţenia exprimă apartenenţa persoanei la statul

respectiv, fiind păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi cetăţeanul. Un stat nu poate să conteste

altui stat dreptul de a stabili prin norme proprii regimul juridic  al cetăţeniei sale, dar nu poate fi

obligat să recunoască sau să accepte consecinţele unor asemenea reguli, dacă sunt nesocotite

principii generale sau norme de drept internaţional.

Cetăţeanul este un membru al statului considerat din punct de vedere al obligaţiilor şi drepturilor

sale civile şi politice. Deseori, în dreptul internaţional public, se utilizează noţiunea

de naţionalitate, respectiv naţional sau resortisant, pentru a desemna această situaţie juridică.

O încercare de definire a cetăţeniei, cu valoare doctrinară de drept internaţional, întâlnim în

decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, în cazul Nottebohm, dată în anul 1955, potrivit căreia,

aceasta reprezintă o “legătură juridică între o persoană şi statul ei, pe baza unui fapt social de

ataşare, de solidaritate efectivă de interese şi sentimente care presupun drepturi şi obligaţii

reciproce”.

Dreptul internaţional public priveşte cetăţenia doar din perspectiva raporturilor internaţionale sub

incidenţa cărora ar fi persoana în cauză. Astfel, instrumentele juridice internaţionale actuale

pornesc de la regula potrivit căreia fiecare om are dreptul la o cetăţenie, ca un drept fundamental

al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecţia statului şi de exerciţiul unor drepturi şi

libertăţi proprii numai cetăţeanului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) consacră acest drept în termenii următori:

”Orice om are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau

de dreptul de a-şi schimba cetăţenia”.

Dobândirea cetăţeniei se poate face prin:

a)      naştere, după două sisteme juridice: ius sanguinis şi ius soli;

b) naturalizare (condiţionată de voinţa persoanei în cauză şi de îndeplinirea  condiţiilor de legea

statului  în care se dobândeşte): – căsătorie; – rezidenţă pe teritoriul statului; – înfiere; –

redobândire sau reintegrare; – opţiune; – transfer sau strămutare; – acordare.

Pierderea cetăţeniei se poate face prin renunţare sau retragere.

Conflicte de cetăţenie (ca urmare a deosebirilor existente în legislaţia diferitelor state în privinţa

principiilor şi modurilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei):36

a)             Bipatridia apare în principiu pe două căi: – în situaţia dobândirii cetăţeniei prin

naştere pe teritoriul unui stat care aplică ius soli; – în situaţia naturalizării, dacă persoana

păstrează şi vechea cetăţenie. În cazul bipatridiei pot apărea o serie de complicaţii ce rezultă fie

din executarea de către cetăţean a obligaţiilor fundamentale faţă de statele al căror cetăţean este,

fie în privinţa exerciţiului protecţiei diplomatice de către unul din cele două state împotriva

celuilalt (caz în care practica internaţională a încercat identificarea aşa-numitei “cetăţenii

dominante”).

b)             Apatridia (situaţia lipsei oricărei cetăţenii) apare: – în situaţia naşterii din părinţi

apatrizi pe teritoriul unui stat care aplică “lex sanguinis”; -  în situaţia pierderii cetăţeniei iniţiale,

fără dobândirea uneia noi.

Apatridul nu are obligaţiile ce rezultă din legătura juridică a cetăţeniei, fiind totodată lipsit de

protecţia oricărui stat.  Apatrizii sunt obligaţi să respecte legislaţia statului de rezidenţă, având.

În general, un regim similar celui acordat străinilor. Cu privire la apatrizi au fost elaborate două

Convenţii: Convenţia privind statutul apatrizilor (1954) şi Convenţia pentru reducerea cazurilor

de apatridie (1961).

Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul altui stat

Dreptul de protecţie este un drept suveran al statului. Pentru România, el are temei în art. 17 din

Constituţie. Dreptul de protecţie se exercită în următoarele condiţii: a) existenţa legăturii de

cetăţenie; b) epuizarea căilor interne de soluţionare a problemei pentru care se cere protecţie; c)

persoana să nu fi săvârşit fapte cu caracter infracţional împotriva intereselor statului reclamat sau

de încălcare a dreptului internaţional. Protecţia se poate acorda  şi persoanelor juridice ce au

naţionalitatea statului reclamant. În unele situaţii (război, ruperea relaţiilor diplomatice, lipsa

misiunilor diplomatice), un alt stat poate prelua protecţia unor cetăţeni ai unui alt stat.

 

Regimul juridic al străinilor (cetăţeni străini, apatrizi)

Străinii sunt persoanele care nu au cetăţenia statului pe teritoriul căruia se află şi sunt cetăţeni ai

altui stat sau nu au nici o cetăţenie. Statele au competenţa exclusivă de a stabili prin legile lor

regimul juridic al străinilor, regulile cu privire la intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul lor.

Dreptul internaţional public are efecte importante asupra statutului juridic al străinilor, mai ales

din perspectiva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De regulă, pe cale bilaterală,

statele stabilesc cadrul juridic al exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către străini.

Conform Constituţiei României (art. 18), străinii şi apatrizii se bucură de aceleaşi drepturi, adică

de “protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi alte legi”.

37

Obligaţiile străinilor: respectarea legilor şi reglementărilor statului pe al cărui teritoriu se găsesc,

de respect şi loialitate (de a nu întreprinde acţiuni împotriva statului primitor).

Politica statelor consacră următoarele regimuri juridice pentru străini:

1.     Regimul naţional, prin care se acordă străinilor aceleaşi drepturi ca pentru cetăţenii proprii,

cu excepţia drepturilor politice; în acelaşi timp, străinii nu pot avea obligaţii care sunt specifice

cetăţeanului (de ex. îndeplinirea obligaţiilor militare). În acest sens, regimul juridic al străinilor

în România este reglementat prin Legea nr. 123/2001.

2.             Regimul special, concretizat în acordarea anumitor drepturi prevăzute de legislaţia

naţională şi de instrumentele internaţionale, în domenii determinate, precum cel diplomatic sau

consular;

3.   Regimul clauzei celei mai favorizate naţiuni, acordat prin înţelegeri internaţionale, în baza

căruia străinii vor beneficia de tratamentul cel mai favorabil oferit străinilor unor state terţe.

4.    Regimul mixt, care presupune o îmbinare a celor anterioare.

O regulă generală a dreptului internaţional este aceea potrivit căreia statul are dreptul de a apăra

interesele cetăţenilor săi aflaţi pe teritoriul altor state, prin mijloace diplomatice şi juridice

adecvate raporturilor internaţionale. Acest drept de protecţie diplomatică apare atât ca un drept al

statului, în virtutea suveranităţii sale, cât şi o obligaţie corelativă a statului.

Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul altui stat se poate realiza sub forma protecţiei diplomatice

şi în cadrul răspunderii internaţionale a statelor, cu respectarea următoarelor condiţii: a) persoana

lezată să fie cetăţean al statului care asigură protecţia; b) persoana să fi epuizat căile de

soluţionare interne ale statului care asigură protecţia; c) persoana solicitantă să nu fi desfăşurat

activitate infracţională sau să fi produs prejudicii pe teritoriul statului în care se află.

Dreptul de azil

Dreptul de azil este dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a

unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activităţi politice, ştiinţifice, religioase (ce nu

sunt în concordanţă cu ordinea de drept a statului respectiv). Acesta este azilul teritorial.

Acordarea azilului semnifică refuzul extrădării. Dreptul de azil este un drept exclusiv al statului,

nu al persoanei care îl solicită. La baza acordării azilului stau raţiuni de drept umanitar, motiv

pentru care acordarea nu este apreciată ca act inamical în relaţiile dintre statul care acordă şi cel

al cărui cetăţean este azilantul.

Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este apreciat   ca drept fundamental

al omului, fiind prevăzut de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 14). În cadrul

ONU, Adunarea Generală a adoptat în 1967 rezoluţia 2312 (Declaraţia  cu privire la azilul

teritorial) în care se prevede că statele trebuie să respecte acordarea azilului de către alte state, în 38

virtutea suveranităţii lor, inclusiv persoanelor ce luptă împotriva colonialismului, dar că el nu

trebuie acordat celor care au comis crime contra păcii, de război sau împotriva umanităţii.

Azilul diplomatic constă în primirea şi protecţia acordată în localurile ambasadelor sau oficiilor

consulare dintr-un stat a unor cetăţeni ai acestui stat urmăriţi de propriile autorităţi sau a căror

viaţă este în pericol din cauza unor evenimente interne. Azilul diplomatic nu este recunoscut ca

instituţie juridică, nefiind consacrat în dreptul internaţional general. Cu toate acestea, azilul

diplomatic a fost practicat în calitate de cutumă locală ori pe bază de convenţii internaţionale

între unele state latino-americane (Convenţia de la Havana din 1928 sau Convenţia de la Caracas

din 1954).

Expulzarea şi extrădarea

Expulzarea şi extrădarea sunt modalităţi prin care statul poate decide încetarea prezenţei

străinilor pe teritoriul său.

Expulzarea este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini aflaţi pe teritoriul

său să-l părăsească (de regulă pentru străini care devin indezirabili pentru fapte ce încalcă legile

sau interesele statului de reşedinţă). Dreptul internaţional public  reglementează unele aspecte

ale  expulzării din perspectiva evitării unor posibile abuzuri din partea statelor şi în spiritul

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului precizează că “nimeni nu poate fi expulzat în

mod arbitrar”.  Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului precizează că

“nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, din teritoriul al cărui

resortisant este” şi că “nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui

resortisant este”. Mai mult, Protocolul interzice expulzarea colectivă a străinilor. Protocolul nr. 7

la aceeaşi convenţie, dezvoltând regulile privitoare la expulzare, stabileşte că “Un străin care

locuieşte legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate

conform legii şi trebuie să aibă posibilitatea să evidenţieze motivele  care militează contra

expulzării sale, să ceară să se examineze cazul său şi să apară în acest scop în faţa autorităţii

competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnate de această autoritate.

Extrădarea este actul prin care un stat predă, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul

său, presupusă a fi autorul unei infracţiuni, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă

la care a fost condamnată anterior. Ca regulă, cetăţenii proprii nu se extrădează. Extrădarea se

poate realiza la cererea statului interesat şi poate fi acceptată sau refuzată de statul solicitat.

Astfel, extrădarea presupune existenţa unei infracţiuni şi a unui acord între statul solicitant şi

statul solicitat. Ca şi în cazul expulzării, statele nu-şi extrădează cetăţenii proprii. O inovaţie în

acest sens a adus Statutul Curţii Internaţionale, adoptat la Roma, la 17 iulie 1998, care consacră 39

instituţia remiterii autorilor crimelor date în competenţa Curţii. Remiterea este definită de acelaşi

document ca fiind actul de predare a autorilor către Curte, spre deosebire de expulzare care este

definită de acelaşi document ca fiind actul de predare a autorilor către alt stat.

Refugiaţii şi persoanele strămutate

Refugiatul este persoana care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de

rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică se găseşte în afara

ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în această ţară.

Aceasta este definiţia dată de Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor din 1951 şi de

Protocolul său adiţional din 1967. În 1947 s-a creat Organizaţia internaţională pentru problemele

refugiaţilor, transformată, în 1951, în Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi. Refugiaţii sunt

persoanele constrânse să rupă legăturile cu ţara lor de origine şi nu mai pot fi protejate de aceasta

ca urmare a persecuţiei la care sunt supuse. Primele preocupări de protecţie a refugiaţilor s-au

dezvoltat sub egida Societăţii Naţiunilor, strâns legate de activitatea celebrului explorator

norvegian Nansen.

După primul război mondial, ONU a preluat răspunderea pentru soarta refugiaţilor şi a

creat Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi,care a primit mandat să se ocupe de

refugiaţii recunoscuţi de Liga Naţiunilor şi de refugiaţii din toată Europa. În anul 1951 a fost

adoptată Convenţia privind statul refugiaţilor, care defineşte refugiaţii limitând definiţia doar la

persoanele care au devenit refugiaţi până la data de 1 ianuarie 1951.

Statele nu acordă  statut de refugiaţi persoanelor care sunt bănuite că au comis crime

internaţionale sau crime grave de drept comun, ori acte împotriva scopurilor şi principiilor

Naţiunilor Unite. Expulzarea poate opera şi în cazul refugiaţilor, dar numai pe baza unei hotărâri

adoptate legal. Refugiatul nu poate fi expulzat într-un stat în care viaţa şi libertatea sa ar fi puse

în pericol din motive rasiale, religioase, naţionale, apartenenţă la un grup social   sau pentru

motive politice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 40

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL  3

TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Teritoriul de stat

Teritoriul de stat în dreptul internaţional este definit ca fiind spaţiul geografic alcătuit din

suprafeţe terestre, acvatice şi marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian, asupra cărora statul îşi

exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.

Teritoriul de stat este condiţia materială naturală fără de care poporul sau naţiunea nu-şi pot

exercita dreptul la autodeterminare şi nu se pot organiza politic într-un stat. Principalele 

caracteristici ale teritoriului de stat sunt următoarele: stabilitate, relativitate şi ambiguitate.

Teritoriul de stat este stabil din perspectiva existenţei pe acesta a unei populaţii permanente

organizată politic. Dar este şi relativ din perspectiva modului în care este utilizat de stat.

Realitatea a demonstrat că nu întotdeauna un teritoriu mare a determinat şi o mare putere; 41

dimpotrivă. Un teritoriu vast poate pune în dificultate statul din punctul de vedere al

administrării sale, cu efecte asupra stabilităţii.Ambiguitatea este subliniată de existenţa unor

teritorii, care deşi foarte asemănătoare, pot duce la rezultate diferite în funcţie de aspectele

particulare ale organizării politice, de tradiţii sau ideologie.

Teritoriul de stat este limitat. Frontierele statului nu sunt simple delimitări spaţiale, ci, mai ales,

delimitări ale competenţelor interne ale statelor în virtutea suveranităţii lor: competenţe

legislative, administrative şi jurisdicţionale. Potrivit teoriei competenţei, teritoriul de stat nu este

altceva decât spaţiul suveranităţii statului, ca suveranitate deplină şi exclusivă, ceea ce exclude

exercitarea unor competenţe străine fără acordul acestuia (extrateritorialitate).

Natura juridică

Pentru determinarea naturii juridice a teritoriului este necesar să se pornească de la faptul că

teritoriul constituie: a) spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului; b) spaţiul

înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare; c) obiectul suveranităţii permanente asupra

resurselor şi bogăţiilor naturale.

Componenţa teritoriului de stat

Teritoriul de stat se compune din:

1. Spaţiul terestru, care cuprinde partea terestră (sol şi subsol) şi poate fi format dintr-o singură

întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime, care formează un stat

arhipelag (de ex. Indonezia, Filipine).

2. Spaţiul acvatic, care este reprezentat de apele interioare sau naţionale şi marea teritorială.

Apele interioare cuprind: fluvii, râuri, canale, lacuri, mări interioare, ape maritime interioare.

Apele interioare care fac parte din teritoriul statului sunt supuse suveranităţii sale, ceea ce

înseamnă că statul exercită asupra acestora jurisdicţia sa deplină, având dreptul de a reglementa

prin legi interne navigaţia, exploatarea hidroenergetică şi a resurselor naturale, măsurile de

protecţie ale mediului înconjurător, de protecţie împotriva inundaţiilor.

Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte instalaţiile

permanente, făcând parte integrantă din sistemul portuar, care înaintează cel mai mult în larg.

Porturile militare sunt de regulă închise, celelalte porturi fiind deschise navelor comerciale.

3.             Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime de 12 mile

marine, măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a

lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului. Convenţia

din 1982 privind dreptul mării stabileşte lăţimea mării teritoriale la 12 mile marine, limită pe

care o consacră şi Legea română nr. 17 din 1990 în art. 1. Statul riveran exercită în marea

teritorială drepturile ce decurg din suveranitate: dreptul de explorare şi exploatare a tuturor 42

resurselor naturale, reglementarea navigaţiei, aplicarea măsurilor de securitate, de protecţie a

mediului, de control vamal şi sanitar.

Delimitarea mării teritoriale între statele vecine (cu ţărmuri adiacente sau faţă în faţă) se

realizează prin acord, de regulă prin linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de

punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a

fiecăruia dintre cele două state. Deşi marea teritorială este componentă a teritoriului de stat, cu

toate prerogativele suverane care decurg din această calitate, dreptul internaţional public s-a

implicat prin consacrarea instituţiei  “trecerii inofensive în marea teritorială” a navelor străine.

Convenţia asupra dreptului mării, de la Montego-Bay, din anul 1982, stabileşte mai multe reguli

privind trecerea prin marea liberă a navelor străine. Unele reguli sunt aplicabile tuturor navelor,

altele se adresează unor categorii speciale: nave comerciale, nave de stat utilizate în scopuri

necomerciale, nave de război.

4.             Spaţiul aerian, reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului

acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar

vertical se întinde până la limita inferioară a spaţiului extraterestru, considerată că ar putea fi

situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.

