DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

- ANUL II -

-

Curs I

Aspecte introductive Definiţia dreptului internaţional Subiecte de drept internaţional Trăsăturile societăţii internaţionale Raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional Clasificarea normelor de drept internaţional

Definiţia dreptului international Ansamblul normelor juridice ce reglemetează raporturile dintre state, precum şi raporturile dintre

acestea şi alte subiecte de drept internaţional, norme a căror respectare este asigurată prin liber consimţământ sau constrângere exercitată individual sau colectiv de către state.

Subiecte de drept internaţional - Statele – subiecte originare de drept internaţional; - Organizaţiile internaţionale – subiecte derivate de drept internaţional; - Naţiunile şi popoarele care luptă pentru independenţă sau pentru constituirea într-un stat

propriu şi care se află într-un anumit stadiu al evoluţiei lor (au constituite organe reprezentative) – exemple O.E.P.

Nu formează obiect de reglementare a dreptului internaţional: - relaţiile dintre diferite instituţii, persoane fizice, în domenii diferite (comercial, social- cultural,

de familie) şi care provin din state diferite – Dr. Comerţului internaţional, Dreptul internaţional privat;

- relaţii din sfera economică ce apar între state şi entităţi economice străine; - relaţiile de politeţe, de curtuoazie nu sunt reglementate; - relaţiile din domenii noi (explorarea şi folosirea cosmosului) nu sunt suficient reglementate.

Trăsăturile societăţii internaţionale 1.Purtătoare de drepturi şi obligaţii, în mod nemijlocit, sunt statele. Prin urmare, statele sunt principalele subiecte de drept internaţional. Prin acordul lor, statele crează norme ce reglementează relaţiile dintre ele în diferite domenii. 2.În funcţie de modul de formare a normelor de drept internaţional, acestea se formează prin acordul de voinţă a statelor, subiecte originare şi principale de drept. Este principala caracteristică a dreptului internaţional. Acordul de voinţă dintre state se realizează prin:

- exprimarea liberului lor consimţământ; - respectarea deplină a egalităţii în drepturi.

Voinţa statelor se manifestă în diferite etape ale încheierii unui acord sau tratat internaţional. La formarea dreptului internaţional contribuie:

- acordul de voinţă al statelor – rol determinant al consimţământului statelor: - alţi factori- sociali, economici, politici, ideologici, ce au avut o anume influenţă în diferite

perioade istorice.

1.Normele de drept internaţional reglementează numai acele relaţii internaţionale în care statele apar ca purtătoare a puterii de stat (ca titulare ale puterii suverane).

În relaţiile dintre ele, statele trebuie să apară ca titulare ale puterii lor suverane (de exemplu, cumpărarea unor imobile sau terenuri pe teritoriul altor state). 2.Lipsa unor autorităţi legislative, executive sau judiciare deasupra statelor, care să decidă şi să impună statelor anumite obligaţii sau comportamente. Fundamentul respectării normelor de drept internaţional îl constituie acordul de voinţă al statelor. Principiul Pacta sunt servanda este esenţial. Aducerea la îndeplinire a normelor de drept internaţional se face:

- prin constrângere, aplicată îndividual sau colectiv (sancţiunea penală pentru cele mai grave crime internaţionale, excluderea statelor vinovate dintr-o organizaţie internaţională, retorsiunea, represaliile, boicotul, întrerupererea relaţiilor economice, comerciale, a comunicaţiilor, ruperea relaţiilor diplomatice); Represaliile – acţiunea statului victimă trebuie să fie proporţională cu cea la care a fost supus. Retorsiunea – un act perfect legal, de natură economică, politică sau culturală, prin care un stat reacţionează faţă de atitudinea ostilă a altui stat care a încălcat o normă de drept internaţional public.

- prin liber consimţământ.

Raportul dintre internaţional public şi dreptul intern al statelor Două principii sau teze stau la baza raporturilor existente între dreptul internaţional ce rezultă din

tratate şi dreptul intern al statelor semnatare ale tratatelor :

- principiul monist;

- principiul dualist.

Teza dualistă – dreptul internaţional şi dreptul intern formează două ordini juridice distincte, ele fiind

independente.

Teza monistă – dreptul internaţional şi dreptul intern formează o singură ordine juridică.

Două variante ale teoriei:

1. Monismul cu primatul dreptului intern- Şcoala de la Bonn (Zorn, Wenzel, Kaufman)

- dreptul internaţional este subordonat dreptului intern;

- dreptul internaţional este un drept extern al statului.

2. Monismul cu primatul dreptului internaţional – Şcoala de la Viena (H. Kelsen, Verdross), L.Duguit

- în ordinea juridică unică pe care o formează dreptul intern şi cel internaţional, acesta din urmă

deţine poziţia superioară, dreptul intern fiind o derivaţie a primului

Cele două ordini juridice coexistă într-un raport de coordonare. Raportul dintre ele trebuie abordat prin

prisma interferenţelor obiective care există între ele.

Asemănări

Ambele ordini de drept sunt rezultatul manifestării aceleiaşi puteri de stat

Diferenţe

În funcţie de modul de elaborare a normelor, în dreptul internaţional public nu există un organ legislativ

centralizat care să elaboreze şi să adopte normele de drept internaţional public; normele de drept

internaţional public sunt create de către state.

În funcţie de caracterul normelor, normele de drept internaţional public au caracter cutumiar sau scris; cele

de drept intern au doar caracter scris.

În funcţie de entităţile care au calitatea de subiect de drept, acestea diferă în dreptul internaţional public

faţă de cele din dreptul intern.

În funcţie de conţinutul normelor, normele de drept internaţional public au un conţinut mai puţin precis

decât cele de drept intern.

În funcţie de obligaţiile stabilite, normele de drept internaţional public stabilesc mai multe obligaţii de

comportament pentru subiectele sale decât obligaţii de rezultat.

În funcţie de modalităţile de aducere la îndeplinire, normele de drept internaţional public cuprind mai rar

elemente de sancţiune, deci sancţiunile au un caracter vag şi nu precis, ca în cazul normelor de drept

intern.

În dreptul internaţional public nu există organe executive, dispoziţiile tratatelor fiind executate de state

prin liber consimţământ sau prin contrângere.

În dreptul internaţional public există o jurisdicţie internaţională cu competenţă facultativă; jurisdicţia de

drept intern a statelor este obligatorie şi generală, conform Statutului CIJ.

Normele de drept internaţional public – Clasificări

1. Din punct de vedere al izvorului lor,

-norme cutumiare şi norme convenţionale în dreptul internaţional public , iar în cel intern doar

norme convenţionale;

2. Din punct de vedere al denumirii lor,

- principii –norme cu caracter general;

- norme concrete.

3. În dreptul internaţional public există o ierarhizare a normelor

- Norme cu caracter de universalitate

- Norme regionale

În caz de conflict, se aplică norma generală.

Normele regionale sunt superioare celor bilaterale (exemple).

4.După caracterul lor, în dreptul internaţional public există:

- norme imperative (jus cogens) – norme de la care nu se admite nicio derogare; onerative sau

prohibitive – Convenţia privind dreptul tratatelor din 1969

- norme supletive –norme de la care se admit derogări, pe baza acordului de voinţă al statelor

Curs II - Izvoarele dreptului international (tratatul şi cutuma şi explicaţii privind continutul art. 38 din Statutul CIJ) 1.Consideraţii generale

Izvoarele dreptului internaţional exprimă acordul dintre state privind crearea de norme juridice. Izvoarele dreptului internaţional sunt materiale (factorii care determină crearea de norme juridice

care sunt elemente nejuridice – opinia publică, noţiunea de justiţie, solidaritatea umană) şi formale (juridice), ce reprezintă formele de exprimare a normei juridice. Pe acestea din urmă le vom analiza.

Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că pentru soluţionarea diferendelor care îi sunt supuse, Curtea va aplica:

- convenţiile internaţionale, generale sau speciale, care stabilesc reguli recunoscute de statele în litigiu în mod expres;

- cutuma internaţională acceptată ca având valoare juridică; - principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; - sub rezerva dispoziţiilor art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai

calificaţi în dreptul public ai diferitelor naţiuni. Art. 38 alin. 2 mai dispune: Curtea poate soluţiona o cauză ex aequo et bono (după ceea ce este echitabil şi bun) dacă părţile sunt de acord. Tratatul şi cutuma sunt cele mai importante izvoare de drept internaţional. Tratatul internaţional ca izvor al dreptului internaţional public Tratatul internaţional reprezintă mijlocul cel mai utilizat în raporturile dintre state datorită avantajelor pe care le prezintă. a.Voinţa statelor cu privire la normele ce se stabilesc este exprimată clar, fără echivoc. b.Tratatul prezintă avantajul adoptării rapide a normelor dreptului internaţional. c.Datorită formei scrise care este obligatorie pentru încheierea sa, tratatul oferă posibilitatea folosirii ca mijloc de probă în eventualitatea ivirii unor litigii. Sunt izvoare de drept tratatele care elaborează norme juridice, obligatorii din punct de vedere juridic pentru state. Cutuma internaţională Cutuma internaţională reprezintă dovada unei practici generale acceptate ca drept. Procesul de formare al normei cutumiare implică două elemente esenţiale: un element material şi unul psihologic. Elementul material reprezintă conduita subiectelor de drept internaţional în cadrul relaţiilor internaţionale, care trebuie să fie repetată şi să aibă o anumită durată în timp şi continuitate. Elementul psihologic al cutumei constă în acceptarea ca drept a respectivei practici de către state. Cutuma internaţională este uzanţa care a obţinut forţă juridică. Principiile generale de drept Este vorba despre principii aparţinând dreptului internaţional, care sunt apreciate ca izvoare subsidiare ale dreptului internaţional. Hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public Acestea nu pot fi considerate izvoare ale dreptului internaţional. Ele contribuie la aplicarea dreptului şi nu la crearea acestuia. Echitatea Echitatea poate fi folosită pentru:

- a adapta legea la circumstanţele unui anumit caz; - a acoperi unele lacune ale legii; - a evita aplicarea dreptului în mod injust.

Echitatea poate fi un izvor material, dar nu un izvor formal al dreptului internaţional. Izvoarele subsidiare ale dreptului internaţional Sunt actele organizaţiilor internaţionale: declaraţii, rezoluţii, recomandări. Actele organizaţiilor care sunt adoptate în unanimitate şi cuprind reguli generale de conduită sunt izvoare subsidiare ale dreptului internaţional. Actele unilaterale în dreptul internaţional public 1.Actele unilaterale ale statelor – sunt acte juridice ce emană de la un singur subiect de drept internaţional, care au fost recunoscute de jurisprudenţa internaţională ca izvoare ale dreptului internaţional.

Exemple:

- actul de recunoaştere (a unui nou stat, a unui guvern); - notificarea (prin care se urmăreşte asigurarea validităţii unor acte ulterioare); - protestul (prin care un stat ia poziţie împotriva actelor altui stat, acte prin care îi sunt încălcate

interesele sau drepturile). 2.Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale Regulamente, rezoluţii, hotărâri, decizii ce emană de la organele acestora Ele au valoare juridică obligatorie pentru cei cărora le sunt destinate, dar nu şi pe plan internaţional. Singurele acte unilaterale cărora le-ar putea fi recunoscută o anumită valoare normativă generală sunt rezoluţiile votate de majoritatea statelor. Codificarea dreptului internaţional 1.Codificarea neoficială este cea realizată de către specialiştii în dreptul internaţional public, fie în cadrul proiectelor de cercetare, fie în cadrul lucrărilor organizate pe lângă diferite organisme internaţionale. 2.Codificarea oficială este realizată de către state şi are caracter obligatoriu pentru subiectele dreptului internaţional care devin părţi la convenţiile astfel rezultate. Un rol important în activitatea de codificare îl are Comisia de Drept Internaţional, creată de Adunarea Generală a ONU în 1947. Activitatea Comisiei s-a materializat în elaborarea mai multor convenţii de codificare, ce au fost semnate şi ratificate apoi de către state:

- convenţiile asupra dreptului mării de la Geneva (1958); - Convenţia privind dreptul consular (1963); - Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena (1969); - Statutul Curţii Penale Internaţionale (Roma, 1998).

Curs III - Principiile fundamentale ale dreptului international Noţiune şi importanţă Principiile au apărut şi s-au dezvoltat în cadrul raporturilor dintre state. Ele au luat naştere prin acordul tacit sau expres al statelor, pe cale cutumiară sau convenţională. Ele au caracter imperativ şi fac parte din jus cogens. Principiile sunt înscrise în tratatele multilaterale, dobândind o recunoaştere generală şi sunt obligatorii în relaţiile dintre state. Fiecare principiu are caracteristici proprii şi a apărut în funcţiei de legile spcifice evoluţiei societăţii într-o anumită perioadă. Trăsături specifice 1.Universalitatea principiilor fundamentale –decurge din aplicarea lor tuturor domeniilor în care state întreţin relaţii în calitate de subiecte de drept internaţional. 2.Conţinutul lor general – generalitatea se manifestă atât în ceea ce priveşte modul lor de formare şi dezvoltare, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul. 3.Principiile fac parte din jus cogens. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt reguli de maximă generalitate, recunoscute tacit sau expres de toate statele lumii ca obligatorii în relaţiile de cooperare dintre ele. Principiile au fost consacrate în diverse documente internaţionale:

-Carta ONU; -Declaraţia asupra principiilor de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta ONU (1970); -Actul Final de la Helsinki (1975).