Suveranitatea statului asupra spaţiului aerian corespunzător teritoriului terestru şi acvatic s-a

consacrat pentru prima dată prin Convenţia internaţională privind navigaţia aeriană, adoptată

la Paris, în anul 1919 şi reafirmată prin mai multe tratate internaţionale ulterioare, cel mai

relevant fiind Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, adoptată la Chicago, la 17

decembrie 1944. Potrivit acesteia  “statele contractante recunosc că fiecare stat are suveranitatea

completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său”.

În virtutea acestei prevederi, statele au competenţa deplină şi exclusivă de a stabili regimul

juridic al spaţiului lor aerian cu privire la orice aspect: regimul de zbor, reguli de securitate,

utilizarea în scopuri comerciale, militare, competenţă jurisdicţională etc., cu luarea în considerare

a angajamentelor internaţionale.

Convenţia de la Chicago din 1944 reglementează şi aspecte privitoare la naţionalitatea

aeronavelor, navigaţia aeriană, condiţii pe care trebuie să le îndeplinească aeronavele, norme şi

practici internaţionale. În acelaşi timp, Convenţia a creat Organizaţia Aviaţiei Civile

Internaţionale (O.A.C.I.), cu scopul de a dezvolta principiile şi tehnicile  aviaţiei internaţionale şi

să favorizeze dezvoltarea transporturilor aeriene internaţionale. România este membră a O.A.C.I.

din anul 1966 şi a stabilit regimul juridic al spaţiului său aerian prin Codul aerian român adoptat

în anul 1953. Ulterior, acest cod a fost abrogat şi s-a adoptat un nou Cod aerian în anul 2000.

43

Evoluţia tehnicilor de navigaţie aeriană şi intensificarea utilizării acestui spaţiu au determinat o

largă colaborare internaţională pentru stabilirea unor reguli juridice internaţionale profitabile

pentru toate statele, mai ales în ceea ce priveşte transporturile civile internaţionale. Aceste

preocupări şi instrumente juridice adoptate au dus la conturarea unei ramuri noi a dreptului

internaţional public – dreptul internaţional aerian.

 

Frontierele de stat şi problema modificărilor teritoriale

Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart

teritoriul unui stat de teritoriul altui stat, sau, după caz, de marea liberă şi care se întind în

înălţime până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul

pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne.

Frontiera separă două suveranităţi teritoriale, dar le şi uneşte, pentru că, în situaţii de normalitate

şi ca ideal de cooperare, ea este, mai degrabă, un punct de trecere, de comunicare, decât unul de

separare, de ruptură. Aceasta explică tocmai conturarea unui nou principiu fundamental al

relaţiilor dintre state – principiul bunei vecinătăţi.

Dreptul internaţional actual este orientat spre consolidarea frontierelor, pornind de la ideea că a

le contesta duce inevitabil la situaţii de criză şi la periclitarea păcii şi securităţii internaţionale.

C.S.C.E., prin Actul Final de la Helsinki, din anul 1975, în Declaraţia privind principiile care

guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante (Decalogul de la Helsinki), a consacrat

principiul inviolabilităţii frontierelor.

Frontierele de stat se clasifică:

a)      după natura lor, în: – frontiere naturale – determinate de particularităţile geografice (de ex.

cursuri de apă, crestele munţilor etc.); – frontiere geometrice sau convenţionale;

b)      după elementele componente ale teritoriului, în: – frontiere terestre, care despart uscatul

dintre două state; – frontiere fluviale, care despart fluviul sau râul dintre două state; – frontiere

maritime, care marchează limita exterioară a mării teritoriale şi limita laterală în raport cu statele

vecine; – frontiere aeriene.

Frontiera de stat a României a fost reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

105/27 iunie 2001, care cuprinde prevederi referitoare  la: funcţiile frontierei de stat şi modul de

stabilire; culoarul de frontieră a cărui lăţime se convine de statul român cu fiecare dintre statele

vecine; fâşia de protecţie a frontierei de stat, cu o lăţime de 20 de metri; regimul juridic al

frontierei de stat; trecerea frontierei de către persoane, mijloace de transport, de mărfuri şi alte

bunuri se face prin punctele de control pentru trecerea frontierei, deschise traficului internaţional;

44

paza şi supravegherea frontierei de stat se exercită de către Inspectoratul General al Poliţiei de

Frontieră din cadrul M.I.

Regimul juridic al frontierelor de stat din România

Regimul juridic al frontierelor de stat în România este reglementat de Legea nr. 56 a frontierei de

stat, din 4 iunie 1992, cu modificările ulterioare. Printre dispoziţiile generale, legea precizează 

că frontiera de stat a României desparte teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine şi

marea teritorială de zona contiguă. Ea delimitează în plan vertical spaţiul aerian şi subsolul

statului român de spaţiile similare ale statelor vecine. Frontiera de stat este   inviolabilă şi se

stabileşte prin lege, în conformitate cu tratatele internaţionale şi alte înţelegeri încheiate de statul

român şi statele vecine şi nu poate fi modificată decât prin lege.

Pentru paza, supravegherea şi controlul trecerii frontierei de stat, sunt create: fâşia de

protecţie, cu lăţimea de 20 de metri de la linia frontierei de stat, cu excepţia zonelor litoralului,

porturilor la Dunăre, lucrărilor hidrotehnice şi a căilor de comunicaţie situate la frontieră, precum

şi în sectorul lagunar; zona de frontieră,reprezentată de teritoriul localităţilor care sunt în

apropierea frontierei de stat, litoral şi teritoriul cuprins între linia de frontieră şi punctele aflate la

20 de km spre interior. Paza, supravegherea, controlul trecerii frontierei de stat, precum şi

supravegherea, controlul şi jurisdicţia în apele interioare ale Dunării, Delta Dunării cuprinsă în

zona de frontieră, apele maritime, marea teritorială, zona contiguă şi zona economică exclusivă

ale României se exercită de către Poliţia de Frontieră Română.

 

Problema modificărilor teritoriale

Dobândirea originară se referă la modurile prin care, în trecut, anumite state şi-au lărgit

teritoriul, fără ca prin aceasta să se micşoreze corespunzător teritoriul altui stat. Este vorba de

dobândirea teritoriilor fără stăpân (terrae nullius). Conform anumitor concepţii, teritoriile

ocupate de o colectivitate umană neorganizată în formele statale cunoscute de civilizaţia

europeană erau considerate teritorii fără stăpân. În prezent nu mai sun spaţii terestre nesupuse

suveranităţii unui stat. Excepţie fac Antarctica, care are un regim internaţional stabilit pe cale

convenţională şi Arctica.

Alte modalităţi de dobândire sunt: căsătoriile între familiile regale; partajele succesorale;

bulele papale (ex. Bula Papei Alexandru al VI-lea, în 1543, prin care teritoriile nou descoperite

în America de Sud erau împărţite între Spania şi Portugalia); – ocupaţia sau descoperirea

originară (teritoriile erau considerate bunuri fără stăpân); – continuitatea prin care în numele

suveranităţii exercitate asupra anumitor zone ale unui teritoriu, aceasta era extinsă în alte zone,

45

uneori mai întinse decât primele; – contiguitatea (ocuparea  unei insule conferea dreptul de a

revendica întregul arhipelag din care această insulă făcea parte).

Modificări admise de dreptul internaţional contemporan

Singura modalitate legal admisă de modificare a teritoriului unui stat este aceea care se

întemeiază pe consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul

respectiv. Astfel se pot desprinde unele teritorii de la un stat cu formarea unor state noi, sau se

pot alătura unele părţi din teritoriul unui stat ori a unor state în întregul lor la alte state.

Forma de manifestare a consimţământului se poate exprima prin: a) hotărârea organului

legislativ suprem; b) consultarea directă a populaţiei prin intermediul referendumului. În art. 1

din Carta ONU se precizează că modificările  intervenite sunt legale “numai dacă exprimă voinţa

suverană a poporului care locuieşte pe acel teritoriu”.

 

Regimul juridic internaţional al Dunării

În prezent, regimul juridic al Dunării este stabilit de Convenţia privind regimul navigaţiei pe

Dunăre, adoptată la Belgrad, la 18 august 1948, completată  de Protocolul adiţional adoptat la

Budapesta, la 16 martie 1998. Potrivit protocolului din 1998, Convenţia se aplică părţii

navigabile a Dunării de la Kelheim la Marea Neagră, urmând braţul Sulina, statele semnatare şi

succesoare ale Convenţiei fiind: Austria, Bulgaria, Croaţia, Federaţia Rusă, Germania,

Iugoslavia; moldova; România, Slovacia, Ucraina şi Ungaria. Pentru aplicarea regimului de

navigaţia pe Dunăre, Convenţia a creat Comisia Dunării şi două administraţii fluviale speciale.

Comisia Dunării cu sediul la Budapesta (iniţial a avut sediul la Galaţi) este alcătuită din câte un

reprezentant al fiecărei părţi contractante. Convenţia prevede şi o modalitate de rezolvare a

diferendelor dintre statele părţi, prin Comisia de Conciliere, alcătuită din câte un reprezentant al

părţilor la diferend şi un reprezentant al altui stat care nu este parte la diferend. Hotărârile acestei

comisii sunt obligatorii şi definitive.

 

 

 

 

 

 

 

 

 46

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL   4

TRATATELE    INTERNAŢIONALE

Dreptul tratatelor internaţionale este parte integrantă a dreptului internaţional public.  El

cuprinde normele referitoare la încheierea tratatelor, intrarea lor în vigoare, efectele produse de

tratate, rezerva la tratatul internaţional, încetarea valabilităţii tratatului sau suspendarea lui, şi

cele privind interpretarea tratatelor internaţionale.

 

Noţiunea, clasificarea şi funcţiile tratatului internaţional

Noţiunea de tratat internaţional. În literatura de specialitate se dau numeroase şi diferite

definiţii tratatului internaţional. Termenul de tratat internaţional este folosit în două sensuri: unul

larg, când prin el se înţelege oricare acord încheiat între subiectele dreptului internaţional,

celălalt restrâns, acordurile care poartă această denumire, în mod expres.

47

Tratatul internaţional este definit ca “un acord între două sau mai multe state, pentru a

reglementa o afacere, a determina drepturile şi obligaţiile lor, sau pentru a stabili normele de

conduită  pe care se obligă să le respecte”. Definiţia juridică a dreptului internaţional a fost dată

în Convenţia asupra dreptului tratatelor din 1969. Prin expresia “tratat” se înţelege un acord

internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este

consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi

denumirea sa particulară” (art. 2 pct. 1, lit. a).  În general, tratatele internaţionale se încheie în

scris, dar se admite, ca excepţie de la această regulă, şi forma orală a tratatului internaţional,

denumită “gentlemen’s agreement”.

 

Elementele tratatului internaţional

Elementele tratatului internaţional se împart în: elemente esenţiale ale tratatului şi elementele

sale accesorii.

A.    Elementele esenţiale ale tratatului internaţional sunt:

1. Părţile contractante – ale tratatului internaţional trebuie să aibă calitatea de subiecte ale

dreptului internaţional public.

2. Consimţământul părţilor contractante – trebuie să fie exprimat   de ele în mod liber şi fără

vicii de consimţământ Convenţia asupra dreptului tratatelor, de la Viena din 1969, cuprinde

reglementări privind viciile de consimţământ, care atrag, după sine, nulitatea tratatului

internaţional. Ea a reţinut următoarele vicii  de consimţământ:

I. Eroarea care poate fi invocată ca viciu de consimţământ dacă: a) este o eroare de fapt (de ex.

în cazul tratatelor de delimitare a frontierelor statelor, în ceea ce priveşte hărţile topografice, care

se referă la baza esenţială a consimţământului părţii care o invocă);b) această parte contractantă

să nu fi contribuit la producerea erorii; c) deşi partea contractantă respectivă a avut posibilitatea

să o cunoască, ea nu a ţinut seama de ea. Eroarea materială, respectiv greşelile din textul

tratatului nu afectează valabilitatea sa. (art. 48).

II.  Dolul constă în conduita frauduloasă a unei părţi contractante, prin care se urmăreşte

determinarea altei părţi contractante să-şi dea consimţământul pentru încheierea tratatului (art.

49). Dolul poate îmbrăca forma unor declaraţii false, a reprezentării false, sau alte procedee

înşelătoare. Tratatul  dolosiv este ilicit.

Victima dolului poate să menţină în vigoare o parte din clauzele tratatului, dacă ele sunt pasibile

să fie separate de celelalte articole ale sale, sau să ceară nulitatea tratatului în întregime, ceea ce

constituie o sancţiune împotriva părţii vinovate.

48

III.   Coruperea reprezentantului unui stat participant la încheierea tratatului, pentru a

accepta încheierea lui în anumite condiţii. Paul Reuter arată că actul de corupere trebuie să fie

imputabil unei persoane care a acţionat sub controlul unui anumit stat. Prin această acţiune, statul

a cărui reprezentant a fot corupt este dus în eroare, iar consimţământul său a fost obţinut prin

fraudă. De aceea tratatul respectiv este ilicit. 

Eroarea, dolul şi coruperea reprezentantului unui stat au drept efect nulitatea relativă a tratatului,

care trebuie invocată de partea interesată. Convenţia privind dreptul tratatelor, din 1969, a mai

reţinut vicii ale consimţământului părţilor contractante:

IV.   Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat prin acte sau ameninţări

îndreptate împotriva lui este echivalentă cu violenţa din dreptul civil. Constrângerea exercitată

asupra unui reprezentant a unui stat se poate realiza prin atentat la integritatea sa fizică sau

împotriva persoanelor dragi lui, ca şi atentate împotriva reputaţiei sale etc. Tratatul internaţional

încheiat în aceste condiţii este lipsit de orice efecte juridice (art. 51).

V.  Constrângerea exercitată asupra unui stat participant la negocierea unui tratat 

internaţional. Tratatul încheiat sub ameninţarea sau folosirea forţei este nul (art. 52).

Tratatele internaţionale încheiate în condiţii de constrângere sunt lovite de nulitate absolută,

tratatul respectiv fiind ilegal din momentul încheierii lui şi faţă de toate părţile contractante.

Sunt lovite de nulitate şi tratatele internaţionale care sunt contra normelor imperative ale

dreptului internaţional publicexistente în momentul încheierii lor, sau care au apărut după

acest moment (art. 53 şi 64).  Cu privire la actele îndeplinite pe baza unui tratat lovit de nulitate,

Convenţia din anul 1969 stabileşte următoarele reguli: a) oricare parte contractantă la un astfel

de tratat poate cere altei părţi contractante să stabilească, pe cât posibil, în relaţiile lor reciproce,

situaţia care ar fi existat dacă aceste acte nu ar fi fost îndeplinite; b) actele îndeplinite cu bună

credinţă, înainte de invocarea nulităţii tratatului, nu devin ilicite prin singurul fapt al nulităţii sale

(art. 69, pct. 2).

3. Obiectul tratatului internaţional trebuie să fie licit din punct de vedere al dreptului

internaţional public şi realizabil.

Elementele accesorii tratatului internaţional sunt: a) termenul, care este un eveniment viitor şi

sigur; b) condiţia, care este un eveniment viitor, dar nesigur. Acestea au un rol important în ce

priveşte intrarea în vigoare a tratatului sau încetarea efectelor sale.

 

Încheierea tratatului internaţional şi intrarea lui în vigoare

A. Prin încheierea tratatului internaţional se înţelege, în sens larg, ansamblul de proceduri

prin care este elaborat şi apare tratatul. Capacitatea de a încheia astfel de acte o au numai 49

subiectele dreptului internaţional public. Procedurile care duc la elaborarea şi încheierea unui

tratat internaţional sunt: a) elaborarea textului; b) autentificarea lui; c) exprimarea

consimţământului părţilor contractante.

a) Elaborarea tratatului internaţional, se realizează în cadrul negocierilor care se poartă între

reprezentanţii statelor care încheie acel tratat. Tratatul internaţional are, în general, următoarea

structură: 1.partea introductivă denumită “preambulul tratatului”, în care se indică părţile

contractante ale tratatului, motivele care au determinat încheierea lui, scopul şi obiectul;

2. dispozitivul, sau corpul tratatului, în care sunt cuprinse articolele sale (care pot fi grupate în

capitole, secţiuni etc.) şi care constituie conţinutul   principal al prevederilor sale; 3. partea

finală, (clauzele finale), în care se reglementează modalitatea de intrare în vigoare a tratatului,

posibilitatea de aderare la acesta, locul şi data încheierii tratatului şi semnăturile agenţilor care l-

au încheiat. Partea finală a unui tratat poate cuprinde şi unele anexe.