1.Principiul suveranităţii statelor -Declaraţia asupra principiilor din 1970

-Actul final de la Helsinki – adaugă încă două principii legate de suveranitatea statelor : a.inviolabilitatea frontierelor de stat; b.principiul integrităţii teritoriale. Suveranitatea este un atribut fundamental al statului care constă în: -supremaţia puterii de stat în interiorul ţării; -independenţa statului în relaţiile internaţionale. Caracteristicile suvernităţii de stat: -caracterul exclusiv- asupra teritoriului unui anume stat se poate exercita o singură putere statală; -caracterul originar – suveranitatea nu îi este atribuită statului din afară, ea aparţine respectivului stat; -caracterul indivizibil – imposiblitatea fragmentării suveranităţii; -caracterul inalienabil – suveranitatea nu poate fi înstrăinată, nu poate face obiectul unei cedări către alte state sau organizaţii internaţionale. Respectarea suveranităţii statelor reprezintă o condiţie esenţială a desfăşurării relaţiilor internaţionale. Conţinutul acestui principiu prepusupune cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor ce revin statelor în virtutea lui. Drepturile statelor: -dreptul de a fi subiect al dreptului internaţional: -dreptul la respectul integrităţii teritoriale; -dreptul la stabilirea propriului regim socio-politic; -dreptul de a fi mebru în organizaţiile internaţionale. Obligaţiile statelor: -respectarea suveranităţii şi personalităţii internaţionale a celorlalte state; -îndeplinirea întocmai şi cu bună-credinţă a obligaţiilor ce rezultă din tratate. În cadrul Uniunii Europene, suveranitatea statelor membre nu are un caracter absolut. Statele au acceptat limitarea suveranităţii şi delegarea exercitării unor atribute de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene (delegare, trasfer de suveranitate, încredinţare a suveranităţii). 2.Principiul egalităţii în drepturi a statelor Declaraţia asupra principiilor din 1970 – „toate statele se bucură de egalitate suverană, au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membre egale ale societăţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură” Fundamentul egalităţii dintre statele lumii îl constituie suveranitatea. Conţinutul principiului – drepturi şi obligaţii Drepturi: -dreptul la existenţă; -dreptul la suveranitate şi independenţă; -dreptul la pace; -egalitate de capacitate juridică a statelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii internaţionale; -egalitate de statut juridic; -participarea egală a statelor la crearea dreptului internaţional; -participarea egală la conferinţele internaţionale. Obligaţii: -respectarea suveranităţii statelor, a integrităţii lor teritoriale; -neamestecul în treburile interne ale altor state; -îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate. 3.Principiul autodeterminării popoarelor Dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta a fost consacrat în:

-Carta ONU (art. 2); -Pactele internaţinale din 1966; -Declaraţia asupra principiilor din 1970; -Actul Final de la Helsinki din 1975. Conţinutul principiului cuprinde: -dreptul popoarelor asuprite de a se constitui în state independente; -dreptul acestor popoare de a le fi recunoscută lupta împotriva dominaţiei străine şi de a li se acorda sprijinul; -dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul politic în conformitate cu propriile interese, fără amestec străin; -dreptul popoarelor de a promova dezvoltarea economică, socială, culturală, politică, potrivit voinţei lor. Dreptul la autodeterminare este recunoscut popoarelor şi nu minorităţilor naţionale. 4.Principiul neamestecului în treburile interne (neintervenţiei) -Carta ONU; -Carta OSA; -Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961; -Declaraţia asupra principiilor fundamentale din 1970; -Actul Final de la Helsinki din 1975. Două reguli importante sunt legate de neintervenţie: -neadmiterea amestecului statelor terţe în conflictele interne; -orice intervenţie într-un conflict intern, neinternaţional, conduce la transformarea acestuia în conflict armat internaţional. 5.Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa -Pactul Briand-Kellogg din 1928 -Carta ONU -Declaraţia asupra principiilor fundamentale din 1970; -Actul Final de la Helsinki din 1975; -Tratatele de constituire a organizaţiilor internaţionale regionale. Forţa reprezintă orice act de constrângere economică, politică sau de altă natură exercitat de un stat împotriva altuia sau a păcii şi securităţii internaţionale. Recurgerea la forţă este interzisă atât în cuprinsul teritoriilor statelor, cât şi în zonele care nu se află sub suveranitatea lor (marea liberă, spaţiile submarine). Ameninţarea cu forţa se poate manifesta prin concentrarea de trupe într-o zonă de frontieră, prin întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice, a mijloacelor de comunicare. Cele trei Convenţii de la Londra din 1933 au incriminat ca acte de agresiune următoarele acţiuni: -declararea de război unui stat; -invadarea de către un stat, cu forţe armate terestre, navale, aeriene a teritoriului altui stat; -atacarea de către forţele armate ale unui stat, cu sau fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor altui stat; -blocada navală a coastelor sau porturilor unui stat. Rezoluţia nr. 3314 a Adunării Generale a ONU defineşte agresiunea ca „folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a altui stat sau în orice maineră incompatibilă cu Carta ONU”. Rezoluţia enumeră actele care pot fi considerate acte de agresiune (art. 2 şi art.3). Enumerarea nu este limitativă (art. 4). Există trei excepţii admise de dreptul internaţional în care se poate recurge la folosirea forţei în relaţiile internaţionale: -dreptul statelor la autoapărare, individuală sau colectivă, împotriva unui atac armat, conform art. 51 din carta ONU;

-dreptul Consiliului de Securitate de a aplica măsuri de constrângere împotriva unui stat ce se face vinovat de încălcarea păcii şi securităţii internaţionale, conform art. 42 din Carta ONU; -dreptul popoarelor care luptă împotriva dominaţiei străine, pentru independenţa lor, de a folosi forţa. 6.Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale -Pactul Briand-Kellogg din 1928 -Carta ONU (art. 2, art. 3) şi art. 33 – mijloacele considerate paşnice puse la dispoziţia statelor: negocierile, bunele oficii şi medierea, ancheta internaţională şi concilierea, arbitrajul internaţional, mijloacele puse la dispoziţie de organizaţiile internaţionale şi mijloacele jurisdicţionale. -Declaraţia asupra principiilor fundamentale din 1970; -Actul Final de la Helsinki din 1975; -Declaraţia Adunării Generale a ONU privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1992 prevede unele obligaţii pentru state: -obligaţia de a acţiona cu bună credinţă în relaţiile dintre ele în vederea evitării diferendelor, urmărind consolidarea păcii şi securităţii internaţionale; -obligaţia de a rezolva diferendele numai prin mijloacele paşnice, rămânând la latitudinea lor să decidă cele pe care le vor folosi; -obligaţia statelor părţi la tratatele regionale de a încerca soluţionarea prin mijloacele paşnice puse la dispoziţia lor de organizaţiile regionale şi, dacă acestea nu dau rezultatele aşteptate, să se adreseze Consiliului de Securitate a ONU; -obligaţia statelor de a încheia acorduri speciale în care să se prevadă modalităţile de soluţionare paşnică la care înţeleg să recurgă. Statele au posibilitatea alegerii libere, în fiecare caz concret, a mijloacelor pe care le consideră oportune. Aceasta include şi libertatea de a reveni asupra unui mijloc paşnic, dacă părţile convin astfel. 7.Principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor -Pactul Societăţii Naţiunilor -Carta ONU -Declaraţia asupra principiilor fundamentale din 1970 -Actul Final de la Helsinki din 1975 -Convenţia de la Viena asupra tratatelor internaţionale din 1969 – art. 26 „orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună-credinţă” -Marea majoritate a tratatelor încheiate între state Acest principiu implică: -obligaţia statelor de a se comporta în conformitate cu cerinţele înţelegerilor la care au convenit; -executarea cât mai exactă a tuturor clauzelor în litera şi spiritul lor. 8.Principiul cooperării internaţionale Carta ONU Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1974 – este promovată ideea cooperării Declaraţia asupra principiilor fundamentale din 1970 – drepturi şi obligaţii pentru state: -fiecare stat este îndreptăţit să participe la relaţiile de cooperare cu celelalte state, pe baze bilaterale sau multilaterale şi în orice domeniu de interes reciproc; -fiecare stat este liber să aleagă formele de cooperare internaţională şi modul în care îşi organizează relaţiile de cooperare; -fiecare stat are dreptul să participe la activitatea organizată de cooperare, în cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau cu caracter regional; -fiecare stat are obligaţia de a cooopera în scopul asigurării păcii şi securităţii în lume;

-fiecare stat are obligaţia de a participa la eforturile comune de promovare a creşterii economice pentru toate statele lumii; - fiecare stat are obligaţia de a favoriza progresul statelor în domeniul cultural, ştiinţific, social. Curs IV - Dreptul tratatelor internaţionale Definiţia şi clasificarea tratatelor Procedurile privind încheierea, ratificarea aderarea, înregistrarea tratatelor Rezerva la tratate Efectele tratatelor internationale Încetarea efectelor şi nulităţile tratatelor Interpretarea tratatelor Definiţia şi clasificarea tratatelor Tratatul reprezintă un acord de voinţă între subiectele dreptului internaţional. Convenţia de la Viena defineşte tratatul ca fiind un „acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”. Elemente definitorii ale tratatului: -tratatul este un act juridic de drept internaţional public; -tratatul este încheiat între două sau mai multe subiecte de drept internaţional; -tratatul este încheiat în scopul de a produce efecte juridice între părţile contractante; -tratatul este guvernat de dreptul internaţional şi consacră voinţa părţilor contractante. Tratatul cunoaşte diferite denumiri – tratat, acord convenţie, declaraţie, protocol, act final, act general, pact, concordat. Clasificarea tratatelor se face după criterii diverse. 1.După obiectul lor de reglementare, tratatele pot fi: - generale şi speciale; -tratate politice (tratate de alianţă, de prietenie, de bună –vecinătate, cele privind delimitarea frontierelor, cele privind soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale) şi tratate economice (tratate de comerţ, acorduri de navigaţie). 2. În funcţie de numărul participanţilor, tratatele sunt: -bilaterale; -multilaterale. 3. În funcţie de subiectele între care se încheie: -tratate încheiate între state; -tratate încheiate între alte subiecte de drept internaţional 4. Din punct de vedere al duratei, tratatele pot fi: -cu termen; -cu durată necondiţionată în timp. 5.În funcţie de efectele pe care le produc, tratatele pot fi: -tratate normative sau creatoare de drept; -tratate contract. Procedurile privind încheierea, ratificarea aderarea, înregistrarea tratatelor Încheierea tratatelor Presupune parcurgerea mai multor faze procedurale: negocierea, semnarea tratatului, exprimarea consimţământului, ratificarea tratatelor, aderarea la tratate, acceptarea sau aprobarea tratatului, înregistrarea tratatelor Negocierea este prima etapă în încheierea tratatelor.

Ea este decisivă în ceea ce priveşte structura tratatului, prevederile, clauzele. Iniţiativa o pot avea unul sau mai multe părţi contractante. Pentru a putea participa la negocieri, reprezentanţii statelor trebuie să fie împuterniciţi cu anumite documentem numite depline puteri. De la regula prezentării deplinelor puteri sunt exceptaţi: -şefii statului, şefii de guvern şi miniştrii de externe, pentru toate actele referitoare la încheierea tratatului; -şefii misiunilor diplomatice, pentru încheierea tratatelor bilaterale dintre statul acreditant şi cel acreditar; -reprezentanţii acreditaţi de state la conferinţele internaţionale sau pe lângă o organizaţie internaţională, pentru adoptarea unui tratat în cadrul conferinţei sau organizaţiei. Negocierea tratatelor bilaterale se încheie o dată cu convenirea textului. Finalizarea negocierii în cazul tratatelor internaţionale înseamnă adoptarea textului tratatului în ansamblul său. Textul tratatului internaţional cuprinde: -preambulul - partea introductivă în care sunt indicate părţile contractante, expunerea motivelor ce au determinat adoptarea tratatului, scopul şi obiectul acestuia; -dispozitivul (corpul tratatului) – format din totalitatea articolelor; -partea finală (clauzele finale) – conţine informaţii asupra modalităţilor de intrare în vigoare a tratatului, a posibilităţilor de aderare, a datei şi locului încheierii); -anexele – formează împreună cu textul tratatului un tot unitar. Semnarea tratatului Este actul prin care reprezentantul împuternicit semnează textul negociat, în scopul autentificării sale. Negocierea nu este urmată întotdeauna de semnarea definitivă. Ea poate fi precedată de o operaţiune numită parafare sau semnare ad referendum. Se recurge la parafare când statele nu au dat reprezentanţilor lor depline puteri pentru a semna tratatul sau există o anumită incertitudine privind acceptarea definitivă a tratatului de către unul dintre state. Exprimarea consimţământului se poate face prin modalităţi diferite (semnarea definitivă, ratificarea, aprobarea sau acceptarea, aderarea) Semnarea definitivă echivalează cu exprimarea consimţământului de a fi parte la tratat. Ratificarea tratatelor constituie momentul în care statul îşi manifestă deplin şi irevocabil consimţământul de a fi legat de un tratat la a cărui adoptare a participat. Sunt supuse ratificării numai tratatele care prezintă o importanţă deosebită datorită obiectului lor. Ratificarea are un rol constitutiv, conducând la crearea unei situaţii juridice noi. Uneori, tratatele nu au putut intra în vigoare din cauza refuzului ratificării lor de către unele părţi contractante. Documentul efectiv prin care se face ratificarea se numeşte instrument de ratificare şi cuprinde declaraţia organului care a ratificat că a luat la cunoştinţă textul tratatului. Instrumentul de ratificare poate cuprinde şi unele rezerve sau declaraţii interpretative ale statului referitoare la unele articole ale tratatului. Instrumentele de ratificare se schimbă între statele contractante în cazul încheierii de tratate bilaterale. La tratatele multilaterale se prevede în clauzele finale că intrarea în vigoare va avea loc când va fi atins numărul cerut de instrumente de ratificare. Acestea se depun la un depozitar. Aderarea la tratate este un act unilateral al unui stat, prin care acesta îşi manifestă dorinţa de a deveni parte la un tratat internaţional multilateral, la a cărui negociere nu a participat şi pe care nu l-a semnat în prealabil. Condiţiile în care statele pot adera la tratate sunt, de regulă, prevăzute în dispoziţiile finale ale tratatelor, prin inserarea unei clauze speciale. Tratatele care dau posibilitatea aderării se numesc tratate deschise, spre deosebire de cele care nu admit aderarea (tratate închise).

Acceptarea sau aprobarea tratatului Reprezintă proceduri simplificate de exprimare a consimţământului statelor de a fi părţi la tratate. Ele se folosesc în cazul tratatelor internaţionale care nu implică un angajament politic major sau nu acoperă domenii de importanţă esenţială. Înregistrarea tratatelor Este o condiţie impusă de Convenţia de la Viena din 1969 pentru a ţine o evidenţă asupra tratatelor şi a publicării lor. Înregistrarea se face la Secretariatul General ONU şi reprezintă o obligaţie. Rezerva la tratate Convenţia de la Viena din 1969 defineşte rezerva ca fiind „ un act unilateral al unui stat, independent de textul tratatului, având un caracter facultativ, care poate fi făcută în următoarele momente: la semnarea tratatului, cu ocazia ratificării unui tratat sau a aprobării (acceptării) tratatului sau în momentul aderării la tratat”. Rezerva constituie o declaraţie făcută cu scopul de a exclude o anumită dispoziţie a tratatului sau de a modifica înţelesul sau sensul sau de a-i atribui un anumit sens. Prin rezerva la un tratat se urmăreşte doar neaplicarea unei dispoziţii a acestuia în relaţiile dintre statul rezervatar şi cel (cele) care acceptă rezerva. Condiţii prevăzute de Convenţia de la Viena cu privire la formularea rezervelor: -rezerva trebuie să fie exprimată în formă scrisă şi să fie notificată statelor contractante; -rezerva produce efecte dacă este acceptată de o parte contractantă; -acceptarea rezervei înseamnă neformularea de obiecţiuni în termen de 12 luni de la data notificării. Acceptarea rezervei produce efecte diferite în raporturile dintre statul rezervatar şi celelalte state. Astfel, între statul rezervatar şi statele care au acceptat rezerva, tratatul se aplică cu modificările acceptate. Atât rezerva, cât şi obiecţia la rezervă pot fi retrase în orice moment, cu condiţia ca retragerea să fie formulată tot în scris. Instituţia rezervei asigură participarea largă a statelor la tratatele internaţionale, dar, în acelaşi timp, crează regimuri juridice diferite şi unele inconveniente. Astăzi, se insistă asupra necesităţii interzicerii formulării de rezerve la tratatele privind drepturile omului. Efectele tratatelor internationale A.Aplicarea tratatelor în spaţiu Regula principală este aceea că tratatul se aplică asupra ansamblului teritoriului statelor părţi, conform art. 29 din Convenţia de la Viena. Excepţie de la această regulă fac „tratatele localizate”, care îşi produc efectele numai într-o anumită parte a statului (de exemplu, inserarea în tratat a clauzei federale). Unele tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor teritorii aflate dincolo de limitele lor teritoriale (Tratatul privind Antartica din 1959). B.Aplicarea tratatelor în timp Pentru a stabili efectele pe care tratatele le produc, e necesar a cunoaşte momentul în care ele au intrat în vigoare. Regula de bază a aplicării în timp a tratatelor internaţionale este aceea a neretroactivităţii, potrivit art. 28 din Convenţia de la Viena. Unele probleme sunt legate de tratatele succesive şi tratatele concurente. Dacă aceleaşi părţi convin să încheie un nou tratat cu acelaşi obiect, noul tratat se va aplica dacă din conţinutul său reiese intenţia părţilor de a înlocui vechiul tratat, dar şi dacă dispoziţiile vechiului tratat sunt incompatibile cu cele ale noului tratat. Dacă tratatul nou conţine reguli generale, iar tratatul anterior reguli speciale, ambele tratate se vor aplica în continuare.

O situaţie specială este aceea în care două state, părţi la un tratat multilateral, convin să încheie un tratat bilateral ce conţin dispoziţii contrare celui multilateral. Tratatul bilateral se va aplica cu condiţia ca statele care l-au încheiat să se retragă de la cel multilateral. C.Efectele tratatelor faţă de părţi Un tratat internaţional leagă numai statele contractante. Tratatele internaţionale nu produc efecte juridice directe asupra persoanelor juridice ale unui stat sau asupra persoanelor fizice (excepţie – tratatele comunitare). Art. 34 din Convenţia de la Viena prevede că „un tratat internaţional nu crează nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ, fără consimţământul său”. Excepţii : tratatele ale căror prevederi sunt opozabile statelor terţe (tratatele de pace, cele privind comunicaţiile internaţionale, cele privind denuclearizarea Antarcticii din 1959). Art. 36 din Convenţia de la Viena stabileşte două condiţii cumulative ce trebuie îndeplinite de statele terţe pentru a putea dobândi drepturi ce decurg dintr-un tratat la care nu sunt părţi: -statele părţi să confere acest drept statului terţ, unui grup de state sau tuturor statelor; -statul terţ să consimtă acest lucru. Modificarea tratatelor Există unele reguli privind procedurile de modificare a tratatelor. Termenii utilizaţi sunt de amendare şi revizuire. Amendarea se referă la modificarea unor texte. Revizuirea implică un proces de reexaminare a textului tratatului în ansamblu, care conduce la modificări de substanţă. Reguli privind modificarea tratatelor: -orice tratat poate fi modificat numai cu acordul părţilor; -orice acord de modificare, pentru a fi valabil, trebuie să parcurgă etapele prevăzute pentru încheierea tratatului. Iniţial, s-a impus ca statele să aplice regula unanimităţii pentru modificarea tratatelor multilaterale. Cu timpul s-a stabilit că tratatele se pot modifica prin acordul majorităţii statelor contractante. Reguli aplicabile modificării tratatelor multilaterale: -acordul de modificare încheiat între toate părţile va fi valabil pentru toate statele la tratat; -acordul de modificare încheiat numai de unele dintre statele părţi va lega numai acele părţi care l-au convenit; -statul care devine parte la tratat după ce acordul de amendare a intrat în vigoare va fi considerat parte la tratat aşa cum acesta a fost amendat; -statul care devine parte la tratat după amendare va fi considerat parte la tratatul neamendat cu privire la părţile care nu sunt legate de acordul de amendare. Pentru tratatele bilaterale este necesar acordul ambelor state pentru modificare. Încetarea efectelor tratatelor internaţionale – Probleme Cauze de încetare a tratatelor ce rezultă din voinţa părţilor Cauze de încetare a tratatelor independente de voinţa părţilor Suspendarea temporară a executării tratatelor Cauze de încetare a tratatelor ce rezultă din voinţa părţilor Sunt cele ce rezultă din conţinutul tratatelor, precum şi cele generate de anumite împrejurări în timpul aplicării tratatului. Tratatele pot înceta ca urmare a denunţării lor de către una din părţi sau prin retragere. Potrivit Convenţiei de la Viena, nu este posibilă denunţarea tratatului, dacă aceasta nu a fost prevăzută în tratat decât în două situaţii:

-când se poate determina intenţia părţilor de a admite denunţarea sau retragerea; -când dreptul la denunţare poate fi dedus din natura tratatului. Unele tratate prevăd admiterea denunţării numai după trecerea unui anumit termen de la data intrării lor în vigoare. Cauze de încetare a tratatelor independente de voinţa părţilor Intervin când apar situaţii ce fac imposibilă executarea tratatelor, ca urmare a dispariţiei obiectului sau părţilor sau a scimbării fundamentale a împreurărilor. Cauze –exemple: 1.intervenţia unei imposibilităţi subsecvente de executare a tratatului (dispariţia obiectului tratatului - dispariţia unei insule ce constituia obiectul tratatului – sau dispariţia părţilor – dispariţia RDG ca urmare a reunificării Germaniei); 2.schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul; există regula generală în dreptul internaţional, potrivit căreia tratatul rămâne valabil atât timp cât împrejurările în care a fost încheiat rămân neschimbate (rebus sic standibus); Dacă numai una dintre părţi invoc ă clauza rebus sic standibus, ea va trebui să respecte regulile prevăzute de Convenţia de la Viena: -trebuie să fie invocată o schimbare esenţială, fundamentală, a împrejurărilor, care să afecteze radical executarea tratatului; -partea care o invocă are obligaţia de a dovedi că împrejurările care s-au schimbat formau baza înţelegerii părţilor şi această schimbare a transformat radical natura obligaţiilor. 3. ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare pot determina încetarea efectelor tratatelor. Suspendarea temporară a executării tratatelor O situaţie intermediară în raport cu încetarea definitivă a efectelor tratatului poate determina suspendarea temporară a executării tratatelor. Cauze 1.situaţii excepţionale de natură a împiedica îndeplinirea angajamentelor (de exemplu, tratatele economice conţin clauze prin care se permite suspendarea unor dispoziţii în situaţii excepţionale, clauze care sunt cele de salvgardare). 2. violarea tratatului de către una dintre părţi. Trebuie să fie vorba de o violare substanţială. De exemplu, violarea unei dispoziţii esenţiale pentru realizarea obiectului sau scopului tratatului. Nulitatea tratatelor internaţionale Nulitatea este o cauză de încetare a tratatelor, care poate interveni în următoarele situaţii: -când tratatul este contrar unei reguli de jus cogens în vigoare în momentul încheierii sale sau când o asemenea regulă apare în cursul aplicării tratatului; -în cazurile de constatare a existenţei viciilor de consimţământ care au afectat voinţa părţilor în momentul încheierii tratatului. A. Nulitatea intervenită ca urmare a încălcării sau apariţiei unei norme de jus cogens (art. 53 şi art. 64 din Convenţia de la Viena) Art. 53 – tratatul este nul dacă în momentul încheierii sale „este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general” Art.64 – se referă la apariţia unei norme imperative, iar tratatul „care este în conflict cu această normă devine nul şi ia sfârşit”. B.Nulitatea intervenită ca urmare a invocării viciilor de consimţământ Viciile de consimţământ sunt: -eroarea; -dolul; -coruperea reprezentantului unui stat; -contrângerea reprezentantului unui stat;

-contrângerea exercitată asupra statului. Eroarea (art. 48) este un viciu ce poate duce la nulitatea tratatului. S-a admis ca viciu doar eroarea de fapt, nu şi eroarea de drept. În jurisprudenţă s-a stabilit că un stat nu poate invoca o eroare la care a contribuit prin conduita sa sau pe care ar fi putut să o evite. Dolul (art. 49) constă în conduita frauduloasă a unui stat, care este de natură a determina alt stat participant la negocieri să încheie un tratat. Coruperea reprezentantului unui stat (art. 50) poate fi invocată când asupra reprezentantului unui stat este exercitată o influenţă considerabilă, care este de natură a acţiona asupra voinţei sale în sensul dorit de cel care o exercită. Actele de curtuoazie, favorurile nu pot fi considerate determiniante în acest sens. Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat (art. 51) constă în „acte sau ameninţări îndreptate împotriva lui”. Actele de violenţă trebuie să fie îndreptate împotriva reprezentantului statului ca persoană fizică sau asupra familiei acestuia şi pot viza libertatea sau integritatea acesteia. Constrângerea exercitată asupra statului (art. 52) se referă la acte ce vizează folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa, violarea principiilor de drept internaţional. Nulitatea relativă este determinată de eroare, dol, coruperea reprezentantului unui stat. Nulitatea absolută este determinată de constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului şi cea exercitată asupra statului. Nulitatea absolută intervine şi în cazul încălcării normelor de jus cogens. Interpretarea tratatelor internaţionale Reprezintă operaţiunea de a determina sensul exact al unui act juridic, de a-i preciza întinderea şi a clarifica punctele obscure sau ambigue. Interpretarea tratatelor este reglementată de Convenţia de la Viena (articolele 31,32,33). Pe plan internaţional, sarcina interpretării o au statele părţi la tratat şi organele arbitrare sau judiciare. Interpretarea autentică este interpretarea făcută de către părţi şi se poate realiza prin acte adiţionale, prin acorduri separate de interpretare sau prin includerea de clauze interpretative în cuprinsul tratatelor. Interpretarea jurisdicţională este cea realizată de organe arbitrale internaţionale sau cea realizată de Curtea Internaţională de Justiţie. De asemenea, organizaţiile internaţionale se ocupă de interpretarea dispoziţiilor actelor lor constitutive şi a tratatelor la care ele sunt parte. Regulile de interpretare Interpretarea tratatelor se face „cu bună credinţă, potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său” (art. 31, art. 32). Buna credinţă presupune constatarea exactă a textului tratatului. Utilizarea sensului obişnuit al termenilor presupune o interpretare raţională care trebuie să pornească de la accepţiunea obişnuită a cuvintelor. Interpretarea în lumina obiectului şi scopului tratatului se referă la luarea în considerare a finalităţii tratatului. Dacă interpretarea lasă sensul obscur sau ambiguu al tratatului sau duce la un rezultat absurd sau neraţional, se pot folosi mijloace complementare de interpretare. Mijloacele complementare de interpretare sunt lucrările pregătitoare şi împrejurările în care a fost încheiat tratatul. În afara regulilor prevăzute de Convenţia de la Viena, în practică se mai folosesc şi reguli necodificate. Interpretarea tratatelor plurilingve Tratatele plurilingve sunt cele care au fost redactate în mai multe limbi. Când un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul său are valoare în fiecare din aceste limbi, dacă tratatul nu dispune altfel.