Negocierea textului unui tratat internaţional trebuie să se facă cu respectarea principiilor

fundamentale ale dreptului internaţional public, în primul rând a suveranităţii şi egalităţii în

drepturi a statelor participante, aceasta trebuie să se desfăşoare cu bună-credinţă de către toţi

participanţii.

b) Autentificarea textului tratatului internaţional se face prin semnarea provizorie sau

definitivă a acestuia, de către agenţii care l-au negociat, valoarea semnăturii lor depinde de

mandatul primit de agenţi din partea statelor lor, ceea ce se prevede în “deplinele lor puteri”. În

cazul semnării provizorii a unui tratat internaţional, părţile  care au negociat tratatul îşi rezervă

posibilitatea de a-l revedea. Semnarea provizorie a tratatelor internaţionale îmbracă două forme:

semnarea ad referendum, agenţii semnează textul tratatului, dar ea are numai o valoare

provizorie şi semnarea prin parafarea tratatului, adică prin iniţialele agenţilor.

c)             Exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat de un tratat internaţional se face

prin semnarea lui definitivă, sau prin schimbul instrumentelor care constituie tratatul, în aceste

cazuri, consimţământul părţilor contractante de a fi legate de acel tratat se exprimă imediat, fără

să se recurgă la alte proceduri (ratificare, aprobare sau acceptare).

B.            Intrarea în vigoare a tratatului internaţional. Momentul de când tratatul

internaţional devine obligatoriu pentru părţile sale contractante şi îşi produce efectele, se

prevede, în general, în clauzele sale finale. Convenţia privind dreptul tratatelor din anul 1969

stabileşte că un tratat internaţional intră în vigoare la data şi după modalităţile stabilite în tratat,

sau prin acordul părţilor contractante (art. 24, al. 1). În cazul tratatului internaţional care nu

cuprinde astfel de precizări, tratatul va intra în vigoare în momentul în care consimţământul  de a

fi legat prin acel tratat a fost stabilit pentru toate părţile contractante (art. 24, al. 2).50

Intrarea în vigoare a tratatelor  internaţionale în mod definitiv şi pe deplin are loc cu ocazia

semnării definitive a tratatului, a schimbului instrumentelor care constituie tratatul respectiv:

schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare; aprobarea sau acceptarea tratatului;

aderarea la tratat.

Semnarea definitivă a tratatului este momentul intrării sale în vigoare, dacă aşa se prevede în

textul tratatului, sau a fost prevăzut pe altă cale, sau rezultă din deplinele puteri ale agenţilor care

au negociat tratatul, ori s-a stabilit astfel în timpul negocierii tratatului (art. 12). Sunt cazuri când

tratatul internaţional intră în vigoare după scurgerea unui termen de la semnarea lui definitivă,

sau intră în vigoare la o anumită dată, posterioară semnării lui definitive.

a) Schimbul instrumentelor care constituie tratatul internaţionalconstituie momentul intrării

în vigoare a unui tratat dacă astfel prevede tratatul.

b) Schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare a tratatului în general, tratatele

internaţionale importante prevăd intrarea lor în vigoare după ratificarea lor şi schimbul sau

depunerea instrumentelor de ratificare.

c) Ratificarea tratatelor internaţionale este o instituţie a dreptului intern al statelor (dreptul lor

constituţional). Charles Rousseau defineşte ratificarea ca fiind “ aprobarea dată unui tratat de

către organele interne competente pentru angajarea internaţională a statului” În Dicţionarul de

drept internaţional public ratificare este numită “actul juridic prin care un stat îşi exprimă

consimţământul prin intermediul organelor sale competente, de a fi legat de un tratat

internaţional, semnat de plenipotenţiarii săi”.

La baza ratificării tratatelor internaţionale de către state stau următoarele considerente: sunt

supuse  ratificării tratatele care prezintă importanţă datorită obiectului lor; dorinţa părţilor

contractante de a evita eventuala controversă privind depăşirea competenţelor de către agenţii

care au negociat şi semnat tratatul.

d) Acceptarea sau aprobarea tratatului internaţional sunt proceduri simplificate de ratificare

a acelui tratat, deoarece între ratificarea şi acceptarea  (aprobarea) unui tratat nu există deosebiri

de fond. În general, acceptarea sau aprobarea tratatelor internaţionale sunt de competenţa

guvernelor statelor părţi la tratate.

 

Încetarea efectelor tratatului internaţional

Convenţia privind dreptul tratatelor reglementează posibilitatea suspendării temporare a unui

tratat internaţional astfel:

Suspendarea temporară a unui tratat internaţional este admisă dacă tratatul respectiv o

prevede expres şi părţile contractante sunt de acord cu aceasta. Suspendarea tratatului vizează 51

numai obligaţia părţilor contractante de a executa prevederile sale, ea nu afectează relaţiile

juridice stabilite de tratat între părţile sale contractante. Părţile contractante ale tratatului

suspendat au datoria de a nu întreprinde acte de natură să împiedice repunerea tratatului în

aplicare. Suspendarea tratatelor internaţionale intervine în caz de ostilităţi între părţile

contractante, sau a violării tratatului de către o parte contractantă (art. 60).

Suspendarea parţială este admisă, dar numai a anumitor clauze ale tratatului. Această

suspendare este posibilă dacă este prevăzută de tratat şi dacă clauzele care urmează să fie

suspendate pot fi separate de restul prevederilor tratatului, iar aceste clauze să nu constituie baza

acordului părţilor contractante care a dus la încheierea acelui tratat. De ex. tratatele comerciale

multilaterale, care prevăd posibilitatea părţilor contractante să suspende aplicarea unora dintre

clauzele lor, în caz de dificultăţi economice (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – GATT-,

din anul 1948, permite părţilor contractante, ca în anumite condiţii, să nu aplice articolele sale

referitoare la clauza naţiunii celei mai favorizate).

Tratatele internaţionale îşi pot înceta efectele lor (valabilitatea) prin mai multe modalităţi:

a) Denunţarea tratatului internaţional, care operează în cadrul tratatelor bilaterale, prin care se

pune capăt valabilităţii tratatului. În cazul tratatelor multilaterale, denunţarea se face prin

retragerea unei părţi contractante de la acel tratat, retragere care are ca efect încetarea valabilităţii

tratatului multilateral numai pentru statul care s-a retras. Tratatul rămâne valabil pentru celelalte

părţi contractante.

Denunţarea sau retragerea dintr-un tratat internaţional sunt acte unilaterale ale statelor în temeiul

suveranităţii lor. Pentru a fi legale din punct de vedere al dreptului internaţional se cere ca însăşi

tratatul respectiv să prevadă aceste modalităţi de a i se pune capăt valabilităţii sale. Organul

competent să denunţe un tratat internaţional este cel care are competenţa, conform dreptului

intern al statelor, să încheie tratate internaţionale. Unele tratate internaţionale admit denunţarea

lor numai după scurgerea unui anumit termen de la intrarea lor în vigoare (de ex. Convenţia

privind înfiinţarea Agenţiei Spaţiale Europene prevede că ea poate fi denunţată de o parte

contractantă, numai după 6 ani de la intrarea în vigoare – art. XXIV, pct. 1). Alte tratate

internaţionale condiţionează producerea efectelor denunţării lor de un anumit preaviz, de 6 luni

sau de un an.

b) Anularea tratatelor internaţionale este o modalitate de a se pune capăt valabilităţii unui

tratat bilateral. Anularea unui tratat internaţional este un act unilateral al statelor, care duce la

încetarea efectelor tratatului, aceasta fiind legală dacă una din părţile contractante a încălcat grav

prevederile tratatului sau ca urmare a apariţiei unei norme imperative cu care tratatul nu este în

concordanţă.52

c) Abrogarea tratatului internaţional intervine când părţile contractante ale unui tratat încheie

un nou tratat, cu acelaşi obiect, dar contrar tratatului anterior. Abrogarea este posibilă dacă toate

părţile contractante sunt de acord cu ea. Abrogarea poate fi expresă - când se adoptă un tratat

special de abrogare a tratatului anterior – sau tacită-când tratatul posterior are prioritate faţă de

tratatul anterior. Convenţia privind dreptul tratatelor din anul 1969, admite suspendarea sau

încetarea valabilităţii unui tratat care reglementează protecţia persoanei umane (regimul

prizonierilor de război, drepturile fundamentale ale omului etc.)sau a unui tratat care cuprinde

norme imperative ale dreptului internaţional public.

d) Intervenţia unei imposibilităţi subsecvente de executare a tratatului, este admisă în cazul

când a dispărut sau s-a distrus un obiect indispensabil executării tratatului (de ex. dispariţia unei

insule, secarea unui fluviu cu regim internaţional, distrugerea unei hidrocentrale care furniza

energie mai multor state, pe bază de acord).

e) Schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul. Dreptul

internaţional public cunoaşte clauza rebus sic stantibus, conform căreia un tratat internaţional

rămâne valabil atâta timp cât împrejurările în care el a fost încheiat rămân aceleaşi. Schimbarea

acestor împrejurări poate fi invocată pentru a pune capăt valabilităţii tratatului internaţional.

Clauza rebus sic stantibus este controversată, doctrina de drept internaţional subliniind faptul că

subminează principiul pacta sunt servanda.

Convenţia privind dreptul tratatelor, din anul 1969, a adoptat o reglementare restrictivă la această

modalitate, condiţionând invocarea acestei modalităţi de următoarele aspecte: a)împrejurările

care s-au modificat să fi constituit baza esenţială a consimţământului părţilor contractante de a fi

legate prin acel tratat; b) schimbarea împrejurărilor determină transformarea radicală a naturii

obligaţiilor care au rămas de executat; c) schimbarea să vizeze împrejurările care au existat în

momentul încheierii tratatului respectiv (art. 62, pct. 1).

Dreptul internaţional public şi practica internaţională cunosc şi alte situaţii prin care se pune

capăt valabilităţii unui tratat internaţional. O astfel de modalitate, necodificată până în

prezent, este executarea completă a prevederilor tratatului, sauexpirarea termenului său de

valabilitate, fără ca tratatul să fie prelungit. Un tratat bilateral îşi încetează valabilitatea

dacă una dintre părţile contractante dispare ca subiect de drept internaţional.

Un caz special privind valabilitatea tratatelor internaţionale este războiul. Tratatele bilaterale

dintre statele beligerante îşi încetează valabilitatea (caducitatea lor). Tratatele multilaterale la

care participă statele beligerante îşi suspendă efectele între aceste state, iar tratatele privind legile

de purtare a războiului (dreptul umanitar) încep să se aplice.

53

Convenţia privind  dreptul tratatelor, din anul 1969, stipulează că modificările unui tratat

internaţional se poate face prin amendamentepropuse de părţile contractante, care trebuie să fie

acceptate de toate părţile la tratat (art. 39). Un tratat internaţional poate fi modificat, în ceea ce

priveşte prevederile sale şi prin revizuire. Pentru revizuirea unui tratat se poartă negocieri între

părţile contractante. Unele tratate multilaterale reglementează procedura care trebuie urmată

pentru revizuirea lor (de ex. Carta ONU, art. 109).

 

Dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între  

organizaţii internaţionale  guvernamentale

Această parte a dreptului tratatelor a fost codificată prin Convenţia privind dreptul tratatelor

între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale adoptată la Viena,

în anul 1986, intrată în vigoare în anul 1987.  Prin acest act internaţional se întregeşte procesul

de codificare a dreptului tratatelor. La baza Convenţiei din 1986 stă principiul paralelismului, în

sensul că aceasta a preluat toate dispoziţiile Convenţiei privind dreptul tratatelor, din anul 1969.

Convenţia din 1986 marchează extinderea dreptului tratatelor asupra organizaţiilor internaţionale

cu caracter guvernamental, ea precizează că prevederile se aplică tratatelor scrise între state şi

organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale, precum şi statutelor organizaţiilor

internaţionale şi tratatelor adoptate în cadrul organizaţiilor internaţionale (art. 1). Prin reguli ale

organizaţiei internaţionale se înţeleg regulile cuprinse în actul constitutiv al organizaţiei

(statutul ei), precum şi cele cuprinse în deciziile şi rezoluţiile organizaţiei, stabilite de practica sa.

Organizaţia internaţională confirmă tratatul printr-un act special al ei, care echivalează cu

ratificarea tratatului şi constituie confirmarea formală a tratatului de către organizaţie, în cazul

când o organizaţie internaţională vrea să adere la un tratat internaţional ea o face prindeclaraţie

de acceptare (art. 84).

Organizaţiile internaţionale guvernamentale au dreptul să facă rezerve la tratatele internaţionale,

dar cu limitarea acestora numai la dispoziţiile din tratat care vizează direct organizaţie.

Organizaţiile pot face şi obiecţii la rezervele formulate de alte părţi contractante ale unui tratat .

Convenţia din 1986 precizează că organizaţia internaţională nu are dreptul să invoce regulile ei

pentru a justifica  neîndeplinirea unui tratat internaţional la care este parte.

 

 

 

 

 54

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL   5

SOLUŢIONAREA  DIFERENDELOR  INTERNAŢIONALE  PE  CALE  PAŞNICĂ

Spre o nouă ordine internaţională

Dreptul internaţional, principiile şi regulile sale, apar la prima vedere fără a avea succes

împotriva luptei împotriva terorismului. Marile Puteri trebuie să acţioneze în direcţia pedepsirii

criminalilor, autori ai atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001 şi să acţioneze pentru

prevenirea unor acte teroriste, inumane. Toate eforturile de soluţionare paşnică a conflictelor

internaţionale reglementate de dreptul internaţional au fost zădărnicite odată cu prăbuşirea

Turnurilor Gemene ale lui World Trade Center. În ceea ce priveşte atacul asupra Pentagonului,

are ca obiectiv unul militar prin definiţie din punct de vedere al dreptului războiului ( jus in

bello).

Impactul atentatelor teroriste asupra relaţiilor internaţionale s-a demonstrat a fi semnificativ. În

acest sens s-au luat măsuri : a) pe plan intern; b) pe plan internaţional: – privind cooperarea

internaţională; – privind autoprotecţia.

a)             Pe plan intern fiecare stat adoptă măsuri administrative, judiciare, poliţieneşti

necesare pentru combaterea terorismului internaţional dacă se poate mai eficace decât în trecut. 55

Se urmăreşte depistarea reţelelor teroriste pentru a dezamorsa capacitatea de acţiune a acestora,

pentru a neutraliza legătura dintre diverse grupări, de a tăia orice surse de finanţare a unor

asemenea acţiuni. Mijloacele de control excepţional luate de state pot da naştere la diferende

privind drepturile omului. Se poate ajunge la declanşarea unui contencios internaţional în faţa

instanţelor competente, interne sau internaţionale. Aceste mijloace de control derogatorii,

excepţionale pot avea loc atâta timp cât securitatea şi pacea internaţională sunt în joc sau în caz

de pericol public excepţional.

b) Pe plan internaţional, atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost considerate, în

unanimitate, o foarte gravă ameninţare a securităţii şi păcii internaţionale, după cum s-a

declarat în rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. (Rezoluţia 1368 şi 1373 din 12 şi 28

septembrie 2001). În acest sens, Consiliul de Securitate este îndreptăţit să exercite toate măsurile

prevăzute de capitolul VII al Cartei ONU, după cum prevede art. 39 al Cartei ONU. Atentatele

din 11 septembrie au luat prin surprindere toţi protagoniştii relaţiilor internaţionale care au fost

conştienţi că nu pot face faţă terorismului internaţional şi pacea comunităţii internaţionale.

Rezoluţia 1373 impune statelor o politică de obligaţii importante care le angajează să realizeze o

colaborare, o luptă eficace împotriva terorismului internaţional. Prin această rezoluţie Consiliul a

luat o serie de măsuri semnificative pentru a interzice folosirea forţei ameninţând pacea şi

securitatea. Conform art. 51 al Cartei, dreptul la legitimă apărare poate fi exercitat doar în

condiţiile în care Consiliul de Securitate a luat măsurile necesare. În acest caz referitor la

evenimentele din 11 sept. 2001, în mod simultan, Consiliul a luat măsuri şi pentru a recunoaşte

pertinenţa dreptului la legitima apărare.

Conform opiniei împărtăşite de N.A.T.O. este permis în dreptul internaţional să se acţioneze în

legitimă apărare, nu numai pentru a riposta împotriva unui atac în curs, ci şi pentru a pedepsi

autorii atacurilor anterioare şi pentru a preveni alte atacuri, ulterioare.

Prin documentul adoptat de Consiliul Europei  la 21 septembrie  2001 acesta aderă la teza

americană: având la bază Rezoluţia 1368 a Consiliului de Securitate o ripostă americană este

legală, legitimă.

Principiul dreptului internaţional referitor la legitima apărare primeşte o interpretare foarte

extinsă, acceptată de numeroase state. Acest tip de legitimă apărare care este în favoarea statelor

puternice şi le ajută să-şi extindă în lume puterea, ar putea duce la un abuz. Conform unei opinii

exprimate în doctrina internaţională, se consideră că începând cu ziua atacului suferit de S.U.A.,

acest stat se găseşte într-o situaţie de legitimă apărare şi poate executa un atac împotriva

adversarului său în orice moment, chiar dacă atacul adversarului său nu este în curs în acel

moment.56

Conceptul de legitimă apărare în cadrul comunităţii internaţionale – ca un mijloc de utilizare a

forţei, în viitor s-ar putea răsfrânge asupra tuturor statelor provenind de la nevoia de ajutor

acordat luptei împotriva reţelelor teroriste responsabile pentru evenimentele de la 11 septembrie

2001. Trebuie să identificăm limitele acţiunilor  de legitimă apărare ca act unilateral al statelor ce

implică folosirea forţei.