Unele tratate plurilingve prevăd că toate textele în care au fost elaborate au valoare de text autentic (Carta ONU). Interpretarea tratatelor plurilingve se poate face: -pe baza unuia dintre textele autentice, dacă aşa au convenit părţile; -prin metoda concilierii, ce presupune acceptarea sensului ce corespunde cel mai bine obiectului şi scopului tratatului; -prin metoda alegerii termenilor dintr-o limbă în care aceştia au o singură accepţiune. Dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale Codificat prin Convenţia de la Viena din 1986 Organizaţia internaţională este o organizaţie interguvernamentală. Clasificarea tratatelor încheiate de o organizaţie internaţională 1.Tratate încheiate pe cont propriu de organizaţie, ca persoană juridică distinctă (tratate încheiate cu alte organizaţii şi tratate încheiate cu statele) 2.Tratate încheiate de o organizaţie care tinde spre integrare (de exemplu, Tratatul privind Uniunea Europeană recunoaşte capacitatea organizaţiei de a se manifesta distinct de membrii săi în materia încheierii de angajamente internaţionale). Reguli stabilite prin Convenţia de la Viena din 1986 -În faza încheierii tratatelor, membrii delegaţiei organizaţiei internaţionale trebuie să prezinte deplinele puteri. -Organele organizaţiilor internaţinale nu ratifică tratatele, ci le confirmă printr-o procedură echivalentă acesteia. -Pentru soluţionarea diferendelor, organizaţiile internaţionale trebuie să apeleze la arbitraj sau la conciliere internaţională. Curs V - Subiectele dreptului internaţional public Acele entităţi care participă la raporturile juridice guvernate de normele de drept internaţional, care sunt titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale. 1. Statul ca subiect (tipuri de state, state cu statut de neutralitate; recunoaşterea internaţională a statelor/guvernelor; succesiunea statelor în dreptul internaţional) Statul - subiect al dreptului internaţional Statele sunt considerate subiecte originare al dreptului internaţional, principale, în raport cu alte entităţi care sunt subiecte ale dreptului internaţional public. Criteriile folosite în vederea calificării unei entităţi ca stat sunt: -existenţa unei comunităţi umane; -existenţa unui teritoriu determinat pe care se află o populaţie; -exercitarea unei puteri politice asupra acelei comunităţi umane. Drepturile şi obligaţiile statelor ca subiecte ale dreptului internaţional Drepturi ale statelor: -dreptul la suveranitate; -dreptul la pace şi securitate; -egalitatea în drepturi; -dreptul de a partucipa la viaţa internaţională; -dreptul la legitimă apărare; -dreptul la cooperare; -dreptul la dezvoltare şi progres; -dreptul la autodeterminare. Obligaţii ale statelor: -obligaţia de a nu recurge la forţă şi la ameninţarea cu forţa;

-obligaţia de a respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a altor state; -obligaţia de a soluţiona diferendele pe cale paşnică; -obligaţia de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile internaţionale. Tipuri de state Statul unitar - trăsături: -existenţa unui singur rând de organe supreme ale puterii; -statul unitar apar ca subiect unic de drept internaţional în relaţiile internaţionale. Uniunile de state –forme: -uniunea personală; -uniunea reală; -confederaţia. Uniunea personală (Anglia şi Hanovra- 1714-1837 ; Olanda şi Luxembourg 1815-1890) – caracteristici: -o asociere de două sau mai multe state, conduse de un monarh, fără a mai exista şi alte organe comune; -fiecare stat component are calitatea de subiect de drept internaţional. Uniunea reală (Austria şi Ungaria 1867-1918) – caracteristici: - o asociere de două sau mai multe state, conduse de un monarh; -statele mai au şi alte organe comune pentru a-şi promova interesele; -statele îşi pierd suveranitatea, astfel încât uniunea apare ca subiect de drept internaţional. Confederaţia (SUA, 1778-1787, Germania 1815-1866) – caracteristici: -o asociere de două sau mai multe state; -statele îşi păstrează suveranitatea; -statele componente sunt subiecte distincte de drept internaţional. Statul federal (Federaţia) – caracteristici: -existenţa a două rânduri de organe supreme ale puterii, unul la nivel federal, celălalt la nivelul structurilor federate (state federate, landuri, cantoane); -existenţa unui sistem de drept format din acte normative elaborate atât la nivelul federaţiei, cât şi la nivelul structurilor federate; -existenţa a două cetăţenii; -existenţa unui parlament bicameral, format dintr-o Cameră ce reprezintă interesele federaţiei şi o Cameră ce reprezintă interesele structurilor federate; -federaţia în ansamblul ei participă la relaţiile internaţionale ca subiect unic de drept internaţional. Vaticanul – ca subiect de drept internaţional – caracteristici: -conducătorul său este Papa; -Sfântul Scaun (Guvernul) este reprezentantul său diplomatic; -este membru deplin al ONU şi participă la conferinţe internaţionale; - i se recunoaşte independenţa prin tratatele de la Laterano din 1929, modificate apoi prin Concordatul din 1984. Statele cu statut de neutralitate Neutralitatea reprezintă o manifestare a suveranităţii statelor, în sensul că acestea decid să îşi exercite dreptul de a nu se implica – temporar sau permanent – într-un conflict militar. Neutralitatea permanentă – caracteristici: -este un statut juridic care trebuie să rezulte din acte interne ale statului, prin care îşi exprimă intenţia de a nu participa la un conflict; -actele interne ale unui stat sunt urmate, de regulă, de acte internaţionale de recunoaştere; -conţinutul neutralităţii este constituit dintr-o serie de drepturi (dreptul la suveranitate, la integritate teritorială, dreptul de a participa la tratatele internaţionale, dreptul la autoapărare) şi obligaţii (păstrarea stării de neutralitate în timpul conflictelor, abţinerea de a participa la alianţe militare, de a deţine şi experimenta arme nucleare);

-exemplul cel mai elocvent este Elveţia, al cărei regim juridic de neutralitate permanentă a fost stabilit în 1815. Recunoaşterea internaţională a statelor Recunoaşterea este un act politic unilateral al unui stat, cu caracter facultativ, prin care acesta îşi precizează poziţia faţă de apariţia unei noi entităţi sau a unei noi situaţii pe plan internaţional. Cu privire la valoarea actului recunoaşterii, în doctrină s-au formulat două teorii – teoria constitutivă şi teoria declarativă. Potrivit teoriei constitutive, actul recunoaşterii ar fi de natură să confere statului recunoscut calitatea de subiect de drept internaţional. Conform teoriei declarative, se consideră că actul recunoaşterii este o luare la cunoştinţă, o constatare a existenţei unui nou stat. Recunoaşterea guvernelor Problema recunoaşterii guvernelor apare în dreptul internaţional când acestea se instalează prin forţă – ca urmare a unei revoluţii, lovituri de stat – sau pe căi paşnice, dar neconstituţionale. 1.Practica statelor legată de recunoaşterea guvernelor a impus criteriul efectivităţii, potrivit căruia urmează a se avea în vedere: -dacă noul guvern are controlul de facto asupra teritoriului; -dacă se bucură de autoritate, de sprijinul populaţiei pe acel teritoriu; -dacă noul guvern convinge asupra existenţei sale viitoare. 2. Se mai are în vedere şi capacitatea guvernului respectiv de a îndeplini obligaţiile ce decurg din dreptul internaţional. Doctrine formulate Doctrina Tobar susţine necesitatea refuzului recunoaşterii guvernelor ajunse la putere pe căi neconstituţionale, dacă reprezentanţii poporului nu au reorganizat ţara pe baze constituţionale. Doctrina Estrada evită să se pronunţe tranşant asupra schimbării guvernelor altor ţări şi subliniază că guvernul mexican se va abţine de a face comentarii asupra noilor guverne, procedând doar la recunoaştere când vor considera oportun. Această doctrină minimalizează rolul recunoaşterii în relaţiile internaţionale. Recunoaşterea calităţii de răsculaţi sau beligeranţi Recunoaşterea calităţii de răsculaţi sau beligeranţi poate interveni atunci când răsculaţii împotriva guvernului unui stat au o anumită autoritate asupra teritoriului şi au organe proprii reprezentative ce organizează operaţiunile militare. Recunoaşterea insurgenţilor ca răsculaţi oferă avantajul ca aceştia să nu fie trataţi ca infractori de drept comun, ci să aibă regimul prizonierilor de război în cazul capturării. O altă consecinţă constă în exonerarea de răspundere a guvernului pentru daunele produse statelorsau cetăţenilor străini. Recunoaşterea insurgenţilor ca beligeranţi se face de către statele terţe, fiind actul prin care acestea îşi declară poziţia de neutralitate atât faţă de guvern, cât şi faţă de răsculaţi. Formele recunoaşterii internaţionale Actul de recunoaştere – caracteristici: -are forma unei declaraţii oficiale, a unul mesaj, a unui comunicat sau a unei note diplomatice; -este un act expres de recunoaştere; -poate fi un act tacit de recunoaştere când un stat încheie un tratat cu un nou stat apărut sau stabileşte relaţii diplomatice cu acesta; - forme de recunoaştere – recunoaştere de facto - recunoaştere de jure. Recunoaşterea de facto are un caracter provizoriu, pentru că intervine atunci când entitatea recunoscută nu are încă o stabilitate deplină sau nu oferă garanţia necesară pe plan internaţional şi ea poate fi retrasă. Recunoaşterea de jure este definitivă şi irevocabilă.

Succesiunea statelor în dreptul internaţional public Această problemă apare când un stat (statul predecesor) este înlocuit de un altul (statul succesor) pe acelaşi teritoriu şi trebuie transmise drepturi şi obligaţii de la unul la celălalt. Succesiunea este o substituire a unui stat de către un alt stat cu privire la un anumit teritoriu, în privinţa tratatelor, bunurilor şi datoriilor sale. „Apariţia” de noi state poate fi rezultatul: -reunirii mai multor state într-unul singur, prin fuziune sau absorbţie (unirea RDG cu RFG în 1990); -dezmembrării unui stat (fosta URSS în 1991); -secesiunii (Pakistanul desprins de India); -transferului de teritorii la alte state. În prezent, acest domeniu este codificat prin: -Convenţia privind succesiunea statelor la tratatele internaţionale din 1978 (intrată în vigoare în 1996); -Convenţia privind succesiunea statelor în domeniul bunurilor de stat, arhivelor şi datoriilor de stat din 1983 (care nu a intrat încă în vigoare). Succesiunea la tratate se analizează în funcţie de natura mutaţiei teritoriale care s-a produs. Astfel, dacă o parte a teritoriului statului predecesor trece la statul succesor, tratatele încheiate de statul predecesor îşi încetează aplicabilitatea. Tratatele încheiate de statul succesor îşi produc în continuare efectele şi asupra noului teritoriu ce a devenit parte a noului stat. Regula care funcţionează în cazul statelor formate ca urmare a decolonizării este aceea a intransmisibilităţii. Tratatele bilaterale încheiate de statul predecesor nu sunt obligatorii pentru statul succesor, care le poate chiar denunţa. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, rămâne ca statul nou creat, printr-o notificare, să-şi precizeze calitatea de parte la tratatele care sunt în vigoare la data succesiunii. Cazuri de unificare sau separare a statelor prevăzute de Convenţia din 1978 1.În urma separării, fiecare stat succesor îşi menţine în vigoare tratatele care legau statul predecesor cu privire la teritoriul său. 2.În cazul unificării, statul succesor se va considera legat numai de tratatele în vigoare în momentul intervenirii unificării şi referitoare la teritoriul care a făcut obiectul acesteia. Succesiunea statelor la tratate trebuie încurajată, în sensul preferării continuităţii la tratate a statelor succesoare. Succesiunea la organizaţii internaţionale Este o aplicare a regulii privind succesiunea la tratatele multilaterale. Un stat nou apărut nu va putea deveni membru al unei organizaţii internaţionale decât cu condiţia de a deveni parte la tratatul de constituire a acesteia, printr-o manifestare de voinţă expresă în acest sens. Trebuie îndeplinite şi toate procedurile prevăzute de actul constitutiv cu privire la primirea de noi membri. Este edificator modul în care s-a soluţionat succesiunea fostei Uniuni Sovietice la ONU (succesiunea la poziţia de membru al Consiliului de Securitate ONU). Organizaţiile internaţionale ca subiecte ale dreptului internaţional public O organizaţie reprezintă o asociere de state constituită prin tratat, având un act constitutiv şi organe comune şi având personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun. Caracteristici ale unei organizaţii internaţionale: -trebuie să fie creată de state; -trebuie să-şi desfăşoare activitatea în temeiul actului constitutiv; -trebuie să dispună de o structură instituţională proprie; -trebuie să aibă personalitate juridică internaţională proprie. Actul constitutiv este, de regulă, un tratat multilateral.

Actul constitutiv trebuie să se refere la: -scopul pentru care o organizaţie este creată; -structura şi competenţele principalelor organe; -condiţiile în care pot fi admişi noi membri; -modalităţile de intrare în vigoare. Structura instituţională a organizaţiilor internaţionale diferă în funcţie de natura organizaţiei, de numărul membrilor, de scopurile pentru care a fost înfiinţată. Structura 1.Organe plenare 2.Organe cu participare restrânsă 3.Secretariat 4.Organe de judecată 1.Organele plenare au denumiri diferite (Adunare în cazul ONU sau Consiliului Europei, Parlament în cazul UE). Frecvenţa întâlnirilor variază. Cele mai importante atribuţii sunt formularea de recomandări către statele membre, revizuirea unor acte ale altor organe. 2.Organele cu participare restrânsă Sunt formate din membri aleşi de către organele plenare (de exemplu, ECOSOC are 54 de membri). Ele pregătesc lucrările organelor plenare. Ele se întrunesc lunar sau mai frecvent şi pot înfiinţa comitete subordonate sau grupuri de lucru. 4.Organele de judecată CIJ creată de ONU Curtea de Justiţie a UE din cadrul UE Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale În urma constituirii lor prin voinţa exprimată de state, ele dobândesc personalitate juridică proprie, opozabilă erga omnes. 1.Ele au personalitate juridică de drept intern Ele nu au teritoriu, astfel încât îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statelor membre. Organizaţiile încheie cu statul pe teritoriul căruia îşi au sediul acorduri speciale. 2.Ele au personalitate juridică internaţională, în virtutea căreia pot dobândi drepturi şi îşi pot asuma obligaţii, în nume propriu, în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional. 3. Organizaţiilor internaţionale le este recunoscută doar capacitatea de a intra în anumite raporturi din anumite domenii ale relaţiilor internaţionale, adică numai cele care vizează scopurile şi funcţiile pentu care ele au fost create. În virtutea personalităţii juridice internaţionale, organizaţiile internaţionale au următoarele drepturi: -dreptul de a încheia tratate cu statele membre, cu statele terţe sau cu alte organizaţii; -posibilitatea de a întreţine legături diplomatice cu misiunile permanente ale statelor membre acreditate pe lângă ele şi de a numi misiuni proprii pe lângă statele membre; -dreptul de a formula plângeri în faţa instanţelor internaţionale pentru pagubele suferite de organizaţie sau de membrii săi; -dreptul de a recunoaşte alte subiecte de drept internaţional; -dreptul la autonomie financiară. Organizaţii internaţionale cu caracter universal Orgnizaţia Naţiunilor Unite -Cea mai importantă organizaţie interguvernamentală a lumii -Creată în 1945 cu scopul de a menţine pacea şi securitate internaţională, de a realiza relaţii de cooperare în domeniul economic, social, cultural umanitar