În situaţia în care la nivel internaţional nu există o Curte Penală Internaţională cu competenţele

necesare acestor conflicte, nu îi va fi interzis O.N.U. de a crea mecanisme de represiune

internaţională ad-hoc (ex. Iugoslavia, Rwanda, Sierra Leone).

 

 

Principiul privind soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este corolarul principiului

nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţă. Acestea sunt două principii interdependente,

aflate în strânsă legătură, în sensul că interzicerea forţei are drept consecinţă logică

reglementarea oricărui diferend pe cale paşnică. Ambele principii constituie pentru toate statele

obligaţii fundamentale în conducerea relaţiilor internaţionale. Ele decurg din obiectivul garantării

menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

Carta O.N.U. are un capitol special în care se ocupă de reglementarea paşnică a diferendelor

internaţionale, instituind în art. 33 obligaţia, cât şi mijloacele de reglementare paşnică a

diferendelor. Se prevede obligaţia părţilor de a soluţiona un diferend a cărui prelungire ar putea

pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, de a căuta să-l rezolve prin

tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgerea la organizaţii

internaţionale sau cele regionale sau prin mijloace la care convin părţile de comun acord.

Ulterior principiul a fost consacrat în Carta O.S.A., Carta O.U.A., Pactul Ligii Arabe, Actul Final

de la Helsinki, Declaraţia O.N.U. din 1970. În 15 noiembrie 1982, Adunarea Generală a O.N.U.

a adoptat Declaraţia asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale. În 1985 au

fost adoptate încă două documente de către Adunarea Generală a O.N.U.: a) Apelul solemn către

toate statele aflate în conflict, de încetare fără întârziere, a acţiunilor armate şi de soluţionare a

problemelor dintre ele pe calea tratativelor; b) Angajamentul statelor membre ale O.N.U. de a

reglementa stările de încordare ţi conflict, diferendele existente pe cale politică, de a se abţine de

la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa, de la intervenţia în treburile interne ale altor state.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 este un document de mare însemnătate, care

a fost adoptat la reuniunea la nivel înalt a statelor participante la C.S.C.E., în care s-a

57

reafirmat principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state şi s-a hotărât să se pună

la punct mecanismul de prevenire şi rezolvare a conflictelor între statele părţi.

Dreptul statelor în conţinutul acestui principiu recurge din documentele internaţionale amintite:

a) dreptul statelor părţi la un diferend la respectarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii

teritoriale; b) dreptul statelor de a trăi în pace, ca buni vecini; c) dreptul statelor părţi la un

diferend de a alege în mod liber, prin acordul dintre ele, mijloacele de soluţionare a diferendului.

Reglementarea paşnică a diferendelor impune statelor părţi la un diferend internaţional şi altor

state, o serie de obligaţii corelative, după cum urmează: a) în cursul procesului de reglementare

paşnică statele părţi la un diferend internaţional şi alte state trebuie să se abţină de la orice act

susceptibil de a agrava situaţia. În perioada reglementării pot fi luate măsuri conservatorii pentru

a împiedica agravarea situaţiei care să nu aducă atingere statelor; b) reglementarea paşnică a

diferendelor este o consecinţă firească a suveranităţii de stat. Statele părţi la un diferend o

acceptă în mod liber. Ele nu pot fi constrânse la  aceasta fără consimţământul lor prealabil; c)

statele au libertatea de a alege modalitatea sau mijlocul reglementării paşnice a diferendului.

Statele părţi la diferend sunt ţinute ca prin acţiuni pozitive să folosească cu bună-credinţă cele

mai adecvate mijloace  pentru a conduce la soluţionarea paşnică a diferendului, ca obligaţie de

rezultat; d) diferendele trebuie soluţionate în conformitate cu principiile de drept internaţional

public, de justiţie şi echitate, pentru ca pacea şi securitatea internaţională cât şi justiţia să nu fie

puse în pericol.

Principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state prezintă o importanţă cardinală.

Existenţa noilor mijloace de distrugere în masă prin dezvoltarea şi răspândirea armelor nucleare,

atacurile teroriste care ameninţă pacea şi securitatea internaţională şi civilizaţia contemporană

duce la concluzia că este imperios necesară recurgerea numai la mijloace paşnice pentru

soluţionarea unui diferend internaţional.

 

Noţiunile de diferend, situaţie şi tensiune

Atunci când în raporturile dintre state sau alte subiecte de drept internaţional pot apărea interese

opuse, neînţelegeri sau probleme litigioase, doctrina în materie foloseşte o terminologie  variată:

situaţie, diferend, litigiu, tensiune, conflict, criza, în raport cu gravitatea stării de neînţelegere şi

de implicaţiile sale asupra raportului dintre subiectele în cauză.

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, în 1924, a definit diferendul un dezacord asupra

unei probleme de drept sau de facto opoziţie de teze juridice sau de interese între state . În Carta

O.N.U. şi în alte documente internaţionale, alături de noţiunea de diferend figurează şi noţiunea

de situaţie, care are un sens mai larg. Situaţia în dreptul internaţional public desemnează o stare 58

de fapt care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui

diferend(art. 34). În timp ce diferendul reprezintă o neînţelegere sau un dezacord declarat cu

privire la un drept, o prestaţie sau un interes, termenul de situaţie reprezintă o stare de fapt care

ar putea da naştere unui diferend şi care privesc mai multe state. În timp ce obiectul diferendului

este clar, precis, situaţia implică interese mai complexe ce antrenează un număr mai mare de

state.

 

MIJLOACELE STABILITE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC PRIVIND

SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE PE CALE PAŞNICĂ

1. MIJLOACE  PAŞNICE  CU  CARACTER   DIPLOMATIC

Mijloacele diplomatice de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale sunt proceduri care

cuprind negocierile diplomatice, bunele oficii, medierea, ancheta internaţională şi concilierea

internaţională, toate având originea în tratativele diplomatice. Acestea au ca principal scop

ajungerea părţilor în diferend la un compromis negociat în mod direct sau prin intermediari.

Mijloacele diplomatice sunt menţionate drept cale pentru soluţionarea diferendelor în Convenţia

I-a de la Haga, pentru aplanarea conflictelor internaţionale din 1907, cât şi în Convenţia

europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor din 1957.

Tratativele (negocierile) diplomatice directe

Tratativele diplomatice directe constituie principalul mijloc de reglementare paşnică a

diferendelor internaţionale. Negocierea este mijlocul paşnic pentru soluţionarea diferendelor care

poate duce la soluţionarea definitivă, pot alege un alt mijloc pentru soluţionarea diferendelor, sau

la un modus vivendi. Tratativele diplomatice sau negocierile directe sunt cel mai important

mijloc paşnic, fiind caracterizat prin supleţe şi discreţie. Importanţa sa este recunoscută de către

Curtea Internaţională de Justiţie în Hotărârea sa din 25 iulie 1974, astfel:metoda cea mai

potrivită de soluţionare a diferendului este cea a negocierilor.

Negocierile sunt purtate, de obicei, de către ministerul afacerilor externe, şefii guvernelor sau

şefii statelor, de către cei mai înalţi demnitari ai părţilor aflate în diferend. În cazul diferendelor

dintre organizaţiile internaţionale, negocierile se poartă între cei mai înalţi funcţionari ai

organizaţiilor internaţionale. În jurisprudenţa internaţională s-a creat un curent de opinie potrivit

căruia părţile aflate în diferend au obligaţia să recurgă la negocieri  directe înainte de a recurge la

alte mijloace de soluţionare paşnică, ceea ce a dat naştere la principiul anteriorităţii negocierilor.

Bunele oficii

Bunele oficii sunt definite ca fiind demersul întreprins pe lângă statele părţi la litigiu de un terţ –

stat sau organizaţie internaţională – din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor, cu scopul de a 59

convinge statele în litigiu să-l rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Bunele oficii au fost

consacrate într-o serie de documente internaţionale. Prima reglementare convenţională, prin care

s-au codificat bunele oficii a fost Convenţia I de la Haga din 1907, apoi în cadrul conferinţei de

la Paris din 1956, precum şi în cadrul Congresului de la Berlin din 1978. Convenţia de la Haga

din 1907 prevedea în art. 3 alin. 3 o regulă de bază a bunelor oficii: intervenţia terţului în

soluţionarea unui diferend. Bunele oficii sunt reglementate şi de Tratatul american de

reglementare paşnică de la Bogota din 1948. În ultimii ani, Secretarul general al O.N.U. a oferit

bune oficii în multe diferende. România a propus la cea de-a 34 –a sesiune a Adunării Generale a

O.N.U. crearea unei Comisii de bune oficii şi conciliere ca organ subsidiar al Adunării generale.

Mediaţiunea

Mediaţiunea este un mijloc de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale, care constă în

acţiunea unui terţ (stat, organizaţie internaţională sau persoană oficială) de a participa la

organizarea tratativelor pe care de regulă le conduce având calitatea de mediator, examinând

fondul diferendului şi făcând propuneri de natură a constitui bază de soluţionare a acestuia.

Mediaţiunea este cunoscută ca fiind o procedură secundară, alături de tratativele sau negocierile

diplomatice directe. Mediaţiunea a fost reglementată de acte internaţionale, cum sunt: Convenţia

I de la Haga din 1907, prin articolele 4 şi respectiv 6, în Carta O.N.U., precum şi în cadrul

sesiunii a XXXIV-a a Adunării generale a O.N.U. Mediatorul trebuie să imprime convingerea

părţilor că el este absolut imparţial, pentru a obţine un adevărat succes în soluţionarea litigiului.

Mediatorul trebuie să dea dovadă de prestigiu internaţional general recunoscut, supleţe cât şi

cunoaşterea temeinică a problemei în fond.

Ancheta internaţională (Comisia Internaţională de Anchetă)

Ancheta internaţională face parte din mijloacele instituţionlizate, alături de concilierea

internaţională, cazuri în care se face apelul la un terţ – stat sau organizaţie internaţională- pentru

soluţionarea diferendului internaţional. Ancheta internaţională este o tehnică tradiţională,

cutumiară, de cercetare şi determinarea faptelor care stau la baza litigiului dintre părţi,

concluziile desprinse ca urmare a anchetei întreprinse având caracter facultativ pentru părţile în

litigiu.

Ancheta internaţională cât şi Comisia Internaţională de anchetă au fost prevăzute în documente

internaţionale de mare însemnătate, precum Convenţia de la Haga pentru aplanarea conflictelor

internaţionale din cadrul Conferinţei de la Haga din 1907 în art. 9, Primul Protocol adiţional al

Convenţiei de la Geneva din 1949, iar în cadrul organizaţiilor internaţionale, Adunarea Generală

a O.N.U. adoptă Rezoluţia 2329 (XXII) 1967, precum şi Constituţia Organizaţiei Internaţionale a

Muncii, instituţie specializată a O.N.U.60

Comisia internaţională  de anchetă este alcătuită din comisari a căror numire este lăsată la libera

alegere a părţilor aflate în diferend. Ca o regulă generală, numărul comisarilor este impar, ceea

ce o aseamănă cu alcătuirea unei jurisdicţii arbitrale sau a unui tribunal arbitral. Preocuparea

majoră este de a face apel la persoane specializate, la experţi în domeniul dreptului internaţional,

persoane ce dau dovada de independenţă şi imparţialitate.

Concilierea internaţională (comisia internaţională de conciliere)

Concilierea internaţională este definită ca fiind “un mod de reglementare a diferendelor

internaţionale de orice natură în care o comisie, constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie

numai pentru o anumită situaţie, ca urmare a unui diferend, procedează la examinarea imparţială

şi se străduieşte să definească termenii unui angajament, susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori

acordă părţilor orice concurs care va fi avut în vederea reglementării”.

Concilierea internaţională se realizează prin intermediul comisiei internaţionale de conciliere,

care are un temei exclusiv convenţional, care constă în acordul internaţional care se încheie între

părţile în litigiu, de regulă a posteriori, după apariţia litigiului. Concilierea internaţională este

reglementată de câteva acte internaţionale cum sunt: Pactul de la Bogota din 1948, Convenţia

europeană din 1957, Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, Convenţia

asupra dreptului mării din 1982, Convenţia referitoare la conciliere şi arbitraj din 1992 din cadrul

Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa ( CSCE – OSCE).

Acest mijloc paşnic de reglementare a diferendelor internaţionale este văzut ca un mijloc

privilegiat, reglementat astfel de către Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, în art. 66,

cât şi Protocolul de mediaţiune, conciliere şi arbitraj din 1964. Putem uşor observa că acest

mijloc de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale are cea mai mare dezvoltare, cel mai

recent în cadrul organizaţiilor internaţionale fiind utilizat ca şi o tehnică a “diplomaţiei

multilaterale”.

 

2.      MIJLOACE  PAŞNICE  CU  CARACTER   JURISDICŢIONAL

În cazurile în care părţile aflate în litigiu nu ajung la o rezolvare paşnică a acestuia prin folosirea

mijloacelor diplomatice (bunele oficii, mediaţiunea, ancheta internaţională sau concilierea

internaţională), se cere utilizarea mijloacelor paşnice cu caracter jurisdicţional, fie prin arbitraj,

fie prin justiţia internaţională, printr-un judecător jurisdicţional, pentru a respecta dreptul

internaţional.

Carta O.N.U. prevede în art. 33 ca statele părţi la orice diferend “a cărei prelungire ar putea pune

în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” trebuie să caute să-l rezolve prin

61

mecanisme politico- diplomatice (tratative, ancheta, mediaţiunea, conciliere), dar şi “pe calea

arbitrajului şi reglementare judiciară”.

Mijloacele paşnice cu caracter jurisdicţional sunt acele proceduri prin care se doreşte

soluţionarea diferendelor internaţionale de către o instanţă de arbitraj sau judecătorească pe baza

normelor de drept în vigoare printr-o hotărâre ce este obligatorie din punct de vedere juridic.

Părţile dintr-un litigiu pentru a soluţiona diferendul pot recurge la unul dintre cele două forme ale

mijloacelor jurisdicţionale, şi anume: calea arbitrajului şi calea judiciară. Arbitrajul presupune

existenţa unui organ de jurisdicţie ad-hoc constituit pentru soluţionarea unui anumit diferend.

Calea judiciară presupune existenţa unui organ de jurisdicţie instituţionalizat cu activitate

permanentă, iar aici vom analiza Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) înfiinţată după 1945 ca

organ principal al O.N.U., cu sediul la Haga.

Jurisdicţia internaţională arbitrală

Arbitrajul internaţional a fost reglementat pentru prima dată în Convenţia de la Haga din 1907,

care prevede în art. 37 că: “Arbitrajul internaţional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre

state prin judecători aleşi de ele şi pe baza respectării dreptului. Recurgerea la arbitrajul

internaţional implică obligaţia de a se supune hotărârilor arbitrale cu buna-credinţa”.

Arbitrajul a fost definit ca fiind ”mijlocul de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale în

cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un acord formal, încredinţează soluţionarea

diferendului unui terţ ce poate fi reprezentat de o persoană  sau mai multe ce se supun deciziei

acestora ca urmare a unei proceduri contencioase din care rezulta o hotărâre definitivă

obligatorie”.

Curtea permanentă de arbitraj

Convenţia de la Haga instituţionalizează procedura arbitrajului prin crearea Curţii Permanente de

Arbitraj (C.P.A.), care a fost definită de S. Dreyfus ca “un tribunal efemer într-un cadru

permanent”. C.P.A.  nu este un organ permanent deoarece în primul rând, nu se întruneşte decât

pe durata unui litigiu cu care aceasta este sesizată, având activitate doar ocazional, şi în al doilea

rând, compoziţia sa nu este permanentă; ea diferă pentru fiecare litigiu în parte, după cum decid

părţile.

C.P.A. este alcătuită din:  a) Consiliul permanent administrativ al Curţii, care este alcătuit din

reprezentanţii diplomatici ai statelor contractante acreditaţi în Olanda, a căror preşedinte este

ministrul de externe olandez; b) Biroul internaţional, controlează Consiliul permanent al Curţii şi

decide în toate problemele de ordin administrativ. Acesta este singurul organ cu caracter

permanent având funcţia de grefa a Curţii; c) Curtea de Arbitraj propriu-zisă, care se formează în

62

fiecare caz în parte prin alegerea unui organ arbitral de către statele părţi de pe o listă de

personalităţi.  Aceasta are o competenţă în problemele de drept internaţional.

Părţile joacă un rol deosebit de important în constituirea şi funcţionarea organului arbitral. Dacă

în cazul justiţiei internaţionale cu caracter permanent competenţa instanţei şi atribuţiile sale nu

depind de voinţa părţilor, care are un statut şi o reglementare interioară de la care nu se poate

deroga, în cazul arbitrajului, statele, organizaţiile internaţionale (sau chiar persoane private) pot

forma organul arbitral, îi pot impune regulile de procedură şi cele de fond pe care acesta trebuie

să le urmeze. Astfel părţile formează organul arbitral, defineşte misiunea acestuia şi identifică

procedura ce trebuie urmată. Totuşi statele pot formula câteva rezerve cu privire la arbitraj.