-Organele principale ale ONU sunt: -Adunarea Generală –organ deliberativ ce formulează recomandări; -Consiliul de Securitate – organ permanent, cu atribuţii privind restabilirea şi menţinerea păcii; -Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) –format din 54 de membri aleşi de Adunarea Generală, având competenţa de a iniţia studii, proiecte; -Secretariatul General al ONU- organ administrativ şi executiv al organizaţiei; -Curtea Internaţională de Justiţie – principalul organ judiciar al ONU. -Instituţii specializate ale ONU Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) – devenită instituţie ONU în 1946 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), creată în 1948 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), creată în 1946 Organizaţii internaţionale regionale NATO creată prin Pactul Atlanticului de Nord în 1949 ca alianţă militară ce urmăreşte asigurarea securităţii internaţionale OSCE (Organizaţia pentru securitate şi Cooperare în Europa) înfiinţată prin Actul Final de la Helsinki, adoptat în 1975 – probleme privind securitatea şi dezarmarea şi cooperarea între state Consiliul Europei creat prin Tratatul de la Londra din 1949 cu scopul promovării unităţii europene şi al întăririi democraţiei (organe – Adunarea Parlamentară, Comitetul de Miniştri) Uniunea Europeană – organizaţie supranaţională cu caracter sui generis (principalele organe – Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi) Organizaţii regionale de pe alte continente Organizaţia Statelor Americane (OSA) creată în 1948 la Bogota Organizaţia Unităţii Africane (OUA) creată în 1963 Liga Arabă (Liga Statelor Arabe) creată în 1945 în cadrul Conferinţei statelor arabe de la Cairo Popoarele care luptă pentru independenţă – subiecte ale dreptului internaţional În virtutea consacrării dreptului la autodeterminare al popoarelor, popoarelor ce luptă pentru independenţă li se recunoaşte personalitatea internaţională. Popoarele care luptă pentru independenţă sunt subiecte ale dreptului internaţional, cu caracter limitat şi tranzitoriu, până la finalizarea luptei lor. Pentru a li se recunoaşte aceastp calitate, trebuie îndeplinite anumite condiţii: -să-şi desfăşoare activitatea pe un teritoriu eliberat asupra căruia să aibă o autoritate efectivă; -să aibă organe de conducere proprii, care acţionează organizat; -să convingă comunitatea internaţională asupra finalităţii luptei pe care o desfăşoară. Locul individului în cadrul dreptului internaţional Unul dintre susţinătorii ideii că individul ar putea fi considerat subiect al dreptului internaţional este Geoges Scelle, care consideră statul ca o abstracţiune, ale cărui acte sunt îndeplinite de adevăratele subiecte, care sunt oamenii. Se invocă Statutele Militare Internaţionale de la Nurenberg şi Tokio, care fac răspunzători indivizii pentru săvârşirea crimelor internaţionale. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede obligaţia statelor de a acorda drepturi persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. Curs VI - Populaţia în dreptul internaţional (Convenţii internaţionale adoptate in materie de cetăţenie; regimul juridic al străinilor;expulzarea şi extrădarea; dreptul de azil) 1.Cetăţenii şi alte categorii de persoane Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor ce trăiesc pe un anumit teritoriu.Elementul de legătură dintre dreptul internaţional şi persoane este cetăţenia. Pe teritoriul unui stat se găsesc cetăţenii statului respectiv, străini şi apatrizi.

Cetăţenia se dobândeşte pe baza a două principii: -ius sanguinis; -ius soli. O persoană dobândeşte de la naştere un dublu statut: -statut politic –în virtutea căruia persoana devine subiect al unei anumite ţări; -statut civil- care îi conferă anumite drepturi şi îi impune unele obligaţii. Naţionalii unui stat sunt persoanele al căror statut juridic este deplin. Străinii beneficiază de un statut juridic (inferior celui al unui cetăţean), stabilit de legislaţia internă, cât şi de convenţiile internaţionale încheiate pe bază de reciprocitate. Apatrizii (persoanele care nu au cetăţenia nici unui stat) sunt lipsiţi de un statut propriu şi de protecţia unui stat. Ei sunt asimilaţi străinilor, dar au o poziţie inferioară acestora. Bipatrizii sunt persoanele care au dobândit cetăţenia unui stat ca urmare a naşterii şi cetăţenia altui stat ca urmare a naşterii pe teritoriul acestuia sau ca urmare a căsătoriei în străinătate, când un stat nu prevede pierderea cetăţeniei, iar celălalt îi acordă cetăţenia automat. Persoanele refugiate sau strămutate sunt cele care au fost determinate să-şi părăsească ţara ca urmare a unor discriminări pe motive de rasă, religie, naţionalitate, aparteneţă la un anumit grup social sau politic. Protecţia refugiaţilor se realizează prin: a.Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951 – a dispus crearea unui mecanism de supraveghere (Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi), care asigură protecţia internaţională a refugiaţilor; b.Protocolul adiţional de la New Zork din 1967. 2. Convenţii internaţionale adoptate în materie de cetăţenie a.Convenţia de la Haga asupra naţionalităţii adoptată în 1930 în cadrul Ligii Naţiunilor b.Codul Dreptului Internaţional Privat adoptat la Havana în 1920 în cadrul Ligii Naţiunilor c.Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 în cadrul ONU d.Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice adoptat în 1966 şi intrat în vigoare în 1976 e.Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor adoptată în 1951 şi intrată în vigoare în 1954 f.Convenţia privitare la statutul apatrizilor adoptată în 1954 g.Convenţia referitoare la cetăţenia femeii căsătorite, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1957, intrată în vigoare în 1958 h.Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată în 1979 şi intrată în vigoare în 1981 Reglementări privind cetăţenia în cadrul regional al Consiliului Europei a.Rezoluţia Consiliului Europei (77)12 privind cetăţenia soţilor având cetăţenii diferite b. Rezoluţia Consiliului Europei (77)13 referitoare la cetăţenia copiilor născuţi din căsătorie c.Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de pluralitate de naţionalităţi şi referitoare la obligaţiile militare în caz de pluralitate de naţionalităţi d.Protocolul privind modificarea dispoziţiilor Convenţiei pentru reducerea cazurilor de pluralitate de naţionalităţi 3.Dobândirea cetăţeniei Cetăţenia unui stat se poate dobândi : -prin naştere; -ca urmare a naturalizării. Cele două principii care stau la baza dobândirii cetăţeniei sunt: -ius sanguinis; -ius soli. Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare se obţine la cererea persoanei solicitante. Naturalizarea apare ca urmare a căsătoriei unui străin cu un cetăţean al unui alt stat sau a stabilirii reşedinţei pentru o durată mai mare de timp pe teritoriul unui stat.

Pierderea cetăţeniei unui stat se face prin: -retragerea cetăţeniei unui stat ca urmare a săvârşirii unor fapte grave care au adus atingere statului; -renunţarea la cetăţenie, care este un act prin care o persoană doreşte să rupă legăturile cu statul său. 4.Regimul juridic al străinilor Stabilind drepturile şi obligaţiile străinilor, statele determină regimul lor juridic. Convenţiile internaţionale pot conveni cu privire la alegerea unui anumit regim juridic: -regimul naţional, în temeiul căruia străinilor le sunt recunoscute aceleaşi drepturi civile ca şi naţionalilor statului; -regimul special, ce rezultă din conţinutul unor convenţii internaţionale la care sunt părţi; -regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, în baza căruia străinii se vor bucura de regimul favorabil acordat oricăror persoane aparţinând unui stat terţ. Expulzarea stăinilor Posibilitatea acordată unui stat de a pune capăt şederii străinilor pe teritoriul său, interzicându-le să mai revină. Dreptul de expulzare decurge din suveranitatea statului şi se aplică străinilor şi apatrizilor. Există şi state care permit expulzarea prpriilor cetăţeni (SUA, Marea Britanie). Măsura expulzării se ia printr-un act administrativ şi, deşi nu trebuie motivată, se sprijină pe argumente legate de protejarea ordinii publice, a securităţii naţionale, a regimului politic. Extrădarea O modalitate de încetare a şederii străinilor pe teritoriul unui stat, în condiţiile în care aceştia se fac vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni. Act de asistenţă juridică, prin care un stat pune la dispoziţia altui stat, la cerere, o persoană urmărită sau condamnată pentru o faptă incriminată de legile acelui stat. Ca regulă, nu se pot extrăda proprii cetăţeni, autorii infracţiunilor politice, precum şi străinii care au obţinut drept de azil pe teritoriul unui stat. Extrădarea poate fi cerută de către statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit fapta, de statul prejudiciat prin săvârşirea faptei sau de statul de apartenenţă al autorului faptei. Extrădarea are în vedere respectarea a două principii: a.principiul reciprocităţii (dubla incriminare) – condiţionează admiterea cererii de extrădare de existenţa incriminării faptei pentru care aceasta se solicită în legile penale ale ambelor state; b.principiul specialităţii – obligă statul solicitant la judecarea şi condamnarea persoanei extrădate numai pentru fapta pentru care aceasta a fost admisă. Extrădarea poate fi refuzată dacă există indicii că viaţa sau securitatea persoanei ar fi ameninţată pe teritoriul statului solicitant. Dreptul de azil Acordarea azilului pe teritoriul unui stat înseamnă acordarea protecţiei persoanelor azilante şi refuzul extrădării acestora. Statele stabilesc, prin constituţie, condiţiile de acordare azilului teritorial. Documente privind acordarea azilului a.Declaraţia Universală a drepturilor Omului (art. 14) b.Declaraţia ONU privind azilul teritorial adoptată în 1967 c.Convenţia de la Havana privind azilul adoptată în 1928 şi intrată în vigoare în 1929 d.Convenţia de la Montevideo asupra azilului politic din 1933, intrată în vigoare în 1935 e.Convenţia de la Caracas privind azilul teritorial din 1954 f. Convenţia de la Caracas privind azilul dilomatic din 1954 g.Documente adoptate sub auspiciile Consiliului Europei

Azilul poate fi acordat străinilor care sunt supuşi unor persecuţii grave pe teritoriul statului lor de apartenenţă şi în niciun caz celor care sunt urmăriţi pentru săvârşirea de infracţiuni de drept comun sau pentru comiterea unor crime internaţionale. Curs VII - Teritoriul de stat în dreptul internaţional (delimitarea teritoriului; vecinătatea şi regimul de frontieră; domeniul acvatic al statului; spaţiul aerian al statelor; dreptul aerian) Delimitarea teritoriului de stat

� Noţiunea de frontieră în DIP, ca linie ce separă teritorii asupra cărora statele exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.

� Tipuri de frontiere: � -1. după aliniamente: � -fr. Naturale (trasate pe forme de relief, fluvii, munţi etc) � -fr, geometrice (linii convenţionale) – traversează diferite forme de teren, despărţind teritorii ale

statelor � -fr. Astronomice (care corespund după direcţia loc cu paralelele sau meridianele , cum este

frontiera dintre SUA şi Canada) � 2. După elementele teritoriului de stat: � -fr. terestre (trasate pe forme de relief) � -fr. fluviale (trasate pe şenalul navigabil al unui fluviu ce desparte două state) � fr. maritime (delimitează marea teritorială de marea liberă sau de marea teritorială a altui stat) � -fr. aeriene (separă spaţii aerine, sunt linii imaginare trasate perpendicular pe frontierele terestre,

fluviale sau maritime). Stabilirea frontierei � 1. Delimitarea (prin încheierea unui acord între statele vecine care descrie linia şi traseul

frontierei). � 2. Demarcarea (implantarea semnelor în teren, în prezenţa unei comisii mixte).

Vecinătatea şi regimul de frontieră � -DIP al “vecinătăţii” în virtutea căruia statele au obligaţia de a coopera, de a se abţine de la

activităţi ce pot aduce prejudicii vecinilor, de a adopta măsuri de prevenţie. � Regimul juridic al vecinătăţii priveşte: regimul juridic al persoanelor, al serviciilor publice şi al

bunurilor. Domeniul acvatic al statului � 1. Apele interioare (supuse suveranităţii statului). � Ape teritoriale nemaritime (râuri, lacuri, canale) � Ape teritoriale maritime (mări interioare, golfuri, porturi) � Mare interioară (înconjurată doar de teritoriul unui stat sau al cărui ţărm şi ieşire la apă este pe

teritoriul unui singur stat; ex. Marea Araal, Marea Albă ) � Golfurile şi băile (configuraţii geografice de ape care pătrund adânc în teritoriul unuia sau mai

multor state riverane). � Convenţia privind dreptul mării (Geneva, 1958)stabileşte că un golf este mare interioară numai

dacă distanţa dintre liniile refluxului la punctele de intrare naturale nu depăşeşte 24 de mile marine.

� Excepţie: Golfuri istorice (Bristol, Granville) care deşi depăşesc 24 de mile marine sunt considerate ape interioare .

� Apele portuare sunt cele dintre ţărm şi linia care uneşte cele mai avansate instalaţii portuare din larg. Statul riveran stabileşte regimul juridic al navelor cu respectarea normelor DIP.

� Marea teritorială este partea unei mări sau ocean adiacentă ţărmului, cuprinsă între linia de bază şi linia exterioară şi aflată sub suveranitatea statului riveran.

� Linia de bază este linia celui mai mare reflux, sau (în cazul ţărmului sinuos), linia imaginară, trasat ă drept, între punctele cele mai apropiate ale ţărmului.

� Linia exterioară este paralela imaginară trasată de la linia de bază până la max. 12 mile marine (Conv. Geneva 1958)

� Statele au dreptul de trecere inofensivă (rapidă, continuă, fără a duce atingeri ordinii publice,păcii etc) prin marera teritorială a altui stat.

Spaţiul aerian � Delimitarea se face prin trasarea unor linii perpendiculare, în înălţime, pe frontierele terestre şi

maritime. � Nu s-a formulat un răspuns tranşant cu privire la înălţimea maximă până la care se pot trasa aceste

linii dar limita convenţională este cea a celui mai coborât perigeu al sateliţilor artificiali ai pământului.