Regula generală în constituirea organului arbitral este libera alegere a arbitrilor de către părţile în

diferend. Părţile pot numi arbitri pentru fiecare diferend în parte, sau aceştia pot fi numiţi odată

pentru toate diferendele dintre părţi, şi atunci ne aflăm în faţa unui tribunal arbitral reconstituit şi

cu competenţă generală. Se poate recurge la un arbitru unic, situaţie în care acesta este desemnat

de un terţ. Cel mai adesea se face apel la mai mulţi arbitri în număr impar. În acest caz, părţile

numesc câte un arbitru pentru fiecare, ceilalţi fiind numiţi de state neutre. Este şi cazul comisiilor

mixte de arbitraj. Odată ales tribunalul de arbitraj, componenţa sa va rămâne aceeaşi până la

pronunţarea sentinţei. Înlocuirea arbitrilor este posibilă însă cu acordul expres al părţilor în

litigiu.

Arbitrajul are ca temei exprimarea liberă a părţilor aflate în diferend, consimţământul liber

exprimat printr-un acord între ele. Astfel, acordul părţilor este fundamentul juridic al procedurii

arbitrale. Se respectă în acest fel principiul suveranităţii statelor. Părţile sunt libere să aleagă

soarta lor prin încheierea unui acord între ele, prin asumarea unui angajament de a supune

diferendele dintre ele arbitrajului. Astfel odată încheiat, acordul devine legea părţilor, care

trebuie respectat, conform unui alt principiu de drept internaţional pacta sunt servanda.

Jurisdicţia internaţională permanentă

Iniţiatorii O.N.U. doreau să dezvolte rolul organului jurisdicţiei internaţionale permanente şi să-l

integreze mai strâns în cadrul organizaţiei. Astfel s-a hotărât crearea Curţii Internaţionale de

Justiţie C.I.J.), aceasta fiind organul judiciar principal al Naţiunilor Unite (Carta O.N.U., art. 92).

C.I.J. este una din instituţiile de judecată internaţionale, cu caracter permanent, deschisă tuturor

statelor. Ea are rol important în soluţionarea diferendelor internaţionale prin acordarea de avize

consultative din punct de vedere juridic, la cererea unor organe ale O.N.U. sau a instituţiilor

specializate ale organizaţiei. În doctrina de drept internaţional se susţine că C.I.J. are rolul de a

reafirma şi de a fixa principiile şi normele acestui drept, prin hotărârile sale, de a contribui la

aplicarea şi respectarea acestor norme.63

Curtea este principalul organ judiciar al Naţiunilor Unite căreia, conform art. 36 par. 3 al Cartei,

trebuie să-i fie supuse diferendele cu caracter juridic. Astfel, Curţii i se acordă un rol în cadrul

misiunii generale de pacificare a societăţii internaţionale condusă de Naţiunile Unite. În 50 de

ani de existenţă ea şi-a asumat responsabilitatea într-un mod onorabil dacă privim activitatea sa

atât în materie contencioasă, cât şi consultativă.

C.I.J. este formată din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală a O.N.U. şi de Consiliul de

Securitate pe un mandat de 9 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Persoanele care candidează

pentru funcţia de judecători la Curte trebuie să aibă calităţi morale, să poată ocupa cele mai înalte

funcţii judiciare în ţara lor şi care au competenţa recunoscută în materia de drept internaţional. În

alegerea  judecătorilor Curţii se are în vedere ca ei să prezinte marile forme de civilizaţie

existente în lume şi principalele sisteme juridice existente în comunitatea internaţională.

Judecătorii C.I.J., pe timpul mandatului lor nu pot exercita vreo funcţie politică sau

administrativă în ţara lor şi nici vreo activitate profesională. Judecătorii Curţii se bucură de

privilegii şi imunităţi diplomatice, ei sunt inamovibili, pe timpul mandatului lor. Trebuie

precizate două caracteristici ale acestor judecători ai C.I.J.: pe de o parte, ei sunt aleşi, iar pe de

altă parte, ei sunt independenţi.

În compunerea completului de judecată al Curţii s-a menţinut instituţiajudecătorului

naţional, practicată de către fosta Curte permanentă de Justiţie Internaţională, reglementată de

art. 31 al statutului C.I.J., care prevede: “Dacă  în Completul Curţii nu este inclus nici un

judecător având cetăţenia părţilor, fiecare dintre părţi poate să procedeze la desemnarea unui

judecător…” Este vorba despre o practică la care părţile fac apel în mod sistematic. Această

instituţie prezintă un mare avantaj pentru Curte, respectiv acela de a aprecia argumentele şi

sistemul juridic al părţilor în litigiu.

C.I.J. îşi exercită competenţele în şedinţele plenare, printr-un complet de judecată format din cel

puţin 9 judecători. Excepţie fac Camerele pe care le poate constitui Curtea din 3 sau mai mulţi

judecători. Regulamentul Curţii Internaţionale de Justiţie este deschisă numai pentru diferendele

apărute între state şi care îi sunt supuse de statele părţi. Totuşi sunt cazuri contencioase care sunt

de origine privată situaţii în care Curtea este sesizată în mod frecvent prin mecanismul protecţiei

diplomatice. Regula generală privind competenţa Curţii este caracterul facultativ al ei, conform

principiului jurisdicţiei sale facultative. Acesta se referă la consimţământul de a apela la

jurisdicţia internaţională. Ea implică acordul scris al părţilor de a supune diferendul dintre ele

Curţii Internaţionale de Justiţie. Jurisdicţia Curţii depinde de voinţa părţilor în litigiu.

Competenţa Curţii devine obligatorie pentru un stat care declară că recunoaşte această

obligativitate privind competenţa Curţii. În general, statele acceptă obligativitatea competenţei 64

Curţii pentru diferendele de natură juridică. Competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie are un

dublu aspect: competenţa contencioasă  şi competenţa administrativă.

 

Instanţe cu competenţe speciale

Pe lângă Curtea Internaţională de Justiţie, au mai fost create şi alte instanţe de drept

internaţional, dar care au o jurisdicţie cu competenţă specializată. Acestea sunt instanţe

jurisdicţionale create de state pentru reglementarea acelor tipuri de litigii care privesc un

domeniu specializat al dreptului internaţional şi cunosc un număr limitat de state. Trăsăturile

caracteristice ale acestor instanţe de drept internaţional sunt: a) ele pot fi sesizate de state, dar şi

de persoane particulare, fizice sau juridice; b) aceste instanţe nu beneficiază decât de competenţa

ce le este atribuită de actul constitutiv al organizaţiei internaţionale sau de o convenţie

multilaterală; c) ele se caracterizează prin eterogenitatea dreptului aplicabil.

1.             Tribunalul internaţional pentru dreptul mării a fost creat prin Convenţia Naţiunilor

Unite asupra dreptului mării din 1982 cu scopul de a se constitui un organ permanent de

jurisdicţie internaţională specializat. Acest tribunal îşi are sediul la Hamburg. Statutul său este

asemănător cu Statutul C.I.J. Structura acestui organ jurisdicţional apare ca un sistem de Camere:

o cameră este instituită pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine; o alta

pentru procedura sumară; alte camere sunt specializate, cu compoziţie restrânsă. La fel ca şi în

cazul C.I.J. se admite numirea de judecători ad-hoc.

Competenţa Tribunalului internaţional pentru dreptul mării se caracterizează printr-o dualitate de

regim juridic, datorită dualităţii obiectului Convenţiei asupra dreptului mării, şi anume: dreptul

spaţiilor marine şi dreptul teritoriilor submarine.

Ratione materiae, tribunalul este competent să judece diferende născute din aplicarea sau

interpretarea Convenţiei asupra dreptului mării. Competenţe tribunalului poate rezulta şi din

compromisul sau acordul încheiat între părţile în litigiu.

Ratione personae, pot apărea părţi în faţa acestui tribunal, statele părţi ale Convenţiei asupra

dreptului mării. Celelalte state pot conferi competenţa Tribunalului printr-un compromis. Mai

pot apărea ca părţi în faţa Tribunalului: organe ale Autorităţii, Întreprinderea, întreprinzătorii

privaţi aflaţi în raporturi contractuale cu instituţiile în cauză.

2.             Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (C.J.C.E.) a fost instituită în urma

Tratatului e la Paris din 1951 privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

C.E.C.O.). Această Curte este organul judiciar al Comunităţii Europene. C.J.C.E. este alcătuit

din 13 judecători şi 6 avocaţi generali, care trebuie să depună concluzii în faţa Curţii. Aceştia

sunt  aleşi pe o perioadă de 6 ani de către Guvernele statelor membre. Dintre aleşii statelor se 65

alege un preşedinte pe un mandat de 3 ani. Din punctul de vedere al competenţei, Curtea poate

soluţiona diferende care privesc interpretarea tratatelor şi actelor comunitare, aprecierea

validităţii actelor comunitare, precum şi diferende privind repararea prejudiciului produs de

organele Comunităţii.

3.             Jurisdicţia administrativă în sistemul Naţiunilor Uniteeste reprezentată de instituţii

jurisdicţionale care reglementează conflictele intervenite între instituţiile din sistemul O.N.U. şi

funcţionarii sau agenţii săi. Competenţa lor este strâns limitată la litigiile dintre o organizaţie şi

funcţionarii săi, rezultate din exercitarea unei funcţii publice internaţionale: a) Tribunalul

Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii (T.A.O.I.M.) înfiinţat  în 1927 cu sediul la

Geneva; b) Tribunalul Administrativ al Naţiunilor Unite T.A.N.U.) creat în 1949 cu sediul la

New-York; Tribunalul Administrativ în cadrul Băncii Mondiale care a luat fiinţă în anul 1980.

 

3. MIJLOACE  PAŞNICE  CU  CARACTER  POLITIC

Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.)

Organizaţiile internaţionale, în special O.N.U. sunt competente să acţioneze pentru soluţionarea

diferendelor internaţionale fie la cererea părţilor în litigiu, fie din proprie iniţiativă. Diferendele

ce pot fi supuse procedurii de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale privesc

raporturile dintre statele membre ale organizaţiei. Aceste diferende pot avea ca obiect aplicarea şi

interpretarea actelor constitutive ale organizaţiei, respectiv soluţionarea unei dispute dintre un

stat membru şi o organizaţie internaţională.

Diferendele în soluţionarea cărora intervine O.N.U. pot fi reglementate pe două căi: prin

mijloace paşnice sau prin constrângere. Organele principale ale O.N.U. competente să

soluţioneze paşnic diferendele internaţionale sunt: Consiliul de Securitate, chemat să asigure

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; Adunarea Generală şi în unele condiţii Secretarul

general al O.N.U. Organele O.N.U. au competenţa să aplaneze sau să rezolve nu numai diferende

ci şi situaţii internaţionale ce ar putea duce la încălcarea păcii şi securităţii internaţionale; O.N.U.

intervine atunci când un diferend este grav, când este susceptibil să ameninţe pacea şi securitatea

internaţională.

Consiliul de Securitate al O.N.U. poate adopta următoarele măsuri pentru soluţionarea

diferendului: a) să invite părţile să soluţioneze diferendul prin mijloace paşnice prevăzute de

Cartă, în caz că poate acţiona ca mediator sau conciliator; b) să ancheteze diferendul sau situaţia

internaţională; c) să recomande părţilor în diferend procedurile sau măsurile de aplanare a

acestuia, situaţie în care trebuie să ia în considerare că diferendele cu caracter juridic sunt supuse

soluţionării Curţii Internaţionale de Justiţie.66

Adunarea Generală a O.N.U. este competentă să discute toate problemele în litigiu, având ca

temei Carta O.N.U. şi să formuleze recomandări părţilor aflate în diferend. Competenţa sa este

subsidiară competenţei Consiliului de Securitate. Adunarea Generală se poate sesiza din oficiu

sau poate fi sesizată de un stat membru al organizaţiei, care este parte în diferend sau de un

membru care nu este parte la acel diferend, sau chiar de către consiliul de Securitate. Activitatea

Adunării Generale are un caracter declarativ.

Secretarul general al O.N.U. este competent în atenţionarea Consiliului de Securitate asupra

oricărei probleme care ar putea pune în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. El

poate face anchete sau raporturi cu privire la diferend sau la situaţia în cauză, poate iniţia acţiuni

de bune oficii, mediaţiune sau conciliere.

 

Organizaţiile internaţionale regionale

Organizaţiile internaţionale regionale au un rol important în soluţionarea diferendelor

internaţionale. Ele trebuie să ţină o legătură strânsă cu O.N.U. în ceea ce priveşte politica de

menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, ca un efect al globalizării. Ele sunt chemate să

reglementeze diferendele locale sau regionale. Carta O.N.U. cere Consiliului de Securitate să

încurajeze soluţionarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul organizaţiilor

internaţionale regionale, fie la iniţiativa statelor membre, fie sesizarea organizaţiilor regionale de

către Consiliul de Securitate. Organizaţiile internaţionale regionale au obligaţia de a informa

Consiliul de Securitate asupra acţiunilor întreprinse de ele în vederea menţinerii păcii şi

securităţii internaţionale. Organizaţiile regionale cu competenţă generală au funcţii în domeniul

menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi al soluţionării paşnice a diferendelor locale. Printre

cele mai reprezentative organizaţii internaţionale regionale amintim: Organizaţia Unităţii

Africane(O.U.A.), Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), Liga Statelor

Arabe şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa(O.S.C.E. – C.S.C.E.).

4.  MIJLOACE  PAŞNICE  BAZATE   PE   CONSTRÂNGERE

Se recurge la mijloacele paşnice bazate pe constrângere, atunci când un stat comite acţiuni

inamice faţă de un alt stat, sau încalcă normele dreptului internaţional şi lezează drepturile sau

interesele altui stat. Mijloacele paşnice bazate pe constrângere trebuie să nu încalce principiul

neagresiunii, principiu fundamental de drept internaţional. Actualul drept internaţional admite ca

mijloace paşnice bazate pe constrângere următoarele:

a)             recurgerea  la retorsiune, care constă în măsurile de răspuns ale unui stat faţă de

actele inamicale, contrare curtoaziei internaţionale ale unui stat îndreptate împotriva lui.

Retorsiunea poate lua diferite forme, precum: suspendarea sau reducerea ajutorului public de 67

către S.U.A. statelor, care în anii 1960 şi-au extins zonele de pescuit dincolo de marea lor

teritorială sau a celor care nu respectă drepturile omului.

b)             represaliile, care constau într-un act sau mai multe acte contrare dreptului

internaţional adoptate de un stat prin care se răspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate

împotriva lui. Scopul represaliilor este de a determina statul care a acţionat ilicit să înceteze

acţiunea sa, să repare daunele provocate celuilalt stat şi să revină la respectarea dreptului

internaţional. Pentru a fi legale, represaliile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie

îndreptate împotriva statului autor al actului ilicit; să fie proporţionale cu actul ilicit căruia ele

vin sădea răspunsul; să fie acţionate ca un act de necesitate şi acţionate de către statul victimă

după ce s-a încercat despăgubirea prin alte mijloace; să fie exercitate după ce s-a somat statul

vinovat.

c) ruperea relaţiilor diplomatice, este actul unilateral al uni stat prin care îşi recheamă

misiunea diplomatică dintr-un stat şi cere statului respectiv să-şi recheme misiunea diplomatică

de pe teritoriul său. Prin acest act, statul care a recurs la el pune capăt relaţiilor oficiale cu statul

vizat prin acţiunea sa. Motivele ruperii relaţiilor diplomatice pot fi: un act discreţionar al statului

respectiv; un act acceptat sau impus în virtutea unor tratate sau organizaţii pe plan internaţional;

reacţia împotriva unui ilicit, care a provocat o daună sau a încălcat un drept; nemulţumirea

pentru comportarea neamicală a unui stat; schimbarea neconstituţională a guvernului unui stat

printr-o lovitură  de stat, revoluţie sau ocupaţie străină; ruperea sau stabilirea relaţiilor statului

respectiv cu un terţ.

Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea loc fie expres, fie tacit. În ambele situaţii trebuie să

existe manifestarea de voinţă neechivocă a statului în acest sens. Modalitatea expresă constă într-

o declaraţie oficială sau scrisă. Modalitatea tacită se poate manifesta prin: plecarea voluntară a

agentului diplomatic în ţara de origine în urma unor incidente care, în mod obişnuit, duc la

încetarea temporară sau definitivă a relaţiilor diplomatice; plecarea tuturor membrilor misiunii

fără o motivare explicită; refuzul de recunoaştere a noului guvern sau recunoaşterea noului

guvern de facto; războiul între ţările respective.

Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea loc şi ca acţiuni colective concepute în cadrul unor

alianţe sau organizaţii internaţionale. Elementele caracteristice ruperii colective a relaţiilor

diplomatice sunt: preeminenţa organului internaţional faţă de fiecare stat care îl constituie;

existenţa obligaţiei juridice asumate de statele membre de executare a hotărârilor comune;

caracterul de sancţiune a măsurii care se aplică în mod colectiv. Ca sancţiune, aceasta nu se

aplică prin constrângere, ea rămâne la libera apreciere a statelor.

68

Efectele ruperii relaţiilor diplomatice constau în dispariţia oricărui raport oficial de reprezentare,

efectul concret fiind închiderea misiunii diplomatice şi părăsirea ţării de către agenţii şi membrii

acesteia. Conform principiului inviolabilităţii, autorităţile statului acreditat nu au dreptul de a

pătrunde şi de a exercita acte de autoritate în interiorul acestuia. Această regulă este prevăzută în

art. 16 al Convenţiei de la Havana din 1928 şi art. 45 din Convenţia de la Viena din 1961. Acest

principiu vizează instituţia persoanei agentului diplomatic, conform căruia statutul juridic de

imunitate nu încetează instantaneu cu ruperea relaţiilor diplomatice. În ceea ce priveşte efectul

ruperii relaţiilor diplomatice, asupra tratatelor internaţionale s-a statuat principiul potrivit căruia

tratatele trebuie respectate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CURSUL  6

RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR

 

Răspunderea internaţională este definită în documentele juridice internaţionale ca “instituţie a

dreptului internaţional public în temeiul căreia statul sau alt subiect al dreptului internaţional,

care săvârşeşte fapte internaţionale ilicite, este răspunzător faţă de statul lezat prin aceste fapte

sau faţă de toate statele lumii, în cazul crimelor internaţionale” (răspunderea internaţională a

statelor). O altă definiţie este aceea potrivit căreia “răspunderea internaţională a statului – subiect

principal al acestei instituţii – înseamnă că cela care a săvârşit o faptă internaţională ilicită sau o

acţiune legală de natură să producă prejudicii altui subiect de drept internaţional public este dator

să suporte consecinţele stabilite de dreptul internaţional public”. Răspunderea, în dreptul

internaţional public, este definită şi ca “obligaţie pentru cei care au încălcat normele acestuia de a

suporta consecinţele conduitei lor ilicite, obligaţie care le este impusă sub forma sancţiunilor

stabilite de către state”.69

Caracterele, natura, fundamentul şi tipurile răspunderii internaţionale

1. Răspunderea internaţională are, ca primă trăsătură fundamentală, uncaracter sancţionator, ea

fiind o replică la nerespectarea regulilor de drept internaţional. În al doilea rând, răspunderea

internaţională nu este autonomă în raport cu obligaţiile internaţionale, ci o completare a acestora,

chiar dacă uneori, statele răspund pentru fapte care nu au caracter ilicit (răspundere obiectivă).

2. Natura juridică a răspunderii internaţionale, reprezintă un raport juridic între două sau mai

multe subiecte de drept internaţional public, în special între state, respectiv între statul vinovat şi

statul lezat, opinie însuşită şi de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Chiar şi atunci

când se produce o daună unui particular, raportul de răspundere se naşte între statul care şi-a

încălcat obligaţia şi statul al cărui cetăţean este victima. Atunci când gravitatea încălcărilor este

de mare amploare şi vizează întreaga comunitate internaţională, raportul juridic de răspundere se

naşte între statul autor şi toate celelalte state, ca o obligaţie erga omnes (de ex., în cazul

acţiunilor care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională).

3.             Fundamentul răspunderii internaţionale trebuie analizat în contextul distincţiei care se

face între răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional şi răspunderea pentru

consecinţele prejudiciabile ale unor activităţi legale. Răspunderea statelor pentru fapte ilicite din

punct de vedere al dreptului internaţional, fundamentul răspunderii internaţionale a statelor este

faptul ilicit care, potrivit proiectului de articole al Comisiei de Drept Internaţional trebuie să

îndeplinească două condiţii: una de ordin subiectiv, respectiv o comportare manifestă prin

comisiune sau omisiune imputabilă statului; alta de ordin obiectiv, respectiv o încălcare a unei

obligaţii internaţionale printr-o comportare care-i este imputabilă. Doctrina şi practica judiciară

consideră că răspunderea internaţională a unui stat poate fi angajată dacă fapta îi este imputabilă

şi dacă este ilegală din punct de vedere al dreptului internaţional public.

Pe lângă aceste condiţii se afirmă uneori şi existenţa culpei, prejudiciul şi legăturii cazuale. Cât

priveşte culpa, aceasta este o condiţie care aparţine dreptului internaţional clasic şi a pierdut din

importanţă în prezent, în favoarea răspunderii obiective. Potrivit Proiectului de articole al

Comisiei de Drept Internaţional, prejudiciul nu este o condiţie a răspunderii statelor pentru fapte

ilicite, în sensul că numai existenţa prejudiciului nu termină direct răspunderea dacă nu există şi

o încălcare a dreptului internaţional public.

Faptele internaţionale ilicite, ca fundament al răspunderii internaţionale a statelor, sunt grupate

în două categorii: a) crime internaţionale şi b) delicte internaţionale.

Crimele internaţionale sunt definite în Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional a

O.N.U. ca fiind faptul ilicit din punct de vedere internaţional, care rezultă din violarea unei

obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale 70

societăţii internaţionale, încât ea este considerată de societate în ansamblul ei ca o crimă.

Răspunderea pentru această categorie de fapte ilicite vizează ocrotirea unor valori universal

acceptate de societatea internaţională, precum pacea şi securitatea internaţională, dreptul

popoarelor la autodeterminare, protecţia fiinţei umane în timp de pace şi în timp de conflict

armat, mediul natural etc. În cazul săvârşirii acestor fapte internaţionale ilicite, raportul juridic de

răspundere se naşte între statul autor al crimei internaţionale şi toate celelalte state (obligaţie de

răspundere erga omnes).

Delictele internaţionale reprezintă fapte internaţionale ilicite mai puţin grave decât crimele

internaţionale, iar raportul juridic de răspundere se naşte între statul autor şi statul victimă

(statele victime).

Faptele ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional (crimele şi delictele internaţionale)

reprezintă violări ale obligaţiilor statelor. După natura lor, obligaţiile internaţionale ale statelor

pot fi: a) obligaţii de comportament (de a avea un anumit comportament); b) obligaţii de

eveniment (să prevină producerea unor evenimente). După momentul în care sunt violate,

obligaţiile internaţionale se clasifică în fapte internaţionale ilicite cu durată în timp (fapte

continue, compuse sau complexe) şi fapte internaţionale ilicite fără durată în timp.

Determinarea tipului obligaţiei este importantă pentru individualizarea răspunderii autorului şi

normalizarea relaţiilor dintre state.

RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR ŞI ORGANIZAŢIILOR

INTERNAŢIONALE

 

1.      Răspunderea internaţională a statelor

Faptele ilicite care declanşează răspunderea internaţională a statelor pot fi grupate în trei

categorii: a) fapte ilicite de drept comun, comise în timp de pace de particulari sau de

împuterniciţi ai statului sau ai guvernului său; b) fapte ilicite comise în timpul dezordinilor

sociale interne (tulburări interne, insurecţii); c) fapte ilicite comise în timp de război. Statele

răspund pentru actele lor – acte de stat – şi pentru actele particularilor, dacă sunt ilicite din punct

de vedere al dreptului internaţional. Statele răspund pentru actele ilicite prin care au produs

prejudicii altui stat, cetăţenilor sau bunurilor acestuia, indiferent de autoritatea care le-a uzat,

pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, precum şi când cauzează pagube altui stat prin

luarea unor măsuri de prevenire a unor tulburări interne. Statele răspund şi pentru faptele

resortisanţilor săi, persoane particulare, când nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica

producerea lor.

2.      Formele răspunderii internaţionale a statelor71

În funcţie de gravitatea şi conţinutul violărilor, răspunderea poate

fi:morală, politică sau materială. Răspunderea statelor nu poate fi penală pentru că societas

delinquere non potest. În legătură cu acest ultim aspect s-au conturat trei concepţii în literatura

de specialitate: a) statul, ca persoană morală (juridică), nu poate răspunde penal; b) o persoană

morală trebuie să răspundă penal pentru infracţiunile comise, pentru că ar avea aptitudinea să

comită asemenea fapte prin propria voinţă; c) concepţia care acceptă aptitudinea persoanei

morale de a comite infracţiuni, dar respinge posibilitatea de a aplica sancţiuni penale ori le

acceptă în mod cu totul excepţional.

În doctrina dreptului internaţional se afirmă că răspunderea internaţională nu are decât în mod

excepţional un caracter penal şi că acest tip de sancţiune vizează numai persoana fizică, pentru că

“ea este singura care are voinţă conştientă şi, de aceea, nu poate exista culpă şi nici culpabilitate,

nici responsabilitate penală pentru o colectivitate”. Răspunderea penală nu poate opera pentru

subiectele dreptului internaţional, ci numai în cazul persoanei fizice, a omului ca individ.

Răspunderea morală a statelor

Răspunderea morală a statelor este o formă a răspunderii internaţionale a statelor

(satisfactio), determinată de prejudiciul moral (insultă, tratament necorespunzător etc.) cauzat

altui stat printr-o faptă contrară dreptului internaţional. Repararea prejudiciului constă într-o

satisfacţie sub forma exprimării de scuze datorate de statul autor faţă de statul lezat, prezentarea

de onoruri sau promisiuni că actele ilicite nu se vor repeta. Răspunderea morală se poate

concretiza prin aplicarea desancţiuni funcţionarilor ori cetăţenilor care au săvârşit fapta, sau

înplata unor sume de bani     ca despăgubiri punitive. Este posibil ca satisfacţia să fie exprimată

şi prin declararea faptei ca ilicită de către o instanţă internaţională. Răspunderea morală nu are

numai o funcţie reparatorie din punct de vedere moral, ci, prin reafirmarea normelor încălcate, şi

o funcţie de promovare a respectării dreptului internaţional.

Răspunderea politică (politico- juridică) a statelor

Răspunderea politică este o formă a răspunderii internaţionale a statelor care presupune

suportarea de către statul autor a unor sancţiuni care pot fi concretizate într-o gamă care variază

de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit şi până la sancţiuni dure, chiar cu folosirea forţei

armate, în cazul actelor de agresiune. Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în

diverse moduri: condamnarea şi alte luări de poziţii de dezaprobare; moţiuni şi rezoluţii ale

organizaţiilor internaţionale care pot merge până la decizia de suspendare sau excludere din

organizaţie a statului autor; întreruperea relaţiilor diplomatice; folosirea forţei armate aeriene,

navele terestre în scop demonstrativ sau chiar operaţii militare în baza deciziei Consiliului de

Securitate.72

Răspunderea materială a statelor

Această formă a răspunderii internaţionale obligă statul vinovat să repare daunele materiale

provocate altui stat, sub dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio)

şi restabilirea drepturilor încălcate (restitutio). Reparaţia daunelor materiale are un caracter

compensatoriu şi nu unul punitiv. Principiul aplicabil esterestitutio in integrum, cu precizarea că

practica internaţională consacră regula potrivit căreia statul vinovat va repara numai daunele

directe, nu şi pe cele indirecte.  Ca principiu subsidiar, când restabilitatea situaţiei anterioare

faptei ilicite nu este posibilă, răspunderea materială va consta în plata unor compensaţii pentru

prejudiciile provocate (reparatio). Răspunderea materială a statelor poate exista independent de

celelalte forme ale răspunderii internaţionale. Dacă faptele ilicite sunt grave, pe lângă

răspunderea materială operează şi răspunderea politică şi morală, inclusiv tragerea la răspundere

penală a persoanelor autoare ale crimelor internaţionale.

Particularităţi ale răspunderii organizaţiilor internaţionale

Prezenţa organizaţiilor internaţionale guvernamentale a schimbat imaginea societăţii

internaţionale, cu implicaţii evidente şi în sfera răspunderii internaţionale. Recunoscându-se

personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale, rezultă că acestea au drepturi şi obligaţii în

raport cu alte subiecte ale dreptului internaţional public, ceea ce înseamnă că, dacă drepturile lor

sunt violate, au posibilitatea să le valorifice prin intermediul răspunderii internaţionale.

Organizaţia internaţională guvernamentală, ca şi statul, poate fi parte într-un raport juridic de

răspundere internaţională. Organizaţiile internaţionale au şi o personalitate juridică de drept

intern, aflându-se sub imperiul jurisdicţiei unui stat. Organizaţia are o dublă personalitate

juridică: de drept intern şi de drept internaţional.

Din punct de vedere al dreptului intern, răspunderea juridică a organizaţiei internaţionale

poate fi contractuală şi extracontractuală, în funcţie de actele sau faptele acesteia, care sunt sub

incidenţa legislaţiei naţionale. Cu toate subiectele dreptului intern, organizaţiile internaţionale au

obligaţia să respecte legislaţia naţională a statului în care îşi au sediul, ori a statelor pe teritoriul

cărora îşi desfăşoară activitatea, în caz contrar fiind supuse regulilor răspunderii juridice.

Organizaţiile internaţionale beneficiază de imunitate de jurisdicţie sub aspect procedural; chiar

organizaţia poate renunţa la imunitatea sa sau poate soluţiona litigiul prin negociere sau prin

orice alt mijloc convenit de părţi.

În privinţa răspunderii organizaţiei internaţionale în dreptul internaţional public, în

general, organizaţiile internaţionale sunt supuse regulilor răspunderii internaţionale a statelor, cu

precizarea că ele funcţionează pe principiul specializării (persoană juridică funcţională).

Răspunderea lor în plan internaţional este determinată de acest specific. Caracterul ilicit al 73

faptelor organizaţiilor internaţionale va fi analizat prin raportare la actele statutare şi la deciziile

pe care le iau realizarea obiectivelor. Ca şi statele, organizaţiile internaţionale nu fac obiectul

răspunderii penale, aplicându-se principiul societas delinquere non potest, ceea ce nu exclude

răspunderea penală a funcţionarilor acestora atunci când comit infracţiuni internaţionale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ASPECTE PRIVIND DREPTUL DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

Reprezentarea statelor în relaţiile internaţionale. Dreptul diplomatic şi consular

Statele sunt reprezentate în raporturile internaţionale de şeful statului, şeful guvernului şi

ministrul afacerilor externe:

Organele de specialitate în domeniul reprezentării statelor în raporturile internaţionale sunt:

Ministerul Afacerilor Externe, misiunile diplomatice şi oficiile consulare.

Sistemul juridic al misiunilor diplomatice decurge din numeroase norme cutumiare, Aceste

norme cutumiare au fost codificate în Convenţia de la Viena din 1961 

 Convenţia de la Viena din 1975 

Pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesar să existe relaţii diplomatice între cele

două state şi să intervină un acord între ele.

O misiune diplomatică poate fi suspendată, atunci când, nu mai este în măsură să funcţioneze.

Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă cauza cea mai frecventă de încetare a misiunilor

diplomatice,(act unilateral, conflict armat).

74

Un caz frecvent de încetare a misiunii diplomatice îl reprezintă actul unilateral al statului

trimiţător, care procedează, pentru diferite raţiuni, mai ales de economie bugetară, la reducerea

misiunilor sale din străinătate.

 

În general, misiunile diplomatice cuprind:

- o secţie politică;

- o secţie economică şi/sau comercială;

- o secţie pentru relaţii culturale;

- o secţie de presă;

- o secţie consulară;

- un birou al ataşatului militar.

Misiunea diplomatică este condusă de şeful misiunii.

Personalul misiunilor diplomatice

Personalul diplomatic al misiunii diplomatice cuprinde, şefii de misiune.

miniştri sau miniştri consilieri; consilieri; secretari I; secretari II; secretari III;

Personalul nediplomatic este format din personalul administrativ şi ethnic.

din această categorie ar face parte: şoferi, portari, paznici, grădinari, bucătari, menajere etc.

Numirea şi admiterea şefului de misiune

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, ”Statul primitor trebuie să se asigure că persoane pe

care intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul primitor a primit agrementul acestui

stat”. Aceasta obligă statul să se informeze, dacă persoane pe care intenţionează să o desemneze

ca şef de misiune este agreată de statul care ar urma să o primească.

Acreditarea este procedura specială prin care persoana care a primit deja agrementul dobândeşte

calitatea de şef de misiune.

Numirea celorlalţi membri ai personalului misiunii diplomatice ţine de competenţa internă a

statului trimiţător.

Funcţiile membrilor misiunii diplomatice încetează ca rezultat al procesului firesc de înnoire

periodică a personalului, fie datorită voinţei statului trimiţător, ori a statului primitor, fie ca

urmare a altor împrejurări.

funcţiile misiunii diplomatice constau, în următoarele:

a) Reprezentarea statului trimiţător este considerat a fi funcţia cea mai importantă a misiunii

diplomatice, din care recurg celelalte.

c) purtarea de tratative cu guvernul statului primitor;

75

d) informarea prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul

primitor.