Dreptul aerian � -Convenţia asupra navigaţiei aeriene (Paris 1919) � Conv. referitoare la navigaţia civilă internaţională (Chicago, 1944) � Convenţia asupra mării teritoriale (Geneva, 1959) � Convenţia asupra dreptului mării (1982, care o completează pe cea din 1958) � Conv. de la Chicago (1944)consacră “cele 5 libertăţi ale aerului”: � Dreptul de survol al aeronavelor străine prin spaţiul aerian al statelor (trecere inofensivă, fără

escală) � Dreptul de escală tehnică pentru alimentare sau reparaţii � Dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondenţă, mărfuri din statul de

naţionalitate al aeronavei pe teritoriul oricărui stat parte la convenţie � Dreptul aeronavei străine de a îmbarca pasageri, corespondenţă, mărfuri cu destinaţia statului de

naţionalitate al aeronavei � Dreptul aeronavei străine de a debarca şi îmbarca pasageri, corespondenţă, mărfuri pe teritoriul

oricărui stat parte la convenţie � NB! Convenţia este aplicabilă aeronavelor civile ce nu sunt proprietate de stat. � Convenţia crează Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI) ca instituţie specializată a

ONU. Dreptul mării � Definiţie – totalitatea normelor care reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, precum şi

raporturile dintre state, cooperarea lor pentru folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor � Hugo Grotius – Mare liberum (mările şi oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru

navigaţie, comerţ şi pescuit) � Codificarea dreptului mării după cel de-al doilea război mondial Codificarea dreptului mării � 4 convenţii internaţionale în urma Convenţiei de la Geneva din 1958 � 1. Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă � 2. Convenţia cu privire la platoul continental � 3. Convenţia privind marea liberă � 4. Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor vii ale mării � 1982 – Convenţia asupra dreptului mării – Montego Bay (reglementări noi) Zone maritime asupra cărora statele exercită drepturi suverane � 1. Zona contiguă � 2. Zona economică exclusivă � 3. Platoul continental Zona contiguă

� Spaţiul maritim aflat dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, care se întinde în larg până la 24 de mile de la linia de bază a mării teritoriale

� Statul riveran are asupra acestui spaţiu o serie de drepturi speciale care privesc prevenirea şi reprimarea unor infracţiuni – control vamal, fiscal, sanitar al navelor străine, control de imigrare

Zona economică exclusivă � Spaţiul maritim ce se întinde până la 188 de mile de la linia exterioară a mării teritoriale � Zona nu face parte din teritoriul statului riveran � Statul riveran are unele drepturi asupra acestei zone – drepturi exclusive de explorare, exploatare,

cercetare ştiinţifică şi conservare a resurselor � Statele terţe au unele drepturi şi obligaţii cu privire la această zonă (şibertatea de navigaţie şi

survol, cercetare, dr. de a instala cabluri, oblig de a folosi zona în scopuri legale, de a coopera cu statul riveran)

� Drepturi ale statelor terţe � Libertatea de navigaţie, de survol � Dreptul de a instala cabluri, conducte submarine � Dreptul de a participa la cercetarea ştiinţifică � Obligaţii ale statelor terţe � De a folosi zona în scopuri legale � De a respecta drepturile statului riveran � De a-l informa cu privire la cercetările ştiinţifice � De a coopera cu statul riveran Platoul continental � Reprezintă fundul mării şi subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor situate până la 200 de

mile marine, măsurate de la linia de bază a mării teritoriale � Statul riveran exercită unele drepturi asupra platoului continental (teritoriul nu se află sub

suveranitatea sa) � Drepturi: � De a construi şi de a pune în funcţiune instalaţii necesare exploatării zonei; � Dreptul de a-şi stabili o “zonă de securitate” de 500 metri în jurul instalaţiilor Marea liberă � Acea parte a mării care nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat � Nu este supusă suveranităţii vreunui stat � Accesul tuturor statelor la această zonă � 6 libertăţi permise: � Libertatea navigaţiei � Libertatea survolului � Libertatea de a instala cabluri sau conducte submarine � Libertatea de a construi insule artificiale � Libertatea de pescuit � Libertatea cercetării ştiinţifice � Obligaţia statelor de a coopera în marea liberă � Obligaţia de a respecta interesele celorlalte state � Obligaţia de a recunoaşte drepturile conferite de Conv. 1982 cu privire la desfăşurarea activităţilor � Marea liberă nu poate fi folosită decât în scopuri paşnice � Se interzic experienţele nucleare şi amplasarea de arme nucleare � Marea teritoarială nu e spaţiu demilitarizat şi denuclearizat – poate fi teatru de război � Navele au naţionalitatea statului al cărui pavilion îl arborează � Navele militare, cele proprietate de stat, cele folosite în interes public – imunitate de jurisdicţie

� Pentru prevenirea şi reprimarea unor infracţiuni, în marea liberă se permite dreptul de urmărire şi dreptul de vizită

� Dreptul de urmărire – exercitat de navele unui stat riveran asupra unei nave străine dacă există motive că a încălcat regulamentul unui stat

� Dreptul de vizită – exercitat asupra navelor comerciale în marea teritorială, de către navele militare, dacă există motive că au săvârşit unele infracţiuni

Zona internaţională a spaţiilor submarine � Patrimoniu comun al umanităţii � Deschisă tuturor statelor pentru folosirea sa în scopuri exclusiv paşnice � Nu se supune suveranităţii vreunui stat � Prevăzută în două rezoluţii ale ONU din 1969 şi în Convenţia asupra dreptului mării din 1982 � Convenţia prevede crearea unei Autorităţi Internaţionale care asigură controlul şi soluţionează

diferende Regimul strâmtorilor şi canalelor internaţionale � Strâmtorile maritime sunt fâşii de apă ce leagă două întinderi maritime sau care se află între două

porţiuni de uscat. � Conv.din 1982 – reguli-cadru de navigaţie � Prin strâmtorile maritime cu regim internaţional au drept de navigaţie toate navele. � Prin strâmtorile care leagă o parte a mării libere sau o zonă exclusivă cu o altă parte a mării libere

sau a zonei exclusive se recunoaşte drept de tranzit navelor străine. � Prin strâmtorile care fac legătura între marea teritorială a unui stat şi marea liberă navele au drept

de trecere inofensivă. Strâmtorile maritime cu regim internaţional � Strâmtoarea Gibraltar – se stabileşte libera trecere pentru toate navele comerciale şi militare în

timp de pace şi de război (leg între Oc Atlantic şi Marea Mediterană) � Strâmtoarea Magelan - leg între Oc. Atlantic şi Oc. Pacific � Strâmtorile daneze (Sund, Beltul Mare şi Beltul Mic) - leg între 2 mări (deschisă şi închisă –

Marea Baltică şi Marea Nordului) – libertatea de navigaţie pentru toate statele � Strâmtorile Mării Negre (Bosfor şi Dardanele) – leg. între o mare închisă şi una deschisă � - regimul de trecere şi navigaţie pentru toate navele comerciale ale tuturor statelor � În timp de război este recunoscut drept de trecere numai dacă Turcia nu e beligerantă � În caz contrar, Turcia are dreptul de a permite trecerea vaselor comerciale ale statelor neutre şi are

dreptul dea interzice trecerea vaselor inamice Canalele maritime � Căi de navigaţie artificiale create în scopul facilitării comunicaţiilor între mări şi oceane � Construite pe teritoriul unui stat � ape interioare supuse suveranităţii statului � Trebuie să fie deschise vaselor tuturor statelor � Suez, Panama şi Kiel � Canalul de Suez – pe teritoriul Egiptului (leagă Marea Medit. cu Oceanul Indian prin marea Roşie) � Libertatea de navigaţie este garanată vaselor comerciale ale tuturor statelor � Zona canalului este neutralizată şi demilitarizată Canalul Panama � Leagă Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific � Pe teritoriul statului Panama � 1903 – Panama cedează SUA pentru 99 de ani o fâşie de câte 5 mile de o parte şi de alta a

canalului şi dreptul de a construi şi de a exploata canalul � A cedat SUA dreptul de a administra canalul până în 1999 Canalul Kiel

Leg între Marea Baltică şi Marea Nordului Pe terit. Germaniei Apă interioară Permite libera navigaţie pentru vasele tuturor statelor

Curs VIII - Dreptul internaţional al drepturilor omului (documente şi mecanisme cu vocaţie universală şi regionale) 1.Documente internaţionale cu caracter de universalitate Carta ONU semnată în 1945 conţine: -Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; -Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice; -Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale; -Protocolul facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice; - Protocolul facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice privind abolirea pedepsei capitale. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată în 1948, la Paris şi cuprinde o enumerare a drepturilor civile şi politice. Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice a fost adoptat în 1966 şi a intrat în vigoare în 1976. Este o reluare şi o dezvoltare a dispoziţiilor cuprinse în Declaraţia Universală cu privire la drepturile civile şi politice. Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale a fost adoptat la aceeaşi dată cu pactul anterior. Protocolul facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice iniţiază un sistem de plângeri individuale, căre dă posibilitatea persoanelor, indivizilor, ce sunt victime ale încălcării drepturilor lor de a se adresa Comitetului Drepturilor Omului. Protocolul facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice privind abolirea pedepsei capitale a fost adoptat în 1989, a intrat în vigoare în 1991 şi are ca scop abolirea pedepsei cu moartea. Convenţii internaţionale privind drepturile omului 1.Convenţii cu caracter specific, care au ca obiect anumite drepturi Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată în 1948 şi intrată în vigoare în 1951 Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată în 1968 şi intrată în vigoare în 1975 Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente ori pedepse crude, inumane sau degradante, adoptată în 1984 şi intrată în vigoare în 1987 2.Convenţii referitoare la protecţia anumitor categorii de persoane (care include drepturile copiilor, femeilor, refugiaţilor, apatrizilor, muncitorilor) Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată în 1952 şi intrată în vigoare în 1954 Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite din 1957, intrată în vigoare în 1958 Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată în 1989 3.Convenţii care au ca obiect interzicerea discriminării bazate pe sex, rasă, origine etnică, religie, a discriminării în învăţământ, în utilizarea forţei de muncă, în profesie Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării creimei de apartheid Convenţia cu privire la eliminiarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei Documente internaţionale cu caracter regional privind protecţia drepturilor omului Documente adoptate în spaţiul european

A.Consiliul Europei 1.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în 1950 în cadrul Consiliului Europei, se referă numai la drepturile civile şi politice. Ea este completată cu o serie de protocoale adiţionale. 2.Carta Socială Europeană adoptată tot în cadrul Consiliului Europei instituie un mecanism de protecţie cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Ea este completată cu trei protocoale adiţionale. B.Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) În 1975, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a adoptat actul Final de la Helsinki, care pune accentul pe problemele securităţii şi dezarmării pe continent, ale cooperării în domeniul economic, ştiinţific, tehnic şi pe problemele mediului. Documente adoptate pe continemtul american 1.Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului, adoptată în 1948, în cadrul conferinţei Internaţionale a statelor americane, include cele mai importante drepturi prevăzute de Declaraţia Universală (drepturi civile şi politice, economice, sociale, culturale) 2.Carta Organizaţiei Statelor Americane este un tratat multilateral, prin care s-a constituit OSA şi care conţine câteva prevederi referitoare la drepturile omului. 3.Protocolul de la Buenos Aires, intrat în vigoare în 1970, prevede un nou organ de protecţie a drepturilor – Comisia Interamericană a drepturilor omului 4.Convenţia Americană a Drepturilor Omului conţine cele mai multe dintre drepturile civile şi politice prevăzute în sistemul ONU şi în sistemul european. 5.Protocolul Adiţional la Convenţia Americană a Drepturilor Omului privind drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat în 1988 Documente adoptate pe continentul african 1.Carta OUA adoptată o dată cu crearea OUA în 1963. Carta OUA îşi propune ca obiective protecţia drepturilor omului, eradicarea sistemului colonialist. 2.Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptată în 1981 şi intrată în vigoare în 1986 reafirmă multe dintre drepturile civile şi politice, economice, sociale şi culturale conţinute de Declaraţia Universală, precum şi de celelalte documente adoptate pe continentele european şi american. 3.Protocolul la Carta Africană privind stabilirea unei Curţi Africane a Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptat în 1988 şi intrat în vigoare în 2004 Mecanisme internaţionale de protecţie a drepturilor omului A.Mecanismul ONU 1.Mecanismul fundamentat pe autoritatea Cartei ONU Carta ONU însărcinează unele dintre organele sale cu atribuţii privind drepturile omului: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Securitate, Comisia pentru Drepturile Omului, Subcomisia pentru prevenirea discriminărilor şi protecţia minorităţilor, Comisia privind condiţia femeii, Comitetul pentru prevenirea crimei şi de luptă împotriva delicvenţei 2.Mecanisme înfiinţate pe baza tratatelor internaţionale Comitetul pentru drepturile omului, înfiinţat în conformitate cu dispoziţiile Pactului Internaţional referitor la drepturile civile şi politice, în scopul aplicării acestuia Comitetul pentru drepturi sociale şi culturale, înfiinţat în 1985 pentru aplicarea dispoziţiilor Pactului Internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale Comitetul împotriva torturii, înfiinţat în 1987 în scopul aplicării prevederilor Convenţiei împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale este abilitat să primească rapoarte periodice asupra măsurilor adoptate de către state şi să soluţioneze plângeri inter-state şi individuale. Comitetul pentru drepturile copilului, înfiinţat pentru aplicarea Convenţiei cu acelaşi nume

Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei, creat în 1993, pentru aplicarea Convenţiei cu acelaşi nume B. Mecanisme internaţionale regionale de protecţie a drepturilor omului A.Mecanismul european de protecţie a drepturilor omului 1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul Consiliului Europei După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (în 1998), mecanismul îl formează Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca instanţă unică. Judecătorii Curţii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară. Curtea este structurată pe Comitete (formate din 3 judecători), Camere (formate din 7 judecători) şi Marea Cameră (formată din 17 judecători). Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale: -competenţa de a soluţiona plângeri inter-statale şi cereri individuale; -competenţa de a formul avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale. Plângerile inter-state pot fi formulate de către un stat împotriva unui alt stat parte la convenţie pentru încălcări ale drepturilor prevăzute de convenţie sau de protocoalele sale. Plângerile individuale pot proveni de la orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari, care pretinde a fi victima unei încălcări a drepturilor recunoscute de Convenţie sau de protocoalele sale, săvârşită de către un stat parte. Pentru admisibilitatea cererilor e necesară îndeplinirea condiţiilor privind epuizarea căilor interne de recurs şi a încadrării în termenul de şase luni de la data deciziei interne definitive. Hotărârile Curţii asigură o interpretare uniformă a Convenţiei Europene şi crearea unor standarde minime pentru statele membre. Hotărârile Curţii pot fi de condamnare a statului pârât sau de achitare a acestuia, după cum se ajunge la concluzia existenţei sau inexistenţei unei încălcări a dispoziţiilor Convenţiei şi a protocoalelor sale. Protocolul nr. 14 aduce noutăţi care vizează simplificarea activităţii şi reducerea duratei proceselor în faţa Curţii. 2.Mecanismul instituit prin Carta Socială Europeană Procedura plângerilor colective (Protocolul adiţional la Carta Socială şi Carta Socială Europeană revizuită) În 1988 a intrat în vigoare Protocolul adiţional ce prevedea un sistem de plângeri colective, iar în 1999 a intrat în vigoare Carta socială revizuită. Plângerile colective pot fi formulate de: -organizaţiile internaţionale de angajatori şi de lucrători care participă la activitatea Comitetului Guvernamental; -organizaţiile internaţionale neguvernamentale cu statut consultativ la Consiliul Europei şi înscrise pe o listă specială de Comitetul Guvernamental; - organizaţiile naţionale de angajatori şi de lucrători din statele interesate. 3.Mecanismul OSCE Se referă la documentele care au fost adoptate în cadrul Conferinţei de la Viena din 1989 şi a Conferinţei de la Copenhaga din 1990. Documentul final al Conferinţei de la Viena din 1989 prevede: -schimbul de informaţii între statele participante asupra problemelor legate de dimensiunea umană a organizaţiei; -organizarea de întâlniri bilaterale, la cererea statelor; -supunerea anumitor cazuri spre analiză şi soluţionare altor state.