1. Funcţia de reperezentare revine, şefului misiunii.

2. Funcţia de observare şi informare  Cunoaşterea situaţiei politice, economice, sociale din statul

de reşedinţă reprezintă o condiţie pentru desfăşurarea activităţii misiunii diplomatice.

b) Protecţia statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi

Funcţia de protecţie  vizează cazul în care drepturi sau interese patrimoniale, morale sau de alt

ordin ale statului ori ale cetăţenilor săi sunt prejudiciate pe teritoriul statului de reşedinţă. În

acest caz, misiunea diplomatică poate să ceară statului de reşedinţă să ia măsurile necesare

pentru încetarea încălcării sau repararea prejudiciului suferit.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, misiunea diplomatică are funcţia de a ”proteja în statul

primitor interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi în limitele admise de dreptul

internaţional”. Prin cetăţeni se înţeleg şi persoanele juridice care au naţionalitatea statului

trimiţător.

Protecţia diplomatică se exercită în anumite condiţii.

O primă condiţie este ca persoana în cauză să aibă cetăţenia statului trimiţător , iar în cazul

persoanelor juridice să aibă naţionalitatea acestui stat. Este condiţia sine qua non a exercitării

protecţiei diplomatice, ca element al suveranităţii statului, care legitimează exercitarea ei în

raporturile cu un alt stat.

Pentru exercitarea protecţiei diplomatice, cetăţenia unei persoane trebuie să poată fi opozabilă

statului căruia i se adresează demersul diplomatic; această condiţie este îndeplinită atunci când

statul respectiv a recunoscut această cetăţenie, sau atunci când cetăţenia este efectivă. În cazul

dublei cetăţenii sau al schimbului cetăţeniei, cerinţa efectivităţii este şi mai importantă, fiind

determinantă pentru admiterea exercitării protecţiei diplomatice.

În ceea ce priveşte persoanele juridice, se cere o naţionalitate efectivă, care este determinată de

sediul social, de locul înregistrării sau de locul principal de desfăşurare a activităţii.

O altă condiţie pentru exercitarea protecţiei diplomatice este epuizarea recursurilor locale.

Deoarece protecţia diplomatică are caracter subsidiar faţă de acţiunea instituţiilor statului

reclamat, dreptul internaţional stabileşte norma epuizării căilor de recurs locale, înainte de

exercitarea protecţiei diplomatice de către statul reclamant. Persoana în cauză trebuie, deci, să fi

încercat şi să obţină valorificarea drepturilor sale în faţa organelor statului teritorial, inclusiv cele

jurisdicţionale, utilizând toate etapele pe care le oferă legea acestui stat să fi fost respinse.

O ultimă condiţie pentru exercitarea protecţiei diplomatice esteandorsarea de către stat a

pretenţiei persoanei fizice sau juridice în cauză.76

Protecţia  diplomatică este un element al suveranităţii statului, iar pentru cetăţean, un drept care

decurge din relaţia de cetăţenie cu statul (deşi legile şi regulamentele statelor diferă în această

privinţă).

3. Exercitarea de funcţii consulare de către misiunile diplomatice Potrivit Convenţiei de la

Viena privind relaţiile diplomatice din 1961 „Nicio dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi

interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare”. La rândul său,

Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare din 1963 prevede că „Funcţiile consulare sunt

exercitate şi de misiunile diplomatice în conformitate cu prevederile prezentei Convenţii”.

Practica internaţională a statelor consacră existenţa simultană a relaţiilor diplomatice cu cele

consulare (uneori relaţiile consulare au precedat pe cele diplomatice) şi exercitarea, de către

misiunile diplomatice, şi a funcţiilor consulare.

În practică, în cadrul misiunilor diplomatice funcţionează secţii consulare, care exercită funcţiile

consulare.

Misiunea diplomatică exercită funcţii consulare, în principiu, pe întreg teritoriul statului primitor;

dacă statul trimiţător deschide, cu acordul statului primitor, oficii consulare pe teritoriul acestuia,

acestor oficii li se stabilesc prin acordul celor două state circumscripţii consulare, în cadrul

cărora ele îşi exercită funcţiile consulare. Misiunea diplomatică nu mai poate exercita funcţii

consulare în aceste circumscripţii, atâta timp cât există oficiile consulare respective.

 

 

Imunităţile şi privilegiile diplomatice

Convenţia de la Viena din 1961 afirmă în preambul că „scopul privilegiilor şi imunităţilor

diplomatice este nu de a crea avantaje unor persoane, ci de a asigura îndeplinirea eficace a

funcţiilor misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statelor”.

Norma de bază a Convenţiei este nediscriminarea, aplicarea unui tratament restrictiv sau mai

favorabil poate să intervină, pe bază de reciprocitate, dacă unul din state aplică în mod restrictiv

o prevedere a Convenţiei, respectiv dacă ele convin asupra unui tratament mai favorabil.

Imunităţile şi privilegiile misiunii diplomatice

Imunităţile şi privilegiile misiunii diplomatice vizează respectarea localurilor misiunii şi

neamestecul statului de reşedinţă în activităţile desfăşurate de misiune.

1. Inviolabilitatea localurilor misiuni; potrivit Convenţiei, nu este permis agenţilor statului de

reşedinţă să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii. Inviolabilitatea localurilor

misiunii este considerată ca principiul cel mai vechi şi mai solid al dreptului internaţional.

77

Protecţia localurilor misiunii trebuie să fie asigurată şi în cazul ruperii relaţiilor diplomatice sau

al rechemării definitive sau temporare a misiunii diplomatice.

2. În legătură cu inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, în practica internaţională şi în

doctrină s-a ridicat problema azilului diplomatic, respectiv, dacă o misiune diplomatică poate

acorda azil în localurile sale unor persoane din statul de reşedinţă.

Majoritatea statelor lumii nu recunosc un drept de azil diplomatic (deşi SUA şi unele state

europene l-au practicat, pe motive politice). Acest drept este recunoscut de majoritatea statelor

latino-americane şi face obiectul mai multor convenţii încheiate de acestea (Convenţia de la

Montevideo din 1933 privind azilul politic, Convenţia de la Caracas din 1954 cu acelaşi titlu).

Convenţia de la Viena prevede că „localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil

cu funcţiile misiunii, aşa cum sunt ele enunţate în prezenta Convenţie sau în alte reguli ale

dreptului internaţional, ori în acordurile speciale în vigoare între statul trimiţător şi statul de

reşedinţă”.

Se poate considera că acordarea azilului nu  a devenit o normă de drept internaţional general.

Acordarea azilului diplomatic nu este inclusă printre funcţiile misiunii diplomatice; extinderea

unei astfel de practici poate, în multe cazuri, să pună în pericol îndeplinirea  acestor funcţii,

putând fi o sursă de tensiune între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.

3. Imunitatea de juridicţie înseamnă exceptarea de la jurisdicţia locală, de la controlul instanţelor

locale şi formele de constrângere pe care  acestea le produce, şi nu scutirea de obligaţia de a

respecta legile şi reglementările locale.

4. Inviolabilitatea arhivelor, documentelor şi corespondenţei misiunii; potrivit Convenţiei de la

Viena din 1961, ele sunt inviolabile în orice moment şi în orice lor s-ar afla; se apreciază că, fără

aceasta, ambasadele şi-ar pierde raţiunea de a fi. Statul de reşedinţă are obligaţia de a respecta şi

proteja nu numai inviolabilitatea arhivelor şi documentelor misiunii, ci şi a corespondenţei

oficiale a misiunii, prin aceasta înţelegându-se întreaga corespondenţă referitoare la misiune şi la

funcţiile sale.

5. Privilegiile misiunii diplomatice se referă la libertatea de comunicare a misiunii în scopuri

oficiale. Potrivit Convenţiei de la Viena, statul de reşedinţă permite şi protejează comunicarea

liberă a misiunii în orice scopuri oficiale.  Pentru a comunica cu guvernul său, ca şi cu celelalte

misiuni şi consulate ale statului său, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare

potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate.

6. Un alt privilegiu acordat misiunii diplomatice este libertatea de mişcare şi de deplasare.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, statul de reşedinţă asigură libertatea de deplasare şi de

78

circulaţie pe teritoriul misiunii, sub rezerva legilor şi reglementărilor sale referitoare la zonele în

care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională.

7. Misiunile diplomatice beneficiază de scutiri de taxe şi impozite. Misiunea diplomatică este

scutită de orice impozite şi taxe asupra drepturilor şi taxelor percepute pentru actele oficiale

eliberate de ea. Misiunile eliberează acte oficiale, mai ales în domeniul consular, pentru care

percep taxe. Este o normă general acceptată ca ele să fie scutite de impozite asupra acestor

venituri (de ex. Taxa de timbru).

8. Misiunea şi şeful misiunii au dreptul de a arbora drapelul naţional şi de a pune stema statului

trimiţător pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de

transport ale acesteia.

 

Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici sunt următoarele:

a) inviolabilitatea personală şi inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomatic;

b) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă a agentului diplomatic;

c) scutiri de prestaţii, impozite şi taxe;

d) imunităţi şi privilegii acordate membrilor personalului diplomatic;

e) privilegii de ordin vamal – scutire de plata drepturilor de vamă, a taxelor şi altor drepturi

conexe, pentru obiectele importate destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al

membrilor familiei acestuia, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării

sale.

Imunităţi şi privilegii acordate personalului tehnic şi administrativ, precum şi membrilor

familiilor acestora:

a) inviolabilitate personală;

b) inviolabilitatea reşedinţei;

c) inviolabilitatea corespondenţei şi documentelor lor;

d) imunitate de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă pentru actele îndeplinite în exercitarea

funcţiilor lor;

e) privilegii fiscale; scutire de taxe pentru obiectele importate cu ocazia primei instalări.

 

Misiunile pe lângă organizaţiile internaţionale

Statele trimit misiuni şi pe lângă organizaţii internaţionale – subiecte de drept internaţional,

create de state prin tratate internaţionale pentru realizarea cooperării multilaterale.

Este vorba atât de misiuni permanente, cât şi de misiuni temporare.

79

Misiunile permanente pe lângă organizaţii internaţionale, ca şi misiunile diplomatice acreditate

în state, sunt organe de relaţii externe ale unui stat, menite să-l reprezinte în raporturile cu acesta.

Între ele există deosebiri: misiunile permanente deşi reprezintă statul pe lângă organizaţii

internaţionale, îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului de sediu; aceasta duce la stabilirea

unor rapoarte triunghiulare care creează un regim juridic complex.

Normele aplicate în acest domeniu sunt mai puţin ferme, decât în cazul relaţiilor dintre state,

fiind vorba de relaţii între subiectele de drept internaţional de natură diferită, iar temeiul

privilegiilor şi imunităţilor este strict cel funcţional, căci misiunile nu reprezintă statul trimiţător

pe lângă statul de sediu, care trebuie să acorde privilegii şi imunităţi, ci pe lângă o organizaţie

internaţională. Pe de altă parte, participarea la lucrările organizaţiilor internaţionale se referă nu

numai la reprezentanţi ai statelor membre, ci şi la observatori din partea statelor nemembre,

delegaţi ai mişcărilor de eliberare şi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale, chiar

persoane particulare, în funcţie de activităţile fiecărei organizaţii; aceasta nu poate aă nu creeze

dificultăţi pentru statul gazdă.

În ceea ce priveşte funcţiile misiunii permanente, dacă acestea includ reprezentarea statului

trimiţător în organizaţia internaţională, negociereacu aceasta, observarea şi informarea despre

activitatea organizaţiei, ele includ şi participarea la promovarea realizării scopurilor şi

principiilor organizaţiei, folosirea serviciilor oferite de organizaţie, ca informaţii, documentaţie,

asistenţă şi protecţia intereselor statului trimiţător în organizaţie.

Misiunile permanente sunt conduse de reprezentanţi permanenţi acreditaţi pe lângă

secretariatele organizaţiilor internaţionale. Structura lor depinde de importanţa pe care statul o

acordă organizaţiei şi de posibilităţile sale. Efectivul misiunii este stabilit de statul trimiţător; el

nu poate depăşi limitele a ceea ce este rezonabil şi normal, ţinând seama de funcţiile organizaţiei

şi de nevoile misiunii.

Statutul juridic al misiunilor permanente pe lângă organizaţii internaţionale prezintă alte aspecte

specifice, ca urmare a caracterului triunghiular al raporturilor pe care le presupune, prin raportare

atât la organizaţia internaţională, cât şi la statul de sediu.

La baza regimului de privilegii şi imunităţi ale misiunilor permanente şi membrilor lor stă

concepţia funcţională. Potrivit Cartei ONU„Reprezentanţii statelor membre se vor bucura de

privilegiile şi imunităţile necesare pentru a-şi exercita în mod independent funcţiile legate de

organizaţie”.

Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu

caracter universal, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite la Viena în 1975, şi-a propus să

80

realizeze codificarea normelor dreptului internaţional în acest domeniu, incluzând atât misiunile

permanente, cât şi delegaţiile la reuniuni şi delegaţiile de observatori.

Dispoziţiile de fond ale Convenţiei reiau în mare măsură pe cele cu privire la privilegiile şi

imunităţile misiunilor diplomatice privind: inviolabilitatea localurilor, scutirile fiscale asupra

acestora, inviolabilitatea arhivelor, libertatea de mişcare şi de comunicare, inviolabilitatea

personală a membrilor misiunii, a locuinţelor, a bunurilor lor, imunitatea de jurisdicţie,

renunţarea la aceasta, scutirea de prestaţii de securitate socială, de impozite ţi taxe, de prestaţii

personale, de taxe vamale etc.

Convenţia nu a intrat în vigoare deoarece nu s-a asigurat o abordare echilibrată între interesele

statelor gazdă, puţine la număr, şi cele ale statelor trimiţătoare.

 

Misiunile speciale

Potrivit Convenţiei adoptate în 1969, prin misiune specială se înţelege o misiune temporară, cu

caracter de reprezentare a unui stat, trimisă de acest stat pe lângă alt stat cu consimţământul

acestuia din urmă pentru a trata cu acesta probleme specifice sau pentru a îndeplini pe lângă el o

însărcinare specifică.

Misiunea specială se caracterizează prin următoarele:

a) caracterul temporar, spre deosebire de misiunile diplomatice permanente;

b) caracterul reprezentativ, ea reprezentând în mod oficial un stat, trimisă de acesta într-un alt

stat; c) misiunea acţionează, astfel, în calitate de organ al unui stat-subiect de drept internaţional,

în raporturile cu un alt stat;

d) caracterul consensual, ea fiind trimisă, ca şi cea permanentă, cu consimţământul statului

primitor; e) caracterul limitat la tratarea anumitor probleme sau îndeplinirea unei însărcinări

specifice, spre deosebire de misiunea permanentă care are capacitatea de reprezentare generală a

statului trimiţător.

Numirea şefului misiunii speciale şi a membrilor acesteia este prerogativa statului trimiţător.

Statul primitor poate însă să refuze să admită o misiune specială, dacă el consideră că efectivul

acesteia este nerezonabil ţinând seama de împrejurări şi de condiţiile sale, ca şi de nevoile

misiunii în cauză. El poate să refuze să admită orice persoană ca membru al unei misiuni

speciale, să informeze în orice moment statul trimiţător că un reprezentant al său şi orice

membru al personalului diplomatic al misiunii este persoană non grata şi că orice alt membru al

personalului misiunii nu este acceptabil; el trebuie să-şi dea consimţământul ca un cetăţean al său

sau al unui stat terţ să facă parte din misiunea specială. Statul primitor poate să pună capăt unei

misiuni speciale, notificând statului trimiţător că el o consideră încheiată.81

Statul trimiţător, misiunea specială şi membrii acesteia se bucură de privilegii şi imunităţi care

sunt, în mare măsură, cele ale misiunii diplomatice permanente şi ale membrilor acesteia, cu

unele deosebiri, ţinând seama de durata mandatului limitat şi natura misiunii speciale.

Majoritatea prevederilor Convenţiei din 1969 produc pe cele aleConvenţiei din 1961 şi

reprezintă, în esenţă, o adaptare a acestora la situaţiile misiunilor speciale.

Convenţia din 1969 enunţă ca beneficiari ai privilegiilor şi imunităţilor, apropiate de cele ale

agenţilor diplomaţi, pe şeful misiunii speciale, alţi reprezentanţi ai statului trimiţător în misiunea

specială şi personalul ei diplomatic.

Convenţia reia cu mici adaptări prevederile Convenţiei din 1961 referitoare la inviolabilitatea

arhivelor şi documentelor, libertatea de deplasare, libertatea de comunicare, inviolabilitatea

personală, inviolabilitatea locuinţei şi imunitatea de jurisdicţie penală.

Sunt reluate, de asemene, prevederile Convenţiei din 1961 referitoare la scutirea de obligaţii

referitoare la securitatea socială, de impozite şi taxe, de prestaţii personale, de taxe vamale. Se

prevede acelaşi regim de privilegii şi facilităţi pentru personalul administrativ şi cel de serviciu a

misiunii speciale, ca şi pentru membrii familiilor, acelaşi mod de renunţare la imunităţi şi

aceleaşi obligaţii pentru membrii misiunii speciale.

Dreptul internaţional consacră un ansamblu de norme, în cea mai mare parte cutumiare, dar

codificate în Convenţia de la Viena din 1061 şi după modelul ei în convenţiile ulterioare

referitoare la reprezentarea statelor pe lângă organizaţii interguvernamentale şi la misiunile

speciale, norme cu privire la deschiderea şi trimiterea misiunilor, funcţiile lor, privilegiile şi

imunităţile misiunilor şi ale personalului acestora.

 

Oficiile consulare

Relaţiile consulare au fost definite ca fiind raporturile care se nasc între două state, din faptul

că pe teritoriul unui stat se exercită funcţii consulare de către organe ale altui stat.

Relaţiile consulare pot să existe, însă, independent de cele diplomatice şi pot continua în cazul

ruperii acestora.

Stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor consulare este întemeiată, în esenţă, pe interese specifice ale

statului trimiţător, ale cetăţenilor săi în domeniile economic, comercial, maritim, social şi altele,

pe recunoaşterea de către dreptul internaţional a unor drepturi de suveranitate personală

referitoare la cetăţenii proprii, pe recunoaşterea obligaţiei statului de reşedinţă de a acorda

străinilor drepturi subiective destul de apropiate de cele ale propriilor cetăţeni şi pe dreptul

statului trimiţător de a exercita protecţia cetăţenilor săi în străinătate.

82

Normele privind relaţiile consulare şi activitatea oficiilor consulare au fost codificate

prin Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare. Din multe puncte de vedere

aceasta este paralelă şi urmeazămutatis mutandis prevederile Convenţiei din 1961 privind

relaţiile diplomatice. În acest context menţionăm şi  Convenţia europeană privind funcţiile

consulare din 1967, încheiată în cadrul Consiliului Europei. A fost concepută ca o codificare

regională şi se referă doar la funcţiile consulare, considerându-se că materia privilegiilor şi

imunităţilor consulare este reglementată prin Convenţia din 1963.

Această Convenţie reprezintă atât o cristalizare a normelor de drept cutumiar existente, cât şi, din

unele puncte de vedere, o dezvoltare progresivă a dreptului internaţional. Convenţia din

1963 reprezintădreptul cutumiar în materia relaţiilor consulare. Prevederile Convenţiei de la

Viena sunt considerate, pentru viitor, un standard minimum sub care nu se poate coborî.

 

Înfiinţarea oficiilor consulare

Exercitarea funcţiilor consulare se face, fie de către organe specializate, înfiinţate în acest scop,

denumite oficii sau posturi consulare, fie demisiunile diplomatice.

În ceea ce priveşte misiunile diplomatice, funcţiile consulare fac parte din atribuţiile de ansamblu

de reprezentare în statul primitor. Desigur, misiunea diplomatică trebuie să notifice ministerului

afacerilor externe al statului de reşedinţă numele şi calitatea diplomatului investit cu exercitarea

de funcţii consulare, având în vedere efectele juridice ale actelor îndeplinite de acesta, inclusiv

pe teritoriul acestui stat (legalizări de acte, de semnături, acordarea de vize etc.).

Deschiderea unui oficiu consular pe teritoriul statului de reşedinţă nu poate avea loc decât cu

consimţământul acestuia.

Stabilirea unui oficiu consular prezintă aspecte specifice, care presupun consimţământul expres

al statului de reşedinţă. Astfel, dacă sediul misiunii diplomatice este, de regulă, în capitala de

reşedinţă, misiunea având atribuţii pe întreg teritoriul acestuia, oficiul consular are competenţe

limitate la o parte a teritoriului, denumită circumscripţie consulară, iar sediul său se stabileşte

într-un oraş din această circumscripţie. Atât întinderea circumscripţiei consulare, cât şi sediul

oficiului consular se stabilesc cu aprobarea statului de reşedinţă. Tot cu acordul acestuia se

stabileşte rangul oficiului consular: consulat general; consulat; viceconsulat; agenţie consulară.

Obţinerea consimţământului statului de reşedinţă privind deschiderea unui oficiu consular, sediul

şi circumscripţia sa reprezintă o normă fundamentală a dreptului internaţional.

Este o normă cu caracter general, vizând atât consulatele de carieră, cât şi pe cele onorifice.

Personalul oficiilor consulare

83

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961, prin expresia: ”membrii oficiului consular” se

înţelege funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii.

În funcţie de natura sarcinilor lor, Convenţia de la Viena distinge patru categorii de personal:

- şeful oficiului consular, persoana însărcinată să acţioneze în această calitate;

- funcţionarii consulari, persoanele însărcinate cu exercitarea funcţiilor consulare, inclusiv şeful

oficiului consular;

- angajaţii consulari, persoanele angajate în serviciile administrative sau tehnice ale unui oficiu

consular;

- membrii personalului de serviciu, persoanele afectate serviciului casnic al unui oficiu consular.

Şeful serviciului consular desfăşoară o activitate de reprezentare, dar îndeplineşte împreună cu

ceilalţi funcţionari consulari funcţiile consulare propriu-zise. Şefii oficiilor consulare pot

fi: consuli generali, viceconsuli şi agenţi consulari. Acestea sunt şi gradele sau rangurile

consulare.

Convenţia de la Viena prevede că, în lipsa unui acord explicit asupra efectivului oficiului

consular, statul de reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de

el ca fiind rezonabile şi normale, ţinând seama de circumstanţele şi condiţiile din circumscripţia

consulară şi de nevoile oficiului în cauză.

Potrivit Convenţiei de la Viena, numirea şi admiterea oficiilor consularereprezintă un act în care

trebuie să se întâlnească voinţa ambelor state, deşi numirea este un act intern, al organului

competent al statului trimiţător, căci persoana şefului oficiului consular trebuie să fie agreată de

statul de reşedinţă.

În cazul şefului oficiului consular, statul trimiţător eliberează persoanei  în cauză

o patentă consulară, iar statul de reşedinţă răspunde prin eliberarea unui document

numit exequatur. Patenta consulară este un act oficial, intuitu personae, care trebuie să indice:

oficiul consular, categoria funcţionarilor consulari căreia îi aparţine persoana numită (consul de

carieră sau onorific); clasa consulară din care face parte (consul general, consul etc.); sediul

oficiului consular şi circumscripţia acestuia. Patenta emană de la un organ central al statului

trimiţător, de regulă, de la guvernul sau ministrul de externe al acestuia.     

Exequaturul este, de asemenea, un act formal prin care şeful oficiului consular este admis de

către statul de reşedinţă să-şi exercite funcţiile consulare în această calitate. Este un act al

guvernului statului de reşedinţă, care confirmă evenimentele menţionate în patenta consulară, îl

autoriză să exercite funcţiile consulare încredinţate şi ordonă sau cere autorităţilor locale să-l

recunoască în această calitate şi să faciliteze exercitarea funcţiilor sale.

84

Exequaturul este obligatoriu pentru exercitarea funcţiilor consulare; Convenţia de la Viena

prevede că şeful oficiului consular nu poate intra în funcţie înainte de a fi primit exequaturul. El

poate fi admis provizoriu să exercite funcţiile consulare, în aşteptarea eliberării exequaturului;

aceste funcţii pot fi exercitate cu titlu temporar şi de un agent interimar, dacă şeful oficiului

consular este împiedicat să-şi exercite funcţiile sau dacă postul este vacant.

Patenta consulară şi exequaturul conţin elemente care  nu pot fi modificate decât prin acord

între două state, de regulă, prin eliberarea unei noi patente şi a unui nou exequatur.

Statul de reşedinţă este liber să acorde ori să refuze exequaturul şi nu este obligat să-şi motiveze

refuzul.

Având în vedere importanţa acordată patentei şi exequaturului, ca acte oficiale provenind de la

cele două state, Convenţia de la Viena prevede că fiecare stat este liber să hotărască dacă va

stabili sau va admite agenţii consulare girate de agenţi consulari care nu sunt desemnaţi ca şefi

de oficiu consular de către statul trimiţător; în cazul în care sunt admise astfel de agenţii,

condiţiile în care vor funcţiona, ca şi privilegiile şi imunităţile agenţilor consulari, sunt stabilite

prin acord între statul trimiţător şi cel de reşedinţă.

Convenţia de la Viena prevede că statul trimiţător poate numi conform voinţei sale pe membrii

personalului consular (alţii decât şeful oficiului consular); acelaşi regim şi pentru numirea

angajaţilor consulari şi a membrilor personalului de serviciu al oficiului consular, singura

deosebire este că nu se prevede cerinţa consimţământului statului de reşedinţă pentru a-i numi

dintre cetăţenii săi sau ai unui stat terţ, aşa cum se prevede pentru funcţionarii consulari.

Încetarea funcţiilor consulare, potrivit Convenţiei de la Viena, are loc îndeosebi prin:

a) notificarea statului trimiţător către statul de reşedinţă despre încetarea funcţiilor unui membru

al oficiului consular;

b) notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător că el nu mai consideră persoana în cauză

ca membru al personalului consular.

c) declararea unui funcţionar consular ca persoană non grata sau a unui alt membru al

personalului consular ca inacceptabil;

d) declararea ca inacceptabilă a unei persoane, numită membru al unui oficiu consular, înainte de

ajunge pe teritoriul statului de reşedinţă sau înainte de a intra în funcţie la oficiul consular.

 

Funcţiile consulare

Potrivit prevederilor Convenţiei din 1963 de la Viena, ale Convenţiei Europene şi ale

convenţiilor bilaterale, funcţiile consulare sunt grupate astfel:

1) Funcţii privind dezvoltarea relaţiilor între state:85

a) favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale şi economice;

b) dezvoltarea relaţiilor culturale şi ştiinţifice;

c) promovarea relaţiilor amicale cu statul de reşedinţă;

d) funcţia de a îndeplini acte diplomatice în statul de reşedinţă.

2) Funcţii privind protecţia în statul de reşedinţă a intereselor statului trimiţător şi ale persoanelor

fizice sau juridice ale acestuia:

a) protecţia intereselor cetăţenilor şi persoanelor juridice care au naţionalitatea statului trimiţător;

b) acordarea de asistenţă cetăţenilor şi persoanelor juridice care au naţionalitatea statului

trimiţător;

c) funcţia de reprezentare;

d) protejarea, în limitele fixate de lege şi regulamentele statului de reşedinţă,

intereselor minorilor şi ale persoanelor incapabile, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci

când se cere instituirea unei tutele sau curatele cu privire la aceste categorii de cetăţeni.

3) funcţii de stare civilă, notariale şi eliberare de vize:

a) funcţii în domeniul stării civile;

b) funcţii în domeniul notarial: eliberarea de vize şi paşapoarte, transmiterea de acte judiciare şi

extrajudiciare;

c) transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare sau efectuarea de comisii rogatorii.

4) Funcţii în materie de navigaţie maritimă şi aeriană:

a) asistenţă consulară acordată persoanelor de pe navele sub pavilionul statului trimiţător;

b) inspecţie şi control pe navele sub pavilionul statului trimiţător;

c) funcţii consulare în legătură cu aeronavele similare cu cele privind navele: acordarea asistenţei

aeronavelor înmatriculate în statul trimiţător şi membrilor echipajului, în relaţiile cu statul de

reşedinţă, sau la care acesta nu se opune.

5) Alte funcţii – Convenţia de la Viena prevede posibilitatea exercitării altor funcţii consulare,

încredinţate de statul trimiţător şi care nu sunt interzise de legile statului de reşedinţă, sau la

acare acesta nu se opune. În practică sunt cunoscute atribuţii în ceea ce priveşte exercitarea

drepturilor electorale de către cetăţenii statului trimiţător; activităţile consulului în acest domeniu

trebuie să respecte cerinţele care decurg din suveranitatea statului de reşedinţă; nu pot fi

desfăşurate, pe teritoriul acestui stat, campanii electorale sau alte activităţi politice, ori de natură

să tulbure ordinea publică.

Imunităţile şi privilegiile consulare

Imunităţile şi privilegiile oficiului consular se aseamănă, în linii mari, cu cele acordate

misiunilor diplomatice.86

Imunităţile consulare constau în:

a) inviolabilitatea localurilor consulare;

b) inviolabilitatea personală.

Privilegiile privesc:

a) scutirea de obligaţii de înregistrare, de permise de şedere şi de muncă;

b) membrii oficiului consular sunt scutiţi în ceea ce priveşte activitatea lor la oficiul consular, de

obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă referitoare la permise de

muncă pentru folosirea mâinii de lucru străine;

c) scutirea de taxe vamale şi de control;

d) scutirea de prestaţii personale a membrilor oficiului consular.

Obligaţiile membrilor oficiului consular

Ca şi membrii misiunilor diplomatice, funcţionarii consulari au următoarele obligaţii:

a) să respecte legile statului de reşedinţă, ordinea juridică a acestuia;

b) să nu întreprindă în acest stat acţiuni de propagandă politică, de susţinere a unui partid sau alte

forme de participare la lupta politică internă, nu trebuie să instige pe conaţionalii lor la

dezordine, tulburări sau anumite acţiuni politice;

c) funcţionarii consulari de carieră să nu exercite în statul de reşedinţă nicio activitate

profesională sau comercială în profitul personal.

Consulatele onorifice

Convenţia de la Viena prevede, ca principiu, că fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi

sau va primi funcţionari consulari onorifici.

Convenţia distinge între funcţionarii consulari de carieră şi cei onorifici şi precizează că în ceea

ce priveşte imunităţile şi privilegiile lor se aplică prevederi specifice, înscrise în capitole

distincte.

În ceea ce priveşte înfiinţarea oficiilor consulare şi funcţiile acestora, Convenţia nu face

deosebire între cele de carieră şi cele onorifice. În realitate, statul trimiţător încredinţează funcţii

mult mai restrânse consulilor onorifici în raport cu cei de carieră. La rândul său, statul de

reşedinţă poate să restrângă sfera funcţiilor pe care le exercită consulii onorifici.

Convenţia condiţionează exercitarea de către consulii onorifici a unor funcţii de conformitate cu

legile şi regulamentele statului de reşedinţă:

a) funcţiile notariale şi de ofiţer de stare civilă;

b) apărarea intereselor cetăţenilor statului trimiţător în succesiunile de pe teritoriul statului de

reşedinţă;

c) apărarea intereselor minorilor;87

d) reprezentarea cetăţenilor în faţa tribunalelor sau autorităţilor;

e) transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare;

f) funcţii în legătură cu navele şi aeronavele.

Imunităţile şi privilegiile consulilor onorifici

Oficiile consulare onorifice se bucură de privilegii şi imunităţi prevăzute pentru oficiile

consulare de carieră, cu excepţia inviolabilităţii localurilor consulare, a scutirii de taxe fiscale a

acestora şi a inviolabilităţii arhivelor şi documentelor consulare.

În ceea ce priveşte localurile consulare conduse de funcţionari consulari onorifici, Convenţia

prevede că, fără a li se acorda inviolabilitate, statul de reşedinţă va lua măsurile necesare pentru a

proteja şi a împiedica violarea sau  deteriorarea lor şi tulburarea liniştii sau atingerea demnităţii

oficiului consular.

Scutirea fiscală se acordă în aceeaşi termeni ca şi consulatelor conduse de funcţionari consulari

de carieră, dar  numai pentru localul oficiului consular, nu şi pentru reşedinţa şefului oficiului

consular.

Arhivele şi documentele unui oficiu consular condus de un consul onorific sunt inviolabile în

orice moment şi în orice loc s-ar găsi, cu condiţia să fie separate de alte documente, mai ales de

cele ale şefului oficiului consular, de bunurile şi documentele care se referă la profesia sau

comerţul său.

De asemenea, statul de reşedinţă acordă intrarea şi scutirea de orice taxe vamale, impozite şi alte

redevenţe pentru obiecte destinate exclusiv folosirii oficiale a consulatului, şi anume: drapele,

firme, ştampile şi sigilii, cărţi, imprimate oficiale, mobilier, materiale şi rechizite de birou şi alte

similare furnizate oficiului consular de către statul trimiţător.

Funcţionarii consulari onorific se bucură de: imunitate de jurisdicţie pentru actele săvârşite în

exercitarea funcţiilor consulare; nu sunt obligaţi să depună mărturie asupra faptelor care au

legătură cu exercitarea funcţiilor consulare sau să prezinte corespondenţa şi documentele oficiale

referitoare la acestea, iar în caz de arestare, detenţia preventivă sau urmărire penală statul de

reşedinţă este obligat să prevină neîntârziat statul trimiţător.

Dat fiind că funcţionarii consulari onorifici nu sunt cetăţeni al statului trimiţător şi exercită o

profesie lucrativă în statul de reşedinţă, prin Convenţia de la Viena din 1963 li s-a acordat un

statut juridic care le oferă un minimum de imunităţi şi privilegii bazat pe concepţia

funcţionalităţii apropiat de cel al funcţionarilor de carieră.

88