Documentul final al Conferinţei de la Copenhaga din 1990 dezvoltă prevederile de mai sus şi cuprinde dispoziţii privind protecţia minorităţilor naţionale, problemă care va face obiectul Conferinţei de la Geneva din 1991 şi al Conferinţei de la Moscova din 1991. În urma acestor reuniuni, se va constitui în 1992 Înaltul comisar pentru minorităţi naţionale al OSCE. B.Mecanismul interamerican de protecţie a drepturilor omului 1.Comisia Interamericană a Drepturilor Omului – organ autonom al Cartei OSA S-a constituit pe baza dispoziţiilor Cartei OSA şi a Protocolului de la Buenos Aires din 1970. Misiunea Comisiei constă în identificarea cazurilor sistematice de încălcări ale drepturilor omului, în întocmirea de studii, rapoarte şi recomandări statelor care se confruntă cu asemenea situaţii. Intrarea în vigoare a Protocolului de la Buenos Aires conferă Comisiei Interamericane calitatea de organism oficial al OSA. 2.Comisia Interamericană înfiinţată pe baza prevederilor Convenţiei Interamericane Comisia are două categorii de competenţe: -promovarea şi protejarea drepturilor omului în statele membre ale OSA; -protecţia drepturilor omului pe teritoriul statelor părţi la Convenţia Interamericană. 3. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului are competenţă: -contencioasă – Curtea poate soluţiona disputele privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei, printr-o procedură destinată analizării cererilor individuale sau interstate; -consultativă – conferă Curţii puterea de a decide nu numai în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor Convenţiei, ci asupra oricărui tratat referitor la drepturile omului adoptat pe continentul american. 4. Mecanismul stabilit prin Protocolul la Convenţia Americană privind drepturile economice, sociale şi culturale Protocolul de la San Salvador stabileşte un sistem de raportare şi de recomandare. C.Mecanismul african de protecţie a drepturilor omului 1. Comisia Africană pentru Drepturile Omului şi Popoarelor înfiinţată prin intermediul Cartei Africane, ca urmare a dorinţei statelor membre alu OUA Funcţiile Comisiei -promovarea drepturilor omului şi popoarelor; -protecţia acestor drepturi; -interpretarea tuturor dispoziţiilor Cartei la cererea unui stat parte, a unie instituţii a OUA sau a unie orgaizaţii africane recunoscute de către OUA; -îndeplinirea oricărei alte misiuni încredinţate de către Adunarea şefilor de stat şi de guvern. Protecţia drepturilor este realizată prin mecanismul de soluţionare a plângerilor inter-state şi individuale de către Comisia Africană. Procedura de soluţionare a plângerilor inter-state În cazul în care un stat parte la Carta Africană consideră că un alt stat parte se face vinovat de încălcarea unora dintre drepturile prevăzute de aceasta, poate acţiona în două moduri: a.transmite statului vizat o comunicare oficială cu privire la situaţia supusă dezbaterii (o încercare de soluţionare prin negocieri a plângerii); b.adresează o plângere direct Comisiei. Indiferent de calea folosită, Curtea va utiliza aceeaşi procedură: -verificarea admisibilităţii cererii; -faza stabilirii faptelor; -încercarea de soluţionare amiabilă; -soluţionarea plângerii. 2.Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor constituită în urma adoptării Protocolului privind crearea unei Curţi Africane a Drepturilor Omului şi Popoarelor, intrat în vigoare în 2004

Curtea este concepută ca organ ce completează activitatea Comisiei Africane şi are competenţa de a judeca toate cazurile şi disputele privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Cartei, ale Protocolului şi ale altor instrumente relevante pentru drepturile omului ratificate de statele implicate. Jurisdicţia Curţii este facultativă, fiin condiţionată de ratificarea Protocolului. Cursul IX – Răspunderea internaţională a statelor A.Fundamentul răspunderii internaţionale B.Răspunderea internaţională a statului pentru fapte internaţionale ilicite C.Împrejurări care exclud caracterul ilicit al unei fapte internaţionale D.Consecinţele răspunderii internaţionale E.Răspunderea statului pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional A.Fundamentul răspunderii internaţionale Răspunderea internaţională este de origine cutumiară, codificarea ei fiind în curs de realizare. Comisia de Drept Internaţional (CDI) a adoptat în 2001 Proiectul de articole referitor la răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite. CDI distinge două categorii ale răspunderii internaţionale: -răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional; -răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile ce decurg din activităţi ilicite. Dreptul internaţional consacră principiul răspunderii statelor pentru fapte sau acte ilicite. Actele sau faptele ilicite constau în acţiuni sau omisiuni ale statelor, de natură a aduce atingeri obligaţiilor internaţionale. Condiţiile necesare pentru existenţa unui fapt ilicit în concepţia CDI: -o condiţie de ordin subietiv, constând într-o comportare manifestată prin acţiune sau omisiune, care îi este imputabilă statului din perspectiva dreptului internaţional; -o condiţie de ordin obiectiv, constând în încălcarea unei obligaţii internaţionale de către un stat, ca urmare a unui comportament care îi este imputabil. În doctrină s-a susţinut necesitatea existenţei culpei, a unui prejudiciu şi a legăturii cauzale dintre acestea. În dreptul internaţional, faptele sau actele ilicite pot fi comise de autorităţile statelor sau de către anumite persoane. Statul răspunde pe plan internaţional, în mod direct, pentru: -comportamentul organelor sale; -comportamentul particularilor de pe teritoriul său; -actele administrative ale tuturor agenţilor săi publici; -actele instanţelor sale de judecată referitoare la străini. Există anumite situaţii când statul răspunde pentru faptele particularilor, săvârşite pe teritoriul său. Statele au obligaţia generală de a menţine ordinea publică pe teritoriul lor. Neîndeplinirea acestei obligaţii angajează răspunderea lor, dacă au fost săvârşite anumite acţiuni împotriva altui stat sau a cetăţenilor acestuia, de către persoane particulare din statul respectiv. În acest caz, răspunderea internaţională a statului decurge nu din fapta săvârşită de particulari, ci din neîndeplinirea obligaţiilor internaţionale privind menţinerea ordinii publice. B.Răspunderea internaţională a statului pentru fapte internaţionale ilicite Proiectul menţionat mai sus prevede două principii de bază ale instituţiei: -orice stat poate să săvârşească o faptă internaţională ilicită; -săvârşirea de către stat a unei fapte internaţionale ilicite angajează răspunderea sa internaţională. Fapta ilicită reprezintă comportamentul unui stat (acţiunea sau omisiunea acestuia), prin care se încalcă o obligaţie internaţională care îi revine. Pentru calificarea unei fapte ca fiind ilicită, sunt cerute două elemente: -fapta respectivă să exprime un comportament al unui stat;

-prin acel comportament al statului să se violeze o obligaţie internaţională a sa, în vigoare în momentul săvârşirii faptei. Fapta internaţională ilicită are două elemente: -elementul subiectiv – comportamentul statului contrar dreptului internaţional; -elementul obiectiv – nerespectarea de către un stat a unei obligaţii internaţionale, asumată de el în mod liber şi fiind în vigoare pentru acel stat în momentul săvârşirii faptei sale. Obligaţiile internaţionale ale unui stat pot rezulta din: -principiile şi normele dreptului internaţionl public; -actele unilaterale ale statului, prin care el îşi asumă anumite obligaţii internaţionale; -hotărârile obligatorii ale unor organizaţii internaţionale din care el face parte (Hot. Consiliului de Securitate ONU); -hotărârile instanţelor internaţionale. Faptele internaţionale ilicite sunt clasificate în două categorii de infracţiuni internaţionale: -crimele internaţionale; -delictele internaţionale. Crimele internaţionale sunt fapte internaţionale ale unui stat, prin care se încalcă o obligaţie internaţională esenţială pentru garantarea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale. O crimă internaţională poate rezulta din: - încălcarea gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; - încălcarea unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare; - încălcarea gravă a unei obligaţii internaţionale referitoare la protecţia mediului înconjurător. Delictele internaţionale sunt fapte internaţionale ilicite mai puţin grave, datorită naturii obligaţiilor internaţionale care sunt violate prin ele. În cazul crimelor internaţionale, răspunderea poate fi invocată şi de către alte state decât cel lezat. În cazul delictelor, numai statul lezat este îndreptăţit să o invoce. C.Împrejurări care exclud caracterul ilicit al unei fapte internaţionale Sunt situaţii de excepţie ce pot decurge din conduita victimei sau pot fi independente de voinţa acesteia. Consimţământul dat de un stat, în mod valabil, altui stat, ca acesta din urmă să poată săvârşi o faptă internaţională exclude caracterul ilicit al faptei. În lipsa acestui consimţământ, fapta angajează răspunderea internaţională a statului respectiv. Legitima apărare poate fi invocată ca o cauză de exonerare de răspundere. Contramăsurile sau represaliile – chiar dacă sunt contrare unor obligaţii internaţionale ale statului – înlătură răspunderea, deoarece ele sunt măsuri de răspuns, considerate legitime de dreptul internaţional public. Se are în vedere aplicarea de represalii care nu se bazează pe forţă sau ameninţarea cu forţa împotriva statului vinovat. Forţa majoră înlătură caracterul ilicit al faptei respective. Forţa majoră exonerează de răspundere statul care a săvârşit o faptă internaţională ilicită, dacă se invocă intervenţia unor evenimente neprevăzute. Pentru a putea fi reţinută forţa majoră, evenimentul invocat trebuie să fi fost imprevizibil sau irezistibil. De asemenea, trebuie să fie un eveniment anterior faptei internaţionale şi în afara controlului statului care o invocă. Evenimentul respectiv trebuie să pună statul în imposibilitatea materială de a se putea conforma unei obligaţii internaţionale. Starea de primejdie se referă la situaţii care, datorită unor fenomene naturale, climaterice, ameninţă persoane sau bunurim iar pentru salvarea lor este necesară săvârşirea unei fapte internaţionale ilicite (aterizarea forţată a unei aeronave pe un port străin, fără a avea aprobarea statului respectiv).

Nu se admite invocarea stării de primejdie dacă prin fapta internaţională ilicită s-a violat o normă imperativă a dreptului internaţional sau prin ea se încalcă prevederile unui tratat internaţional care nu admite invocarea ei. Starea de necesitate reprezintă un ansamblu de măsuri luate de un stat pentru salvarea intereselor sale fundamentale (existenţa sau funcţionarea statului) ameninţate de un pericol grav şi iminent. Condiţii necesare pentru invocarea stării de necesitate ca temei de exonerare de răspundere internaţională a unui stat -Autorul faptei respective să nu fi avut o altă posibilitate, iar el şi persoanele aflate în paza lui să fi fost în extremă primejdie. -Autorul faptei să nu fi contribuit la apariţia stării de necesitate. -Fapta săvârşită de autor să nu fi constituit un pericol pentru un stat. D.Consecinţele răspunderii internaţionale Răspunderea internaţionlă a statelor are trei consecinţe principale: -răspunderea morală; -răspunderea politică; -răspunderea materială. Răspunderea morală (satisfactio) obligă statul vinovat să-şi ceară scuze în mod oficial de la statul lezat pentru prejudiciul provocat. Răspunderea morală poate consta în recunoaştere oficială, o hotărâre arbitrală sau judiciară. Răspunderea politică impune statului vinovat să suporte diferite sancţiuni aplicate lui de către statul victimă (ruperea relaţiilor economice sau a celor diplomatice). Răspunderea materială obligă statul vinovat la repararea daunelor materiale provocate de el altui stat. Repararea daunelor morale îmbracă un dublu aspect: -plata despăgubirilor pentru daunele provovate (reparatio); -restabilirea drepturilor încălcate (restitutio). Violarea obligaţiilor internaţionale „erga omnes” angajează răspunderea internaţională a statului vinovat nu numai faţă de statul lezat în mod direct prin fapta sa, ci şi faţă de toate celelalte state din comunitatea internaţională. Răspunderea internaţională se caracterizează, în general, prin absenţa sancţiunilor penale. Aspectul sancţiunii penale apare, în mod excepţional, în cazul răspunderii persoanei fizice pentru săvârşirea de infracţiuni internaţionale. Statul care provoacă prejudicii altui stat are obligaţia de a le repara şi de a restabili drepturile încălcate prin fapta sa ilegală. Principiul de bază care se aplică în cazul reparării daunelor materiale provocate unui subiect de drept internaţional este cel al repunerii lucrurilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Dacă nu este posibilă restitutio in integrum, repararea poate consta în plata de despăgubiri echivalente cu prejudiciul produs. Forme diferite ale măsurilor materiale de reaparaţie a daunelor: -punerea în libertate a unei persoane arestate în mod ilegal; -restituirea unei proprietăţi confiscate; -reconstruirea unei clădiri distruse. Statele pot suferi şi prejudicii moral-politice: -atentatele împotriva diplomaţilor străini sau împotriva sediilor misiunilor diplomatice sau consulare; -insulta adusă drapelului unui stat străin. Prejudiciile morale pun problema măsurării şi aprecierii lor. Conform teoriei clasice, ele trebuie reparate cu respectarea aceloraşi cerinţe ca şi în cazul reparării prejudiciilor materiale.

De asemenea, între prejudiciul moral şi fapta ilicită săvârşită de un stat trebuie să existe un raport de cauzalitate directă. Jurisprudenţa internaţională a consacrat regula că statul vinovat trebuie să repare daunele directe provocate de el, nu şi cele indirecte. În ceea ce priveşte repararea daunelor provocate ca urmare a războiului, plata şi cuantumul reparaţiilor se fixează, în general, prin tratatul de pace încheiat de foştii beligeranţi. După cel de-al doilea război mondial, problema reparaţiilor s-a axat pe răspunderea pentru agresiune şi pe acoperirea prejudiciilor cauzate de statele agresoare. E.Răspunderea statului pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional Această răspundere a apărut ca urmare a faptului că anumite activităţi licite desfăşurare pe teritoriul unui stat sunt generatoare de prejudicii pe teritoriul altor state: -ploile acide; -evacuarea deşeurilor toxice care poluează aerul, apele, solul; -accidentele centralelor nucleare. Proiectul elaborat în domeniul răspunderii pune accentul pe necesitatea ca statele să desfăşoare pe teritoriul lor numai activităţi compatibile cu protecţia altor state, să întreţină relaţii de cooperare în vederea prevenirii producerii daunelor. Comisia de Drept Internaţional a analizat cele mai importante convenţii internaţionale adoptate în domenii considerate „cu un înalt grad de periculozitate”: -Convenţia de la Paris din 1960 cu privire la răspunderea civilă în domeniul nuclear; -Convenţia din 1962 de la Bruxelles privind răspunderea civilă în transportul maritim de substanţe nucleare; -Convenţia asupra dreptului mării din 1982; -Tratatul privind spaţiul cosmic din 1967. Curs X - Dreptul internaţional penal (principii specifice; crimele contra păcii, crimele de război, crimele contra umanităţii; delictele internaţionale; jurisdicţia penală internaţională) Definiţie – dreptul penal referitor la faptele care afectează ordinea publică internaţională şi sunt calificate drept infracţiuni internaţionale Ansamblul regulilor juridice (cutumiare sau convenţionale), stabilite sau acceptate în relaţiile dintre state, referitoare la infracţiunile comise prin violarea dreptului internaţional public. (Gr.Geamănu) Caracteristici:

� dreptul internaţional penal este un domeniu al dreptului internaţional public; � dreptul internaţional penal este format din norme de natură cutumiară sau convenţională, stabilite

sau acceptate de state; � subiectele sale sunt statele, dar şi persoana fizică, care acţionează ca un organ al statului sau ca

particular. Principiile specifice dreptului internaţional penal

� Principiul răspunderii penale individuale – în cazul săvârşirii unor acte ilicite cu caracter penal de către un stat împotriva altor state, răspunderea revine reprezentanţilor şi agenţilor statului

� Principiul legalităţii incriminării – nicio faptă nu este infracţiune dacă nu este calificată ca atare de legea penală

� Principiul legalităţii pedepselor – nicio pedeapsă nu poate fi aplicată dacă nu este prevăzută de legea penală

� Principiul represiunii universale – statul pe al cărui teritoriu a fost descoperită persoana care a comis o infracţiune internaţională este competent să o judece şi să o pedepsească, indiferent de locul unde a fost săvârşită infracţiunea

Infracţiunile internaţionale Definiţie - Fapta contrară principiilor şi normelor DIP, săvârşită de către state, de org internaţionale sau de persoane particulare Elemente constitutive ale infracţiunii internaţionale:

� -elementul material (acţiunea pozitivă şi omisiunea, ce pot fi comise doar de persoane fizice); � -elementul ilicit (injust) – caracterul ilicit al faptei este elementul fundamental al infracţiunii; se ţine cont de gradul de periculozitate al actului ilicit;

� -elementul subiectiv – actul incriminat trebuie să îi fie imputabil autorului. Clasificarea infracţiunilor internaţionale 1.În funcţie de obligaţia internaţională violată:

� -crime internaţionale – fapte prin care se încalcă o obligaţie internaţională esenţială pentru garantarea intereselor fundamentale ale comunităţii (pacea, securitatea internaţională);

� -delicte internaţionale – fapte internaţionale ilicite, care au un caracter mai puţin grav şi nu sunt calificate de dreptul internaţional public ca fiind crime internaţionale.

2.În funcţie de subiectul lor: � -infracţiuni internaţionale al căror subiect nu poate fi decât statul (infracţiuni comise de organele

statului); � -infracţiuni al căror subiect este individul, ca persoană particulară.

3.În funcţie de timpul când au fost comise: � - infracţiuni comise în timp de pace; � - infracţiuni comise în timp de război.

Crimele internaţionale Crimă internaţională – termen folosit pentru prima dată de Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg din 1945 Statutul acestui tribunal a definit trei categorii de crime internaţionale:

� 1. Crime contra păcii � 2.Crime de război � 3.Crime împotriva umanităţii

1. Crimele contra păcii constau în următoarele acţiuni: � plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu

violarea tratatelor, a garanţiilor sau a acordurilor internaţionale; � participarea la un plan concret ori la un complot pentru săvârşirea acestor acte; � propaganda de război –act preparatoriu al declanşării războiului.

2.Crimele de război sunt încălcări grave ale legilor şi obiceiurilor de purtare a războiului. Ele constau în: asasinat, relele tratamente şi deportarea pentru munci forţate, distrugerea fără motive a oraşelor şi satelor. 3. Crimele împotriva umanităţii - conţinut

� Asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea şi orice alt act inuman comis împotriva populaţiei civile, înainte sau în timpul războiului

� Persecuţiile de orice fel pe motive politice, rasiale sau religioase Forme 1. Genocidul –acţiuni săvârşite cu intenţia de a distruge, total sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial, religios

� Necesitatea incriminării unor forme speciale de genocid: � -ecocidul – devastarea şi distrugerea mediului înconjurător; � -genocidul cultural

2.Crima de apartheid –negarea drepturilor fundamentale ale unui grup rasial, prin aplicarea de represiuni sângeroase sau alte acte inumane 3.Sclavia –calificată crimă internaţională prin Statutul Tribunalului de la Nurnberg Imprescriptibilitatea crimelor internaţionale În 1968, Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii Delictele internaţionale Calificate infracţiuni internaţionale prin tratate, acorduri, convenţii 1.Terorismul internaţional- implică elemente de extraneitate în ceea ce priveşte autorul actului, victima, locul comiterii actului de terorism şi consecinţele sale Nu s-a adoptat o convenţie multilaterală, cu caracter de universalitate referitoare la terorismul internaţional; adoptate tratate regionale Noi forme ale terorismului – asasinarea şi răpirea de diplomaţi sau a altor persoane oficiale 2.Deturnarea ilicită de aeronave Adoptate trei convenţii privind reprimarea deturnării ilicite de aeronave (de la Tokio, Haga şi Montreal) 3.Luarea de ostateci din rândul populaţiei civile, în timp de război 4.Traficul cu stupefiante 5.Pirateria maritimă 6.Distrugerea cablurilor submarine 7.Traficul cu femei şi copii 8.Difuzarea de publicaţii obscene 9.Falsificarea de monedă Jurisdicţia penală internaţională Prin Pactul Societăţii Naţiunilor s-a înfiinţat Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, care a funcţionat până în 1939 1.Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg(1945-1946) – creat pentru judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război 2.Tribunalul internaţional pentru fosta Iugoslavie (1991) pentru judecarea gravelor încălcări ale dreptului umanitar comise în foata Iugoslavie 3.Tribunalul internaţional pentru Ruanda (1994) pentru judecarea autorilor crimelor de genocid şi a altor crime internaţ comise în Ruanda 4.Curtea penală internaţională (Statutul său adoptat în 1998) - debutul activităţii - iulie 2002 Competenţa Curţii – cele mai grave crime (crima de genocid, crimele împotriva umanităţii, crimele de război şi crimele de agresiune Curs XII - Soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale (mijloace diplomatice, mijloace cu caracter jurisdicţional; soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale)

Cadrul juridic � Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 – menţinerea păcii � Pactul Briand-Kellogg din 1928 � Carta ONU

Diferendul reprezintă o problemă între două părţi care au opinii opuse privind problema executării unor tratate. Diferende juridice (CIJ) sunt cele care au ca obiect:

� -interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internaţional; � -existenţa oricărui fapt care constituie încălcarea unei obligaţii internaţionale; � -natura şi întinderea despăgubirilor.

Diferendele politice sunt cele ce nu pot fi formulate juridic (soluţionate prin mijloace politico-diplomatice).

Mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale –Carta ONU 1.Mijloace diplomatice

� Negocierea; � Bunele oficii � Medierea � Ancheta � Concilierea internaţională

2.Mijloace jurisdicţionale � Arbitrajul internaţional � Jurisdicţia internaţională

3.Mijloace politice asigurate de organizaţiile internaţionale 1.Mijloace diplomatice 1.Negocierile –frecvent utilizate Negocierile directe conduse prin canalele diplomatice Se finalizează printr-o înţelegere sau prin realizarea unui compromis 2.Bunele oficii- demersul întreprins pe lângă statele părţi la un litigiu de un stat terţ sau organizaţie internaţională, cu scopul de a convinge statele în litigiu să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice Terţul nu participă la negocieri şi nu formulează propuneri 3.Medierea (caracter facultativ) presupune participarea terţului la negocieri, ca participant activ şi autorizat (e cerută de părţi sau demarată de un terţ, mediatorul formulează propuneri, dar nu poate impune propria soluţie terţilor). 4.Ancheta internaţională- o activitate de clarificare, de stabilire a faptelor, de căutare a unor informaţii în beneficiul unor organizaţii internaţionale. Realizată prin crearea de comisii de anchetă, a căror activitate se finalizează printr-un raport care e facultativ pentru părţi. 5.Concilierea internaţională se realizează de către un organ independent, care nu stabileşte doar faptele, ci propune soluţii, care au caracter facultativ pentru părţi. Concilierea se realizează prin comisii de conciliere permanente sau stabilite ad-hoc. 2.Mijloace jurisdicţionale 1.Arbitrajul- caractere: a.Caracter judiciar –rezultă din supunerea diferendului unui organ specializat, a cărui hotărâre e obligatorie pentru părţi; b.Caracter consensual –părţile sunt de acord de a supune diferendul arbitrjului: c.Caracter flexibil – dat de procedura aleasă, cu reguli simple, eficiente Temeiul arbitrajului este voinţa părţilor de a supune cauza arbitrajului. Acordul părţilor –forme: a.compromisul- tratat prin care părţile decid cine efectuează arbitrajul, modul de constituire a tribunalului, competenţa acestuia, procedura; b.Clauza compromisorie- o stipulaţie cuprinsă într-un tratat (generală sau specială) c.Tratatul general de arbitraj permanent –un tratat încheiat de părţi, în care este inclus un angajament de principiu în acest sens. Procedura arbitrală are două faze: -faza scrisă – în care se transmit documente între părţi şi între acestea şi tribunal; -faza orală-părţile audiate, susţinerile consemnate în procese verbale. Deliberarea e secretă, sentinţa e obligatorie pentru părţi şi definitivă, nu poate fi atacată (excepţie –părţile şi-au rezervat dreptul de revizuire a sentinţei). Mijloace cu caracter jurisdicţional – instanţe judecătoreşti internaţionale 1.Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, constituită prin Statutul Societăţii Naţiunilor din 1920 2.Curtea Internaţională de Justiţie, înfiinţată prin Carta ONU

3.Curtea Europeană a Drepturilor Omului, creată ca organ al Consiliului Europei 4.Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Curtea Internaţională de Justiţie –caracteristici -numai statele pot fi părţi şi numai dacă au acceptat anterior jurisdicţia acesteia, printr-un compromis; -competenţa Curţii se referă la interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internaţional, natura sau întinderea reparaţiei în cazul încălcării unei obligaţii internaţionale; -competenţa Curţii este: a.contencioasă (faza scrisă şi faza orală, hotărâre definitivă şi obligatorie); b.consultativă (formularea de avize consultative privind orice problemă juridică). Curtea Europeană a Drepturilor Omului, creată pe baza Convenţiei Europene a drepturilor Omului, adoptată în 1950 Soluţionează cereri inter-state şi cereri individuale, provenind de la persoane fizice, cărora li s-au încălcat drepturi fundamentale conţinute în Convenţie Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Soluţionarea paşnică a diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale Numai diferendele dintre state, soluţionate prin modalităţi paşnice ONU- chemată să soluţioneze conflictele dintre statele membre Consiliul de Securitate a ONU- rol – menţinerea păcii şi securităţii internaţionale Atribuţii: -poate iniţia o anchetă cu privire la un diferend; -poate face recomandări statelor pentru a recurge la mijloace paşnice pentru soluţionarea diferendului. Poate dispune: -întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice ale statelor membre cu statul vinovat sau întreruperea comunicaţiilor; -ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vinovat; -orice alte măsuri potrivite cu o anumită situaţie concretă; -aplicarea de măsuri bazate pe folosirea forţelor aeriene, navale, terestre ale statelor membre. Adunarea Generală a ONU face recomandări privind soluţionarea diferendelor. Secretarul General al ONU poate desfăşura acţiuni de diplomaţie preventivă sau poate avea rol de mediator. Organizaţii internaţionale regionale şi rolul lor în soluţionarea diferendelor Comitetul pentru reglementarea diferendelor –organ al Consiliului OSA din 1967 Comisia de Mediaţiune, Conciliere şi Arbitraj creată în 1964 în cadrul OUA Consiliul Ligii Statelor Arabe OSCE- sisteme de soluţionare paşnică a diferendelor: 1.procedura de la Valetta, prin care statele pun la punct un sistem de soluţionare a diferendelor bazat pe intervenţia terţilor; 2.sistemul pus la dispoziţia statelor prin adoptarea Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul în CSCE în 1992 (1995), constând în crearea unei Comisii de conciliere şi a unui Tribunal de arbitraj; 3.sistemul care conferă Consiliului miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre CSCE dreptul de a “dirija” părţile implicate într-un diferend spre conciliere.